Statutul Femeii In Biserica

“Nașterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, a vestit bucurie la toată lumea: că din tine a răsărit Soarele dreptății, Hristos Dumnezeul nostru și, dezlegând blestemul, a dat binecuvântare; și stricând moartea, ne-a dăruit nouă viață veșnică”

Cuprins

PREFAȚĂ

INTRODUCERE

FEMEIA IN SFÂNTA SCRIPTURĂ

FEMEIA IN CONCEPȚIA SFINȚILOR PĂRINȚI

V. STATUTUL FEMEII ÎN BISERICA PRIMARĂ

VI. MAICA DOMNULUI – NOUA EVĂ

VII. POZIȚIA FEMEII ÎN SOCIETATE

VIII.CONDIȚIA FEMEII ÎN BISERICĂ

a) Împreună lucrători ai puterii lui Dumnezeu

b) Atribuțiile obștești ale femeilor în Biserică

c) Despre diaconițe p.74

d) Despre văduve și fecioare

e) Rolul femeilor în cadrul slujbelor religioase

f) Femeia și preoția

IX. CANOANE ALE BISERICII PRIVIND CONDIȚIA FEMEII ÎN BISERICĂ

X. SFATURI DUHOVNICEȘTI PRIVIND FEMEIA IN BISERICĂ

XI. CONCLUZII

XII. BIBLIOGRAFIE

I. PREFAȚĂ

Am pornit în a scrie această lucrare din pură curiozitate de a afla răspunsuri la câteva din întrebările pe care orice femeie și-a pus-o încă de mică. Această dorință de început a fost simplă însă pe parcusul citirii materialului am fost complet fascinată și dornică să cunosc cât mai multe.

De mică am avut câteva întrebări la care nu am primit răspuns de la nimeni legate de viața femeii în biserică, acest gând a fost punctul de plecare al acestei lucrări. Intrebările pe care le-am avut, le întâlnesc și la fetele la care predau disciplina religie, și voiam să nu rămână pentru mine un subiect ambigu, și să reușesc să le explic cu detalii răspunsul.

Femeia, un subiect controversat poate pentru mulți, încă de la căderea primilor oameni, însă lucrarea mea nu-și propune să vorbească despre ea, ci mai exact sa raspundă la câteva din întrebările pe care o femeie le are de când este mică. Eu cred că acestă lucrare ar putea ajuta multe femei să înțeleagă rolul lor într-o biserică și să le ofere răspusuri la câteva din frământările lor.

Lucrarea lămurește ceea ce trebuie să facă o femeie în biserică, cum trebuie să intre în aceasta. Am plecat de la ideile cunoscute de mulți, ca de exemplu păcatul Evei, am încercat să lămuresc că femeia nu este mai păcătoasă de cât bărbatul atâta timp cât Dumnezeu a ales să-și trimită Fiul în lume născându-se dintr-o femeie, femeile pot atinge sfințenia atâta timp cât au exemplul Fecioarei Maria, de ce femeia nu are voie să intre în Altar, sau să slujească ca preot, am lămurit problema diaconițelor, și cuvintele Sfântlui Apostol Pavel.

Lucrarea e alcătuită din XIV capitole, cu câteva lămuriri pentru mine și femeile din lumea acestă. În finalul lucrării am pus accentul pe câte va sfaturi practice pentru o femeie creștină în biserică.

Se vorbește mult astăzi despre rolul femeii în societate și în ceea ce ne privește, în creștinism. Nu întâmplător găsim femeia cel mai adesea în școală, în spital, acolo unde este nevoie de milă, de caritate.

Edith Stein, o monahie occidentală din secolul trecut, intuia că femeia este, în familie și pretutindeni, asemenea Duhului Sfânt, mângâietoare, consolatoare. Femeia creștină, cu sensibilitatea ei, a fost întotdeauna mai aproape de Dumnezeu, mai aproape de Biserică.

II. INTRODUCERE

Din Scriptură aflăm că prima femeie Eva a fost adusă la existență de Dumnezeu din coasta lui Adam (Facere 2:21-22): " Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; și, dacă a adormit, a luat una din coastele lui și a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie și a adus-o la Adam".

La întrebarea – "De ce Eva a fost facută dintr-o coastă?" rabinii au răspuns: "Nu o voi crea din cap, pentru a nu fi semeața; nici din ochi, pentru a nu fi cochetă; nici din ureche, pentru a nu trage cu urechea; nici din gură, pentru a nu fi bârfitoare; nici din inimă, pentru a nu fi înclinată spre gelozie; nici din mână, pentru a nu șterpeli; nici din picior, pentru a nu fi umblăreață; ci dintr-o parte modestă a omului, pe care chiar și când stă dezbrăcat o ține acoperită".

Chiar dacă poate să placă acest răspuns, se pierde din vedere că Eva a fost luată dintr-o natură curata, care nu cunoscuse păcatul. Deci, nefiind alterată, Eva nu avea cum să primească din Adam ceva ce ține de o natură căzută: bârfă, gelozia, mândria etc. Este posibil ca acest răspuns să ascundă în el un alt înteles și anume ca femeia este inferioara bărbatului, că nu este echivalentul deplin al lui, că este doar o parte din el. Dar acest punct de vedere este greșit. Fac precizarea că omul a fost creat la început bărbat și femeie. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că "la facerea de odinioară a strămoașei Eva, Dumnezeu a luat coasta însuflețită a lui Adam și a zidit-o ca femeie. De aceea, nu a mai suflat în ea, ca în Adam, suflare de viața, ci a făcut partea pe care a luat-o din Adam trupul întreg al femeii". Comentariul arată că Eva era o prezența personală în Adam. Ieșirea Evei din coasta lui Adam, vrea să ne descopere că ea nu este un corp străin, creat în afară corpului omului, ci o parte, o componentă a acestuia.

Afirmația "Eva a fost luata dintr-o coastă" trebuie interpretată în sens duhovnicesc. Termenul ebraic pentru coastă este "tela", care înseamnă și "latură", "flanc", "parte". Dex-ul confirmă pentru coastă sensul de latură – "fiecare dintre cele două laturi ale corpului omenesc". Prin urmare, aducerea la existență a Evei răspunde lipsei pe care Adam o resimțea după cum marturisește Scriptura: "Nu este bine să fie singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2:18) Așadar, crearea Evei din coasta lui Adam semnifică faptul că femeia trebuie să stea neîncetat alături de bărbat. El fiind o latură, are nevoie și de cealaltă latură pentru a fi deplin. Plinătatea chipului lui Dumnezeu corespunde nu bărbatului sau femeii în mod separat, ci unității persoanei lor.

Termenul ebraic "tela", are și înțelesul de "grindă", un element de construcție care asigură rezistența unei construcții. Și după cum o casă lipsită de grindă se prabușește, tot astfel și Adam, fără prezența Evei nu era o 'construcție" durabilă. Ajutorul pe care Adam îl primește de la Eva este acela de a nu se închide în el însuși. La fel și Eva este chemată să-și găsească locul din care a fost luată. Sunt chemați să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu, locuirea unuia în celălalt.

Consider că nu trebuie să vedem în coasta lui Adam, coasta pe care o vedem la noi astăzi. Și afirm acest lucru pentru că este o diferența între trupul pe care noi îl avem acum și cel pe care îl avea Adam înainte de caderea în păcat. De aceea nu este important să ne întrebăm dacă Adam a avut sau nu până la moarte 12 perechi de coaste. Pe de alta parte, avand în vedere că Dumnezeu este Atotputernic, înseamnă că o putea crea pe Eva din orice. Raspunsul meu la întrebarea "De ce Eva a fost făcută dintr-o coastă?" este că Dumnezeu dorește să-i cheme neîncetat unul spre celălalt.

III. FEMEIA IN SFÂNTA SCRIPTURĂ

În Vechiul Testament se vorbește despre femeie în două pericope cunoscute ce au ca temă crearea omului. În aceste istorisiri (în ciuda liniei distincte urmate de fiecare dintre ele) sunt formulate adevăruri însemnate. Scriitorii sfințiți, luminați de Duhul lui Dumnezeu, nu urmăresc să ne dea prin aceste texte singulare vreo lămurire ontologică asupra femeii, nici să expună o teologie în legătură cu crearea și persoana acesteia. În orice caz, și ei sunt stăpâniți de duhul propriu epocii lor patriarhale, ocârmuite de bărbați – de altfel, cum s-ar fi putut întâmpla altfel ? Cu toate acestea, ei întăresc (prin imagini, simboluri și alte mijloace culturale ale epocii lor) faptul că atât bărbatul, cât și femeia sunt creaturile Făcătorului de bine Dumnezeu.  Au amândoi aceeași fire omenească (celula inițială a omului) în calitate de chipuri ale lui Dumnezeu.  Sunt, ca ”bărbat și femeie”, făpturi spre împreună-împlinire și împreună-ajutorare. Fiecare se vede în celălalt pe sine, distingând, în același timp, ceea ce  îi deosebește. Își asumă amândoi aceeași lucrare și au în comun răspunderea pentru lumea din jurul lor.  Dumnezeu iubește, poartă de grijă și binecuvintează aceste două făpturi unice.    

 Însă, deși aceste adevăruri descoperă în profunzime planul inițial al Înțelepciunii dumnezeiești, intervine căderea protopărinților, care, pe lângă toate celelalte, creează o ruptură între bărbat și femeie. Femeia este atrasă către bărbat cu o dorință posesivă, iar acesta se poartă față de ea ca un stăpân și deținător al puterii. Întocmai această stare de lucruri ulterioară căderii  se oglindește și în toate cărțile Vechiului Testament. După tradițiile rabinice și după diversele înțelegeri ale Legii, femeia era considerată inferioară bărbatului ca inteligență și maturitate – ceva în genul unei ”nevârstnice” pe viață. Sub aspectul erosului, reprezenta izvod al poftei. Pe plan moral, o amenințare. În viața religioasă și cultuală era socotită o făptură nevrednică și necurată. După aceleași legi, soția reprezenta proprietatea soțului (alături de copii, sclavi și celelalte bunuri), din moment ce după nuntă trecea de sub stăpânirea tatălui sub autoritatea soțului. Putea ajunge cu ușurință pe drumuri, părăsită de bărbatul său. Și asta, în timp ce ea nu își putea lăsa soțul, excepție făcând doar anumite situații. Când vreo femeie se dovedea necredincioasă bărbatului ei în răstimpul logodnei, era pedepsită prin uciderea cu pietre. Iar când adulterul era săvârșit după nuntă, prin sugrumare. În timp ce pentru bărbat nu se aplica nici o pedeapsă pentru astfel de căderi. Poligamia era acceptată, precum și dreptul bărbatului de a se despărți de femeie dacă aceasta nu îi năștea un copil în primii zece ani de căsnicie. Aceleași legiuiri îi impuneau acesteia o perioadă de ”curățire” de patruzeci de zile în cazul în care dădea naștere unui băiat și a uneia de optzeci de zile, dacă năștea o fată. Îi era interzis să slujească, precum și să ia parte la slujbele religioase pe durata rânduielii firii femeiești. Nu i se permitea, în cele din urmă, să stea în partea unde se aflau bărbații, când mergea la Templu.

Totuși, în ciuda acestora, în aceleași cărți ale Vechiului Testament, strălucesc prin purtarea lor femei care se bucură de mult respect, cum au fost Sara, Rebeca, Lia, Rahela, în zorii istoriei sfinte, proorocițele Miriam (sora lui Moise), Debora, Iail, Ana (mama lui Samuel), Estera și Iudita, eliberatoare ale poporului evreu. Nu lipsesc din aceste cărți nici laudele aduse rodniciei femeii (aspect esențial pentru aprecierea unei femei), vredniciei ei, credincioșiei și dăruirii către bărbat, curăției în relațiile conjugale, afecțiunii bărbatului față de femeie. Simțăminte care sunt încununate de personificarea Înțelepciunii drept femeie și prin excelență, de ”Cântarea cântărilor”, acest imn minunat al dragostei dintre bărbat și femeie. Însă, realitatea n-a încetat să fie una amară pentru femeie, în general. Din acest punct de vedere, putem aprecia întreaga atitudine a lui Iisus, cu adevărat revoluționară, față de femei.  

 Într-adevăr, Iisus, după cum istorisesc Evangheliile, nu o înlătură pe femeie de la dragostea Sa – ba dimpotrivă. Pentru El, ceea ce joacă un rol important, nu este genul, ci persoana umană. Astfel, le numește pe femei surorile Lui, pentru că și ele aparțin comunității Bisericii. Se milostivește de mama văduvă din Nain și îi învie fiul.  O tămăduiește pe  femeia gârbovă din sinagogă, pentru că este fiica lui Avraam și egală în fața lui Dumnezeu. Îi încredințează mari adevăruri unei femei, Samarinencei (In 4, 14), în ciuda concepțiilor potrivnice ale vremii, când constituia pricină de sminteală până și vorbirea cu o femeie. Le permite femeilor (precum Maria Magdalena, Maria mama lui Iacob, Salomeea, Suzana ș.a.) nu doar să Îi slujească (Lc. 8, 1), ci să și iasă din casa lor și să-L urmeze în lucrarea sa de propovăduire, lucru de neconceput pentru un rabin al acelei epoci. Și mai cu seamă, Își arată deosebita Sa dragoste către femeile marginalizate, reain și îi învie fiul.  O tămăduiește pe  femeia gârbovă din sinagogă, pentru că este fiica lui Avraam și egală în fața lui Dumnezeu. Îi încredințează mari adevăruri unei femei, Samarinencei (In 4, 14), în ciuda concepțiilor potrivnice ale vremii, când constituia pricină de sminteală până și vorbirea cu o femeie. Le permite femeilor (precum Maria Magdalena, Maria mama lui Iacob, Salomeea, Suzana ș.a.) nu doar să Îi slujească (Lc. 8, 1), ci să și iasă din casa lor și să-L urmeze în lucrarea sa de propovăduire, lucru de neconceput pentru un rabin al acelei epoci. Și mai cu seamă, Își arată deosebita Sa dragoste către femeile marginalizate, repudiate social și distruse sufletește, vrând să restabilească demnitatea lor și să le descopere ca vrednice de prețuire din partea Sa și din partea lui Dumnezeu.  

Ca urmare a acestei atitudini a lui Iisus față de ele, femeile sunt de față la Răstignire și la punerea în mormânt, devin vestitoare ale Învierii, iau parte la evenimentul Cincizecimii, comunitatea bisericească fiind reunită ”împreună în același loc” și primind focul Sfântului Duh, se arată proorocițe (cele patru fete ale lui Filip), învățătoare (Priscila, Febe), diaconițe, femei ale ajutorării oamenilor și ale dragostei (Tavita), mucenițe, monahii și mame.

Însă și Apostolul Pavel propovăduiește un lucru deosebit de important pentru epoca sa. Faptul că în lumea nouă, a Împărăției lui Dumnezeu, este desființată orice deosebire – etnică, religioasă, socială – precum și cea care viza femeia. Totuși, Apostolul însuși vede că, atât lumea, cât și comunitatea de pe atunci a Bisericii, nu pot primi un asemenea adevăr radical, în esență eshatologic. De aceea și recurge la ”ierarhia” de familie a acelei epoci, care îl voia pe bărbat „capul femeii”. Iar în continuare trece la o minunată ilustrare a relației  Hristos-Biserica, bărbat-femeie. Astfel, prin intermediul acestei ilustrări, este arătată o măsură mai înaltă a relațiilor dintre bărbat și femeie, care depășește toate ideologiile acelei epoci și care lovește la rădăcina oricărei forme de autarhie, fie din partea bărbatului, fie din cea a femeii.

Totuși, în ciuda poziției pline de tărie a Sfântului Apostol Pavel, nu se schimbă multe în privința egalității în drepturi dintre bărbat și femeie. Mitul stăpânirii bărbatului,  prin prisma Supra-eului social, rămâne și în cadrul comunităților creștine. Exagerata ”curățire” din iudaism, legată de ciclurile biologice ale femeii, rămâne și în cadrul Bisericii.  Concepțiile ”gnosticiste” asupra lumii, trupului, plăcerii (ca produse ale unor puteri dumnezeiești inferioare) precum și unele devieri în practicarea ascezei, cultivă un duh de bănuială și disprețuire, de dușmănie și teamă față de femeie. Astfel, unii scriitori bisericești nu văd femeia drept izvor de viață, după cum o dorește Planul dumnezeiesc al creației, ci drept izvor de murdărie și întinare (Apoc. 14, 4). Ca o ființă așadar blestemată, există fie pentru evitarea desfrânării, fie ca mijloc al nașterii de prunci, iar unirea cu ea (în eros – conjugală) îl face pe om, într-un anume mod, necurat.   

 Acestor tip de concepții, care au lovit în demnitatea femeii și au pus la îndoială înțelepciuna lui Dumnezeu, au trebuit să le facă față Părinții Bisericii – atât cât le-au îngăduit, firește, vremurile în care trăiau. De aceea Părinții nu încetează să înfiereze legile acelor vremuri, care epuizase toată asprimea pentru pedepsirea devierilor morale ale femeii, lăsând însă mai presus de orice condamnare infidelitățile bărbatului. Nu încetează să îi sfătuiască pe bărbați să se poarte cu afecțiune față de soțiile lor. Nu încetează să întărească din toată puterea lor ”egalitatea dintre bărbat și femeie”. Și anume că bărbatul și femeia au aceeași cinste, valoare și slavă, în virtutea actului creator al lui Dumnezeu. Același arhetip dumnezeiesc, prin firea omenească, una și unitară, aceeași identitate ființială prin crearea ”după chip”. De asemenea, să întărească faptul că pe amândoi îi privește actul mântuitor al lui Hristos, crearea din nou în sânul Bisericii, calea lor în comună către viață, moarte și înviere.

Desigur, în ciuda acestor remarcabile luări de poziție ale Sfinților Părinți, egalitatea dintre bărbat și femeie pe toate planurile, a rămas pentru creștinismul istoric un lucru de nerealizat. Cu urmarea ca făptura umană să fie identificată oarecum cu bărbatul, iar existența femeii să fie considerată sub valoarea reală și, totodată, problematică. Creștinii nu au încetat să întărească egalitatea duhovnicească dintre bărbat și femeie. Nu au putut însă să formuleze, pe baza acestei egalități pline de har, considerațiile de trebuință pentru trasarea statutului femeii în viața socială. Astfel, nu au reușit să transpună în faptă (fie din cauză că au deviat către un oarecare ”angelism”, fie că epoca în cauză nu era încă pregătită să primească) ceea ce Clement Alexandrinul propovăduise, încă din secolul al doilea, drept urmări ale egalității duhovnicești: „hrana comună, nunta conjugală, răsuflarea, văzul, auzul, cunoștința, nădejdea, ascultarea, toate aceleași” (PG 8, ).

De asemenea, ceea ce n-a putut înțelege creștinismul istoric de-a lungul secolelor este ce îi deosebește mai exact pe bărbat și femeie, în ce constă diferența dintre ei.  Din moment ce aceste două ființe alcătuiesc înesențalor o unitate (Fac. 1, 26-27), ce este acel element misterios care îl face pe bărbat să fie ceea ce este, iar pe femeie să stea în fața lui ca o ”altă persoană”, foarte apropiată și totuși în același timp „în mod clar distinctă”? Părinții Bisericii au ocolit taina mai presus de fire a genului și problema ipostasului femeiesc. Din acest motiv au văzut femeia mai mult din perspectivă morală sau psihologică și având mereu bărbatul drept măsură. Totuși, această trecere cu vederea a avut drept rezultat identificarea bărbatului cu puterea și cu autoritatea (înțeleptul, luptătorul, conducătorul), și a femeii  cu nașterea de prunci și cu rolurile de slujire – cea care se îngrijește de casă, cea care îl odihnește sub aspectul erosului pe bărbat, cea care naște copii.   

În Biserică există însă și Femeia „înveșmântată cu soarele” (Apoc. 12, 1). Eva Harului și a Mântuirii, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Părinții și imnografii Bisericii au scris texte deosebite despre cinstita sa persoană. Pentru aceștia Maica Domnului (Femeie – Maică – Fecioară) reprezintă slavă și cinste pentru neamul omenesc, cea mai plină de har ființă omenească în decursul istoriei bisericești. Toată această măreție a Fecioarei Maria nu se regăsește în rodnicia biologică a pântecelui, ci în faptul că a devenit Maica Domnului. Iar acest mare eveniment și minune, că Fiul lui Dumnezeu „s-a născut din femeie” (Gal. 4, 4) aduce la o mare vrednicie firea femeiască.  Este vorba de o maternitate de altă sorginte, care  se arată ca răspuns tainic la dragostea lui Dumnzeu. Din această perspectivă, ceea ce o deosebește pe femeie, ceea ce definește spiritualitatea femeii, este capacitatea primirii Celuilalt – a lui Dumnezeu, a bărbatului, a copilului, a aproapelui. Este afecțiunea de negrăit care îmbrățișează și salvează vața, într-un mod tainic, lăuntric și felurit.  O „maternitate” care întrețineși ”naște” tot ceea ce este mai frumos pe lume, precum viața, comuniunea și harul. De aceea și Părinții au văzut în maternitatea plină de har a Maicii Domnului (în primirea tainică a dragostei lui Dumnezeu) taina Bisericii.

Desigur o astfel de „concepție” asupra lumii există și în ceea ce îl privește pe bărbat, dar în cazul femeii constituie ceva singular. Din această perspectivă, sfinții bărbați și sfintele femei ale Bisericii nu sunt ființe îngrădite de condiția lor biologică, nici nu se epuizează în rolurile sociale. Sunt persoane care, pe de o parte se arată pe sine întru cele mai dinlăuntru ale lor ca „alteritate” tainică (bogăție plină de har a darurilor lui Dumnezeu), iar pe de altă parte, dezvăluie „identitatea prin har” (Sf. Maxim), când converg către Arhetipul comun și devin „una în Hristos Iisus” (Gal. 3, 28). Prin intermediul acestei legături de negrăit (identitate și diversitate, comuniune și alteritate, reciprocitate și unicitate) bărbatul și femeia constituie cea mai strălucitoare și luminoasă icoană a lui Dumnezeu Unul, Cel în Treime.  

IV.FEMEIA ÎN CONCEPȚIA SFINȚILOR PĂRINȚI

Teologia și misiunea femeilor în creștinism reprezintă un subiect deosebit de important, cu un amplu ecou în zilele noastre. Iar pentru a afla câteva atitudini ale Bisericii Primare față de femei, este necesar să studiem scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, ale Sfinților Părinți Apuseni și Răsăriteni.

Femeia a fost făcută din coasta bărbatului, iar aceasta se află sub mână, ceea ce sublinează faptul că bărbatul are misiunea și datoria să-și ocrotească femeia mereu și să iubească ca pe el, pentru că e o bucățică ruptă din el.

În Biserica Apuseană, Sfântul Tertulian, remarcăm o atitudine negativă față de această problemă, afirmând acesta că Eva este responsabilă pentru căderea omenirii și că fiecare femeie poartă această vină. Sfântul Irineu a remarcat rolul compensator al femeii în a repara ceea ce a înfăptuit Eva prin neascultare, și că aceasta a fost desfăcută prin ascultarea Mariei.

Spre deosebire de concepțiile Sfinților părinți ai Apusului, care au ajuns să influențeze mai mult sau mai puțin gândirea creșțină apuseană, aceste interpretări nu s-au impuns în Biserica Răsăriteană canonică. Aceaștia spuneau că “Biseica e plină de femei virtuase, și de bărbați virtuoși”.

