Spiritualitatea Crestina Oglindita In Omiliile Sf. Ierarh Filaret Mitropolitul Moscovei

Spiritualitatea crestină oglindită în omiliile Sf. Ierarh Filaret mitropolitul Moscovei

CUPRINS

INTRODUCERE

CAP. I. PERSONALITATEA TEOLOGICĂ A SFÂNTULUI FILARET, MITROPOLITUL MOSCOVEI ȘI KOLOMNEI

I.1. Sfântul Filaret în contextul social-religios al Rusiei de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XlX-lea

I.1.1. Situația social-religioasă și culturală a Rusiei la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XlX-lea.

I.1.2. Reperele gândirii și formația teologic-omiletică a Sfântului Filaret

I.2. Explorarea operei teologice a Sfanțului Filaret în spațiul românesc.

CAP. II. VIAȚA ȘI OPERA SFÂNTULUI FILARET (DROZDOV), MITROPOLITUL MOSCOVEI ȘI KOLOMNEI

II.1. Perioada de formare, portretul spiritual-moral al marelui dascăl și ierarh

II.2. Sfârșitul vieții lui Filaret Mitropolitul Moscovei

CAP. III.CONSIDERAȚII ASUPRA FONDULUI OMILETIC

III.1. Materia predicilor – învățături de teologie dogmatică și morală întâlnite în predici.

III.2. Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, ca izvoare ale predicii filaretiene

III.3. Aspecte patristice în predica Sfântului Filaret

III.4. Elemente liturgice în predica Sfântului Filaret

III.5. Aspecte ale vieții sociale, culturale și morale a timpului oglindite în Cuvântările și Discursurile Sfântului Filaret.

CAP. IV. INFLUENȚELE APUSENE ÎN OMILETICA FILARETIANĂ

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Sfântul Ierarh Filaret (Drozdov) a fost cea mai impunatoare personalitate a teologiei ruse din secolul al XIX-lea. Într-o scrisoare adresata Sinodului rus de catre Patriarhul de Constantinopol, în 1867, Mitropolitul Filaret este numit „un stâlp, o lumina si un dascal al întregii ortodoxii”. Rector al Academiei Teologice din Sankt-Petersburg, profesor de greaca si ebraica, el a fost implicat în traducerea si raspândirea Bibliei în limba rusa – pâna la acea data aceasta circulând numai în limba slavona. Stralucita încununare a acestor eforturi misionare, Catehismul Sfântului Filaret a reprezentat si reprezinta în continuare pentru milioane de ortodocsi din toata lumea o temelie sigura pentru cunoasterea adevarurilor mântuitoare ale credintei.

Opera omiletica rusa ca expresie a trairii duhovnicesti, in persoana Mitropolitului Filaret a ajuns la maturitate și independență reflectand cel mai bine ceea ce este original și totodata identitatea religioasă ortodoxă rusa.

Nici unul dintre predicatorii rusi ai timpului sau nu s-a bucurat de atâta autoritate și de o astfel de putere de convingere in spatiuo teologiei și sl predicării ca Mitropolitul Filaret. El a depasit scolastica din interior, spiritualizand-o, prin saturarea activității minții, cu conținutul revelat, ridicand mintea în starea de contemplare sublima și profundă. Cercetătorii au definit moștenirea omiletica a lui Filaret prin intermediul multor atribute numind predica "contemplare", "discurs", "cercetare", "reflexie".

Ca un gânditor religios, sfântul era constient de puterea ratiunii și de frontierele sale. Ca un om profund religios, el a simțit puterea credinței și a știut posibilitățile nelimitate de manifestăre ale acesteia în viața religioasă.

Predicile Mitropolitului Filaret, reprezint o biografie autentică a vieții interioare a acestuia. Toate faptele exterioare ale vieții sale personale, eclesiale și sociale, reflectate în predicile sale, au fost doar un pretext pentru dezvăluirea spiritului său profund ancorat in realitatile dumnezeiesti.

Aceste omilii sunt expresia unei cautari permanente in spatiul spiritualitaii crestine pe care a imbogatit-o prin experienta sa de viata dar si prin cugetarile personale asupra temelor majore ale revelatiei crestine cuprinsa in Sf Scriptura si Sf Traditie.

CAP. I. PERSONALITATEA TEOLOGICĂ A SFÂNTULUI FILARET, MITROPOLITUL MOSCOVEI ȘI KOLOMNEI

I.1. Sfântul Filaret în contextul social-religios al Rusiei de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XlX-lea

I.1.1. Situația social-religioasă și culturală a Rusiei la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XlX-lea.

Încă de la începutul secolului al XVIII-lea, atât biserica cât și monahismul din Rusia au trecut printr-o perioadă de persecuție. Perioada Rusiei moscovite, care s-a aflat sub semnul „simfoniei”, adică al cooperării dintre Biserică și Stat, a luat sfârșit, iar umanismul a venit cu noi idei, cu cele ce aparțin legii naturale.

Țarul Petru cel Mare (1682-1725), pe lângă extinderea imperiului ce cuprinde acum și deschidere la Marea Baltică și Marea Neagră, va susține un program intens de modernizare rapidă și forțată. Reformele sale, menite să aducă înapoi Rusia moscovită la nivelul Occidentului modernizat, trebuie să fie văzute ca o operă de secularizare, nu doar de apusenizare. La moartea patriarhului Adrian (+ 1700), Petru cel Mare a interzis ținerea de alegeri patriarhale, iar în 1721 a publicat faimosul său Regulament spiritual, alcătuit de Teofan Prokopovici (1681-1736), episcop de Pskov, ce suprima instituția patriarhiei și plasa conducerea Bisericii unui organ colegial. Conform acestui regulament, un oberprokuror laic, numit de împărat, trebuia să participe la dezbateri, aflându-se în fruntea aparatului administrativ al Bisericii.

Pentru a defini cât mai adecvat această situație în care Biserica e aservită statului, putem folosi sintagme precum: „paternalism”, „cezaro-papism” sau începutul „captivității babilonice” a Bisericii Ruse, care coincide cu intrarea într-o nouă pseudo-morfoză de tip protestant.

Petru cei Mare studiase cu atenție administrația bisericească din țările protestante și, folosindu-se de modelul țărilor scandinave, l-a introdus pe acesta în Rusia. Administrația bisericească a devenit preocuparea statului și nu a Bisericii.

Biserica, împreună cu statul, era chemată să contribuie la realizarea acestui bine „comun" al prosperității. Puterea statală a devenit atotstăpânitoare, prin excluderea celorlalte forțe din jurul ei. Astfel a apărut și s-a afirmat un sistem de absolută supremație statală asupra Bisericii. A treia Romă , Rusia Moscovită, după reformele lui Petru cel Mare, trebuia să iasă din izolare și să întâlnească Occidentul.

Cu Țarul Petru cel Mare, puterea statului își afirmă autonomia și nu-1 mai consideră pe patriarh ca fiind conștiința religioasă a imperiului. Țarul Petru înlătură teoria simfoniei bizantine a celor două puteri, distruge structura canonică a Bisericii și înlocuiește patriarhul, prin Sfântul Sinod, modelat din punct de vedere administrativ după un sistem protestant.

Dacă începutul secolului al XVIII-lea debutează printr-o reformă de tip protestant, practicat de către Țarii Petru cel Mare, Ana, Elisabeta și Ecaterina prin presiuni făcute asupra monahismului, prin sechestrarea bunurilor și reducerea numărului de mănăstiri, sfârșitul secolului al XVIII-lea se încheie printr-o renaștere minunată a spiritualității monastice.

Începutul veacului al XlX-lea a inaugurat o nouă etapă din istoria Bisericii Ortodoxe Ruse cu o serie de mari teologi, care a dat teologiei și gândirii religioase ruse o fizionomie proprie și o profunzime neegalată. Un veac de aur, care, ca o primăvară spirituală, a înviorat în vremea noastră duhul Bisericii primare, al Sfinților Părinți, al dragostei celei dintâi. Sfinți mari ierarhi, cuvioși și stareți, teologi și gânditori religioși, oferă o priveliște de rară ținută pentru Ortodoxia Răsăriteană și lumea creștină în genere. Serafim de Sarov, cel mai mare între sfinții ultimelor sute de ani, cei trei Filareți : de Moscova, Kiev și Cernigov, episcopii Ignatie Breanceaninov și Teofan Zăvorâtul de la Vâșa, stareții de la Optina: Leonid, Macarie, Ambrozie, Partenie din Lavra Pecerskaia și alți povățuitori de la Sarov, Valaam sau Troițko-Serghieva, preotul Ioan de Kronștadt și cugetători ca Kirejevski, Homiacov Soloviev și N.V. Gogol, fără a mai aminti, de un număr impresionant de vestiți teologi, profesori și scriitori religioși, care, cu toții împreună, au contribuit la mișcarea spirituală din Rusia.

Dar cea mai importantă figură religioasă din istoria Bisericii Ruse a veacului XIX- lea care a răsărit din această grădină a „răsadurilor evanghelice” rămâne marele mitropolit al Moscovei, Sfântul Filaret (Drozdov).

Pe fondul unei Biserici contestate și falsificate, denigrate sau inadecvat exaltate, trebuie înțeleasă semnificația profund teologică a operei sale omiletice. Cu un remarcabil simț al concretului, el a reușit să renască în conștiința contemporanilor însăși realitatea pragmatică, teologică, sacramentală, personală și comunitară, mistică și biblică a Bisericii.

Figura Sfântului Filaret. mitropolitul Moscovei, dobândește în cele din urmă dimensiunile profetice ale unei conștiințe ecleziologice unice în toate dimensiunile ei.

I.1.2. Reperele gândirii și formația teologic-omiletică a Sfântului Filaret

Dumnezeu a dăruit acestui om o putere colosală de muncă, spirit de coordonare, ansamblu și sinteză, independență și originalitate creatoare în gândire. Îndrăzneală, perseverență și răbdare, credință neclintită, dragoste pentru adevăr până la jertfă, având prilejul s-o probeze în viața sa îndelungată de arhipăstor (1782-1867) .

În ce privește viața religioasă din Rusia de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolul al XlX-lea. părea că teologia oficială este definitiv prinsă în chingile scolasticismului apusean, “captivitatea babilonică" nu dispăruse, așa cum uneori lasă să se înțeleagă părintele George Florenskv în necruțătoarele sale critici din Căile teologiei ruse.

Însă, în esență, Ortodoxia rămăsese vie în majoritatea centrelor monahale (cel mai cunoscut fiind cel de la Optina), dar și în conștiința Sfântului ierarh de Dumnezeu luminat. Filaret (Drozdov), mitropolitul Moscovei (1782-1867).

Sfântul Filaret este unul dintre teologii ruși care au asimilat moștenirea bizantină într-o slujire creatoare de propovăduire, fiind considerat o genialitate incontestabilă, un nou Ioan Gură de Aur, asupra personalității căruia și-au aplecat cercetarea diverși teologi și gânditori, fie din vremea sa, fie după aceea. Nu este imperios necesar a te raporta la ceea ce a scris sau la cât a scris ci la felul cum a trăit și a propovăduit și la felul cum răzbate spre
noi ființa sa, opera sa teologicâ și omiletică, prezența lui în conștiința bisericească, ca, in
cele din urmă, să devină de-a dreptul un fenomen eclesiastic și pastoral.

Nu poți să nu fi uimit, privind din existența noastră de acum această personalitate
complexă. Pentru a-l înțelege, trebuie să-l egalezi și, din înălțimea cugetării sale, ne punem
în ipostaza determinării și interogării propriei noastre cugetări.

Ne revine sarcina de a evidenția opera omiletică cea mai marcantă din istoria
Bisericii Ortodoxe Rusă a secolului XlX-lea, așezându-l fără nici o rezervă în galleria marilor Dascăli și Propovăduitori ai cuvântului divin, în timpurile și venind totodată în sprijinul păstorului-predicator .

Față de misticismul pietist și eterodox al primului sfert din veacul al XJX-lea, marea personalitate a lui Filaret, Mitropolitul Moscovei, se înalță ca o „Stâncă” a Bisericii. într-o scrisoare adresată Sinodului rus de către Patriarhul Constantinopolului în anul 1867, mitropolitul Filaret este numit un Stâlp, o Lumină și un Dascăl al întregii Ortodoxii, nu neapărat pentru lunga sa viață, ci pentru slujirea lui, ca martor fidel al tradiției patristice, al celei mai autentice și mai actuale. Iar Patriarhul Alexei al Moscovei avea să-l numească un gigant al teologiei, al filozofiei și al gândirii religioase.

Timp de jumătate de secol, ca slujitor, iar ca predicator peste șaizeci de ani, Sfântul Filaret, mitropolitul Moscovei, exercită o influență crescândă asupra destinului Bisericii și al statului. Arbitru recunoscut al tuturor evenimentelor ecleziastice, sârguincios ostenitor în toate domeniile de activitate de stat și sociale, el duce o viață retrasă, austeră, existența lui fiind o rugăciune și un dialog constant cu Dumnezeu. Cuvântul lui penetrant, minun mai marcantă din istoria
Bisericii Ortodoxe Rusă a secolului XlX-lea, așezându-l fără nici o rezervă în galleria marilor Dascăli și Propovăduitori ai cuvântului divin, în timpurile și venind totodată în sprijinul păstorului-predicator .

Față de misticismul pietist și eterodox al primului sfert din veacul al XJX-lea, marea personalitate a lui Filaret, Mitropolitul Moscovei, se înalță ca o „Stâncă” a Bisericii. într-o scrisoare adresată Sinodului rus de către Patriarhul Constantinopolului în anul 1867, mitropolitul Filaret este numit un Stâlp, o Lumină și un Dascăl al întregii Ortodoxii, nu neapărat pentru lunga sa viață, ci pentru slujirea lui, ca martor fidel al tradiției patristice, al celei mai autentice și mai actuale. Iar Patriarhul Alexei al Moscovei avea să-l numească un gigant al teologiei, al filozofiei și al gândirii religioase.

Timp de jumătate de secol, ca slujitor, iar ca predicator peste șaizeci de ani, Sfântul Filaret, mitropolitul Moscovei, exercită o influență crescândă asupra destinului Bisericii și al statului. Arbitru recunoscut al tuturor evenimentelor ecleziastice, sârguincios ostenitor în toate domeniile de activitate de stat și sociale, el duce o viață retrasă, austeră, existența lui fiind o rugăciune și un dialog constant cu Dumnezeu. Cuvântul lui penetrant, minunat, dar echilibrat, axat pe taina iubirii divine, smulge admirația tuturor.

Promotor al traducerilor Sfintei Scripturi și al Sfinților Părinți, el trăiește o intimitate particulară cu gândirea Sfanțului Grigorie Teologul, motiv pentru care mulți teologi au afirmat înrudirea cu acest tip de gândire și că merită să poarte numele de Teologul.

El este un înnoitor în toate domeniile vieții spirituale: păstor, predicator desăvârșit, exeget, creator de manuale, canonist, dogmatist, inițiator și, în parte, el însuși, traducător al Bibliei în limba poporului (până la el, Biblia se citea în paleoslavă) și al operelor Sfinților Părinți: Arhiepiscopul Filaret Gumilevski saluta începutul traducerii operelor patristice: ..O lume nouă s-a deschis. Și ce lume ! Lumea părinților bine cinstitori … care iubeau pe Domnul lisus Hristos cu un suflet înflăcărat.

Meritul cel mai mare al Sfântului Filaret este însă acela de a fi scos teologia rusă din săracele și uscatele tipare ale unei învățături de școală și din influențele apusene la care

o îndrumaseră reformele de la începutul sec. XVIII și reînvierea teologiei și a duhului Sfinților Părinți – o teologie vie, trăită, inspirată, mereu înnoitoare, fără să ai impresia că s-a schimbat clima spirituală trecând de la o epocă la alta. Mai ales în această privință. Sfântul Filaret determină o cotitură, un curent biblic și o Societate biblică, o nouă orientare și un punct de sprijin pe care îl vor fructifica și dezvolta ucenicii imediați și depărtați, mai toți mari teologi ruși din veacurile al XlX-lea și al XX-lea.

Sfântul Filaret nu a lăsat un sistem, dar cursurile lui de la Academie, operele lui. corespondența și mai ales predicile, izbesc prin marea unitate a viziunii lui teologice. Prin predicile sale teologice. în care aflăm acea părtășie prin har la firea dumnezeiască, formulată de Sfântul Filaret, în orizontul hristologic și în duhul omileticii transfiguratoare a marelui teolog și omiiet, vizibil amprentată pnevmatologic. Ortodoxia slavă a cunoscut plinirea contribuției rusești la teologia modernă a îndumnezeiții prin har. Rod al unei îndelungate experiențe, știința lui este traversată de către vizitele fulgurante ale Duhului Sfânt. Nu este de ajuns pentru el de a avea credință și de a o păstra, conținutul ei dogmatic trebuie să treacă în însăși realitatea vieții, cunoștința vie. așa cum este ea numită la slavofili. Această prestanță impune tuturor credincioșilor datoria sacră de a teologhisi.

Lupta lui pentru limba rusă viza, mai întâi de toate, accesul tuturor la teologie și la lectura Bibliei. Orice cuvânt propovăduit trebuie să treacă prin sita Tradiției și astfel, filtrat de orice subiectivism, se ridică la nivelul unei mărturisiri ecleziale a credinței.

Acest spirit și orizont nou îl intuia și îI aprindea el în ucenici și urmași, când le spunea: „Trebuie să nu rămâneți la începuturile sărace și copilărești ale învățăturii creștine, ci, treptat, să adăugați la ea noi și mult mai rodnice succese; ca nici o înțelepciune, nici cea ascunsă în taină să n-o socotiți străină pentru noi, însă, cu smerenie, să vă întocmiți mintea spre contemplarea dumnezeiască și inima voastră spre emoții cerești. Nimănui nu-i este îngăduit, în Creștinism, să rămână neînvățat deloc și ignorant, însuși Domnul nu s-a numit, oare, pe sine, învățător, și pe urmașii Săi, ucenici ? Mai înainte de a se numi creștini, ei toți, până la unul, se numeau ucenici … Dacă nu vrei să înveți și să te orientezi în Creștinism, apoi tu nu ești ucenic și nici urmaș al lui Hristos; nu pentru tine au fost trimiși Apostolii; tu nu ești ceea ce au fost toți creștinii, de la începutul Creștinismului: eu nu știu ce ești tu și ce va fi cu tine”.

Activitatea lui, plină de râvnă, multilaterală și deschizătoare de drumuri, determină pe istorici, să numească această perioadă din Biserica Rusă, „Epoca lui Filaret, iar un cercetător apusean ca Martin Jugie mărturisește despre el: „Rar se poate vedea un om care să exercite în țara sa o influență atât de puternică și de universală”.

Sfântul Filaret a fost în strânsă corespondență cu patriarhii Bisericilor orientale aflate sub jug otoman, precum și cu cel care a fost inspirat în alcătuirea acelui text profund numit Enciclica Patriarhilor Orientali din 1848. Această Enciclică era un răspuns la scrisoarea papei Pius al IX-lea, care pregătea dogma infailibilității pentru Conciliul I Vatican. Ea a fost recunoscută ca un text simbolic și de referință în conștiința ortodoxă. „Aici – spune Sfântul Filaret – trebuie să afirmăm adevărul, devenit fundamental, că numai poporul lui Dumnezeu este păstrătorul Credinței”și al Sfintei Tradiții. Ea se încheie printr-o reamintire a eclesiologiei conciliarității, în sensul cel mai larg al cuvântului, care este al Bisericii Ortodoxe din totdeauna Această enciclică este semnată de aproximativ treizeci de episcopi, între care Antim al Costantinopolului, Ierotei al Alexandriei, Metodie al Antiohiei, Chirii al Ierusalimului și totodată de Sfântul Sinod de la Constantinopol, de Sfanțul Sinod de la Antiohia și de Sfântul Sinod de ia Ierusalim.

