Spitalul Crestin Ca Forma Si Manifestare

Spitalul creștin ca formă și manifestare

a misiunii filantropice ortodoxe românești

Cuprins

Introducere

1.Sfântul Vasile cel Mare – modelul ierarhului filantrop (Vasiliada)

2. Semnificația istorico-medicală a bolnițelor mănăstirești

2.1. Bolnițele mănăstirilor

3. Bolnițe și spitale mănăstirești din vechime

3.1.Mitropolitul Anastasie Crimca fondatorul celui dintâi spital din Moldova

3.2. Un spital de mănăstire la Putna în secolul al XV-lea

3.3. Instituții pentru îngrijirea sănătății patronate de mănăstirea Neamț

3.4. Bolnița Mănăstirii <<Precista>> din Roman

3.5. Bolnița de la Mănăstirea Cozia

3.6. Casa de oaspeți și spitalul mânăstiresc de la Curtea de Argeș

3.7. Două manuscrise cu conținut farmacoterapeutic provenite de la bolnița mănăstirii Cernica

4. Bolnițe și spitale românești în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea

4.1. Bolnițe și spitale românești în secolul al XVIII-lea

4.2. Forme filantropice instituționalizate ale Bisericii Ortodoxe Române în secolul al XIX-lea (Țara Românească și Moldova)

5. Orfelinatul românesc ortodox din Sibiu

6. Spitalul creștin – parte a misiunii filantropice

6.1. Viziunea creștină a Filantropiei

6.2. Elemente de medicină creștină

6.3. Sănătatea și terapia prin credință

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Slujirea creștină se poate îndrepta spre două forme concrete, esențiale, care se întrepătrund: individuale și colective. Slujirea individuală are în centrul ei mai întâi fapta caritativă a creștinului față de semenii săi, și apoi aportul creator, personal, la sporirea bunurilor spirituale și materiale de uz comun. Valoarea etică a acestei slujiri a fost subliniată, de pildă, de Sfântul Grigore de Nissa, care spune că „practicând filantropia socială, ți-l faci pe Dumnezeu dator” și din Sfântul Ioan Gură de Aur, care socotea caritatea „regină între virtuți”, fiindcă face pe om asemenea lui Dumnezeu. Orice aport la binele comun este o filantropie. Toți marii teologi și Sfinții Părinți au făcut din slujirea individuală, criteriul validării credinciosului ca bun creștin, și condiție pentru moștenirea Împărăției cerurilor. Dar slujirea individuală are o formă și o arie în chip firesc limitată. De aici datoria Bisericii de a organiza slujirea și în forme colective. Fapta individuală a credinciosului trebuie conjugată cu acțiunile colective ale comunității. Prin formele comunitare ale slujirii, Biserica a putut, în trecut, în perioada bizantină spre exemplu, să se facă prezentă în mod real și eficace peste tot unde ajutorul ei era reclamat. Slujirea individuală sau colectivă se desfășoară simultan pe două planuri: local, la nivelul relațiilor eu-tu, la nivelul parohiei și al Bisericii naționale, și universal, la nivelul marilor regiuni, sau la nivelul mondial. Prezența Bisericii prin slujire, pe ambele aceste planuri, este un imperativ de viață și de moarte. A rămâne în afară, înseamnă a se autoelimina din lume. Pe plan local, diaconia ar fi una din formele concrete ale slujirii. Ea ar trebui să redevină o instituție specializată a slujirii așa cum a fost la început. Iată o direcție în care s-ar putea concentra preocuparea Bisericii: să găsească forme concrete de slujire, la nivelul vieții cotidiene. O astfel de diaconie ar avea în grijă săracii, bolnavii și bătrânii parohiei, și pe cei rămași singuri, fără asistență. Pe plan regional sau mondial, diaconia Bisericii se poate concretiza în diverse acțiuni, ca de pildă, strângerea fondurilor pentru acțiuni caritative de mai mare amploare, pentru regiuni sinistrate, pentru țări subdezvoltate, acțiuni în care Biserica trebuie să fie prezentă pe primul loc, în vederea obținerii unor contribuții cât mai urgente și mai substanțiale. Alte forme ale slujirii creștine pe plan universal sunt cele pentru apărarea și promovarea păcii, a dreptății și a progresului social. Pe toate aceste acțiuni Bisericile trebuie să le înscrie în programul lor practic de slujire. Căci slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor este rațiunea esențială a misiunii Bisericii în lume.

Referitor la îngrijirea sănătății, Biserica Ortodoxă Română este cea care a înființat primele spitale din România. În toate aceste spitale bolnavii primeau întreținere și asistență medicală gratuită, fiind primiți mai ales oameni lipsiți de mijloace materiale, care nu aveau posibilitatea de a fi îngrijiți la domiciliu. Personalul medical și de îngrijire era plătit din veniturile mânăstirilor respective. În acest fel, Biserica a îndrumat o însemnată acțiune filantropică.

Dragostea față de aproapele, bazată pe duhul evanghelic a dat naștere vechilor bolnițe din preajma multor mânăstiri românești, din care s-au dezvoltat mai târziu adevărate spitale moderne. Cei bolnavi au nevoie de doctor, a spus Mântuitorul (Matei IX, 12). <<Domnul a zidit din pământ leacurile și omul înțelept nu se va scârbi de ele. Căci cu acestea se tămăduiește și se vindecă durerea>>, zice Isus fiul lui Sirah (XXXVIII, 45). Cei care îngrijesc de bolnavi sunt binecuvântați de Domnul: <<Veniți binecuvântații Tatălui Meu și moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii …, căci bolnav am fost și M-ați îngrijit>> (Matei XXIII, 34).

În mânăstirile înființate de Sfântul Pahomie cel Mare, de la început s-au pregătit și case speciale pentru cei suferinzi. Sfântul Pahomie a și prevăzut în Regulile sale (nr. 42, 48) că dacă se îmbolnăvește cineva din chinovie, să fie dus imediat la casa celor bolnavi. Aici, <<bolnicerul>> să se ocupe cu multă sârguință de fiecare bolnav.

Marele arhiepiscop al Cezareii Capadociei a întemeiat acolo strălucitul său așezământ care i-a purtat și numele. În Vasiliada din Cezareea Capadociei era un mare spital organizat după posibilitățile de pe atunci, pentru tot felul de bolnavi. În această bolniță, de multe ori, însuși Sfântul Vasilie cel Mare spăla rănile bolnavilor.

În mânăstirea pe care o conducea Sfântul Teodor Studitul la Constantinopol, pentru îngrijirea bolnavilor era rânduit un călugăr plin de evlavie. Acesta cu multă înțelepciune îngrijea de cei bolnavi. La bolnița acestei mânăstiri se servea pâine albă, vin, măsline etc., pentru mângâierea și întărirea celor suferinzi. Bolnavii erau scutiți de orice ascultare. Ei aveau băi aparte.

Această bună tradiție a bolnițelor se întâlnește din plin, în decursul istoriei, și în mânăstirile noastre. Au existat bolnițe bine organizate la Vodița, la Tismana, la Cozia, la Bistrița, la Hurezi, la Prislop, la Neamț.

Înființarea monahismului în țara noastră se datorește lui Nicodim de la Tismana care vine la noi în țară după ce este închinoviat la Athos, Ohrida și unde cunoaște organizarea lui Pavel Everghenitul. Mănăstirile înființate de el: Vodița, Tismana, Prislopul sunt construite după acest tipic, toate sunt mici și au bolnițe.

În decursul veacurilor s-au întemeiat și la alte mânăstiri bolnițe, ospicii și aziluri, uneori bine înzestrate cu monahi iscusiți, cunoscători ai artei de a îngriji bolnavii. Mulți bolnavi din mijlocul poporului s-au folosit pe cât se putea pe atunci, de asistența medicală dată de călugări. Această medicină cultivată în mânăstiri trebuie socotită la început ca o medicină populară. Călugării care îngrijeau de bolnavi erau vestiți ca buni cunoscători ai plantelor tămăduitoare, sălbatice, pe care le știau din experiența milenară a poporului. Ei strângeau plantele la anumite anotimpuri, le uscau, le păstrau și le dădeau bolnavilor sub formă de ceaiuri sau oblojeli. De asemenea trebuie să spunem și faptul că pe lângă bolnițe au existat și unele spițerii, în forma lor primordială, sau farmacii. De exemplu au existat la Roman, la Neamț, Colțea etc.

Regulamentul pentru organizarea vieții monahale din anul 1959, prevede, în capitolul III: <<După recomandările medicului locului, se va organiza în fiecare mânăstire o mică farmacie cu medicamente de primă necesitate. Monahii neputincioși sau bolnavi vor fi așezați într-una din încăperile mănăstirii și vor fi îngrijiți cu cele trebuitoare de Consiliul economic. Starețul va orândui un îngrijitor infirmier care va purtă grijă de hrana si medicamentele trebuitoare celor bolnavi, neputincioși>>. În chip special, pentru cei suferinzi, înaintați în vârstă, pentru călugărițe și pentru călugări, conducerea Bisericii Ortodoxe Române din acea vreme a amenajat un număr de mânăstiri ca Dealu, Sihăstria, Viforâta și Slatina.

1. Sfântul Vasile cel Mare – modelul ierarhului filantrop

(Vasiliada)

Sfântul Vasile e una dintre cele mai mari figuri ale creștinătății. Grija de cei săraci, ajutorarea celor din nevoi, ușurarea suferințelor celor bolnavi și îmbunătățirea vieții celor mutilați din naștere și din împrejurări nenorocite, a fost grija permanentă a întregii vieți a sfântului Vasile; ca tânăr, a împărțit întreaga sa avere oropsiților soartei; ca preot, a dat hrană celor flămânzi în timpul secetei și foametei cumplite a anului 368; iar ca episcop, și-a lărgit acțiunile sale filantropice, pe de o parte dând dispoziție horepiscopilor săi să înființeze în eparhiile lor așezăminte filantropice permanente, impunându-le conducătorilor poporului să aibă una și aceeași purtare, anume dragostea și mărinimia față de cei nenorociți, iar pe de altă parte a creat în apropierea Cezareei un mare complex filantropic, care cuprindea: biserică, spitale, leprozerii, azile pentru bătrâni, case pentru străini; la acestea se adaugă clădirile cele de trebuință pentru satisfacerea nevoilor tuturor acestor așezăminte: bucătării, ateliere de tot felul și alte dependințe necesare; nu lipseau nici școlile în care copiii învățau carte și nici școlile pentru învățarea meseriilor.

Astfel, sfântul Vasile cel Mare a creat lângă orașul Cezareea un alt oraș, pe care poporul 1-a numit cu numele întemeietorului lui: Vasiliada. „Ieși puțin afară din oraș, spune sfântul Grigore din Nazianz, și privește acel nou oraș, monumentul evlaviei, tezaurul comun al tuturor, în care se adună nu numai prisosurile bogaților, dar din îndemnul lui Vasile se depun în el chiar unele din cele de neapărată trebuință, pentru că acolo sunt ferite de molii și apărate de hoți, neatinse de pizmă și scutite de stricare prin învechire. Privește locașul în care boala se suferă cu răbdare, nenorocirile sunt adesea binecuvântate, iar milostivirea se găsește din belșug, în comparație cu acest oraș, ce însemnătate mai poate avea Teba cu cele șapte porți ale sale sau Teba cea din Egipt, zidurile Babilonului cele mari și frumoase, care acum nu mai există, cavoul lui Mausol din Caria, piramidele, colosul de aramă din Rodos sau templele cele mari și frumoase, care acum nu mai există, și multe altele pe care lumea le admiră și despre care ne vorbește istoria, dar care n-au adus alt folos celor ce le-au zidit decât, doar, puțină glorie? Ochii noștri sunt acum scutiți de priveliștea tristă și plină de înduioșare a oamenilor morți înainte de moarte, adică având multe din membrele corpului lor moarte, din care cauză erau alungați din orașe, din case, din piață, de la băi, din mijlocul celor mai iubiți ai lor, bieți oameni cunoscuți mai degrabă după nume decât după figură; nu-i mai vedem în cete sau grupați în tabere, nu atât compătimiți pentru boală, cât mai degrabă urâți, niște bieți artiști, care cântă melodii ce-ți sfâșie inima, dacă le-a mai rămas măcar vocea! Dar ce să mai continui a vorbi despre aceste lucruri tragice, când nu există cuvinte prin care să se poată exprima o așa suferință? Și Vasile este acela care ne-a convins pe toți ca, fiind oameni, să nu disprețuim pe oamenii aceștia și să nu necinstim pe Hristos, singurul cap al nostru, al tuturor, prin neomenia ce-am arătat-o față de dânșii; ci, când vedem nenorociri străine, să ne silim a plasa bine avuțiile noastre, să împrumutăm lui Dumnezeu mila, de care și noi vom avea nevoie cândva. Apoi acest bărbat nobil și de bună familie, cu un nume așa de strălucit, nu se sfia de a cinsti alt folos celor ce le-au zidit decât, doar, puțină glorie? Ochii noștri sunt acum scutiți de priveliștea tristă și plină de înduioșare a oamenilor morți înainte de moarte, adică având multe din membrele corpului lor moarte, din care cauză erau alungați din orașe, din case, din piață, de la băi, din mijlocul celor mai iubiți ai lor, bieți oameni cunoscuți mai degrabă după nume decât după figură; nu-i mai vedem în cete sau grupați în tabere, nu atât compătimiți pentru boală, cât mai degrabă urâți, niște bieți artiști, care cântă melodii ce-ți sfâșie inima, dacă le-a mai rămas măcar vocea! Dar ce să mai continui a vorbi despre aceste lucruri tragice, când nu există cuvinte prin care să se poată exprima o așa suferință? Și Vasile este acela care ne-a convins pe toți ca, fiind oameni, să nu disprețuim pe oamenii aceștia și să nu necinstim pe Hristos, singurul cap al nostru, al tuturor, prin neomenia ce-am arătat-o față de dânșii; ci, când vedem nenorociri străine, să ne silim a plasa bine avuțiile noastre, să împrumutăm lui Dumnezeu mila, de care și noi vom avea nevoie cândva. Apoi acest bărbat nobil și de bună familie, cu un nume așa de strălucit, nu se sfia de a cinsti chiar cu buzele sale această boală, ci săruta pe bolnavi ca pe niște frați și nu — cum ar crede poate unii — în dorința de slavă deșartă. Că cine mai mult ca dânsul era scutit de această patimă? Ci pentru ca prin purtarea sa să înlăture și altora teama de a se apropia de corpurile acestor bolnavi, în interesul vindecării lor; cu alte cuvinte îi încuraja nu numai cu vorba, ci și cu fapta”.

Niște realizări ca acestea au generat în sufletele multora invidia și răutatea; au început să bârfească, spunând că arhiepiscopul Cezareei, prin acțiunile sale, uzurpă autoritatea politică a provinciei. Astfel de vorbe au ajuns și la urechile lui Ilie, guvernatorul Capadociei. Pentru a pune capăt acestor calomnii, sfântul Vasile îi adresează guvernatorului o scrisoare în care, printre altele, îi scrie: „Poate spune, oare, cineva că aducem vreo vătămare ordinei de stat, când înălțăm Dumnezeului nostru o biserică, zidită măreț, iar împrejurul ei locuințe, dintre care una din ele pusă la dispoziția căpeteniei provinciei, iar altele mai mici, împărțite după rang slujitorilor bisericești, care pot fi folosite și de demnitarii și de însoțitorii voștri? Pe cine nedreptățim dacă zidim case pentru străini, case pentru cei care sunt în trecere pe aici, case pentru cei care din pricina bolilor au nevoie de îngrijiri, dându-le acestora ajutorul necesar: îngrijitori de bolnavi, doctori, animale de jug și căruțași? Aceste construcții au nevoie de meșteri și de lucrători care să procure celor ce locuiesc în ele cele de trebuință vieții și tot ce le poate ușura viețuirea, au nevoie apoi și de alte clădiri proprii pentru ateliere. Toate aceste construcții sunt o podoabă pentru locul în care se găsesc, iar pentru tine, guvernatorul nostru, un semn de laudă, aducător de slavă”. Epistola aceasta, scrisă în 372, 1-a liniștit pe guvernator, așa că sfântul Vasile și-a putut continua fără stingherire măreața sa operă, care a dat naștere unui oraș unic în istoria lumii, Vasiliada.

Sfântul Vasile a fost așadar pentru toți un fel de lege a virtuții și a fost mai presus de trup, chiar înainte de a se muta din această viață; a preamărit virtutea și a urgisit viciul; avea farmec la povestit și știa să educe pe alții chiar când glumea; mustra cu blândețe, dar nu ducea blândețea până la sălbăticie și nici indulgența până la slăbiciune; inteligența și elocința lui lăsau în urmă pe toți oamenii; s-a curățit pe sine pentru a primi pe Duhul Sfânt spre a tâlcui Scripturile, spre a cerceta lucrurile dumnezeiești și spre a găsi cuvintele care să corespundă exact ideilor. Într-un cuvânt, frumusețea lui Vasile a fost virtutea, măreția lui a fost vorbirea lui despre Dumnezeu, mersul lui în continuă înaintare, care, prin urcări treptate, 1-a înălțat până la Dumnezeu, întreaga viață a lui Vasile n-a fost decât o înălțare spre cer, dovedindu-se a fi om desăvârșit într-o viață desăvârșită.

Atât de mult strălucea virtutea lui Vasile, atât de mult îi copleșeau pe contemporani purtarea și felul lui de viețuire, încât unii, ca să dobândească și ei aceeași faimă, îi imitau înfățișările sale exterioare; căutau să aibă o față palidă ca a lui, să aibă barba la fel cu barba lui, să vorbească fără grabă și rar și să-și dea un aer gânditor și meditativ. Dar întrucât mulți nu-1 puteau imita bine, spune sfântul Grigore, deveneau caraghioși. Căutau să-i imite până și tăietura îmbrăcămintei, forma patului, felul lui de a mânca, toate lucruri cărora Vasile nu le dădea nici o importanță. De aceea se puteau vedea mulți Vasile, după înfățișarea exterioară, dar aceștia erau ca niște statui în umbră, sau, mai bine zis, ca niște ecouri care repetă vorbele.

Și iată cât de frumos și cât de adevărat vorbește sfântul Grigore de lucrările sfântului Vasile: „Când pun mâna pe Hexaemeronul lui și citesc cu glas tare, mă simt aproape de Creatorul, încep a pricepe temeiurile creației, admir pe Creator cu mult mai mult decât mai înainte. Când citesc scrierile sale polemice, parcă văd cu ochii focul de la Sodoma, care preface în cenușă limbile rele și nelegiuite ale ereticilor, sau parcă văd turnul Babei, pe cât de rău construit pe atât de bine dărâmat de Vasile. Când citesc lucrările sale cu privire la Duhul Sfânt, aflu în ele pe Dumnezeul pe Care-L am și eu și prind curaj să grăiesc adevărul, sprijinindu-mă pe învățătura lui despre Dumnezeu și pe interpretarea lui. Când citesc celelalte interpretări pe care le scrie în trei sensuri, mă conving că nu trebuie să mă opresc la literă, nici să privesc lucrurile numai superficial, ci să pătrund mai departe, să cobor din adânc în adânc — că adâncul, spune Scriptura, adânc cheamă — să trec din lumină în lumină, până ce voi ajunge la punctul culminant. Când citesc laudele în cinstea mucenicilor, îmi disprețuiesc trupul, mă simt solidar cu cei lăudați și mi se trezește și mie dorul de luptă. În sfârșit, când citesc lucrările lui cu cuprins moral și practic, îmi curăț cu ele sufletul și trupul, ajung un templu gata să primească pe Dumnezeu, ajung un instrument muzical pus în mișcare de Duhul Sfânt, care cântă slava și puterea lui Dumnezeu”.

Slăbit și istovit de boala de care suferea de pe când era tânăr, că de asta urmase la Atena și cursurile de medicină, slăbit și istovit de asceza ce o impunea trupului său, sfântul Vasile s-a stins la o vârstă încă tânără, când avea 50 sau 51 de ani, la întâi ianuarie 379. Înainte de a-și isprăvi alergarea în această viață, a făcut și cu acest prilej o minune, nu mai mică decât cele amintite, spune sfântul Grigore. Era aproape mort, lipsit de suflare și părăsit de cele mai multe semne ale vieții, când deodată, la cele mai din urmă cuvinte, a căpătat deodată vigoarea ca să poată rosti cuvintele pline de evlavie și să hirotonească pe cei mai credincioși slujitori ai săi, cărora odată cu punerea mâinilor le-a dat și Duhul Sfânt, pentru ca altarul să nu rămână lipsit de ucenicii și colaboratorii din vremea sacerdoțiului său.

Sfântul Vasile cel Mare rămâne așadar una dintre cele mai strălucite personalități ale creștinătății. A fost nu numai un mare învățat și un aspru ascet, ci și un vrednic episcop și un mare filantrop.

2. Semnificația istorico-medicală a bolnițelor mănăstirești

2.1. Bolnițele mănăstirilor

Cuvântul bolniță este de origină slavă. În limba noastră românească, el a intrat cu însemnarea de <<locul unde se află bolnavi>>, adică de <<lazaret>>, <<spital>>. Așa-l găsim în dicționare. O dată cu dezvoltarea sanitară a țării noastre, cuvântul bolniță a fost înlocuit cu latinescul <<spital>>, rămânând totuși mai departe în limba română, dar desemnând o bisericuță sau cameră subterană, unde se păstrează osemintele defuncților monahi, la mănăstiri. După cum este îndeobște cunoscut, spitalele au luat ființă datorită ideii caritabile de a se veni în ajutorul semenilor căzuți în suferințe, pe de o parte, iar pe de alta de a preveni pe cei sănătoși de a contracta maladiile celor bolnavi.

Antichitatea a cunoscut în măsură redusă și doar în unele țări, ideea generoasă a spitalizării celor prinși de boli și suferințe.

Apariția spitalului, ca o instituție pentru ajutorarea celor mulți și lipsiți de posibilități de îngrijire, s-a semnalat mult mai târziu. Primele începuturi le găsim în perioada ce a urmat răspândirii creștinismului în omenire. După cum se știe, doctrina creștină are la bază, ca principiu de căpetenie, iubirea față de aproapele. Mântuirea individuală chiar este condiționată de dragostea față de semeni. Datorită acestui comandament, primul grup de creștini — cel din Ierusalim — a practicat o viață comunitară. Mai târziu, când creștinismul a început să se propage în tot cuprinsul imperiului roman, zelul comunitar a fost diminuat, dar n-au lipsit temperamentele fierbinți care au înțeles să vină în ajutorul celor suferinzi cu obolul lor. Împăratul Constantin cel Mare a ținut să dea exemplu. După edictul de la Milan (313), prin care au fost interzise persecuțiile religioase, împăratul Constantin cel Mare a dăruit pământuri, case și alte bunuri, prin care să fie ajutați cei nevoiași și suferinzi.

Acum au început să ia ființă pe lângă mănăstiri așa-numitele xenodochii (case de primire a drumeților), ptochotrofii (case unde să ia masa săracii), orfanotrofii (unde să fie îngrijiți orfanii, până să poată învăța o meserie), brefotrofii (casele în care să fie îngrijiți și mai ales nutriți pruncii rămași fără de mame) și, în fine așa-numitele nosocomii (azile sau spitale, la începutul lor).

Istoria amintește de numele unei matroane ce se numea Fabiola care, după ce și-a vândut averile, a pus bazele unui nosocomion, adică unui spital, unde să fie adunați cei bolnavi și îngrijiți până la vindecarea lor. Ea urma pilda generoasă a Sfântului Vasile cel Mare, episcop al Cezareii Capadociei (Asia Mică), care și-a dat toata agoniseala pentru institutele de binefaceri, între care locul prim îl ocupa un nosocomion — spital — unde să fie alinate și tămăduite suferințele celor bolnavi, precum și o leprozerie. Așezămintele lui fuseseră chiar denumite, de către contemporani, basiliade (adică instituțiile lui Vasile) și faima lor se dusese până departe și ajunsese chiar până la urechile împăratului. Trecând odată prin părțile Cezareii Capadochiei împăratul Valens și văzând înfăptuirile caritabile ale Sfântului Vasile, s-a umplut de entuziasm și a donat așezămintelor anumite pământuri în apropiere, pentru a ajuta la întreținerea lor.