Se remarcă un respect acordat de Biserica Răsăriteană femeilor evlavioase, considerate modele desăvârșite de virtute și dascăli de înaltă competență. Această atitudine a dus la hirotonirea diaconițelor în Biserica Răsăriteană, și s-a răspândit în Răsărit în secolul IV, după care s-au ridicat voci în Biserica de Apus care se opuneau acestei practici.

Prima femeie care o reamintește Sfântul Ioan Gură de Aur în scrierile sale este Eva, cea de la care au plecat majoritatea descrierilor atitudinilor despre femeie. Geneza spune ca Dumnezeu a facut pe Eva pentru ca a vazut ca "nu e bine sa fie omul singur" (2, 18). Nu numai ca sa-l ajute pe Adam crease Dumnezeu si pe Eva, ci si pentru ca sa-l fereasca de singuratate, caci numai pentru ca se completeaza reciproc, ei sunt omul deplin. "Barbat si femeie i-a facut pe ei si i-a binecuvantat; si a chemat numele lui om (Adam), in ziua in care i-a facut pe ei" (Gen. 5, 2). Omul este o unitate completa, deci chip al lui Dumnezeu, pentru ca unitatea sa de om se realizeaza in dualitatea personala neuniforma, ci complementara de barbat si femeie: "Si a facut Dumnezeu pe om, dupa chipul lui Dumnezeu l-a facut pe el, barbat si femeie i-a facut pe ei" (Gen. 1, 27). "Vorbind de doi, Dumnezeu vorbeste de unul singur", noteaza Sfantul Ioan Gura de Aur. Iar Sfantul Chiril din Alexandria spune: "Dumnezeu a creat coexistenta".

Femeia este „carne din carnea” bărbatului, și împărtășește aceași fire umană cu el, fapt pe care-l declară Sfântul Ioan Gur de Aur în Omilia XXXIV la Corinteni I, că femeia și bărbatul provin din aceiași esență ( tes autes ousia). Femeia a fost creată pentru mângâierea bârbatului și nu doar în scopul de a-l consola pe bărbat. La aceasta aș adăuga vorbele Sfântului Apostol Pavel care spune că „bărbații sunt datori să-și iubească femeile, ca înseși trupurile lor”, „cel ce-și iubește femeia pe sine se iubește". Sfântul Ioan Gură de Aur extinde această responsabilitate de a iubi, prezentă în căsătorie, asupra întregii umanități: barbatul pe femeie sau copil, bogatul- săracul, sclav sau liber, prieten sau dușman, creștin sau necreștin, sfânt sau păcătos .

Femeia îi este dată bărbatului pentru a-l sprijini, fortifica prin acest sprijin al ei, în așa fel încât el să reușească să biruie atacurile pe care le întâmpină. Eva era soția lui Adam, această convingere vine în sprijinul ideii matrimoniului care a fost contruit pentru o mângâiere reciprocă, într-ajutare și unitate a cuplului decât pentru zămislirea de prunci și deși aceasta a fost făcută spre a-i fi de ajutor lui Adam, aceasta l-a îndrumat pe Adam, spre neascultarea lui Dumnezeu. Este adevărat că Ioan Gură de Aur o învinovățește pe Eva în mai mare măsură, decât pe Adam, considerând acesta este și motivul pentru care aceasta a primit o pedeapsă mai mare căci aceasta a contribuit la amăgire.

Adam, ispitit de Eva iar aceasta la rândul ei de satana sub chipul șarpelui, a călcat porunca lui Dumnezeu și a mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului. Sfinții Părinți lasă să se înțeleagă că prin pomul vieții și prin pomul cunoștinței binelui și răului se percepe aceeași lume: privită printr-o minte înduhovnicită, este pomul vieții care ne pune-n legătură cu Dumnezeu; iar privită și folosită printr-o simțire dezlegată de mintea înduhovnicită, reprezentată de pomul cunoștinței binelui și răului, desface pe om de Dumnezeu. După Sfântul Grigore de Nyssa pericolul concentrării simțirii la aspectul sensibil al lucrurilor provine din putința nașterii pasiunilor în om datorită înrudirii lui trupești cu natura creată. Astfel, omul nepregătit duhovnicește cade în limitele înguste ale materiei pe care o idolatrizează. Creația care așteaptă să participe la libertatea măririi oamenilor este dezamăgită și suspină pentru că omul cade spre limitele ei, se dezumanizează.

Femeia a fost pricina care a cedat ispitei și l-a influențat și pe bărbat. Într-o altă scriere Sfântul Ioan Gură de Aur atribuie acestora o vină egală (Omilia LIV la Faptele Apostolilor, PG (PNPN 1, XI, P. 322)).Cel mai important element însă este sublinierea faptului ca noi avem libertatea de a păcătui sau de a nu păcătui. Termenul רזּצּ/ ezer (ajutor) nu plasează femeia într-o poziție inerent inferioară bărbatului.

Astfel, datele revelației biblice demonstrează clar că diferențierea între masculin și feminin nu montează o problemă fiziologică sau psihologică, ci spirituală; ea reiese din misterul fundamental care înglobează ființa umană în întregul ei.

V. STATUTUL FEMEII ÎN BISERICA PRIMARĂ

Conform doctrinei creștine, bazele Bisericii au fost puse de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos înca din timpul vieții Sale și în mod desavârsit ea a fost inaugurata prin Jertfa Lui de pe Cruce și prin Pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime peste Apostoli.

Sfântul Apostol Pavel spune ca Dumnezeu „voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevarului să vina."(1 Tim 2, 4). Omul are nevoie sa fie mântuit de moarte, de perisabilitate și de pacat, stări în care el se află în urma caderii în pacat a protoparintilor, Adam și Eva.

Dumnezeu a hotarat să mântuiască lumea prin Fiul Său, Care s-a întrupat „de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și s-a făcut om". Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a mântuit natura umană de la moarte și de sub stapanirea păcatului prin Jertfa Sa de pe Cruce. Dumnezeu fiind, El a putut să asume întrega fire umana, cu toate pacatele ce s-au comis și se vor comite de-a lungul istoriei în lume și să decidă să suporte în trupul Său omenesc consecința păcatului, care este moartea. Moartea lui Hristos pe Cruce – semn al sacrificiului de sine suprem – a fost însa urmata de Înviere, deoarece Dumnezeu L-a înviat pe Cel care nu avea nici un păcat personal, pe Cel care acceptase să moară „pentru frații Săi", iar nu din cauza păcatelor proprii.

Înviind Hristos, El a înviat odata cu trupul Său toata natura umană pe care o asumase voluntar. Începand cu ziua Învierii lui Hristos, toți oamenii care accepta să creada în Hristos și în eficacitatea reală a sacrificiului Său, se identifică cu El și primesc astfel viața veșnică prin intermediul Sfintelor Taine, adică viața neafectată de moarte. Pentru acestia, moartea biologică rămâne numai o consecință a moștenirii trupului stricăcios al lui Adam, iar nu semnul desparțirii de Dumnezeu și de viața, cum fusese până la Hristos. Aproprierea roadelor Învierii lui Hristos nu se face numai prin credință în El, ci și printr-un efort susținut de „transformare" în Hristos, de ajungere la stadiul în care, dupa cum spune Sfântul Apostol Pavel, „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieste întru mine." (Gal 2, 20). „Hristificarea" firii umane individuale se face cu ajutorul harului Duhului Sfânt, al acestei energii necreate transmise în lume de catre cea de-a treia Persoana a Sfintei Treimi. Acest har a fost dat prima dată oamenilor la Cincizecime, când Duhul Sfânt s-a pogorat în lume și a început opera de „hristificare" a oamenilor, de modelare a lor după chipul lui Hristos Cel Înviat.
„Hristificarea" omului de către har este realizată prin două mijloace: pe de o parte, prin „îmbibarea" ființei umane de har, iar pe de altă parte, prin ajutarea omului de a-L imita pe Hristos, de a trăi conform cu voința Domnului și Mântuitorului nostru. „Îmbibarea" naturii umane de har se face prin intermediul Sfintelor Taine și al celorlalte slujbe săvârsite de către preoții Bisericii, care devin astfel instrumente de transmitere a harului în lume. Acești oameni care sunt aleși de Dumnezeu pentru a transmite harul Duhului Sfânt, impreuna cu cei care cer și acceptă acest har transformator, constituie trupul Bisericii creștine. Deoarece scopul Bisericii este „hristificarea" omului, putem spune ca ea reprezintă însusi Trupul lui Hristos, căci, în cadrul Bisericii, Trupul lui Hristos, în care a fost asumată și mântuită întreagă natura umana, este apropriat, insușit, de către fiecare individ care conlucrează cu harul divin. Folosind o comparație din domeniul fizicii, am putea spune ca în Biserică, Trupul lui Hristos, această „energie potentială", devine trupul fiecărui credincios, transformându-se în „energie cinetică", activă, concretă. Harul Duhului Sfânt unifică Trupul lui Hristos cu ființa credincioșilor „hristificati", astfel încat „toți sa fie una", fără despărțire, dar și fără amestecare. Unirea desăvârșită a mădularelor Trupului cu „Capul" Hristos se va realiza la a doua Parusie a Domnului, când cei ce au fost „hristificati" din timpul vieții vor învia și vor intra cu Hristos în ceea ce Evangheliile numesc „Împaratia Cerurilor" sau „Împaratia lui Dumnezeu". În acest moment Biserica își va fi atins scopul sfințitor și mântuitor pe care l-a jucat în lume și în timpul istoric.

Vedem astfel ca, dupa Jertfa mântuitoare a lui Hristos, Biserica joacă un rol crucial în opera de mântuire a oamenilor. Instituirea ei nu este consecința unor decizii omenești, cum afirmă unii teologi de astăzi, ci ea a fost realizată de catre Dumnezeu Însusi.
Dumnezeu vrea ca toți oamenii să se mântuiască, însă mulți oameni au ales sa nu creadă în Hristos, și astfel să nu-și aproprieze roadele Jertfei Sale dătătoare de viața. Dacă în mod potențial, firea umană a tuturor oamenilor a fost asumată și mântuită de către Hristos, în mod real, concret, mulți oameni refuză acest dar al lui Dumnezeu. De aceea, în plan istoric, concret, în Trupul lui Hristos nu sunt înglobți toți oamenii, ci numai cei ce L-au primit pe Domnul Iisus Hristos ca Mântuitor prin Taina Sfântului Botez. Numai acestia alcatuiesc Biserica, numai ei devin mădulare ale Trupului mistic al lui Hristos. De aceea, în loc să se identifice cu întreaga umanitate – cum ar fi fost dorința lui Dumnezeu – Biserica constituie doar o parte, „o insula" în cadrul umanității, sau, în limbaj biblic, „o corabie a lui Noe" în care sunt salvați numai o parte dintre oameni. În acest sens, putem spune ca limitarea Bisericii, care exista ca un organism limitat în cadrul umanității, se datorează într-adevar voinței umane, cea care a refuzat darul mântuirii făcut de către Dumnezeu întregii omeniri.

În ceea ce priveste structura Bisericii, ea se datorează în totalitate voinței divine, deoarece Capul nevazut al Bisericii este Hristos și El o conduce de-a lungul veacurilor pe marile istoriei. După cum am spus mai devreme, „hristificarea" omului prin conlucrarea cu harul se realizează în primul rand prin „imbibarea" omului de har prin intermediul Sfintelor Taine ale Bisericii. Însa Dumnezeu a vrut ca aceste Taine să nu fie săvârșite de către toti membrii Bisericii, ci numai de catre anumiți membri, aleși și sfințiți spre acest scop. Motivele acestei decizii divine pot fi multiple, variind de la unele foarte spirituale, până la altele de natură practică.

În primul rând, modelul preotiei crestine este Hristos; de aceea, contempland mai îndeaproape Persoana Lui, putem identifica cateva motive care au stat la baza deciziei lui Dumnezeu de a institui preoția umana. Fiul lui Dumnezeu nu s-a adresat oamenilor direct, ca Dumnezeu, ci S-a întrupat, a devenit o persoana umana, care a intrat în relație cu alte persoane umane. Tot astfel, Dumnezeu nu transmite harul Său oamenilor în mod „brut", nemijlocit, ci prin intermediul acestor persoane umane, pe care El le alege și le sfințește pentru acest scop.
În al doilea rând, din cauza naturii limitate și căzute a omului, acesta se afla oricand în pericol de a fi amăgit. De aceea, Dumnezeu a vrut ca harul Său să fie transmis numai de către anumite persoane despre care toata lumea să știe ca sunt slujitorii Lui, spre a se feri astfel de înselare și de rătăciri.

În al treilea rând, vom vedea ca imitarea preoției lui Hristos nu se rezumă la transmiterea harului prin sacramente, ci ea presupune și asumarea funcțiilor de conducere, de învățare și de slujire a credincioșilor.

Consideram astfel ca funcțiile pe care le îndeplinesc membrii clerului Bisericii sunt în numar de trei: funcția sacramentală sau de slujire, funcția de învatare sau profetică și cea de conducere. Consideram totuși că aceasta împarțire clasică a funcțiilor clericale nu este întru totul exactă, deoarece stabilește sinonimii între termeni care – dupa cum vom vedea – nu sunt cu adevarat sinonimi.

În timpul primelor decenii ale Bisericii creștine, toate cele trei funcții erau îndeplinite de către Sfinții Apostoli. Aceștia fuseseră primii oameni aleși dintre discipolii Săi de către Mântuitorul Însuși, numiți, sfințiți și trimiși în lume spre transmiterea harului sfințitor și a învățăturii mântuitoare. În jurul lor s-au format primele comunităti creștine după Înalțarea lui Hristos la Ceruri. Cu timpul însă, numarul comunităților și al membrilor lor a crescut, astfel încat Sfinții Apostoli nu mai reuseau să meargă pretutindeni și să îndeplinească toate cele trei funcții clericale. Atunci, din motive practice, dar urmând și exemplul Mântuitorului, Apostolii au ales șapte alte persoane, cărora le-au încredințat funcția de slujire. Acești slujitori ai Bisericii au fost primii diaconi, despre care ne vorbește cartea Faptele Apostolilor.
După cum spune Sfântul Apostol Pavel în epistola către Galateni, că nimeni nu poate striga „Avva, Părinte" decât numai în Duhul Sfânt; cu alte cuvinte, primirea Duhului Sfânt la Botez constituie un har suficient pentru ca cineva să poata transmite învățătura cea adevarată despre Dumnezeu. Apariția ereziilor trebuie să fi fost cauza practic principală care i-a determinat pe conducătorii Bisericii de a permite transmiterea adevărurilor de credința numai acelor membri ai clerului care fusesera sfințiți special pentru aceasta.

După sfințirea diaconilor, Sfinții Apostoli au început să numeasca și alte persoane, menite să îndeplinească toate funcțiile pe care ei însiși le îndeplineau și care trebuiau să transmită harul divin mai departe în timp, după trecerea lor la Domnul. O primă categorie au reprezentat-o episcopii, care au devenit „înlocuitorii" deplini ai Apostolilor și care aveau autoritate peste comunități numeroase. La rândul lor, episcopii au numit preoți, care însa nu dețineau deplinătatea funcției sacerdotale și erau numiți la conducerea unor comunități mai mici, subordonate controlului episcopului locului.

Vedem astfel chiar din cadrul scrierilor neo-testamentare că, până la sfârșitul primului secol, fuseseră instituite toate cele trei trepte ale clerului superior. Ulterior, va continua procesul de „specializare" a unor persoane pentru săvârșirea anumitor funcții secundare, cum ar fi cititul lecturilor biblice sau cantatul in biserica.

Scopul acestei prezentări este de a răspunde la întrebarea dacă au existat femei în rândul clerului superior sau inferior din timpul primelor patru secole creștine. După cum știm din textele neo-testamentare și după cum susține toată tradiția patristica, Mântuitorul Hristos Și-a ales cei 12 Apostoli din rândurile ucenicilor bărbați. Cu toate acestea, pe tot parcursul activității Sale misionare, Mantuitorul a fost urmat și de numeroase femei, care-I slujeau sau Îi puneau la dispoziție o parte din averile lor.

După Cincizecime, Sfinții Apostoli au numit – după cum am arătat – diaconi, episcopi și preoți. Se poate ca funcția de slujire, pe care o îndeplineau de bunavoie femeile ce-L urmau pe Hristos, să fi fost deja recunoscută ca o funcție clericala pe parcursul primului secol. Un text din epistola către Romani 16, 1-2 face referire la „diaconița" (διακονος) Febe și pare să confirme existența diaconatului feminin în jurul anilor 60 d. Hr. Trebuie de asemenea menționat faptul că, în primele decenii ale Bisericii creștine (anii 40-60) cele trei trepte ale clerului, precum și funcțiile lor, nu erau clar și universal definite. De aceea, denumirea de Apostol este folosită pentru a desemna și pe misionarii evanghelizatori, iar numele de preot putea să-i desemneze și pe episcopi.

Cât despre alte femei menționate în scrierile epistolare ale Sfântului Apostol Pavel, printre care Priscila (Rom 16, 3), Maria (Rom 16, 6), Trifana, Trifosa, Persida (Rom. 16, 7), despre care se spune că „s-au ostenit întru Domnul", credem că ele ar fi putut ajuta și chiar învata (evangheliza) în comunitățile lor, fără să aibă însa o funcție sacerdotală aparte.
Scrierile neo-testamentare vorbesc de asemenea despre o categorie aparte de femei, „văduvele", categorie ce va continua să existe pe tot parcursul epocii Bisericii primare. În urma analizei mai multor texte scripturistice și patristice, putem presupune că aceasta „breasla" a văduvelor a apărut din necesitatea simțita de către creștini de a se ocupa de femeile rămase văduve, urmând astfel unei vechi tradiții iudaice. Legislația imperială prevedea că, după moartea soțului, văduva împreuna cu toată zestrea ei treceau sub protecția unui fiu sau a unui frate, care avea obligația de a-i purta de grija. Prin urmare, văduvele erau ferite de săracie, cel puțin în mod teoretic. De aceea s-a ajuns la alegerea altor criterii decât cele financiare, care să permita unei femei intrarea în ordinul văduvelor. În primul rând, văduvele trebuiau să fie femei în varsta, mai bătrâne de 60 de ani, respectabile, care puteau să ajute Biserica în diverse moduri, prin slujirea bolnavilor, prin asistența femeilor s.a.m.d. Cu timpul, aceste femei, care inițial fuseseră „grupate" spre a primi ajutorul comunităților creștine, au început să joace un rol activ în Biserică.

Pentru că serviciile lor să nu dea naștere la suspiciuni și la critici, li s-a cerut văduvelor să duca o viață din ce în ce mai sfântă. Aceste cerințe, care vor fi repetate pe tot parcursul istoriei Bisericii primare, au fost inițial formulate în epistola Sfântului Apostol Pavel către Timotei: „Să fie înscrisă între văduve cea care nu are mai puțin de șaizeci de ani și a fost femeia unui singur bărbat; dacă are mărturie de fapte bune, dacă a crescut copii, dacă a fost primitoare de straini, dacă a spălat picioarele sfinților, dacă a venit în ajutorul celor strâmtorați, dacă s-a ținut stăruitor de tot ce este lucru bun." (1 Tim 5, 9-10).
Mai mult decăt atât, se obișnuia selectarea celor mai pioase văduve, care urmau să facă parte dintr-un „ordin" al văduvelor. În funcție de regiunea și de epoca istorică, văduvele care făceau parte din acest „ordin" erau „numite", deci investite printr-o ceremonie aparte, ce poate fi comparată cu cea a intrarii în monahism. Considerăm chiar că ordinul văduvelor a reprezentat o prima etapă înaintea apariției monahismului feminin. În Epistola Sfântului Policarp al Smirnei către Filipeni se vorbește despre „fecioarele numite văduve". Această categorie de femei trebuie să fi fost constituită din tinere femei care decideau să nu se căsătorească, întocmai cum văduvele intrate în „ordin" erau obligate să renunțe la a încheia noi mariaje. Așadar, aceste fecioare asemănate cu văduvele au fost precursoarele monahismului feminin.

Faptul că văduvele nu erau „sfințite" este confirmat de anumite scrieri patristice, dintre care amintim „Tradiția apostolică", din secolul al III-lea, care afirmă explicit:
„ Când este instituită o vaduvă, ea nu este hirotonitaă ci numai este desemnată prin acest titlu. (…) Văduva să fie instituită numai prin cuvânt și să se alăture celorlalte văduve. Dar ea nu va primi punerea mâinilor, întrucât ea nu oferă nici un sacrificiu și nu are funcție liturgică. Iar hirotonirea se face pentru clerici, în vederea serviciului liturgic. Văduva este instituită pentru rugăciune, care este comună tuturor.".

Același lucru este afirmat în „Canoanele bisericești ale apostolilor", un text realizat în Egipt spre mijlocul secolului al IV-lea: „Să nu fie hirotonite văduvele care sunt instituite; (…) să nu fie hirotonite, ci numai să se spuna o rugăciune pentru ele, căci hirotonia este pentru bărbați. Slujirea văduvelor este importantă prin ceea ce le impune: rugăciunea frecventă, slujirea bolnavilor și postirea frecventă."

Și „Constituțiile apostolice", alcătuite spre sfârșitul secolului al IV-lea, confirmă faptul că văduvele nu sunt hirotonite. Cu toate acestea, a existat în Biserica primara o categorie de femei care primeau hirotonia (sau hirotesia – după alte texte), și anume diaconițele. Roger Gryson, autorul lucrării „Le ministère des femmes dans l'église ancienne", consideră că diaconatul feminin a existat numai în cadrul Bisericii răsăritene, deoarece el este menționat în texte de origine siriană, monofizită sau antiohiană, în vreme ce în textele de origine egipteană, alexandrină sau romană nu se face pomenire despre hirotonia femeilor (decât cel mult într-un sens polemic).

Ca și în ceea ce privește celelalte funcții ecleziastice, și pentru crearea diaconatului feminin s-a avut în vedere un motiv practic: slujirea și ajutarea preotului la botezul femeilor. Principala funcție a diaconiței era ajutarea preotului care săvârșea botezul femeilor, după cum aflăm, de exemplu, din „Didascalia celor 12 Apostoli":„ dacă botezi tu însuți, sau dacă poruncești diaconilor sau preoților de a boteza, o femeie diacon să ungă femeile (care se boteaza), după cum am spus. Dar cel care rostește invocarea numelui divin asupra ei în apă să fie un barbat."

Aceeași idee este preluaă mai târziu în „Constituțiile apostolice", care stipulează: „Diaconița nu binecuvântează, după cum nu face nici una dintre acțiunile specifice preoților sau diaconilor; ea pazește numai porțile și asistă preoții la administrarea botezului, din motive de decență."

Spre deosebire de Canoanele Sinodului de la Niceea, care afirmau că diaconițele nu fac parte din cler, „Constituțiile Apostolice" vorbesc despre hirotonirea diaconițelor, prin rugăciunea următoare: „Dumnezeule veșnic, Părinte al Domnului nostru Iisus Hristos, Creator al bărbatului și al femeii, Tu care ai umplut de Duhul Tau pe Miriam, Debora, Ana si Holda, Tu care nu Te-ai rușinat de a face să se nască Fiul Tău unic dintr-o femeie, Tu care ai numit în Cortul mărturiei și în Templu păzitoare ale sfintelor Tale porți, coboară acum privirea Ta asupra servitoarei Tale, aleasă pentru diaconat. Da-i ei Duhul Tău cel Sfânt și curațește-o de toata murdăria trupului și a sufletului, pentru că ea să împlinească cu demnitate slujirea care i-a fost dată, spre salva Ta și spre mărirea Hristosului Tău, împreună cu care ești binecuvântat și preamărit, împreună cu Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin."