Teologul Paul Evdokimov adaugă că Sfântul Filaret comentează în chip admirabil această enciclică, definind chiar principiul sobomicității: „Toți împreună și toți în succesiune formează, prin voia lui Dumnezeu, o singură Biserică ce este depozitară adevărată a Tradiției sfinte, Poporul care înseamnă ansamblul ierarhiei și al credincioșilor, constituit din aceste elemente inseparabile și complementare ale Trupului. – În ce privește prezența harului asupra celor eîerodocși, Sfântul Filaret spune – Vă rog, mai întâi, să nu numiți false acele Biserici care cred că Iisus este Hristos. Biserica creștină poate fi adevărată și mântuitoare, fără nici un amestec sau opinie dăunătoare a oamenilor, sau nu în întregime adevărată, amestecând adevărul cu erorile”.

Pentru el, creștinismul, este divizat în mod evident: autoritatea în Biserică aparține consensului unanim al Bisericii Universale, întemeiate pe Cuvântul lui Dumnezeu. Bisenca Ortodoxă a fost, întotdeauna, fidelă moștenirii credinței originare, întrucât este adevărata Biserică.

Sfântul Filaret nu judecă și nu condamnă celelalte entități creștine, afirmând: „Chiar Bisericile lipsite de adevăr aparțin, într-un anumit fel, misterului unității creștine. Judecata ultimă, – spune el – aparține lui Hristos, Capul Bisericii. Destinul creștinătății este unul și, în istoria decăzută a divizărilor noastre, se poate vedea o lucrare tainică a Proniei dumnezeiești, care vindecă rănile și îndreaptă rătăcirile, pentru a aduce Trupul slavei al lui Hristos Ia unitate și la desăvârșire. Un nou sinod ecumenic nu mai e cu putință, nu mai le lipsește lumina adevărului și uleiul dragostei din candelabrul apocaliptic.

Acum două secole Sfântul Filaret ilustra acestă poziție spre desăvârșire: „Nici una din cele mai adânci taine ale iconomiei dumnezeiești nu ar trebui privită de noi ca fiind străină nouă sau cu totul transcedentală: noi trebuie, cu toată smerenia, să ne îndreptăm mintea spre contemplarea dumnezeieștilor taine. Cu alte cuvinte, dogmele exprimă adevărul revelat, care nouă ne pare ca o taină de nepătruns, dar pe care noi trebuie să o cunoaștem printr-un anumit proces. în acest proces, în loc de a asimila taina unității după înțelegerea noastră, noi trebuie, dimpotrivă, ca susținuți fiind de profunda schimbare a duhului nostru, să pregătim terenul necesar perceperii tainelor duhovnicești. În afara adevărului prezentat de către sobomicitatea Bisericii, experiența personală ar fi lipsită de orice veridicitate, de orice obiectivitate. Ar fi un amestec de adevăr și minciuni, de realitate și iluzie, ar fi un misticism, în sensul cel rău la cuvântului. Adevărata natură a Bisericii este euharistică, adevărata intuiție teologică izvorăște din adâncul potirului euharistiei și strălucește în afară de tainica viață teurgică”. El se va dovedi și un protector, și un promotor al instituției stareților sau bătrânilor.

Sfântul Filaret avea toate datele pentru a crea un sistem teologic: o profundă înțelegere a adevărurilor teologice, o desăvârșită cunoaștere a cuvântului divin, o minte sistematizatoare și trează, aptitudinea pentru o expunere precisă și clară. Totuși, el nu a făcut aceasta: nici nu a intenționat, probabil. EI, care a trăit adevărul viu al credinței în ritmul vieții și nu în reflexiuni abstracte, nu s-a gândit, vreodată, să creeze un sistem.

Teologia predicilor Sfanțului Filaret este o expresie puternică a vieții sale religioase în Hristos. El. după pilda Sfinților Părinți, nu numai că gândește despre Dumnezeu, ci mereu se străduiește să-și curețe, să-și transforme viața, spre a fi vrednică de Dumnezeu Cel Sfânt.

Precum spunea părintele George Florovsky. propovăduirea lui era întotdeauna binevestire, niciodată nu era doar retorică. În ce privește lucrarea sa de dascăl, studenții îl cinsteau și-l iubeau nespus, rămânând adeseori, după terminarea orelor pentru a sorbi învățătura care curgea de pe buzele lui. Pe temeiul cursurilor ținute la Academie, arhimandritul Filaret a alcătuit trei cărți, de mare însemnătate pentru teologia biblică rusă: „Schiță de istorie biblică”, „însemnări la cartea Facerii” și „încercare de tălcuire a Psalmului 67”. Ca teolog și predicator. Sfântul Filaret urmează biblismul Sfinților Părinți, spunând în acest sens „Trebuie să consumi Cuvântul așa cum se consumă pâinea și vinul Euharistiei, dar, mai ales, precum în epicleza liturgică numai Duhul dă viață istoriei și revelează Cuvântul”.

În predicile Sfântului Filaret regăsim atât revelația Sfintei Scripturi, cât și cugetarea patristică: conectivitatea universală, legătura intimă în timp și spațiu a tuturor ființelor individuale și a speciilor lumii materiale, unitatea existențială dintre om și natură, dintre macrocosmos și microcosmos, dintre începutul și sfârșitul întregii creații. Prin constituția sa pământească și spirituală, cerească, omul accede, deopotrivă, la cele două lumi, văzută și nevăzută. Afirmația Sfântului Filaret este o încercare reușită de a uni taina lumii cognoscibile, materiale, cu taina lumii spirituale, iar omul, prin natura lui, prin existența lui. alcătuită din trup și suflet, aparține în mod existențial ambelor lumi. În gândirea Sfântului Filaret, istoria Bisericii începe cu istoria lumii. Creația lumii poate fi consideratd ca un fel de pregfitire pentru cea a Bisericii, deoarece scopul său final este ca regnul întregii naturi create sfi se regfisească In cel al harului … Lumea a fost creată pentru om și această creație este, de asemenea, cea a primei Biserici, al cărei principiu se află In chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Omul a fost introdus în lumea naturală în calitate de preot și profet pentru ca, prin mijlocirea lui, lumina harului să se comunice întregii creații … Atunci Fiul lui Dumnezeu ar fi locuit printre oameni și ar fi stăpânit cu slavă în lume, răspândind, fâră Încetare, lumina și puterea cerească, până la prefacerea pământului în cer … Prin neascultare, starea primară de fericire a fost distrusă, omul s-a îndepărtat de la comuniunea dătătoare de viață cu Dumnezeu, izvoarele harului dumnezeiesc au secat, iar legătura dintre om și Dumnezeu a fost stricată, dar, în adâncul naturii umane, sămânța Bisericii a rămas vie, ca făgăduința Seminței care va zdrobi capul șarpelui.

Pentru aceasta, Biserica, comunitatea sacramentală mai înainte de toate, este locul participării la taina permanentă a adevărului, la Sinodul convocat în permanență, ceea ce plasează Biserica sub abisul infinității divine, deasupra abisului neantului. Cuvântul trăiește și creează Tradiția, transcende o simplă memorie de formule și de texte și face să vadă, de-a lungul acestora, suflul neîntrerupt al înțelepciunii lui Dumnezeu, al cărui loc este cu adevărat Biserica. Pentru aceasta, este important să distingem Tradiția Bisericii de tradițiile multiple. Foarte neîncrezător în opiniile laice, Sfântul Filaret apără, totuși, foarte energic, libertatea acestor opinii, se ridică împotriva oricărei dogmatizări a unei doctrine și distinge între „opiniile" teologilor și „definițiile Bisericii”. Pentru aceasta, în gândirea Sfântului ierarh, „Biserica Ortodoxă nu are un organ permanent de interpretare infailibilă care ar avea forța dogmelor, în caz de nevoie; doar Sinodul are această autoritate supremă”. El lasă credincioșilor tot discernământul propriu, și, totodată, ghidați de lumina Sfinților Părinți, credincioșii se desăvârșesc împreună Intr-o comuniune totală, ceea ce alcătuiește exact miracolul Bisericii.

Sfântul Filaret scoate în evidență caracterul istoric al Bibliei. Istoria lumii se împletește la nivelul Testamentului, al Legământului, ceea ce alcătuiește fondul ascuns al istoriei sacralizate a Bisericii, în geneza sa, Biserica urcă la momentul creației lumii. Lumea a fost creată în vederea Bisericii. Ea se înalță chiar până la a fi „Mielul jertfit înainte de întemeierea lumii” (reper de formare al teologiei lui Nicolae Bugaev 1837-1903). în conformitate cu Sfânta Tradiție, Sfântul Filaret situează Biserica în Rai. Dumnezeu vine în răcoarea serii, conversează cu omul. Esența însăși a Bisericii este această comuniune care îndumnezeiește, comuniunea între Dumnezeu și om.

Astfel, principiul însuși al Bisericii este deja depus după chipul lui Dumnezeu întreit, imagine a unității în multiplu, de așa manieră încât structura însăși a ființei umane este eclezială (punct de plecare a „sobornostului” lui Homiacov). în funcție de acest caracter eclezial al existenței pe care omul trebuie să-l aibă, In însăși ființa lui, omul poate să dobândească iubirea divină. Căderea a întrerupt izvorul nesecat al harului. Totodată,

înțelepciunea lui Dumnezeu salvgardează principiul însuși al Bisericii: coborârea lui Dumnezeu către om și urcarea omului către Dumnezeu. Dumnezeu așteaptă mișcarea liberă a spiritului uman și omul aspiră la vremuri de împrospătare mesianică.

Tot în Vechiul Testament este o prefigurare a Noului Testament și, în același timp, genealogia Mântuitorului exprimă formula sinergismului, a actului divin și a actului uman. În predicile Sfântului Filaret, praznicul Bunei Vestiri inaugurează Noul Legământ, iar „Născătoarea de Dumnezeu” anunță deja Nunta Mielului, iar ziua Nașterii este deja primăvara Paștelui viitor, inaugurat. Astfel, Hristologia Sfântului Filaret este esențialmente comuniune edenică, reluată în Hristos și confirmată în manifestările neîncetate ale iubirii lui Dumnezeu. Ea se înrădăcinează în inefabila taină a Crucii, ceea ce suprimă în mod radical orice concepție moralizantă și psihologizantă a jertfei. Pentru aceasta, Biserica este, mai înainte de toate, Trupul lui Hristos: unitatea de natură conjugală, legământul, pecetluit prin nuntă, al unei „aceleași vieți în Dumnezeu și în oameni”. „Unul în Hristos” este manifestat prin Duhul și Biserica apare ca o Cincizecime perpetuă, ceea ce subliniază primordialitatea vieții asupra oricărui principiu de putere (încă o idee care va avea toată rezonanța în teologia slavofilă).

Se cunoaște uimitoarea predică a Sfântului Filaret, Cuvântul din Vinerea Mare, cu celebra expresie Iubirea Tatălui, care crucifică, iubirea Fiului, care se crucifică și iubirea Duhului Sfânt, care triumfa prin puterea invincibilă a Crucii. Taina Crucii este radical inefabilă, căci ea urcă în sus până la jertfa Mielului ceresc, în sanctuarul veșnic al Sfintei Treimi. Crucea, formată din ura iudeilor și violența păgânilor, nu este decât o imagine terestră a umbrei cruci cerești. Mai mult decât un instrument al mântuirii, crucea este însăși închipuirea iubirii eterne a lui Dumnezeu.

Cât privește alcătuirea eclezială, predicile Sfântului Filaret afirmă într-un mod foarte clar: unicul cap al Bisericii este Iisus Hristos. Piatra pe care este zidită Biserica nu este Apostolul Petru însuși, ci mărturisirea lui de credință: „Tu ești Hristos”, „căci nimeni nu poate să pună o altă temelie a Bisericii decât cea care a fost pusă, adică Iisus Hristos” (I Cor. 3, 11). Biserica Răsăriteană rămâne întru totul adevărată, păstrătoarea fidelă a tradiției primare a Bisericii apostolice. Problemele de credință apar din hotărârile făcute prin vocea Sinoadelor Ecumenice. Unitatea Bisericii este tainică (Sfântul Filaret insistă mult pe această latură apofatică). în mod exterior, această unitate se afirmă în mărturisirea aceleași credințe, a acelorași taine, în formulele dogmatice ale sinoadelor. Unitatea nu are un criteriu juridic (Homiacov), formal.

Dar, numai la lumina alcătuirii ei interioare, intime, tainică, ca și Duhul Sfânt, teologii vor face apel, recurgând atât la Catehismul sau la predicile Sfântului Filaret,cât și la un Filaret mărturisitor și martor al Sfinților Părinți. El transmite ascultătorilor săi Duhul Ortodoxiei.

Cu privire la Biserica Apuseană, opinia Sfântului Filaret este foarte ponderată, ghidată de o profundă iubire a spiritului său universal. „Biserica Apuseană vine de la Dumnezeu, chiar dacă s-a separat de sora ei, Biserica Ortodoxă, atunci când a definit câteva dogme, fâră participarea acesteia din urmă (Homiacov va dezvolta mai târziu acest reproș)”.

„Teologia lui țâșnește și se încheagă din meditație și din rugăciune, citiri dumnezeiești și Sfânta Liturghie, nevoințe și atingeri harice. El a trăit teologhisind, a lucrat ca un teolog, ridicând totul spre adevărurile fundamentale ale credinței”. Teologia lui curge cu viața lui, cu sărbătorile, vizitele pastorale, întâlniri, sfaturi, chiar acte de cancelarie, rezoluții, încât idei importante și profunde se pot găsi în toate avizele lui și încât vorbirea lui obișnuită devine teologie.

La însărcinarea Comisiei instituțiilor de învățământ duhovnicesc a alcătuit Privire de ansamblu asupra științelor teologice, în care școala rusă și-a dobândit prima încercare de sistematizare și punere în conlucrare a principalelor ramuri teologice. Alte lucrări teologice mai însemnate ale sale sunt Expunerea deosebirilor dintre Biserica de Răsărit și cea de Apus în privința învățăturii de credință în 1811 și mai ales Catehismele pe scurt 1828 și pe larg 1839, care au cunoscut o uriașă răspândire în lumea ortodoxă. De asemenea, a avut ascultarea de a alcătui rânduiala slujbei de mulțumire către Dumnezeu pentru izbăvirea Bisericii și a poporului rus de năvălirea francezilor.

Dar îmbelșugata bogăție de gândire dumnezeiască, risipită, ca semințele pe ogor, o vom afla în renumitele sale predici. In ele vom găsi acele „pietricele de briliant”, după expresia filozofului Ivan Kireievski.

I.2. Explorarea operei teologice a Sfanțului Filaret în spațiul românesc.

În anul 1857 apare la Iași Catehismul ortodox – Filaret mitropolitul Moscovei, traducere realizată de arhimandritul Melchisedec, viitorul episcop al Romanului, aceasta fiind considerată prima lucrare de traducere, în limba română a operei filaretiene.

În anul 1929 apare în revista Biserica Ortodoxă Română, an. XLVII, articolul Alt mare chip al predicii ortodoxe – Filaret Drozdov, semnat de părintele arhimandrit Iuliu Scriban.

În 1960, în revista Ortodoxia, an. XII, nr. 2, părintele magistr. Constantin Galeriu, semnează articolul: Mitropolitul Filaret al Moscovei ca Teolog. Articolul este o lucrare de

seminar pentru titlul de magistru în teologie și a fost alcătuit sub îndrumarea stințiifică a prof. N. Chițescu, care a și dat avizul spre publicare.

În anul 2002, la Editura Sofia, București, apare lucrarea Sfântul Filaret Mitropolitul Moscovei – Cuvinte despre Taina Crucii, aceasta fiind o traducere, tematică, de Xenia și Adrian Tănăsescu-Vlas, operată după volumul Слова и Речи. Митрополит Московский и Коломенский (Cuvinte și Discursuri. Mitropolitul Filaret al Moscovei și Kolomnei) voi. I- V, ediția a Vll-a, Moscova, 1873-1885. Lucrarea conține o introducere despre viața Sfântului Filaret (numit ъn introducerea acesteia „Noul Gură de Aur”) și conține 10 cuvântări închinate Sfintei Cruci.

Tot la Editura Sofia, în anul 2007, apare Catehismul Ortodox – Sfântul Filaret Mitropolitul Moscovei, traducere realizată de Gheorghiță Ciocioi, Catehism considerat ca fiind cea mai clară expunere a credinței Ortodoxe din ultimii 200 de ani, și acceptat ca autoritate de Ortodoxia din Răsărit. Mărturie In acest sens sunt cele peste 120 de ediții pe care le-a cunoscut în limba rusă din 1823 încoace, la care se adaugă numeroase alte ediții în diverse limbi.

•

Totodată, modesta noastră lucrare nu dorește a aduce numai un serviciu dezvoltării teologiei, ci și contribuția noastră la monumentul personalității marelui ierarh, teolog și propovăduitor al Bisericii Ruse. Am încercat, prin aceste considerații de început, să evidențiem opera și importanța gândirii teologice a Sfântului Filaret în contextul social- religios al Bisericii Ruse de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XlX-lea. Nu am vorbit decât tangențial despre viață și operă, pentru că o vom face în partea întâi a lucrării. Plecând la drum, însă, cu creionarea unor elemente esențiale ale operei omiletice, nu putem să nu anticipăm că una din cerințele sine qua non ale reușitei este concordanța între învățăturile propovăduite și viața celui chemat să împlinească această slujire.

Considerăm, așadar, că cele spuse de noi până acum sunt, în linii mari, coordonatele majore ale concepției teologice ce decurge din monumentala operă filaretiană.

CAP. II. VIAȚA ȘI OPERA SFÂNTULUI FILARET (DROZDOV), MITROPOLITUL MOSCOVEI ȘI KOLOMNEI

Breviar bio-bibliografic

II.1. Perioada de formare, portretul spiritual-moral al marelui dascăl și ierarh

Privită în liniile ei generale, viața Sfântului Filaret poate fi împărțită, cronologic, în mai multe etape, delimitate de promovarea lui academică și ierarhică.

Cu șapte ani înainte ca ateismul să se dezlănțuie prin mijlocirea Revoluției franceze, când întunecatul „Secol al luminilor” se pregătea să nască „Secolul științei”, cel fără știință de Dumnezeu, Cel ce este minunat întru sfinții Săi a revărsat, după tainica iconomie a Sfatului celui mai presus de veci, duhul și puterea marilor Ierarhi și Dascăli ai Bisericii într-un prunc, pe care l-a sfințit din pântecele maicii sale ca să întărească, prin viața sa și cuvântul său, credința și trăirea poporului creștin amenințat de necredință și de rătăcirile pe care le răspândeau, cu multă sârguință, puternicii și înțelepții acestei lumi.

Același Dumnezeu al istoriei trimite pe Dreptul Său, Sfântul Filaret, ca să aducă aminte lumii că dobândirea Duhului Sfânt se face doar prin credința adevărată și numai în Biserica Pravoslavnică, în care va predica, prin cuvântul său adânc și însuflețit, taina mântuirii.

Acest vlăstar a odrăslit la 26 decembrie 1782 (6 ianuarie 1783) din rădăcina bine înmiresmată și sfințită, din neam în neam, prin slujirea altarului, în târgul Kolomnei, în vechea familie preoțească a Drozdovilor ca fiu al preotului Mihail Teodorovici, slujitor al Catedralei din Kolomna. înainte de intrarea în monahism, la botez, a primit, după frumoasa datină creștinească păstrată în poporul rus, numele unui sfânt, se numea Vasile Mihailovici Drozdov, numele arătând cui avea să urmeze, cu fapta bună și cu puterea cuvântului său, de Dumnezeu insuflat.

Anii tinereții i-a petrecut la bunici: preotul Nichita și preoteasa Domnica erau oameni simpli, „izraeliți” fără vicleșug, care slujeau Domnului fără mândrie și sete de câștig urât. Acești oameni credincioși l-au crescut pe pruncul Vasile întru învățătura și cu frică de Dumnezeu, învățându-1 să iubească podoaba casei Lui și buna mireasmă a sfintelor rugăciuni; iar pentru acest prunc, joaca cea mai plăcută era a săvârși acasă ceea ce văzuse că făcea preotul la slujbă, la fel ca Sfântul Atanasie cel Mare în copilăria sa. Vocația acestei chemări redescoperă dimensiunea uman-arhierească viitoare a întâlnirii cu Dumnezeu, a celui ce va săvârși, în liniștea Sanctuarului sfânt, jertfa cea fără de sânge.