Prin edictul de la Milan (313), creștinismul a scăpat de starea de religie ilicită, care-1 punea în afara legii. Până atunci cei care erau prinși că practică cultul creștin erau aspru pedepsiți, de cele mai multe ori cu pedeapsa capitală. După edict, devenind cult liber, creștinismul începe să se organizeze sub toate aspectele. Acum își face apariția monahismul. Temperamentele dinamice, decise să ducă o viață după prescripțiile doctrinei creștine, părăsesc viața citadină, ce nu le asigura o realizare deplină a credinței lor și se refugiază în locuri retrase de lume, ca acolo în singurătate, să viețuiască numai după preceptele scumpe inimii lor. Cum era și natural, la început, monahii au fost puțini și trăiau izolat, dar cu timpul înmulțindu-se, ei s-au asociat în frății, dând naștere mănăstirilor. O mănăstire este o cetate sau un oraș în miniatură. Singura deosebire față de oraș o constituie viața comunitară a locatarilor ei. Pentru a-și agonisi existența, monahii trebuiau să practice diferite ramuri de ocupații ale vieții: cărturarii la studii și scris, necărturarii la lucrul manual.

Sfântul Vasile cel Mare a fost organizatorul vieții monahale în Orient. Ca mănăstirile să-și îndeplinească rolul lor spiritual, Sfântul Vasile a fixat reguli amănunțite de comportare zilnică pentru monahi. În afară de participarea la orele de cult, călugării erau îndreptați spre actele caritabile, în slujba aproapelui, în special în direcția îngrijirii bolnavilor. Pentru nevoile sale interne, orice mănăstire avea încăperi anume unde cei prinși de boli erau îngrijiți de către monahii care căpătaseră o experiență medicală.

În decursul secolelor, retragerea în mănăstiri a sufletelor pioase a cunoscut o dezvoltare nebănuită. În părțile Egiptului și ale Palestinei, mănăstirile au ajuns să numere sute și mii de membri, deci aproape cât un orășel din timpul nostru. În modul acesta și numărul celor bolnavi devenind mai mare, s-a simțit nevoia unei case speciale, alături de mănăstire, unde să fie îngrijiți, atât proprii suferinzi, cât și pelerinii, care cu timpul roiau spre mănăstiri tot mai mult. Așa a luat ființă bolnița sau spitalul mănăstiresc. Ulterior, spitalul situat în afara incintei mănăstirii a început să fie frecventat tot mai mult de către populația rurală și chiar orășenească din jurul mănăstirii. Aceste spitale erau deservite de către monahii care, cum am amintit, obținuseră oarecare experiență medicală, prin observarea proprietăților vindecătoare a unor plante sau ierburi, iar pe de altă parte se obișnuiseră cu tratamentul bolnavilor, desigur, atât cât se putea în epocile primelor secole ale erei noastre.

În dezvoltarea spitalului au mai survenit și campaniile cruciaților. Este cunoscută acțiunea întreprinsă de statele din Apusul Europei, de a merge în Palestina, spre a elibera Locurile Sfinte din mâinile musulmanilor. Timp de aproape două secole s-au hărțuit europenii cu islamismul. Războaiele aduc vărsări de sânge. Era firesc ca răniții să fie îngrijiți, ca să poată fi redați armatei. Acest lucru a necesitat lazarete de campanie. În lipsa unor clădiri propice, s-a făcut apel la mănăstiri, care au pus la dispoziția cruciaților părți din locașurile lor; odată amenajate pentru îngrijirea bolnavilor, au rămas continuu destinate acestui scop, promovând tot mai mult ideea înființării de spitale speciale pe lângă mănăstiri. După alungarea din Palestina, cruciații s-au reîntors în țările de baștină cu dorința de a face și acolo case speciale pentru îngrijirea suferinzilor autohtoni.

Tot cam în acest timp au luat ființă și ordinele monahale din apus. Între alte îndatoriri religioase, în rândul întâi era și aceea de a veni în ajutorul suferinzilor, atât psihic cât și corporal. Este destul de cunoscută activitatea dezvoltată în direcția îngrijirii de bolnavi de către ordinele monahale apusene, cum de exemplu, ordinul milostivirii, cel al somascianilor, cel al carmeliților și alte multe la număr. Dintre ele, cel care s-a ocupat îndeosebi de bolnavi și a propagat ideea înființării spitalelor ca așezăminte de sine stătătoare se pare că a fost ordinul lazariștilor. De acum spitalele se înmulțesc mereu. În ele lucrează monahii de ambele sexe, dar cu timpul cunoștințele medicale făcând mari progrese, pe lângă monahi, sunt recrutați medicii de profesie. Astfel au luat ființă spitalele mănăstirești, dintre care multe există chiar și în zilele noastre. Desigur, în ele nu lucrează numai medici eccleziastici, ci și medici de carieră, unii dintre ei foarte bine pregătiți.

3. Bolnițe și spitale mănăstirești din vechime

3.1. Mitropolitul Anastasie Crimca fondatorul celui

dintâi spital din Moldova

Din activitatea îndelungată a mitropolitului Anastasie Crimca se pot reține mai multe fapte. Astfel, cu gândul la alinarea suferințelor celor mulți și săraci, a prefăcut în bolniță prima sa ctitorie de la Dragomirna. Ca mitropolit, putem spune în primul rând că a făcut o realizare remarcabilă și anume a înființat, în 1619, pentru prima dată în țara noastră, un spital într-un oraș, la Suceava. Spitalul era destinat „pentru cei săraci și neputincioși și șchiopi și orbi și alții cari vor să se odihnească”, după cum preciza hrisovul domnesc de întemeiere. Acest spital se întreținea din veniturile mănăstirii Dragomirna și desigur din daniile mitropolitului și poate ale unor credincioși. Nu se știe cât a funcționat.

3.2. Un spital de mănăstire la Putna în secolul al XV-lea

În primul rând trebuie spus faptul că Putna reprezintă un izvor de sfințenie pentru neamul românesc. În cursul glorioasei domnii de 47 de ani a sfântului voievod Ștefan cel Mare (1457-1504), viața bisericească a luat un avânt deosebit, așa cum nu cunoscuse nici în timpul înaintașului său în scaun, Alexandru cel Bun. Prezent printr-o activitate susținută în toate domeniile vieții publice, Ștefan cel Mare nu putea să lipsească nici din viața bisericească a țării sale. În cursul aceleiași lungi și glorioase domnii a luat o dezvoltare deosebită arta și cultura bisericească. Este lucru cunoscut că puțini dintre domnii țărilor române au ridicat atâtea locașuri de închinare ca Ștefan cel Mare. Tradiția spune că după fiecare luptă el înălța, ca amintire și mulțumită a biruințelor sale, o biserică sau o mănăstire, unele zidite din temelie, altele numai reînnoite sau adăugite. În aceste locuri sfinte s-au copiat apoi numeroase cărți de slujbă, s-au zugrăvit icoane, s-au lucrat felurite odoare bisericești.

Între mănăstirile și bisericile ctitorite și înzestrate în întregime de strălucitul domn moldovean, pe primul loc se situează mănăstirea Putna, cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Zidirea ei a început la un an după cucerirea cetății Chilia, în vara anului 1466 (4 iulie după versiunea întâi Letopisețului de la Putna și 10 iulie după versiunea a doua și după Cronica zisă moldo-polonă). Lucrările de construcție au durat patru ani, timp în care această măreață operă arhitectonică a fost dusă la bun sfârșit de un arhitect grec, Teodor, ajutat de meșteri zidari, pietrari, zugravi și argintari veniți din Transilvania.

Cunoscând ce este suferința pe propriul său corp, marele voievod s-a gândit și la durerile celor săraci. Faptul că a dăruit mănăstirii Zograf 100 ducați și spitalului său încă 500 aspri anual la 13 septembrie 1471 este cea mai puternică dovadă că el era aproape, nu numai moral ci și material, de cei obidiți și părăsiți de soartă.

Și dacă a făcut această danie pentru un spital care avea să îngrijească de bolnavi tocmai la muntele Athos, numai dintr-o datorie umană de a veni în ajutorul aproapelui, era oare posibil să fi fost străin de suferințele supușilor săi bolnavi și răniți în desele războaie purtate alături de ei și cu ajutorul lor, pentru apărarea țării? Lăsând la o parte întărirea mănăstirilor anterioare domniei lui cu noi venituri, el a trebuit să se gândească la asemenea așezăminte ori de câte ori devenea ctitor al fundațiilor sale, ca unul ce recunoaște rolul bisericii în mijlocul societății omenești și ca supus al unei ordine stabilite prin canoanele bisericești valabile pentru orice ortodox la acea oră. Așa a fost și cazul fondării mănăstirii de la Putna. Cronicile vremii au însemnat că viitoarea necropolă domnească a fost zidită în anii 1466 și 1470 când a fost sfârșită. Ele nu menționează însă construirea unor alte clădiri în incinta ei destinate unor altfel de instituții, cum ar li fost școala ori spitalul. Documentele privind privilegiile cu care a fost înzestrată îndată după sfințire tac și ele când e vorba de așa ceva. Și totuși se știe că de la Mănăstirea Putna au ieșit multe lucrări de cultură și artă din mâna călugărilor care au învățat carte aici, deși nu vom găsi informații nici în actele anterioare și nici posterioare arderii ei, în miercurea mare din 15 martie 1484. Refăcută în întregime după această dată, ctitorul a dăruit-o în continuare cu multe venituri provenite din vama de la Jicov, de la Șiret, mori, sate, vii, drobi de sare de la ocne, etc., dar niciodată nu se precizează în actele de danie, că din aceste subvenții să fie repartizate o parte pentru școală sau spital. Pe un minei, însă, din secolul al XV-lea salvat de la năprasnicul foc care a mistuit mănăstirea din temelie se află o însemnare puțin cunoscută, datată din 8 martie 1536. În această zi Mănăstirea Putna a avut de suferit din nou, fiind cuprinsă de un foc tot așa de mistuitor ca și cel din 1484. Martorul ocular al cataclismului descrie amănunțit pe fila 187 a acestui minei tot ce a dispărut în flăcările groaznicului incendiu. Însemnarea este deosebit de prețioasă.

Pe de o parte este descris evenimentul, în sine, care a distrus din nou mănăstirea iar pe de altă parte este menționat spitalul din incinta mănăstirii așa cum fusese restaurat după dezastrul din 1484, ca fiind alături de trapeze, bucătărie și cămară. De la focul din 1536, afară de acest minei, a mai fost salvat și un manuscris de tratarea bolilor scris în limba latină, de pe care găsim o copie făcută la mănăstirea Putna în anul 1543 intitulat Proemitatia quaedani ad Medicinam Spectantia, Putna, 1543. Acest tratat de medicină în prima lui copie va fi fost folosit încă sub Ștefan cel Mare de învățatul călugăr astronom, probabil și medic al mănăstirii, cunoscut de altfel de istoriografia noastră, cu numele de Filip Popa, care apare în cronica lui Dlugosz, după bătălia de la Baia, ca șef al oștirii moldovene intrate în secuime pentru represalii. Față de o asemenea informație putem, în adevăr, să afirmăm că ne aflăm în fața unei bolnițe de mănăstire în sec. XV.

Singura problemă care se mai pune acum după aceasta este aceea de a stabili dacă bolnița de la Putna putea să fie spital mănăstiresc ori osuar al călugărilor decedați?

Problema existenței unor spitale pe lângă mănăstirile românești încă de la fondarea lor nu a fost discutată prea mult. Ea este considerată, în general, ca fiind o datorie morală a clerului de a îngriji nu numai de sufletele credincioșilor ci și de trupurile atinse de boală. Și era normal să se judece așa. Bolnița a fost în evul mediu spitalul oamenilor nevoiași.

Referitor la bolnița de la Mănăstirea Putna distrusă de incendiu la 8 martie 1536, așezată lângă cămara de alimente, trapeză, bucătărie și casele domnești, toate acestea neputând fi puse în rând cu morga, negreșit ea era un spital de mănăstire și nu un loc de astrucat oasele, atât timp cât era menționată în rândul așezămintelor necesare comunității călugărești și avea în copie un tratat de medicină pentru îngrijirea bolnavilor despre care ni s-a păstrat o mențiune. Nu mai spunem că prezența manuscrisului în limba latină este o dovadă că în școala de la Putna se preda călugărilor și medicina după cursurile de medicină ale apusului Europei. E foarte adevărat că bolnițele nu puteau avea la început o mare capacitate. Din documente se vede că spitalul sârbesc de la Prizren ca și cel de la Vodița nu aveau decât 12 paturi.

3.3. Instituții pentru îngrijirea sănătății patronate

de mănăstirea Neamț

De peste cinci veacuri, la Neamț, licărește candela aprinsă la altarul închinat Înălțării Domnului nostru Iisus Hristos. În imul acestei lumini și-au găsit alinare sufletească, mai ales în epoca feudală, și mulți bolnavi, neputincioși, infirmi și bătrâni. Îngrijirea sănătății în mănăstirile noastre se făcea în clădiri speciale cu biserici aparte, cunoscute sub numele de bolnițe.

Din îndepărtate timpuri a existat și la mănăstirea Neamț o bolniță bine organizată. Marele nostru scriitor, Mihail Sadoveanu, povestește prin gura monahului Stratonic din <<Frații Jderi>>, că în vremea lui Ștefan cel Mare, conducătorul bolniței de la Neamț ar fi fost arhimandritul Ifrim, vraci vestit în vindecarea bolnavilor. Metodele de vindecare erau cu totul primitive, dar nu lipsite de rezultate îmbucurătoare.

La anul 1735 episcopul Romanului, Varlaam, restaurează bolnița de la Neamț și o înzestrează, printre altele, cu șase vaci și două prisăci. Bolnița restaurată de episcopul Varlaam a suferit multe stricăciuni cu timpul. La 1791 starețul Paisie o reface. În timpul starețului Paisie, conducător al bolniței era fratele Onorie. Se cerea ca toți monahii care au ascultare în bolniță <<să slujească bolnavilor ca Domnului>>.

După 1841 s-a început zidirea unei noi bolnițe. Ca semn de continuare a aceluiași așezământ s-a pus și paraclisului de aici același hram, aducându-se și inscripția veche de la 1820. Clădirea a fost gata în anul 1843 când s-a așezat și o inscripție nouă.

Farmacie bine aprovizionată cu medicamente s-a organizat în bolniță în anul 1893 de osârduitorul monah Iov. Plantele medicinale, ca și până la această dată, se găseau din plin aici. În bolnița mănăstirii Neamț, ca și în alte bolnițe vechi, bolnavii erau îngrijiți de cei mai pricepuți și evlavioși monahi și frați din mănăstire.

Așezământul mănăstirii Neamț din 1843 prevedea la bolniță, pe lângă monahii și poslușnicii înzestrați cu râvnă, răbdare și cu dragoste, un spițer și un medic. În 1846 era doctor la mănăstirea Neamț, Iosif Gallo. Pe la 1850 dr. George Fleischlen era <<medicin du couvent de Neamț>> și elibera împreună cu dr. Ion Finkelstein un certificat prințului Leon Cantacuzino, care avea un acces de febră intermitentă și era pus în situația de a nu mai putea continua călătoria începută.

După ce mănăstirea a dat o nouă organizare ospiciului de alienați înființat în clădirile zidite pentru bolniță la 1843 și după ce a deschis spitalul din Târgul Neamț la 1852, doctorii de la aceste două așezăminte, și mai ales de la cel din urmă, au avut mereu grijă și de suferinzii din bolnița mănăstirii care erau de la o vreme mai mult infirmi și bătrâni (cei care sufereau de alte boli grave se internau la spitalele din alte localități).

Bolnița mănăstirii a luat ființă la început pentru călugării și frații din mănăstire care se îmbolnăveau, pentru cei infirmi și pentru cei bătrâni. În același timp au început să se primească și bărbați care nu aveau în lumea lor nici un fel de sprijin de acest fel. Mulți străini, bolnavi, bătrâni, veneau de exemplu la starețul Paisie și-l rugau cu lacrimi în ochi să-i adăpostească în numele Domnului. Starețul așeza pe cine trebuia în spital și poruncea fratelui Onorie (…) să le dea toată îngrijirea și odihna și să aibă pentru ei ne-adormită purtare de grijă. În anul 1880, preotul Ioan Florescu se găsea retras la bolnița mănăstirii Neamț; în 1892, Mărgărinta Dăscălița făcea cerere pentru internarea fiului său, Gavriil, în bolnița din mănăstirea Neamț etc.

Până la începutul veacului XX a existat în mănăstirea Neamț un Ospiciu de alienați. În vechime, mulți bolnavi, mai ales demenți, veneau sau erau aduși la mănăstirea Neamț, ca și la alte mănăstiri, pentru a li se citi anumite rugăciuni. Unii dintre ei stăteau mai mult timp la mănăstire și pe lângă rugăciuni li se aplicau și anumite metode de vindecare.

Mănăstirea Neamț a înființat Spitalul din Târgul Neamț și i-a purtat de grijă un număr întreg de ani, 1852-1866. Zidirea acestui spital a fost prevăzută în Regulamentul Organic. În anul 1837 se arată absolută nevoie de a fi un doctor și o spițerie care să deservească mănăstirea și târgul Neamț.

3.4. Bolnița Mănăstirii <<Precista>> din Roman

La Roman, egumenul Gherasim Putneanul, în 1787, a pus temeliile spitalului din Mânăstirea Precista. Acest spital a fost isprăvit de arhimandritul Vartolomeu, care a legiuit <<a se primi (în spital) oameni străini și săraci>>. Acest <<ospital al săracilor>> era înzestrat cu personal medical, cu local propriu și prevăzut cu <<spițerie>> și pentru marele public. Egumenii Precistei se îngrijeau direct de bunul mers al spitalului. De exemplu, în 1826, se aducea la cunoștința celor în drept că spițerul de la Precista este bătrân și slab și, fiind mereu chemat a merge pe la casele boierilor, nu poate să rămână mai departe cu slujba la spital.

Mănăstirea Precista își îndeplinea opera de asistență socială pe mai multe căi. În primul rând veneau ajutoarele individuale, sau colective, în caz de sinistrări etc. Apoi, fiind situată la o răscruce de drumuri, în plin centrul orașului, ea întreținea o ospătărie și un refugiu pentru călători, îndeosebi pentru mulțimea de pelerini, sănătoși ori bolnavi, care cutreierau drumurile în căutarea alinării miraculoase a suferințelor trupești și sufletești. Ținem să accentuăm cu acest prilej că nu era vorba de un han obișnuit.

3.5. Bolnița de la Mănăstirea Cozia

La nord de orașul Călimănești, pe valea Oltului, peste drum de Mănăstirea Cozia, se află bolnița Cozia, construită de Radu Paisie la 1542, împreună cu chiliile din jur. La vest de biserica bolniței se găsea un ansamblu de clădiri.

O clădire a fost folosită de bună-seamă la adăpostirea bolnavilor care datorită insuficienței de spațiu a clădirii celei mari (reparată în 1964-1965) nu putea să facă față la adăpostirea și tratarea bolnavilor, în tradiția olteană precum și din documente, uneia dintre clădiri i se spunea și <<casă de primire>>. Ori, rămânând pe loc cu analiza cuvântului de primire, această casă cu numele de <<casă de primire>> sau <<casă de primeală>>, <<casă de primiți>>, nu se referă la destinația ospitalității, ci se referă la psihopați, deoarece în Oltenia la nebuni li se spune <<e primit>>, <<are primeală>> (primit — năbădăios, cu toane, într-o ureche; toate cuvinte care demonstrează un anumit stadiu de psihopatie, — după Șăineanu și Danielescu). În concepția veche a psihopatiei (nebunia, delirul etc.) erau boli pe care le primeau bolnavii sau li se trimiteau de către divinitate datorită unor păcate. Credem că în documentele lui Vlaicu, Mircea, Neagoe, etc., termenul de casă de primire se referă la locuințele care erau destinate pentru adăpostirea temporară a bolnavilor mintali. Termenul de primire vine de la slavul <<prijente>>, <<priimen>>.

Toate aceste afirmații le facem nu în sensul unei generalizări a cuvântului <<primit>>, ci ne referim la motivarea acestui cuvânt de circulație în Oltenia. Alt fapt de semnalat cu Bolnița de la Cozia este că la circa 100 m vest de biserica bolniței era <<vistieria apelor>> (bazinul de captare a apelor) care deservea complexul Mănăstiresc Cozia.

3.6. Casa de oaspeți și spitalul mânăstiresc de la Curtea de Argeș

Originea Xenodochionului de la Argeș e mult mai veche decât începutul secolului al XVI-lea. Aici era o casă asemănătoare unui han unde se asigura călătorilor toată protecția și hrana. Această instituție medievală românească era o anexă a Mânăstirii Argeș. Ea va intra în descompunere datorită faptului că majoritatea călătorilor erau negustori, oameni de afaceri și întreținerea se suporta în majoritate de locuitorii satului Flămânzeștii. Prin poruncile domnești, vechea casă de oaspeți, care inițial găzduia și hrănea gratis pe călători, se transformă în han, unde aceștia sunt obligați să plătească dormitul și hrana.

Xenodochionul de la Argeș, după a doua jumătate a secolului al XVI-lea, își schimbă caracterul caritabil creștin și se transformă în han. Acum se imprimă xenodochionului un aspect nou. Gratuitatea de care beneficiau pelerinii, oamenii de afaceri și cei cu treburi de stat, dispare. De acum fiecare trebuie să plătească pentru cazare, hrana personalului și a vitelor de tracțiune. Xenodochionul-han, în care se găseau camere de dormit, adăposturi pentru vite și mâncarea necesară, pe parcurs evoluează, și în vremurile noi apar din o singură instituție, două: Hotelul și Birtul-Restaurant.

Tot în satul Flămânzeștii a fost Spitalul de la Simidreni, care avea ca hram pe Sfântul Dimitrie, de unde îi venea și numele. Simidrenii sunt membrii personalului slujitor de la Casa de oaspeți și de la Bolnița (Spitalul) Sfântul Dumitru din Flămânzeștii. Prin faptul că în 1524 i se asigură venituri proprii, instituția sanitară de la Argeș era ceva asemănător spitalelor din Constantinopol. În mod curent călătorii erau primiți în Casa de oaspeți (xenodochion). Dar cum dintre ei, unii se îmbolnăveau pe drum, ajunși aici, treceau în spital, unde primeau gratuit, după regulile tipiconale, asistență medicală la nivelul timpului și regim alimentar, până ce se făceau sănătoși.

Deși documentele nu apar decât întâmplător, bolnița de la Flămânzeștii cu un trecut îndepărtat și-a continuat rostul de instituție sanitară până în secolul al XIX-lea.

3.7. Două manuscrise cu conținut farmacoterapeutic provenite

de la bolnița mănăstirii Cernica

Trebuie să amintim aici și două manuscrise românești cu conținut farmacoterapeutic aflate în biblioteca Academiei Române. În legătură cu acestea trebuie să precizăm că ele provin de la bolnița Mănăstirii Cernica și au folosit se pare ca îndreptar terapeutic celor care aveau aici sarcina îngrijirii bolnavilor.

În acestea se găsesc diferite rețete (indicații) pentru felurite afecțiuni interne sau externe. Erau prezentate diferite detalii referitoare la compoziția produselor așa zise farmaceutice și la rolul pe care îl joacă acestea pentru asigurarea stării de sănătate a celor bolnavi.

Din literatura cercetată rezultă că în secolul al XIX-lea la Seminariile teologice monahale — de exemplu Mănăstirea Neamț sau la Seminarul Veniamin din Iași — se predau printre altele, alături de studiile teologice și <<Elemente de medicină umană și veterinară>>. Nu excludem posibilitatea existenței unor asemenea studii și la București — eventual la Seminarul central din București, unde după cum se știe în perioada 1864—1867 însăși Iacob Felix a predat cursuri de igienă la acest seminar —.

4. Bolnițe și spitale românești în secolele

al XVIII-lea și al XIX-lea

4.1. Bolnițe și spitale românești în secolul al XVIII-lea

În secolul al XVIII-lea, pe lângă bolnițele mănăstirești întâlnite în secolele anterioare, s-au înființat primele spitale moderne în țările românești, pe lângă unele mânăstiri din orașe. În 1704, de pildă, spătarul Mihai Cantacuzino a înființat spitalul de pe lângă mânăstirea Colțea din București, cu 24 de paturi – 12 pentru bărbați, 12 pentru femei, – precum și o farmacie. Era destinat „bolnavilor săraci” și „străinilor bolnavi”.