În ceea ce privește poziția ocupată de diaconița în cadrul clerului, R. Gryson consideră că: „poziția diaconiței în sânul ierarhiei bisericești este incertă și imprecis fixată: asemănarea de nume și similitudinea cel puțin parțială a funcțiilor invitau în mod natural la asocierea ei cu diaconii, dar pe de altă parte, se ezita a se acorda astfel femeilor întâietate față de bărbați, (astfel încât) în alte enumerări, diaconița este menționată după membrii masculini ai clerului."
Concluzionând, putem spune că în Biserica primelor patru secole creștine, în partea de răsărit a Imperiului Roman, s-a practicat hirotonirea femeii ca diacon, funcție ce nu avea însă nici o încărcătură sacramentală, nici una pedagogică. Diaconițele constituiau un personal auxiliar, menit să ajute clerul masculin în practicarea misiunii sale față de femei.
Un rol mai important decât al diaconițelor par să fi jucat văduvele, aceste femei alese și numite spre practicarea ascezei și a rugăciunii, cărora, în timp, li s-au adăugat fecioarele consacrate, ambele categorii fiind, în cele din urma, integrate în cadrul monahismului feminin.

Noul Testament și Tradiția Bisericii nu fac nici o mențiune cu privire la dorința Mantuitorului Hristos de a le acorda femeilor funcția sacerdotală. Cu toate acestea, misiunea lor în lume pare să fie alta, și anume misiunea profetică. Funcția profetică este îndeplinită de femei pe tot parcursul Noului Testament. Conform profeției lui Isaia, Sfânta Fecioara Maria a fost un semn dat poporului: „Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emanuel." (Is 7, 14). Sfânta Fecioară apare așadar ca un semn profetic dat lumii întregi. În continuare, o altă femeie devine „semn": verisoara Sfintei Maria, Sfânta Elisabeta, este și ea insarcinata, prin mila lui Dumnezeu. (Lc 1, 36) Văzând-o pe Sfânta Fecioara Maria însarcinată, Elisabeta începe a profeți (Lc 1, 41-42), la fel și bătrâna văduvă Ana de la Templul din Ierusalim (Lc 2, 36-38).

Exemplul desăvârșit al aspectului profetic al misiunii femeii îl constituie episodul ungerii cu mir a picioarelor și a capului Domnului Iisus Hristos de către Maria din Betania (Mt 26, 6-13). Comentând acest episod, Georgette Blaquière în lucrarea sa „La grace d'être femme", afirmă: „Maria din Betania pătrunde misterul căilor lui Dumnezeu. Ea știe într-un mod ascuns că ceasul lui Iisus a venit, ceea ce ea acceptă și proclamă prin acest act misterios, a cărei profunzime nu o întelege poate nici ea însăși. Ea sparge vasul prețios de albastru plin de parfum. Tot așa, trupul lui Iisus va fi zdrobit prin moarte, pentru a se putea răspândi parfumul „care umple casa" (In 12, 3), această „buna mireasmă a lui Hristos" (Efes 5, 2; 2 Cor 2, 15), care, dupa Sfantul Apostol Pavel, îi va umple pe creștini, marcați ei înșiși de ungerea mesianică și regală a botezului. Apoi ea unge trupul lui Iisus cu toată tandrețea inimii ei, iar El recunoaște și accepta acest gest ca anticipare a ungerii funerare și profeție a Patimilor."
În continuare, Hristos pare să unească sacrificiul Său mântuitor cu gestul profetic al acestei femei. Dupa cum, vorbind la Cina cea de Taina despre Sfânta Euharistie care se va face „spre pomenirea Mea" (Lc 22, 19), tot astfel în acest moment el spune că gestul femeii va fi anunțat în toată lumea „spre pomenirea ei" (Mt 26, 13). Imaginea preotului ce se auto-sacrifica și a profetului care anunța sacrificiul preotului sunt astfel unite pentru totdeauna.
În alta ordine de idei, femeia ipostaziază natura umană într-un mod care o predispune spre funcția profetică. Dacă bărbatul este elementul activ, care-L caută pe Dumnezeu, care se luptă cu El pentru a-I „smulge" o binecuvântare (Fc 32, 25-28), femeia primește cu pace și în deplina ascultare revelarea lui Dumnezeu. În timp ce dreptul Iosif se frământă între credința și necredință (Mt 1, 21), Sfânta Fecioară afirmă cu încredere : „Fie mie după cuvântul tău!" (Lc 1, 38). De asemenea, în timp ce lui Nicodim i se cere să caute adevărul misterului lui Iisus (In 3, 9-10), Hristos se revelează dintr-o dată femeii samaritence (In 4, 26). În timp ce aproape toți Apostolii L-au părăsit pe Hristos Răstignit (Mc 14, 50), femeile rămân fidele la picioarele Crucii (In 19, 25).

Femeia este prin însăși structura ei semn: ea Îl primește pe Dumnezeu fără luptă, fără îndoială, fără frică. Ea este receptacolul acestui Dumnezeu care se reveleaza, ea este raspunsul firii umane la caracterul catafatic al divinității. Bărbatul însă este cel care-L caută mereu pe Dumnezeu, este cel care știe că Dumnezeu este apofatic, este mereu ascuns și dornic de a fi descoperit. De aceea femeia este semn, funcția sa este profetică, căci cu usurința ea Îl revelează pe Dumnezeu. Bărbatul este preot și rege, căci el se sacrifică și se autoconduce spre găsirea lui Dumnezeu Care se ascunde, Care se vrea cucerit. Uneori, pierdut fiind pe acest drum al căutării, barbatul are nevoie de „semnul" femeii pentru a regăsi drumul spre Hristos (In 20, 17-18; Apoc 12, 1).

Femeia este chemată de către Mantuitorul Hristos la această slujire a ascultării, a primirii și a trăirii revelației, după cum ne învață episodul cu Marta și Maria (Lc 10, 38-42). Maria a recunoscut din nou partea cea bună, partea care se potrivește structurii ei feminine și care nu a fost luată de la ea. Dacă slujirea diaconiei sau cea de conducere a comunităților creștine au fost „luate" de la femeie, ele nefiind justificate decât de conjunctura istorica, misiunea profetică va rămâne specifică femeii până la sfârșit.

In viața de zi cu zi, femeia este semn și profet prin trăirea sa în credință, prin ascultarea de Hristos, prin nădejdea în împlinirea cuvintelor Lui. De aceea cred că viața feciorească a femeii exprimată prin monahism, precum și viata castă în căsătorie sunt mai mult decât căi spre perfecțiune (așa cum sunt pentru bărbat), ele sunt un semn, care simbolizează credința în viața viitoare, când umanitatea, ca o fecioară înțeleaptă sau ca o mireasă fidelă, se va uni cu Mirele Hristos.

Tot în cadrul slujirii profetice este inclusă și slujirea învățătorească. Slujirea învățătorească a femeii a fost simbolizată în scrierile evanghelice prin mai multe personaje biblice: Sfânta Fecioara Maria dezvăluie tainele mântuirii în imnul său cuprins în Evanghelia după Lc 1, 46-55; la fel, proorocița Ana la Templu (Lc 2, 36-38); femeia samariteancă anunță vestea sosirii lui Mesia în tot orașul ei (In 4, 39), iar femeile mironosițe vestesc Învierea Domnului Apostolilor (In 20, 17-18).

În scrierile ne-evanghelice, numarul femeilor care vestesc Evanghelia (lucrează în Domnul) se marește: Priscila împreună cu soțul ei, Acvila, Iunia și soțul ei, Andronicus, Trifena și Trifosa, Persida (Rom cap. 16), și poate multe altele din cadrul comunităților pauline. Despre unele dintre aceste femei (Maria, Priscila, Trifena și Trifosa, Persida), Sfântul Apostol Pavel spune că au „lucrat" (ekopiasen) în Domnul sau în Hristos, sau chiar ca se numară printre apostoli (Iunia).

În Epistola I către Timotei, se spune despre preoții care conduc comunitatea că, aceia dintre ei care se ocupă cu lucrarea predicării, merită o dublă onoare (1 Tim 5, 17). Înțelegem de aici că harisma predicării era deosebită de slujirea sacerdotală sau de conducere. Ea era privită ca un dar al Duhului Sfânt dat creștinului dupa botez. Este posibil ca predicatorii să fi primit și un fel de hirotesire spre a li se recunoaște harisma învățătorească.
Cu toate acestea, expresia „punerea măinilor", care presupunea transmiterea unui har sfințitor cu valoare sacramentală, nu este niciodată folosită prin raport la o femeie, ci numai în legatură cu bărbați. De asemenea, nu se spune despre nici o femeie că ar fi botezat, că ar fi primit mărturisirea păcatelor cuiva, că ar fi frânt pâinea, sau că ar fi hirotonit pe cineva.
Deducem din cele spuse până aici că slujirea învățătorească sau profetică reprezenta o harismă specială, pe care puteau să o primească și femeile, însa ea nu avea nici o încărcătură sacramentală.
Pe de altă parte, femeilor li se cerea să exercite această slujire în buna cuviință, dând dovadă de respectul cuvenit bărbaților/soților. În urma unei analize atente a controversatului text din Epistola I către Corinteni , în care se recomandă femeilor să tacă în biserică, credem ca sensul acestor afirmații pauline poate fi redat în felul urmator: „Soțiile să tacă, să facă liniște, să nu replice, să nu se certe, să nu se dea în spectacol în biserica, căci nu le este permis să vorbească, ci să fie supuse, după cum spune și legea. Dar dacă vor să învețe, acasă să întrebe propriii lor soti (iar nu cu alți bărbați), căci este rușinos pentru o femeie să vorbească altor bărbați".

Ținând cont de întregul context al acestei epistole, considerăm că femeile din Corint aveau tendința de a se da în spectacol în timpul slujbelor, rugându-se și profețind cu capul descoperit (1 Cor 11, 3-16) și certându-se cu bărbații altor femei despre diverse subiecte (1 Cor 11, 18). De aceea, Sfântul Apostol Pavel le cere în primul rând să-și acopere capul, pentru că în cadrul slujbei, atunci când se roagă și profețesc, să nu se pună în evidență slavă bărbatului, ci numai slava lui Dumnezeu. În al doilea rând, el le cere soțiilor să nu intre în discuții cu alți bărbați și, în general, să nu facă tulburare în timpul slujbei.

Femeile primiseră în anumite regiuni hirotonirea (hirotesirea) ca diaconiță, spre a fi de ajutor preoților la săvârșirea botezului femeilor, însa aceasta slujire nu avea încărcătură sacramentală. De altfel, nicăieri în Noul Testament nu se vorbește despre acordarea unei slujiri sacramentale femeii și nici despre femei care să fi avut dreptul de a boteza, de a săvârși frângerea pâinii, de a săvârși Taina Sfântului Maslu sau de a hirotoni.

Femeile apar însă în ipostază de patroane, de „sponsori" ai Bisericii, atunci când ele pun la dispoziția comunităților creștine casele sau veniturile lor. Aceasta este mai mult o funcție administrativă; atunci când sunt aleși conducători spirituali ai comunităților creștine, ei sunt bărbați și sunt numiți episcopi. Slujirea ideală a femeii rămâne cea profetică, manifestată după primul secol prin viața monahală și prin viața castă în cadrul căsătoriei creștine.

VI. MAICA DOMNULUI – NOUA EVĂ

Dacă Dumnezeu Tatăl a ales-o, Dumnezeu Duhul a adumbrit-o iar Dumnezeu Fiul S-a sălășluit în ea supunându-i-Se în timpul copilăriei, îngrijindu-Se de ea atunci când era spânzurat pe Cruce, atunci pentru acest lucru ar trebui ca toți să o cinstească pe Maica Domnului. Acest plan al lui Dumnezeu de a mîntui lumea prin mijlocirea Maicii Domnului, l-a arătat Dumnezeu în chip tainic și umbros chiar de la începutul lumii, cînd a zis Evei că sămînța ei va zdrobi capul șarpelui (Facere 3, 15). Căci despre Hristos se zice: sămînța femeii, ca Unul ce nu S-a născut din sămînță de bărbat. Încă de la începutul lumii, Preabunul Dumnezeu a arătat în chip tainic prin Eva cea veche, pe cea nouă, duhovnicească, adică pe Maica Domnului ce avea să nască, la plinirea vremii, pe noul Adam, Hristos, Care, prin întruparea Lui, a zdrobit capul șarpelui și al morții și al păcatului, căci precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia (I Corinteni 15, 22).

În rai Eva, soția lui Adam, era o altfel de maică a vieții, numai că a celor vii, prin neasculare, alături de șoțul acesteia, și astfel a devenit maică a stricăciunii și a morții, dând nouă naștere întru stricăciune. Iar noi murim în Adam și înviem în Hristos ,"Căci precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia” (I Corinteni 15, 22). „Coasta luată din Adam” a pus neascultare în loc de carne, iar, datorită păcatului originar, rana produsă prin „nașterea strămoașei Eva” nu a avut posibilitatea să se vindece. Ea însă s-a vindecat prin ascultarea Fecioarei Maria, care a fost exemplu strălucit de trăire autentică a credinței și smereniei. Astfel, a fost înlăturat „blestemul Evei”, iar Hristos, prin întrupare „de sus”, sfințește pântecele Maicii binecuvântate.

Era nevoie de o atare intervenție divină, deoarece, în firea omenească a Mariei, subzista păcatul Evei. „Împărăteasa cerurilor” deschide ușa pe care au închis-o protopărinții Adam și Eva. Ea este „Maică a celor vii în Hristos” și fiică a Evei, „maica celor vii” după trup: „Datornică s-a făcut Eva în Eden. Zapisul datoriei ei: moartea din neam în neam, a fost cerut de la copiii ei […] Eva s-a îndatorat, dar Maria a rămas scutită […] Iar Pruncul Mariei a umplut de viață întreaga făptură” (Sf. Efrem Sirul). Tot așa, Odon de Cluny sublinia marele merit al Preacuratei în lucrarea de izbăvire a neamului omenesc din robia păcatului și a morții: „Într-adevăr, moartea a fost adusă pe lume de o femeie; dar pentru ca femeia să nu fie disprețuită pe vecie, tot ea a fost în stare să anunțe oamenilor bucuria Învierii Domnului. După cum se spune: cea din a cărei mână iei licoarea morții este și cea din a cărei gură auzi bucuria Învierii. Și tot așa, cum prin Preafericita Maria veșnic Fecioară, care este singura speranță a lumii, porțile Paradisului ne-au fost deschise, iar blestemul Evei a fost înlăturat, la fel, prin preafericita Maria Magdalena a fost spulberat oprobiul ce apăsa asupra femeii; iar lumina Învierii noastre ridicată în Învierea Domnului prin ea a fost vestită”.

Planul mîntuirii neamului omenesc, Maica Domnului a mai fost închipuită de porumbița lui Noe. Căci precum aceea a adus lui Noe vestea cea bună a încetării potopului, așa și Maica Domnului – porumbița cea aleasă de Dumnezeu și de Duhul Sfînt -, prin nașterea lui Hristos, a adus în lume vestea cea mare a răscumpărării din robia păcatului. Iarăși, pe Maica Domnului a închipuit-o scara lui Iacov, pe care se suiau și se coborau îngerii lui Dumnezeu (Facere 28, 12), căci Maica Domnului a fost scara pe care S-a pogorît Dumnezeu pînă la noi și prin care firea noastră s-a suit pînă la dreapta lui Dumnezeu (Canonul Acatistului Maicii Domnului).

În timpul vieții sale pământești Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a căutat să se ferească de slava care i se cuvenea ca Maică a Domnului. A iubit mai mult liniștea, gătindu-se pentru plecarea către locașurile veșnice.

Pe Maica Domnului a mai închipuit-o rugul cel aprins, care ardea și nu se mistuia de flacăra focului dumnezeirii (Ieșire 3, 2), căci ea a fost rugul cel duhovnicesc care a primit în sine focul dumnezeirii și nu s-a ars de el (Sfîntul Ioan Damaschin, Bogorodișna gl. 1, Mînăstirea Neamț, 1816). Maica Domnului a fost închipuită și prin toiagul lui Aaron care a odrăslit (Numerii 17, 8), căci și ea a răsărit din părinți sterpi și neroditori și întru feciorie petrecînd, de la Duhul Sfînt a zămislit și a născut pe Hristos (Luca 1, 35). Pe Maica Domnului a închipuit-o sfeșnicul cel cu șapte lumini (Ieșire 37, 17-24) fiindcă ea a strălucit în lume cu toate cele șapte daruri ale Duhului Sfînt. Maica Domnului a mai fost închipuită prin cădelnița cea cu totul de aur (Ieșire 37, 16; 40, 26-27), fiindcă ea a purtat în sine focul dumnezeirii.

Planul dumnezeiesc care a fost propus lui Adam n-a fost dus la împlinire, "și Cuvântul trup s-a făcut și S-a sălășluit între noi"(Ioan 1, 14) , Fiul primește firea omenească, vine să se facă asemenea nouă, astfel se cerea o participare din partea firii căzute, pentru refacerea acesteia. Un om trebuia să răscumpere păcatele lumii. Fecioară zămislește, Maria devine Născătoare de Dumnezeu, iar mișcarea ei a fost curată ca o floare fără pată, ca o oglindă, căci a primit să conlucreze cu harul. Taina Bunei Vestiri este "taina împăcării omului cu Dumnezeu, ca venire în contact a lui Dumnezeu cu oamenii, ca refacere a chipului nostru și schimbare în mai bine, ca ridicare și înălțare la cer" , nici o taină nu poate fi mai minunată căci aici vine Însuși Dumnezeu Cuvântul să redea strălucirea chipului căzut, să refacă putința de a ne ridica pe scara pe care s-a coborât Dumnezeu, pe acea scară fără materie, care s-a făcut mijlocitoare nouă Fecioara Maria. Prin această taină am fost introduși în taina lui Hristos.

Este evident faptul că Adam și Eva au păcătuit și au fost înveșmântați „cu frunze de smochine și cu rușine”. Prin Fecioara Maria firea omenească s-a îmbrăcat într-o haină nouă a evlaviei și ascultării. Mai mult, „Maria ne-a dat Pâinea înviorării în locul pâinii istovirii pe care a dat-o Eva” (Sf. Efrem Sirul), căci boldul morții „a venit [tocmai] prin Eva, fecioara; trebuia ca prin Fecioară, dar, mai bine zis, din Fecioară, să Se arate Viața; pentru ca, după cum șarpele a înșelat-o pe aceea, tot astfel și Gavriil să-i binevestească acesteia” (Sf. Chiril al Ierusalimului).

Așa mărturisește Sfântul Irineu scriind contra ereticilor : "Pentru a reașeza în El pe Adam, Dumnezeu Cuvântul, se născu Însuși din Fecioara Maria și luă cu adevărat, asupra Sa naștere potrivită pentru a restabili pe Adam" și astfel și Fecioara Maria reastabilește natura femeii Eva. Prin ascultarea Fecioarei Maria se purifică nescultarea Evei. Aș numi-o pe Fecioara Maria -Noua Evă precum a numit-o și Sfântul Irineu.

În omilia sa la sărbătoarea Bunei Vestiri, Nicolae Cabasila sintetizează învățătura patristică: "Întruparea a fost nu numai lucrarea a Tatălui, a Virtuții Sale și a Duhului Sfânt, ci și lucrarea voinței și a credinței Fecioarei. Fără consințământul Celei-fără-de-prihană, fără credința ei, acest proiect ar fi fost tot atât de nerealizabil ca și intervenția Celor Trei Persoane Divine".

Prin Maria a înflorit și a strălucit frumusețea învierii, a răsărit floarea dumnezeirii. Maica Domnului este legătura dintre Biserică și cer. Sfântul Irineu spune : "Maria a desfăcut legăturile strânse din greșeala Evei. Una s-a împotrivit poruncii lui Dumnezeu, cealantă s-a supus. Eva a ascultat de cuvântul diavolului, Maria și-a plecat urechea la glasul îngerului. Neamul omenesc arvunit morții printr-o fecioară, a fost salvat de o altă fcioară".

Fericitul Augustin observă și el această remarcă: "Eva a fost urzitoarea păcatului, Maria este mijlocitoarea Darului. Eva ne-a vătămat șî ne-a adus moartea; Maria ne-a folosit că ne-a adus înapoi la viață".

Sfântul Chiril al Alexandriei preia comparația paulină Adam cel vechi – Noul Adam/Hristos, și o transpune în relația Eva cea dintâi – Eva cea de pe urmă/Fecioara Maria. Dacă primul Adam se întoarce în „țărâna maică”, spre stricăciune, iar soția sa Eva îl urmează îndeaproape, apoi, Adam cel de pe urmă și Eva cea de-a doua, Preacurata lui Maică, îl ridică pe omul păcătos din amarnica lui cădere și îl împacă din nou cu Dumnezeu Tatăl, Creatorul lumii văzute și nevăzute. Altfel spus, „cu coasta [Eva] care a fost luată din Adam, cel rău a luat inima lui Adam. Din aceeași coastă [Eva] a răsărit Puterea nevăzută [ascunsă] care l-a făcut pe Satana să cadă asemenea lui Dagon” (Sf. Efrem Sirul), sau, precum „Eva, fiind fecioară și fără de pată și primind întru sine cuvântul șarpelui, a născut neascultarea și moartea, tot astfel și Fecioara Maria, atunci când îngerul Gavriil i-a binevestit că Duhul Domnului va veni asupra ei și puterea Celui Prea Înalt o va umbri, din care cauză și Sfântul, Care se va naște din ea, va fi Fiul lui Dumnezeu, primind credința și bucuria, a răspuns: Fie mie după cuvântul tău! În felul acela S-a născut din ea Acesta, despre Care am arătat că s-au spus atâtea în Scripturi și prin Care Dumnezeu nimicește pe șarpe, ca și pe oamenii și îngerii asemănători cu el și prin care liberează din moarte pe cei răi, care se pocăiesc și cred în El” (Sf. Iustin Martirul și Filosoful).

Sfântul Efrem Sirul afirmă răspicat: „Eva o închipuiește pe Maria”. „Femeia noii creații” cunoștea puterea dumnezeiască a Fiului Omului. Și, tocmai de accea, mijlocește pentru Om: „nu mai au vin”. La rugămintea Maicii Preacurate, „care avea mare îndrăzneală la Fiul său”, acesta săvârșește prima minune din activitatea Sa pământeană: „[Iisus] a prefăcut apa în vin ca un Făcător; dar a băut din ea ca un sărman. Din ale Sale a amestecat la nuntă; vinul Său l-a amestecat și l-a dat băutură acolo unde a fost chemat”, mai zice Sf. Efrem Sirul. Înmulțirea vinului la Nunta din Cana prefigura înmulțirea Vinului binecuvântat în Sfântul Potir, pe Sfintele Altare ale noii creații.