În copilărie tânărul va crește sub dubla fascinație a slujbelor dumnezeiești din biserica parohială a orașului și a majestuoasei naturi din nordul Rusiei, pe care o va îndrăgi până la sfârșitul vieții. Când pruncul a crescut și venise vremea să fie dat la învățătură, la 20 decembrie 1791 se înscrie mai întâi la seminarul orașului Kolomna, unde a studiat între anii 1791 și 1799, an în care s-a desființat acest seminar, după care, în martie, anul 1800, se transferă la seminarul superior de la Troițko-Serghieva (Marea Lavră a Sfântului Serghie). În anul 1803, absolvind acest seminar, care, pe atunci, era cea mai bună școală duhovnicească din Rusia și aceasta datorită mitropolitului Platon al Moscovei, bărbat duhovnicesc, cărturar și iscusit în cuvânt. Tânărul Vasile, având de mic copil duhul înțelepciunii și al priceperii, sporea cu învățătura, așa încât, terminând seminarul în 1803, a fost oprit acolo ca dascăl. Un lucru este important în anii copilăriei petrecuți atât în Kolomna cât și în seminarul superior de la Troițko-Serghieva, unde Sfântul Filaret își petrece studiile și anii copilăriei, îl constituie atracția irezistibilă spre natură, spre viul care pulsează în existența revelației naturale.

În caracterizare, părintele rector, arhimandritul Evgraf, a scris: Este deosebit de ager, sârguitor și are spor. Pe lângă o minte subțiată prin rugăciune și luminare dumnezeiască, Vasile avea voința, nespus de tare, a marelui său ocrotitor ceresc și curând a fost îndrăgit de renumitul mitropolit al Moscovei, Platon Levșin (+1812), pentru darul său de dascăl și propovăduitor. După un strălucit examen trecut în fața mitropolitului Platon, a fost numit imediat profesor al seminarului, predând limbile clasice, greacă și ebraică, iar din 14 ianuarie 1808, profesor superior de retorică.

Acest sfânt ierarh, pururi pomenit, a făcut mari strădanii, binecuvântate de Dumnezeu, pentru eliberarea școlii teologice rusești de apăsătoarea moștenire scolastică venită din Apus, prin mijlocirea cărturarilor școliți la Academia din Kiev, propovăduind întoarcerea la izvorul de ape vii al Sfinților Părinți. Nimeni nu termina seminarul Lavrei, fără să cunoască, temeinic, limbile greacă, ebraică și latină, pentru a putea citi în limbile lor Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinți, lucru ce, pe bună dreptate, era socotit neapărat necesar pentru un teolog. Și asta în privința cărturăriei; iar în privința vieții duhovnicești din Lavră, Vasile Drozdov, om al blânzilor, asemenea fețelor biblice Moise și David, întrupase duhul frățietății și al dragostei.

Sămânța aruncată de acesta a căzut în pământ roditor: iar în ziua de 16 noiembrie, a anului mântuirii 1808, Vasile a primit cinstitul chip al călugăriei, cu numele de Filaret, în cinstea Sfântului Filaret cel Milostiv. Peste cinci zile, a fost hirotonit ierodiacon de efltre același mitropolit și dupfi înțelegerea avută cu tânărul hirotonit, părintele Filaret urma să rămână în Lavră, visul lui cel mai drag fiind acela de a sluji lângă moaștele Preacuviosului Serghei.

Se poate vorbi deja de aici, de frumusețea articulată la Sfântul Filaret în etalonul sfințeniei ce vine din viața de Lavră și care face ca omul să fie duhovnicesc. Dragostea de frumusețe, prin care asceza creează omul filocalic, este o caracteristică distinctivă a sfinților, în puterea de săvârșire a binelui, care se revarsă din Binele Suprem.

După câțiva ani avea să grăiască cu inimă înfrântă: „Cine-mi va da mica biserică de lemn în care, pentru prima oară, a fost numit aici numele Prea Sfintei Treimi ? Cum aș intra în ea, la privegherea cea de toată noaptea, când torța luminează cu foșnet și fum, citirile și cântările sfinte, iar inimile celor ce se roagă ard lin și mai limpede ca o lumânare, iar îngerii urcă și se pogoară în flacăra jertfei lor duhovnicești ! Deschideți-mi ușa chiliei, să pot trage în piept văzduhul ei, ce freamătă de glasul rugăciunilor și suspinărilor Preacuviosului Serghei, care e rourat de ploaia lacrimilor lui … Căci toate acestea sunt aici, doar că sunt îngropate de vreme sau închise în aceste clădiri mărețe, ca o comoară de mult preț, într-un chivot măreț. Deschideți-mi chivotul, arătați-mi comoara: ea este nefurată și necheltuită; din ea, fără să se împuțineze, putem lua cele de folos: liniștea rugăciunii, simplitatea vieții, smerenia cugetării".

Dar judecățile lui Dumnezeu sunt neurmate: asemenea Cuvântătorului de Dumnezeu, Sfântul Grigorie, smeritul Filaret a fost chemat să jertfească dorința sa de liniștire spre folosul Bisericii, care avea nevoie de talanții săi.

Sn 1808 este hirotonit diacon de către Mitropolitul Platon, iar în anul 1809 noul ierodiacon părăsește Lavra, fiind chemat în Sankt-Petesburg, ca profesor: plecat din tihna duhovnicească a Lavrei în viforul grijilor lumești și al credințelor deșarte, întâmpinat, cu reținere, de mulți oameni, pe care duhul cu adevărat creștinesc al nevoitorului îi stingherea și supăra, el s-a făcut și mai adunat în sine, dobândind prin rugăciune darul înțelepciunii, lipsite de răutate și al deosebirii duhurilor.

În ziua de Paști din anul 1809, a fost hirotonit, întru ieromonah, de Mitropolitul Ambrozie al Novgorodului și Sank-Petersburgului, ca mai apoi, în anul 1811, să fie ridicat la treapta de arhimandrit.

Din 8 februarie 1810, în vârstă de numai 27, ani, trece ca profesor la Academia Teologică din Sankt-Petersburg, unde predă ermineutica, istoria biblică, arheologia, dreptul canonic și o ramură a dogmaticii.

Iar în II martie 1812 a fost numit rector al Academiei Duhovnicești din Sank- Petersburg și asociat la comisia de reorganizare a școlilor de teologie, datorie pe care a împlinit-o până în 1819. Ca profesor, acum alcătuiește, creează manuale, opere teologice, și predică cu orice ocazie.

În 1814 este cinstit cu titlul de doctor în Teologie și încă cu o seamă de alte titluri bisericești și civile, tot acum, este afiliat al Societății Biblice. În toți acești ani, în viața lui primul loc l-a ocupat slujirea învățătorească.

Propovăduirea lui era arzătoare, deopotrivă adâncă și de mare frumusețe, căci Sfântului Filaret i s-a potrivit troparul Cuvântătorului de Dumnezeu Grigorie, cu care s-a asemănat în multe privințe: „că celui ce a cercetat adâncurile Duhului și frumusețea cuvântului s-a adăuga.

Arhimandritul Filaret, este din ce în ce mai solicitat de înalta societate din Sankt- Petersburg pentru a predica. La data de 15 septembrie 1811, a fost în Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Sankt-Petersburg, aici a predicat cu prilejul aniversării a zece ani de la încoronarea împăratului Alexander I, a fost pentru prima dată când Sfântul Filaret predică în fața familiei imperiale. Cu părere de de rău, predica ținută în acea zi nu s-a păstrat.

În iunie și iulie 1815 a revizuit întreaga activitate de la Academia Teologică din Moscova, dar și seminariile din Novgorod, Tver, Vladimir, Yaroslav, Kostroma și Moscova, precum și un număr mare de școli din aceste provincii. În martie 1816, prin decret al Sfântului Sinod din Moscova, s-a hotărât plecarea lui la Sankt-Petersburg. Înainte de a pleca, a stat un timp, la Mănăstirea Novospaski. În 2 iunie 1816, a fost numit membru al Comitetului care se ocupă de cazurile ce țin de instanță canonică și spirituală în Finlanda. În 16 iulie 1816 a devenit membru al Consiliului de administrație al Societății Imperiale filantropice.

În iama lui 1816 a primit vestea că tatăl său, preotul Mihail Drozdov, este grav bolnav, pentru ca în 18 ianuarie să primească știrea dureroasă că tatăl lui a murit. Preotul Mihail Drozdov a fost înmormântat în cimitirul Petropavlovsk din Kolomna.

În 23 iunie (5 iulie) anul 1817 arhimandritul Filaret a fost hirotonit întru arhiereu în Catedrala Sfânta Treime din Lavra Alexander Nevsky, la recomandarea episcopului Ambrozie de Novgorod și prin ordinul Sfântului Sinod, pentru eparhia Revel și Vicar la Sankt-Petersburg.

La 21 septembrie 1818 el a fost ales membru cu drepturi depline al Academiei Ruse, ca mai apoi, în 15 martie 1819 episcopul Filaret este transferat în eparhia Tver, unde a fost ridicat la rangul de Arhiepiscop de Tver. Aici a renovat în întregime catedrala și multe biserici parohiale, dovedindu-se un mare restaurator și un neobosit predicator.

În 26 septembrie 1820 a fost numit Arhiepiscop de Yaroslav și Rostov.

La începutul domniei Țarului Nicolae I Pavlovici (1796-1855), vlădica a fost înălțat Ia treapta de Mitropolit al Moscovei, la 3 iulie 1821, în catedrala moscovită Adormirea Maicii Domnului (Uspensky Sobor ridicată între anii 1475-1479), în semn de recunoștință pentru cinstea și înțelepciunea dovedită, cu prilejul succesiunii țariste la tron, căci el fusese cel care, la însărcinarea Țarului Alexandru I Pavlovici Romanov (1777-1825), alcătuise actul prin care era lăsat ca moștenitor ai imperiului Nicolae fratele Țarului, care era ținut ascuns în Catedrala din Kremlin (construită între anii 1475-1479). După moartea Țarului Alexandru, prin faptele sale cumpănite și înțelepte a ajutat ca depunerea jurământului de către noul Țar să se facă în Moscova fără tulburări.

El s-a folosit de acest prilej pentru a da un nou imbold unei alte mari lucrări alese; tălmăcirea Sfintei Scripturi în limba rusă, la care el a lucrat toată viața ca traducător, redactor și apărător al ideii de editare a Biblie în limba rusă, sintetizând principiile generale de care e dator să țină seama traducătorul Scripturii. Iată ce spune el în această privință: „Măreția Sfintei Scripturi stă în puterea, nu strălucirea cuvintelor; de aici urmează că nu trebuie să ne legăm prea mult de cuvintele și expresiile slavone, de dragul părutei lor însemnătăți … Trebuie păstrat, cu osârdie, duhul vorbirii, așa încât dialogul să fie redat în stil dialogic, narațiunea să fie redată narativ”.

Cu toate că această lucrare a întâmpinat foarte multe piedici, în cele din urmă ea s- a împlinit, ușurând citirea Sfintelor Scripturi pentru rușii, mai puțini cunoscători ai limbii slave bisericești, care alcătuiau cea mai mare parte a poporului.

În anul 1860 au apărut, într-un singur volum, cele patru Evanghelii, iar în anul 1862, Noul Testament complet. Traducerea Vechiului Testament, a durat mai multă vreme, așa încât, întreaga Biblie a fost editată în limba rusă abia după adormirea Sfântului, în anul 1876.

În urma profundei zguduiri pricinuite de războiul lui Napoleon, nobilimea și intelectualitatea rusă începuse să treacă de la ateism-voltarianism la felurite secte mistice apusene și loji masonice. însuși împăratul Alexandru I, a cărui creștere nu era întemeiată pe tradiția Bisericii Ortodoxe, ci doar pe principii generale și idei tulburi, de felul „virtute” și „umanitate”, a suferit o criză religioasă, care nu s-a încheiat cu întoarcerea sa la Ortodoxia cea adevărată, ci l-a dus la gândul că adevăratul creștinism nu se află în niciuna dintre confesiunile creștine. Pentru el, adevărul religios stă într-un creștinism abstract, fără Biserică și dogme, în care ar putea să se unească reprezentanții feluritelor confesiuni, mărturisind o singură religie evanghelică universală. Prințul A. Golițîn, ober-procurorul Sfântului Sinod și din anul 1817 nou-întemeiatului Minister al Afacerilor Religioase și al Luminării Poporului, avea aceleași vederi.

În 1817 a început din nou să fie editat jurnalul masonic „Vestitorul Sionului”, s-au răspândit foarte mult scrierile misticilor apuseni. Sfântul Filaret a rămas însă străin sufletește de aceste învățături nesănătoase. Iubind simplitatea credinței, el amintea, în chip viu și lucrător, de porunca evanghelică: Nu fiți prunci cu mintea. Pe de altă parte, el a văzut cu mare înțelepciune de păstor că la temelia trecerii de la necredința în Dumnezeu la credințele cele rătăcite se află o sete adevărată de trăire duhovnicească, sete pe care, de multe ori, a izbutit să o folosească spre a dobândi suflete pentru viața veșnică. Continuând să predice cu osârdie, a înveșmântat învățătura mântuitoare în haină prealuminată de praznic al cuvântului așa cum Ortodoxia rareori a mai cunoscut de la marii Dascăli ai lumii și Ritori ai Bisericii din vechime, care a covârșit pe cei mai mari cărturari ai vremii și au dat prilejul să se spună că mitropolitul Filaret, a însemnat, lumește vorbind, pentru literatura bisericească rusă, ceea ce a însemnat Pușkin pentru cea laică, având în vedere, că nici poezia nu i-a fost străină.

Cu privire la insuflarea sa în alcătuirea predicilor lui și repeziciunea uimitoare cu care erau alcătuite, în acest sens poate da mărturie marele patrolog, Episcopul Filaret (Gumilevski) de Cemigov, care spune că erau scrise dintr-o dată, în două-trei ceasuri. Că această repeziciune nu era rodul unei măiestrii omenești, o dovedesc minunata armonie dintre gând și veșmântul cuvintelor, model greu de găsit chiar la Sfinții Părinți, cuvântul luminează o frumusețe strălucitoare, deseori orbitoare pentru ochii sufletești, necurățiți.

Portretul spiritual-moral al ierarhului este de o rară frumusețe. Cei care l-au cunoscut îl zugrăvesc ca pe un om smerit, foarte zelos, ducând o viață de austeritate, rugăciune, iubire și credință: „A gândi și a-și aduce aminte de sine, cât mai puțin, iar despre alții, cât mai mult, îi era o regulă de viață”.

O smerenie profundă îi încadra puternica personalitate: „Numai smerenia, spunea el -, poate să dea liniște sufletului. Sufletul care nu are smerenie, care, necontenit, este zbuciumat și învăluit de patimi, este întunecat și tulbure ca haosul; întăriți-1, adunându-1 în smerenie; numai atunci va începe a se forma lumea armonioasă a cugetelor și simțirilor drepte”.

Remarcabilă este și blândețea lui, când era vorbit de rău, răspundea: „din mila lui Dumnezeu, dacă cineva judecă despre mine fără bunăvoință, eu socotesc că am meritat-o și nu-mi schimb atitudinea mea de bunătate față de criticul răuvoitor. La clevetire este mai bine să răspunzi cu blândețe … Murdăria trebuie spălată cu apă curată. Murdăria nu o vei spăla cu murdărie … Cu un ochi bănuitor, poți să ajungi până la ura de oameni; cine vrea să aibă dragoste fața de aproapele, acela trebuie să aibă un ochi simplu. Mai bine este prisosul de încredere, decât prisosul de bănuială. Căci încrederea de prisos este greșeala mea, iar bănuiala de prisos este suferință pentru aproapele … Contactul cu cei smeriți ai pământului mă mângâie și-mi este de folos. Ei îmi sunt foarte dragi”.

Ca ierarh, Sfanțul Filaret a vegheat neadormit asupra stării duhovnicești și educației clerului. Hotărârile sale în probleme de disciplină bisericească erau atât de renumite prin dreapta lor socotință, încât au fost adunate și editate, ca model, pentru alți ierarhi. Suveranitatea mergea la vlădica mână în mână cu milostenia: pe aceasta însă obișnuia să o facă în taină, după porunca Evangheliei. Iată o pildă: un oarecare preot fusese oprit de la slujire de către Sfântul Filaret în urma repetatelor beții și a refuzului de a se îndrepta. Cel căzut în greșeală avea familie numeroasă și, fără leafă de preot, nevinovații copii se vedeau amenințați cu lipsa mijloacelor de trai. S-a întâmplat însă altceva: în fiecare lună soția preotului primea, de fiecare dată prin altcineva, o sumă de aceeași valoare cu salariul oprit a) soțului. Până la urmă, preotul și-a venit în sine și s-a pocăit, îngăduindu-i-se iarăși să slujească și să primească leafa. De atunci a încetat să mai vină și milostenia: unul dintre mesagerii ei s-a scăpat cu vorba și s-a aflat că binefăcătorul tainic era însuși mitropolitul Moscovei, Sfântul Filaret. Așa împacă Sfinții dreptatea cu milostivirea, după asemănarea Tatălui Ceresc.

Felul în care se nevoia acasă Sfântul Filaret nu era cunoscut nici de slujitorul său de chilie. Sfântul Ambrozie de la Optina, care scria cuiva că în privința lui s-au împlinit cuvintele Sfântului Isac Șirul: „întâi-stătătorule, revarsă asupra tuturor mila Ta și ascuns față de toți”. Hainele erau cât se poate de simple, iar mobila din lemn oarecare, cu saltea ieftină. Și cu toate că marele ierarh era primitor de oaspeți, pe care îi îndestula cu bunătăți, el însuși era un postitor adevărat. Atunci când egumenul Lavrei a vrut să-i schimbe mobila simplă cu una luxoasă ierarhul l-a oprit, spunând „nu” fără supărare: „Divanul nu e pentru sultanul Turciei. Pentru ce atâta bătaie de cap ? Salteaua, am poruncit să se facă aici, iar partea de lemn, o vor face ai noștri, cum se vor pricepe, să nu se capitoneze și să nu se vopsească”.

Surprindem, deci, o icoană de viețuire curată și smerită, o genealogie interesantă, ce va constitui un element determinant al personalității Mitropolitului Filaret ca predicator.

II.2. Sfârșitul vieții lui Filaret Mitropolitul Moscovei

Către sfârșitul vieții, Sfântul Filaret a primit darul înainte-vederii. Însemnate sunt, mai ales, prorociile lui privitoare la catastrofa care avea să vină la o jumătate de veac după moartea sa.

Iată câteva mărturii în această privință :

Un vicar al său, episcopul Leonid (Krasnopevkov), își amintea: „Odată i-am spus mitropolitului Filaret că ar fi de dorit să fie statornicite în scris gândurile sale cu privire la deosebirile dintre noi și cei de rit vechi. Sfântul Filaret l-a întrebat „De ce ?” – „Pentru viitor”, a fost răspunsul meu. Mitropolitul a răspuns emoționat că el simte viitorul a fi acoperit cu un nor negru și că, atunci când furtuna se va potoli, oamenii zguduiți de loviturile trăisnetelor, vor uita tot ce a fost înainte de acea furtună”.

Același episcop Leonid scrie: „N. A. Muraviov spunea cfl Vlădica vedea viitorul în culori sumbre și mi-a transmis urmfitoarele cuvinte autentice lui: Atunci când mă uit la copii mici, nu pot rămâne nepăsător la gândul că vor trebui să sufere in viața lor, sărmanii și spunând aceste cuvinte, Vlădica plângea”. O altă prorocie asemănătoare se întâlnește în scrisorile Sfanțului Ambrozie de la Optina: „Mi-am amintit cuvintele mitropolitului Filaret, care nu îngăduia să se facă veșminte de preț pentru icoane, fiindcă se apropie vremea când oamenii cu gând rău vor lua veșmintele de pe icoane”. Cu două luni înainte de moartea sa, el i-a spus egumenului Lavrei, că a început să-și vadă trecutul mai limpede ca înainte. Arhimandritul l-a întrebat: Și viitorul ? Ce vedeți în viitor ? Cu privire la viitor, a răspuns Vlădica, o furtună înfricoșătoare ce vine dinspre Apus”.

Fiind sălaș viu al Sfintei Treimi, Sfântul Filaret a primit încă din timpul vieții darul facerii de minuni. Nimeni dintre cei ce au cerut cu credință ajutorul lui nu a rămas rușinat și, spre dovedirea acestui lucru, iată câteva vindecări minunate, săvârșite prin mijlocirea Sfântului.