Grigorie II Ghica a ridicat, între 1735-1750, mânăstirea Pantelimon din București, având în jurul ei un spital cu 12 paturi, „pentru cei ce ar pătimi de boli cronice”, în 1750, Grigore Ghica a început construirea unor „osebite spitaluri”, pentru bolnavii de ciumă și de „lingoare” (febră tifoidă), având și o biserică cu hramul Sfântul Visarion. Îngrijirea medicală era gratuită. Spitalul se întreținea din veniturile moșiilor mânăstirii, dăruite de domn sau de alți binefăcători, ca și din contribuțiile mai multor mânăstiri și schituri – metocuri ale așezământului Sfântul Pantelimon.

În Moldova s-a înființat un spital pe lângă mânăstirea Sfântul Spiridon din Iași, prin hrisovul lui Constantin Cehan din 1 ianuarie 1757. Printr-un alt hrisov, cu data de 22 decembrie 1759, se hotăra să se facă spital, adică bolniță, pentru căutarea și buna odihnă a celor mulți bolnavi și neputincioși și săraci ce se află din pământeni și străini. În continuare se menționau daniile hărăzite mânăstirii. Din această bolniță (spital), s-a dezvoltat cu timpul spitalul orășenesc de adulți din Iași.

Un alt spital funcționa pe lângă mânăstirea Sfântul Prooroc Samuil din Focșani, metoc la Sfântul Spiridon din Iași.

În 1787, precum am mai arătat, egumenul Gherasim Putneanul a pus bazele unui spital pe lângă mânăstirea Precista Mare din Roman, acțiune desăvârșită de urmașul său Vartolomeu Putneanul, în 1798.

Starețul Paisie de la mânăstirea Neamț a organizat, pe lângă bolnița veche existentă mai de mult, o bolniță aparte (ospiciu) pentru demenți. Între anii 1847-1852, mânăstirea Neamț, prin râvna starețului Neonil, a construit spitalul din Târgu Neamț, deschis oficial la 16 octombrie 1852. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, medicul Dionisie arhimandritul a tradus din grecește Medicina practică, în două volume, tipărită în 1848. Călugărul Nicanor, „bolnicerul” de la Cernica, a alcătuit o Carte doftoricească (1854), rămasă în manuscris.

Bolnițele românești din secolul al XVIII-lea prezintă unele trăsături specifice reflectând pe de o parte dezvoltarea social-culturală a țării și dezvoltarea medicinii științifice, apariția spitalelor, sporirea numărului de medici, iar pe de altă parte evoluția Bisericii Române. Deși elementele de instabilitate economico-socială, dominația străină, războaiele, epidemiile, instabilitatea curților princiare persistă și în acest secol, rolul de <<cetăți ale românismului>> jucat de mănăstiri în vremurile de cumpănă ale țării, în secolele anterioare, scade simțitor. Se dezvoltă târgurile și orașele, înfloresc tot mai mult meseriile și comerțul; se dezvoltă o cultură românească laică.

Bolnițele mănăstirești au fost spitalele specifice evului mediu românesc. Specificul lor constă tocmai în caracterul lor modest, strâns legat de necesitățile unei populații cvasi total rurale înmănunchind în cadrul aceleiași instituții nosocomionul, xenonul, gerontocomionul, ospiciul. Abia către sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui următor, bolnițele mănăstirești se diversifică, se specializează: vechea bolniță este destinată acum călugărilor bătrâni și bolnavi; apare bolnița pentru alienați și xenonul, destinat călătorilor și pelerinilor la icoanele făcătoare de minuni.

Fără să fi cunoscut vreodată amploarea și strălucirea spitalelor religioase bizantine, sau a celor catolice din Occidentul Europei (cu atât mai puțin le putem compara cu spitalele moderne), bolnițele românești constituie, o realitate istorică incontestabilă, care a avut rosturi însemnate în trecutul medico-sanitar al poporului român.

4.2. Forme filantropice instituționalizate ale Bisericii Ortodoxe Române în secolul al XIX-lea (Țara Românească și Moldova)

Ne vom referi în primul rând la modul în care clericii au ajutat în timpul războiului de independență. Aportul acestora a fost extrem de substanțial în clipele crâncene ale războiului.

Unul dintre ierarhii de seamă care a păstorit în această perioadă a fost Episcopul Atanasie Stoenescu de la Râmnicu Vâlcea. Pentru întărirea moralului celor de pe front și celor din spatele frontului, episcopul Atanasie, animat de aceleași sentimente patriotice, scrie broșuri cu rugăciuni în asemenea zbuciumate zile, cum mărturisește în circulara 897 din 2 iulie 1877 în care spune că împrejurările grele prin care trece țara, impun clericilor datoria ca să facă necontenite rugăciuni către Atotputernicul Dumnezeu, ca să trimită ajutorul Său cel ceresc ostașilor și tuturor românilor, ca să iasă triumfători din această luptă. Spune mai departe că aceasta l-a îndemnat de a tipărit un număr oarecare de broșuri, care conțin rugăciuni în timp de război, către Atotputernicul Dumnezeu, – după care episcopul dă unele îndrumări despre felul cum trebuie – să se cânte în toate zilele după Sfânta Liturghie, – iar când nu se face Sfânta Liturghie, se va cânta îndată după Utrenie. Vlădica de la Râmnic a tipărit circa 2.000 ex. din cărțile care conțineau rugăciuni pentru caz de război și le-a împărțit, prin cele cinci protopopiate, la preoții din Eparhie. O contribuție de seamă a episcopului a fost faptul că a fost mobilizator, prin conducerea lui ierarhică, a întregului cler și a credincioșilor să-și ducă aportul lor la lupta pentru câștigarea independenței naționale. Inițiativele în acest sens aparțin episcopului eparhiot, dar nu mai puțin și Mitropolitului Primat Calinic Miclescu, care îndeamnă prin telegrame speciale ca în toate bisericile din acea Eparhie să se facă privegheri și rugăciuni pentru ca milostivul Dumnezeu, în aceste împrejurări, să ajute armatele creștine, în lupta asupra inamicului.

O mărturie vie a sentimentelor sale patriotice ne-o oferă măsurile luate de acest ierarh pentru pomenirea celor căzuți la datorie împrejurul redutelor de la Rahova și Plevna. Mitropolitul, printr-o circulară, îndeamnă pe preoți ca în toate bisericile din acea eparhie să se facă în ziua de 8 septembrie 1877 panehidă pentru ostașii români și ruși, cei căzuți în război. Pe lângă astfel de îndemnuri și sprijiniri morale, episcopia a înțeles să ia parte și material la toate sacrificiile depuse pentru înlăturarea stăpânirii otomane. Solicitându-se de către autoritățile județene, cu adresa Nr. 1700 din 25 aprilie 1877, salonul caselor de la Bolniță, în vederea încazarmării „Batalionului de milițieni”, episcopul Râmnicului răspunde cu multă bunăvoință că pornește cu plăcere încazarmarea în localul de la Bolniță a „Batalionului de Milițieni”, câți vor putea avea loc. Aprecierea bunelor servicii aduse țării de ierarhul locului, prin încartiruirea trupelor românești, chiar în incinta Episcopiei, unde se află salonul de la Bolniță, autoritățile locale județene o exprimă prin cuvintele de mulțumire și de recunoștință pentru ajutorul acordat.

La 20 mai 1877 înregistrăm chemarea episcopului Atanasie către fiii țării, să lupte pentru cucerirea independenței. De asemenea spune că în împrejurările grave prin care trece țara, toți clericii sunt datori a ridica neâncetate rugăciuni către Atotputernicul Dumnezeu, ca să ajute și să înarmeze cu putere de sus, pe prea iubitul Domnitor și pe toți ostașii români, iar inamicului barbar, să îi inspire frică, cutremur, spaimă și împuținarea sufletului, ca să fie nimicit și zdrobit de brațele bravilor ostași români. De asemenea, au fost cerute o parte din locuințele de la Mânăstirea Bistrița, pentru a se face un spital de <<convalescenți>>, pentru ostașii români.

La 30 mai 1877, Episcopia anunță superiorului Mânăstirii Bistrița, că s-a aprobat ca localul disponibil să fie folosit ca spital. Episcopia anunță pe acesta de hotărârea luată și îi transmite că a solicitat ca cei ce vor fi cazați acolo să nu producă stricăciuni sau neliniște. Tot la 30 mai 1877, Episcopia face cunoscut Ministerului Cultelor că este de acord să se facă spital la Mânăstirea Bistrița. Și în acest caz se solitcită de către partea bisericească să nu se producă stricăciuni sau neliniște.

La 27 iulie 1877, Episcopul Atanasie cere arhimandritului Dionisie Albeșteanul să aducă șasesprezece maici, dintre cele care au servit ca infirmiere pe front, la spitalul din Craiova. Plata transportului făcându-se din ofrandele Comitetului Clerical din Eparhie. La 9 septembrie 1877, Prefectul D. Simulescu face cunoscut că s-a decis a se folosi localul Mănăstirii Bistrița ca spital.

La 10 septembrie 1877, Episcopul Atanasie arată, că Mînăstirea Bistrița este propusă pentru înființarea unui spital pentru militarii români bolnavi și răniți. Tot la 10 septembrie 1877, întâlnim un proces verbal încheiat, prind recrutarea unui număr de patru călugări ca infirmieri la spitalele militare. Tot la acea dată întâlnim și un proces verbal încheiat de către arhimandritul Dionisie Albeșteanu, egumenul mănăstirii Tismana, care recomandă 14 maici ca infirmiere, menționându-se că 6 călugărițe sunt deja infirmiere la Craiova. Tot atunci, Episcopia înștiințează superiorului Mînăstirii Bistrița, că s-a hotărât ca în acel local să se facă spital militar.

La 12 septembrie 1877, Prefectul de Vîlcea, D. Simulescu, înștiințează pe Episcopul Atanasie, că a fost ales Președinte al Comitetului pentru cumpărarea a 2000 puști.

La 14 septembrie 1877, Episcopul Atanasie cere călugărițelor să fie gata a merge la infirmeria de la Turnu Măgurele.

La 14 septembrie 1877, Prefectura jud. Vâlcea, cere superiorului Mînăstirii Bistrița, să se pună la dispoziție obiecte pentru spitalul soldaților convalescenți. La 16 septembrie 1877, Subprefectul de Hurezu face cunoscut plecarea a 14 călugărițe, de la mînăstirea Hurezi, pentru a îngriji soldații internați în spitale. La 19 septembrie 1877, Episcopul Atanasie cere superioarei Mînăstirii Hurezi să plece împreună cu 5 maici la Turnu Severin, arătând că celelalte călugărițe de la Hurezi sunt sub conducerea stareței Platonida Nenciu de la mînăstirea Dintr-un Lemn. La 25 septembrie 1877, Episcopul Atanasie cere plecarea la Turnu Măgurele a maicilor Teofana Oprescu și Eufrosina Ștefla. La 27 septembrie 1877 Ministrul Cultelor cere superiorului Mînăstirii Bistrița să se pună la dispoziție lenjerie pentru spitalul din Mînăstirea Mamu. La 16 octombrie 1877, mînăstirea Bistrița arată că lenjeria are un grad mare de uzură, nemaiputând fi întrebuințate la spitalul de răniți, de la Mînăstirea Mamu.

Biserica creștină, pe lângă grija sufletească a credincioșilor, a avut-o și pe aceea privitoare la trup. Opera Sfântului Vasile în această direcție, continuată și în lumea bizantină prin Sfântul Teodor Studitul, este de mult și bine cunoscută. Iar Biserica Ortodoxă Română, moștenitoare a acestor inițiative, nu a neglijat această îndatorire. Sunt cunoscute <<bolnițele>> mânăstirești, care-și revărsau binefacerile îngrijirii celor suferinzi de ori ce fel. Biserica noastră a avut și această grijă, în decursul veacurilor trecute, ca și în vremurile mai apropiate.

Încă din tinerețea sa, ca egumen la Sf. Spiridon, mitropolitul Veniamin Costachi a venit în sprijinul celor bolnavi, căci mânăstirea avea și un spital. În timp ce păstorea la Roman, a venit în ajutorul egumenului Vartolomeu Putneanul cu 80 de pungi de bani pentru spitalul și farmacia de pe lângă mânăstirea Precista Mare din Roman. Iar în timp ce păstorea la Iași, – cum aflăm dintr-o condică de cheltuieli a Mitropoliei –, erau plătiți diferiți medici din oraș pentru îngrijirea unor oameni săraci. Întreaga sa avere, atât cea moștenită de la părinți, cât și cea câștigată de pe urma ostenelilor sale arhierești, a dat-o spitalului Sf. Spiridon și celor lipsiți. Mila sa față de cei în necazuri și suferințe a ajuns proverbială. Se spune că de multe ori, împărțindu-și toți banii, dădea săracilor chiar și din hainele sale ori ceasul. O atenție deosebită a arătat și față de preoții din Moldova, pe care i-a păstorit ca episcop și apoi ca mitropolit. În aceste înalte slujiri, a trimis preoților săi câteva pastorale, prin care le dădea felurite îndrumări cu privire la purtarea lor și la raporturile cu credincioșii.

Mitropolia Moldovei și Sucevei, cu reședința la Iași, prin caracterul ei de cel mai înalt for eclesiastic al țării, de care atârnau, pe lângă toate chestiunile bisericești, și atâtea obligații cu caracter politic-administrativ, justițiar-social și cultural-instructiv, avea la centru un aparat foarte dezvoltat, format din clerici și mireni, din care cea mai mare parte reședeau în însăși incinta Mitropoliei. În afară de acest aparat administrativ, cu reședința permanentă aici, Mitropolia era vizitată zilnic de diferite persoane de la ținuturi, înalți chiriarhi, episcopi în funcție, stareți și arhimandriți ai marilor și micilor mănăstiri, diferiți alți slujitori din clerul mirean și monastic, apoi particulari de toate categoriile, cu care avea legături firești, precum și oaspeți din afara țării, veniți aici cu diferite treburi. Pentru cerințele sanitare ale acestei lumi, Mitropolia dispunea de un dublu aparat medical: un corp medical permanent, ținut să se ocupe de personalul și slujitorii de la centru ai Mitropoliei și, după cât se pare, și de fețele alese de la ținuturi și, pe lângă acesta, atât pentru <<slugile>> Mitropoliei din afară, cât și pentru străinii de condiție modestă, care veneau acolo în diferite chestiuni, se făcea apel la câțiva medici din oraș, care erau plătiți anume pentru acele intervenții ocazionale. În anumite cazuri erau folosiți și empiricii epocii. Se pot cunoaște și numele medicilor angajați permanent de Mitropolie: <<doftorul Pavel>>, și <<doftorul Anastasie>>. Medicul Pavel pentru jumătate de an de la 1814-octombrie, până la 1815-aprilie, primește 150 de lei, medicul Anastasie pentru aceeași perioadă primește 250 de lei. Sumele pe care le încasau cei doi medici ai Mitropoliei, erau, pentru epocă, destul de mari, dacă le raportăm la prețul produselor. Mitropolia avea și o bolniță, un mic spital, unde erau îngrijiți acei „ ce să bolnăvesc în Mitropolie”; grija lor o avea o bătrână preoteasă, văduvă și scăpătată. Preoteasa Anna, care, evident, locuia la bolniță și era retribuită cu o <<milă>> de 10 lei lunar. În afară de aceasta, la sărbători primea și ea mici daruri în bani. Între doctorii folosiți ocazional întâlnim pe medicul Rusu, medicul Simion, de asemenea întâlnim și femei medici, însă mai rar cu numele. Menționăm câteva nume de femei medici: Anița, <<căpităneasa Maria>>.

Se cuvine să ne referim și la timpurile următoare legiuirii care poartă numele de <<Regulamentul Organic>>. În această legiuire a Țărilor Române sănătatea publică nu a fost neglijată. Un principiu a fost pus în această legiuire, și anume al îndatoririi stăpânitorilor de moșii întinse față de sănătatea locuitorilor de pe acestea. Un comitet special a fost înființat, pentru punerea în practică a acestor dispoziții generoase. Mânăstirea Neamț, această <<lavră>> măreață, intra în categoria îndatoraților, de a se preocupa și de sănătatea publică. Pe scaunul mitropolitan se găsea atunci marele ierarh Veniamin Costachi. Comitetul sanitar al țării nu putea să treacă cu ușurință peste el, în ceea ce privește Biserica Moldovei, și de aceea i se adresa lui cu o cerere, ca suprem responsabil al treburilor clericale. În această cerere i se cerea să îndemne pe starețul și dicasteria iconomicească a Mănăstirii Neamțului, ca din venituri să plătească un doctor înființând și o spițerie pentru oamenii din Târgu Neamț. La această cerere, mitropolitul răspunde că Mănăstirea Neamțului pe lângă alte greutăți și cheltuieli ce o înconjoară, având și două spitale acolo în mănăstire numite bolnițe, pentru cei care pătimesc din cauza bolilor, pentru aceea deci nu se poate supune mănăstirea și acestei îndatoriri care se propune. În același timp Mitropolitul Veniamin comunica Mânăstirii Neamț răspunsul dat Comitetului Sănătății. După cum se vede, mitropolitul avea oarecare rezerve asupra posibilităților materiale ale Mânăstirii Neamț, la acea dată de 22 septembrie 1836. Într-adevăr, Mânăstirea avusese multe greutăți în timpul din urmă din pricina împrejurărilor politice, din care ultimele fuseseră: apariția eteriștilor, în ținuturile ei, la anul 1821, și administrația străină dintre anii 1828-1834.

Mitropolitul Veniamin, retras la Mănăstirea Slatina, se adresează domnitorului Mihail Sturdza cu o anaforă, privitoare la aceeași problemă, adică a sănătății publice. Este o nouă nobilă înfățișare sufletească a marelui ierarh. Mitropolitul spune că a găsit de cuviință ca din veniturile mânăstirii Slatina o parte să le folosească pentru ridicarea unui spital în ,,Târgul Fălticeni”. Pe această anaforă domnitorul Mihail Sturdza pune rezoluție pozitivă. Lucrurile merg greu însă la administrația averilor bisericești și hrisovul este dat abia la 29 octombrie 1845 și trimis mitropolitului Veniamin la 23 noiembrie 1845, deci aproape după o întârziere de un an. Aceasta, desigur, nu l-a bucurat prea mult pe marele mitropolit, bătrân și mai ales obosit de istovitoarea muncă pe care a dus-o întreaga-i viață. Hrisovul este un imn de laudă pentru alesul ierarh. Lucrurile se mișcă greu, iar vrednicul mitropolit era prea împovărat de bătrânețe; el nu mai avea avântul cu care realizase atâtea în cursul vieții sale rodnice. Peste un an își da duhul în mâinile Domnului, părăsind lucrurile lumești. Bunele lui intenții nu se putuseră transpune în realitate; ideea înființării unui spital însă nu pierea din mintea târgoveților din Fălticeni care, la 12 martie 1851, se plâng domnitorului. El le răspunde că aceasta ar fi fost o inițiativă personală a mitropolitului Veniamin, iar Casa Centrală a statului nu are putința de a înființa un asemenea așezământ. Fălticenii trebuia să aștepte alte vremuri, mai favorabile, pentru a vedea ridicându-se o casă de sănătate și pentru ei, lucru pe care îl ceruse încă de multă vreme marele mitropolit Veniamin.

La mânăstirea Neamț ideea înființării unui spital în târgul de pe moșia sa nu este părăsită. Aceasta cu atât mai mult cu cât la cârmuirea treburilor acesteia vine în anul 1843 Neonil, un bucovinean, nepotul fostului stareț Ilarie și crescut în spiritul paisian. Bărbat activ, cu alese calități care îl îndreptățeau să fie candidat chiar la scaunul mitropolitan al țării, el va fi înfăptuitorul solidului și frumosului spital din Târgul Neamț. Lucrările începeau în mai 1847 și vor dura până în anul 1852.

Caracteristic și mitropolitului Iosif Naniescu este mila sa față de cei săraci care ne amintește de marele său înaintaș Veniamin Costachi și de episcopul Calinic de la Cernica. O atitudine plină de demnitate și dragoste de neam a avut în timpul Războiului de independență din anii 1877-1878. Astfel, a adresat un apel călduros stareților și starețelor tuturor mânăstirilor din eparhia sa, cu îndemnul de a trimite călugări și călugărițe în serviciul sanitar al armatei române. De asemenea, a trimis circulare protopopilor și egumenilor, cu îndrumarea de-a organiza colecte în parohii și mânăstiri pentru armată.

De asemenea, episcopul Melchisedec Ștefănescu, în timpul Războiului de independență, a dat dispoziții ca preoții să strângă ofrande pentru ostașii români, fie pe listele Crucii Roșii, fie pe ale comitetelor formate în acest scop, iar în cazul când nu existau asemenea liste, să le întocmească protopopii. El însuși a făcut câteva daruri însemnate în bani.

La 22 mai 1877 episcopul Melchisedec primește o scrisoare redactată în românește de la consulul P. Romanenco, prin care acesta aduce mulțumiri episcopului pentru donația de 2,400 kg ceai, 32 kg zahăr și două bucăți de pânză în lungime de 72 de coți destinate pentru ambulanța armatei imperiale. Episcopul Melchisedec are o contribuție de seamă și prin fapte, la sprijinirea Războiului de Independență. La apelul lansat de ministrul M. Kogălniceanu, episcopul donează o mie de franci din banii săi pentru cumpărarea de arme.

Trebuie analizat și aportul adus de călugărițele din Mânăstirea Agapia la îngrijirea răniților din timpul războiului de independență națională din anul 1877. Corespondența între Mitropolia Moldovei și Sucevei și mânăstirea Agapia; între Ministerul Cultelor și mănăstire, telegrame, ordinele originale eliberate de mănăstire pentru cele treizeci de călugărițe care au fost detașate la ambulanța de Cruce Roșie din București, toate acestea înscriu o pagină de istorie și ilustrează o contribuție adusă de călugărițele de aici în afirmarea noastră națională. La scurt timp după ce armatele române trecuseră Dunărea în Bulgaria, la 20 august 1877, și luaseră poziție în fața Plevnei, la mânăstirea Agapia sosise Ordinul Mitropoliei Moldovei nr. 1840 din 10 septembrie 1877, prin care se dispunea ca cele treizeci de călugărițe care au aptitudini pentru îngrijirea răniților și care au fost instruite în acest scop, să fie trimise de urgență în Serviciul ambulanțelor de Cruce Roșie la spitalul militar din Cotroceni—București. Tot atunci, se primește la Mânăstirea Agapia și o telegramă din partea D-lui Ministru de Culte cu nr. 9469 din 15 septembrie 1877, prin care se face aceeași intervenție pentru călugărițele pregătite special să plece de urgență la spitalul de răniți din Cotroceni pentru îngrijirea răniților.

La 15 septembrie 1877 s-au întocmit cele 30 de ordine de plecare pentru fiecare călugăriță în parte. Ordinele originale, păstrate în arhivă, poartă semnătura stareței mânăstirii de atunci, Arhimandrita Tavefta Ursache precum și ștampila mânăstirii. Călugărițele din mânăstirea Agapia au sosit în București la 20 septembrie 1877 și se prezentară mai întâi la cancelaria Mitropoliei Ungrovlahiei care le vizează ordinele de prezentare în București, le pune ștampila Sfintei Mitropolii și semnătura directorului cancelariei mitropolitane S.M. Negri. Ele se prezintă apoi la spitalul de răniți din Cotroceni, unde au lucrat de la 20 septembrie 1877 până la 10 ianuarie 1878 cu toată dăruirea. Au alinat suferințele, au pansat și îngrijit rănile bravilor ostași români, din care mulți și-au vărsat sângele și și-au pierdut viața în luptele victorioase de la Plevna și Grivița. Tot din arhivă rezultă că și călugărițele rămase în mănăstire, deopotrivă și-au adus obolul lor atunci pe altarul patriei, lucrând zi de zi și noaptea chiar, flanele, fulare, ciorapi și mănuși pentru soldații români duși pe front. Pentru devotamentul cu care călugărițele au îngrijit răniții au primit din partea Societății de Cruce Roșie decorații.