De aceea, avem datoria să-i urmăm exemplul sfânt, îmbrățișându-l pe Mântuitorul cu aceeași iubire și același devotament. Căci numai astfel vom ajunge și noi acolo unde se află Maica vieții, Eva cea nouă, smerită și ascultătoare: „Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită și prea înfrumusețată” (Psalm 44, 11).

E firesc, dacă-L cinstim pe Domnul Hristos, dacă-L preamărim pe Domnul Hristos, să fim și cinstitori ai Maicii Domnului.

VI. POZIȚIA FEMEII ÎN SOCIETATE

În ultimele decenii, sau cel puțin de la al doilea război mondial, se discută tot mai mult despre eglitatea între sexe, egalitatea șanseor sau despre rolul femeilor în societate. În comunitățile tradiționale lucrurile erau simple: rolul femeii era acela de a procreea, de a întreține gospodăria și de a-i crește și educa pe copii, conform cu normele sociale și morale ale perioadei respective.

Modificările introduse în ultimile două secole nu au adus nici o îmbunătățire situației femeii, care este menținută într-o accentuată inferioritate față de bărbat, atât din punct de veder social, cât și ca rol în viața familiei.

Poziția sociala a femeii în Egiptul antic era determinată în mod decisiv de poziția tatălui sau a soțului, însă ea avea drepturi egale cu cele ale bărbatului. Chiar dacă bărbatul era considerat capul familiei, femeia era tratată mult mai bine comparativ cu celelalte civilizații antice: egiptencele aveau mai multă libertate, mai multă putere și mai multe drepturi. Femeii îi era permis să ocupe orice poziție în ierarhia socială și putea chiar să conducă țara. Aveau dreptul să dețina clădiri și proprietăți, femeile nu erau dependente de soțul lor din punct de vedere economic. Ele aveau dreptul să împrumute bani, să semneze contracte, să intenteze divorț și sa apără în tribunal ca martori. Bineînteles, ele aveau și responsabilitățile ce decurgeau din aceste drepturi. Necunoscându-se nici o forma de ceremoniere a căsătoriei din acea vreme, se presupune că bărbatul și femeia deveneau soț și soție atunci când hotărau să trăiască sub același acoperiș, iar divorțul era un fapt obișnuit asemenea recăsătoririi.
Femeile rămâneau acasă pentru a avea grijă de copii și de gospodărie. Ele preparau mâncarea, dar confecționau și articolele de îmbrăcăminte.

In legislatia romană, dupa căsătorie, femeia trecea de la autoritatea tatălui la cea a soțului. De abia în secolul I i.e.n., femeile romane au început să aibă o mai mare libertate.
Femeilor romane nu le era permis să dețina afaceri proprii. După o lungă perioadă de timp, în care femeilor nu le-au fost permise nici măcar sugestiile, barbații au început să fie interesați de opiniile și sfaturile nevestelor. Femeile ce aparțineau familiilor înstarite nu erau nevoite să lucreze, munca fiind rezervată sclavilor și claselor inferioare. Principala ocupație a femeii era îngrijirea casei și creșterea copiilor, însa femeile sărace erau nevoite să și muncească pentru a putea trăi. Femeile sclave lucrau ca servitoare sau ca menajere personale ale doamnelor din clasele superioare.

În Grecia antica, femeile erau considerate ființe inferioare, cu un nivel de inteligența puțin mai ridicat decât cel al copiilor. Filosofii credeau că femeile aveau emoții puternice și minți slabe. Din acest motiv ele trebuiau protejate de ele însele. Fiecare femeie avea un gardian (soțul, sau cel mai apropiat bărbat născut în familie) care deținea controlul asupra vieții ei. Ea putea să dețina îmbrăcăminte, bijuterii, sclavi personali și putea să achiziționeze lucruri mărunte, necostisitoare. Cetățenia îi oferea femeii dreptul de a se căsători cu un bărbat, dar nu-i oferea nici un drept politic sau economic. Datoria nevestelor era să nască copii legitimi și să aibă grija de casă. Ele ieseau în afara casei, doar foarte rar și numai însotite de către sclave, cu ocazia participarii la diferite festivaluri sau funerarii. Despre o femeie văzută singură pe strada se credea ca este sclava, prostituată sau concubină.

Femeile Evului Mediu au fost renumite ca soții, mame și calugărițe (femei ale bisericii), dar au mai fost cateva care s-au îndepartat de tradițiile acelor vremuri; acelea au fost scriitoarele, poetele, educatoarele și chiar cele care au practicat vrăjitoria. În întregul Evul Mediu situația femeii era într-o umbra deasa și grea a păcatului originar. Femeile erau vazute ca fiind inferioare bărbaților și nu se bucrau de afecțiunea lor. Biserica le învata pe femei că trebuie să fie ascultătoare și supuse taților și bărbaților lor. La oraș, femeile aveau o varietate de ocupații: făceau comerț, coceau pâine și torceau. Atât femeile căsătorite cât și cele necăsătorite erau nevoite să muncească pentru a trăi și de multe ori ele lucrau în mai multe locuri, deoarece erau plătite mai puțin decât bărbații. De cele mai multe ori, căsătoria nu era alegerea femeii, ci era mai degrabă determinată de voința parinților. Înca de la o vârstă fragedă, fetele erau obișnuite cu gândul că se vor căsători și erau învățate cum să devină neveste bune pentru viitorii lor soți: să le facă pe plac și să le crească copiii. Era de neconceput pentru o femeie să-si urmărească propriile idealuri sau să aibă dorințe, acestea fiind privilegiile bărbaților.

În societatea noastră, femeia nu a fost subiect de drept până în a doua jumătate a secolului al 20-lea, legislația laică fiind adânc tributară celei canonice bizantine.

VII. CONDIȚIA FEMEII ÎN BISERICĂ

Experiența contemporană a femeilor din Biserică este în multe privințe contradictorie. Reducând lucrurile la esențial, trebuie observat că, pe de o parte, mai presus de toți sfinții și îngerii, Biserica cinstește o femeie, pe sfânta Maria, Maica Domnului; pe de alta, ca situația femeii creștine de astăzi este cu totul modesta. Sigur, discursurile encomiastice nu încetează să proslăvească eroismul maternal, devotamentul soției, răbdarea ei, mergând până la suportarea unor infinite umilințe din partea celor numiți cruce-ntreagă.  De fapt, cam la atât se și reduce mândria de a fi femeie în ortodoxia romaneasca a zilelor noastre…

Pentru această temă și-au arătat interesul multe persoane, printre care și o femeie Anca Manolache. Aceasta a tratat în cartea Problematica feminină în Biserica lui Hristos. Această carte a plecat cred de la dorința de a se reconsidera condiția femeii în biserică. Aceeași dorință a condus și Organizația Națiunilor Unite, după cum spune Anca Manolache care au vrut să trezească Bisericii Ortodoxe Române interesul pentru acest subiect.

Chiar dacă Biserica Ortodoxă Romănă este împotriva hirotoniei femeilor, a prezentat totuși un interes pentru problema femeii în biserică. "Ar fi nedrept să se acuze Biserica creștină de a nu fi schimbat în fapt situația femeii. Hristos însuși a venit să slujească, să împace lumeacu ea însăși și cu Dumnezeu și să nu-și modifice structurile existente: ca să pregăteascălumea pentru Împărăția lui Dumnezeu, și nu pentru a stabili o împărăție lumească; pentru ca să modifice perspectiva lumii în vederea înțelegerii relației ei cu Dumnezeu și a modificării ei lăuntricea celui pe care Dumnezeu îl dorește ca partener pentru veșnicie".

Apariția mișcărilor feministe în Occident în anii 1960 au făcut ca în Consiliul Ecumenic al Bisericilor, din care face parte și Biserica ortodoxă, să apară problema hirotonirii femeilor. Bisericile ortodoxe nu erau pregătite să răspundă acestei provocări. În acea vreme, vocea femeilor se făcea auzită foarte rar, de fapt, nici astăzi nu există în ortodoxie asociații și mișcări în favoarea hirotonirii femeilor. Unii se bucură pentru aceasta, iar alții condamnă inerția intelectuală a ortodocșilor și evocă condiția umilitoare a femeilor.

Această situație derivă din mai mulți factori. În aria culturală a Bisericilor ortodoxe din Europa este o tradiție puternică, poate chiar de dispreț pentru femeie, de subordonare totală a femeii față de bărbat, tradiție care a fost nu numai asumată, ci chiar apărată de multe femei. Se adaugă apoi contextul politic al regimurilor totalitare la care au fost supuse pentru decenii toate Bisericile mari ortodoxe din Europa, când lupta nu se ducea pentru drepturi ca în Occident, ci pentru supraviețuire.

Odată pusă problema rolului femeii în Biserică de Consiliul Ecumenic al Bisericilor, au fost organizate mai multe întâlniri internaționale. Prima întâlnire a avut loc la mănăstirea Agapia în România, în anul 1976, și a avut ca temă „Rolul femeilor ortodoxe în Biserică și în societate”.

Patriarhatul ecumenic de Constantinopol a convocat în perioada 30 octombrie-7 noiembrie 1988 o Consultare teologică interortodoxă asupra rolului femeii în Biserică și a problemei hirotonirii femeii, la Rodos în Grecia. La întâlnire au participat reprezentanții patriarhatelor tradiționale, cu excepția celui de Ierusalim, reprezentanți ai tuturor Bisericilor ortodoxe autocefale, ai comunităților din diaspora cu reprezentanții școlilor teologice.

Intenția a fost de a arăta că Biserica ortodoxă, deși nu hirotonește femei, le recunoaște ca persoane responsabile, egale bărbaților, membre ale aceluiași popor al lui Dumnezeu care este în întregime un popor împărătesc și sacerdotal. Pe această linie de reîntoarcere creativă la origini s-a propus restaurarea diaconatului feminin, care fără dubii a existat pentru multe secole în Biserica primară, desigur într-o formă nouă, adaptată la cultura și necesitățile Bisericii contemporane.

Alte întâlniri au avut loc în Damasc, Siria, 4-11 octombrie 1996 și în perioada 10-17 mai 1997 la Istambul, Turcia, cu tema „Discernerea semnelor timpului – Femeile în viața Bisericii ortodoxe”. Discuțiile despre reactivarea diaconatului feminin au fost destul de des auzite. Participanții au considerat că „ordinul diaconeselor este un răspuns la inspirațiile Spiritului Sfânt la diferitele nevoi ale timpului prezent” și au recomandat ca toți conducătorii Bisericilor să discearnă cu credință și curaj prezența Spiritului Sfânt în problema hirotonirii diaconeselor, la fel și în alte forme de slujiri necesare în Biserică. Patriarhul ecumenic de Constantinopol, Bartolomeu I, a transmis un mesaj în care spunea că după recomandările de la Damasc, referitoare restaurarea diaconeselor, speră ca aceasta să se împlinească, deoarece în mai multe Biserici ortodoxe, există o mare dorință de reinstituire a acestora pentru a servi mai bine la nevoile spirituale ale poporului lui Dumnezeu.

Biserica ortodoxă greacă a fost prima care a aprobat restaurarea diaconeselor în 8 octombrie 2004. Membrii Sinodului, din care fac parte o sută douăzeci și cinci de episcopi și mitropoliți, au reflectat mult asupra acestei teme până au ajuns la concluzia că ordinul diaconeselor se cere restaurat. Sinodul a decis că femeile vor putea fi promovate la diaconat, dar numai în mănăstiri și decizia este lăsată fiecărui episcop pentru dieceza sa. Sigur că aceasta nu a fost în asentimentul tuturor episcopilor, unii erau de părere că activitatea diaconeselor trebuie să se desfășoare în societate, nu în mănăstiri, dar mai mult de atât nu s-a putut obține.

Anca Manolache a descoperit o serie de legi civile și practici bisericești care ar fi în defavoarea femeilor. Însă eu mi-am propus să discut doar ceea ce ține de femeie în biserică.

Astfel aceasta pune semnul de întrebare la câteva din practicile bisericii noastre care afectează într-un fel sau altul femeia.

"Situația femeii care a născut, femeia fiind găsită vinovată de faptul că a adus pe lume o nouă viață, chiar în condițiile celei mai legitime și sfințite căsătorii… de ce este adusă femeia lăuză în mod obligatoriu, la biserică pentru curăție ș nu este "curată" până atunci?"

Locul femeii în Biserica, iar aici mă refer la cea ortodoxă, este crucial pentru pastorația și misiunea eclesiale. Înainte de toate, așa cum oricine poate observa, majoritatea celor care vin duminică de duminică și sărbatoare de sărbatoare în bisericile noastre sunt femei. Tot ele sunt cele care, mame sau bunici, au dat credința mai departe în timpul comunismului, opunandu-se astfel ipostazei totalitare a modernității. Nu am exagera spunând că dacă societatea românească a iesit cât de cât teafară din dramatica perioadă a totalitarismului, acest lucru se datorează și lor. Apoi, în ceea ce privește dimensiunea teologică, frecvent rastălmăcită, dreptul canonic nu face o distincție între membrii Bisericii pe criteriul genului.

Femeile sunt în același mod mădulare ale Bisericii precum sunt și bărbații, având același Botez, motiv pentru Sfântul Apostol Pavel să le aducă aminte misoginilor epocii sale că în Hristos „nu mai este parte bărbătească și parte femeiască" (Galateni 3, 28). Diferențierea de gen începe în momentul în care se articuleaza și se dezvolta detaliile vieții sociale din interiorul comunitătii de credința și se instaurează o ierarhie a slujirilor și responsabilităților, femeile ocupând însa nu chiar de la început exclusiv un rol secundar. Ar fi suficient să ne gândim la respectul de care se bucurau văduvele și fecioarele în primele comunități sau la lucrarea diaconeselor, o realitate bisericească azi aproape complet uitata. Ca să nu mai amintim un loc comun ca în Bizanț femeile au reusit să se impuna în vârful imperiului, unele dintre ele, precum împaratesele Pulcheria, Teodora sau Irina, influentând nemijlocit cursul istoric al Bisericii.

Tânguirile Lorettei o numesc pe Sfânta Fecioară “Steaua dimineații. Acest nume era a lui Lucifer; conform idelor des întâlnite la Sfinții Părinți, Lucufer, steaua de dimineață, era ființa cea mai apropiată de Dumnezeu, alter-egoul Său, și acestă apropiere face de înțeles căderea amețitoare în dorința păcățosă de afi ca Dumnezeu, Fecioara îi ia locul, ceea ce explică de ce, din punct de vedere liturgic, ea este deasupra puterilor îngerești. Cerul luminous al firmamentelor gata să dispară în lumina soarelui de amiază, iată cea mai exacta imagine cosmică a femeii în ființa ei. Prospețimea matinală se eferă și la castitate. În greacă, sophrossyné îneamnă integritate și integrare: este principiul religios al puterii sale de unificare. Într-o rugăciune liturgică veche, omul se adresează Născătoarei de Dumnezeu, Theotokos, cerându-i: “Leagă sufletul meu cu iubirea ta”: dă-mi coerență; din grămada stărilor psihice fă să țâșnească unitatea, sufletul. Prin structura ei religioasă femeia este acest act al integrării vii, singura capabilă să se opună demolării și dezumanizării în care se închide din ce în ce mai mult geniul masculin modern. În sfera religioasă femeia este sexul tare. Eroarea comentatorilor ,privind căderea Evei, constă explicarea demersului lui Satan asupra Evei ca unul făcut asupra “sexului slab”, asupra celei mai vulnerabile părți ale finței umane. Adam o urmează pe Eva fără nici o dificultate, căci prin ea el devenise deja exterior, în afara lui Dumnezeu, în virtutea instituirii divine: “Ei vor fi un singur trup”(Fac. 2,24).

Viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur despre relația ontologică dintre bărbat și femeie, în special între soț și soție nu poate fi înțeleasă decât din perspectiva acestui tipar egali dar diferiți. În contextul unor analogii atât de profunde și stăruitoare între familie șî Biserică, nu trebuie să ne surprindă că în viziunea acestuia, femeile, nu pot deține rolul de vonducător absolut în Biserică, așa cum nici soțiile nu pot deține conducerea supremă în problememe legate de viața de familie.

Sfântul Părinte Ioan Gură de Aur susține că femeia are un rol importantă în viața de zi cu zi a Bisericii. După cum constatăm în cadrul discuție noastre referitoare la multiplele și esențialele aspecte ale implicării mirenilor în activitatea slujitoare a Bisericii alături de clerici, Sfântul Ioan Hrisostom nu face nici o deosebire între laicatul masculin și laicatul feminin. Spre pildă, și bărbații și femeile pot administra Taina Botezului în situații de urgență. Relatându-ne cazul impresionant al martiriului unei mame și celor două fetițe ale acesteia, care nu fusese încă botezate și care au pierit înghițite de valurile furioase ale unui râu, Sfântul Părinte ne mărturisea că mama acestora le-a botezat.

Sfântul părinte spune că fie ele hirotonite sau nu ca diaconițe, femeile au o misiunea semnificativă în comunități creștine: aceea de a învăța pe ceilanți.

Fiecare mamă își învața copilul ceea ce este bine, îi întipărește primele virtuți, îl formează să-i urmeze lui Dumnezeu, ea este ca un apostol răspândind în pruncii ei Cuvântul lui Dumnezeu. Deci într-o oarecare măsură femeia este cea care participă la educarea bărbaților.

Experiența contemporană a femeilor din Biserică este în multe privințe contradictorie. Reducând lucrurile la esențial, trebuie observat că, pe de o parte, mai presus de toți sfinții și îngerii, Biserica cinstește o femeie, pe sfânta Maria, Maica Domnului; pe de alta, că situația femeii creștine de astăzi este cu totul modesta. Sigur, discursurile encomiastice nu încetează să proslăvească eroismul maternal, devotamentul soției, răbdarea ei, mergând până la suportarea unor infinite umilințe din partea celor numiți cruce-ntreagă.  De fapt, cam la atât se și reduce mândria de a fi femeie în ortodoxia românească a zilelor noastre…

La nivel de implicare în procesul de hotărâri și decizii se poate constata că femeia este foarte puțin implicată și în mod indirect. A reieșit însă un aspect foarte important, chiar din partea unor specialiști în domeniu: femeia ar putea fi implicată mai mult în viața Bisericii, atât la nivelul parohiilor, în consiliul parohial (pentru Biserica catolică, în Biserica ortodoxă numai în comitetul de femei), cât și la nivel de eparhie sau mitropolie în diferite consilii și comisii, sau în diferite funcții de organizare și administrație, în curia episcopală și în tribunalele bisericești..

Factorii de care depinde o mai mare implicare a femeii în Biserică țin în primul rând de deschiderea preoților la colaborare, nu atât cu femeile, cât în general cu laicii. S-a subliniat de foarte mulți că Biserica este clericalizată și că preoții trebuie să-și schimbe mentalitatea pentru a putea accepta real colaborarea cu laicii și astfel să contribuie implicit, la schimbarea societății. De asemenea, aproape în aceeași măsură implicarea depinde chiar de femei, de deschiderea și disponibilitatea lor în a se angaja în anumite acțiuni în colaborare cu preotul și episcopul.

a)Împreună lucrători ai puterii lui Dumnezeu

Sfântul Ioan Gură de Aur sublinează totodată atât de deosebită importanță a reciproctății supunerii în viața de cuplu, cât și profunfa interdependență dintre clerici și mireni reliefând în mod special ceea ce s-ar putea numi "preoția tuturor credincioșlor". Biserica este considerată o familie mare, iar cel ce conduce are nevoie de colaboratori, la fel și bărbatul are un colaborator, soția sa. Astfel el nu face diferența dintre mirenii bărbați și mirenii femei, îi consideră parteneri egali ai clerului, deopotrivă egali în împărtășirea de preoția tuturor credincioșilor.

Temeiul acestei preoții îl dă din Sfânta Taină a Botezului: "Tot astfel, în cristelniță, ajungi și tu însuți să fii și rege și preot și proroc: rege, prin zdrobirea de pământ a tuturor faptelor rele și prin omorârea păcatelor; preot prin aceea că te oferi pe tine însuți lui Dumnezeu, jertfiindu-ti trupul și fiind răstignit odată cu El(…), și proroc, invățând tu însuți cele ce se vor întâmpla și fiind inspirat de Dumnezeu și pecetluit. Că precum se pune pecetea pe soldat tot așa îi pecetluiește Duhul Sfânt pe credincioși".

Așa cu clericii, cât și mirenii au primit același botez, tot astfel și primirea Sfintei Cuminecături este o experiență identică și pentru unii, și pentru alții. În virtutea acestei egalități sacramentale, clericii și mirenii sunt considerați ontologic egali drept mădulare ale Bisericii care este Trupul lui Hristos. Sfântul Ioan Hrisostom, insistă asupra egalității ontologice a fiecărui mădular al trupului omenesc, și face referire la ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel , la anlogia dintre trup și Biserică, în care toți credincioșii suntem egali, din punct de vedere ontologic, precum și trupul este unul așa și în Biserică suntem toți una.

După toate acestea am înțelege că femeia și bărbatul sunt făcuți pentru a lucra împreună la mântuire. Dacă împreună au căzut împreună trebuie să se și ridice, să devină ceea ce au fost odată. De ce să spunem ca femeile sunt cele care trebuie să se roage mai mult că sunt păcătoase, sau impure cu le spun unii, cred că de aceea totul merge înspre rău, că nu reușim să ne înțelegem și să fim cu toții oameni nu bărbați și femei. Nu vreau să mă gândesc când în lumea asta toată lumea ar face doar pentru el, Dumnezeu nu ne va lasa asa.

Dumnezeu pe toate le-a rânduit cu înțelepciune. Pe bărbat l-a înzestrat cu un fel de harisme, iar pe femeie cu alt fel. Bărbatului i-a dat bărbăție, pentru ca să se descurce în situațiile grele și pentru ca femeia să se supună lui. Căci, dacă ar fi dat și femeii aceeași bărbăție, nu s-ar fi putut menține familia. In Noul Testament gasim numeroase exemple si de femei, crestine, care s-au evidentiat si in activitatea lor misionara. De pilda, Sfantul Pavel amintea de Evodia și Sintihi, din Filipi, "…care au luptat pentru Evanghelie împreuna cu mine și cu Clement și cu ceilalți împreună-lucrători cu mine… " (Filip. 4, 2-3). Printre cei care se nevoiseră " impreună" cu Pavel, " într-un suflet, pentru credința Evangheliei" (Filip. 1, 27) s-au numarat deci și femei.

Femeia creștina a avut, de altfel, un rol privilegiat și in misiunea propovă-duirii Evangheliei. De altfel, femeile au fost printre membrii constitutivi ai primelor comunități creștine (Fapte 1, 14; 5, 14; 8, 3; 9, 2; 22, 4 etc). Ele au fost și cele care au avut grija văduvelor elinilor (Fapte VI, 1). Despre aportul și rolul femeilor în propovaduirea Evangheliei ne adeverește și Sfantul Apostol Pavel (Ef. 5,22; Col. 3, 18-4; I Tim. 2, 8-15, I Cor. 18,2 s.u. etc). Apostolul Pavel denumește unele femei creștine, ca de pilda Priscila, care il ajutasera în activitatea sa misionară, drept "împreună-lucratori" cu el "în Hristos-Iisus" (Rom. 16,3). În Noul Testament aflăm numeroase femei creștine care și-au pus casele la dispoziția primelor comunități creștine, în scopuri misionare și liturgice (Fapte 12,12 s.u.; 16, 15 etc). La Ierusalim, de pilda, una dintre acestea a fost și Maria, mama Sfantului Marcu, care și-a pus casa la dispoziția comunității creștine. De altfel, casa sa a devenit și centrul misiunii creștine universale.