O fetiță de opt ani, complet paralizată, a început să meargă îndată ce mama sa a adus- o sub binecuvântarea ierarhulului. O fecioară, care vreme de 13 ani fusese mută, a început să vorbească îndată ce ierarhul, binecuvântând-o, a întrebat-o: „Cum o cheamă?” Și a pus- o să spună îndată rugăciunea Domnească. Unui negustor i s-a infectat mâna, doctorii hotărâseră deja să i-o amputeze, însă bolnavul a cerut cu credință prin preotul paroh, rugăciunile ierarhului Filaret și după aceasta a văzut în vis cum Vlădica îl binecuvântează. După ce s-a trezit, s-a simțit mai bine și, atunci când au venit doctorii pentru amputare, mâna s-a arătat, spre uimirea lor, cu totul albă și curată, așa încât nu a mai fost nevoie de nici o operație.

O altă minune zguduitoare: Sfântul Antonie de la Optina avea o tânără fiică duhovnicească monahie. Aceasta pătimea de ispită trupească, adusă asupra ei prin vrăji, la fel oarecând ca Sfânta Muceniță Iustina. Mitropolitul Filaret a vindecat-o, arătându-se în vis. El i-a citit psalmul 60, poruncindu-i să repete după fiecare stih și după aceea să citească acest psalm în fiecare zi.

Cu puțin înainte de trecerea la cele veșnice a marelui ierarh, Biserica Rusă a prăznuit aniversarea celor cincizeci de ani de slujire a acestuia în cinul arhieresc.

Pe data de 5 august 1867 în bisericile Lavrei Troițko-Serghieva au fost săvârșite Liturghii solemne de către zece arhierei veniți la praznic, împreună slujitori fiind mai mult de treizeci de arhimandriți. Au fost de față numeroși delegați ai eparhiilor și instituțiilor de învățământ și din partea clerului de mir. în acea zi aniversară se făceau rugăciuni, nu doar în Lavră, ci în toate colțurile Rusiei, în bisericile Ortodoxe din Europa, Africa și Asia, atât de mare era autoritatea și cinstea de care se bucura Ierarhul Moscovei.

Neuitat este chipul pe care l-a zugrăvit poetul F.l. Tiucev cart a fost de față la testnități: „Micuț, fragil, redus ca ființă fizică, la expresia cea mai simplă. însă cu ochii plini de viață și de inteligență, el domnea cu putere nebiruită asupra a tot ce se petrecea în jurul său . După jubileul său. Sfântul a rămas până la jumătatea lui octombrie în Lavră, iar până la sfârșitul lunii. în Schitul Ghetsimani. El nu se aștepta să mai trăiască mult, lucru ce reiese limpede din cuvintele adresate de el oberprocurorului Sfântului Sinod: „Raportați suveranului că acoperit fiind întotdeauna de milele lui, mai înainte vreme îmi spuneam: nu le merit, dar mă voi strădui să le merit până la urmă. acum. însă. nu mai pot spune acest lucru, vremea care mi-a rămas este scurtă, nu am să reușesc".

Pe 17 septembrie, după Liturghia din paraclisul mitropolitan al Lavrei. a venit părintele egumen (Antonie Medvedev. un mare stareț, ucenic al Sfântului Serafim de Sarov și duhovnicul Vlădicului) să raporteze despre starea sfântului lăcaș. Îndată ce s-a sfârșit raportul, Mitropolitul Filaret, întorcăndu-se către părintele arhimandrit Antonie, i-a zis: ..Tocmai am văzut un vis, și în vis mi s-a spus: „la aminte la numărul 19”. Sfântului Vlădică i s-a făcut observație, arhimandritul zice oare se cuvine să ne încredem în vise și să le căutăm vreun tâlc. Și apoi. cum să luați aminte la o indicație atât de nedeslușită ? În an sunt douăsprezece zile de 19. Nu un vis oarecare am văzut, răspunse cu încredințare ierarhul, mi s-a arătat tatăl meu și mi-a spus cuvintele acestea, vreau ca de acum înainte să mă împărtășesc cu Sfintele Taine în fiecare zi de 19. Aceasta este o dorință bună, a încuviințat starețul Antonie. Sub înrâurirea celor văzute, ierarhul a mers în iubitul său schit Ghetsimani, ca să se pregătească acolo pentru ieșirea din trup”.

El a mers prin toate peșterile, a coborât în biserica de sub pământ cu hramul Sfântul Arhanghel Mihail, unde se află icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Cemigov, s-a rugat înaintea icoanei și a sărutat-o. După aceea, sprijinindu-se în toiagul său bătrânesc, a stat vreme îndelungată înaintea ei și s-a rugat împărătesei Cerurilor … Peste două zile. pe 19 septembrie, ierarhul a slujit Sfânta Liturghie, a slujit-o și pe 19 octombrie … Ultimele zile și le-a petrecut la Moscova, în metocul Lavrei Troițko-Serghieva. Nu a refuzat să primească pe nimeni, însă a prevenit ca toți cei ce vor să-l vadă să vină înainte de 19. A venit 19 noiembrie a anului 1867, era o zi de duminică: Mitropolitul Filaret a săvârșit Sfânta Liturghie în paraclis împreună cu doi ieromonahi. Fața mitropolitului Filaret, povestește episcopul Leonid, „strălucea întotdeauna în vremea săvârșirii Liturghiei și duhul lui sălta atunci. Atunci când săvârșea el însuși Liturghie, de obicei plângea, însă la sfințirea Darurilor din ultima sa zi de viață pământească, s-a umilit cu duhul ca niciodată și lacrimile lui erau îmbelșugate”. După Liturghie. Sfântul Filaret a primit în apartamentul său pe noul guvernator al Moscovei, cu care a stat îndelung de vorbă. Înainte de prânz s-a așezat să răspundă Patriarhului Antiohiei la felicitarea trimisă cu prilejul jubileului. După 10 minute, au venit să-i amintească de prânz și l-au găsit în genunchi, cu mâinile sprijinite de dușumea. Deja nu mai putea vorbi și la orele două, primind poruncă de la Dumnezeu, dreptul suflet al marelui Ierarh s-a despărțit de trup cu pace. Cortul său pământesc și-a aflat odihnă, până la a doua venire a Domnului, în iubita lui Lavră a Sfântului Serghie.

Biserica Sfântului Filaret cel Milostiv, unde și-au aflat odihnă moaștele celor trei mari prieteni: Mitropolitul Filaret, Mitropolitul Inochentie, Apostolul Siberiei și al Americii și Cuviosul Antonie, egumenul Lavrei Sfântului Serghie, Lavră, care a cunoscut, mai în urmă, o soartă tristă, fiind dărâmată de bolșevici, iar gropnițele Sfinților au fost pângărite de către cei fară de Dumnezeu.

În 1994, cu binecuvântarea Patriarhului Alexei al Il-lea, s-au făcut săpături în biserica dărâmată și s-au scos la lumină moaștele bineplăcuților lui Dumnezeu, care sunt, în vremurile grele de astăzi, o mare mângâiere pentru poporul pravoslavnic.

Sfârșitul creștinesc al vieții sale constituie încununarea în viața veșnică a unui om, ale cărui profunzimi de gândire și credință sunt expuse și în opera sa omiletică.

Cu toate acestea, obiectul cercet&rii ni se pare a fi încă departe de epuizare. De aceea, vom arunca și noi o privire atentă asupra acestor predici, pentru a scoate la lumină noi date sau a le pune în lumina unor noi puncte de vedere, spre folosul predicatorului creștin de astăzi. Nu intenționăm, ca studiul nostru să-și construiască, neapărat, un schelet propriu, independent de ceea ce s-a scris până acum, în această privință. Vrem și noi să adăugăm contribuția noastră la cercetările anterioare.

Astfel, vom afla, necontenit pildă din predicile Sfântului Filaret, care consideră că pentru om, cel dintâi mijloc al unirii cu Dumnezeu, este învățătura și cuvântul, adică învățătura cea împletită cu cuvinte. Undița cuvintelor, care împreună cu mărturiile Duhului Sfânt, prind pe om din adâncul păcatelor, ca peștele din adâncul apei, și-l scoate la lumina cunoștinței de Dumnezeu.

CAP. III.CONSIDERAȚII ASUPRA FONDULUI OMILETIC

III.1. Materia predicilor – învățături de teologie dogmatică și morală întâlnite în predici.

Materia predicilor Sfântului Filaret, își are miezul compus din mai multe aspecte: mai întâi, ea este legată de pericopa evanghelică, în cazul duminicilor și a praznicelor împărătești, sau în zilele sfinților; alteori, ea este ocazională, cum avem, cazul Discursurilor rostite la diferite aniversări ale casei imperiale, sau cele funebre: Cuvântări morale – în – Postul Mare, având ca temă pocăința. Sfântul Filaret își alege materia predicii și din mediul înconjurător, observând răul și binele din viața oamenilor, ce fâceau și chiar ce gândeau ei.

Învățătura de veacuri a Bisericii și viețile sfinților își găseau în cuvântul Sfântului Filaret, astfel, aplicarea în contemporaneitate, iar trăirea oamenilor se confhmta și se coordona cu adevărurile și preceptele moral-creștine.

În cursul predicilor se întâlnesc aspecte teologice, care arată pe gânditorul ortodox profund, căruia nu-i scapă cele mai de seamă și, în același timp, cele mai fine interpretări ale esenței adevărurilor revelate.

Problemele puse în predici de Sfântul Filaret, cuprind întreaga istorie descoperită în Sfânta Scriptură: istoria raporturilor lui Dumnezeu fată de om și ale omului față de Dumnezeu, legământul lui Dumnezeu și al oamenilor". Biblia, în esența ei, e dialogul viu între sufletul omenesc și Dumnezeu. Sfântul Filaret, e angajat și el în acest dialog mântuitor, cu toată ființa lui și, de aceea, a iubit Sfânta Scriptură cu atâta râvnă, încât se poate spune și despre el, ca despre Sfântul Ioan Gură de Aur, că o cunoștea pe dinafară. Cuvintele scripturii apar pe toate paginile lui, temele lui sunt temele Bibliei: Dumnezeu și creație, cădere și sete de mântuire, întrupare și răscumpărare, aceste probleme le pune, le tratează, și le adâncește.

Totodată, el este și un păstor de suflete, un plin de acțiune pastorală, predica lui caută să răspundă la foamea, setea și nevoia de mântuire. De aceea, el nu tratează și nici nu se va ocupa, de pildă, de adânca și inaccesibila problemă, pentru mintea noastră, a luiDumnezeu în Sine însuși. De altfel, personal nu e stăpânit de cutezanța mândriei de a ispiti fața lui Dumnezeu, cea întoarsă către Sine, esența tenebrele divine. E spiritul caracteristic, al Ortodoxiei, care a iubit și preferat înălțimea gândului smerit, sau ceea ce numim, cu un termen mai tehnic: calea apofatică.

Sfântul Filaret va contempla, în renumitele sale Cuvântări și Discursuri teologice, minunat expus, fața lui Dumnezeu cea întoarsă către lume, către om.

În Cuvânt în Duminica închinării Sfintei Cruci, din anul 1835, Sfântul Filaret enunță calea credinței curate, un adevăr pe care îl socotește esențial și care impune lepădarea de concepțiile propriei noastre filozofări:

„Pentru ce ni se cere mai întâi lepădarea de sine ? – Pricina este limpede: fără această, dorință de a urma Iui Hristos, ar rămâne cu neputință de împlinit. Și, cu adevărat, pe cel legat de concepțiile îndrăgite ale propriei filozofări această legătură îl împiedică să meargă mai sus, să creadă în adevărul dumnezeiesc: el nu este în stare să meargă după Hristos fără a lepăda această legătură, fiindcă, fără această lepădare, nu se poate merge pe calea credinței curate”.

Adevărul Suprem, Dumnezeu întreit în Persoane, constituie cheia de boltă a întregii gândiri teologice a Sfântului Filaret. Dogma trinității, devine pentru predicatorul și teologul nostru, rădăcina comună a teologiei în Cuvântările și Discursurile sale. Dumnezeul cel Trinitar sau Adevărul, care se autoevidențiază, este actul substanțial al iubirii, spune Sfântul Filaret în Cuvânt în Vinerea Mare, din anul 1816 :

„Ce se află acolo ? Nimic, afară de sfânta și fericita iubire a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh față de păcătosul și ticălosul neam omenesc. Iubirea Tatălui răstignește; Iubirea Fiului este răstignită; Iubirea Duhului triumfă prin puterea crucii. Așa a iubit Dumnezeu lumea !”.

Iubirea treimică se descoperă numai în Biserică, Trupul lui Hristos. Biserica după natura sa, este un sinod permanent, după chipul Sinodului veșnic, din sânurile Sfintei Treimi. Prin Biserică, Dumnezeu își continuă lucrarea Sa mântuitoare în lume și de aceea Biserica propovăduiește jertfa lui Hristos. Fiind păstrătoarea adevărurilor revelate, Biserica are posibilitatea să dea credinței și inimilor noastre un conținut precis și o orientare sigură, de unde rezultă, că, este necesară jertfa lui Hristos, să fie auzită în Biserică, despre aceasta, auzim în Cuvânt în Vinerea Mare, din anul 1815 :

„Și, totuși, ce nu a făcut, din partea ei Biserica, pentru ca glasul sângelui lui Hristos, care a fost vărsat acum, care grăiește mai bine decât a lui Abel, să fie auzit în inimile noastre”.

Dacă pe plan universal credința curată în Dumnezeu și ascultarea glasului Său în instituția Lui, garantează consolidarea Bisericii ca instituție divino-umană, pe plan național Sfântul Filaret se va gândi, desigur, și la consolidarea Bisericii Ortodoxe Ruse, atât de încercată în vremea lui.

În privința temei Dumnezeu și Creație, aflăm la Sfântul Filaret, ca un început de cale. așa cum odinioară o făcuse Sfanțul Grigorie Teologul și alți părinți răsăriteni și predicatorul nostru, exprimă această învățătură, proprie Bisericii Ortodoxe, pentru unii interesați, care s-ar întreba ce făcea Dumnezeu în preludiul întrupării, va teologhisi și el în Cuvânt la Nașterea Domnului, din anul 1821 :

„Slavă întru cei de Sus lui Dumnezeu …Slava este revelația, arătarea, oglindirea, veșmântul desăvârșirii lăuntrice. Dumnezeu Se descoperă față de El însuși din veșnicie, prin nașterea veșnică a Fiului Său Cel de o ființă și astfel unitatea Sa, în Treimea Sfântă, strălucește de slava ființei, nepieritoare și neschimbătoare. Dumnezeu Tatăl este Tatăl Slavei (Efes. 1,17); Fiul lui Dumnezeu este strălucirea Slavei Lui ( Evr. 1,3) și El însuși a avut Slava Sa la Tatăl, mai înainte de a fi lumea (Ioan 17,5); ia fel și Duhul lui Dumnezeu este Duhul Slavei (I Petru 4,14). în această Slavă proprie, prin Sine, Dumnezeu trăiește într-o fericire desăvârșită, mai presus de orice slavă, fără să aibă nevoie de vreun martor și fără a putea admite vreo împărțire. Dar, acum, în mila și dragostea Sa fară de sfârșit, El dorește să-Și comunice fericirea Sa și să-Și facă părtași, care să fie fericiți de slava Sa. El o dă. iar cei, pe care îi face părtași la ea, o primesc, iar apoi ea se reîntoarce la El, și în această veșnică rotire, ca să spunem așa, a Slavei Dumnezeiești, stă viața binecuvântată, fericirea făpturilor”.

Precum vedem, Sfântul Ierarh Filaret, dacă, și-a ațintit și el, o clipă, privirea spre adâncimile de nepătruns ale tainei Prea Sfintei Treimi, aceasta n-a facut-o, decât, spre a-1 înălța un imn de laudă, o doxologie. Restul, imensul rest, după cuviinciosul cuvânt al Sfinților Părinți și al Sfântului Filaret, îl va adora prin tăcere.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu este un act profund, numai Stăpânul firii create avea puterea să-l ridice din nou pe omul căzut. La această învățătură ajunge Sfântul Filaret, interpretând ideea accentuată printr-o analiză simbolică a lui Iisus, ca fiu al lui „Adam” și al lui „Avream”, în Cuvânt în Vinerea Mare, din anul 1806 :

„Dacă înțelepciunea Cea fară de hotar nu ar fi cunoscut mijlocul de a acoperi prăpastia dintre aceste lucruri, ce se bat cap în cap, stricând armonia zidirilor și legătura acestora cu Ziditorul lor; dacă nu ar fi fost în stare să împace – omenește vorbesc – pe Dumnezeu cu Dumnezeu și apoi pe Dumnezeu cu omul, niciodată nu s-ar fi spus în sfatul cel mai înainte de veci: să facem om (Fac.l, 26). În planul facerii lumii, trebuia să fie dinainte orânduită, re-facerea acestui nimic moral, care e omul. Să deschidem cealaltă carte și să procetim minunata împlinire a acestei rânduieli din veac. Cartea neamului lui Iisus Hristos (Mt. 1,1). Acesta este Fiul lui Dumnezeu, strălucirea slavei Tatălui și chipul Ipostasului Său (Evr. 1,3); Acesta este Fiul Omului, Care în același fel, S-a făcut părtaș trupului și sângelui (Evr. 2,14). Acesta este Dumnezeu, ca să aibă puterea de a lua asupra Sa neputințele omenești; Acesta este Om, ca să-I facă pe oameni părtași dumnezeiești firi (II Petru 2, 14). Acesta este fiul lui Adam, ca să se facă al doilea Adam noilor fii ai Iui Dumnezeu; al lui Avram, ca să Se aducă pe Sine Domnului, după chipul lui Isaac, Jertfă preacurată și prea desăvârșită, ca să moștenească și să așeze din nou împărăția harului”.

În contextul acestor idei, este important de subliniat, faptul, că Sfântul Filaret vorbește despre o lucrare de natură mistică, cu profunde implicații ontologice, de pildă, observăm că omul și lumea se înnoiesc și prin moartea lui Iisus Hristos în:

Cuvânt în Vinerea Mare, din anul 1815

„Întreaga lume ia parte la patimile Tale și le simte pe ele zidirea cea nesimțitoare – fiindcă și soarele s-a întunecat, și pământul s-a cutremurat, și pietrele s-au despicat: oare omul va fi lipsit de simțirea pe care vrea să i-o insufle zidirea cea mai lipsită de simțire ?”

Cuvânt în Vinerea Mare, din anul 1812:

„Moartea lui Iisus adună în ea toată firea zidită, și prin săvârșirea vestită de El a răscumpărării (In. 19,30) se plinește săvârșirea facerii (Fac.2,2), se pregătește săvârșirea înnoirii a toate (Apoc. 21,6). Soarta lumii atârnă pe crucea Lui; viața lumii zace în mormântul Lui. Această cruce aduce lumină tărâmului de plângere al vieții; din acest mormânt răsare soarele fericitei nemuriri”.

Propovăduitorul lui Dumnezeu, Sfântul Filaret, îl contemplă și-L numește, în Cuvântările sale, pe Dumnezeu, folosind două atribute, unul apofatic și altul de relație, pe care le consideră fundamentale; nemărginirea și dragostea. Nemărginirea, privind, oarecum profunzimile inaccesibile ale Dumnezeirii, iar dragostea, relația interpersonală a Prea Sfintei Treimi, precum și fața întoarsă către noi, a lui Dumnezeu, ca un Creator și Restaurator. Zugrăvirea acestei icoane, a Creatorului, începe să descopere puternica lui sensibilitate duhovnicească, pe care o găsim în :

Cuvânt în Vinerea Mare, din anul 1816

„Dumnezeu este dragoste prin ființa Sa și este însăși ființa dragostei. Toate însușirile Sale sunt un veșmânt al dragostei; prin toate lucrările Sale se rostește dragostea, în ea sălășluiește atotputernicia Lui, atunci când dă ființă la ceea ce iubește; ea este înțelepciunea Lui, atunci când rânduiește după legile adevărului ceea ce este sau trebuie să vină la ființă; ea este bunătatea Lui, atunci când înțelepciunea împarte darurile sale cele nemincinoase; în fine, ea este dreapta Lui darurilor pe care le trimite sau le ține la Sine, le măsoară cu înțelepciune și bunătate, spre binele cel mai înalt al tuturor zidirilor Sale”.