În Drăgășani se organizează și se amenajează un spital cu 150 de paturi pentru soldații bolnavi și răniți aduși de pe front. În fruntea activității și a comitetului se găsește preotul M. Nicolăescu, care, la 1 decembrie 1877, se adresează Prefecturii spunând că la spitalul înființat în comuna Drăgășani pentru soldații români răniți și convalescenți s-au făcut mai multe ofrande de diferite naturi, întrecându-se fiecare cetățean după puterea sa și în tot modul făcând ceva pentru a ușura suferințele acestor martiri ai României. Acest preot trimite alăturat și o listă cu cei care au voit a-și scrie numele, lucru pentru care preotul, respectuos roagă să binevoiască a face să li se aducă publice mulțumiri pentru filantropica lor faptă. Preotul M. Nicolăescu din Drăgășani cutreieră satele județului Vâlcea, înflăcărând și încurajând pe cei rămași acasă, apoi strânge obiecte și bani pentru îndulcirea suferințelor celor din spitalul comunal. Alături de preotul M. Nicolăescu mai figurează și următorii: Preotul Matheiu din comuna Nemoiu, preotul Matei din Govora, maica Teofana Ionescu de la Horezu, preotul Nicolae B. din Prundeni, preotul B. Flescu din Verdea și preotul Simion Stănescu din Drăgășani. Totalul sumei de 200 lei și 5 bani, în afară de efectele textile și alte obiecte necesare răniților, este depus la Casieria generală. La apelul preotului inițiator, M. Nicolăescu, mai mulți cetățeni din Drăgășani au primit de bună voie câte 1 și 2 soldați în casele lor, dându-le hrană și toate cele necesare.

Este de consemnat și ajutorul dat, în acest scop, de Dispensarul medical al Bisericii Sfânta Treime din Craiova, care este prezent și-n alte acțiuni de alinare a suferințelor nevoiașilor din urbea Craiovei. Deasupra chinoviilor mânăstirilor ortodoxe oltene transformate în spitale de companie vorbesc, în perioada anilor 1877-1878, documentele vremii, cu alese aprecieri și recunoștință pentru participarea lor materială la evenimentul independenței naționale.

Odată cu organizarea, din inițiativa particulară, a spitalului <<Independența>> din Craiova, episcopul Atanasie al Râmnicului și Noului Severin adresează (la 27 iulie 1877) un călduros apel către toți, cler și credincioși, de a veni în ajutorul acestui spital, fiecare cu ce va putea. Clerul Bisericii a sprijinit material și înființarea și organizarea spitalului <<Virtutea Militară>>, de la Roman. Numeroase sunt numele de preoți care au contribuit cu donații la întreținerea acestui spital.

Cu binecuvântarea mitropolitului primat Calinic Miclescu, monahi și monahii de la Mânăstirile Cernica (20), Căldărușani (26), Țigănești (25) și Pasărea (20) au fost pe front și în spitale infirmieri și brancardieri. Deoarece situația necesita organizarea unor noi spitale la Turnu-Măgurele, Roșiorii de Vede, Caracal, Slatina, Craiova, Izlaz, Corabia, Bechet și Calafat, Mitropolia Ungrovlahiei a pus la dispoziția Crucii Roșii un număr de 50 de monahi și 50 de monahii. După un scurt instructaj făcut la spitalul <<Filantropia>> din București, Crucea Roșie a repartizat la spitale și ambulanțe 29 monahii de la Țigănești și Pasărea, ca infirmiere și 40 monahi de la Cernica și Căldărușani, ca brancardieri.

La îndemnul episcopului Atanasie al Râmnicului și Noului Severin, 37 monahi și monahii din cuprinsul acestei eparhii s-au oferit să slujească ca infirmiere și brancardieri pe front sau în țară. Ei au fost trimiși la spitalul din Turnu Măgurele, cu excepția a șase monahi de la Hurezi, care slujeau de mai înainte la spitalul <<Independența>> din Craiova. Ulterior numărul lor a sporit, încât din această eparhie au slujit ca infirmiere și brancardieri 10 monahi și 48 monahii. Cu aceeași abnegație și însuflețire au răspuns la îndemnul episcopului Gheorghian al Hușilor, 8 monahii de la Mânăstirea Adam (Tutova), care au slujit ca infirmiere la spitalele din Galați și la alte spitale care urmau să se organizeze la Bârlad.

Trebuie știut că spitalul T.B.C. din Pantelimon de lângă București se află în incinta unei ctitorii domnești și că acolo s-a dezvoltat, începând din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, unul din cele mai însemnate așezăminte religioase și de asistență socială, bine cunoscut în viața Bucureștilor din trecut – mânăstirea și spitalul Sfântul Pantelimon.

Chiar numai schițând istoria mânăstirii Sfântul Pantelimon, putem vorbi de funcția multiplă a acestui sfânt locaș. Lăsând la o parte faptul că în incinta ei a existat o reședință domnească de vară a familiei Ghica, că biserica este gropniță domnească pentru doi voievozi ai țării, mânăstirea Sfântul Pantelimon a fost un sfânt locaș unde timp de peste două secole s-a slujit zilnic sfânta liturghie și unde s-a asigurat asistența religioasă și sprijin duhovnicesc suferinzilor internați. Și mai ales, ea a fost un așezământ cu un mare rol de asistență socială și de binefacere, izvorât din profundul sentiment de milă creștină, adânc înrădăcinat în sufletul poporului nostru, milă care a fost organizată sub forma îngrijirii spitalicești. În jurul ctitoriei de la mânăstirea Sfântul Pantelimon, prin daniile ctitorilor și ale urmașilor și prin fructificarea acestora, s-a închegat una din marile fundații din țară, ale cărei importante venituri au fost puse în slujba oamenilor, alinând timp de două veacuri o parte din nevoile și suferințele lor.

Trebuie să amintim și un alt spital, aflat sub epitropia episcopilor de Buzău, Spitalul Gârlași. Spitalul Gârlași a fost fondat în anul 1792 de către păhărniceasa Maria Minculeasa, în curtea bisericii Gârlași, zidită de soțul ei, Mihail Mincu, pe când era medelnicer, pe moșia Gârlași, în partea de nord-est a orașului Buzău. În ordinea înființării, este cel de-al treilea spital din Țara Românească.

5. Orfelinatul românesc ortodox din Sibiu

Trebuie să prezentăm aici faptul că înființarea primului orfelinat românesc ortodox în Sibiu, în 1916, este un moment deosebit de important în ceea ce privește implicarea Bisericii în acte de caritate. Urmând pilda înălțătoare a religiei creștine, care se bazează pe cea mai largă iubire a aproapelui, și socotind că omul nu este numai o ființă care, în mijlocul celorlalte viețuitoare nu urmărește de cât un rost cât mai îmbelșugat în viață, Biserica a înțeles și s-a pătruns de adevărul că ființa umană, cu conștiința, superioară pe care o poseda, are menirea și datoria să fie de ajutor și altor semeni ai săi, mai ales celor slabi și neputincioși, celor neajutorați și nesprijiniți, celor săraci și părăsiți.

Noua instituție filantropică fu pusă de inițiatorii ei sub scutul Bisericii, deoarece prin însăși natura ei Biserica este chemată în prima linie a da mână de ajutor celor nenorociți, a svânta lacrimile orfanilor și văduvelor, și a-i lua sub părinteasca sa ocrotire; de altă parte, prin organizarea ei, Biserica este mai lesne în stare a afla, unde într-adevăr este lipsă de ajutor, prin organele ei poate mai ușor aduna în jurul său, întocmai ca o mamă bună, pe copilașii rămași fără tată și fără sprijin, și aflându-se în strânsă legătură cu școala, le poate da mai bine acestora creșterea trebuincioasă și-i poate face cu timpul membrii folositori ai societății omenești. Și autoritatea bisericească solicitată își înțelese imediat însemnătatea situației, ce-și cerea dezlegarea cu atâta stăruință, și fără amânare și luă măsurile necesare pentru întruparea instituției atât de reclamate de împrejurări. Încă în cursul sărbătorilor Nașterii și ale Botezului Domnului – și cum se puteau cinsti mai bine aceste sărbători – Consistoriul arhidiecezan hotărî înființarea unui orfelinat pe seama copiilor ostașilor căzuți pe câmpul de luptă sau ajunși incapabili de muncă și de câștig, și spre acest scop decretă deschiderea unei colecte pentru adunarea fondurilor necesare. <<E vorba de un orfelinat românesc și creștinesc>>, zice neuitatul Arhiepiscop și Mitropolit Ioan Mețianu, în apelul său către preoțime, unul din cele din urmă acte ale vieții sale, – <<ce Consistorul nostru plenar a decretat să înființăm și susținem aici în Sibiu, și încă cu posibilă grabă. Orfanii după cei căzuți în război ridică mâinile lor nevinovate către Tatăl cel ceresc și reclamă ajutor. Cine le va putea da creștere, hrană, îmbrăcăminte, dacă nu Biserica, și prin ea totalitatea fiilor ei rămași în viață, cu puțină avere și cu dare de mână? Cine îi va putea ocroti mai ales pe aceia, care au rămas câte 4-5-6 sub grija unei mame văduvite, slăbită trupește și istovită de durere, – dacă nu noi, ceice suntem datori să fim milostivi și cu îndurare față de cei nenorociți și în dureri? – Iată deci, onorată preoțime, un nou teren, ce ni se deschide de a face binele, de a ocroti și milui pe toți ceice azi au pierdut pentru Tron și patrie pe părintele lor iubit>>.

Prezentăm în continuare Statutele „Orfelinatului bisericei greco-orientale române din arhidieceza Transilvaniei”. Sub numirea de <<Orfelinatul bisericei române greco-orientale din arhidieceza Transilvaniei>> se înființează cu sediul în Sibiu un institut de caritate pe seama orfanilor români ortodocși lipsiți de mijloacele materiale necesare traiului. Scopul institutului este ocrotirea și creșterea orfanilor din mitropolia română din Ungaria și Transilvania, lipsiți de mijloace materiale. Preferați sunt orfanii celor căzuți în război, apoi pruncii ai căror părinți fiind incapabili de muncă și câștig nu sunt în stare a-și susține ei pruncii lor și propriile lor familii.

Pentru acoperirea cheltuielilor cu înființarea și susținerea Orfelinatului se crează un fond special numit: <<Fondul orfelinatului bisericei române greco-orientale din arhidieceza Transilvaniei>>. Fondul se crează și alimentează din oferte benevole, din colecte, donații și legate, eventual și din impozit general asupra credincioșilor ortodocși. Fondul se administrează de către Consistoriul arhidiecezan din Sibiu, după normele folosite la administrarea celorlalte fonduri. Din banii proveniți din oferte, colecte, donații și legate 2/3 parte va forma capitalul fondului, iar 1/3 parte cum și „interesele”, se vor întrebuința la instalarea, înființarea institutului și la acoperirea cheltuielilor de întreținere. Cei ce contribuie la fond cu 5,000 coroane deodată, sau cu 250 coroane anual au dreptul de a recomanda admiterea în orfelinat a unui băiat sau a unei fetițe.

O altă hotărâre spune că orfelinatul stă sub conducerea și administrarea Consistoriului arhidiecezan, care denumește pe directorul și celălalt personal necesar. Primirea în orfelinat o face Consistoriul în ședințe plenare, sau prin o delegație emisă din plenul Consistoriului. Copiii adăpostiți în orfelinat (băieți și fete) primesc locuință, hrană, îmbrăcăminte și instruirea prescrisă de legi în una din școlile publice. De regulă, în orfelinat se primesc numai copii trecuți de 4 ani, dar dacă ar fi și astfel de orfani, care nu au pe nimeni cine să le poarte de grijă, direcțiunea orfelinatului se va îngriji ca până ce ajung la vârsta de 4 ani să fie adăpostiți la rudenii, la familii oneste, plătind eventual pentru întreținerea lor. De asemenea s-a stabilit că în orfelinat pot fi adăpostiți orfanii numai până la 12 ani. Direcțiunea se va îngriji, ca cei ce au împlinit această vârstă să fie plasați și aplicați după aptitudinile lor. Dacă mijloacele vor permite pentru elevii, care vor dovedi că au talente deosebite, direcțiunea poate face propuneri ca Consistoriul să se îngrijească și pe mai departe de educația lor. Cererile pentru primirea în institut le fac cei mai de aproape ai orfanilor, ori tutorele, instruite cu atestat de la oficiul parohial și comunal din care trebuie să reiasă, că petentul e român ortodox, e sănătos și e lipsit de mijloacele necesare traiului. Din o familie de regulă se primește numai unul în orfelinat. În cazuri excepționale decide Consistoriul. În orfelinat pot fi primiți și orfani care au avere dacă tutorii plătesc taxa stabilită.

O altă reglementare dispune că orfelinatul poate primi în sânul său și alte instituții ori fundații care urmăresc același scop, mai departe e în drept să înființeze și susțină filiale în alte centre din patrie, și să așeze pe orfani cu întreținere și îngrijire și în familii private dar oneste, cu plată ori fără plată. Consistoriul arhidiecezan garantează pentru chivernisirea corectă a averii orfelinatului. Orfelinatul trebuie să fie reprezentat în toate afacerile sale administrative și de drept prin Consistoriul arhidiecezan din Sibiu, respectiv prin organele acestuia. Dacă orfelinatul din oarecare motive s-ar desființa, s-a hotărât că desființarea o poate decreta numai Sinodul arhidiecezan, care va dispune ce să se facă cu averea și spre ce scopuri să se întrebuințeze. Consistoriul va elabora regulamentele speciale privitoare la susținerea, creșterea și instruirea orfanilor din orfelinat, regulamente despre conducerea orfelinatului, despre administrarea și controlarea averii, precum și Instrucțiunile de casă, alimentare, curățenie și în ceea ce privește viața internă a orfelinatului.

Toate aceste statute și hotărâri au fost votate în ședința sinodului arhidiecezan, ținută în Sibiu, la data de 20 aprilie, 1916. Aceste statute au fost elaborate de Dr. Ilarion Pușcariu, arhimandrit vicar arhiepiscopesc și de Matei Voileanu, notar general.

Atenția deosebită care se pune pentru îngrijirea orfanilor, atenție cu adevărat părintească, este dovada cea mai vie a sufletului românesc: bun, milos și iubitor, suflet moștenit de la strămoșii care, în actele lor de filantropie, nu erau conduși decât de cel mai larg umanitarism, de cea mai mare iubire de oameni.

După realizarea României Mari, putem spune că asistența socială a fost mereu în atenția tuturor eparhiilor Bisericii Ortodoxe Române. În multe parohii, mai ales urbane, s-au înființat cantine și cămine pentru copii săraci și orfani, comitete parohiale pentru ajutarea celor săraci, mai cu seamă în timpul celui de al doilea război mondial. S-au remarcat, în acest domeniu, eparhiile basarabene, cele de la Râmnic și Huși. Câteva eparhii au organizat internate pentru tineretul ortodox. S-a acordat asistență religioasă în spitale, în închisori și în cazărmi.

Se cuvine să amintim aici personalitatea mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, care pe tărâm social a înființat la Sibiu, în anul 1922, un internat, în care erau întreținuți gratuit sau cu o taxă redusă, sub directa îndrumare a Bisericii, fii de preoți – mai ales orfani – care învățau în diferite școli din Sibiu. Era întreținut din contribuțiile lunare ale întregului personal bisericesc din Arhiepiscopie și din cotizațiile parohiilor. Aici au fost crescuți mulți tineri care au ajuns oameni cu rosturi de seamă în viața Bisericii și a patriei. Tot în Sibiu funcționa, sub conducerea Arhiepiscopiei, și orfelinatul de care am vorbit mai sus, căruia mitropolitul Nicolae i-a purtat o grijă cu adevărat părintească. Era mereu prezent în mijlocul copiilor, se interesa de soarta lor, de starea lor de învățătură. Prin circulare adresate preoțimii, a stăruit mereu să organizeze colecte în parohii, și pe seama acestui orfelinat, în care și-au găsit adăpost sute de copii, care au găsit acolo căldura unui adevărat cămin părintesc. De asemenea, mitropolitul Nicolae Bălan a întreprins și multe alte colecte și forme de ajutorare pentru cei aflați în nevoințe. Am amintit aici doar pe acest vrednic ierarh, însă șirul ierarhilor și clericilor în general implicați în acte cu conotații sociale este mult mai mare și în această perioadă dintre cele două conflagrații mondiale.

Însă ce-a de a doua jumătate a secolului al XX-lea a fost una extrem de grea pentru întreaga societate românească, implicit și pentru Biserică. Din 1948 Biserica n-a mai putut continua lucrarea ei caritativă-filantropică, fiind desființate toate așezămintele bisericești de acest gen. Deci asistența socială a Bisericii trece în acestă perioadă printr-o fază de regres masiv.

6. Spitalul creștin – parte a misiunii filantropice

Începând cu anul 1990 Biserica și-a reluat dintr-o altă perspectivă activitatea social-filantropică, prin înființarea unor asociații caritative, în vederea ajutorării orfanilor, a bătrânilor și persoanelor cu handicap, prin asistența religioasă în spitale, orfelinate, azile de bătrâni, închisori. Au fost numiți preoți pe seama unor spitale și penitenciare. Treptat, Biserica a început să-și organizeze propriile instituții cu caracter spitalicesc și de întrajutorare a persoanelor aflate în diverse situații de dificultate.

Asistența socială este una dintre preocupările importante ale Bisericii Ortodoxe Române și în timpurile prezente. Mai ales după urcarea pe scaunul patriarhal a Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cunoscut sprijinitor, organizator și inițiator al instituțiilor caritative, acțiunile de asistență socială ale Bisericii au crescut în mod semnificativ. Sistemul de asistență socială în Biserica Ortodoxă Română este determinat de slujirea misionară și pastorală a Bisericii și are profil social și filantropic. Activitatea de asistență socială se desfășoară în conformitate cu prevederile Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române precum și ale legislației în vigoare referitoare la furnizorii de servicii sociale.

În Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, publicat în anul 2008, cu binecuvântarea și purtarea de grijă a Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, este reglementată problema asistenței sociale și sunt trasate coordonatele în care aceasta trebuie să-și desfășoare activitatea. În Statut se spune astfel că  „sistemul de asistență socială al Bisericii Ortodoxe Române este integrat și funcționează în cadrul structurilor sale administrativ-organizatorice sau în organizații social-filantropice patronate de ea. Biserica Ortodoxă Română, prin unitățile sale componente locale și centrale (parohia, mânăstirea, protopopiatul, vicariatul, eparhia, mitropolia și patriarhia), precum și prin organizațiile neguvernamentale care funcționează cu aprobarea autorităților bisericești competente, asigură servicii sociale, acreditate conformlegislației în vigoare. Personalul care își desfășoară activitatea în așezămintele de asistență socială ale Bisericii se recrutează, în primul rând, dintre absolvențiifacultăților de teologie, specializarea teologie socială. Beneficiarii serviciilor sociale oferite în cadrul Bisericii Ortodoxe Române sunt persoane, grupuri și comunități aflate în situații de dificultate, fără discriminare. Furnizorii de servicii sociale din cadrul Bisericii Ortodoxe Române, (parohia, mânăstirea, protopopiatul, vicariatul, eparhia, mitropolia și patriarhia), își desfășoară activitatea socială în nume propriu sau prin parteneriate cu instituțiile specializate ale statului, ale administrației locale sau ale organizațiilor neguvernamentale. Strategia și planurile de acțiune în domeniul asistenței sociale bisericești se aprobă de către Sfântul Sinod, iar la nivelul eparhiilor, de către consiliile eparhiale. Elaborarea strategiei și a planurilor de acțiune în domeniul asistenței sociale bisericești se realizează de către Sectorul social-filantropic care funcționează atât la nivelul Administrației Patriarhale, cât și la cel al eparhiilor. Locașurile de cult din instituțiile : parohii, armată, sistemul penitenciar, unități medicale, așezăminte de asistență socială și unități de învățământ, funcționează, de regulă, ca subunități de cult (paraclise), cu sau fără personalitate juridică, arondate protopopiatelor pe teritoriul cărora se află. Eparhiile vor reglementa statutul administrativ-juridic al acestor subunități de cult prin acorduri încheiate cu instituțiile în cadrul cărora funcționează și care le administrează, cu respectarea prevederilor : Paraclisele, capelele și bisericile din cadrul unităților militare, din sistemul penitenciar, din unitățile medicale, din așezămintele de asistență socială, din unitățile de învățământ și din alte instituții, depind direct de chiriarh, sunt arondate protopopiatelor pe raza cărora funcționează și nu li se poate schimba destinația de locaș de cult al Bisericii Ortodoxe Române. Finanțarea activității în domeniul social se asigură din resursele proprii ale furnizorilor de servicii sociale, din subvenții de la bugetul de stat și de la bugetele locale, din donații și sponsorizări obținute în condițiile prevăzute de lege, din subscripții publice, din fonduri nerambursabile și din venituri provenite din orice alte surse care nu contravin legislației în vigoare sau prevederilor prezentului statut ”. Așadar, sistemul de asistență socială este integrat și organizat profesional în cadrul structurilor administrativ –organizatorice ale Bisericii Ortodoxe Române. Asociațiile și fundațiile cu scop social și filantropic care funcționează sub patronajul structurilor administrative organizatorice ale Bisericii au personalitate juridică conform legislației referitoare la organizațiile non-guvernamentale.

6.1. Viziunea creștină a Filantropiei

Un uriaș avânt pentru creșterea grijii sociale s-a dat de către principiile antropologice ale creștinismului și din porunca cea nouă a dragostei. Omul creat „după chipul și asemănarea” lui Dumnezeu, cu adevărat, a fost ridicat prin Iisus Hristos pe tronul împărătesc de slavă și cinste. În creștinism virtutea dragostei a câștigat inestimabilă extindere și adâncime, precum și un caracter supranatural. O însușire importantă a dragostei creștine este legătura ei indestructibilă, nu numai cu spontaneitatea lipsei de interes, ci și cu jertfa de sine, după exemplul lui Iisus Hristos.