Femeia n-a fost numai prima vestitoare a Învierii Domnului, ci și aceea care L-a uns, în Betania, prevestind prin aceasta patimile și moartea Domnului (Mc. 14, 3-9). " Ea a facut – le spunea Iisus ucenicilor Săi – ceea ce avea de făcut: mai dinainte a uns trupul Meu, spre înmormantare" (Mc. 14, 19). Apreciind acest gest, încarcat de greutatea sa simbolică, Mântuitorul adaugă, zicând: "Adevarat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia, în toata lumea, se va spune și ce a făcut aceasta, spre pomenirea ei" (Mc. 14, 9).

b) Atribuțiile obștești ale femeilor în Biserică

Viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur nu ar trebui să ne surprindă în ceea ce privește femeia în Biserică, aceasta nu poate ocupa rolul de conducător absolut în Biserică, așa cum nici soțiile nu pot deține conducerea supremă în problemele legate de viața de familie. Chiar dacă poate părea destul de aspră această afirmație, părintele nu se referă că acestea ar fi neimportante în Biserică, din perspectiva Sfântului femeia constituie un rol activ și deosebit de important în viața de zi cu zi a Bisericii.

În ceea ce privește implicarea mirenilor în activitatea slujitoare a Bisericii alături de clerici, Sfântul Ioan Hrisostom nu face nicio deosebire dintre licatul feminin și laicatul masculin. Amândoi pot administra Taina Botezului de necesitare.Chiar dacă sunt hirotonite sau nu femeia are o misiunea semnificativă în viața comunității creștine, ne asigură Sfântul Ioan Gură de Aur: aceea de a învăța pe ceilalți.

Tot în cartea Sfântului Părinte regăsim rolul femeii în educarea copiilor, printre activitătile casnice ale acesteia. Părintele spune că femeii îi revine cea mai înaltă misiune din acest punct de vedere, și că aceasta este cea mai grea și importantă misiune a femeii.

Acestei misiuni acesta oferă o deosebită importanța asupra efectelor de largă perspectivă a educației duhovnicești sănătoase și echilibrate pe care mamele trebuie să o administreze fiicelor lor:

" Mamelor, fiți cu osebire atente să vă educați fiicele bine, căci îndrumarea lor este ușor de realizat. Vegheați asupra lor și învățați-le să fie gospodine. Mai presus de toate, învățați-le să fie evlavioase, modeste, să disprețuiască bogățiile și podoabele. Astfel educate, dați-le în căsătorie. Căci dacă le veți modela în acest chip, le veți mântui nu numai pe ele, ci și pe bărbații care sunt hărăziți să le ia în căsătorie, și nu numai pe ei, ci și pe copiii ce-i vor avea, și nu numai pe copii, ci și pe nepoți".

Tot în ceea ce privește educarea femeilor, Sfântul recomandă calea Sfântului Apostolului Pavel, subliniind rolul femeilor în vârstă de a le învăța pe cele mai tinere. Pe de altă parte femeile au un rol foarte important și în educarea bărbaților. Sfântul Ioan Gură de Aur ne dă mereu exemple de femei credincioase din vremea sa, pentru a le da oamenilor pilde statornice de credința făptuitoare. Acestea însoțeau Sfinții Apostoli în călătoriile lor, ajutându-i și sprijinându-i în mare măsură pe aceștia în activitatea lor de propovăduire.

Când femeia intra în biserica, i se cere să-și acopere capul. Dimpotriva, bărbatului i se spune că nu trebuie să aibă ceva pe cap în biserică. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune: "Orice bărbat care se roagă sau prorocește, avand capul acoperit, necinstește capul său (pe Hristos), iar orice femeie care se roagă sau prorocește, cu capul neacoperit, își necinstește capul" (I Cor. 11, 4-5).

Basmaua sau vălul cu care femeia își acoperă capul, a dat naștere la multe controverse. Și acest lucru s-a întamplat pentru ca pe de o parte nu au fost întelese cuvintele Sfantului Apostol Pavel, iar pe de alta parte, chiar fara sa cunoastem cuvintele Apostolului Pavel, vedem că în biserică unele femei au capul acoperit, iar altele nu. Când vezi că Sfânta Liturghie poate începe și se poate sfârși în condițiile în care nu toate femeile au capul acoperit, nu poți să nu-ți spui: nu e ceva obligatoriu purtarea baticului, altfel, preotul nu ar fi început Liturghia, iar dacă în timpul desfășurării ei și-ar fi făcut apariția vreo femeie fără a avea capul acoperit, părintele ar fi trebuit să întrerupă Liturghia. Pe ușa de la intrarea în unele biserici stă scris: nu intrați decât în ținuta decentă. Și se menționează în ce constă ținuta decenta: să nu intri în pantaloni scurți, în maiou, etc, dar nu se spune că femeile trebuie să aibă capul acoperit. Deci, nu poți să nu te intrebi: trebuie să poarte femeia capul acoperit în dintru început că locul din biserică nu este identic cu orice loc public, este unul sfințit. Iar în acest loc cu totul special, ținuta exprimă în mod tainic modul de comuniune cu Dumnezeu.
Dacă pentru antici, a vorbi cu capul descoperit era semn că vorbești fără a ascunde ceva, de aici și vorba "a spune adevarul gol-goluț”, pentru creștini, descoperirea capului înseamnă deschiderea fată de Dumnezeu sincer, fără viclenie. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că descoperirea capului simbolizează mintea care, în vremea rugăciunii, trebuie să fie locuită de Logos, de Cuvântul lui Dumnezeu. Adică nu trebuie să mai aibă în ea alte gânduri lumești. Nu în zadar se cere în "Imnul Heruvic” ca toată grija cea lumească să o lepădăm.
Biserica vestește că bărbatul este cap femeii și că “femeile trebuie să se supuna bărbaților” (Efeseni 5, 22). Ce înseamna asta? Ca odată ce mintea (capul) a fost luminată de Logos, ea trebuie acoperită, adică nu trebuie să mai punem în ea ceva mai presus de Cuvantul primit, căci altfel se întunecă. Iată motivul pentru care femeia trebuie să-și acopere capul.
Așadar, faptul că bărbații au capul descoperit, iar femeile îl au acoperit, nu ține de tradiția populară, ci de rânduiala Bisericii, dupa cum se poate observa și din iconografie.

În cadrul dezbaterii contemporane asupra rolului femeii în biserică, un pasaj i-a polarizat pe interpreți mai mult decât oricare altul. acest pasaj este 1 Timotei 2:11-15, care spune: „Femeia să învețe în tăcere, cu toată supunerea. Femeii nu-i dau voie să învețe pe alții, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăcere. Căci întâi a fost întocmit Adam, și apoi Eva. Și nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii. Totuși ea va fi mântuită prin nașterea de fii, dacă stăruiesc cu smerenie în credință, în dragoste și în sfințenie”.

Semnificația acestui pasaj stă în faptul că acesta adresează în mod specific întrebarea rolului femeii din cadrul bisericii. Astfel, nu este surprinzător faptul că acest pasaj a fost examinat destul de mult de către evanghelici care se opun sau limitează sau sprijină deplina participare a femeii în lucrarea bisericii. De obicei, părerea preluată de un autor asupra unui astfel de pasaj reflectă părerile sale asupra rolului femeilor din biserică și vice versa.

În cadrul dezbaterii contemporane asupra rolului femeii în biserică, un pasaj i-a polarizat pe interpreți mai mult decât oricare altul. acest pasaj este 1 Timotei 2:11-15, care spune: „Femeia să învețe în tăcere, cu toată supunerea. Femeii nu-i dau voie să învețe pe alții, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăcere. Căci întâi a fost întocmit Adam, și apoi Eva. Și nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii. Totuși ea va fi mântuită prin nașterea de fii, dacă stăruiesc cu smerenie în credință, în dragoste și în sfințenie”.

Semnificația acestui pasaj stă în faptul că acesta adresează în mod specific întrebarea rolului femeii din cadrul bisericii. Astfel, nu este surprinzător faptul că acest pasaj a fost examinat destul de mult de către evanghelici care se opun sau limitează sau sprijină deplina participare a femeii în lucrarea bisericii. De obicei, părerea preluată de un autor asupra unui astfel de pasaj reflectă părerile sale asupra rolului femeilor din biserică și vice versa.

c) Despre diaconițe

În vremea Sfântului Ioan Gură de Aur existau trei domenii specifice stării existențiale destinate slujirii femeilor: diaconia, fecioria și văduvia. Slujirea diaconală era inclusă în fucțiile ecleziastice pe deplin acceptate; diaconițeleerau hirotonite ca atare. Dat fiind că numărul diaconițelor afiliate Bisericiilor din Antiohia și Constantinopol era destul de mare, ne surprinde Sfântul Ioan Gură de Aur nu s-a referit mai detaliat la această slujire.

Din omilia sa la I TIMOTEI 3, 11, reiese clar că Sfântul Părinte avea o deosebită stimă față de diaconițe. Biserica Ortodoxă a pomenit-o lunea aceasta pe Sfânta Muceniță Tatiana, diaconița. Deși treapta clericală a diaconiei, atestată biblic, există până în zilele noastre, slujirea aceasta este destinată, prin hirotonie, exclusiv bărbaților. Totuși, diaconițele au reprezentat unul dintre ordinele clericale ale Bisericii primare.

"Diaconiță putea deveni orice femeie indiferent că era căsătorită, văduvă sau necăsătorită. Important era chemarea spirituală pe care o simțea și anume, aceea de a fi alături de Biserică și de a se implica în activitatea filantropică a Bisericii. Prima mențiune oarecum clară în legătură cu funcția sau rolul diaconițelor apare într-una din epistolele pauline, în Epistola către Romani la capitolul al XVI-lea când în finalul Epistolei Sfântul Apostol Pavel menționează o listă întreagă de colaboratori ai săi din Roma, printre care menționează și pe Febe care este numită diaconiță sau slujitoare", a precizat la TRINITAS TV părintele asistent doctor Cosmin Pricop de la Facultatea de Teologie din București.

Rolul diaconițelor era asemănător cu cel pe care îl aveau cei 7 diaconi, menționați în Faptele Apostolilor. De asemenea, câteva scrieri din secolele III – IV arată că diaconițele aveau și un rol liturgic.

Diaconițele la început, asemenea cu proorocița Ana (Luca 2, 36), unele erau femei văduve, care se devotau să slujească bisericii în lucrarile externe ale altarului alături de clerul inferior; în legatură cu instruirea femeilor pe care le catehizau, le ajutau la botez, îngrijeau de fetele orfane și femeile bolnave s. a. Pentru aceasta, ele primeau o hirotesie specială. "În timpurile vechi, se apropiau de Dumnezeu acele fecioare care făceau făgăduință că-și vor păstra fecioria pentru totdeauna. Episcopul le sfințea conform cu canonul 6 din Cartagina și, se îngrijea de ele conform canonului 38 al aceluiași sinod. Dintre acestea, la vremea hotărâta, adică împlinind 40 de ani, se sfințeau diaconite. Episcopii dădeau îmbracaminte speciala acestor fecioare cand ajungeau la 25 de ani, conform canonului 126 al aceluiasi sinod". Din pricina unor slăbiciuni morale, mai ales-mandria, din secolul V-X, diaconițele au disparut, așa că nici slujba hirotesiei lor nu mai este în arhieraticon.

În Sfânta Scriptură se spune că femeia trebuie să asculte, iar în biserica Sa să tacă (I Cor. 14, 34-35; I Tim. 2,11-15; 2,11-15; 5, 9-10; Rom. 16,1-2). Ele nu pot ocupa vreo slujba bisericeasca "Alege si diaconita credincioasa si sfanta pentru slujba femeilor, caci sunt imprejurari cand din pricina necredinciosilor, nu se poate trimite la unele case barbat diacon la femei si se va trimite o femeie diaconita din pricina cugetelor celor rai. La multe nevoi este trebuincioasa femeia diaconita. Mai intai cand se boteaza femeile, diaconul va unge numai fruntea lor cu untdelemn sfintit si apoi va unge dupa el diaconita, caci nu e voie ca femeile sa fie vazute de barbati" .

"Diaconițele ecleziastice erau rânduite să slujească femeilor. Ele erau fie văduve, fie femei vârsnice, singure, hirotonite de episcop în cadrul unei ceremonii speciale, care constă în punerea mâinilor pe creștetul lor și în dăruirea unei mantii sau a unui potir ce le era de folos în timpul serviciilor liturgice bisericești. Datoria lor de căpătâi era să mențină ordine în biserică între femei în timpul slujbei, ele le dădeau sărutul păcii și le mustrau pe acele femi ca nu aveau o viață cuviincioasă. Ajutau la catehizarea femeilor, le ungeau cu mir la Botez, și aveau, de asemenea, obligația de a duce Sfânta Cuminecătură femeilor bolnave".

"Nu se cuvine a se aseza în biserică cele ce se zic femei prezbitere, (fruntase cu varsta), adica proestoase .

Bottom of Form

Trebuie remarcat că în ciuda acestor asemănări izbitoare cu treapta diaconatului masculin, femeilor diacon nu li s-a îngăduit să aibă funcțiuni liturgico-sacramentale ci doar să propovăduiască și să ajute la pregătirea unor servicii liturgice. Nici chiar săvârșirea botezului nu era recomandat a fi făcută de femei: «Dar dacă prin aceste constituții noi le-am permis să predice, cum le vom permite, împotriva naturii, să săvârșească slujba unui preot ? deoarece aceasta este una din practicile necreștine de a hirotoni femei preot, și nu una din poruncile lui Dumnezeu.

Preluând reflecțiile teologului Paul Evdokimov și analizând un amplu citat dintr-o carte a acestuia, Behr-Sigel atrage atenția că în nici un caz nehirotonia femeii nu este o consecință a unei eventuale impurități sau inferiorități a acesteia. Dimpotrivă, nu numai că nu este vorba de o inferioritate, ci imposibilitatea hirotoniei provine chiar dintr-o superioritate a femeii în anumite domenii, dintr-o harismă spirituală specială feminină care este diferită de cea a bărbaților. Înțelegem acum de ce femeia, care posedă „sfințenia ființei”, nu se cuvine a fi hirotonită. De altfel, nici Maica Domnului nu a fost hirotonită întru preoție (deși cineva se poate întreba dacă acest fapt trebuie generalizat în sensul în care nici o femeie să nu aibă acces la slujirea preoțească). Pe de altă parte însă, autoarea respinge argumentația teologului ortodox nord-american, Thomas Hopko, care distingea între un typos masculin, al lui Hristos, ce dă acces la preoție, și un typos feminin, al Duhului Sfânt, încarnat în Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu. Elizabeth Behr-Sigel vede însă în această distincție „o autentică erezie trinitară”.

Atât în Biserica Romano-Catolică, cât și în Biserica Ortodoxă, pe baza analizării mărturiilor istorico-literare din perioada primară, a devenit din ce în ce mai puternică tendința de revalorificare a poziției femeii în Biserică. Totuși, privită mai îndeaproape, problematica feminină ocupă în teologia ortodoxă paliere diferite în raport cu teologia apuseană. Poziția teologilor ortodocși este una variată, mergând de la poziții extreme – izolate însă – care reclamă fie nehirotonia femeilor în nicio treaptă a clerului, fie accesul nelimitat al acestora chiar până la treapta de episcop, până la poziții mai echilibrate, care cer, spre exemplu, reintroducerea diaconatului feminin în Biserica Ortodoxă (pași importanți fiind deja făcuți în Biserica Ortodoxă din Grecia). În orice caz, problema rămâne în continuare deschisă, necesitând o reflecție teologică atentă care să evite însă denaturările misoginiste sau feministe.

Chiar dacă nu mai îndeplinesc aceleași sarcini ca în Biserica primară, diaconițe există în Biserica Ortodoxă și astăzi.

c) Despre văduve și fecioare

Acestea erau hirotonite, dar mai ales admise în slujirea ecleziastică printr-un fel de legământ personal, care era pe atunci acceptat și recunoscut de către Biserică și care le acorda văduvelor sau fecioarelor "un statut precis" în viața comunității creștine. Sfântul Ioan Gură de Aur susține că Biserica din Antiohia ajuta în fiecare zi trei mii de văduve și fecioare, de unde putem lesne deduce că influența lor era considerabilă. Slujirea lor constă probabil din rugăciuni, fapte caritabile și pilde de viață creștină trăită în virtute.

Sfântul Ioan Hrisostom se minunează de exigențele pauline privitoare la acceptarea "înscrierii" unei femei în Biserică "între văduve"( ITimotein5,3-5, și 9-10). Sfântul Părinte aprecia rugăciunile văduvelor ca având o deosebită putere, iar pe cei care le poartă de grijă își asigur a că se vor bucura de răsplată de la Dumnezeu și de multe foloase duhovncești Acesta amintește asemene despre slujirea văduvelor în corurile bisericești și despre privegherile efectuate de acestea în sfintele biserici.

Sfântul Ioan Gură de Aur afirma că : "cum pierderea bărbatului nu face pe loc dintr-o femeie o văduvă autentică, tot astfel, pentru a fi fecioară adevărată, nu este suficient să nu te căsătorești, ci mai multe lucruri sunt de trebuință pentru aceasta, spre pildă curăția și stăruința", ceea ce demonstrează că distincția unei adevărate fecioare se stabilește prin standarde înalte.

În vremea aceea, fecioarele trăiau în grupuri în case particulare sau mănăstiri, în număr din ce în ce mai mare, iar mănăstirile erau probabil afiliate bisericilor. Așa se explică faptul că fecioarele constituiau o parte integrantă din viața cotidiană a unui număr crescând de congragații locale. Ca și în cazul văduvelor, prezența fecioarelor în bisericile locale contribuia în mod substanțial la îmbogățirea vieții duhovnicești a tuturor credincioșilor, în special prin viața lor de rugăciune activă, prin pilda de virtute pe care o ofereau și prin comuniunea cu Hristos pe care o întruchipau.

d) Rolul femeilor în cadrul slujbelor religioase

Din timpul Sfântului Ioan Gură de Aur, participarea mirenilor (fie ei băbați sau femei) la slujbele religioase consta din cântări, ascultarea atentă a celor ce se rosteau în biserică și apoi Împărtășirea cu Sfântul Trup și Sânge al Mântuitorului Iisus Hristos. Binecunoscutele îndrumări pauline, "femeile voastre să tacă în biserică, căci lor nu le este îngăduit să vorbească, ci să să se supună, precum zice și legea" (I Corinteni 14, 34) și "Femeia să se învețe în liniște, cu toată supunerea"(I Timotei 2, 11), sunt susținute de Sfântul Părinte în temeiul acestei legi, cale "le-a rânduit să se supună bărbaților". De asemenea, adaugă el , aceste mențiuni sut justificate și de comportamentul turbulent și plin de impetuozitate ale femeilor din marea mulțime a credincioșilor care veneau la slujbele Catedralei din Constantinopol:

"În adevăr, în vremea aceea, femeile se conformau conform învățăturii Sfântului Apostol Pavel și tăceau în biserică. Darunele din ele provocau multă gălăgie, multă vorbărie în biserică, mai multă decât oriunde altundeva. Ele vorbesc aici mai mult decât în piață sau baia publică; ca și cum vin aici pentru distracție, se antrezează una pe alta în discuții tihnite despre subiecte cu totul nefolositoare".

Sfântul Ioan Hrisostom atunci când spune că femeilor nu le este permis să vorbească în biserică, ci să se supună, se referă la femeile care trebuie să păstreze liniște în biserică și să acorde atenție slujbelor. Sfântul Părinte ne adresează următoarea întrebare în mod retoric:

" Care să fie oare motivul pentru care Sfântul Pavel le așează sub o astfel de supunere? Pentru că femeia este într-un fel o făptură mai slabă și mai influențabilă și mai nechibzuită. Vedeți, dar, de ce le-a rânduit el pe bărbații lor drept învățători spre folosul lor coun. Astfel, el le-a tocmit pe femei să fie liniștite, iar pe bărbați să fie deosebiți de atenți, pentru a putea să le explice și emeilor lor ca au auzit cu multă exactitate".

Ne surprinde însă că mustrarea lui se adresează numai femeilor și nu bărbaților deopotrivă, întrucât cu siguranță și bărbații vorbeau în timpul slujbelor religioase, provocând zarvă și tulburare.Probabil acesta s-a axat pe câteva versete pauline pe care le-a comentat, insistând punctual asupra textului respectiv și reliefând supremația masculină.

Tot aici trebuie înserat și un alt aspect legat de prezența femeilor în biserică și anume așezarea separată a lor față de bărbați în timpul slujbelor religioase, separare care în vremea aceea se realiza printr-un fel de despărțituri confecționate din lemn. Deși din punct de vedere teologic sau filozofic, Sfântul Părinte Ioan Gură de Aur nu era de acord cu acestă separare, el o considera totuși necesară din cauza comportamentului indisciplinat și necontrolat al mulțimii, ca și din pricina înclinațiilor către senzualitate greșit înțeleasă și manifestată a lumii, cu precădere a bărbaților care asistau la sfintele slujbe din Catedrala constantinopolitană. E rândul bărbaților să fie mustrați cu asprime de data aceasta:

" Ce faci omule? Te uiți în biserică după femei frumoase și nu te cutremuri când aduci o ocară atât de mare Casei lui Dumnezeu? Crezi că biserica este casă de des-frau și de mai puțin preț decât piața? În piață te temi și iți este rușine să te uiți dupa femei, dar în biserica lui Dumnezeu, unde Dumnezeu iți vorbește și te amenință pentru aceste fapte, faci defranare și săvârșești adulter chiar în timpul când auzi să nu faci acestea? Și nu te cutremuri, nu te spăimântezi?".

Din aceleași motive legate de respectarea bunei-cuviințe, femeilor nu le era îngăduit să participe la procesiunile nocturne în cadrul cărora cântau imne religioase, procesiuni introduse de Sfântul Ioan Gură de Aur la Constantinopol pentru a-i combate pe arienii ce organizau astfelde procesiuni în acele timpuri.

e) femeia și preoția

Întrucât acest subiect nu reprezenta o preocupare a vremii sale, Sfântul Ioan Gură de Aur se oprește foarte pe scurt asupra posibilității hirotoniei femeilor. Printre operele cele mai valoroase ale Sfântului Ioan Gură de Aur se numără și tratatul „Despre preoție“ în care autorul dorește să justifice fuga sa dinaintea hirotonirii. Privind lucrurile din perspectiva sa teologică de ansamblu și ținând seama de viziunea sa asupra lumii, nu ne va fi prea greu să înțelegem din succintele și ocazionalele sale referiri la această temă motivele pentru care nu era cu putință ca el să se pronunțe în favoarea hirotoniei femeilor.

Referitor la prof. Nicolae Chițescu, acesta arată că practica ortodoxă de a nu hirotoni femei se înscrie în respectarea „rânduielii dumnezeiești” a Bisericii și a unor texte scripturistice, ca 1 Co 14, 34 și I Tim 2, 12. Pe de altă parte, alt text scripturistic (1 Co 11, 5) arată că femeii nu i se interzicea participarea la manifestările harismatice ale sinaxei eclesiale, unde puteau să se roage și să profețească cu glas tare (p. 232). Reiese de aici egalitatea fundamentală dintre bărbat și femeie, cu trimitere chiar la textul Facerii, și rolul deosebit al femeii în slujirea Bisericii.