„Dragostea lui Dumnezeu, care lucrează nemijlocit în crucea lui Iisus, trebuia, fară

îndoială, să o împărtășească de puterea dumnezeiască – și cât de grabnic, cât de îmbelșugat, ce necuprins de departe, se revarsă din ea această putere purtătoare de biruință !”.

„Așa a iubit Dumnezeu lumea. Dar dacă Tatăl Cel Ceresc îl dă, din dragoste față de lume, pe Fiul Său Cel Unul Născut, nu-1 mai puțin adevărat, că, Fiul, din dragoste față de lume. Se dă pe Sine însuși: și precum dragostea răstignește, tot așa se și lasă răstignită – fiindcă, deși nimic nu poate face, Fiul de la Sine, însă nici împotriva voii Sale, nu poate face nimic. El nu caută voia Sa (In. 15, 19-31) – dar aceasta, fiindcă rămâne Veșnicul Moștenitor și Stăpânitor al voii Părintelui Său. Rămâne în dragostea Lui – dar acolo primește și în dragostea Sa tot, ce iubește Tatăl, după Cum însuși spune: M-a iubit pe Mine Tatăl, și Eu v-am iubit pe voi (In. 15, 9-10). Și, în acest chip, dragostea Tatălui Ceresc își întinde, prin Fiul, brațele către lume: dragostea Fiului, Unuia Născut al lui Dumnezeu, urcă spre Tatăl Ceresc și, deopotrivă, se pogoară către lume”.

În predica Sfanțului Filaret, bunătatea și iubirea lui Dumnezeu, deși distincte, sunt inseparabile. Creația este astfel, o revărsare a acestei iubiri dumnezeiești, un act de jertfa, de dăruire. Dumnezeu creează un alt eu, un alt subiect, autonom, menit a fi purtător de iubire, lumină fericire, care, să răspundă chemării iubirii dumnezeiești. În Cuvânt la Nașterea Domnului, din anul 1824, vedem că bunătatea este numele propriu al subzistenței lui Dumnezeu, principiul, izvorul și reazămul făpturii:

„Făpturile sunt puse, apar, pe Cuvântul creator a lui Dumnezeu, ca pe o punte de diamant, sub abisul infinitului divin, deasupra abisului propriului lor neant, și, făpturile având simțirea aceasta, a obârșiei lor, a dependenței, a creației și nu autonomia lor, poartă înlăuntrul neistovitul dor de a păși mereu spre desăvârșire, după modelul Creatorului lor. Aici stă dinamica creației”.

Tot în această ordine a soteriologiei, aflăm în Cuvânt în Vinerea Mare, din anul, 1816, un lucru deosebit de important, Cum ? – se întreabă Sfanțul Filaret – se potrivește iubirea noastră, cu iubirea lui Dumnezeu, care este act de jertfa și dăruire spre desăvârșirea omului:

„Iată, iubirea Tatălui Ceresc îl răstignește pentru noi pe Fiul Său, Cel Unul Născut,

– cum se potrivește cu acest lucru iubirea noastră ? Săvârșim, oare, lucrul lui Avraam (Fac. 22) – aducerea pe jertfelnicul iubirii dumnezeiești tot ce îndrăgim, fară șovăială, fară urmă de gând că ne aparține, mai presus de nădejde? Iată, iubirea Fiului lui Dumnezeu se dă pe Sine însuși spre răstignire nu doar Prea Sfintei Mâini a Părintelui Său, ci și mâinilor păcătoșilor: oare ne-a învățat iubirea și pe noi să avem această nemărginită încredințare în seama judecăților lui Dumnezeu, cu care precum Isaac, să fim întotdeauna gata de a fi jertfă – fie pentru slava Iui Dumnezeu, fie pentru curățirea noastră, fie pentru binele aproapelui? Iată, iubirea lui Dumnezeu, ce se revarsă prin Duhul Sfânt, umple cele de sus și cele de jos, cuprinde vremea și veșnicia, ca să prefacă ceea ce era împietrit și omorât prin vrajba împotriva lui Dumnezeu, în iubire de viață făcătoare și fericită: oare poate iubirea noastră să biruie răul prin bine, să binecuvânteze pe cel ce blesteamă, să se roage pentru râstignitori și să nu știe de nici un vrăjmaș în întreaga lume, chiar dacă lumea nu ne-ar da nici măcar un singur prieten ?”.

Plecând de la versetul biblic: „Dumnezeu, așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică (In. 3,16)”, în Cuvânt în Vinerea Mare, din anul 1812, auzim :

„Fără îndoială, că despre această dragoste a scris înțeleptul: iubirea ca moartea este de tare, și ca iadul de grozavă e râvna (Cânt. 8, 6). Dat fiind, că viața I s-a părut omului o chezășie îndoielnică a iubirii dumnezeiești, această iubire îl logodește cu sine prin moarte. Omul a căzut din iubirea lui Dumnezeu; râvna, grozavă ca moartea, a deschis în căderea iui iadul: iubirea însă, tare ca moartea, moare pentru el și potolește râvna, zăvorește iadul, aprinde iubirea lui cea stinsă, îi dă o viață nouă”.

Creația se luminează, devine transparentă, pentru că în centrul ei se află omul (obraz Bojii), care, tinde spre actul plenar al personalității (,licinosti), după modelul întreit Ipostatic, fiind un subiect creator care-și realizează și modelează chipul.

În mijlocul Japturilor se înalță omul

„Ceea ce e mai bun în ființele create, ceea ce este mai demn de privirea și de bunăvoința lui Dumnezeu, de apropierea de Dumnezeu și de fericita unire cu El, este desigur chipul lui Dumnezeu, iar omul este purtătorul acestui chip … Omul este făcut după chipul lui Dumnezeu. Trăsătura importantă a acestui chip e așezată în voința lui și este libertatea rațională, care deosebește pe om de făpturile inferioare ale lui Dumnezeu, care n-au chipul Lui. De aceea Dumnezeu păstrează, inalienabil, libertatea voinței omenești, păzind o trăsătură a chipului Său; și de aceea, și în timpul când lucrează atotputernicia Sa nemărginită, când acțiunea ei trebuie să se atingă de starea lăuntrică spirituală a omului, El ține seamă de voința liberă a omului … Silind-o, fară a-i încălca libertatea, să-I slujească înțelepciunii Sale supreme”.

Fericirea omului stă în Dumnezeu

„Și iată Domnul iubește, se milostivește, curăță, tămăduiește, pregătește pentru fericire, iar noi ne uităm și zicem: cât de greu ne cearcă El… Dumnezeu e binefăcător și în pedepsele Sale … El miluiește și atunci când lovește, și e gata în fiecare clipă să dăruiască ușurare după aptitudinile celui ce primește potrivit cu binele lui adevărat”.

Răul din creație, provine din libertatea umană

„Răul a provenit dintru început de la întrebuințarea rea a libertății, de către ființele

create … Voința primului om a căzut de la voința lui Dumnezeu – de pe orbită – și a căzut In poftele .senzuale … Abaterea de la lege cate o cădere fntr*un cerc de acțiune inferior, distrugere, moarte … Neascultarea, păcatul, moartea: • acestea «unt verigile aceluiași lanț și cel ce s-a apucat dc prima verigă, o trage la sine și pc ultima”.

Căderea și moartea, în predica Sfântului Filaret, precum și în consensul întregii I radiții Ortodoxe, nu sunt interpretate strict juridic, drept o vină și o pedeapsă exterioară a judecății divine, ci ontologic, adică o tăiere, o ruptură dc Dumnezeu, de izvorul vieții, de aproapele și totodată o ruptură, o descompunere în însuși interiorul făpturii, ca urmare a păcatului. Dc aceea, interpretând textul din (Geneză, cap.3, 23,24), Sfântul Filaret zice: „Pomul vieții nu putea fi dc folos aceluia, care fiind înstrăinat dc viața lui Dumnezeu, poartă în sine principiul lăuntric al morții”.

Cădere a omului în păcat este ,, ruperea " de Dumnezeu și de comuniunea cu El

„Unde este acum omul cel dintâi ? • după ce a fost despărțit de Dumnezeu prin călcarea poruncii, a fost alungat din sfintele pământuri ale raiului și aruncat pe acest pământ lovit dc blestem, unde acest pom, slăvit cândva, în deșert își înmulțește la nesfârșit frunzele și ramurile care se ofilesc neîncetat și nu poate odrăsli nici un rod spre viața veșnică”.

Voluptatea sfărâmă unitatea ființei omenești

„Oare simțământul durerii pe care-l încearcă fâptura în timpul păcfituirii, al căderii în voluptate, cu o intensitate mai mare sau mai mică, nu-i tocmai semnalul de alarmă care vestește cu cutremur nenorocirea ce i-o pregătește păcatul 7 Durerea, este plânsul acestei sfâșieri interioare. Dc altfel, orice tăiere, ruptură fizică ori morală, e vestită de durere".

Păcatul omului a îndrumat propria lui distrugere

„Omul atât a fost doborât el însuși …, căci atât după urmarea firească cât și după dreapta judecată a lui Dumnezeu, cât s-a doborât el însuși …, căci atât după urmarea firească cât și după dreapta părăsire a acestei călcări de lege, el (omul), firește, se află sub jugul senzualității …, moartea și pierzania vin asupra omului și ca urmare firească a îndepărtării de Dumnezeu și totodată și ca o lucrare a dreptei judecăți asupra păcatului, în sensul că, sfințenia dumnezeiască, nu poate petrece la un loc cu stricăciunea”.

„Ce oare, ne îndeamnă să plângem la vederea pătimirii și morții ? Dacă stricăciunea este scrisă în legea firii, pentru ce lucrarea firii e pricină de groază pentru firea însăși ? Dacă sufletul nemuritor se tulbură înaintea stricăciunii, ca uneia, ce este potrivnică firii sale, pentru ce-l cutremură mai mult chipul trecător al stricăciunii decât nemurirea firească și de neînlăturat pentru el ? Să fim mai cu luare aminte la noi înșine și vom băga de seamă că durerile morții sunt chemate de o altă durere a firii omenești, ce merge înaintea lor: durerea păcatului, care naște moartea, (lac. 1.15), fiindcă acolo, unde păcatul își pierde puterea, trebuie să se tocească și durerosul bold al morții”.

Păcatul, odată pătruns în omenire, se transmite inevitabil, ca un morb, și cq dintr- o rădăcină, în toate neamurile

„Toții oamenii au păcătuit încă în Adam, care a început să nască fii deja după păcat, încât el nu putea să nască – nevinovăție și nestricăciune -, și firește, le-a transmis ceea ce avea: păcat și stricăciune”.

“Dacă neamul lui Adam ar fi putut să se simtă pe sine printr-o singură senzație, apoi ea ar fi fost senzația slăbănogului neputincios din Ierusalim, fiindcă păcatul este o boală, care s-a înrădăcinat în ființa omului … puterea păcatului propriu zis este o neputință”.

„Toți cei care. trăgându-se din cel dintâi Adam, se numesc fiii omului (Ps. 4,3), în Cuvântul lui Dumnezeu sunt numiți, potrivit adevăratei vrednicii a faptelor și însăși firii lor: sămânța șarpelui (Fac. 3,15) celui vechi, care l-a amăgit pe om, pom rău (Mt.7,17), la rădăcina cărora stă securea (Mt. 3,10) osândei veșnice, trup întru care nu rămâne Duhul lui Dumnezeu (Fac.6.13) și se aseamănă dobitoacelor necuvântătoare (Ps. 48, 13)”.

Chiar și după cădere omul a păstrat chipul lui Dumnezeu

„Dar, deși printr-un lanț de prăbușiri, chipul lui Dumnezeu s-a sfărâmat în om, totuși nu a fost distrus, nimicit de tot, a hotărât să mântuiască pe om, din veci a rânduit să mântuiască firea Sa cu firea omului, în persoana Unuia Născut Fiului Său”156, în privința temei Întrupare și Răscumpărare, auzim :

„Dumnezeu din veșnicie a hotărât să mântuiască pe om, din veci a rânduit să unească firea Sa cu firea omului, în persoana Unuia Născut Fiului Său”.

„De la sfatul cel veșnic al lui Dumnezeu, zice el, începe iconomia lui Dumnezeu în timp … adică creația, întruparea și mântuirea. întruparea și răscumpărarea privesc, atât refacerea unității interioare a făpturii primejduită de accidentul păcatului, cât și unirea ei cu Creatorul, pentru că făptura, omul, unindu-se nu numai prin har, ci de-a dreptul cu ipostasul divin al Fiului, să dobândească de acum încolo neschimbarea și posibilitatea unei eterne desăvârșiri în unirea cu Creatorul ei”.

„Iată însă că a venit, în sfârșit, Omul Cel de atâta vreme așteptat, Ce trebuie să-l vindece pe slăbănog: sau, mai bine zis, să îl scoale din moarte — care putea fi numită „viață” doar pentru faptul că era simțită – la adevărata viață, care întrece așteptarea și dorirea slăbănogului. S-a arătat Cel de-al doilea Om, Domnul din cer, ca să-l înalțe pe omul cel dintâi, pământesc, întors în pământ, din care a fost luat (Fac. 2,28), a întoarcerii la Dumnezeu, Care suflase în fața lui suflare de viață (Fac. 2,7) … A venit Cel de-al doilea Adam, Singurul în putere să pătrundă cu duhul Său cel făcător de viață – și, pătrunzând-o, s-o nimicească — împărăția morții cea întemeiată pe nimicirea primului Adam, toate să le unească sub un cap în Sine (Ef. 1,10) și să se împreuneze sfârșitul cu începutul”.

După afirmația Sfântului Filaret, neamul omenesc este unitar după fire :

„Întreaga omenire a fost una în Adam și poate, prin credință, să se unească în Hristos, noul Adam … Precum în Adam noi am căzut sub păcate, blestem și moarte, așa ne izbăvim de păcat, blestem și moarte în Iisus Hristos. Prin unitatea firii se explică lucrarea mântuitoare a morții lui Hristos, asupra tuturor oamenilor”.

Întruparea lui Dumnezeu în umanitate, o va contempla Sfântul Filaret, mai profund, în Cuvânt la Buna Vestire din anul 1835 :

Primul adevăr, cu privire ia necesitatea întrupării, îl deduce predicatorul și mitropolitul Moscovei, Sfanțul Filaret, pornind de la textul revelat – „Nimeni nu cunoaște pe Fiul, fără numai Tatăl (Matei 9,27)”, – și se întreabă, cum, putem noi să-L cunoaște pe Dumnezeu ?:

„Voind să se reveleze omului, trebuia ca Fiul lui Dumnezeu să iasă, pentru a spune astfel, din adâncimile nesfârșite ale dumnezeirii Sale mai presus de orice înțelegere, și să se îmbrace în niște forme perceptibile … Să îmbrace aceste forme fără să se schimbe natura, să poată deveni accesibil înțelegerii omenești … Era – prin urmare – necesar ca Logosul să se manifeste, când prin forme și imagini trecătoare, și acestea sunt revelațiile și viziunile acordate Sfinților, când, și acum definitiv, într-un chip real și neschimbabil, și iată: întruparea Fiului lui Dumnezeu”.

Al doilea adevăr, asupra întrupării, îl dezvoltă Sfântul Filaret, prin următoarele cuvintele: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine (Ioan 14,6)” :

„Voința omului, în virtutea libertății sale, se simte prea slabă pentru a răspunde la atracția pe care o încearcă din partea Ziditorului. Fără o intervenție, care să umple distanța dintre Dumnezeu și om, să nimicească separația și să restabilească între ei comunicare neîncetată, fară un principiu mijlocitor, care să unească cele două extreme cu o desăvârșită identitate, orice întoarcere a omului la Dumnezeu, e cu neputință; iar acest principiu mijlocitor nu este altul decât Iisus Hristos însuși”.

Al treilea adevăr , asupra necesității întrupării, îl va dezvolta Sfântul Filaret, plecând, de la întrebarea și răspunsul său – „Pentru ce a dat Dumnezeu pe unicul Său Fiu ? (Ioan 3,16) pentru ca omul să nu piară” :

„Dumnezeu n-a creat moartea, El este izvorul, vieții. Creaturile sunt supuse schimbării prin însuși actul creației. Dar aceste schimbări prin puterea Creatorului nemărginit în desăvârșirea Sa se pot desăvârși după o ordine care să ducă la perfecțiune, fară suferințe, fară intervenția violentă a morții, a distrugerii, ci prin gradații ușoare și blânde… Aceste mutații (de pe o treaptă inferioară, pe o treaptă superioară de viață, pe calea perfecțiunii, a devenirii), ar putea fi asemănătoare descompunerii unui untdelemn curat, care se preface în lumină, sau tămâii, care se topește în dulci parfumuri … Dar, de unde vine această dezordine a morții ? Păcatul a intrat în lume și prin păcat, moartea. El ne-a înțărcat de la sânul lui Dumnezeu, în inimile noastre nu mai curge laptele vieții dumnezeiești. Omul continuă să trăiască – exterior – numai din câteva resturi ale acelei vieți primare de la Dumnezeu la început, asemenea, unei rămurele, care mai vegetează atât cât păstrează în ea puțină sevă, sau până va fi altoită din nou pe un arbore plin de viață. Și pentru a comunica viața Sa acestor mlădițe veștede, Dumnezeu introduce viața Sa ipostatică, pe Fiul Său cel Unul Născut într-o părticică mică, aleasă a firii omenești, pregătită printr-o îndelungată și tainică lucrare a Sa și ferită de amestecul molipsitor al păcatului”.

Faptul propriu zis, concret, al întrupării Cuvântulul

Trecem acum la analiza și pătrunderea vie a Sfântului Filaret, plină de conținut și perspectivă. El a închinat praznicului Bunei Vestiri optsprezece cuvântări, pronunțate în catedrala „Buna Vestire" a Mănăstirii Chiudov din Moscova. Pentru el,ziua Bunei Vestiri, a întrupării lui Dumnezeu din Prea Curata Fecioară, e unică în istoria mântuirii noastre.

El numește ziua aceasta în Cuvânt la Buna Vestire, din anul 1835 :

„Zi fâră precedent în istoria lumii, moment măreț, când o mare tainâ adusă de îngerul Giavriil, și anume, când Dumnzeu se face trup și nu numai Cuvânt", când se schimbă relațiile între pământ și cer".

Zugrăvind astfel, acest moment unic, marele predicator contemplă, in primul rând, chipul Fecioarci Maria :

„Ea este o floare minunată și un fruct desâvârșit al omenirii. Miresmele ei sunt virtuțile: devotată Domnului cu toată voința ei, cu cugetul, cu sufletul, cu toată ființa ci, ca este cu totul ascultâtoarc, cu credința ci care e calitatea sufleteascâ în stare să introducă în om, puterea și viața lui Hristos … Atenția ei e unitâ cu tăcerea; sufletul ei e plin de cugetare dumnezeiascâ, prin citirea Sfintei Scripturi, post și priveghere".

Ea a fost aleasa și pregătită, in mod deosebit de Dumnezeu

„Aceasta se explică prin aceea că lumea n-a fost pregătită pentru a primi lucrarea de mântuire a Domnului … Din cauza micimii omenești, aceastâ vreme a așteptat câteva mii de ani consimțâmântull Fecioarei ca sâ poată fi împlinită”.

„La Cel veșnic, totdeauna toate sunt gata. Pentru Cel Atotputernic, întotdeauna, toate sunt cu putințâ. Făptura zăbovește din necesitate, pentru că se mișcă în anumite cercuri de timp pe care nu le poate grăbi … întreaga perioadă a Vechiului Testament e un timp pentru pregătirea aceleia, care ar fi putut să primească în sine, pentru întrupare, pe Fiul lui Dumezeu, Mântuitorul omului. În acest timp îndelungat, binecuvântarea, cu carc Dumnezeu Tatăl ne-a binecuvântat pe noi întru cele cerești în Hristos, mai înainte de întemeierea lumii, ca un nor purtâtor de fulgere, se purta pe deasupra pâmântului, pe când lucrarea tainicâ a Proniei căuta în neamul omenesc și pregătea pe cea binecuvântată, între femei, care ar fi putut, prin curăția ei, să tragă dumnezeiescul fulger, să-L primească, să-L cuprindă, să-L rețină, fară să fie arsă de focul dumnezeirii și, prin sine, să însușească întregii omenirii, esențial, binecuvântarea lui Hristos. Și așa „rugul cel nears" primește focul dumnezeirii și răspunde fulgerului: „Fie mie, după cuvântul Tău", iar pământul, prin inima Fecioarei se face tron și odihnă Celui Veșnic”.