Primii creștini în Ierusalim au prezentat o unitate exemplară. ,,Iar inima și sufletul mulțimii celor ce au crezut era una și nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obște. Și cu mare putere Apostolii mărturiseau despre învierea Domnului Iisus Hristos și mare har era peste ei toți. Și nimeni nu era între ei lipsit, fiindcă toți câți aveau țarini sau case le vindeau și aduceau prețul celor vândute, și-l puneau la picioarele apostolilor. Și se împărțea fiecăruia după cum avea cineva trebuință” (Fapte 4, 32-36). Prin urmare, comunitatea creștină ierusalimiteană avea totul în comun ca urmare a manifestării de bunăvoie a dragostei. Aceasta se dovedește din cuvintele Sfântului Apostol Petru către Anania: ,,Nu-ți rămânea ție, dacă rămânea, și vândută, nu era în stăpânirea ta?” (Fapte 5,4). Proprietatea în comun era, prin urmare, de bună voie, dar creșterea comunității a făcut imposibilă păstrarea ei. Comunitatea de la Ierusalim a fost de la început săracă, dar această stare s-a înrăutățit din cauza foametei. Pentru aceasta comunitățile creștine din afara Palestinei au sprijinit-o prin colecte. Biserica veche se prezenta ca o comuniune de dragoste și milă deosebită și fără egal. Biserica n-a predicat numai teoretic legea cea nouă a dragostei, dar a și aplicat-o în chip exemplar. Biserica a creat o nouă societate care nu cunoștea distincție între elini și barbari, bogați și săraci, robi și liberi, ci constituiau trupul cel tainic al lui Hristos în care un mădular este ajutor pentru altul și era gata să se jertfească pentru acesta. În afară de milostenia personală care era considerată ,,pocăința păcatului” vechea Biserică a consacrat și organizat un sistem vrednic de admirare pentru adunare și a dispune de bunurile de milostenie. De la început a existat pentru acest scop un fel de depozitar și exercitarea lucrărilor de dragoste strâns legat de cultul și slujitorii bisericești. În fiecare duminică sau o dată pe lună, sau, ori de câte ori se voia, aduceau în ceasul slujbei în biserică daruri (bani și produse naturale) și le predau proiestosului care le punea pe Sfânta Masă, ca să fie consacrate lui Dumnezeu și pentru ca cei ce le iau, să le ia din mâna lui Dumnezeu. De la început Biserica a avut grijă de văduve și de orfani. Văduvele nu erau numai primitoarele roadelor slujirii creștine și a dragostei, dar și purtătoarele și primele lucrătoare ale ei. În duminici aveau grijă pentru nevoile sufletești ale femeilor membre ale Bisericii, asupra cărora exercitau o supraveghere permanentă. Ele aduceau orfanii și dădeau mamelor sfaturi pentru educarea copiilor. Aveau grijă de cei din închisoare și primeau pe străini pentru găzduire. Biserica a arătat o dragoste deosebită către cei bolnavi. Au fost și clerici doctori, care îngrijeau medical pe cei bolnavi. Femeile creștine jucau rolul surorii vizitatoare, vizitând sistematic în fiecare casă pe cei săraci, îndeosebi bolnavi. Deosebită a fost și grija pentru cei săraci din partea vechii Biserici. Episcopul trebuia, după dispozițiile Apostolice să fie ,,iubitor de săraci”. Când, în timpul persecuției lui Deciu s-a cerut să-i fie predate de către pretor tezaurele Bisericii romane, atunci diaconul Lavrențiu, a cerut răgaz trei zile. În cursul acestora Lavrențiu a stat continuu cu săracii și cei lipsiți pe care în continuare i-a condus la pretor. De la început orice a deținut Biserica, a fost considerat proprietate a săracilor. Biserica, prin creștinii săi, de la început a avut grijă de cei din închisori pe care i-a vizitat. Prin aceste vizite creștinii mângâiau pe cei ce se aflau în închisoare și le aduceau hrană și dumnezeiasca Împărtășanie și în general tot ce-i ușura spiritual și material. Creștinii au depus eforturi supraumane și eroice pentru răscumpărarea și eliberarea celor ce se aflau în închisoare. Emoționantă este grija creștinilor pentru cei condamnați la muncă silnică în ocne. Ei depuneau eforturi pentru eliberarea lor și se aflau în comuniune permanentă cu ei. La fel, trimiteau la aceștia frați, ca să-i mângâie și să-i întărească. În Biserică, sclavii de la început erau considerați frați, Biserica având o grijă deosebită și față de aceștia. În epocile de ciumă, foamete și a altor mari dezastre, dragostea creștină se manifesta în toată măreția ei. Creștinii, cu exemplară dăruire de sine și jertfelnicie, îngrijeau pe oricine suferea, chiar și pe dușmanii, persecutorii lor. Când în 250 bântuia în Alexandria ciuma și nu era ,,casă în care să nu fie mort”, creștinii au prezentat exemple strălucitoare de dragoste eroică. Creștinii s-au îngrijit și de înmormântarea celor decedați. Tertulian și Aristide mărturisesc că îngroparea morților se făcea cu cheltuiala casei bisericești. Diaconii se îngrijeau ca toți să fie îngropați cu bună cuviință. La fel, creștinii aveau grijă pentru îngroparea și chiar a păgânilor. Biserica a oferit de lucru celor ce puteau să muncească și a avut grijă de cei incapabili de muncă. Biserica avea datoria să ofere fiecărui membru al ei un minimum de condiții de întreținere fie prin muncă, fie prin grijă față de el. Ciprian consideră de la sine înțeles că atunci când Biserica interzice unui meseriaș, trebuie să aibă grijă de întreținerea lui, în mod special când acesta nu poate prin altă muncă să câștige minimum pentru întreținere. Totuși Biserica a fost trează pentru a evita oameni fără muncă, trântorii. Una din cele mai frumoase manifestări ale dragostei creștine, care a împodobit vechea biserică era iubirea de străini. Tertulian spune că iubirea de străini nu trebuie evitată de nimeni. Îndeosebi iubitori de străini au fost clericii care cu plăcere primeau întotdeauna în casele lor pe robii lui Dumnezeu, fără ipocrizie. Grija pentru ,,frații” care călătoresc și ospitalitatea au folosit ca punte care conduce la grija pentru îngrijirea ,,fraților” din depărtare și a Bisericilor în pericol. Legătura dezvoltată cu cei găzduiți nu putea să dispară îndată după ce aceștia pășeau peste pragul casei, sau poarta cetății. Cele relatate de cei găzduiți despre luptele și nevoile Bisericilor din care proveneau, au trezit sentimentele de totalitate și unitate, au dat viață dragostei frățești, au transformat pe cei necunoscuți în cunoscuți și au adus aproape pe cei ce se aflau departe. Astfel, creștinii, cum spunea păgânul Ceciliu, se cunosc și se iubesc unul pe altul, înainte de a se cunoaște. Astfel, diferite Biserici locale se legau între ele ca membre ale aceluiași trup. Ori de câte ori o Biserică era măcinată de sărăcie, boală sau persecuție, sau ori de câte ori avea de întâmpinat pericole interne, alte Biserici s-au grăbit pentru întărire și vindecare.

Sensurile etimologice ale cuvântului filantropie (fileo = a iubi; filo = iubitor; antropos = om; filantrop = iubitor al omului) reflectă bogăția conținutului lui: sentiment de umanitate – bunătate, bunăvoință, mărinimie, clemență, caritate, binefacere în folosul celor neajutorați: generozitate, dăruire, sacrificiu. Filantropul este iubitor de oameni, prieten devotat al oamenilor, făptuitor al Binelui social, creator de bunuri materiale și spirituale. Este omul darnic, mărinimos, generos, este binefăcător, caritabil și milos. Filantropul dăruie și se dăruiește. Filantropi sunt cei ce se dăruiesc oamenilor prin munca lor – preoți, medici, dascăli, prin creația lor, prin viața lor – eroi, martiri. Filantropia este o dimensiune a psihologiei umane; este, înainte de toate, o stare de spirit creată prin armonia dorințelor, gândurilor, intențiilor și acțiunilor pentru făptuirea Binelui. În conduita social-umană cu dimensiunea sa filantropică se intercondiționează facultățile psihice afective, cognitive, atitudinale, motivaționale, voliționale. În conduita filantropică predomină componenta afectivă. Conduita filantropică are ca fundament motivațional și atitudinal iubirea. Ca dar al sufletului, iubirea este dezinteresată. În filantropia caritativă iubirea se asociază cu compasiunea cu mila. Valoare fundamentală a moralei creștine, mila este aptitudinea de a recepta durerea cuiva, de a purta povara suferinței altora, este samariteism.

În concepția creștină mila trebuie educată, iar milostenia trebuie organizată prin Biserică, instituții de stat și private. Faptele milosteniei sunt: trupești: hrană, adăpost, îngrijire; și sufletești: a mângâia pe cei întristați, a ierta pe cei ce greșesc, a-i învăța pe necredincioși dreapta credință, a îndemna pe păcătoși la pocăință. Atunci când mila se manifestă din slăbiciune, vanitate, frică, semnificația faptelor se depreciază. Conduita filantropică intelectualizată este susținută de gândire și rațiune, de capacitatea de analiză a situațiilor, de evaluare a șanselor, de alegere a alternativelor de inițiere și finalizare a faptelor. Intuiția, datorită capacității de a acționa din instinct, permite sesizarea utilității unui fapt cultural sau caritativ, orientarea spre soluții de intervenție rapidă și oportună. Conduita filantropică are ca motivație pozitivă iubirea, generozitatea, dorința de a face bine, compasiunea. Conduita filantropică presupune voință, aceasta dă forța de a lupta cu piedicile, de a persevera în atingerea scopurilor, în finalizarea acțiunilor.

Filantropia este înainte de toate o stare de spirit, o atitudine existențială supremă de implicare în făptuirea Binelui. Filantropia este un mod de a trăi spiritual, un mod de a duce o viață spirituală. În credință omul se spiritualizează –se spiritualizează mintea, sentimentul, voința, corpul. Se armonizează gândurile, dorințele, intențiile și deciziile pentru facerea de bine. Starea de spirit este creația Duhului Sfânt în om, este iubirea semenului dovedită prin viața dăruită altora, realizarea Binelui, într-un cuvânt, Filantropia. Pentru religia creștină al cărei principiu esențial este iubirea, practicarea filantropiei este o urmare și o îndatorire firească. Dumnezeu este iubitor de oameni, iar omul este chemat să imite ,,filantropia” lui Dumnezeu. Iisus a fost modelul acestei filantropii, coborât la starea de exemplu personal, viu, concret, practic, al iubirii față de om. Împreună cu iubirea lui Dumnezeu față de oameni, iubirea oamenilor între ei duce la realizarea Împărăției lui Dumnezeu, care este dragoste.

Prin slujirea sa, credinciosul devine împreună-lucrător cu Dumnezeu. Prin iubirea Sa, Dumnezeu constituie suportul ontologic, mereu actual, al creației. Omul își sprijină, pe iubirea lui Dumnezeu, setea sa de sens și scapă de sentimentul de părăsire și singurătate. Dar aceleași experiențe le trăiește el și în întâlnirea iubirii celorlalți oameni. Filantropia nu-și epuizează conținutul prin fapta de milostenie ca atare, prin gestul material. Ea este ceva mai mult și mai esențial: este iubire. Ea răspunde setei de iubire reciproce a oamenilor. Nimeni nu primește bucuros un ajutor care izvorăște din dispreț, sau chiar din indiferență. În concepția creștină, fără agape, filantropia nu însemnă mare lucru, de aceea numai cel care iubește când face fapte filantropice, nu micșorează demnitatea celui care primește. O filantropie care ar urmări doar un ajutor fără iubire, n-ar fi în spiritul Evangheliei lui Hristos. Iubirea de oameni după modelul lui Hristos este unificatoare, nu discriminatoare. Nu milostenia propriu-zisă e, deci, importantă în principiu, ci faptul că cel care o face se așează pe aceeași treaptă cu cel care o primește. De aceea el nici nu așteaptă răsplată pentru ea; iubirea se răsplătește pe ea însăși, trăiește prin ea însăși.

6.2. Elemente de medicină creștină

Spitalul creștin este un spațiu profesional și duhovnicesc, unde bolnavii se vindecă trupește și sufletește, asumându-și suferința și descoperindu-L sau redescoperindu-L pe Hristos și Biserica, printr-o transformare interioară în urma experienței cu Hristos trăite în suferință. Întregul concept al spitalului creștin este destinat acestei transformări interioare, oricât de laborioasă sau dureroasă ar fi ea.

Dialogul dintre Medicină și Biserică, dintre medici și preoți se dovedește a fi viabil și necesar, deoarece în preocupările noastre și unii și alții ne întâlnim cu omul suferind, cu omul bolnav trupește și sufletește, cu omul care în încercările prin care trece se luptă cu suferința căutând sursele refacerii sănătății nu numai în știința și practica medicală, ci mai ales la Dumnezeu, de la Care așteaptă ajutorul prin Biserică, prin medic și preot deopotrivă. Spitalul, din acest punct de vedere, este spațiul de interferență a științei și practicii medicale cu credința, iar punctul cel mai important al interferenței medic-preot este vindecarea bolnavului realizată atât prin administrarea tratamentului medical cât și prin lucrarea dreptei credințe, care ca dreaptă cunoaștere, cinstire și trăire a lui Dumnezeu, reface în omul bolnav legătura cu harul divin, cu energiile dumnezeiești necreate prin care se fortifică sufletul și trupul.

Lucrarea tămăduitoare a medicului și a preotului înspre omul suferind se întâlnește în actul medical și cu dreapta credință. Pentru lucrarea lor benefică, atât medicul, cât si preotul care își îndeplinesc bine slujirea, sunt cinstiți de Dumnezeu și de oameni. Actul medical, bazat pe cunoaștere și credință duce la depășirea situațiilor de criză provocate atât de bolile trupești cât și de cele sufletești. Oriunde, dar mai ales la patul bolnavului, acasă sau la spital, prezența și lucrarea preotului este la fel de importantă ca și lucrarea medicului. Omul pentru a fi recuperat trebuie privit în integritatea lui bio-psihico-socială, alcătuit fiind din trup și din suflet, valorile credinței împreună cu cele ale științei ducând la sporirea actului vindecării.

Medicina creștină este o medicină eclesială. Actul medical, adică descifrarea bolii, identificarea cauzelor biologice și spirituale, precizarea evoluției și prognosticului, profilaxia și tratamentul, se săvârșește în Biserică, având ca temei dogma și morala creștină. Hristos este Tămăduitorul absolut fără de care vindecarea nu este posibilă.

În Vechiul Testament întâlnim și preotul și doctorul implicați în actul tămăduirii trupești. Noul Testament aduce noutatea tămăduirii harice a bolilor sufletești și trupești de către Iisus Hristos și apostolii Săi, punând bazele slujirii tămăduitoare a Bisericii, din care fac parte și clericul și medicul ortodox. Preotul și doctorul creștin, împreună cu obștea rugătoare și de-bine-făptuitoare în sens samarinean lucrează laolaltă prin daruri specifice, astfel încât cercetarea și vindecarea bolnavilor converg într-un act divino-uman eclesial. Deși Sfânta Scriptură abundă de teme medicale, deși vindecarea sufletească și trupească este funcția cea mai evidentă a Bisericii, iar Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe au vorbit cu mare interes, cu adâncime teologică și autoritate despre viață, moarte, suferință, vindecare, doctori, leacuri, termenul specific de medicină creștină lipsește din cuvântul teologilor și medicilor contemporani. În zilele noastre, fundamentarea acestui concept este mai necesară ca oricând.

Sănătatea înseamnă integritatea corpului și buna funcționare a tuturor organelor. În accepția teologiei ortodoxe, cu rădăcinile în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție a Bisericii, starea de sănătate deplină înseamnă mult mai mult. Ea presupune asemănarea cu Dumnezeu sau îndumnezeirea omului. Medicina creștină lucrează la alinarea suferinței și prelungirea existenței în trup pentru a spori șansele mântuirii celui pe care îl tratează. Sufletul e legat de trup și transcende materialitatea lui. Ființa umană este prin suflet „cineva” nu numai ceva. Căci sufletul îi conferă capacitatea de reacții conștiente și libere după cum spune părintele D. Stăniloae.

Conștientizarea valorii suferinței, chiar în focul trăirii acesteia, și puterea asumării ei pentru răscumpărarea păcatelor proprii sau ale altora (cum a făcut cel dintâi, Hristos, apoi sfinții Lui) este o harismă pe care o are virtual orice creștin cu darul Duhului Sfânt prin Taina Mirungerii și împărtășit cu Trupul și Sângele Domnului. E taina Sfintei Cruci, prezentă în inima creștinului, cea care îl face pe acesta să sufere, nu trufaș, ci cu răbdarea celui ce presimte viața veacului viitor în suferința asumată cu credință și smerenie. În asumarea și răbdarea suferinței ca purtare a crucii mântuirii sale, creștinul simte o bucurie care nu e din lumea aceasta. Dar mai e ceva foarte adânc în suferință. Suferința îl ajută pe om să-și descopere sufletul. Atitudinea Bisericii Ortodoxe față de suferință este cea a Mântuitorului în grădina Ghetsimani: „…Părinte, de voiești, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă." (Luca22, 42). Boala, suferința și moartea au fost mijloace ale pedagogiei divine aplicate omului pentru repetatele întoarceri la idolatrie.

Cauzele spirituale ale bolilor pot fi descoperite eficient numai în Biserică, trupul tainic al lui Hristos, în Duhul Sfânt. Numai în Biserică omul ÎI are pe Hristos în el. ÎI are ca normă vie și izvor al puterii de smulgere din păcat și de însănătoșire. Numai în Biserică avem Sfintele Taine restauratoare, care scot sufletul din tenebre și-1 luminează pentru a deveni apt să conlucreze la vindecarea trupului. Medicina creștină concepe moartea ca o răscruce și o probă de foc; dar și o condiție necesară învierii și fericirii veșnice. Să trăiești în fiecare zi ca și cum ai muri în fiecare noapte – spun Sfinții Părinți. Hristos a vindecat prin prezența Lui și prin intervenția Lui, prin cuvânt, prin atingere, prin punerea mâinilor, prin poruncă dată demonilor, prin rugăciune către Tatăl, prin folosirea materiei acestei lumi, rugat de cei din jur și nerugat, adică din revărsarea iubirii Lui. Pentru medicina creștină toate vindecările sunt miraculoase, căci toate sunt de la Dumnezeu. În creștinismul autentic firescul este miracol și miracolul este firesc.

Toate acestea se datorează Providenței divine. Providența divină sau pronia dumnezeiască este purtarea de grijă pe care Dumnezeu o manifestă în mod permanent față de întreaga creație și în mod special față de om. În providență, deosebim trei acțiuni sau momente și anume: conservarea, cooperarea sau conlucrarea și guvernarea sau conducerea lumii. Dacă Dumnezeu a creat lumea și omul din iubire, spre a împărtăși creaturii bunătatea Sa, cugetarea sănătoasă ne spune că Acela care din iubire a adus lumea și omul de la neexistență la existență, nu-și poate întoarce fața Sa de la creatură, ci trebuie să-i poarte de grijă, și aceasta cu atât mai mult cu cât creatura singură, fără ajutorul Său, nu-și poate împlini scopul pentru care a fost creată. Astfel, fără nici un efort, ajungem la noțiunea de providență divină sau de pronie dumnezeiască.

Referitor la abordarea bolnavului putem spune că doctorul, ca și bolnavul, este un personaj biblic: Vechiul Testament cere ca el să fie onorat, cinstit. Noul Testament cere doctorului multă smerenie. Când cercetează trupul, medicul creștin își dă strădania cu îngrijorare și respect: îngrijorarea că acest trup este supus căderii, patimilor, pierzaniei, – și respect pentru chemarea omului la îndumnezeire, întreg, cu sufletul și cu trupul deopotrivă. Sfinții Părinți au spus că harisma vindecării se dă celor care îi iubesc pe bolnavi și trăiesc și ei cu intensitate vibrațiile suferinței lor. Doctorul este un lucrător ales în iconomia mântuirii bolnavului.

Medicul creștin este membru practicant al Bisericii. El crede că omul este de la început încununarea creației divine și nu ar interveni necreator asupra anatomiei și fiziologiei ființei umane. Actul medical este încărcat de sacralitate. Cercetarea bolnavului se face cu rugăciune, sfială, îngrijorare, respect, solicitudine maximă, uimire duhovnicească. Credința în judecata personală și cea de obște determină medicul creștin la o atitudine responsabilă plină de frică și cutremur. Trupul bolnavului se ridică de la o simplă structură anatomică la sensurile anatomiei spirituale: participarea fiecărui mădular la slujirea Bisericii la cunoașterea și slujirea lui Hristos. Actul medical se sprijină pe axioma conștiinței eclesiale: în bolnav suferă Hristos, în doctor lucrează Hristos, prin preot dezleagă Hristos. Medicul creștin își întemeiază întotdeauna decizia și gestul terapeutic pe un tratament complex: medical și spiritual. Altfel spus, terapia se săvârșește în Biserică, despre care Sfinții Părinți spun că este un imens spital.

Un caz particular îl reprezintă asistarea bolnavilor incurabili. Aici medicina trupului este neputincioasă și recurge la mijloace paleative care suspendă durerea fără să vindece. Medicul creștin transmută centrul de greutate pe curățirea și dimensiunea veșnică a sufletului, pe chemarea fierbinte a Mântuitorului în calitate de purtător al bolilor noastre. Momentul morții este asistat de puterile cerești.

Iubirea creștină față de aproapele, așa cum o propovăduiește sfânta noastră Biserică Ortodoxă, își ia începutul de la Mântuitorul. Căci ceea ce se numește regula de aur, ca normă de comportare față de semeni în afară de creștinism, nu se poate identifica cu porunca iubirii creștine față de aproapele, căruia azi și în teologia creștină i se dă numele de regula de aur a moralei creștine. Rezumând, vom spune, deci, că acel principiu moral simplu și universal, primul pe care omul are să-l observe, pe care-l înțelege el atât de ușor și-l recunoaște fară împotrivire și care spune: să nu faci semenului tău ceea ce nu voiește să-ți facă el ție, are la temelie simțul dreptății, propriu omului.

Iubirea creștină adevărată nu rămâne o simplă dispoziție interioară, ci se manifestă în chip necesar prin fapte. Posibilitățile de manifestare sunt multe și variate. Expresia primă, cea autentic creștină și cea mai obișnuită, este milostenia, virtutea care străbate întreaga viață creștină și sensibilitatea creștină. Suferința trupească îndeosebi este vizibilă. Mila – ca manifestare a iubirii creștine față de aproapelel – își află exprimare în milostenie. În Vechiul Testament milostenia era practicată în măsură largă, dar limitată (cu unele excepții) la concetățeni și impusă oficial prin lege.

În creștinism milostenia răsare din vibrația inimii încălzite de dogoarea iubirii față de aproapele, care este fiecare om, și este datorie pentru credincios. Sfinții Apostoli, de asemenea, îndeamnă la fapte de iubire față de cei în suferință. Apostolul neamurilor laudă pe creștinii din Macedonia pentru adunarea de ajutoare și îndeamnă pe corinteni să facă la fel. Creștinii din Ierusalim, în entuziasmul lor religios, depun la picioarele Sfinților Apostoli din bunurile lor spre a se împărți celor săraci. Sfinții Părinții, urmând cuvântul și pilda Mântuitorului și a Sfinților Apostoli stăruie mereu în îndemnul la fapte de iubire. Mărturisirea ortodoxă numără șapte fapte ale milei trupești: a da celui flămând hrană, a adăpa pe cel însetat, a îmbrăca pe cel gol, a cerceta pe cei din închisoare, a cerceta pe cei bolnavi, a primi pe cei străini în casă, a îngropa pe cei morți. Datoria milosteniei creștine nu privește numai pe cei care dispun de buni materiale, ci și pe cei care nu dispun de ele. Aceștia pot să fie înzestrați cu talente personale, cu care pot ajutora pe semeni. Milostenia aduce binecuvântarea și în urma rugăciunilor făcute de cei miluiți pentru binefăcători. Milostenia face vrednic de iertarea păcatelor.

6.3. Sănătatea și terapia prin credință

Trebuie să știm că există o igienă a vieții creștine: trupești, morale, spirituale. Respectarea ei este cea mai bună profilaxie a îmbolnăvirilor. Dacă boala ne lovește într-un fel sau altul, trebuie să ne intensificăm trăirile și strădaniile vieții creștine, iar semenii noștri să ni se alăture cu efortul lor de rugăciune, post și îngrijire medicală și socială. Căile de stăpânire a duhurilor, de trăire între granițele sănătății trupești și mintale, ca și căile de mântuire, sunt multe și specifice fiecărui om. Noi prezentăm doar câteva cerințe cu caracter general pe care e bine să nu uităm a le practica, cu conștiința că îmbolnăvirea – dacă survine totuși – nu trebuie să fie pricină de poticnire, ci numai prilej de autocontrol și treaptă de autodepășire.

Ființa umană este înzestrată – prin creație și prin Duhul lucrător – cu o putere homeostazică de autovindecare. Când un om descoperă credința în Iisus Hristos – marele taumaturg – și este înzestrat cu puterea nădejdii, practic poate învinge orice boală. În noi există o forță care devine lucrătoare în lupta cea bună. Ea capătă dimensiuni fantastice când chemăm Numele Domnului Iisus Hristos. Omul creștin în alcătuirea lui a dovedit performanțe biologice autodepășitoare în încrâncenarea cu forțele păgâne, atee sau anticreștine.

Credința este o putere, un verb al luptei celei bune, o virtute creștină. Credința în Sfânta Treime este puterea Noului Testament. Noi trebuie să mărturisim această credință neîncetat, în singurătate și în fața oamenilor. Prin mărturisirea de credință, spunând Crezul zilnic, puterile cerești ne acoperă ca pe o ființă bine cunoscută… Iar duhurile răutății se îndepărtează neputincioase. Crezând în atotputernicia Sfintei Treimi, credem în puterea ei atottămăduitoare. În smerenie, cu lacrimi în ochi, să zicem precum tatăl lunaticului: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele.