Sfântul Ioan Hrisostom insistă asupra respectării normelor sau tiparelor de ordine atât în rândul speciilor create — pești, păsări, ani male -, cât și în privința cetelor îngerești, a succesiunii anotimpurilor, a dispunerii părților trupului omenesc, dar și în interiorul Sfintei Treimi – Dumnezeu- Tatăl, Dumnezeu-Fiul, Dumnezeu-Duhul Sfânt. Drept aceea, potrivit logicii hrisostomice, aceleași norme de ordine trebuie să regleze problemele oamenilor (mai ales în condițiile în care omenirea se află într-o stare postlapsariană), ale societății în ansamblul ei, prin intermediul instituțiilor sociale și guvernamentale, precum și ale familiei – cea mai mică și mai închegată enclavă a societății. O asemenea normă de ordine este și supremația masculină, potrivit căreia bărbații trebuie să aibă în general anumite roluri și sfere de responsabilitate, care de obicei nu se aplică și în cazul femeilor. Prin această prismă privind lucrurile, nu ne va fi greu să înțelegem virulenta demascare hrisostomică a concepției lui Platon, care susținea necesitatea substituirii reciproce a rolurilor și responsabilităților sociale ale bărbaților și femeilor. Să ne amintim spusele Sfântului Părinte în această privință, citate de noi în capitolul anterior:

„Dar ce ziceți când el [Platon] le înzestrează pefemei cu arme, și coifuri, și carâmbi, și când spune că neamul omenesc nu se deosebește defel de câini ! Fiindcă, spune el, de vreme ce partea femeiască și partea bărbătească fac aceleași lucruri ca și câinii, „,- tot astfel să facă și femeile aceleași lucruri pe care lei " fac bărbații (koinoneitosan), și să se răstoarne toate!
Căci, prin acești filosofi, diavolul a fost întotdeauna foarte dornic să arate că neamul nostru omenesc nu este întru nimic mai vrede cinste (entimoteron) decât animalele".

În virtutea simplului fapt că Biserica este o colectivitate de ființe omenești, este de asemenea nevoie ca ea să fie organizată după reguli bine delimitate – lucru evidențiat și în Sfânta Scriptură, în care anumite aspecte ale vieții ecleziastice sunt comparate atât cu părțile alcătuitoare ale trupului omenesc, cât și cu membrii unei familii. Prin urmare, supremația masculină este norma existențială îmbrățișată în acele timpuri, iar tiparul acestei supremații aplicat rânduielilor bisericești este, în concepția hrisostomică, nu numai perfect consistent cu rânduielile familiale și sociale, dar, mai presus de orice, întocmit de însuși Stăpânul a toate. Sfântul Ioan Gură de Aur avea convingerea nestrămutată că doar cel care își conduce bine familia este apt de a conduce Biserica – mai ales în contextul viziunii sale, conform căreia fiecare familie este „o mică biserică".

Cu toate că preoția masculină reflectă într-un anumit sens tiparele sociale ale supremației masculine, aceasta nu înseamnă că Biserica îi hirotonește preoți și episcopi pe bărbați doar pentru că vrea să imite normele societății. După cum vom vedea în cele ce urmează, Sfântul Părinte este ferm convins că această practică este o poruncă dumnezeiască, tot așa cum consideră că, în general, supremația masculină este „o lege dumnezeiască". Să nu uităm importanța pe care o acordă Sfântul Ioan Gură de Aur împletirii supremației masculine cu dragostea hristică, cu smerenia și cu slujirea jertfelnică atât în context matrimonial, cât și în context ecleziastic. Astfel, felul în care este rânduită să se manifeste supremația masculină în interiorul Bisericii diferă substanțial de felul în care se manifestă în afara Bisericii.

Autorul, Victoria Bolfă Otic, în cartea sa Rolul femeii în Biserică: de la diaconesele antice la diaconia femeii de astăzi, urmează consensul general al Bisericilor Ortodoxe, respinge hirotonia femeilor, dar enumeră câteva din slujirile pe care acestea le pot face: înzestrarea și înfrumusețarea bisericilor și cimitirelor, formarea și susținerea corului bisericesc, ajutorarea săracilor și ocrotirea orfanilor, bolnavilor și văduvelor, înființarea și susținerea bibliotecii parohiale, ajutorarea preotului la catehizare și la cercuri misionare etc. „Astfel, femeii creștine îi rămâne domeniul vast al slujirii, adică al adâncului de taină al trăirii acelei unități ontice în dragoste a nemului omenesc, într-o continuă năzuință spre zările senine ale sfințeniei”.

Există locuri în care Sfântul Părinte afirmă că, dată fiind măreția unică a serviciului preoțesc, numai un om cu totul excepțional îl poate desfășura. Pentru cititorul contemporan, care privește lucrurile din punct de vedere modernist sau postmodernist, o atare afirmație pare să reflecte o prejudecată de ordin cultural față de capacitățile femeilor, evaluate oarecum în defavoarea lor și în favoarea bărbaților. Cu siguranță, în zilele noastre, desprinsă din contextul epocii hrisostomice și luată în sine, această opinie a Sfântului Părinte nu va fi o justificare acceptabilă a tezei privitoare la exclusivitatea hirotoniei bărbaților. Pe de altă parte însă, ea poate fi înțeleasă din perspectiva tiparelor de ordine tipice supremației masculine în societate, care prefigurează rânduielile specifice Bisericii. După cum am văzut, în viziunea hrisostomică, femeile sunt reprezentantele „sexului slab", iar bărbații sunt mai puternici atât din punct de vedere fizic, cât și din punct de vedere emoțional. Această deosebire, evidentă în special la bărbații care beneficiază de înzestrări ieșite din comun, este cea care stă la baza convingerii hrisostomice referitoare la exclusivitatea hirotonirii bărbaților – și nicidecum diferențele de ordin spiritual dintre bărbați și femei. Pe deasupra, ilustrul ierarh era de părere că preoția este o misiune dificilă și chiar deosebit de periculoasă. Iată ce ne spune el în acest sens în tratatul său intitulat Despre preoție, imediat după ce enumera feluritele fapte bune și virtuți necesare unui preot:

„Aceste lucruri pe care le-am menționat pot fi cu ușurință împlinite de mulți dintre cei care se află sub ascultare, nu numai de bărbați, ci și de femei. Dar când cineva trebuie să conducă (prostenai) Biserica, încredințându-i-se purtarea de grijă asupra atât de multe suflete, atunci toată firea femeiască (he gynaikeia physisf să se dea deoparte în fața măreției (megethei) unei astfel de misiuni; și nu numai firea femeiască, ci și majoritatea bărbaților. Puneți-ne înainte pe cei care depășesc cu mult (pleonektountes) pe toți ceilalți, și care să fie mai presus decât aceștia în privința staturii lor duhovnicești, așa cum era Saul mai înalt decât tot poporul lui Israel p Regi 9, 2] — și chiar cu mult mai desăvârșiți decât el".

Legat de aceasta, în același tratat citim următoarele: „Spune-mi, de unde crezi tu că pornesc toate neo-rânduielile prezente în bisericile noastre? Eu cred că ele purced numai din felul neglijent și cu totul întâmplător în care sunt aleși și numiți preoții noștri. Căci, pentru ca unul ca aceștia să fie în stare să stăpânească relele porniri ale celorlalte mădulare, și să le rânduiască așa cum se cuvine, capul trebuie să fie cel mai puternic (ischurotateri) mădular al trupului".

Problema hirotoniei femeilor pare să fi fost de-a lungul veacurilor și a devenit astăzi, sub aspect scripturistic, aceea a ispitirii duhurilor discernământului (I Petru IV, 1 si I Cor. II, 10) sau discernământului adevaratei și falsei adaptări a Bisericii ca și a alegerii între îndemnul Sfântului Pavel de a ne face tuturor toate (I Cor. IX, 22) și acela de a nu ne potrivi chipului acestui veac (Rom. XII, 2).

După cum arătam în capitolele precedente, Sfântul Ioan Hrisostom elogiază sincer și entuziast realizările spirituale ale femeilor, asigurându-ne că, întocmai celorlalte particularități firești ale fiecărui individ, sexul, fie el feminin sau masculin, nu impietează în nici un fel asupra evoluției virtuților. Prin urmare, el nu susține că femeile nu pot fi preoți din pricină că nu pot atinge gradul de virtute personală al bărbaților. Potrivit raționamentului său, așa cum reiese limpede din citatele de mai sus, există bărbați cu totul excepționali – în parte datorită tăriei lor fizice și emoționale înnăscute, la care se adaugă remarcabile daruri duhovnicești -, care sunt mai bine înzestrați pentru a-i îndruma, a-i conduce, a-i povățui și disciplina pe credincioșii care le-au fost încredințați. Să reținem însă că Sfântul Părinte le recomandă majorității bărbaților „să se dea deoparte în fața măreției unei astfel de misiuni".
O altă explicație a convingerii sale că preoția este apanajul exclusiv al bărbaților, explicație invocată de numeroși teologi ortodocși contemporani, decurge din învățăturile sale despre rolul preotului, care nu este numai acela de a-și conduce păstoriții sau de a fi părintele familiilor creștine de care răspunde , ci și de a-L întruchipa și a-L face cu adevărat prezent pe Domnul Hristos în mijlocul creștinilor – nu de a fi doar un reprezentant sau înlocuitor al Său. Din moment ce Hristos a fost om pe deplin, din moment ce El a luat trup bărbătesc, bărbații-preoți sunt aceia care sunt chemați să întruchipeze și să proclame adevărata omenitate a lui Hristos, care s-a făcut om, fa-cându-se pe Sine bărbat. Faptul că preoții și episcopii trebuie să fie bărbați reflectă spusele scripturistice nou-testamentare, conform cărora, în tradiția creștină, Dumnezeu este numit „Tată", iar nu „Mamă", și Hristos este Mirele Bisericii, care este Mireasa Sa.

Deși Sfântul Ioan Gură de Aur nu se declara în mod fățiș adversar al preoției femeilor, el era, potrivit unora din susținerile sale, un ferm susținător al preoției bărbaților. Spre pildă, afirma că preoția este „tronul (țhronos) lui Hristos" și că „Acum nu trebuie să spunem: preoții sunt așezați în scaunul (kathedras) lui Moise, ci trebuie să zicem: ei sunt așezați în scaunul lui Iisus Hristos". In privința binecuvântării păcii date de preot sau de episcop în timpul Sfintei Liturghii, Sfântul Părinte se întreba, retoric: „Căci să fiu eu acela care dă pacea lui Hristos? Iisus Hristos este Acela care binevoiește să vorbească prin noi" – iar tâlcuindu-ne II Corinteni 5, 20 („Propovăduim în numele lui Hristos, ca și cum Dumnezeu v-ar îndemna prin noi"), își închipuia că Sfântul Apostol Pavel ni se adresează astfel: „Să nu gândiți că noi suntem cei care stăruim pe lângă voi; Hristos însuși și Dumnezeu-Tatăl sunt Cei care vă imploră prin noi". Legat apoi de slujirea de învățător a preotului, Sfântul Părinte ne adresează următoarele îndemnuri:

„Voi ziceți: «Cum poate preotul să ne vorbească nouă, când el nu face ceea ce ne spune nouă să facem?» Dar nu el este cel care vă vorbește, iar dacă el este cel de care ascultați, atunci nu veți avea nici o răsplată. Iisus Hristos este Cel care stăruie astfel pe lângă voi. Ce spun eu? Nici pe Pavel nu trebuie să-l ascultați, dacă învățăturile vin de la el sau de la societate – ci mai degrabă ascultați de Apostolul prin care vă vorbește Hristos".

Tradiția a luat ca punct de plecare pentru stabilirea unei norme în Biserica, in ce priveste subiectul hirotoniei ierarhice, faptul ca Mantuitorul insusi a incredintat puterile Sale barbatilor si nu femeilor ; El se arata dupa inviere femeilor, dar le spune sa vesteasca aceasta Sfintilor Apostoli. Acestia, la randul lor, au incredintat preotia, cu Tainele si autoritatea conducerii Bisericii tot barbatilor. Elogiile deosebite pe care le-a adus femeilor Mantuitorul insusi, Sfintii Apostoli si Sfintii Parinti, n-au schimbat aceasta hotarare; nu s-a facut exceptie nici cu Maica Domnului.

Spunem că femeia nu poate să devină preot, pentru că, după firea ei, exprimă mai mult starea de cădere a omului. Astfel, citim în Pidalion că Părinții au oprit femeia să intre în Sfântul Altar și să slujească la Tainele Bisericii din pricina “indispoziției ei lunare”. În trecut, femeia era hirotonită diaconiță, dar slujirea ei nu era precum aceea a diaconului bărbat, în Sfântul Altar, ci în afara acestuia. Diaconița ajuta la botezarea femeilor sau la alte slujiri, în care era nepotrivit să slujească bărbatul, însă totdeauna în afara Sfântului Altar. Așadar, femeia să nu ceară să devină preot, lucru care nu s-a făcut niciodată în Biserica noastră. Să nu uite femeia că, mamă fiind, poate să își facă fiul preot și ea însăși, dacă dorești, poate purta cinstita rasă și să devină monahie. De o asemenea fecioară afierosită lui Hristos se minunează Sfântul Ioan Gură de Aur și spune: „O, [iat-o pe] cea sfințită!”.

Așadar, putem concluziona, rezumând doctrina și tradiția Bisericii:

1. Mântuitorul a ales pentru slujirea Evangheliei numai bărbați și pe ei i-a trimis la propovăduire, neîncredințând o atare misiune nici măcar mamei Sale.

2. Practica neadmiterii femeii la altar se mai bazează pe interdicția categorică a Apostolului: "să tacă în Biserică" și "și să-nu învete pe altul". Paradoxul este că tocmai această latură în Protestantism este accentuată.

3. Istoria Bisericii menționeaza numai pe bărbați slujitori ai Tainelor, deși tradiția ei ne amintește și de existența diaconițelor. Este un lucru stabilit că slujirea lor era numai una socială.

4. În Biserică femeia și-a avut întotdeauna slujirea ei ca mamă, educatoare, profesoară. Iar cele care au simțit o chemare speciala, au îmbrățișat monahismul, dar niciodată cu pretenția de slujire sacerdotală.

5. Un argument hotarator este acela că, în Biserica noastră, femeile n-au dorit niciodată o asemenea responsabilitate.

Pretenția hirotonirii femeilor și aplicarea ei în viața unor confesiuni nu fac decât să creeze dezorientare, tulburare și chiar separare, pentru că o astfel de problemă, venită din partea cercurilor feministe, creează piedici de netrecut în calea unirii Bisericilor.

Pentru final, fac din nou apel la cuvintele marelui teolog Paul Evdochimov: "Această lume, prea masculină, în care harisma femeii nu joacă nici un rol, în care femeia se masculinizează, este din ce în ce mai mult o lume fără Dumnezeu, fiindcă este fară Maica Theotokos și Dumnezeu nu se poate naște aici. Este simptomatic ca în această ambianță, desfrânarea copiilor, incestul și homosexualitatea se afirmă deschis", iar Giradoux, în Sodoma și Gomora, spunea: "vremea în care femeia nu mai știe să iubeasca și să se dăruiască este sfârșitul lumii".

Femeia nu poate fi preoție lucrătoare, ci biserică născătoare de Preoție. Femeia este cea prin care Divinul se naște în creație. Preoția bărbatul face apoi intrarea creației în Divin. Sublimul femeii-bisericii este că prin ea Divinul vine în lume, ca apoi prin preoție-bărbat creația să se întoarcă la Dumnezeu. Femeia este chipul venirii lui Dumnezeu în lume. Bărbatul-preoția este chipul reîntoarcerii lumii la Dumnezeu. Bărbatul-preoția are caracterul creației care „caută” Divinul. Biserica-femeia este aceea care naște-aduce Divinul în creație. Personalizarea bărbatului este „Liturghisirea” găsirii Divinului .

IX. CANOANE ALE BISERICII PRIVIND CONDIȚIA FEMEII ÎN BISERICĂ

Tendinta de minimizare a feminității se întâlnește cel mai adesea în cercurile autointitulate tradiționaliste și chiar în numele tradiției eclesiale. Probabil că nu veți găsi niciodată afirmații care să facă parte explicit dintr-un sistem ideologic articulat, însa este imposibil să nu sesizați faptul că în multe biserici apare ca erezie încercarea vreunei femei de a pătrunde în biserică fără năframă, nesăbuința sancționată isteric de preoți (prin apostrofări publice) și de femeile care se consideră pioase (prin îmbrânciri și sudalme); faptul că unii preoți refuză slujirea tainei cununiei unui cuplu în care bărbatul a mai fost casatorit dar femeia nu, ea oricum necontând și putând rămâne, în consecința, fără taina sfântă; faptul că există mănăstiri de călugari în care femeile nu pot pătrunde, în timp ce nu s-a auzit încă de mănăstiri de călugarițe în care accesul bărbaților să fie interzis (evident, pentru că barbatul este cruce-ntreagă, indiferent cât de ticalos poate fi); faptul că e socotită ca extremă impietate tentativă a unei femei de a trece la miruit înaintea bărbaților, fără să mai conteze dacă ea s-a împărtășit sau nu (știut fiind ca participanții la masa euharistică au prioritate fața de spectatorii liturghiei); faptul ca multe femei sunt oprite de duhovnici sau chiar nu mai îndraznesc să se roage ori să intre în biserica dacă au ciclul lunar; faptul că imediat dupa ce au născut, lucru lăudat de altfel, sunt trecute printr-un ritual de … purificare, în care inconvenientele sarcinii și suferințele nașterii sunt nefericit completate cu o jignitoare dezvăluire a situației că îndrăznelile lor (i.e. sarcina și nașterea) reprezintă nici mai mult și nici mai puțin decât păcat, necurăție; faptul ca sunt canonisite femeile care au avortat, în timp ce soțiorii lor – care adesea le împing spre acest act – rămân printre sfinți… Probabil că mai există pe la noi și alte asemenea obiceiuri, însa mie imi sunt necunoscute.

As vrea să observ că nici una dintre aceste situații nu are vreo legătură cu tradiția Bisericii lui Hristos, toate trădând mai mult sau mai puțin explicit mentalități de tip misogin, fie moștenite dintr-un iudaism prost înțeles, fie împrumutate din mitologii dualiste, gen maniheism și bogomilism, de obicei pe filiera unor curente influente în lumea monahală. Aceste situații, în pofida pretenției lor de respectabila tradiționalitate, în ciuda chipului lor evlavios, se afla în contradicție flagrantă cu Evanghelia Mântuitorului și cu închinarea adusă Maicii Domnului de către Biserică.

Hristos și-a început opera de înnoire a lumii la o nuntă, transformând apa în vin (cf. In 2,1-11), prin urmare schimbând vechile relații dintre bărbat și femeie, caracteristice pentru umanitatea cazută (cf. Fc 3,16), în relațiile Împarației lui Dumnezeu. Nu-i de mirare, de vreme ce de reușita cuplului paradisiac atârna împlinirea planului divin privind creația; cum ar putea începe înnoirea/re-crearea lumii altfel decât la o nunta? Mântuirea lumii implică transfigurarea relațiilor dintre bărbat și femeie. Este ceea ce sugerează sfântul apostol Pavel, într-un comentariu asupra consecințelor mantuirii înfaptuite de Hristos, afirmând că în Hristos Iisus nu mai funcționează distincția dintre masculin și feminin (cf. Fc 1,27), aceasta fiind coplesită de noua definiție, de om înnoit în Hristos (cf. Ga 3,28; vezi si comentariul sfantului Maxim din cea de a doua parte a primului capitol al Mystagogiei).

Situațiile descrise mai sus nu relevă din acest spirit evanghelic, netrăgând vreo consecința din revoluția relațiilor interumane înfăptuita de Domnul nostru. Faptul este la fel de evident prin compararea practicilor curente cu închinarea adresată de poporul lui Dumnezeu Maicii Domnului. Dacă o femeie (cf. In 2,4; Ga 4,4), cu virtuțile sale, este cinstită mai presus de orice vrednicie masculina, fie aceasta a lui Ioan Botezatorul, a apostolilor, a mucenicilor, a ierarhilor sau a cuvioșilor, consecințele care decurg de aici sunt deosebit de importante pentru percepția eclesială asupra feminității. Sigur ca nu toate femeile sunt sfinte, dar această observație ramane valabilă și în cazul bărbaților – este un aspect neluat în seamă de cei care pretind că feminitatea este inferioară masculinului pentru simplul motiv că Hristos a fost barbat. Ridicată mai presus de masculinitate și de angelic, femeia primește în lumina Mamei lui Hristos slava indefinita de a fi om. Nu jumate’ cruce, ci om, dupa chipul lui Dumnezeu.

Și atunci, la ce servesc și despre ce vorbesc tabuurile și practicile sus-mentionate? Oare trăsăturile fiziologiei feminine constituie un argument satisfăcător pentru construirea unei ideologii a inegalitătii – în chiar Biserica în care "nu mai este parte bărbătească și parte femeiasca”, pentru că toți sunt una în Hristos!? Oare fiziologia poate despărți o ființa umană de dragostea lui Hristos (cf. Rm 8,31-39)? Singura despărțire posibila între om și Dumnezeu rămâne opțiunea irațională a celui dintâi, numită păcat. Femeia nu este – în Hristos – jumate’ cruce; ciclul lunar nu îndepărtează pe nimeni de la rugăciune și de la sinaxa euharistică; sarcina și nașterea nu sunt necurate; femeia casatorită cu un bărbat care a mai fost căsătorit trebuie să primească taina sfintei cununii, nu o ierurgie penitențială. Incoerentele implicate în situația femeii ortodoxe de azi constituie o profundă provocare la adresa conștiinței eclesiale și un argument suplimentar în favoarea pledoariei mele pentru reapropierea cu seriozitate de tradiția Bisericii lui Hristos.

Sfântul Apostol Pavel, chiar când pare a le "pune la punct" pe femei spunându-le cum să se poarte în adunarea liturgică, atestă de fapt în primul rând că ele luau parte la aceasta deopotrivă cu bărbații, ceea ce era o noutate. Iar realitatea profundă adusă de Iisus este exprimată de Apostol când pune în oglindă relația dintre bărbat și femeie în căsătorie cu relația dintre Hristos și Biserică: când le spune femeilor să fie supuse bărbaților lor, o face în continuarea îndemnului adresat tuturor creștinilor: "Fiți supuși unul altuia întru frica lui Hristos", iar bărbaților le pune în față ca model pe Hristos "care s-a dat pe sine pentru Biserică" pentru că o iubește (Efes. 5,19-33). Tot la el găsim și formularea cea mai concisă a eliberării: "Nu mai este nici iudeu, nici grec, nici rob, nici liber, nici parte bărbătească, nici parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus" (Gal. 3,28).