Acest mic răspuns al făpturii, în fața Ziditorului, fie mie, după cuvântul Tău, al Fecioarei Maria, dă prilej, sfanțului ierarh și marelui predicator, din nou, la subtile reflexii teologice, în:

Cuvânt la Buna Vestire, din anul, 1822

„Unii, trec fară să dea atenția fiecărui om care gândește … în zilele creației lumii, când Domnul pronunța cuvântul Său, viu și puternic: „Să fie”, cuvântul Ziditorului producea pe pământ făpturile; Mari am a pronunțat cuvântul său blând „să fie!”, abia am îndrăzneala să pronunț ce s-a petrecut: cuvântul făpturii face să apară (coboare) în lume Ziditorul. Era nevoie de acest smerit „să fie” al ei, pentru a ne pune în lucrare, mărețul și dumnezeiescul, „să fie”. Prea Sfânta Fecioară a putut cuprinde Cuvântul infinit al Domnului; fie mie, după cuvântul Tău”.

Cuvânt la Buna Vestire, din anul, 1842

„Iată, cuvinte pământești, dar, care sunt asemenea celor cerești, mai curate decât argintul cel ispitit, mai dorite decât aurul, și mai de preț decât nestematele. Iată, comoara pe care cerurile, cinci mii de ani o căutau pe pământ, și pentru care a fost trimis din cer s-o descopere, cel mai apropiat, înaintea stătătorului tronului Ceresc”.

În răspunsul Fecioarei se găsesc temeiurile rațiunii purificatoare, care sunt profund ontologice, și totodată, în ele, se trăiește misterul întrupării în Cuvânt la Buna Vestire, din anul, 1822:

„Rațiunea acestor cuvinte se contopește cu noianul rațiunii lui Dumnezeu, și cuprinde timpul și veșnicia … Puterea lor se leagă și se unește cu puterea celui de sus și va transforma pământul și va umple cerul … Prin aceste cuvinte, pământul s-a logodit cu cerul, omenescul cu dumnezeiescul, Cel fară de început a primit început, prin naștere. Fecioara s-a făcut: cer și prestol lui Dumnezeu”.

Sfântul Filaret contemplă acest mister creștin cu o profundă inspirație :

„Istoria se mișcă înaintea lui în tensiunea unei continui împliniri. Mii de ani, nenumărate minți, îndrăznețe, profetice, suie spre cer. Dar mântuirea vine pe celălalt drum, „de sus în jos” de la cele mai de sus la cele mai de jos, de la cele mai înalte la cele mai decăzute …. Unicul drum al Cuvântului. Acest drum nu e posibil însă fară o întâmpinare de jos în sus. „Fie, mie, după cuvântul Tău!”. Întâlnirea are loc pe cea mai însorită culme spirituală, strălucitoare de: iubire, smerenie și neprihănire – Fecioara Maria, și așa „Fiul lui Dumnezeu, Fiu Fecioarei Se face”.

Coborârea lui Dumnezeu . Sfântul Filaret, scoate în evidență actul chenozei.

“Întrucât omul nu îndrăznea să se apropie de Dumnezeu fi să se împărtășească de slava Lui, Dumnezeu Se apropie de om și se împărtășește de umilirea lui. Pentru ca păcătosul să nu mai fugă de prezența lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu I se arată lui, întru asemănarea trupului păcătosului”.

„ … Doctorul sufletelor fi al trupurilor, văzând că omenirea, molipsită de boala purtătoare de moarte, se înfricoșează de dumnezeire, în timp ce nu poate fi lecuită de nimic, afară de cele dumnezeiești, închide Dumnezeirea Sa în chipul omenirii, fi astfel, neamul omenesc, mai înainte de a cunoaște, cu adevărat, a gustat doctoria dumnezeiască a tot vindecătoare a harului”.

Iată, bunăoară, alte texte mai expresive, în ce privește sensul chenozei, reproducem din primul Cuvânt in Vinerea Mare, arătănd, câ, toată viața Domnului pc pământ, a fost o viață de iubire, de smerenie, chenoză fi cruce.

„Cine va măsura crucea aceasta cât întreaga lume, pe care a purtat-o începătorul mântuirii noastre ? Cine va cântări greutatea ei ? Cine va socoti mulțimea felurită de cruci din carc este ea alcătuită, precum marea din picături ? Această cruce nu e purtată numai din Ierusalim fi până la Golgota, cu ajutorul lui Simon Cirineanul. Ea e purtată fi din Ghetsimani până la Ierusalim, fi până la Ghetsimani, chiar de la Bctleem. Toată viața lui Iisus a fost o cruce, fi nimeni nu s-a atins de povara Lui, decât ca s-o îngreuneze: sigur, a căi tai in teascul mâniei lui Dumnezeu, fi, dintre neamuri, nimeni nu era cu El Os. 63, 30)… Dumnezeul Om, a Cărui pogorâre pe pământ o proslăvesc cerurile, Se arată aici cu vârsta omenească cea mai umilită, într-o cetate a celei mai mici dintre împărățiile pământești; nu se găsește pentru El nici casă, nici leagăn; afară de părinții Lui cei nevoiași, abia câțiva păstori poartă grija nașterii Lui. I se socotesc, Celui Fără de început opt zile ale noii Faceri și ÎI supun sângeroasei legi a tăierii împrejur. Domnul Templului Se aduce in Templu ca să fie pus înaintea Domnului fi Cel Venit să răscumpere lumea, este răscumpărat cu doi pui de porumbel (Lc. 2, 22 fi 24) … Timp de treizeci de ani, Stăpânul cerurilor fi împăratul slavei Se tăinuiește de cer fi de pământ, în adâncă supunere față de doi muritori, pe care i-a învrednicit numirii, părinții ai Săi. Ce nu a suferit, mai apoi, Iisus din ziua purcederii Sale la măreața slujire a mântuirii neamului omenesc. Sfântul lui Dumnezeu, venind săi sfințească pe oameni, dimpreună cu păcătoșii, aflați în căutarea pocăinței, Se pleacă sub

mâna unui om și primește botez, ascultătorilor – cufundare, nu atât în ape, cât în prisosința crucii! Cel Care cearcă inimile și rărunchii, Se lasă ispitit… Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni Se descoperă pe Sine oamenilor; aceștia însă fie că nu îl recunosc, fie, că nu vor să II recunoască. învățătura Lui o socotesc hulitoare (Mt. 9,3), faptele Lui – nelegiuite (In. 9, 16), minunile Lui ca venind de la Belzebut (Mt. 12,24)… Dacă îi întoarce pe cei rătăciți, și primește pe cei care se căiesc, îl ocărăsc, de rău, cu numele de prieten al păcătoșilor (Mt. 11, 19). Ba, încearcă să-L prindă în cuvânt, (Mt. 22, 15), ba, îl suie pe vârful de munte, ca să-L arunce în prăpastie (Lc.4, 29); aici, aduc pietre, ca să arunce în El (In, 8, 29), dincolo, nu îi dau loc unde să-Și plece capul (Mt. 8,20, îl învie pe pe cel mort – pizmașii fac sfat ca să-L omoare pe El însuși (In.l 1, 43-44, 46, 53). Poporul ÎI primește, ca împărat, la porțile Ierusalimului – toate puterile pământești se ridică pentru a-L osândi, ca pe un răufăcător … Te vei odihni, oare, Dumnezeiescule Purtător de cruce, Te vei odihni, fie, măcar o clipă de jugul, ce îți crește, neîncetat, pe umeri ?”.

În chip firesc, atenția teologică acordată kenozei lui Hristos a ridicat problema unei chenoze, ca atribut etern al Treimii. Astfel, în „tradiția bisericească rusă”, Sfanțul Filaret privea crucea ca pe „o icoană pământească” și „umbră a crucii din cer”.

Analizând noțiunea modului iubirii intra trinitare la Sfanțul Filaret, R. Williams

scrie:

„Filaret pare să implice, faptul că, iubirea lui Dumnezeu e chenotică, la modul absolut, nu doar cu referire la iconomia mântuirii; că iubirea lui Dumnezeu pentru lume, descoperită în jertfa lui Hristos, are același caracter ca și iubirea reciprocă a Tatălui, a Fiului și a Duhului în Dumnezeire” Sfântul Filaret, exprimă caracterul, absolut kenotic, al iubirii dumnezeiești, în faimoasa lui formulă:

„Iubirea Tatălui e cea care răstignește, iubirea Fiului, e iubirea răstignită, iar iubirea Duhului, e iubirea care triumfă în puterea crucii. Așa a iubit Dumnezeu lumea !”

Comentând pasajul biblic de la (Matei 27,40), unde Hristos e îndemnat să se coboare de pe cruce, Sfântul Filaret arată că, iubirea chenotică, e astfel un atribut divin, după care e recunoscută Dumnezeirea și este comparată, în mod admirabil cu iubirea noastră:

„Iată, iubirea Fiul lui Dumnezeu Se dă pe sine însăși spre răstignire, nu doar Prea Sfintei mâini a Părintelui Său, ci și mâinilor păcătoșilor: oare, ne-a învățat iubirea și pe noi să avem această nemărginită încredințare în seama judecăților lui Dumnezeu, fie, pentru curățirea noastră, fie, pentru binele aproapelui ? Iată, iubirea lui Dumnezeu, ce se revarsă prin Duhul Sfanț, umple cele de jos, cuprindea vremea și veșnicia, ca să prefacă, ceea ce era împietrit și omorât prin vrajba împotriva lui Dumnezeu, în iubirea de viață făcătoare și fericită: oare, poate iubirea noastră să biruie răul prin bine, să binecuvânteze pe cei, ce blesteamă. să se roage pentru răstignitori și să nu știe de nici un vrăjmaș In întreaga lume, chiar dacă, lumea nu ne-ar da nici măcar un singur prieten ?”.

Iubirea iui Dumnezeu în raport cu creația (lumea).

La Sfanțul Filaret, însă, această iubire din Treime, e una iconomică până acolo, încât, însăși lumea, apare ca un efect și agent al manifestării acestei iubiri. într-un alt pasaj, Sfanțul Filaret enunță mai sus-menționata formulă a iubirii dumnezeiești, în așa fel încât, aici lumea apare ca parte indispensabilă a ei:

„Dar, dacă, Tatăl Cel Ceresc îl dă, din dragoste față de lume, pe Fiul Său, Cel Unul-Născut, nu-i mai puțin adevărat, că Fiul, din dragoste față de lume, Se dă pe Sine însuși: și, precum dragostea răstignește, tot așa se și lasă răstignită – fiindcă, desi nimic nu poate face Fiul de la Sine, însă, nici împotriva voii Sale nu poate săvârși nimic”.

În Cuvântările sale, teologia răscumpărării, scoate în evidență adânca sa originalitate, fiecare cuvânt, e un pas spre adânc. Vestitele sale Cuvântări, asupra acestui capitol fundamental, sunt, mai ales, cele două predici la Vinerea Mare, din 1806 și 1816.

Răscumpărarea – actul suprem a iubirii lui Dumnezeu față om, îl găsim cu deplină încredințare în:

Cuvânt în Vinerea Mare, din anul 1816

„Iată, creștinilor, și începutul, și mijlocul, și sfârșitul, crucii lui Hristos: ea este cu totul, dragoste dumnezeiască ! Precum în lumea aceasta simțită, oriunde s-ar întoarce ochii

spre Răsărit, ori spre Apus, ori spre Miazăzi – privirea se pierde în nemărginirea cerului: tot așa, pe tărâmul tainelor, în toate laturile crucii lui Hristos, vederea duhovnicească se pierde în nemărginirea iubirii lui Dumnezeu”.

Cuvânt în Vinerea Mare, din anul 1806

„Răscumpărarea celui vândut, sub păcat, s-a săvârșit; prețul cel fară preț a fost plătit pentru slobozenia lui: ce se întâmplă, însă, dacă robul netrebnic își iubește lanțurile; dacă nu are și nu vrea, să aibă știință de slobozenia ce i-a fost dăruită ? Puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu, trebuia, să biruie această piedică, și o minune a împietririi omenești! în câteva zile, Mijlocitorul nostru L-a plecat pe Dumnezeu spre om”.

Cuvânt în Vinerea Mare, din anul 1816

„Pară-se că noi, pătrunzând în taina răstignirii și văzând în patimile Fiului lui Dumnezeu, voia Părintelui Său, simțim, mai degrabă, înfricoșarea dreptei Sale judecăți, decât dulceața iubiri Lui. Acest fapt însă, lucru, trebuie să ne încredințeze, nu de lipsa iubirii, ci doar de prea puțina noastră pregătire, spre a primi insuflarea ei: cel ce se teme, nu e deplin în dragoste (I In. 4, 18), grăiește ucenicul dragostei”.

Și oare, acest anevoios drum al suișului, de la groaza dreptei judecăți spre patria iubirii, nu l-a făcut însuși, Sfântul Filaret ? în primii lui ani, de formare duhovnicească în taina mântuirii, nu s-a cutremurat și el în fața crucii, contemplând mai mult dreptatea lui Dumnezeu ? Să-l ascultăm, vorbind în :

Cuvânt în Vinerea Mare din anul 1813

„Ce așteptați acum, ascultătorilor, de la slujitorii cuvântului ? Cuvânt(ul) ! Cuvântul, Cel împreună Fără de început, cu Tatăl și cu Duhul, născut pentru mântuirea noastră, Începutul a tot cuvântul viu și lucrător, a tăcut, S-a sfârșit, îngropatu-S-a și S-a pecetluit. Pentru a face cunoscute oamenilor, cu mai multă putere de lămurire și de înduplecare, căile vieții (Ps. 15, II), acest Cuvânt a plecat cerurile și S-a îmbrăcat în trup: oamenii, însă, nu au voit să ia aminte Cuvântului, l-au sfâșiat trupul: și, iată, s-a luat de pe pământ viața Lui (Is. 53,8)”.

Analizând întristarea de moarte, a lui Iisus din Ghetsimani, Sfântul Filaret spune în Cuvânt în Vinerea Mare, din anul 1813 :

„Așadar, dacă EI, nu cu întristarea Lui, ci cu a noastră; dacă, îl vedem în osteneală și în rană de la Dumnezeu și în patima rea. El, păcatele noastre le poartă și pentru noi suferă, (Is. 53, 3,4); paharul, pe care i-L dă Părintele Lui, este paharul tuturor fărădelegilor săvârșite de noi, al tuturor pedepselor, ce ne erau gătite, pahar, ce ar fi înecat întreaga lume, de nu l-ar fi primit, de nu l-ar fi oprit, de nu l-ar fi secat Hristos – de unul singur. Acest pahar este alcătuit, în primul rând, din neascultarea lui Adam, iar mai apoi, din stricăciunea lumii celei dintru început (Fac. 6,12; II Pt. 2,5), din trufia și necredința Babilonului, din împietrirea și nepocăința Egiptului, din trădările Ierusalimului, care ucidea pe proroci și bătea cu pietre pe cei trimiși la dânsul (Mt. 33, 37), din răutatea sinagogii, din credințele deșarte ale păgânilor, din nebunia înțelepților și, în cele din urmă … smintelile apărute, chiar în sânul creștinătății: sfâșierile turmei celei una a Păstorului Celui Unul, obraznicele cugetări ale învățătorilor mincinoși, împuținarea credinței și a dragostei, în împărăția credinței și a dragostei, renașterea necredinței, chiar în sânul dreptei credințe. Să mai adăugăm, la acestea, tot ce găsim în noi și în împrejurul nostru, vrednic de scârba și mânia lui Dumnezeu, precum și, tot ce ne silim a tăinui de conștiința noastră sub numele fățarnic „slăbiciune”- de ușurătatea minții și plăcerilor, cele fară de lege ale tinereții, învechirea în rele a bătrâneții, uitarea Proniei în vremuri fericite, cârtire în nenorociri, slavă deșartă, atunci când săvârșim binele, lăcomia atunci când suntem iubitori de muncă, încetineală în a ne îndrepta, mulțimea căderilor, ce vin, după ridicare, nepăsarea …Toate aceste odrasle ale nelegiuirii s-au revărsat, împreună pentru Iisus, într-un singur pahar al întristării și pătimirii; tot iadul s-a năpustit asupra Acelui Suflet Ceresc – și, ne mai minunăm că era întristat până la moarte ?!”.

Observăm, în cele ce urmează, că, în Cuvânt în Vinerea Mare, din anul 1813, Sfântul Filaret contemplă, cu însuflețit elan, taina dreptății lui Dumnezeu și a suferinței lui Hristos pentru lume, el nu rămâne la o înțelegere exterioară, juridică, substitutivă a

dreptății, ci înaintează spre sferele și sensurile interioare ale tainei, legând de pătimirea Domnului propria noastră cruce:

„Fiul lui Dumnezeu a luat asupra Sa povara ce-1 covârșea pe om; Și-a însușit crucea lui și a lăsat în seamă-I doar a se ține de această cruce (fară îndoială, nu pentru a-I ajuta Celui Atotputernic la purtarea poverii, ci pentru ca el însuși, dimpreună cu mica cruce care i-a rămas, să fie purtat de puterea crucii celei mari, așa cum luntrea este trasă de mișcarea corăbiei)”.

„Fiul lui Dumnezeu primește firea noastră și prin patimi desăvârșește în sine pe Începătorul mântuirii noastre; este ispitit, întru toate, și ajută celor ispitiți; merge cu crucea și duce, întru slavă, pe următorii Săi (Evr;2, 10 și 18; 4,15). Cine va măsura crucea aceasta, cât întreaga lume, pe care a purtat-o, începătorul mântuirii noastre ? Cine va cântări greutatea ei ? Cine va socoti mulțimea felurită de cruci, din care este alcătuită, precum marea din picături”.

Identificarea lui Dumnezeu cu Taina crucii, ca formă de viață și indiferența omenirii, față de aceasta :

„Toată viața lui Iisus a fost o cruce, și nimeni nu s-a atins de povara Lui decât ca s- o îngreuneze: singur a călcat în teascul mâniei lui Dumnezeu, și, dintre neamuri, nimeni nu era cu El (Is. 63,3)”.

Dar, o viziune mai integrală, ontologică, o va oferi Sfântul Filaret, în Cuvânt la Vinerea Mare, din anul 1816, intitulat cu versetul biblic prea cunoscut: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea (In.3,16)”. Dar, să-l ascultăm cum ne vorbește despre iubirea și dreptatea, ca împlinire reciprocă, în actul unic al jertfei Domnului:

„Creștine ! … Străbate calea pe care ți-o deschide catapeteasma tainelor, ce se sfâșie; a tainelor; intră în Sfânta, cea dinlăuntrul, a patimilor lui Iisus, lăsând în urma ta curtea, cea din afară, cea dată spre călcarea neamurilor. Ce se află acolo ? Nimic, afară de sfânta și fericita iubire a Tatălui și a Fiului și a Duhului, față de păcătosul și ticălosul neam omenesc. Iubirea Tatălui care răstignește, iubirea Fiului este răstignită, iubirea Duhului care triumfă prin puterea crucii. Așa a iubit Dumnezeu lumea ! Tocmai, despre această iubire, să ne fie îngăduit, creștinilor, a îngăima câte ceva înaintea voastră – întrucât a grăi nici nu e cu putință, de vreme ce, însuși Cuvântul lui Dumnezeu, spre a o arăta în chip desăvârșit, a amuțit pe cruce”.