Rugăciunea este cale deschisă spre Dumnezeu, este comunicarea cu Dumnezeu, este descoperirea celor nevăzute, neauzite, nerevelate, este cunoaștere pornită de pe pământ spre cer, este autocunoaștere deopotrivă, este scara, este urcare a minunatei noastre alcătuiri, este coborâre a tainelor, este slăbiciune într-o mare putere, este putere într-o mare slăbiciune. Maxim Mărturisitorul arată atributele și scopurile rugăciunii astfel: învățătura despre Dumnezeu; înfierea prin har; egalitatea în cinste cu îngerii; împărtășirea de viață veșnică; restaurarea firii ca să se încline spre ea însăși în chip nepătimaș; desființarea legii păcatului; surparea celui rău care ne stăpânește prin înșelăciune; „înclinarea firii spre ea însăși în chip nepătimaș” este importantă în medicină pentru că susține echilibrul, homeostazia spirituală și trupească, favorizează autocunoașterea, vederea clară a cauzelor îmbolnăvirii.

Rugăciunea Iui Iisus este o practică străveche în monahismul răsăritean, este o armă de foc în lupta cea bună a omului pe pământ, este puternică, este apărătoare, este susținătoare, este alungătoare de puteri malefice, este echilibrantă, este ridicătoare atunci când am căzut. Ea constă din rostirea cu credință în taină a următoarelor cuvinte: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Iui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul (păcătoasa). Rugăciunea lui Iisus este bine a fi practicată de către sănătoși și bolnavi, în clipele de răgaz și de lucrare, în case și pe cale, la trezire și la sfârșitul zilei, în așteptare și mergând, în clipele de stăpânire și de pericol, în zilele de pace și de război, în ceasurile de foame și de sete, în fața unor decizii hotărâtoare ale mântuirii, în fața morții. Puterea Numelui lui Iisus ridicată din această rugăciune face din viața noastră o corabie de nezdruncinat.

Crucea este altarul cel mai sfânt din lume, este altarul altarelor, pe care s-a adus jertfa supremă. Semnul crucii, pe care creștinul îl înalță văzut și nevăzut este apărător și deschizător în fața multor piedici. Petru Damaschin scrie că „prin semnul cinstitei și de viață făcătoarei cruci se izgonesc dracii și felurite boli”… Iar mai apoi zice că „simboalele acestui sfânt semn ni l-au predat Sfinții Părinți”. Cele două degete și o singură mână arată pe Domnul nostru Iisus Hristos cel răstignit, cunoscut în două firi și într-un singur ipostas, dreapta amintește de puterea Lui nemărginită și de șederea de-a dreapta Tatălui, coborând ea de sus, ne arată pogorârea Lui din ceruri până la noi, trecând de la dreapta la stânga, izgonește pe vrășmași și arată că prin puterea Sa nebiruită a biruit Domnul pe diavol care stă la stânga, lipsit de tărie și întunecat. Brațul vertical al crucii unește cerul cu pământul, iar brațul orizontal îmbrățișează lumea.

Citirea Psaltirii este profilactică și tămăduitoare în același timp. Aceasta înseamnă că trebuie să citim zilnic câțiva psalmi, iar unii Sfinți Părinți recomandă în caz de boală îndeosebi Psalmii 3, 30, 50, 142. Participarea la Liturghie este momentul sublim al vieții noastre. Cenușa și negreala zilelor lucrătoare se spală, se curățește Duminica la Sfânta Liturghie; atunci Hristos, Îngerii și Sfinții cei dispăruți vin alături de noi, sunt cu noi la Liturghie, sunt ceasurile transcendente când cerul vine sub cupola bisericii, iar noi ne întărim prin puterea comunicării de care nu ne poate despărți nimeni. Apa sfințită, anafura, tămâia, o casă sau o haină sfințită, flacăra unei candele, icoanele sunt elemente ale universului nostru material cu încărcătura de spiritualitate creștină, cu credința că totul poate fi sfințit în jurul nostru spre o bună conlucrare. Ele nu au putere prin ele însele, ci prin credință, rugăciune și faptele noastre bune. Pelerinajele la locurile sfinte, acolo unde Dumnezeu se manifestă vizibil într-un chip minunat, au o dublă menire pentru bolnav: exprimă râvna lui, credința lui în miracol și – pe de altă parte – îi dă posibilitatea să se raporteze la alți suferinzi. Pelerinajele sunt adesea prilejuri de convertire pentru bolnavi și medici.

Trupul se curățește prin post, iar sufletul prin milă și adevăr – zice Ilie Ecdicul. Postul este un instrument, o soluție la îndemâna sănătosului și a bolnavului, el te ajută să revii „la vechea vrednicie” (pentru că Adam a căzut prin tentația gustării). Postul este la fel de important pentru omul sănătos, pentru omul bolnav și pentru medic (Matei 17,21) căci anumiți demoni nu pot fi alungați decât prin rugăciune și post. Postul se duce pe cât posibil în taină.

Taina Botezului, Taina Ungerii cu Sfântul Mir, Taina Spovedaniei, Sfânta Taină a Împărtășaniei, Taina Sfântului Maslu, Taina Nunții sunt cetăți de apărare și redute de luptă ale creștinului între naștere și moarte. Din Taină în Taină urcăm din putere în putere. Mărturisirea are în Noul Testament două sensuri: „recunoașterea și exprimarea în public, în fața oamenilor a adevărurilor de credință descoperite de Evanghelie” și „mărturisirea păcatelor proprii”.

Spovedania sau mărturisirea păcatelor este o sfântă terapie: descoperă și recunoaște răul din noi; aduce răul acesta la suprafață gata să fie alungat, demascat; demascarea scade sau anulează puterea dușmanului din noi; spovedania păcatelor trebuie să se asocieze cu pocăința; viața omului este o scară care se descoperă progresiv, din treaptă în treaptă.

Sfânta Taină a Împărtășaniei este o concorporalitate cu Hristos, purificatoare și vindecătoare deopotrivă. Apostolul Pavel atrage atenția însă, că pentru ca Harul sfințitor al acestei taine să lucreze spre apărarea și salvarea noastră, trebuie să fie precedată de spovedanie și pocăință, altfel am lua această taină cu nevrednicie și puterea trupului și sângelui lui Hristos arzând păcatul îngropat în noi ne-ar face neputincioși sau bolnavi (I Corinteni 11, 27-30: De aceea mulți dintre voi sunt neputincioși și bolnavi și mulți au murit).

Taina Sfântului Maslu are o bază biblică în Marcu 6,13 și Iacov 5, 14-15. Constă în rugăciuni de iertare și vindecare și ungerea cu untdelemn sfințit în numele Domnului. Să nu uităm toate virtuțile căci ele însele și lupta noastră de a ajunge la ele sunt toate apărătoare și tămăduitoare deopotrivă: mila; credința; nădejdea; dragostea; smerenia; curățenia; nevorbirea de rău a aproapelui; uimirea în fața creației și lauda Creatorului; dreptatea; cinstirea și trăirea adevărului. … Și încă multe altele care fac în jurul nostru o platoșă și țin ființa în armonioase legături. Atitudinea față de boală este foarte importantă în procesul vindecării. Mai întâi, de boala noastră nu trebuie să facem niciodată vinovați pe alții.

Marcu Ascetul zice așa: „Dacă, potrivit Scripturii, tot ce ni se întâmplă fără voie își are pricina în cele săvârșite cu voie, nimeni nu e atât de dușman omului ca el însuși”. Boala trebuie să fie un prilej de meditație, autojudecată, sondare a propriei ființe, a obiceiurilor, a greșelilor biologice, morale, spirituale. Boala nu trebuie să fie prilej de deznădejde. Ea nu trebuie să ne facă mai răi, ci mai buni. Toate greutățile și necazurile care nu sunt răbdate au în ele un chin îndoit – zice Isaac Sirul. Boala are o valoare inițiatică. Prin credința în Sfânta Treime orice boală poate fi învinsă. Nădejdea în vindecare este o esență a creștinismului.

Sfântul Maslu – Taina vindecărilor. Maslul este Taina în care, prin rugăciunile preoților și prin ungerea cu untdelemn sfințit, se împărtășește creștinilor bolnavi harul vindecării de bolile sufletești și trupești, precum și iertare de păcate. Cu toate că în Sfânta Scriptură nu se arată când a fost instituită această taină, sunt însă numeroase dovezi despre practicarea ei de către Sfinții Apostoli. Fără a avea caracter de Taină, ungere cu untdelemn se practica și în Vechiul Testament ca mijloc sfințitor: la aducerea jertfelor, la sfințirea obiectelor de cult, la sfințirea persoanelor cu chemări speciale: regi, prooroci, preoți. Este de înțeles, deci, de ce această ungere în Noul Testament a primit și o putere tămăduitoare de boli și de iertare a păcatelor, datorită harului nevăzut al Duhului Sfânt, dobândind astfel caracter de Taină.

Practicarea obișnuită a acestei Taine este arătată la Iacov 5, 14-15: <<De este cineva bolnav între voi, să cheme preoții Bisericii și să se roage pentru dânsul, ungându-l cu untdelemn întru numele Domnului. Și rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și-l va ridica pe el Domnul și de va fi făcut păcate se vor ierta lui>>. Din cele spuse de sfântul Iacov, rezultă următoarele: a. Ungerea cu untdelemn se administra bolnavilor de către preoții Bisericii, în scopul vindecării de bolile sufletești și trupești, ea aducând cu sine și iertare de păcate; b. Această ungere este o Taină, deoarece este împreunată cu rugăciune de către preoți, fiind făcută întru numele Domnului, ea aducând cu sine vindecare de boli și iertare de păcate. Efectele sfântului Maslu sunt: a) Vindecarea de bolile sufletești și trupești. Dacă însă aceasta nu urmează totdeauna săvârșirii Tainei, bolnavul simte cel puțin o mângâiere sufletească, dobândește răbdare în suferință, pregătindu-se astfel pentru un sfârșit creștinesc al vieții. b) Dar dacă harul acestei Taine nu aduce totdeauna vindecare de boli, rugăciunea credinței este ascultată de Domnul totdeauna, cei ce se roagă și se pocăiesc sincer dobândesc astfel iertare de păcate. Încă din Vechiul Testament, credincioșii știu și experimentează că cei ce se smulg de sub stăpânirea celui rău, trec sub ocrotirea Celui Prea Înalt și se odihnesc la umbra Celui Atotputernic. Ca o muzică plăcută sună pentru ei cuvintele: <<Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua, de ciuma ce umblă în întuneric, de molima ce bântuie întru amiază. Cădea-vor dinspre latura ta o mie și zece mii de-a dreapta ta, dar de tine nu se vor apropia. Însă cu ochii tăi vei privi și răsplătire păcătoșilor vei vedea>> (Psalmul XCIII, 5—8).

Sub raport psihologic, taina Sfântului Maslu este o formă a rugăciunii colective a Bisericii întregi, preoți și credincioși, este credința tuturor pentru unul, ca putere spirituală concentrată asupra celui bolnav, în care se unesc darul Duhului cu puterea credinței obștești. Sănătatea omului nu este numai o problemă individuală, ci este mai ales socială. Biserica încorporează pe individ în trupul omenității universale a lui Hristos, operând mântuirea din orice rău.

Concluzii

În ce privește îngrijirea sănătății, Biserica Ortodoxă Română este cea care a înființat primele spitale din România. Spre ilustrare amintim că cele dintâi spitale din Moldova au fost întemeiate de Mitropolitul Anastasie Crimca la începutul secolului al XVIII-lea: unul la Suceava, reședința sa metropolitană, și altul la ctitoria sa, Mănăstirea Dragomirna. Primul a fost făcut „pentru săracii din Târgul Suceava”, ceea ce înseamnă că asistența medicală era gratuită, al doilea era probabil pentru călugări. În Țara Românească, cercetările au stabilit existența unui spital la Mănăstirea Vodița, deci în prima mănăstire românească cunoscută. Dintr-un hrisov de danie din 1542 aflăm de existența unui spital la Simidreni și a unei xenodochii la Argeș, în fața mănăstirii care, desigur, imita xenodochiile bizantine. Atât bolnița de la Simidreni cât și xenodochiul de la Argeș erau întreținute de Mitropolia de la Argeș.

Unul din cele mai vestite spitale din Țara Românească este până astăzi spitalul Colțea din București. De remarcat că spătarul Mihai Cantacuzino, care îl înființează (1695-1714), întemeiază în același timp o mănăstire, Colțea, pe locul bisericuței de lemn clădite mai înainte de clucerul Colțea. Spitalul nu e conceput independent de mănăstire și, desigur, călugării de aici au fost cei dintâi infirmieri și medici ai acestuia. Lângă mănăstire și spital, el înființează în același timp o școală de românește și slavonește. N. Vătămianu crede că hramul Sfinții Trei Ierarhi, dat de către ctitor mănăstirii, semnifică cele trei instituții create acolo.

Spitalul Pantelimon din București, nu mai puțin vestit decât Colțea, s-a înființat și el tot pe lângă o mănăstire, Pantelimonul, zidită între 1735—1750 de Grigore al II-lea Ghica Voievod.

Exact în același fel se petrec lucrurile și în Moldova. Cel mai mare spital al Moldovei, „Spiridonia” din Iași, se întemeiază la Mănăstirea Sfântul Spiridon, între 1753-1755. De notat că atât spitalele din Țara Românească, precum și acestea din Iași aveau secții pentru boli grave cum ar fi ciuma, așa cum Sfântul Vasile cel Mare avea în Basiliadă secție pentru leproși. Până aproape de vremurile noastre, spitalul Sfântul Spiridon a fost condus de Mitropolia Moldovei. Un alt spital, din Roman, e înființat de egumenul Gherasim Putneanul, iar un altul la Bârlad, de monahul Sofronie Vârnav. Un alt spital funcționa pe lângă mânăstirea Sfântul Proroc Samuil din Focșani, metoc la Sfântul Spiridon din Iași. Spitale vestite au fost la Mănăstirea Neamț, la Mănăstirile Slatina, Tărâța etc. Nu e lipsit de interes să se citeze aici două gramate a doi patriarhi răsăriteni, care se referă, una la Spitalul de la Colțea, cealaltă la Spitalul Sfântul Spiridon. În 1715 Patriarhul Alexandriei scrie despre Colțea că e un așezământ unic, în care mănăstirea, spitalul, casa pentru hrana săracilor și școala sunt împreună, toate spre slava lui Dumnezeu zidite. Iar la 1763 Patriarhul Samuel al Constantinopolului scrie despre Spiridonie că e un așezământ „pentru slujba bolnavilor”. Îndată după războiul al doilea mondial, printre cei care au depus strădanie pentru refacerea Spiridoniei dărâmate, a fost egumenul Mănăstirii Sfântul Spiridon și vicar al Mitropoliei Moldovei, Episcopul Justinian, ajuns apoi Patriarh al României. Când în 1957 s-au serbat două sute de ani de la înființarea acestui spital, fericitul întru pomenire Patriarh Justinian a ținut, la Iași, o cuvântare în care a expus misiunea Bisericii de slujire a poporului și de slujire a aproapelui, potrivit poruncii Mântuitorului.

Înființarea Orfelinatului ortodox român din Sibiu reprezintă de asemenea un aspect important referitor la implicarea Bisericii în acte de caritate.

În toate spitalele pe care le-am menționat bolnavii primeau întreținere și asistență medicală gratuită, fiind primiți mai ales oameni lipsiți de mijloace materiale, care nu aveau posibilitatea de a fi îngrijiți la domiciliu. Personalul medical și de îngrijire era plătit din veniturile mânăstirilor respective. În acest fel, Biserica a îndrumat o însemnată acțiune filantropică.

Aceste spitale au intrat în sistemul național de asistență socială, fiind întreținute de către Stat. Biserica își organizează o asistență socială internă, pentru preoți, călugări, bătrâni și bolnavi, și pentru preotese văduve și fără familie, în așezăminte mănăstirești, cum sunt, spre exemplu, Mănăstirea Căldărușani, Mănăstirea Viforâta, Mănăstirea Slatina sau la Mănăstirea Neamț. Faptul că Statul a preluat complet o sarcină care era odinioară și a Bisericii, nu face decât să dea posibilitate Bisericii pentru alte acțiuni de slujire ce țin de misiunea ei. Biserica este prezentă și intervine acolo unde sprijinul ei este solicitat și așteptat. De altfel, așa a fost și în trecut. Biserica a făcut școli pentru că nu existau, și a întemeiat spitale pentru că Statul nu era încă în situația de a le putea întreține. În aceste condiții, Biserica Ortodoxă Română a fost, ori de câte ori s-a simțit nevoia, prezentă și activă în slujirea oamenilor, urmând linia tradițională a slujirii, așa cum s-a practicat în lumea bizantină și cum, desigur, s-a practicat și în creștinismul apusean.

Trebuie spus că toate aceste instituții spitalicești cu caracter creștin au la bază iubirea profundă de oameni, iubirea de semeni aflați în dificultate, solidaritate.

Bibliografie

I. IZVOARE DOCUMENTARE INEDITE

Arhivele Mitropoliei Ardealului, Sibiu

– Fondul Arhiepiscopesc;

– Circulare;

II. IZVOARE DOCUMENTARE EDITE

1. Acte și documente relative la istoria renașterii României, 11 vol. , publicate de Dimitrie A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, Ghenadie Petrescu, Dimitrie C. Sturdza, București, 1889—1909;

2. Actele Sinodului Arhidiecezei greco-răsăritene din Ardeal, pe anii 1870, 1871, 1872, 1873;

3. Actele soboarelor Bisericii greco-răsăritene din Ardeal din anii 1850 și 1860, Sibiu, 1860.

4. Antofie Radu, Un spital sub epitropia episcopilor de Buzău, spitalul Gârlași, în „Spiritualitate și Istorie la întorsura Carpaților”, sub îngrijirea Dr. Antonie Plămădeală, vol. 2, Buzău, 1983.

5. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2008.

6. Bulat T.G., Biserica Moldovei și așezămintele spitalicești în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 11-12, 1972.

7. Bulat T.G., Din corespondența Mitropolitului Moldovei și Sucevei Iosif Naniescu (1875—1902), în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, nr. 10-12, 1982.

8. Cele două Congrese naționale-bisericești electorale din 1873 și 1874, Sibiu, 1875.

9. Cocora Gabriel, Documente pentru viața Sfântului Calinic Episcopul Râmnicului, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 9-12, 1959.

10. Compendiu de Doctrină socială a Bisericii, Editura Sapienția, Iași, 2007.

11. Constituția Bisericei gr.-or. Române din Ungaria și Transilvania sau Statutul Organic, Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1914.

12. Cristea-Piteșteanul Gherasim, Războiul de Independență în Documentele Episcopiei Râmnicului și Argeșului, Râmnicu-Vâlcea, 1977.

13. Documente privind Istoria României. Războiul pentru Independență, 10 vol., București, 1952-1955.

14. Documente rămase de la Sf. Episcop Calinic în legătură cu mânăstirile, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 5-6, 1968.

15. Mâșulescu C., Contribuții materiale ale unor clerici și așezăminte bisericești din ținuturile din dreapta Oltului la războiul pentru independență, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 4-6, 1977.

16. Memoriile arhiepiscopului și mitropolitului Andrei Șaguna din anii 1846—1871, Sibiu, 1923.

17. Momente memorabile la alegerea de mitropolit din 19 decembrie 1898, Sibiu, 1899.

18. Patriarhia Română, Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2008.

19. Părinți și Scriitori Bisericești, 17, Sfîntul Vasile cel Mare, Scrieri, partea întîia, Omilii la Hexaemeron, Omilii la Psalmi, Omilii și Cuvîntări, Traducere, introducere, note și indicii de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986.

20. Piteșteanul Gherasim, Date despre războiul pentru independență, din arhiva vlădicească de la Râmnicul Vâlcea, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 4-6, 1977.

21. Popea Nicolae, Memorialul arhiepiscopului și mitropolitului Andrei Șaguna, tom. I, Sibiu, 1889.

22. Protocoalele Congresului Național Bisericesc ale Mitropoliei Ardealului pe anii 1870—1918;

23. Protocol cu privire la organizarea și desfășurarea asistenței religioase în Ministerul Apărării Naționale – 1995.

24. Protocol încheiat între Patriarhia Română și Ministerul Sănătății privind asistența religioasă în instituțiile spitalicești nr. 1968/15.03.1995.

25. Protocolul Congresului Național bisericesc român de religie greco-răsăriteană, Sibiu, 1870.

26. Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Ungaria și Transilvania, Sibiu, 1869.

27. Stoide A. Const., Doi ani de activitate medicală la Mitropolia Moldovei sub cârmuirea lui Veniamin, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, nr. 1-2, 1967.

III. PERIODICE

1. Bârseanu Andrei, Orfelinatele noastre, în Transilvania, nr. 1-6, 1916.

2. Bercuș Const. I., Contribuții la problema bolnițelor mănăstirești, în Mitropolia Olteniei, nr. 1-2, 1970.

3. Brătescu G., De la bolnița mănăstirească la spitalul civil, în Mitropolia Olteniei, nr. 9-10, 1969.

4. Brătescu G., Manoliu V., Bolnițele mănăstirești la noi și la vecini, în Mitropolia Olteniei, nr. 9-10, 1969.

5. Bucevschi Orest, Datoriile individului față de colectivitate, după concepția creștină, în Studii Teologice, nr. 7-8, 1952.

6. Idem, Hristos în viața socială, în Ortodoxia, nr. 1, 1955.

7. Bulat T.G., Biserica Moldovei și așezămintele spitalicești în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 11-12, 1972.

8. Chialda M., Îndatoriri moral-sociale după Decalog, în Studii Teologice, nr. 9-10, 1956.

9. Chialda Mircea, Contribuția Bisericii Ortodoxe Române la cucerirea independenței de stat a României (1877-1878), în „Studii Teologice”, nr. 5-8, 1977.

10. Ciucanu Eustochia, Călugărițe din Mânăstirea Agapia activând la „Crucea Roșie” în timpul Războiului pentru Independență 1877-1878, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 5-6, 1977.

11. Cozărescu Epifanie, Bolnița Mănăstirii <<Precista>> din Roman – precursoare a spitalului actual, în Mitropolia Olteniei, nr. 11-12, 1969.

12. Duțescu B., Marcu Nicolae, Bolnițe și spitale românești în secolul al XVIII-lea, în Mitropolia Olteniei, nr. 11-12, 1969.

13. Gheorghiu E., Două manuscrise cu conținut farmacoterapeutic provenite de la bolnița mănăstirii Cernica, în Mitropolia Olteniei, nr. 1-2, 1970.

14. Gholan S., Vasiliada sau Instituția de binefacere a Sfântului Vasile cel Mare, în Glasul Bisericii, Nr. 7-8, 1973.

15. Gonța V. și Gonța Al., Mitropolitul Anastasie Crimca fondatorul celui dintâi spital din Moldova, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, nr. 1-2, 1962.

16. Gonța V. și Gonța Alexandru I., Un spital de mănăstire la Putna în veacul al XV-lea, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, nr. 9-10, 1963.

17. Grosu N., Taina Sfântului Maslu, în <<Ortodoxia>>, nr. 3-4, 1979.

18. Iacobescu Ilie, Filantropia creștină în trecut și astăzi, în Studii Teologice, nr. 4, 1990.

19. Ionescu Cristina, C. Romanescu C., Câteva opinii despre rolul bolnițelor mănăstirești din Moldova, în Mitropolia Olteniei, Nr. 1-2, 1970.

20. Macavei Elena, Filantropia – dimensiune psihologică umană, în ,,Telegraful Român”, nr. 29-32, 1-15 august, 1995.

21. Mănoiu Florica, Epuran Viorica, Asistența socială în România, în Studii Teologice, nr. 5-6, 1991.

22. Micle, V., Sf. Ioan Gură de Aur, predicator social, în Mitropolia Ardealului, nr. 7-8, 1968.

23. Mihail Paul, Contribuția episcopului Melchisedec la Războiul pentru Independență, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 5-6, 1977.

24. Miroiu Petre, Despre tipicul bolnițelor mănăstirești, în Mitropolia Olteniei, nr. 9-10, 1969.

25. Miroiu Petre, Casa de oaspeți și spitalul mânăstiresc de la Curtea de Argeș, în Mitropolia Olteniei, nr. 7-8, 1972.

26. Mîșulescu C., Contribuții materiale ale unor clerici și așezăminte bisericești din ținuturile din dreapta Oltului la războiul pentru Independență, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 4-6, 1977.