Domnul Însuși arată, în purtarea sa față de femei, la ce demnitate le înalță: atitudinea lui este de mare simplitate și tocmai prin aceea depășește cu mult uzanțele timpului său. Până și ucenicii "se mirau că stă de vorbă cu o femeie" (In. 4,27) atunci când El își dezvăluie identitatea profundă tocmai în fața femeii din Samaria, deci din neamul cel mai puțin acceptat de iudei și, pe deasupra, cu o situație matrimonială destul de încâlcită. Ba chiar îi arată ce înseamnă în ochii lui Dumnezeu adevăratul cult ("în duh și adevăr"), iar ea devine una dintre primele vestitoare ale lui Mesia. Iisus îi ia apărarea femeii păcătoase care Îi spală picioarele cu lacrimi, arătând că ea, tocmai pentru că marea ei iubire i-a dobândit iertarea, îi este superioară fariseului "corect" (Lc. 7,36-50). Intervine pentru a lăuda fapta Mariei din Betania care îl unge cu mir scump ("iar casa s-a umplut de mireasma mirului"), punând-o într-un fel în rândul mironosițelor: "Las-o, că pentru ziua îngropării mele l-a păstrat!" (In. 12, 1-8). O scapă de la moarte pe femeia prinsă în adulter, făcându-i pe acuzatori să-și scruteze propria conștiință (In. 8, 1-11). Laudă credința femeii cananeence, așadar o păgână, pentru că aceasta, în ciuda unui aparent refuz, stăruie cu istețime și cu încredere, dobândindu-și astfel minunea (Mt. 15, 22-28; Mc. 7, 27-28). Felul în care privește Iisus demnitatea femeii se vede și din modul de adresare. "Îndrăznește, fiică, credința ta te-a mântuit. Mergi în pace!" – îi spune femeii bolnave de curgere de sânge care se atinsese, poala hainei lui (Lc. 8, 48). Pe femeia gârbovită pe care o vindecă în zi de sabat o numește cu titlul nobil de "fiică a lui Avraam", care nu se mai folosise la feminin (Lc. 12,16). Dezvăluie adevărata valoare a celor doi bănuți, darul văduvei sărmane (Lc. 21,1-4). Chiar înainte de a-i învia fiul, îi spune văduvei din Nain: "Nu plânge", iar evanghelistul subliniază că "Domnului i s-a făcut milă" de ea (Lc. 7,13, unde verbul folosit, splanchnizo, desemnează o înduioșare profundă, viscerală, maternă).

În ceea ce privește femeia, Biserica are câteva canoane pe care aceasta trebuie să le urmeze:

Canonul 2 al Sfântuli Dionisie se adresează femeii aflate în perioada ciclului lunar și intrarea acesteia în biserică: ”Iar în privința femeilor, care au curățirea lunară, dacă se cuvine, aflându-se ele așa, să intre în Casa lui Dumnezeu, socotesc că și a întreba este de prisos; deoarece cred că nici ele fiind credincioase și cucernice n-ar îndrăzni aflându-se așa, sau să se apropie de masa cea sfântă sau să se atingă de Trupul și Sângele lui Hristos; căci nici ceea ce avea curgerea sângelui de 12 ani nu s-a atins de El spre vindecare, ci numai de poalele Lui; dar este lucru neprihănit a se ruga, oricum ar fi cineva, și a-și  aduce  aminte  de Stăpânul  oricum s-ar afla și a se ruga spre a dobândi ajutor; iar cel ce nu este cu totul curat și cu sufletul și cu trupul, se va opri de a se apropia de cele Sfinte și de Sfintele Sfinților”.

Forța de a reproduce umanul și slăbiciunea rezultată din sângerarea ei lunară au constituit in permanent fie ca aprecierea femeii ca "necesară" regnului uman, dar ca funcție nu ca persoană, fie disprețuirea ei ca neputincioasă și necurată.

Încă și astăzi în unele comunități ortodoxe, credincioasele sunt anunțate sa nu intre în biserică în perioada acesta și mai ales să nu se atingă de vreun obiect sfințit, să nu se împărtășească pentru că sunt necurate. Deci "curăția" este echivalentă cu starea de "impuritate", sângele marcând si de astă dată ambiguă. Femeia revine "curată" după eliminarea acestui sânge.

CANONUL 34 Ioan Ajunătorul spun că "femeia care fără de voie a pierdut fătul primește epitimie de un an" fapt care pedepsește femeia cea care a pierdut o sarcină însă bărbatul este exclus spre a împlini un canon. După cum știm moarte fătului fără voie poate fi consecința unor păcate ale părințiilor sau a unora din generațiile acestora. Vina deci poate fi a ambilor părinți, deci canonul trebuie să-l urmeze amândoi părinții.

Canonul 70 Trulan: femeia nu poate propovădui în Biserică, ea nu a fost chemată la slujirea sacramentală, dar nu e nici discriminată pentru că femeia propovăduiește cel mai eficient în afara Bisericii – mironosițele au fost primele care au primit veștile, dar și mama care are datoria de a învăța copilul. În privința femeii propovăduirea liturgică nu ar trebui admisă nici prin excepție, totuși în istoria bisericii s-au întâlnit monahii starețe care propovăduiau după Sfânta Liturghie. Principiul propovăduirii este formulat de canonul 26 Laodiceea: propovăduirea în biserici și case (în cadrul cultului și în afara cultului) se face numai cu aprobarea episcopului. În 1950 Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a propus ca la fiecare liturghie să se țină 2 predici. Una exegetică după evanghelie și una tematică după împărtășirea preotului. Articolul 27 din Regulamentul de procedură al instanțelor disciplinare prevede că neîmplinirea datoriei de a predica se pedepsește cu mustrare până la transferare.

Canonul 7 al sinodului 2 ecumenic și canonul 95 Trulan prevede catehizarea celor care au revenit la ortodoxie. În privința  celor care catehizează, biserica a permis laicilor (bărbați sau femei) să catehizeze.

Canonul 15 Laodiceea prevede să cânte cântăreții canonici, avizați de conducerea Bisericii. Cântăreții pot fi bărbați sau femei.

Canonul 45 Nichifor Mărturisitorul afirmă că în situații excepționale orice creștin poate boteza, bărbat sau femeie.

Canonul 45 Cartagina prevede că bolnavii care nu pot vorbi au nevoie de nași pentru a fi botezați. În același timp și alienații mintal și persoanele cu handicap mental au nevoie de nași. Cu timpul instituția nășiei înlocuiește instituția diaconițelor din biserica veche. Dacă diaconițele aveau rol în cult și ar fi fost hirotonite ele ar fi rămas până azi. Cei maturi pot avea nași, dar nu este neapărat. Nașul este persoana care l-a adus către Biserica Ortodoxă. Nașul sau nașa trebuie să fie persoane de credință ortodoxă, să aibă minimum 14 ani. Nașul trebuie să fie unic, practica cu multor nași este necanonic. Se practică tradiția ca nașul să fie de același sex cu finul. Nu pot fi nași eterodocșii nici măcar în situații de excepție. Nu pot fi nași cei care duc o viață imorală o viață opusă bisericii precum cei necununați, cei care nu se împărtășesc, cei care nu vor să nască copii etc. În mod normal nici cei care au făcut avorturi nu ar trebui să boteze, dar este admis numai dacă penitentul o face pentru a răscumpăra păcatele. Femeia însărcinată poate să fie nașă. De asemenea canonul 54 Trulan interzice de a fi naș la botez monahilor și proprii lor părinți. În rest rudenia nu este impediment la taina botezului. A nu se confunda nășia de botez cu cea de cununie. În caz de excepție naș de botez poate fi chiar preotul săvârșitor.

Canonul 6 Timotei al Alexandriei – femeia nu se botează în timpul curățirii.

Canonul 70 Trulan oprește femeia sa vorbească la Sf. Liturghie, adică să-și însușească slujire preoțească.

Canonul 32 Trulan prevede ca Sf. Liturghie se face numai cu pâine vin și apa, cine folosește altceva se cateriseste.  Pâinea sau prescura trebuie făcută din făina apă și sare. Prescura se face fără drojdie, pentru că drojdia e un produs rezidual din fermentație care nu poate fi încorporat în aluatul prescurii. În mod normal un aluat trebuie să fermenteze natural. Chistornicul pe prescură trebuie să fie inscripționat corect fie în grafie slava fie grecească sau latină.Cine poate face prescuri: prescurile se fac numai cu binecuvântare pentru că deja prin coacerea lor, începe Sf. Liturghie și așa cum preotul se pregătește pentru Liturghie prin înfrânare la fel și cele ce fac prescuri. De aceea tradiția bisericească prevede să fie făcute de femei fecioare sau femei văduve. Nu este obligatoriu ca femeile să le facă, și bărbații se pot îndelednici cu facerea de prescuri. De asemenea poate fi făcută de preot sau de preoteasă. Pentru că pâinea comercializată are mulți aditivi trebuie să se evite cât de mult posibil slujirea cu pâine.

X. SFATURI DUHOVNICEȘTI PRIVIND FEMEIA IN BISERICĂ

Orice creștin când intră în biserică trebuie să se gândească că intră în Casa lui Dumnezeu și că trebuie să se comporte ca atare în ea.

Noi mergem la biserică pentru a ne întâlni cu Hristos cel care s-a jertfit pentru noi, împărtășindu-ne din El și astfel este necesară pentru a păstra și înmulți viața în noi înșine ca mădulare ale Trupului.

Ca o primă regulă în ceea ce privește femeia în biserică, este cea legată de îmbrăcăminte, femeia trebuie să fie îmbrăcată decent, să nu atragă privirea celorlanți pentru a nu lăsa portiță de trecere a ispitei în biserică, pentru că diavolul abia așteaptă ocazia să distragă atenția unuia de la rugăciune.

Femeia să aibă capul acoperit cu o eșarfă sau un batic, iar bărbatul să intre în biserică cu el descoperit. Toate aceste se fac în semn de respect pentru Dumnezeu. De foarte multe ori, vedem în bisericile noastre femei care stau la rugăciune cu toată cuvioșia, descoperind frumusețea purtării și a evlaviei femeii creștine. Aceasta nu înseamnă o stare de fățărnicie a inimii, ci cugetul curat al unei femei creștine responsabile, care-și cunoaște statutul ei în biserică, fiind pătrunsă de tainele credinței și lucrând "cu frică și cu cutremur" la mântuirea sufletului său. Așezarea firească a femeii la rugăciune presupune ca aceasta să aibă, printre altele, și capul acoperit.

Creștinul ar fi bine să vină la biserică nemâncat pentru a lua Trupul și Scump Sângele lui Iisus Hristos, sau macăr anafura.

Înainte de a intra în locașul de cultă să rostească rugăciunea. Intrarea în locaș se face înainte de a începe Sfânta Liturghie, înainte de Proscomidie mai exact, să meargă să se închie la Sfintele Icoane la care să rostească rugăciunile închinate acestora.

O altă regulă foarte importantă este aceea de a nu veni machiată la biserică, și astfel sărutând icoanele să le necinstesc lăsând rujul pe acestea. Un alt motiv pentru care să nu vină machiată la biserică ar fi acela că pot ispiti privirea celor din jur și astfel ei sunt distrași de la rugăciune.

Un alt sfat se referă la indisponibilitatea lunară a acesteia, în aceste zile ar fi bine să vină la biserică să nu-i dea motiv la diavol de bucurie, însă să se așeze undeva în spate și să nu se atingă de nimic sfințit, mai ales de Sfânta Împărtășanie, de icoane, de untdelemn sfințit, etc.

Cel mai bine pentru o femeie este să participe activ la Liturghie, să se implice să aducă jerfă la Altar și să-i mulțumească pentru tot ceea ce are. Să nu intre în Altar pentru că acolo se intră doar cu permisiunea preotului sau episcopului.

Când se dă Binecuvântarea ar fi bine să fie în biserică și din acel moment să nu vorbească. Timpul Liturgic să-l dedice complet lui Dumnezeu. Spunea un părinte că cel mai bine ar fi să stai cu capul aplecat la pământ și să nu privești în jur, doar ca să nu te smintești.

În momentele cele mai importante ar fi să-ți îndrepți gândul și trupul către Dumnezeu și să nu lași să-ti pătrundă nimic în minte decât cuvântul rugăciunii.

Femeii creștine i-ar sta bine ca la fiecare slujbă să se împărtășească cu Trupul lui Hristos și Scump Sângele Domnului.

Dacă este mamă ar fi bine să-și învețe copii să participe la slujbe și să le dea o educație creștină acestora. Să nu lase acest lucru ca impediment de participare la slujbă. Copiii pot pot fi învățați să iubească biserica de mici încetul cu încetul. Să facă așa fel încât să-i impărtășească mereu și să nu se lipsească de Hristos niciodată.

La sfârșitul slujbei, femeia să aștepte să meargă bărbații și copii la miruit iar apoi în răbdare să meargă și ea. Înaintea de a se mirui să sărute icoanele, apoi să aștepte ungerea cu untdelemn sfințit, să meargă să ia anafură. Să nu uite să-și facă rugăciunea la ieșire din biserică.

Pentru femeia care e însărcinată ar fi bine să vină mereu la slujbe și să se împărtășească pe toată durata sarcinii, pentru că aceasta va avea o sarcina ușoară. După ce a născut să nu intre în biserică, până ce preotul nu-i dă dezlegare și-i face rugăciunile femeilor lăuze. Nu că ar fi păcat că ai născut un copil ci așa cere rânduiala biserici.

În zilele de rând ar fi bine să ajute la înfrumusețarea și întreținerea bisericii. Să ajute cât poate pe cei care au nevoie, să nu uite niciodată de momentele zilnice de rugăciune și să fie mereu un exemplu pentru familia ei.

X. CONCLUZII

Acest plan al lui Dumnezeu de a mîntui lumea prin mijlocirea Maicii Domnului, l-a arătat Dumnezeu în chip tainic și umbros chiar de la începutul lumii, cînd a zis Evei că sămînța ei va zdrobi capul șarpelui (Facere 3, 15). Prin nașterea lui Iisus Hristos din femeie, și nu orice femeie, sămânța acesteia a reușit zdrobirea șarpelui prin nașterea, moartea și învierea Sa. Iisus Hristos a murit pentru noi și pentru a noastră mântuire, și odată cu acesta a zdrobit și capul șarpelui.

Concepția oamenilor că femeia trebuie să fie supusă și chinuită, pentru că Scriptura spune așa, este o concepție eronată. Sfânta Scriptură în epistola Sfântului Apostol Pavel nu se referă la așa ceva, ci la faptul că femeia este făcută dintr-o parte a bărbatului, iar bărbatul trebuie să o iubească așa cu își iubește el viața și trupul.

Locul de unde a fost ruptă este un loc special ascuns, lângă inima bărbatului sub mâna acestuia ceea ce simbolizează ceva extraordinar. Lângă inima lui, adică să trăiască mereu în inima bărbatului, sub mâna acestuia, pentru a o ocroti mereu. Mulți se găndesc la coastă ca la o părticică mai puțin importantă, însă ea are rolul de a proteja organele cele mai importante. Ea, femeia, protejează inima bărbatului, are grijă mereu de el, să-i ofere ceea ce numai ea cu ajutorul lui Dumnezeu poate să-i dea și anume darul de a fi tată.

Femeia și bărbatul nu sunt egali în acestă lume, însă trebuie să tindă spre perfecțiunea originară. Ei se completează în toate, ei tind unul spre altul. Păcatul neascultării a făcut din Eva și din Adam două ființe separate dar care tind mereu una spre cealaltă.

Femeia nu este doar o mașinărie de făcut și crescut copii cum nici bărbatul nu este un robot puternic care face mereu ceea ce nu poate femeia. Amândoi sunt fințe create de Dumnezeu, făcute așa fel încât să se completeze una pe cealantă. Faptul că femeia poate naște copii acest lucru nu o limitează doar la nivelul de mamă, acest lucru reprezintă doar un dar dat de Dumnezeu, din cele multe.

În Biserică există însă și Femeia „înveșmântată cu soarele” (Apoc. 12, 1). Eva Harului și a Mântuirii, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Părinții și imnografii Bisericii au scris texte deosebite despre cinstita sa persoană. Pentru aceștia Maica Domnului (Femeie – Maică – Fecioară) reprezintă slavă și cinste pentru neamul omenesc, cea mai plină de har ființă omenească în decursul istoriei bisericești. Toată această măreție a Fecioarei Maria nu se regăsește în rodnicia biologică a pântecelui, ci în faptul că a devenit Maica Domnului. Iar acest mare eveniment și minune, că Fiul lui Dumnezeu „s-a născut din femeie” (Gal. 4, 4) aduce la o mare vrednicie firea femeiască.  Este vorba de o maternitate de altă sorginte, care  se arată ca răspuns tainic la dragostea lui Dumnzeu. Din această perspectivă, ceea ce o deosebește pe femeie, ceea ce definește spiritualitatea femeii, este capacitatea primirii Celuilalt – a lui Dumnezeu, a bărbatului, a copilului, a aproapelui. Este afecțiunea de negrăit care îmbrățișează și salvează vața, într-un mod tainic, lăuntric și felurit.  O „maternitate” care întrețineși ”naște” tot ceea ce este mai frumos pe lume, precum viața, comuniunea și harul. De aceea și Părinții au văzut în maternitatea plină de har a Maicii Domnului (în primirea tainică a dragostei lui Dumnezeu) taina Bisericii.

Spre deosebire de concepțiile Sfinților părinți ai Apusului, care au ajuns să influențeze mai mult sau mai puțin gândirea creștină apuseană, aceste interpretări nu s-au impuns în Biserica Răsăriteană canonică. Aceaștia spuneau că “Biseica e plină de femei virtuase, și de bărbați virtuoși”.

Pe bărbat l-a înzestrat cu un fel de harisme, iar pe femeie cu alt fel. Bărbatului i-a dat bărbăție, pentru ca să se descurce în situațiile grele și pentru ca femeia să se supună lui. Căci, dacă ar fi dat și femeii aceeași bărbăție, nu s-ar fi putut menține familia. In Noul Testament gasim numeroase exemple si de femei, crestine, care s-au evidentiat si in activitatea lor misionara.

Femeia n-a fost numai prima vestitoare a Învierii Domnului, ci și aceea care L-a uns, în Betania, prevestind prin aceasta patimile și moartea Domnului (Mc. 14, 3-9). " Ea a facut – le spunea Iisus ucenicilor Săi – ceea ce avea de făcut: mai dinainte a uns trupul Meu, spre înmormantare" (Mc. 14, 19). Apreciind acest gest, încarcat de greutatea sa simbolică, Mântuitorul adaugă, zicând: "Adevarat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia, în toata lumea, se va spune și ce a făcut aceasta, spre pomenirea ei" (Mc. 14, 9).

Viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur nu ar trebui să ne surprindă în ceea ce privește femeia în Biserică, aceasta nu poate ocupa rolul de conducător absolut în Biserică, așa cum nici soțiile nu pot deține conducerea supremă în problemele legate de viața de familie. Chiar dacă poate părea destul de aspră această afirmație, părintele nu se referă că acestea ar fi neimportante în Biserică, din perspectiva Sfântului femeia constituie un rol activ și deosebit de important în viața de zi cu zi a Bisericii.

În ceea ce privește implicarea mirenilor în activitatea slujitoare a Bisericii alături de clerici, Sfântul Ioan Hrisostom nu face nicio deosebire dintre licatul feminin și laicatul masculin. Amândoi pot administra Taina Botezului de necesitare.Chiar dacă sunt hirotonite sau nu femeia are o misiunea semnificativă în viața comunității creștine, ne asigură Sfântul Ioan Gură de Aur: aceea de a învăța pe ceilalți. Tot în cartea Sfântului Părinte regăsim rolul femeii în educarea copiilor, printre activitătile casnice ale acesteia. Părintele spune că femeii îi revine cea mai înaltă misiune din acest punct de vedere, și că aceasta este cea mai grea și importantă misiune a femeii.

Acestei misiuni acesta oferă o deosebită importanța asupra efectelor de largă perspectivă a educației duhovnicești sănătoase și echilibrate pe care mamele trebuie să o administreze fiicelor lor:

Când femeia intra în biserica, i se cere să-și acopere capul. Dimpotriva, bărbatului i se spune că nu trebuie să aibă ceva pe cap în biserică. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune: "Orice bărbat care se roagă sau prorocește, avand capul acoperit, necinstește capul său (pe Hristos), iar orice femeie care se roagă sau prorocește, cu capul neacoperit, își necinstește capul" (I Cor. 11, 4-5). Așadar, faptul că bărbații au capul descoperit, iar femeile îl au acoperit, nu ține de tradiția populară, ci de rânduiala Bisericii, dupa cum se poate observa și din iconografie.

În vremea Sfântului Ioan Gură de Aur existau trei domenii specifice stării existențiale destinate slujirii femeilor: diaconia, fecioria și văduvia. Slujirea diaconală era inclusă în fucțiile ecleziastice pe deplin acceptate; diaconițeleerau hirotonite ca atare. Rolul diaconițelor era asemănător cu cel pe care îl aveau cei 7 diaconi, menționați în Faptele Apostolilor. De asemenea, câteva scrieri din secolele III – IV arată că diaconițele aveau și un rol liturgic.

"Diaconițele ecleziastice erau rânduite să slujească femeilor. Ele erau fie văduve, fie femei vârsnice, singure, hirotonite de episcop în cadrul unei ceremonii speciale, care constă în punerea mâinilor pe creștetul lor și în dăruirea unei mantii sau a unui potir ce le era de folos în timpul serviciilor liturgice bisericești. Datoria lor de căpătâi era să mențină ordine în biserică între femei în timpul slujbei, ele le dădeau sărutul păcii și le mustrau pe acele femi ca nu aveau o viață cuviincioasă. Ajutau la catehizarea femeilor, le ungeau cu mir la Botez, și aveau, de asemenea, obligația de a duce Sfânta Cuminecătură femeilor bolnave".

Trebuie remarcat că în ciuda acestor asemănări izbitoare cu treapta diaconatului masculin, femeilor diacon nu li s-a îngăduit să aibă funcțiuni liturgico-sacramentale ci doar să propovăduiască și să ajute la pregătirea unor servicii liturgice. Nici chiar săvârșirea botezului nu era recomandat a fi făcută de femei: «Dar dacă prin aceste constituții noi le-am permis să predice, cum le vom permite, împotriva naturii, să săvârșească slujba unui preot ? deoarece aceasta este una din practicile necreștine de a hirotoni femei preot, și nu una din poruncile lui Dumnezeu.

Din timpul Sfântului Ioan Gură de Aur, participarea mirenilor (fie ei băbați sau femei) la slujbele religioase consta din cântări, ascultarea atentă a celor ce se rosteau în biserică și apoi Împărtășirea cu Sfântul Trup și Sânge al Mântuitorului Iisus Hristos. Binecunoscutele îndrumări pauline, "femeile voastre să tacă în biserică, căci lor nu le este îngăduit să vorbească, ci să să se supună, precum zice și legea" (I Corinteni 14, 34) și "Femeia să se învețe în liniște, cu toată supunerea"(I Timotei 2, 11), sunt susținute de Sfântul Părinte în temeiul acestei legi, cale "le-a rânduit să se supună bărbaților". De asemenea, adaugă el , aceste mențiuni sut justificate și de comportamentul turbulent și plin de impetuozitate ale femeilor din marea mulțime a credincioșilor care veneau la slujbele Catedralei din Constantinopol:

"În adevăr, în vremea aceea, femeile se conformau conform învățăturii Sfântului Apostol Pavel și tăceau în biserică. Darunele din ele provocau multă gălăgie, multă vorbărie în biserică, mai multă decât oriunde altundeva. Ele vorbesc aici mai mult decât în piață sau baia publică; ca și cum vin aici pentru distracție, se antrezează una pe alta în discuții tihnite despre subiecte cu totul nefolositoare".