„Așadar, cine îl răstignește pe Fiul lui Dumnezeu ? Ostașii ? – Ei sunt unelte, aproape la fel de oarbe, ca piroanele și crucea. Pilat ? – Pe cât se pare, el și-a cheltuit toate strădaniile apărându-1 pe Cel Drept și a făcut cunoscut, în chip ritos, că nu se învoiește la vărsarea sângelui Aceluia: luând apă, și-a spălat mâinile înaintea poporului, zicând: „Nevinovat sunt de sângele Dreptului Acestuia” (Mt. 27,24). Poporul ? — Cum putea să caute moartea Aceluia, pe Care se străduia, să-L proclame împărat ? Arhiereii ? preoții, Bătrânii ? Fariseii ? — Aceștia recunosc, că nu au stăpânire asupra vieții nimănui: nouă, nu este cu putință, să omoram pe nimeni (In. 18, 31). Vânzătorul ? – El a mărturisit, deja în templu, că a vândut sânge nevinovat (Mt 27,4)… Nu ! Hulitorii Golgotei nu știu ce spun, la fel cum răstignitorii batjocoresc măreția lui Dumnezeu; Dumnezeiasca Pronie e cea care batjocorește nebunia omenească, fară a-i încălca libertatea, punând-o să slujească preaînaltei sale înțelepciuni. Nu robii cei vicleni, îl înșeală pe Domnul: Atotbunul Părinte nu cruță pe Fiu Său, ca să nu-i piardă pe robii cei vicleni”.

Admirabilă pătrundere a tainei, rar întâlnită, chiar la Sfinții Părinți. Tot în viziunea Sfântului Filaret și tot în Cuvânt în Vinerea Mare, din anul 1816, auzim cum Dumnezeu întrupează deodată sfințenia și mila :

„Și, în acest chip, dragostea Tatălui Ceresc își întinde, prin Fiul, brațele către lume: dragostea Fiului Unuia Născut al lui Dumnezeu urcă spre Tatăl Cel Ceresc și, deopotrivă, se pogoară spre lume. Cel ce are ochi, să ia seama aici, la prea adâncul temei și întocmirea lăuntrică, cea dintru început a crucii, care ia ființă din dragostea Fiului lui Dumnezeu, față de Atotsfantul Său Părinte și dragostea Lui față de omenirea păcătoasă: două iubiri, care încrucișându-ne una cu alta și sprijinindu-ne una pe alta, care par a despărți, ceea ce a unit, însă, de fapt, unesc, ceea ce este despărțit. Dragostea, către Dumnezeu, e plină de râvnă pentru Dumnezeu, dragostea față de om, miluiește pe om. Dragostea, către Dumnezeu, cere să fie păzită legea dreptății lui Dumnezeu, dragostea către om, nu-1 lasă pe călcătorul de Lege, să piară întru nedreptatea sa. Dragostea, către Dumnezeu, tinde să-l lovească pe vrăjmașul lui Dumnezeu, dragostea, către om, înomenește Dumnezeirea, ca prin mijlocirea dragostei către Dumnezeu să îndumnezeiască omenirea: și în vreme ce, dragostea, către Dumnezeu, îl înalță de pe pământ pe Fiul Omului (In. 12, 32 și 34), dragostea, către om, deschide brațele Fiului lui Dumnezeu către pământeni: aceste două năzuințe potrivnice se ating, se unesc, se cumpănesc și dau naștere acelei minunate răscruci unde mila, care iartă și adevărul, care judecă, se întâmpină, dreptatea Dumnezeirii și pacea omenirii se sărută, prin care, adevărul ceresc, răsare din pământ și dreptatea privește din cer cu o căutătură, care, de-acum, nu mai trezește groaza; Domnul dă bunătate pământului, și pământul dă rodul său cerului (Ps. 84,11-13)”.

Adâncimea soteriologiei în opera omiletică a Sfântului Filaret stă chiar în simbioza, atât de minunată a dreptății și a iubirii, fapt accentuat atât de viu și susținut, în Cuvânt în Vinerea Mare, din anul 1812:

„Dat fiind că viața i s-a părut omului o chezășie îndoielnică a iubirii dumnezeiești, această iubire îl logodește cu sine, prin moarte. Omul a căzut din iubirea lui Dumnezeu; râvna, grozavă ca moartea, a deschis în cfidcrea lui iadul: iubirea, însă tare, ca moartea, moare pentru el și potolește râvna, zăvorește iadul, aprinde iubirea lui cea stinsă, îi dă o viață nouă. Mijlocitorul Cel Pătlmitor între Dumnezeu și oameni împacă râvna ce odihnește întru sfinți cu dragostea atotcuprinzătoare, dreapta judecată, cu milostivirea, moartea, cu viața, împreună pe om, cu Dumnezeu”.

Ultimul aspect al chenozei, în predica Sfântului Filaret, este coborârea la Iad: „Acest înscris, care cuprinde vina Celui Nevinovat, acești slujitori ai legilor răzbunătoare, această unealtă a caznei — toate acestea le strânge, în jurul Său Pătimitorul Cel de bunăvoie, spre a ne aminti hotărârea sfatului Celui Preaînalt pe care o plinește nedreapta judecată omenească, întru neștiință oarbă, mânată doar de răutate. Aceste mâini întinse îmbrățișează și sprijină lumea, care atârnă deasupra hăului, pe care l-a săpat sub ea dezmățul”.

„Și tu, mormânt al vieții, întărește-te neclintit, ca un semn de biruință, în mijlocul Bisericii luptătoare și, desfâtând-o cu pomenirea izbânzii, pe care a dobândit-o Capul ei, luptându-se, de unui singur cu stăpânitorul întunericului, prevestește izbânda în lupta cea de obște împotriva împărăției beznei!”.

„Când Iisus Hristos, prin patima cea de bună voie, pentru a noastră mântuire, a îngăduit să se pogoare întru împărăția morții, pentru ca să introducă acolo propria putere de viață și astfel să distrugă împărăția morții, în însăși temeliile ei, atunci puterea Lui, deodată, a străbătut totul, și în ceea ce a fost apt, să o primească, s-a manifestat printr-o lucrare făcătoare de viață”.

„Prin rănile iui Hristos cel răstignit se prelinge lumina nemuririi și în viața muritoare și intru însăși împărăția morții”.

Învierea și lucrarea Duhului Sfânt. Pentru marele predicator, învierea este „cheia lui David”:

„Cheia lui David, care descuie toate ușile, este teandria lui Iisus Hristos, prin care. Dumnezeirea pătrunde în întreaga stare a omenirii, așa și omenirea intră întru cele dinlăuntru ale Dumnezeirii. Mișcarea cea deschizătoare a toate, a acestei „chei” este învierea lui Hristos. Prin ea se deschide temnița, și-i dă afară pe cei închiși; se deschide raiul ! și-l primește pe cei izgoniți, se deschide cerul și-I așteaptă pe cei aleși … Prin moarte și prin însăși iadul el a venit pentru tine, ca pretutindeni să-ți deschidă cale nouă și vie, și prin învierea și înălțarea Sa, să-ți deschidă, nu numai ușile cerului, ci, și ale raiului”. Și lucrarea Fiului se întrepătrunde, din ce în ce mai descoperit, cu a Duhului Sfânt, spune Sfântul Filaret.

„Dragostea lui Dumnezeu se răspândește, prin revărsarea Sfântului Duh, de la înălțimea crucii, acoperă munții și umple văile, îmbrățișează timpul și veșnicia, pentru a topi și reînsufleți tot ce era învârtoșat și mort din pricina vrăjmășiei, – pentru a preface din nou toate lucrurile, prin puterea de viață făcătoare a iubirii”.

„Moartea lui Iisus adună, în ea, toată firea zidită, și, prin săvârșirea vestită de EI a răscumpărării, (In. 19,30) se înplinește săvârșirea facerii (Fac. 2,2), se pregătește săvârșirea înnoirii a toate (Apoc. 21,6)”.

El, Duhul Domnului, a fost trimis la Cincizecime în numele Fiului:

„El suflă unde voiește și suflă, mai cu seamă lucrător și simțitor, în Cuvântul Evangheliei și în tainele Bisericii”.

„Iar noi toți, privind, ca în oglindă, cu fața descoperită, slava Domnului, ne prefacem în același chip, din slavă, ca de la Duhul Domnului (II Cor. 3, 18). Noi toți privind, cu fața descoperită slava Domnului, vedem, adică, nu doar chipul lui Iisus Hristos, ci și slava Lui (…) Nu contemplăm, asemenea unor spectatori pasivi, ci ne întindem, ca o oglindă sufletul, spre chipul luminos a lui Iisus Hristos, pentru a-I primi lumina și pentru ca noi înșine să ne prefacem în același chip, străduindu-ne neîncetat să creștem întru asemănarea chipului Iui Iisus Hristos”.

Căci, așa cum spune Sfântul Filaret, icoana este tocmai:

„ … ajutorul binevenit al celui ce se roagă, pentru ca, umblând în prezența lui Dumnezeu, duhul să nu alunece în acele întruchipări himerice, pentru ca gândurile să se concentreze și să evite rătăcirea, astfel încât, apărând, deopotrivă potrivirii fizice și celei contemplative, Sfântul Chip al Domnului întrupat, ca să adune gândurile și simțirile exterioare și interioare într-o unică și singură contemplație a celor divine”.

Sfântul Filaret constată putința, de a spori în cunoașterea dogmelor, numai prin progresul duhovnicească pe un plan vertical, deci opus, celui cărturăresc, pe plan orizontal. La această pătrundere duhovnicească (Dogma – o cunoaștere trăită), se referă Sfântul Filaret în Cuvânt la Sfântul Nicolae, din anul 1822,

„Nici una dintre tainele înțelepciunii lui Dumnezeu nu trebuie să ne pară străină sau cu totul transcendentă, ci, în toată smerenia, trebuie să adaptăm mintea noastră la contemplarea lucrurilor dumnezeiești. Cu alte cuvinte, dogmele exprimă adevărul revelat, care nouă ne apare, ca o taină de nepătruns, dar, pe care noi, trebuie, sâ o cunoaștem printr-un anumit process” .

Acestea, considerăm noi, sunt în linii mari coordonatele majore, expuse într-o oarecare ordine, temele fundamentale ale concepției teologice ce decurg din monumentala opera filaretiană expusă în predici. Nu este capitol al Revelației, pe care să nu-l fi propovăduit și tălmăcit, până chiar și în cele mai accidentale exprimări, conținutul teologic și dogmatic este ca un veșmânt al operei sale omiletice, care strălucește ca independentă, unitate, integritate și expresie artistică.

Cât despre aspecte ale teologiei morale. Sfântul Filaret trăiește conștiința caracterului căzut al lumii, molipsirea de păcat și moarte, ca stricăciune ontologică.

Dar. mai întâi, sâ ascultăm modul, cum Sfântul Filaret definește omul:

“În planul facerii lumii, trebuia, să fie dinainte orânduită refacerea acestui nimic moral, care e omul”.

„Omul a oprit în el creșterea harului dumnezeiesc, iar imaginea perfecțiunii, pe care o avea înainte, dispare, și odată cu aceasta, chemarea spre cele înalte".

„Starea firească a seminției lui Adam cuprinde în sine, nu numai plângere, ci și deznădăjduire; nu numai tânguire, ci și împietrire; nu numai jale, ci și pierzare. Cugetă omul. cu osârdie, cele rele (Fac. 6,5): de aici urmează numaidecât un potop întreg de rele, ce se revarsă din cugetări asupra tuturor faptelor lui, îi înghite toate puterile și – chiar în privința celor dinafară – nu aduce decât pustiire. Nefericitul își pierde, în această mare înviforată, chiar și simțirea pierderii bunelor sale însușiri. Neavând fericire adevărată, el și-o înlocuiește cu nălucirile închipuirii amăgitoare. Sunt bogat și m-am îmbogățit, zice el, măcar că, și firea, și legea, și conștiința, îl dau în vileag: ești ticălos, și vrednic de plâns, și sărac, și orb, și gol ! (Apoc. 3,17). Să contenim cu nesfârșitul zapis pe care, e cu neputință, să nu-l știți, ca unii, ce v-ați scris fiecare în el, cu sânge și cu lacrimi, partea lui. A fi zămislit întru nelegiuiri, a fi născut în păcate, a trăi în mijlocul spaimelor morții, a muri cu frica vieții – aceasta este cartea facerii omului (Fac. 5,1)”.

„Prezența chipului, îl face pe om să caute fâră încetare absolutul, dar – asemănarea -, în afara lui Hristos, rămâne nelucrătoare, păcatul pervertește intenționalitatea sufletului și acesta va merge să caute absolutul în idoli, va ajunge să-și stingă setea de miraje, fară de a se înălța la Dumnezeu. Harul, redus la starea potențială, oprit în revărsarea lur”.

Despre împăcarea omului cu Dumnezeu

„Ani întregi de osteneli necontenite I-au trebuit ca să-l întoarcă pe om către Dumnezeu: pe cât se pare, mai ușor i-a fost să pună capăt veșnicei vrajbe, a Celui Veșnic, decât să înfrâneze praful răscolit de viforul nestatorniciei. în schimbul învățăturii celei mai curate, al pildei de viață celei mai sfinte, al semnelor covârșitoare, al nenumăratelor binefaceri, EI cerea, în loc de recunoștință, doar învoirea omului de a primi noua și cea mai mare binefacere”.

în Cuvânt despre jugul cel bun al lui Hristos, din anul 1828, observăm, că pentru Sfântul Filaret, morala creștină nu este „etalonul oficial” al sfințeniei, ci este, sensul profund religios, ontologic, ce își are izvorul în sfaturile evanghelice, chipul și simbolul existenței transfigurate:

„Iar, de faptul că, această asprime a moralității evanghelice nu este crudă și poruncile ei sunt lesne de împlinit cu împreună lucrarea harului: ei bine, de aceasta să ne încredințeze pe noi, ucenici începători ai lui Hristos, binecuvântatele experiențe, adeverite și întărite de curgerea veacurilor, ale ucenicilor Lui desăvârșiți, dintre care mulți simțeau, firește, în chip viu, o ușurință harică, atunci când, nu doar că, purtau întregul jug al poruncilor, neapărat trebuincioase, ci mai adăugau la el, de bună voie, și jugul sfaturilor evanghelice”.

Tot în acest Cuvânt despre jugul cel bun al lui Hristos, se evidențiază aspectul de osteneală și jerftă al virtuții creștine :

„Așadar, dacă virtuții i se cere nevoință și jertfă, pentru ca ea să fie vrednică de lume și de părerea lumii, oare, i se poate cere mai puțin pentru a fi vrednică de Dumnezeu și de dreapta Lui alegere ? Și, dacă trebuința de nevoință și legea jertfelniciei nu fac virtutea lumească anevoie de împlinit, de ce să socotim virtutea creștinească, anevoie de împlinit, numai pentru că nu este unită cu aceeași trebuință de nevoință și supusă aceleași legi a jertfelniciei”.

„Dacă mărturiile, ce le dă firea, nu sunt îndeajuns pentru oamenii care voiau să asculte, mai degrabă de fire, decât de Evanghelie, voi fi mai îndrăzneț: voi aduce, ca martori, chiar pe acești oameni, ca să arăt că nu, ceea ce este lesnicios și plăcut, ci osteneala și jertfa, sunt semnele virtuții adevărate și înalte, sau ale desăvârșirii, în oameni”.

Ideea este accentuată, printr-o analiză a celor trei virtuți teologice, în Cuvânt la Duminica închinării Sfintei Cruci, din anul 1835, unde, Sfântul Filaret vede calea lăuntrică, a trăirii lui Hristos:

„Acestea sunt cerințele prin a căror împlinire omul poate, fară a se rătăci, să urmeze, lăuntric, lui Hristos, să se apropie de El, nu pe din afară, ci lăuntric, nu cu locul, ci cu duhul, să se facă, întru credință și întru dragoste, părtaș al patimilor și morții Lui, și întru nădejde – părtaș al învierii și slavei Lui”.

Cele trei virtuți, ca drum spre îndumnezeire, în Cuvânt în Vinerea Mare, din anul

1816:

„Deopotrivă se va păstra și dragostea, asemenea untdelemnului pregătit de fecioarele cele înțelepte, nebăgate în seamă de cele nebune, până când Se va arăta Mirele Cel Dorit, și, cu înșeptită văpaie se va aprinde în ziua nunții Mielului; până când va trece și cerul și pământul, și credința și nădejdea, și va fi Dumnezeu, totul în toate (I Cor. 15, 28), fiindcă, în toate inimile purtătoare de Dumnezeu, va fi dragostea, vărsată în ele, prin rănile crucii, de către Duhul Sfanț”.

„Creștine ! întunericul să acopere pământul ! Să se lase negura peste neamuri ! Scoală-te, din teamă și din nedumerire ! Luminează-te, prin credință și prin nădejde ! Prin întuneric vine lumina ta (Is. 60,2-1)”.

Despre virtutea nădejdii, ca încredere în darul și lucrarea lui Dumnezeu, aflăm în Cuvânt la Vinerea Mare, din anul 1815:

„Totuși, creștinilor, conștiința voastră trebuie să fie aceea, care, să aleagă, dacă întru străpungerea inimii, cea pentru păcate, sau întru nădejdea lucrării Mântuitorului, se cuvine, fiecăruia dintre noi, potrivit așezării sale lăuntrice, să primească patimile și moartea lui Hristos. Numai recea nepăsare, nu trebuie să aibă loc aici”.

Tot în acest Cuvânt din Vinerea Mare vedem cum, credința, din inima noastră ne face să aflăm harul înaintea lui Dumnezeu :

„Fără îndoială că, unii cugetă, acum, la felul în care și-ar putea găti după cuviință vasele lor, spre a primi acest izvor de viață făcător, care țâșnește din coasta Mântuitorului, cum ar putea primi, cu inima, în chip cât mai plin de credință și mai plăcut lui Dumnezeu, patimile și moartea lui Iisus”.

Iată ce spune Sfântul Filaret despre începutul păcatului în firea umană:

„În noi trăiește, din vremea celui dintâi păcat, vechiul Adam, cu patimile și poftele lui, cum, oare, să ne dezbrăcăm de el și să ne îmbrăcăm în omul cel nou – fiindcă, acesta este țelul strădaniei noastre – nu numai fără pătimiri, ci, chiar fără să trecem prin moarte ?”.

În legătură cu păcatul, Sfântul Filaret identifică păcatele oamenilor, cu acele „slăbiciuni” cu care se obișnuiesc toți:

„Să mai adăugăm la acestea tot, ce aflăm, în noi și împrejurul nostru, vrednic de scârba și mânia lui Dumnezeu, precum și, de tot, ce ne-ar sili a tăinui de conștiința noastră, sub numele fățarnic de „slăbiciune” – ușurătatea și plăcerile nelegiuite ale tinereții, învechirea, în rele a bătrâneților, uitarea Proniei, în vremuri fericite, cârtirea în nenorocire, slava deșartă, atunci când săvârșim binele, lăcomia, atunci când suntem iubitori de muncă, încetineala în a ne îndrepta, mulțimea căderilor, ce vin după ridicare, nepăsarea și nelucrarea, care sunt proprii celui răsfățat, samavolnicia și răzvrătirea acestui veac, ce se trufește cu închipuirea, că este luminat”.

„Sau, este vorba, în fine, despre faptul, că numărul oamenilor buni și cu gând cuvios, se micșorează fără încetare ? – dar tânguirile, privitoare la acest fapt, vin dintr-o vechime atât de adâncă, încât ele pot sluji ca dovadă că omenirea e neschimbată, din cele mai vechi timpuri, oamenii sunt totdeauna oameni, întotdeauna arată, nu însușiri atât de bune, cât slăbiciuni și neajunsuri”.

In această ordine de idei, Sfanțul Filaret așează în mintea ascultătorilor săi învățătura lepădării de sine, pentru a putea fi următori ai lui Hristos.

Lepădarea de sine

„Așadar, ce înseamnă „a te lăpăda de tine”? Din cele spuse mai înainte reiese, fără putință de tăgadă, că aceasta nu înseamnă a lepăda sufletul și trupul, lăsându-le fără luare-aminte, fără purtare de grijă, ci, a lepăda împătimirea de trup și de desfătările sale, de viața vremelnică și bunăstarea ei, chiar și de desfătările sufletești, culese din firea necurățită, din dorințele voii proprii, din ideile îndrăgite ale proprii filozofii”.