27. Negoiță Atanasie, Ideile umanitare ale creștinismului, în Studii Teologice, nr. 5-6, 1951.

28. Negoiță Ath., Bolnițele mănăstirilor, în Mitropolia Olteniei, nr. 9-10, 1969.

29. Nicolescu D, Misiunea socială a Bisericii în lumina Sf. Scripturi, în Ortodoxia, nr. 1, 1951.

30. Nonea C, Asistența socială prin Biserică, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 3-6, 1951.

31. Patrulescu Grigore, Viața monahală și rolul social al celei dintâi mănăstiri creștine, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1980.

32. Piteșteanul Gherasim, Date despre Războiul pentru Independență, din arhiva vlădicească de la Râmnicul Vâlcea, în <<Mitropolia Olteniei>>, nr. 4-6, 1977.

33. Pop Irineu, Învățăminte morale și sociale în opera și activitatea Sfântului Vasile cel Mare, necesare activității preoților în vremea noastră, în Studii Teologice, nr. 3-4, 1985.

34. Popescu Romulus, Irina Popescu Irina, Însemnătatea medico-istorică a bolnițelor din județul Vâlcea, în Mitropolia Olteniei, nr. 11-12, 1969.

35. Popescu Teodor, Biserica în actualitatea socială, în Ortodoxia nr. 1, 1952.

36. Popescu-Dobrotineanu Irina, Măldărescu P., Bolnița de la Mănăstirea Cozia, în Mitropolia Olteniei, nr. 11-12, 1969.

37. Rădulescu Gh., Corespondență între conducerea Eparhiei Râmnicului Noul Severin și „Comitetul Doamnelor Craiovene creat pentru ajutorarea ostașilor răniți” în 1877-1878, în Mitropolia Olteniei, nr. 4-6, 1977.

38. Rezus P, Rolul social și misonar al Bisericii Ortodoxe Române, în Studii Teologice, nr. 7-8, 1949.

39. Sofron V., Atitudinea Bisericii ortodoxe față de problemele sociale, în Studii Teologice, nr. 3-4, 1954.

40. Stamate Marin, Idei sociale în epistolele Pauline, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1977.

41. Stan Liviu, Instituțiile de asistență socială în Biserica veche, în Ortodoxia, nr. 1, 1957.

42. Stoide Const. A., Doi ani de activitate medicală la Mitropolia Moldovei sub cârmuirea lui Veniamin, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, nr. 1-2, 1967.

43. Târgovișteanul Vasile, Opera caritativă a Bisericii din primele veacuri creștine, în Ortodoxia, nr. 2, 1991.

44. Vătămanu Nicolae, <<Bolnița>> și <<vraceavnița>>, în Mitropolia Olteniei, nr. 11-12, 1969.

45. Vlad Sofron, Atitudinea Bisericii Ortodoxe Române față de problemele sociale, în Studii Teologice, nr. 3-4, 1954.

46. Voicescu C., Mânăstirea și așezământul spitalicesc Sfântul Pantelimon de lângă București, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 11-12, 1973.

47. Vornicescu Nestor, Îngrijirea sănătății în vechile noastre mânăstiri, în Mitropolia Olteniei, nr. 1-2, 1968.

48. Vornicescu Nestor, Instituții pentru îngrijirea sănătății patronate de mănăstirea Neamț, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, nr. 5-6, 1962.

49. Zagrean Ioan, Sensul activ al iubirii creștine, în Mitropolia Ardealului, nr. 4-6, 1970.

IV. LUCRĂRI GENERALE:

1. Abraham P., Crăciun A.; Legislație în asistența socială, vol. I-II, Editura Național, București, 2000.

2. Andreicuț Andrei, Spovedanie și Comuniune, ed. Episcopiei, Alba Iulia, 1998.

3. Bachmann Ch., Simonin J.; Changer au quotidien. Une introduction au travail social, 2 vol., Etudes vivantes, Paris, 1981.

4. Bariț George, Părți alese din istoria Transilvaniei. Pe două sute de ani în urmă, Ediția a II-a, Îngrijită, note, comentarii și indice de Academician Ștefan Pascu și profesor dr. Florin Salvan, Brașov, 1995.

5. Barker Robert L., The Social Work Dictionary, NASW Press, 1995.

6. Bănescu N., Un capitol din istoria mânăstirii Neamțului. Starețul Neonil. Corespondența sa cu C. Hurmuzachi și Andrei Șaguna, Vălenii de Munte, 1910.

7. Bengean Florin, Filantropie și asistență socială în activitatea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania în perioada 1868-1918, Editura Ardealul, Târgu Mureș, 2009.

8. Idem, Slujire prin fapte, Editura Mentor, Târgu Mureș, 2009.

9. Blum R., Dimensions sociologiques du travail social, Editions du Centurion, Paris, 1970.

10. Bobulescu Constantin, Fețe bisericești în războaie, răzvrătiri și revoluții, Chișinău, 1930.

11. Bocancea Cristian, Neamțu George, Elemente de asistență socială, Editura Polirom, Iași, 1999.

12. Bria I., Dicționar de teologie ortodoxă, București, 1981.

13. Brunhes B., Foucault M., Lenoir R., Rosanvallon P., Securite sociale: l’enjeu. Entretiens avec R. Bono, Syros, Paris, 1983.

14. Cesereanu Ruxandra & Co, Fărâme, cioburi, așchii dintr-o curte a miracolelor, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2004.

15. Crapuchet S., Sciences de l’homme et professions sociales, Privat, Toulouse, 1974.

16. De Laudsheere V., L’Education et la formation, PUF, Paris, 1992.

17. De Robertis C., Methodologie de l’intervention en travail social, Bayard Editions, Paris, 1995.

18. De Robertis C., Pascal H.; L’intervention collective en travail social, Bayard Editions, Paris, 1987.

19. De Robertis M., Methodologie de l’introduction en travail social, Centurion, Paris, 1981.

20. Desrumaux-Zagrodnicki P., Manuel pratique en travail social, Gaetan Marin editeur-Europe, Paris, 1998.

21. Fevre L., Le travail social. Theories et pratiques, Les Editions de la Chronique Sociale, Lyon, 1993.

22. Fournier J., Questiaux N., Traite du social, Paris, 1980.

23. Freynet M.- F., Les mediations du travail social, Chronique Sociale, Lyon, 1995.

24. Grawitz M., Methodes des sciences sociales, Dalloz, Paris, 1990.

25. Hatzfeld H., Du pauperisme a la Securite sociale – 1850-1940, 1971.

26. Hersenii T, Probleme de sociologie pastorală, București 1941;

27. Howe D., Introducere în teoria asistenței sociale, UNICEF, București, 2001.

28. Iorga N., Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a românilor, Ediția a II-a, Vol. II, București, Editura Ministerului de Culte, 1930.

29. Johnson Louise C., Social Work Practice, Allyn, Bacon, Boston, 1983.

30. Jurcan Ioan Emil, Privire comparativă între mistica ortodoxă și celelalte încercări de spiritualizare a omului, în rev. Credința Ortodoxă, nr. 1, 1999, Alba Iulia.

31. Justinian Patriarhul, Apostolat Social, vol. I, 1948.

32. King G. et al., Fundamentele cercetării sociale, Editura Polirom, Iași, 2000.

33. Le Play, La Methode sociale, Editions Meridiens Klincksieck,Paris, 1989.

34. Levy C. S., Social Work Ethics, Human Science Press, 1976.

35. Lievre P., Manuel d’invitation a la recherche en travail social, ENSP, Paris, 1998.

36. Lugan J.- C., Elements d’analyse des systemes sociaux, Privat, Toulouse, 1983.

37. Menthonnex A., Le service social et l’intervention sociale, Les Editions I.E.S., Geneva, 1995.

38. Miftode V., Teorie și metodă în asistența socială, Editura Axis, Iași, 1995.

39. Mladin Nicolae și colectivul, Teologia Morală Ortodoxă, vol. II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980.

40. Mladin, N., Biserica si societatea, în Studii de Teologie morală, Sibiu, 1969.

41. Molnar Maria, Sărăcia și protecția socială, Editura fundației „România de Mâine”, București, 1999.

42. Pașa Florin și Pașa Mihaela Luminița, Asistența socială în România, Iași, Editura Polirom, 2004.

43. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Pentru Seminariile Teologice, București, 1987.

44. Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I-III, București, 1980, 1981, 1991-1994.

45. Popea Ioan, Casa părintească, crescătoare indivizilor și popoarelor, Biblioteca poporală a Asociațiunii,Tiparul Archiedecezanei, Sibiu, 1903.

45. Popea Nicolae, Arhiepiscopul și mitropolitul Andrei Șaguna, Sibiu, 1879.

47. Popescu Aurel & Gheorghe Ghelasie, În căutarea bazelor spirituale ale medicinii, Colecția Isihasm, Editura „Conphys”, Râmnicu Vâlcea, 1997.

48. Preda Marian, Politica socială românească între sărăcie și globalizare, Editura Polirom, Iași, 2002.

49. Pușcariu Sextil, Răsunetul războiului de independență în Ardeal, București, 1927.

50. Rămureanu Ioan, Istoria Bisericească Universală, București, 1992.

51. Rămureanu Ioan, Șesan Milan, Bodogae Teodor, Istoria Bisericească Universală, vol. II, București,1993.

52. Remete George, Dogmatica Ortodoxă, manual pentru Seminariile Teologice, Editura Episcopiei Ortodoxe, Alba Iulia, ediția I – 1996, ediția a II-a – 1997, ediția a III-a – 2000.

53. Rubington E., Weinberg M.; The Study of Social Problems, Oxford University Press, Londra, 1971.

54. Saint-Arnaud Y., La personne humaine, Les Editions de l’Homme, Montreal, 1974.

55. Sandu Z., Măreața Adunare de la Alba Iulia …, Săliște, 1919.

56. Siporin M., Introduction to Social Work Practice, MacMillan, New York, 1975.

57. Soare, G. I., Biserica si asistența socială, Bucuresti 1948.

58. Sorescu Maria Emilia și Berilă Ioan, Asistența socială – sistem și profesie, Editura Universitaria, Craiova, 2005;

59. Stanca Sebastian, Contribuția preoțimii române din Ardeal la războiul pentru întregirea neamului, Cluj, 1925.

60. Stănculescu Manuela Sofia, Ionica Berevoescu (coord.), Sărac lipit, caut altă viață!, Editura Nemira, București, 2004.

61. Stăniloae D., Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1999.

62. Stăniloae Dumitru, Momente din vechea spiritualitate a ținutului buzoian, în „Spiritualitate și Istorie la întorsura Carpaților”, sub îngrijirea Dr. Antonie Plămădeală, Vol. 1, Buzău, 1983.

63. Suciu Coriolan, Dicționar istoric al localităților din Transilvania, vol .I-II, Editura Academiei Române, București, 1967.

64. Tănăsescu Florian, Istorie socială, București, Ed. Fundației ”România de Mâine”, 2002.

65. Todoran Isidor & Zăgrean Ioan, Teologia Dogmatică manual pentru seminariile teologice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991.

66. Vlachos Hierotheos, Psihoterapia Ortodoxă –Știința Sfinților Părinți-, Traducere în limba română de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea – Arhiepiscopia Timișoarei, 1998.

67. Vlachos Hierotheos, Psihoterapia ortodoxă –continuare și dezbateri-, Traducere din limba greacă: prof. Ion Diaconescu și prof. Nicolae Ionescu, București, 2001.

68. Voicu Constantin, Biserica strămoșească din Transilvania în lupta pentru unitatea spirituală și națională a poporului român, Sibiu, 1989.

69. Vornicescu Nestor, Contribuții aduse de slujitori bisericești pentru independența de stat a României, în anii 1877-1878, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova 1978.

70. Winnicott D. W., La nature humaine, Gallimard, Paris, 1990.

71. Zamfir Elena, Zamfir Cătălin, Politici sociale. România în context european, Ed. Alternative, București, 1995.

72. Zăgrean I., Morala creștină, E.I.B., București, 1974.

V. LUCRĂRI SPECIALE:

1. Banu Gheorghe, Tratat de medicină socială, vol. III, Asistența socială, București, Casa Școalelor, 1944.

2. Bara Zoltan-Jozsef, Misiunea credincioșilor laici în societate: operele caritativ-filantropice și etica socială în gândirea și activitatea pastorală a Sfântului Ioan Gură de Aur, în volumul <Familie, Filantropie și Etică Socială>, Supliment al revistei Altarul Reîntregirii, Alba Iulia 2011.

3. Băileanu Gh., Evoluția juridică a epitropiei Sf. Spiridon, Iași, 1929-1932.

4. Bengean Florin, Bolnițe și spitale mănăstirești ortodoxe românești din vechime, Editura Ardealul, Târgu Mureș, 2011.

5. Bologa Valeriu (coord.), Din istoria medicinei românești și universale, București, E. Academiei, 1962.

6. Bousquet M.-H., Le service social, Presses Universitaires de France, col. ,,Que sais-je?”, Paris, 1971.

7. Buta Mircea Gelu (coord.), Medicii și Biserica, vol. III, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2005.

8. Cadeschi-Livadă Ligia, De la milă la filantropie. Instituții de asistare a săracilor din Țara Românească și Moldova în secolul al XVIII-lea, Editura Nemira, București, 2001.

9. Chevreuse C., Pratiques inventives du travail social, Editions Ouvrieres, Paris, 1979.

10. Chirilă Pavel, Conceptul de Medicină Creștină 1, Editura Christiana, București, 2001.

11. Chirilă Pavel, Valică Mihai, Meditație la medicina biblică, Asociația Medicală Creștină Christiana, București, 1992.

12. Idem, Spitalul Creștin – introducere în medicina pastorală, Editura Christiana, București, 2004.

13. Ciobanu Virgil, Preoții în medicină, Cluj, Tipografia Eparhiei Ortodoxe Române, 1938.

14. Cocora Gabriel, Episcopia Buzăului, o vatră de spiritualitate și simțire românească, Editura Episcopiei Buzăului, 1986.

15. Cotlarciuc Nicu, Ocrotirea Socială și Biserica, Cernăuți, Institutul de arte grafice, E. Glasul Bucovinei, 1921.

16. Coulshed V., Practica asistenței sociale, Editura Alternative, București, 1993.

17. Demier F., Istoria politicilor sociale, Institutul European, Iași, 1998.

18. Dorion G., Guionnet A., La Securite sociale, coll. Que sais-je ?, P.U.F., Paris, 1983.

19. Duchemin R., Serviou F.; Introduction au travail social, ESF, Paris, 1983.

20. Dumont J-P, La Securite sociale toujours en chantier, Ed. Ouvrieres, Paris, 1981.

21. Eibel-Eibesfeldt, Iubire și ură, Editura Trei, București, 1998.

22. Ghica Ion, Scrisori către Vasile Alecsandri, București, Editura Minerva, 1976.

23. Gomoiu Victor, Preoțimea în slujba operelor de ocrotire și medicină socială, București, Tipografia Fund. Culturală ,,Principele Carol”, 1927.

24. Idem, Biserica și medicina, Tipografia ,,Presa”, Brăila, 1940.

25. Grawitz Madeleine, Lexique des sciences sociales, Dalloz, Paris, 1991.

26. Himcinschi Mihai, Biserica în societate. Aspecte misionare ale Bisericii în societatea contemporană, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2006.

27. Idem, Misiunea socială a Bisericii – fundamentele doctrinare, în vol. Omagiu părintelui prof. univ. dr. Ioan I. Ică, Editura Renașterea, 2007.

28. Idem, Teologia ortodoxă ca mărturie misionară a vieții Bisericii, în rev. „Altarul Reîntregirii”, nr. 1, 2007.

29. Idem, Misiunea Bisericii și etica socială, în volumul <Familie, Filantropie și Etică Socială>, Supliment al revistei Altarul Reîntregirii, Alba Iulia 2011.

30. Ionescu Gh., Viața și activitatea lui Filotei, episcopul Buzăului, București, 1941, ed. II – a.

31. Iovițu M., Bazele politicii sociale, Editura Eficient, București, 1997.

32. Ispas Radu, Din trecutul secției medicale al Astrei, în „Biblioteca Astra Sibiu, Astra, 1861-1991 Asociațiunea transilvană pentru literatura română și cultura poporului român 130 de ani de la înființare”, Sibiu, 1992.

33. Janne H., Le Systeme social. Essai de theorie generale, Editions de l’Institut de Sociologie de l’Universite Libre de Bruxelles, 1968.

34. Laroque M., Les Institutions sociales en France, Paris, 1980.

35. Idem, Politiques sociales dans la France contemporaine, Le social face a la crise, Paris, 1984.

36. Macavei Elena, Familia și Casa de Copii, E. Litera, București, 1989.

37. Idem, Asistența socială în preocupările Astrei în „Biblioteca Astra Sibiu, Astra, 1861-1991 Asociațiunea transilvană pentru literatura română și cultura poporului român 130 de ani de la înființare”, Sibiu, 1992.

38. Marshall M., Asistența socială pentru bătrâni, Editura Alternative, București, 1993.

39. Mănoiu F., Asistența socială în România, Editura ALL, București, 1996.

Medicii și Biserica, vol. II, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2004.

40. Messu M., Les assistes sociaux, Privat, Toulouse, 1991.

41. Miftode V., Fundamente ale asistenței sociale, Editura Eminescu, București, 1999.

42. Mills. C., L’Economie de la Securite sociale, Paris, 1981.

43. Neamțu G., Tratat de asistență socială, Editura Polirom, Iași, 2003.

44. Parsons T., The Social System, The Free Press, New York, 1951.

45. Pentru Neam și Țară, Societatea Ocrotirea Orfanilor din Război, 1916-1924, Tip. Adolf Sonnenfeld Societate Anonimă, Oradea-Mare, f.a.

46. Perlman Helen, L’aide psychosociale interpersonnelle, Le Centurion, Collection Socioguides, Paris, 1972.

47. Pestroiu David, Centrele educațional-filantropice ale Bisericii, necesitate misionară în societatea postmodernă, în volumul <Familie, Filantropie și Etică Socială>, Supliment al revistei Altarul Reîntregirii, Alba Iulia 2011.

48. Plămădeală, A., Idei sociale oglindite în viața si activitatea Sfântului Vasile cel Mare, în vol. omagial Sfântul Vasile cel Mare, închinare la 1600 de ani de la săvârșirea sa, București 1980, în Col. Biblioteca teologică, vol. 3.

49. Idem, Biserica slujitoare, Sibiu, 1986.

50. Popa Silvia, Astra și Andrei Bârseanu, în „Biblioteca Astra Sibiu, Astra, 1861-1991 Asociațiunea transilvană pentru literatura română și cultura poporului român 130 de ani de la înființare”, Sibiu, 1992.

51. Popescu Niculae, Preoți de mir adormiți în Domnul, București, 1942.

52. Pruteanu Paul, Contribuții la istoricul spitalelor din Moldova, București, 1957.

53. Rașcanu V. și Băileanu Gh., Istoricul spitalului orășenesc de adulți din Iași, București, 1965.

54. Rosanvallon P., La Crise de l’Etat-Providence, Seuil, Paris, 1981.

55. Rupp M.- A., Le travail social individualise, Privat, Toulouse, 1970.

56. Rustant M., La Securite sociale en crise, ed. Chroniques sociales, Lyon, 1980.

57. Saint-Jour Y., Le Droit de la Securite sociale, 1980.

58. Soare Gh., Biserica și asistența socială, București, 1948.

59. Soare Ovidiu, Acțiunea socială a Bisericii. Aspecte practice, în volumul <Familie, Filantropie și Etică Socială>, Supliment al revistei Altarul Reîntregirii, Alba Iulia 2011.

60. Someșanul Vasile, Credința creștină și Medicina. Falsa credință și pseudo-medicina, în <<Medicii și Biserica>>, vol. III, Editura Renașterea, Cluj Napoca, 2005.

61. Stahl Henri, Matei Ioan, Manual de prevederi și asistență socială, vol. I, II, Ed. Medicală, București, 1962.

62. Teodorescu Mihail, Filantropia secolului apostolic, model al filantropiei creștine, în volumul <Familie, Filantropie și Etică Socială>, Supliment al revistei Altarul Reîntregirii, Alba Iulia 2011.

63. Verdes-Leroux Jeanine, Le travail social, Minuit, Paris, 1978.

64. Vingre M., Le social, c’est fini, Autrement, Paris, 1980.

65. Wootoon B., Social Science and Social Pathology, Allen & Uniwin, 1959.

66. Zamfir C. (coord.), Politici sociale în România, Editura Expert, București, 1999.

67. Zamfir C., Strategii ale dezvoltării sociale, Editura Politică, București, 1977.

Bibliografie

I. IZVOARE DOCUMENTARE INEDITE

Arhivele Mitropoliei Ardealului, Sibiu

– Fondul Arhiepiscopesc;

– Circulare;

II. IZVOARE DOCUMENTARE EDITE

1. Acte și documente relative la istoria renașterii României, 11 vol. , publicate de Dimitrie A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, Ghenadie Petrescu, Dimitrie C. Sturdza, București, 1889—1909;

2. Actele Sinodului Arhidiecezei greco-răsăritene din Ardeal, pe anii 1870, 1871, 1872, 1873;

3. Actele soboarelor Bisericii greco-răsăritene din Ardeal din anii 1850 și 1860, Sibiu, 1860.

4. Antofie Radu, Un spital sub epitropia episcopilor de Buzău, spitalul Gârlași, în „Spiritualitate și Istorie la întorsura Carpaților”, sub îngrijirea Dr. Antonie Plămădeală, vol. 2, Buzău, 1983.

5. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2008.

6. Bulat T.G., Biserica Moldovei și așezămintele spitalicești în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 11-12, 1972.

7. Bulat T.G., Din corespondența Mitropolitului Moldovei și Sucevei Iosif Naniescu (1875—1902), în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, nr. 10-12, 1982.

8. Cele două Congrese naționale-bisericești electorale din 1873 și 1874, Sibiu, 1875.

9. Cocora Gabriel, Documente pentru viața Sfântului Calinic Episcopul Râmnicului, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 9-12, 1959.

10. Compendiu de Doctrină socială a Bisericii, Editura Sapienția, Iași, 2007.

11. Constituția Bisericei gr.-or. Române din Ungaria și Transilvania sau Statutul Organic, Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1914.

12. Cristea-Piteșteanul Gherasim, Războiul de Independență în Documentele Episcopiei Râmnicului și Argeșului, Râmnicu-Vâlcea, 1977.

13. Documente privind Istoria României. Războiul pentru Independență, 10 vol., București, 1952-1955.

14. Documente rămase de la Sf. Episcop Calinic în legătură cu mânăstirile, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 5-6, 1968.

15. Mâșulescu C., Contribuții materiale ale unor clerici și așezăminte bisericești din ținuturile din dreapta Oltului la războiul pentru independență, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 4-6, 1977.

16. Memoriile arhiepiscopului și mitropolitului Andrei Șaguna din anii 1846—1871, Sibiu, 1923.

17. Momente memorabile la alegerea de mitropolit din 19 decembrie 1898, Sibiu, 1899.

18. Patriarhia Română, Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2008.

19. Părinți și Scriitori Bisericești, 17, Sfîntul Vasile cel Mare, Scrieri, partea întîia, Omilii la Hexaemeron, Omilii la Psalmi, Omilii și Cuvîntări, Traducere, introducere, note și indicii de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986.

20. Piteșteanul Gherasim, Date despre războiul pentru independență, din arhiva vlădicească de la Râmnicul Vâlcea, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 4-6, 1977.

21. Popea Nicolae, Memorialul arhiepiscopului și mitropolitului Andrei Șaguna, tom. I, Sibiu, 1889.

22. Protocoalele Congresului Național Bisericesc ale Mitropoliei Ardealului pe anii 1870—1918;

23. Protocol cu privire la organizarea și desfășurarea asistenței religioase în Ministerul Apărării Naționale – 1995.

24. Protocol încheiat între Patriarhia Română și Ministerul Sănătății privind asistența religioasă în instituțiile spitalicești nr. 1968/15.03.1995.

25. Protocolul Congresului Național bisericesc român de religie greco-răsăriteană, Sibiu, 1870.

26. Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Ungaria și Transilvania, Sibiu, 1869.

27. Stoide A. Const., Doi ani de activitate medicală la Mitropolia Moldovei sub cârmuirea lui Veniamin, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, nr. 1-2, 1967.