Sfântul Ioan Hrisostom atunci când spune că femeilor nu le este permis să vorbească în biserică, ci să se supună, se referă la femeile care trebuie să păstreze liniște în biserică și să acorde atenție slujbelor. Sfântul Părinte ne adresează următoarea întrebare în mod retoric:

" Care să fie oare motivul pentru care Sfântul Pavel le așează sub o astfel de supunere? Pentru că femeia este într-un fel o făptură mai slabă și mai influențabilă și mai nechibzuită. Vedeți, dar, de ce le-a rânduit el pe bărbații lor drept învățători spre folosul lor coun. Astfel, el le-a tocmit pe femei să fie liniștite, iar pe bărbați să fie deosebiți de atenți, pentru a putea să le explice și emeilor lor ca au auzit cu multă exactitate".

În ceea ce privește preoția, prof. Nicolae Chițescu, acesta arată că practica ortodoxă de a nu hirotoni femei se înscrie în respectarea „rânduielii dumnezeiești” a Bisericii și a unor texte scripturistice, ca 1 Co 14, 34 și I Tim 2, 12. Pe de altă parte, alt text scripturistic (1 Co 11, 5) arată că femeii nu i se interzicea participarea la manifestările harismatice ale sinaxei eclesiale, unde puteau să se roage și să profețească cu glas tare (p. 232). Reiese de aici egalitatea fundamentală dintre bărbat și femeie, cu trimitere chiar la textul Facerii, și rolul deosebit al femeii în slujirea Bisericii.

Autorul, Victoria Bolfă Otic, în cartea sa Rolul femeii în Biserică: de la diaconesele antice la diaconia femeii de astăzi, urmează consensul general al Bisericilor Ortodoxe, respinge hirotonia femeilor, dar enumeră câteva din slujirile pe care acestea le pot face: înzestrarea și înfrumusețarea bisericilor și cimitirelor, formarea și susținerea corului bisericesc, ajutorarea săracilor și ocrotirea orfanilor, bolnavilor și văduvelor, înființarea și susținerea bibliotecii parohiale, ajutorarea preotului la catehizare și la cercuri misionare etc. „Astfel, femeii creștine îi rămâne domeniul vast al slujirii, adică al adâncului de taină al trăirii acelei unități ontice în dragoste a nemului omenesc, într-o continuă năzuință spre zările senine ale sfințeniei”.

Problema hirotoniei femeilor pare să fi fost de-a lungul veacurilor și a devenit astăzi, sub aspect scripturistic, aceea a ispitirii duhurilor discernământului (I Petru IV, 1 si I Cor. II, 10) sau discernământului adevaratei și falsei adaptări a Bisericii ca și a alegerii între îndemnul Sfântului Pavel de a ne face tuturor toate (I Cor. IX, 22) și acela de a nu ne potrivi chipului acestui veac (Rom. XII, 2).

Sfântul Ioan Gură de Aur nu susține că femeile nu pot fi preoți din pricină că nu pot atinge gradul de virtute personală al bărbaților. Potrivit raționamentului său, așa cum reiese limpede din citatele de mai sus, există bărbați cu totul excepționali – în parte datorită tăriei lor fizice și emoționale înnăscute, la care se adaugă remarcabile daruri duhovnicești -, care sunt mai bine înzestrați pentru a-i îndruma, a-i conduce, a-i povățui și disciplina pe credincioșii care le-au fost încredințați. Să reținem însă că Sfântul Părinte le recomandă majorității bărbaților „să se dea deoparte în fața măreției unei astfel de misiuni".

O altă explicație a convingerii sale că preoția este apanajul exclusiv al bărbaților, explicație invocată de numeroși teologi ortodocși contemporani, decurge din învățăturile sale despre rolul preotului, care nu este numai acela de a-și conduce păstoriții sau de a fi părintele familiilor creștine de care răspunde , ci și de a-L întruchipa și a-L face cu adevărat prezent pe Domnul Hristos în mijlocul creștinilor – nu de a fi doar un reprezentant sau înlocuitor al Său. Din moment ce Hristos a fost om pe deplin, din moment ce El a luat trup bărbătesc, bărbații-preoți sunt aceia care sunt chemați să întruchipeze și să proclame adevărata omenitate a lui Hristos, care s-a făcut om, fa-cându-se pe Sine bărbat. Faptul că preoții și episcopii trebuie să fie bărbați reflectă spusele scripturistice nou-testamentare, conform cărora, în tradiția creștină, Dumnezeu este numit „Tată", iar nu „Mamă", și Hristos este Mirele Bisericii, care este Mireasa Sa.

Deși Sfântul Ioan Gură de Aur nu se declara în mod fățiș adversar al preoției femeilor, el era, potrivit unora din susținerile sale, un ferm susținător al preoției bărbaților. Spre pildă, afirma că preoția este „tronul (țhronos) lui Hristos" și că „Acum nu trebuie să spunem: preoții sunt așezați în scaunul (kathedras) lui Moise, ci trebuie să zicem: ei sunt așezați în scaunul lui Iisus Hristos".

Femeia nu poate fi preoție lucrătoare, ci biserică născătoare de Preoție. Femeia este cea prin care Divinul se naște în creație. Preoția bărbatul face apoi intrarea creației în Divin. Sublimul femeii-bisericii este că prin ea Divinul vine în lume, ca apoi prin preoție-bărbat creația să se întoarcă la Dumnezeu. Femeia este chipul venirii lui Dumnezeu în lume. Bărbatul-preoția este chipul reîntoarcerii lumii la Dumnezeu. Bărbatul-preoția are caracterul creației care „caută” Divinul. Biserica-femeia este aceea care naște-aduce Divinul în creație. Personalizarea bărbatului este „Liturghisirea” găsirii Divinului .

Cu toate că Sfântul Ioan Gură de Aur este frecvent învinuit, chiar și de unii crștini ortodocși, că a avut opinii prevalent negative la adresa femeilor, cartea Bărbatul șî femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, vrea să demonstreze că femeia are vădită superioritate plan social și familial, cât și pe plan spiritual și ecleziastic.

În ceea ce privește remarcile, Sfântului Ioan Gură de Aur, negative la adresa predispozițiilor spre păcat ale femeilor, ele se explică prin specificitatea discursului hrisostomic, care abundă în hiperbolizări de sorginte retorică. Ceea ce este demn de reținut în acest subiect este afirmația potrivit căreia valoarea intrinsecă a femeilor este egală cu cea a bărbaților- femeia fiind înzestrată cu o natură umană identică cu cea a bărbaților și posedând aceași propensiune în ceea ce privește evoluția spirituală. Mai mult spune Sfântul Ioan Hrisostom, deseori ele îi întrec pe bărbați în această privință. Iată, dar, că remarcile sale negative despre femei nu trebuie văzute, de fapt, drept afirmațiile de ordin dogmatic legate de inerența unei astfel de stări, ci drept repetate îndemnuri de a ne lepăda de tot ce ține de starea de păcat.

Privind lucrurile la suprafață, aserțiunile Sfântului Ioan Gură de Aur este "inferioritatea" femeilor față de bărbați sunt regretabile, iar, dacă le analizăm făcând abstracție de la contextul viziunii sale de asamblu asupra lumii, ele vor fi cu certitudine percepute într-un mod eronat de către creștinul modern. Pentru a elucida situația, trebuie săreținem că Sfântul Părinte folosește termenul de "inferior" în legătură cu poziția socială a femeilor fața de bărbați, referirea sa este întru totul nepărtimitoare, lipsită de conotații peiorative, ea desemnând starea socială inferioară din cele vremuri.

Rolul femeilor și atribuțiile acestora în familie, biserică și societate ne sunt de folos în drumul nostru spre Împărăție, iar din perspectiva acestei lumi sunt esențiale pentru bunăstarea materială și spirituală a fiecăruia dintre noi.

Din punct de vedere creștin , mai ales din perspectiva iconomiei mântuirii, supunerea are o semnificație esențială, ea rezonând cu mântuirea mult mai intens decât pozițiile de aut, care presupun poveri, dificultăți și mari riscuri sau obstacole în calea împlinirii unei vieți duhovnicești autentice.

Referitor la rolul femilor în Biserică, Sfântul Ioan Hrisostom ar continua să susțină și în prezent că preoții și episcopii trebuie să fie aleși numai între bărbați, deoarece acestă rânduială face parte din "legea dumnezeiască". Dacă ele nu pot deveni preoți sau episcopi asta nu înseamnă că ele nu pot continua să fie active în viața ecleziastică din epoca sa sau din toate epocile. El le îndeamnă pe femei să se roage, să cânte în corurile bisericii, să dirijeze corurile, să-i ajute pe cei nevoiași, să facă parte din consiliile parohiale, să-i instruiască pe copii și pe adulți în școlile ecleziastice.

Femeia e poștașul fericirii trimis de Divinitate, pentru a contribui la planul împlinirii bărbătești.

XII. BIBLIOGRAFIE

I. Principală (Izvoare)

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Societatea Biblică Interconfesională din România, 1988.

2. Pidalion, Reproducere diortosită după originalul tipărit la Mănăstirea Neamțu, 1844

3. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia XXXVII la I Corinteni, PG 61.316D ( PNPN 1, XII, p. 222)

4. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia IX la I Timotei, PG 62.543 D( PNPN 1, XIII, p.435)

5. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia II la II Timotei, PG 62.610D- 611A (PNPN 1, XIII, p.482)

6. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoție, II.2,SC 272, pp.166 (Neville, p.79).

7. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia IV la Faptele Apostolilor, PG dnic (PNPN 1, XI, p. 30).

8. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Evanghelia după Matei, Omilia LXXIII, PG 58.677A-B (PNPN 1,X, p. 443)

9. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia IX la I Timotei, PG 62.547B-548A (PNPN 1, XIII,p.437)

10. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia III la II Corinteni, PG 61.417B-418A (PNPN, XII, P.293)

11. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia XXXIV la Corinteni I.PG , (PNPN 1, XII, P. 204)

12. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia XV la Facere, PG53.122A( PB 74, p.200) și Omilia XIV la Facere, 16-17, PB 74, PP.189-190

II. Secundară

a) Cărți de specialitate

1.Abrudan, Dumitru, Arheologie biblică, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Sibiu, 2002

2. Andrutos Hristos, Simbolica, tr. Patriarhul Iustin, Bucuresti, 2003.

Bălan Ioanichie, Ne vorbește părintele Cleopa, Vol 1, Ed. Mănăstirea Sihăstria, Neamț, 2010.

3. Blaquiere Georgette, La grace d'etre femme, Paris, 1981. Bodogol, Ed. Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.

4. Ioana Besedina, Dr. Dmitri Avdeev, Femeia si problemele ei: perspectiva psihiatrului ortodox, Ed. Psihoterapia ortodoxă, Ed. Ʃοφία, București, 2011.

5. Botezatu Onesim, Altarul iubirii, Ed. Carmel Print & Design, Arad, 2015.

6. Pr. Prof. Dr. Braniste Ene, Liturgica teoretica, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 2002.

7. Cabasila Nicolae, Despre viața în Hristos, trad. Pr. Prof. Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1997.

8. Chițescu, Nicolae, Omul în perspectiva desăvârșirii: studii de teologie dogmatică, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2010.

9. Coniaris M. Anthony, Taina persoanei- calea spre Dumnezeu, Ed. Ʃοφία, București, 2012.

10. Evagrie Ponticul, Cuvinte despre rugăciune, trad. Pr. Prof. Stăniloaie, în Filocalie, PSB, Vol I, Ed. Harisma, București, 1993.

11. Pr. Efrem Athonitul, Despre credință și mântuire, Ed. Ecumenița, Galați, 2001.

12. Fer. Arh. Epifanie, Familia ortodoxă cu smerită dragoste,, Schitul Lacul, Sfântul Munte Athos, 2001.

13. Evdokimov Paul, Femeia și mântuirea lumii, trad. Gabriela Moldoveanu, Ed. Christiana, București, 1995.

14. Ford, David C. ,Bărbatul șî femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, Ed. Ʃοφία, București, 2004.

15. Ford David, Mary Ford, Viețile sfinților căsătoriți- Căsătoria cale spre sfințenie, Ed. Ʃοφία, București, 2007.

16. Gafton Semfora, Maica Domnului în Biserica Ortodoxă, Ed. Ʃοφία, București, 1998.

17.Diac.Gligore Daniel, Sacerdoțiu omului. Omul preot al creației, Ed. DACPRESS, Curtea de Argeș, 2004.

18. Gryson Roger, Le ministere des femmes dans l'eglise ancienne, , 1972.

19. Sfântul Ioan Maximovici, Cinstirea Maicii Domnului în tradiția ortodoxă, Ed. Icos, București, 2000.

20. Manolache Anca, Problematica feminină în Biserica lui Hristos, Ed. Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1991.

21. Pr. Prof. Mihoc Vasile, Șapte tâlcuri biblice despre Maica Domnului, Ed. Christiana, București, 1996.

22. Pr. Prof. Mihoc Vasile, Taina Căsătoriei și familia creștină, Ed. Teofania, Sibiu, 2002.

23. Otic Bolfă Victoria, Rolul femeii în Biserică: de la diaconesele antice la diaconia femeii de astăzi, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2010.

24. Cuviosul Paisie Aghioritul, Mica filocalie, Ed. Egumenita(Cartea ortodoxă), 2009.

25. Cuviosul Paisie Aghioritul, Viața de familie, Ed. Evanghelismos, București, 2003.

26. Părăian Teofil. Din ospățul credinței, Ed. Mitropolia Olteniei, , 2005.

27. Părăian Teofil, Maica Domnului-Raiul de taină al Ortodoxiei, Ed. Eikon, , 2003.

28. Părăian Teofil, Veniți de luați bucurie, Ed. Teognost, , 2007.

29. Pr. Lector Remete George, Dogmatica ortodoxa, , 1996.

30. Rose Serafim, Cartea Facerii, crearea lumii și omul începuturilor, traducere Constantin Făgețan, Editura Sophia, București 2001

31. Pr. Runceanu, Nicolae, Predici populare, Ed. Ʃοφία, București, 2001.

32. Shedd W. Charlie, Scrisori Caterinei. Sfaturi unei tinere căsătorite, Ed. Bizantină, București, 1965.

33. Pr. Prof. Dr. Staniloae Dumitru, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ed. a II-a, Craiova, 1993.

34. Pr. Prof. Dr. Stăniloae Dumnitru, “Teologia Dogmatică Ortodoxă”, Vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996.

35. Pr. Prof. Dr. Staniloae Dumitru, Teologia dogmatica ortodoxa, ed. II, vol. 2, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1997.

36. Pr. Prof. Dr. Staniloae Dumitru , Teologia dogmatica ortodoxa, ed. II ., vol. III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996.

37. Pr. Prof. Univ. Dr. Tulcan Ioan, Teologia- știința mărturisitoare despre Dumnezeu, Ed.Oastea Domnului, Sibiu, 2009.

38. Winter Bruce, Wives Roman, Widows Roman, the Appearance of the New Women and the Pauline Communities, Michigan, 2003

b)Studii și articole

1. Prof. Drd. Cristina Socoșan, "Statutul femeii în Biserica primară (sec. I-IV)", Revista Teologica, nr.1/2008, p.319-330

2. Doru Costache în Glasul Bisericii, nr 6-12, iun-dec, 1995, p.89-98

3. Iosif Stancovici , Familia în lumina referatului biblic despre creație, în Altarul Banatului, Anul XXI(LX) 2010, nr 10-12, oct-dec 2010, p. 89

4. Manolache Anca, Botez, Euharistie, Slujire, în Altarul Banatului, 1-2, ianuarie-februarie, anul XXXIII, 1983, p. 29-38

5. Manolache Anca, Botez, Euharistie, Slujire, în Altarul Banatului, 5-6, mai-iunie, anul XXXIII, 1983, p. 302-309

6. Scrisoarea patriarhului ecumenic Bartolomeu, pentru Conferința inter-ortodoxă pentru femei, Istambul, 12 mai 1977, în K.K. FitzGerald, Women Deacons in the Orthodox Church, 1-2

7. Viseslavțev, B, Chipul lui Dumnezeu, în rev. Calea, nr 49

XII. BIBLIOGRAFIE

I. Principală (Izvoare)

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Societatea Biblică Interconfesională din România, 1988.

2. Pidalion, Reproducere diortosită după originalul tipărit la Mănăstirea Neamțu, 1844

3. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia XXXVII la I Corinteni, PG 61.316D ( PNPN 1, XII, p. 222)

4. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia IX la I Timotei, PG 62.543 D( PNPN 1, XIII, p.435)

5. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia II la II Timotei, PG 62.610D- 611A (PNPN 1, XIII, p.482)

6. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoție, II.2,SC 272, pp.166 (Neville, p.79).

7. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia IV la Faptele Apostolilor, PG dnic (PNPN 1, XI, p. 30).

8. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Evanghelia după Matei, Omilia LXXIII, PG 58.677A-B (PNPN 1,X, p. 443)

9. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia IX la I Timotei, PG 62.547B-548A (PNPN 1, XIII,p.437)

10. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia III la II Corinteni, PG 61.417B-418A (PNPN, XII, P.293)

11. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia XXXIV la Corinteni I.PG , (PNPN 1, XII, P. 204)

12. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia XV la Facere, PG53.122A( PB 74, p.200) și Omilia XIV la Facere, 16-17, PB 74, PP.189-190

II. Secundară

a) Cărți de specialitate

1.Abrudan, Dumitru, Arheologie biblică, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Sibiu, 2002

2. Andrutos Hristos, Simbolica, tr. Patriarhul Iustin, Bucuresti, 2003.

Bălan Ioanichie, Ne vorbește părintele Cleopa, Vol 1, Ed. Mănăstirea Sihăstria, Neamț, 2010.

3. Blaquiere Georgette, La grace d'etre femme, Paris, 1981. Bodogol, Ed. Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.

4. Ioana Besedina, Dr. Dmitri Avdeev, Femeia si problemele ei: perspectiva psihiatrului ortodox, Ed. Psihoterapia ortodoxă, Ed. Ʃοφία, București, 2011.

5. Botezatu Onesim, Altarul iubirii, Ed. Carmel Print & Design, Arad, 2015.

6. Pr. Prof. Dr. Braniste Ene, Liturgica teoretica, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 2002.

7. Cabasila Nicolae, Despre viața în Hristos, trad. Pr. Prof. Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1997.

8. Chițescu, Nicolae, Omul în perspectiva desăvârșirii: studii de teologie dogmatică, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2010.

9. Coniaris M. Anthony, Taina persoanei- calea spre Dumnezeu, Ed. Ʃοφία, București, 2012.

10. Evagrie Ponticul, Cuvinte despre rugăciune, trad. Pr. Prof. Stăniloaie, în Filocalie, PSB, Vol I, Ed. Harisma, București, 1993.

11. Pr. Efrem Athonitul, Despre credință și mântuire, Ed. Ecumenița, Galați, 2001.

12. Fer. Arh. Epifanie, Familia ortodoxă cu smerită dragoste,, Schitul Lacul, Sfântul Munte Athos, 2001.

13. Evdokimov Paul, Femeia și mântuirea lumii, trad. Gabriela Moldoveanu, Ed. Christiana, București, 1995.

14. Ford, David C. ,Bărbatul șî femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, Ed. Ʃοφία, București, 2004.

15. Ford David, Mary Ford, Viețile sfinților căsătoriți- Căsătoria cale spre sfințenie, Ed. Ʃοφία, București, 2007.

16. Gafton Semfora, Maica Domnului în Biserica Ortodoxă, Ed. Ʃοφία, București, 1998.

17.Diac.Gligore Daniel, Sacerdoțiu omului. Omul preot al creației, Ed. DACPRESS, Curtea de Argeș, 2004.

18. Gryson Roger, Le ministere des femmes dans l'eglise ancienne, , 1972.

19. Sfântul Ioan Maximovici, Cinstirea Maicii Domnului în tradiția ortodoxă, Ed. Icos, București, 2000.

20. Manolache Anca, Problematica feminină în Biserica lui Hristos, Ed. Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1991.

21. Pr. Prof. Mihoc Vasile, Șapte tâlcuri biblice despre Maica Domnului, Ed. Christiana, București, 1996.

22. Pr. Prof. Mihoc Vasile, Taina Căsătoriei și familia creștină, Ed. Teofania, Sibiu, 2002.

23. Otic Bolfă Victoria, Rolul femeii în Biserică: de la diaconesele antice la diaconia femeii de astăzi, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2010.

24. Cuviosul Paisie Aghioritul, Mica filocalie, Ed. Egumenita(Cartea ortodoxă), 2009.

25. Cuviosul Paisie Aghioritul, Viața de familie, Ed. Evanghelismos, București, 2003.

26. Părăian Teofil. Din ospățul credinței, Ed. Mitropolia Olteniei, , 2005.

27. Părăian Teofil, Maica Domnului-Raiul de taină al Ortodoxiei, Ed. Eikon, , 2003.

28. Părăian Teofil, Veniți de luați bucurie, Ed. Teognost, , 2007.

29. Pr. Lector Remete George, Dogmatica ortodoxa, , 1996.

30. Rose Serafim, Cartea Facerii, crearea lumii și omul începuturilor, traducere Constantin Făgețan, Editura Sophia, București 2001

31. Pr. Runceanu, Nicolae, Predici populare, Ed. Ʃοφία, București, 2001.

32. Shedd W. Charlie, Scrisori Caterinei. Sfaturi unei tinere căsătorite, Ed. Bizantină, București, 1965.

33. Pr. Prof. Dr. Staniloae Dumitru, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ed. a II-a, Craiova, 1993.

34. Pr. Prof. Dr. Stăniloae Dumnitru, “Teologia Dogmatică Ortodoxă”, Vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996.

35. Pr. Prof. Dr. Staniloae Dumitru, Teologia dogmatica ortodoxa, ed. II, vol. 2, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1997.

36. Pr. Prof. Dr. Staniloae Dumitru , Teologia dogmatica ortodoxa, ed. II ., vol. III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996.

37. Pr. Prof. Univ. Dr. Tulcan Ioan, Teologia- știința mărturisitoare despre Dumnezeu, Ed.Oastea Domnului, Sibiu, 2009.

38. Winter Bruce, Wives Roman, Widows Roman, the Appearance of the New Women and the Pauline Communities, Michigan, 2003

b)Studii și articole

1. Prof. Drd. Cristina Socoșan, "Statutul femeii în Biserica primară (sec. I-IV)", Revista Teologica, nr.1/2008, p.319-330

2. Doru Costache în Glasul Bisericii, nr 6-12, iun-dec, 1995, p.89-98

3. Iosif Stancovici , Familia în lumina referatului biblic despre creație, în Altarul Banatului, Anul XXI(LX) 2010, nr 10-12, oct-dec 2010, p. 89

4. Manolache Anca, Botez, Euharistie, Slujire, în Altarul Banatului, 1-2, ianuarie-februarie, anul XXXIII, 1983, p. 29-38

5. Manolache Anca, Botez, Euharistie, Slujire, în Altarul Banatului, 5-6, mai-iunie, anul XXXIII, 1983, p. 302-309

6. Scrisoarea patriarhului ecumenic Bartolomeu, pentru Conferința inter-ortodoxă pentru femei, Istambul, 12 mai 1977, în K.K. FitzGerald, Women Deacons in the Orthodox Church, 1-2

7. Viseslavțev, B, Chipul lui Dumnezeu, în rev. Calea, nr 49