III. PERIODICE

1. Bârseanu Andrei, Orfelinatele noastre, în Transilvania, nr. 1-6, 1916.

2. Bercuș Const. I., Contribuții la problema bolnițelor mănăstirești, în Mitropolia Olteniei, nr. 1-2, 1970.

3. Brătescu G., De la bolnița mănăstirească la spitalul civil, în Mitropolia Olteniei, nr. 9-10, 1969.

4. Brătescu G., Manoliu V., Bolnițele mănăstirești la noi și la vecini, în Mitropolia Olteniei, nr. 9-10, 1969.

5. Bucevschi Orest, Datoriile individului față de colectivitate, după concepția creștină, în Studii Teologice, nr. 7-8, 1952.

6. Idem, Hristos în viața socială, în Ortodoxia, nr. 1, 1955.

7. Bulat T.G., Biserica Moldovei și așezămintele spitalicești în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 11-12, 1972.

8. Chialda M., Îndatoriri moral-sociale după Decalog, în Studii Teologice, nr. 9-10, 1956.

9. Chialda Mircea, Contribuția Bisericii Ortodoxe Române la cucerirea independenței de stat a României (1877-1878), în „Studii Teologice”, nr. 5-8, 1977.

10. Ciucanu Eustochia, Călugărițe din Mânăstirea Agapia activând la „Crucea Roșie” în timpul Războiului pentru Independență 1877-1878, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 5-6, 1977.

11. Cozărescu Epifanie, Bolnița Mănăstirii <<Precista>> din Roman – precursoare a spitalului actual, în Mitropolia Olteniei, nr. 11-12, 1969.

12. Duțescu B., Marcu Nicolae, Bolnițe și spitale românești în secolul al XVIII-lea, în Mitropolia Olteniei, nr. 11-12, 1969.

13. Gheorghiu E., Două manuscrise cu conținut farmacoterapeutic provenite de la bolnița mănăstirii Cernica, în Mitropolia Olteniei, nr. 1-2, 1970.

14. Gholan S., Vasiliada sau Instituția de binefacere a Sfântului Vasile cel Mare, în Glasul Bisericii, Nr. 7-8, 1973.

15. Gonța V. și Gonța Al., Mitropolitul Anastasie Crimca fondatorul celui dintâi spital din Moldova, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, nr. 1-2, 1962.

16. Gonța V. și Gonța Alexandru I., Un spital de mănăstire la Putna în veacul al XV-lea, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, nr. 9-10, 1963.

17. Grosu N., Taina Sfântului Maslu, în <<Ortodoxia>>, nr. 3-4, 1979.

18. Iacobescu Ilie, Filantropia creștină în trecut și astăzi, în Studii Teologice, nr. 4, 1990.

19. Ionescu Cristina, C. Romanescu C., Câteva opinii despre rolul bolnițelor mănăstirești din Moldova, în Mitropolia Olteniei, Nr. 1-2, 1970.

20. Macavei Elena, Filantropia – dimensiune psihologică umană, în ,,Telegraful Român”, nr. 29-32, 1-15 august, 1995.

21. Mănoiu Florica, Epuran Viorica, Asistența socială în România, în Studii Teologice, nr. 5-6, 1991.

22. Micle, V., Sf. Ioan Gură de Aur, predicator social, în Mitropolia Ardealului, nr. 7-8, 1968.

23. Mihail Paul, Contribuția episcopului Melchisedec la Războiul pentru Independență, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 5-6, 1977.

24. Miroiu Petre, Despre tipicul bolnițelor mănăstirești, în Mitropolia Olteniei, nr. 9-10, 1969.

25. Miroiu Petre, Casa de oaspeți și spitalul mânăstiresc de la Curtea de Argeș, în Mitropolia Olteniei, nr. 7-8, 1972.

26. Mîșulescu C., Contribuții materiale ale unor clerici și așezăminte bisericești din ținuturile din dreapta Oltului la războiul pentru Independență, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 4-6, 1977.

27. Negoiță Atanasie, Ideile umanitare ale creștinismului, în Studii Teologice, nr. 5-6, 1951.

28. Negoiță Ath., Bolnițele mănăstirilor, în Mitropolia Olteniei, nr. 9-10, 1969.

29. Nicolescu D, Misiunea socială a Bisericii în lumina Sf. Scripturi, în Ortodoxia, nr. 1, 1951.

30. Nonea C, Asistența socială prin Biserică, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 3-6, 1951.

31. Patrulescu Grigore, Viața monahală și rolul social al celei dintâi mănăstiri creștine, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1980.

32. Piteșteanul Gherasim, Date despre Războiul pentru Independență, din arhiva vlădicească de la Râmnicul Vâlcea, în <<Mitropolia Olteniei>>, nr. 4-6, 1977.

33. Pop Irineu, Învățăminte morale și sociale în opera și activitatea Sfântului Vasile cel Mare, necesare activității preoților în vremea noastră, în Studii Teologice, nr. 3-4, 1985.

34. Popescu Romulus, Irina Popescu Irina, Însemnătatea medico-istorică a bolnițelor din județul Vâlcea, în Mitropolia Olteniei, nr. 11-12, 1969.

35. Popescu Teodor, Biserica în actualitatea socială, în Ortodoxia nr. 1, 1952.

36. Popescu-Dobrotineanu Irina, Măldărescu P., Bolnița de la Mănăstirea Cozia, în Mitropolia Olteniei, nr. 11-12, 1969.

37. Rădulescu Gh., Corespondență între conducerea Eparhiei Râmnicului Noul Severin și „Comitetul Doamnelor Craiovene creat pentru ajutorarea ostașilor răniți” în 1877-1878, în Mitropolia Olteniei, nr. 4-6, 1977.

38. Rezus P, Rolul social și misonar al Bisericii Ortodoxe Române, în Studii Teologice, nr. 7-8, 1949.

39. Sofron V., Atitudinea Bisericii ortodoxe față de problemele sociale, în Studii Teologice, nr. 3-4, 1954.

40. Stamate Marin, Idei sociale în epistolele Pauline, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1977.

41. Stan Liviu, Instituțiile de asistență socială în Biserica veche, în Ortodoxia, nr. 1, 1957.

42. Stoide Const. A., Doi ani de activitate medicală la Mitropolia Moldovei sub cârmuirea lui Veniamin, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, nr. 1-2, 1967.

43. Târgovișteanul Vasile, Opera caritativă a Bisericii din primele veacuri creștine, în Ortodoxia, nr. 2, 1991.

44. Vătămanu Nicolae, <<Bolnița>> și <<vraceavnița>>, în Mitropolia Olteniei, nr. 11-12, 1969.

45. Vlad Sofron, Atitudinea Bisericii Ortodoxe Române față de problemele sociale, în Studii Teologice, nr. 3-4, 1954.

46. Voicescu C., Mânăstirea și așezământul spitalicesc Sfântul Pantelimon de lângă București, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 11-12, 1973.

47. Vornicescu Nestor, Îngrijirea sănătății în vechile noastre mânăstiri, în Mitropolia Olteniei, nr. 1-2, 1968.

48. Vornicescu Nestor, Instituții pentru îngrijirea sănătății patronate de mănăstirea Neamț, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, nr. 5-6, 1962.

49. Zagrean Ioan, Sensul activ al iubirii creștine, în Mitropolia Ardealului, nr. 4-6, 1970.

IV. LUCRĂRI GENERALE:

1. Abraham P., Crăciun A.; Legislație în asistența socială, vol. I-II, Editura Național, București, 2000.

2. Andreicuț Andrei, Spovedanie și Comuniune, ed. Episcopiei, Alba Iulia, 1998.

3. Bachmann Ch., Simonin J.; Changer au quotidien. Une introduction au travail social, 2 vol., Etudes vivantes, Paris, 1981.

4. Bariț George, Părți alese din istoria Transilvaniei. Pe două sute de ani în urmă, Ediția a II-a, Îngrijită, note, comentarii și indice de Academician Ștefan Pascu și profesor dr. Florin Salvan, Brașov, 1995.

5. Barker Robert L., The Social Work Dictionary, NASW Press, 1995.

6. Bănescu N., Un capitol din istoria mânăstirii Neamțului. Starețul Neonil. Corespondența sa cu C. Hurmuzachi și Andrei Șaguna, Vălenii de Munte, 1910.

7. Bengean Florin, Filantropie și asistență socială în activitatea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania în perioada 1868-1918, Editura Ardealul, Târgu Mureș, 2009.

8. Idem, Slujire prin fapte, Editura Mentor, Târgu Mureș, 2009.

9. Blum R., Dimensions sociologiques du travail social, Editions du Centurion, Paris, 1970.

10. Bobulescu Constantin, Fețe bisericești în războaie, răzvrătiri și revoluții, Chișinău, 1930.

11. Bocancea Cristian, Neamțu George, Elemente de asistență socială, Editura Polirom, Iași, 1999.

12. Bria I., Dicționar de teologie ortodoxă, București, 1981.

13. Brunhes B., Foucault M., Lenoir R., Rosanvallon P., Securite sociale: l’enjeu. Entretiens avec R. Bono, Syros, Paris, 1983.

14. Cesereanu Ruxandra & Co, Fărâme, cioburi, așchii dintr-o curte a miracolelor, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2004.

15. Crapuchet S., Sciences de l’homme et professions sociales, Privat, Toulouse, 1974.

16. De Laudsheere V., L’Education et la formation, PUF, Paris, 1992.

17. De Robertis C., Methodologie de l’intervention en travail social, Bayard Editions, Paris, 1995.

18. De Robertis C., Pascal H.; L’intervention collective en travail social, Bayard Editions, Paris, 1987.

19. De Robertis M., Methodologie de l’introduction en travail social, Centurion, Paris, 1981.

20. Desrumaux-Zagrodnicki P., Manuel pratique en travail social, Gaetan Marin editeur-Europe, Paris, 1998.

21. Fevre L., Le travail social. Theories et pratiques, Les Editions de la Chronique Sociale, Lyon, 1993.

22. Fournier J., Questiaux N., Traite du social, Paris, 1980.

23. Freynet M.- F., Les mediations du travail social, Chronique Sociale, Lyon, 1995.

24. Grawitz M., Methodes des sciences sociales, Dalloz, Paris, 1990.

25. Hatzfeld H., Du pauperisme a la Securite sociale – 1850-1940, 1971.

26. Hersenii T, Probleme de sociologie pastorală, București 1941;

27. Howe D., Introducere în teoria asistenței sociale, UNICEF, București, 2001.

28. Iorga N., Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a românilor, Ediția a II-a, Vol. II, București, Editura Ministerului de Culte, 1930.

29. Johnson Louise C., Social Work Practice, Allyn, Bacon, Boston, 1983.

30. Jurcan Ioan Emil, Privire comparativă între mistica ortodoxă și celelalte încercări de spiritualizare a omului, în rev. Credința Ortodoxă, nr. 1, 1999, Alba Iulia.

31. Justinian Patriarhul, Apostolat Social, vol. I, 1948.

32. King G. et al., Fundamentele cercetării sociale, Editura Polirom, Iași, 2000.

33. Le Play, La Methode sociale, Editions Meridiens Klincksieck,Paris, 1989.

34. Levy C. S., Social Work Ethics, Human Science Press, 1976.

35. Lievre P., Manuel d’invitation a la recherche en travail social, ENSP, Paris, 1998.

36. Lugan J.- C., Elements d’analyse des systemes sociaux, Privat, Toulouse, 1983.

37. Menthonnex A., Le service social et l’intervention sociale, Les Editions I.E.S., Geneva, 1995.

38. Miftode V., Teorie și metodă în asistența socială, Editura Axis, Iași, 1995.

39. Mladin Nicolae și colectivul, Teologia Morală Ortodoxă, vol. II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980.

40. Mladin, N., Biserica si societatea, în Studii de Teologie morală, Sibiu, 1969.

41. Molnar Maria, Sărăcia și protecția socială, Editura fundației „România de Mâine”, București, 1999.

42. Pașa Florin și Pașa Mihaela Luminița, Asistența socială în România, Iași, Editura Polirom, 2004.

43. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Pentru Seminariile Teologice, București, 1987.

44. Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I-III, București, 1980, 1981, 1991-1994.

45. Popea Ioan, Casa părintească, crescătoare indivizilor și popoarelor, Biblioteca poporală a Asociațiunii,Tiparul Archiedecezanei, Sibiu, 1903.

45. Popea Nicolae, Arhiepiscopul și mitropolitul Andrei Șaguna, Sibiu, 1879.

47. Popescu Aurel & Gheorghe Ghelasie, În căutarea bazelor spirituale ale medicinii, Colecția Isihasm, Editura „Conphys”, Râmnicu Vâlcea, 1997.

48. Preda Marian, Politica socială românească între sărăcie și globalizare, Editura Polirom, Iași, 2002.

49. Pușcariu Sextil, Răsunetul războiului de independență în Ardeal, București, 1927.

50. Rămureanu Ioan, Istoria Bisericească Universală, București, 1992.

51. Rămureanu Ioan, Șesan Milan, Bodogae Teodor, Istoria Bisericească Universală, vol. II, București,1993.

52. Remete George, Dogmatica Ortodoxă, manual pentru Seminariile Teologice, Editura Episcopiei Ortodoxe, Alba Iulia, ediția I – 1996, ediția a II-a – 1997, ediția a III-a – 2000.

53. Rubington E., Weinberg M.; The Study of Social Problems, Oxford University Press, Londra, 1971.

54. Saint-Arnaud Y., La personne humaine, Les Editions de l’Homme, Montreal, 1974.

55. Sandu Z., Măreața Adunare de la Alba Iulia …, Săliște, 1919.

56. Siporin M., Introduction to Social Work Practice, MacMillan, New York, 1975.

57. Soare, G. I., Biserica si asistența socială, Bucuresti 1948.

58. Sorescu Maria Emilia și Berilă Ioan, Asistența socială – sistem și profesie, Editura Universitaria, Craiova, 2005;

59. Stanca Sebastian, Contribuția preoțimii române din Ardeal la războiul pentru întregirea neamului, Cluj, 1925.

60. Stănculescu Manuela Sofia, Ionica Berevoescu (coord.), Sărac lipit, caut altă viață!, Editura Nemira, București, 2004.

61. Stăniloae D., Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1999.

62. Stăniloae Dumitru, Momente din vechea spiritualitate a ținutului buzoian, în „Spiritualitate și Istorie la întorsura Carpaților”, sub îngrijirea Dr. Antonie Plămădeală, Vol. 1, Buzău, 1983.

63. Suciu Coriolan, Dicționar istoric al localităților din Transilvania, vol .I-II, Editura Academiei Române, București, 1967.

64. Tănăsescu Florian, Istorie socială, București, Ed. Fundației ”România de Mâine”, 2002.

65. Todoran Isidor & Zăgrean Ioan, Teologia Dogmatică manual pentru seminariile teologice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991.

66. Vlachos Hierotheos, Psihoterapia Ortodoxă –Știința Sfinților Părinți-, Traducere în limba română de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea – Arhiepiscopia Timișoarei, 1998.

67. Vlachos Hierotheos, Psihoterapia ortodoxă –continuare și dezbateri-, Traducere din limba greacă: prof. Ion Diaconescu și prof. Nicolae Ionescu, București, 2001.

68. Voicu Constantin, Biserica strămoșească din Transilvania în lupta pentru unitatea spirituală și națională a poporului român, Sibiu, 1989.

69. Vornicescu Nestor, Contribuții aduse de slujitori bisericești pentru independența de stat a României, în anii 1877-1878, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova 1978.

70. Winnicott D. W., La nature humaine, Gallimard, Paris, 1990.

71. Zamfir Elena, Zamfir Cătălin, Politici sociale. România în context european, Ed. Alternative, București, 1995.

72. Zăgrean I., Morala creștină, E.I.B., București, 1974.

V. LUCRĂRI SPECIALE:

1. Banu Gheorghe, Tratat de medicină socială, vol. III, Asistența socială, București, Casa Școalelor, 1944.

2. Bara Zoltan-Jozsef, Misiunea credincioșilor laici în societate: operele caritativ-filantropice și etica socială în gândirea și activitatea pastorală a Sfântului Ioan Gură de Aur, în volumul <Familie, Filantropie și Etică Socială>, Supliment al revistei Altarul Reîntregirii, Alba Iulia 2011.

3. Băileanu Gh., Evoluția juridică a epitropiei Sf. Spiridon, Iași, 1929-1932.

4. Bengean Florin, Bolnițe și spitale mănăstirești ortodoxe românești din vechime, Editura Ardealul, Târgu Mureș, 2011.

5. Bologa Valeriu (coord.), Din istoria medicinei românești și universale, București, E. Academiei, 1962.

6. Bousquet M.-H., Le service social, Presses Universitaires de France, col. ,,Que sais-je?”, Paris, 1971.

7. Buta Mircea Gelu (coord.), Medicii și Biserica, vol. III, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2005.

8. Cadeschi-Livadă Ligia, De la milă la filantropie. Instituții de asistare a săracilor din Țara Românească și Moldova în secolul al XVIII-lea, Editura Nemira, București, 2001.

9. Chevreuse C., Pratiques inventives du travail social, Editions Ouvrieres, Paris, 1979.

10. Chirilă Pavel, Conceptul de Medicină Creștină 1, Editura Christiana, București, 2001.

11. Chirilă Pavel, Valică Mihai, Meditație la medicina biblică, Asociația Medicală Creștină Christiana, București, 1992.

12. Idem, Spitalul Creștin – introducere în medicina pastorală, Editura Christiana, București, 2004.

13. Ciobanu Virgil, Preoții în medicină, Cluj, Tipografia Eparhiei Ortodoxe Române, 1938.

14. Cocora Gabriel, Episcopia Buzăului, o vatră de spiritualitate și simțire românească, Editura Episcopiei Buzăului, 1986.

15. Cotlarciuc Nicu, Ocrotirea Socială și Biserica, Cernăuți, Institutul de arte grafice, E. Glasul Bucovinei, 1921.

16. Coulshed V., Practica asistenței sociale, Editura Alternative, București, 1993.

17. Demier F., Istoria politicilor sociale, Institutul European, Iași, 1998.

18. Dorion G., Guionnet A., La Securite sociale, coll. Que sais-je ?, P.U.F., Paris, 1983.

19. Duchemin R., Serviou F.; Introduction au travail social, ESF, Paris, 1983.

20. Dumont J-P, La Securite sociale toujours en chantier, Ed. Ouvrieres, Paris, 1981.

21. Eibel-Eibesfeldt, Iubire și ură, Editura Trei, București, 1998.

22. Ghica Ion, Scrisori către Vasile Alecsandri, București, Editura Minerva, 1976.

23. Gomoiu Victor, Preoțimea în slujba operelor de ocrotire și medicină socială, București, Tipografia Fund. Culturală ,,Principele Carol”, 1927.

24. Idem, Biserica și medicina, Tipografia ,,Presa”, Brăila, 1940.

25. Grawitz Madeleine, Lexique des sciences sociales, Dalloz, Paris, 1991.

26. Himcinschi Mihai, Biserica în societate. Aspecte misionare ale Bisericii în societatea contemporană, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2006.

27. Idem, Misiunea socială a Bisericii – fundamentele doctrinare, în vol. Omagiu părintelui prof. univ. dr. Ioan I. Ică, Editura Renașterea, 2007.

28. Idem, Teologia ortodoxă ca mărturie misionară a vieții Bisericii, în rev. „Altarul Reîntregirii”, nr. 1, 2007.

29. Idem, Misiunea Bisericii și etica socială, în volumul <Familie, Filantropie și Etică Socială>, Supliment al revistei Altarul Reîntregirii, Alba Iulia 2011.

30. Ionescu Gh., Viața și activitatea lui Filotei, episcopul Buzăului, București, 1941, ed. II – a.

31. Iovițu M., Bazele politicii sociale, Editura Eficient, București, 1997.

32. Ispas Radu, Din trecutul secției medicale al Astrei, în „Biblioteca Astra Sibiu, Astra, 1861-1991 Asociațiunea transilvană pentru literatura română și cultura poporului român 130 de ani de la înființare”, Sibiu, 1992.

33. Janne H., Le Systeme social. Essai de theorie generale, Editions de l’Institut de Sociologie de l’Universite Libre de Bruxelles, 1968.

34. Laroque M., Les Institutions sociales en France, Paris, 1980.

35. Idem, Politiques sociales dans la France contemporaine, Le social face a la crise, Paris, 1984.

36. Macavei Elena, Familia și Casa de Copii, E. Litera, București, 1989.

37. Idem, Asistența socială în preocupările Astrei în „Biblioteca Astra Sibiu, Astra, 1861-1991 Asociațiunea transilvană pentru literatura română și cultura poporului român 130 de ani de la înființare”, Sibiu, 1992.

38. Marshall M., Asistența socială pentru bătrâni, Editura Alternative, București, 1993.

39. Mănoiu F., Asistența socială în România, Editura ALL, București, 1996.

Medicii și Biserica, vol. II, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2004.

40. Messu M., Les assistes sociaux, Privat, Toulouse, 1991.

41. Miftode V., Fundamente ale asistenței sociale, Editura Eminescu, București, 1999.

42. Mills. C., L’Economie de la Securite sociale, Paris, 1981.

43. Neamțu G., Tratat de asistență socială, Editura Polirom, Iași, 2003.

44. Parsons T., The Social System, The Free Press, New York, 1951.

45. Pentru Neam și Țară, Societatea Ocrotirea Orfanilor din Război, 1916-1924, Tip. Adolf Sonnenfeld Societate Anonimă, Oradea-Mare, f.a.

46. Perlman Helen, L’aide psychosociale interpersonnelle, Le Centurion, Collection Socioguides, Paris, 1972.

47. Pestroiu David, Centrele educațional-filantropice ale Bisericii, necesitate misionară în societatea postmodernă, în volumul <Familie, Filantropie și Etică Socială>, Supliment al revistei Altarul Reîntregirii, Alba Iulia 2011.

48. Plămădeală, A., Idei sociale oglindite în viața si activitatea Sfântului Vasile cel Mare, în vol. omagial Sfântul Vasile cel Mare, închinare la 1600 de ani de la săvârșirea sa, București 1980, în Col. Biblioteca teologică, vol. 3.

49. Idem, Biserica slujitoare, Sibiu, 1986.

50. Popa Silvia, Astra și Andrei Bârseanu, în „Biblioteca Astra Sibiu, Astra, 1861-1991 Asociațiunea transilvană pentru literatura română și cultura poporului român 130 de ani de la înființare”, Sibiu, 1992.

51. Popescu Niculae, Preoți de mir adormiți în Domnul, București, 1942.

52. Pruteanu Paul, Contribuții la istoricul spitalelor din Moldova, București, 1957.

53. Rașcanu V. și Băileanu Gh., Istoricul spitalului orășenesc de adulți din Iași, București, 1965.

54. Rosanvallon P., La Crise de l’Etat-Providence, Seuil, Paris, 1981.

55. Rupp M.- A., Le travail social individualise, Privat, Toulouse, 1970.

56. Rustant M., La Securite sociale en crise, ed. Chroniques sociales, Lyon, 1980.

57. Saint-Jour Y., Le Droit de la Securite sociale, 1980.

58. Soare Gh., Biserica și asistența socială, București, 1948.

59. Soare Ovidiu, Acțiunea socială a Bisericii. Aspecte practice, în volumul <Familie, Filantropie și Etică Socială>, Supliment al revistei Altarul Reîntregirii, Alba Iulia 2011.

60. Someșanul Vasile, Credința creștină și Medicina. Falsa credință și pseudo-medicina, în <<Medicii și Biserica>>, vol. III, Editura Renașterea, Cluj Napoca, 2005.

61. Stahl Henri, Matei Ioan, Manual de prevederi și asistență socială, vol. I, II, Ed. Medicală, București, 1962.

62. Teodorescu Mihail, Filantropia secolului apostolic, model al filantropiei creștine, în volumul <Familie, Filantropie și Etică Socială>, Supliment al revistei Altarul Reîntregirii, Alba Iulia 2011.

63. Verdes-Leroux Jeanine, Le travail social, Minuit, Paris, 1978.

64. Vingre M., Le social, c’est fini, Autrement, Paris, 1980.

65. Wootoon B., Social Science and Social Pathology, Allen & Uniwin, 1959.

66. Zamfir C. (coord.), Politici sociale în România, Editura Expert, București, 1999.

67. Zamfir C., Strategii ale dezvoltării sociale, Editura Politică, București, 1977.