Scopul lepădării de sine

„Că a înțelege astfel porunca lepădării de sine este îndreptățit, aceasta o putem vedea din însuși scopul, cu care a fost rostită ea. Care scop ? – Acela, de a-1 face pe om în stare, să meargă după Hristos … Pentru ce ni se cere mai întâi lepădarea de sine ? — Pricina este limpede: fără aceasta, dorința de a urma lui Hristos ar rămâne, cu neputință, de împlinit. Și, cu adevărat, pe cel legat de concepțiile îndrăgite ale propriei filozofări, această legătură, îl împiedică să meargă mai sus și să creadă în adevărul dumnezeiesc: el nu este în stare să meargă după Hristos fără a lepăda această legătură, fiindcă, fără această lepădare, nu se poate merge pe calea credinței curate”.

Lepădarea de sine, ca părăsire a voințelor personale

„Cel ce nu părăsește voințele voii proprii, nu poate, de asemenea, să fie următor a lui Hristos: fiindcă, urmarea lui Hristos, stă tocmai în a-ți alege calea, nu după voia proprie, ci după voia celui, ce a deschis-o. Nici cel, ce nu voiește să jertfească desfătările sufletești ascultării și încredințării în voia lui Dumnezeu, nu este un următor de nădejde al lui Hristos, nici, măcar atunci când, năzuiește spre desfătările duhovnicești – fiindcă el, încordându-și toate sforțările, pentru a ajunge la strălucirea luminii de pe povârnișurile Taborului, prin însuși acest fapt, nu-L însoțește pe Domnul pe Golgota, cea mântuitoare; dar ce să mai spunem dacă el își culege desfătările sufletești din izvorul necurățit al fini căzute și se încăpățânează atunci, când Pronia și harul se apropie, ca să astupe, spre curățire sufletului, acest izvor ?”.

Lepădarea de sine, ca alungare a grijilor vremelnice

„Că, împătimitul de viața cea vremelnică, nu poate reuși să urmeze lui Hristos, aceasta se vede la Apostoli, care, după ce fuseseră învățați de El atâta vreme și văzuseră atâtea minuni săvârșite nu doar de El, ci și de ei înșiși, cu harul Lui, au fugit de urmarea Lui, atunci, când, calea I s-a întretăiat cu primejdiile acestei vieți”.

Lepădarea de sine, ca renunțare la bunătățile vieții

„Că, împătimitul de bunătățile vieții celei vremelnice, nu poate să urmeze lui Hristos – această experiență tristă, ne-o înfățișează tânărul din Evanghelie, care, cu toate că voia, să pășească pe calea, ce duce spre viața veșnică, și a fost chemat de însuși Hristos, să Ii urmeze, s-a dus întristat, că avea avuții multe (Mt. 19,22)”.

Lepădarea de sine, ca renunțare de la plăcerile trupești

„În fine, cel împătimit de trup și de plăcerile lui, este, – lucru învederat – un rău următor al lui Hristos: fiindcă, celui moleșit, împovărat, slăbănogit de aceste plăceri, îi este, greu să suie pe muntele Domnului; acestuia îi este, mai pe voie, să se întoarcă la poalele muntelui, ori să dormiteze între flori, și, nu este departe de a se afunda în smârcul patimilor și poftelor necurate”.

Lepădarea de sine – curățirea și înnoirea firii umane

„Pe scurt: dat fiind că, tot ce este în fiii lui Adam, până ce nu e curățit – sau, mai bine zis, rezidit de Hristos – este supus, de obicei întrebuințării pătimașe, cel, ce dorește să fie următor adevărat și credincios al lui Hristos, trebuie, să părăsească tot ce își însușește și iubește — nu, în ce privește întrebuințarea, ci, în ce privește împătimirea. Și, pentru a vorbi încă și mai pe scurt, Domnul a zis: să se lepede de sine”.

Lepădarea de lume, de sine, prin asumarea crucii

„Să ne cercăm, pe noi înșine, creștinilor, și să ne lepădăm de tot ce ne leagă prin legăturile împătimiții, de noi înșine, de trup, de lume; șa fim slobozi și ușori, ca să mergem după Hristos. Să primim, fară cârtire și cu supunere crucea noastră, adică, tainul de necazuri și pătimiri, ce este nemăsurat — neîndoielnic, că fară de greșeală – de către Pronie, potrivit cu trebuințele îndreptării, curățirii și desăvârșirii noastre”

„A purta crucea lepădării de sine și a răbdării, a urca la însăși înălțimea iubirii de Dumnezeire și omenire, a răstigni trupul cu patimile și poftele, a muri lumii pentru a via lui Dumnezeu, înseamnă, a dobândi tot ce a săvârșit Dumnezeul-Om: aceasta dă dreptul fiecărui următor al Lui să simtă și să spună la capătul alergării sale”.

„Păcătosul, care de la purtarea silită a crucii sale, trece, în cele din urmă, la răstignirea de sine pe această cruce, plecându-se cu desăvârșită supunere, înaintea feței lui Iisus Cel Răstignit, tuturor lucrărilor dreptei judecăți curățitoare, degrabă aude, împreună cu tâlharul, glasul aducător de bucurie al Domnului: astăzi vei fi cu Mine în rai”.

Modelul concret al lepădării de sine

„În primul rând, cel ce dorește, să urmeze lui Hristos, trebuie, să se lepede de sine, să nu țină la cinstea sa, la folosul său și la plăcerea sa, ci, urmând pildei călătorului, să treacă pe lângă toate acestea și să le lase degrabă în urma sa, călăuzindu-se, în toate, după povața Apostolului: cei, ce au femei, să fie ca și cum n-ar avea, și cei, ce plâng – ca și cum nu n-ar plânge, și cei, ce se bucură – ca și cum nu s-ar bucura, și cei, ce cumpără – ca și cum nu ar stăpâni. Și cei, ce se folosesc de lumea aceasta – ca și cum nu s-ar folosi de ea (I Cor. 7,29-31). „Cum putem ajunge”, vor zice unii, „la o astfel de lepădare de sine ?” La fel de bine ca ostașul care se leapădă de plăcerile vieții casnice, atunci, când merge pe câmpul de bătălie: el se leapădă, chiar și de viață, atunci, când merge la război, fiindcă, altfel, nu poate nici viteaz, nici biruitor”.

În ce privește faptele bune, pe care este dator creștinul să le împlinească, Sfântul Filaret, îndeamnă în predica sa, că, doar faptele săvârșite sub jugul lui Hristos, sunt cele, ce duc la viața veșnică :

„Cei osteniți de faptele trupului și ale lumii, vor afla odihnă, de vor lua asupra lor

o nouă osteneală – duhovnicească; cei împovărați de jugul diavolului, înlănțuiți de obiceiurile rele, prigoniți și împilați de biciuirile patimilor, vor afla ușurare și slobozenie, de vor pleca cerbicea sub jugul lui Hristos: căci jugul Meu este bun, și sarcina Mea este ușoară”.

Prin predica sa Sfântul Filaret a urmărit întotdeauna, nu numai mișcarea inimii întru săvârșirea faptelor bune, ci și convertirea vederii duhovnicești, prin luminarea ochilor minții și ai sufletului:

„Să nu fie, creștinilor, ca până într-atât, să fim de orbi, ori, să avem un ochi atât de viclean față de lucrurile Domnului. Să privim la ceea, ce se petrece înaintea noastră, nu printr-un ochean, care mărește sau micșorează lucrurile, după cum o cer patimile noastre, ci cu ochiul liber, ca să vedem orice întâmplare așa cum iese ea, din mâinile Proniei”.

„Cel ce are ochi, să ia seama aici, la prea adâncul temei și la alcătuirea lăuntrică cea dintru început a crucii, care ia ființă din dragostea Fiului lui Dumnezeu față de Atotsfăntul Său Părinte și din dragostea Lui față de oameni …”.

„Să curățim și să lărgim ochiul nostru prin dragoste, și acolo, unde el se închide înfricoșat de județul dumnezeiesc, să ne îndulcim cu vederea dragostei lui Dumnezeu. Dumnezeu este dragoste, grăiește același văzător duhovnicesc al dragostei”.

„Urmându-L, să intrăm, dimpreună cu Petru și cu fiii lui Zevedeu, în grădina Ghetsimani, și să pătrundem, cu ochi privighetor, întunericul celei din urmă nopți, pe care El a petrecut-o pe pământ”.

„Să cugetăm acum, creștinilor, dacă numai Pilat, păgân și judecător stăpânit de patimi, a putut să vadă atâta lumină în Iisus. Nu ! Nu ! De câte ori este mai mare lumina, ce trebuie, să strălucească ochiului deja luminat al creștinului din umanitatea Celui Ce este Strălucirea slavei lui Dumnezeu, Tatăl și Chipul Ipostasului Său (Evr. 1,39)”.

„Creștinilor ! Fiind chemați acum, de către Biserică, să privim, atât cu ochiul cel înțelegător, cât și cu cel dinafară, chipul lui Iisus Hristos, Care, în viață și în moarte, S-a încredințat Părintelui Său …”.

“Ei bine ! Spre înțelepțirea noastră era mulțumirea ta: grăbit-ai să sfârșești ziua, cea văzută trupește a vrajbei și a mâniei, ca să ne aduci la ziua, cea văzută duhovnicește, a dragostei și a milostivirii, care este luminată de necurmata lumină a Dumnezeirii Celei în Trei Sori”.

Vederea duhovnicească, drept cunoaștere desăvârșită

“Cufundați-vă, creștinilor, în cunoașterea acestui fapt măreț, nu doar cu limba și cu graiul, sau cu auzirea stearpă, ci în duh și în adevăr – și veți ajunge, în cele din urmă, să vă împrieteniți, ca să zic așa, până într-atât cu crucea, că, nu veți mai afla mai dulce desfătare decât a striga, în duhul vederii duhovnicești, dimpreună cu bărbatul cel purtător de Dumnezeu: iubirea mea s-a răstignit”.

Dorim să adăugăm acum, câteva cuvinte despre accentul, pe care Sfântul Filaret îI atribuie rugăciunii, îndeobște. Au fost mulți Părinți bisericești și ierarhi, care au subliniat însemnătatea rugăciunii, dar, tot mulți au fost aceia, care, au amintit numai, sau, au accentuat rugăciunea individuală, în concepția sihăstriei izolate de lume. Sfântul Filaret a fost monah și apoi mitropolit al Moscovei; dar, așa cum, întreaga lui viață și activitate, s-a îndreptat spre cei mulți, tot așa și concepția lui despre rugăciune se referă, în chip special, la rugăciunea făcută în comuniune, de către obște, de comunitatea credincioșilor, desigur, în primul rând, n biserici și în unitatea duhului.

Rugăciunea Mântuitorului Iisus Hristos, model suprem

„De la rugăciunea prin care l-a încredințat pe ucenicii părăsiți și orfani lui Dumnezeu Tatăl, până la rugăciunea, prin care Și-a dat în mâinile Lui duhul, de asemenea părăsit și orfan …”.

„Oare, Îi aducem, precum Nicodim, buna mireasme duhovnicească a rugăciunii și a privegherii ?”.

„Priviți, cum, încă dinainte de sfârșitul lui Iisus, pe lemnul blestemului, în gura tâlharului, înflorește rugăciunca: Pomenește-mă, Doamne, întru împărăția Ta ! – și această floare, cu adevărat, vrednică de rai, e strămutată, în aceeași zi, în raiul lui Dumnezeu".

După chipul lui Hristos și viața creștinului, se trăiește pe amândouă dimensiuni: ule crucii și ale iubirii. Iubirea de sus, spre Dumnezeu, spre a ne împărtăși de viața Lui, de sfințenia Lui și a iubirii de semeni, așa cum El ne-n iubit, cu sfințenie și iubire. Din iubirea oamenilor, împreună, se îmbogățește viața aceasta, iar din iubirea de Dumnezeu se naște viața cerească.

În predica Sfântului Filaret, cele două dimensiuni ale iubirii, ale viețuirii creștine, sunt tălmăcite, prin, ceea ce numește el, unitatea divină dintre curăția credinței șl dreptatea de viată:

„Cercetând cunoscutul loc din Epistola Apostolului lacov – că, credința curată și neprihănită. înaintea lui Dumnezeu și Tatăl, aceasta este: a cerceta pe orfani și văduve, în necazul lor și, a te păzi pe sine-ți, neîntinat de lume – , aceasta, e la fel cu, dacă ar fi fost spus, că credința curată e iubirea de oameni și neprihănirea vieții. Însă, aceasta nu înseamnă că Apostolul ne învață să nesocotim dogma, ca să îndreptăm atenția numai la morală. . . Credința, rămâne credință, iubirea de oameni, iubire de oameni, însă, între ele e o relație atât de aproape, o legătură atât de indistructibilă, că, unde este credință curate, acolo neapărat, este iubire de oameni curată, ca o urmare. Fiecare credincios adevărat, trebuie, să fie iubitor de oameni adevărat".

Încheind lectura acestui pasaj, să ne gândim, o clipă, că aceste nu fost rostite de la amvon, acum două veacuri, într-o societate bazată pe clase antagoniste. Sfântul Filaret observa în jurul lui felurite vicii și păcate, care țineau de structura societății de atunci și pe care le-a combătut energic. Vom observa, că, arătând aceeași preocupare pentru dreptatea socială, ca rezultantă a concepției despre religia creștină și a preceptelor evanghelice, Sfântul Filaret îndeamnă pe ascultătorii și păstoriții săi, la împlinirea poruncilor creștine:

“Creștinilor! Atunci când Însuți Iisus Hristos, Care este Veșnicul Cuvânt și Veșnicul Adevăr, a găsit de trebuință să spună, că jugul Lui este bun și sarcina Lui este ușoară, acest fapt, în primul rând, ne dovedește că învățătura vieții creștine, pe care am fost chemați să o împlinim, este cu adevărat binefăcătoare și lesne de împlinit; în al doilea rând, aceasta arată, că e într-adevăr nevoie, ca cei, ce se apropie, să lucreze Domnului, să fie încredințați că învățătura creștină este, cu adevărat, lesne de împlinit”.

III.2. Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, ca izvoare ale predicii filaretiene

Învățătura predicilor Sfântului Filaret este strict biblică și ortodoxă: Întruparea e pregătită de-a lungul Vechiului Testament, care, este un pedagog către Hristos, iar soliile și revelațiile cerești, se împletesc mereu cu aspirațiile patriarhilor, profeților și drepților.

Patriarhul Iacov, are viziunea unei scări cu vârful în cer, pe care, îngerii lui Dumnezeu, suie, coboară și cutremurat, strigă:

„Cât de înfricoșat este locul acesta ! Aici, nu este altceva, decât casa lui Dumnezeu și poarta cerului” (Gen. 28, 11-17). Prorocul Moise primește legea de la Dumnezeu și strigă cu ardoare: Doamne, arată-mi slava Ta! (Exod. 33, 18). Iar mai târziu, psalmistul David suspină și el: „ Inima îmi zice din partea Ta: caută fața Mea ! Și eu fața Ta, Doamne, o caut (Ps. 27, 7-8).

În predicile Sfântului Filaret, întreg Vechiul Testament este martorul viu al accstui dialog între cer și pământ, auzind acestea „să rămânem cu inima la Vechiul Testament".

Dumnezeu Își descoperă mereu Cuvântul, fața, voia Sa, într-un lanț neîntrerupt de semne, viziuni și minuni. Toate acestea, sunt. însă, numai anticipări, pregustări, arvună și pregătire. Contemplarea direct, pIenară, a chipului lui Dumnezeu în – predicile Sfântului Filaret, mitropolitul Moscovei, se va face abia prin Întruparea Fiului Său, a lui Dumnezeu, Însuși. Dacă la creație, Sfântul Filaret predică că: făpturile se sprijină pe Cuvântul creator, ca pe o punte de diamant, acum, această punte de diamant, Cuvântul creator, se face om, se unește cu făptură, umple distanța de necuprins între cer și pământ, golul sporit de păcat, leagă cele două realități, Dumnezeu și omul, ca o punte ontologică, prin care, de acum înainte omul se va putea sui la cer:

„Întreaga perioadă a Vechiului Testament, e un timp, pentru pregătirea aceleia, care, ar fi putut să primească în sine, pentru Întrupare, pe Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul omului. În acest timp îndelungat, binecuvântarea, cu care Dumnezeu Tatăl, ne-a binecuvântat pe noi întru cele cerești, în Hristos, mai înainte de întemeierea lumii, ca un nor purtător de fulgere, se purta pe deasupra pământului, pe când lucrarea tainică a Proniei căuta în neamul omenesc și pregătea, pe cea binecuvântată între femei, care, ar fi putut prin curăția ei, să atragă dumnezeiescul fulger, să-L primească, să-L cuprindă, să-L rețină, fără să fie arsă de focul dumnezeirii și, prin sine să însușească întregii omenirii, esențial, binecuvântarea lui Hristos. Și așa „rugul cel nears” primește focul dumnezeirii și răspunde fulgerului: „Fie mie după cuvântul Tău”, iar pământul, prin inima Fecioarei se face tron și odihnă Celui Veșnic”.

Fără a mai zăbovi, asupra simbolismului de aici, din punct de vedere exegetic și dogmatic, vom remarca, nu numai susținerea reciprocă între aceste imagini, ci și capacitatea de sintetizare a Sfântului Filaret.

Datorită caracterului popular al Psaltirii, cartea sfântă, cea mai citită de credincioși în trecut, ca și în zilele noastre și în predicile Sfântului Filaret, întâlnim psalmii, care erau cei mai des citați și aceasta datorită faptului că erau cei mai cunoscuți de către credincioși.

Așadar era firesc, ca Sfântul Filaret să-și fundamenteze afirmațiile sale, în predici, cu citate din psalmi, sau să folosească texte din psalmi pentru asemănări, comparații și alte figuri oratorice, necesare edificării ascultătorilor săi:

„Aici, și chiar în această zi, Duhul Sfânt înșiră odată cu Psalmii lui David, și anunță Binecuvântarea Iui Dumnezeu în sunete. Chiar și în această zi, cu Moise, Avraam, Isaia, lona, Daniel, Zaharia, care cântă împreună cu noi cântece profetice, într-un glas și într-un duh de rugăciune”.

„Ce faptă minunată – cuvintele Psalmilor îmbunătățesc duhovnicește și salvează sufletele credincioșilor, spre slava lui Dumnezeu!”.

Nu este pagină, în predicile sale, nu este idee sau argumentare a ideilor fundamentale, fără, ca Sfântul Filaret, să nu recurgă la autoritatea Vechiului Testament, la simbolismul acestuia sau să facă referință la diferiți prooroci.

„Cea dintâi dintre aceste cărți, este asemenea cu sulul lui Iezechiei; „După cum ne arată cartea Geneza”; „odată cu ea rostește și Cântarea Cântărilor”; „David povestea în Cartea Psalmilor”; „Am citit în cartea lui Ezdra”; „în Cartea lui Ioil găsim” ; „în cartea lui Samuel”; „Regele Solomon a spus în Proverbe”; „Aceste cuvinte spuse, sunt din Cartea Numerii, a profetului Moise”; „am citit în Cartea lui Profetul Isaia”; „Legea lui Moise zice”; „în istoria Macabei am găsit o jertfă și o rugăciune pentru cei morți”; „continuarea celor zece porunci zice: că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos (Exod 20, 5)”; „Săvârșim, oare, lucrul lui Avraam”; „Amos Profetul zice”; „După cum a spus Iov”; „și grăindu-vă cu vorbele proorocului Isaia”; „De aceea, David a spus: jertfiți jertfa dreptății și nădăjduiți în Domnul, (Psalmul IV. 6)”; „căci, a spus Natan, profetul: iată, eu trăiesc în casă de cedru, iar chivotul legământului Domnului este în cort (I Paralipomena 17,1)”; „Cununa bătrânilor sunt nepoții, spune înțeleptul Solomon (Proverbe 17, 6)”.

Citând din Vechiul Testament și referindu-se la un prooroc sau la altul, Sfântul Filaret nu pierde din vedere, acolo, unde situația o cere, sâ sublinieze, că, însuși Dumnezeu, își descoperă, prin profeți lucrarea Sa.

„Astfel, Ghedeon mărturisește, și Domnul este cu el”; „Ființarea drepților printre oameni este cuvântul tainic al Proniei, ascultat oarecând cu luare-aminte de Avraam”; „Dumnezeu răspunde prin profetul Isaia”; „grăiește Domnul către losia, împăratul”.

„Pentru ce se tânguie, dar, cerul, pământul se cutremură și pietrele suspină ? Oare nu aceasta este ziua Ta, pe care Avraam, părintele nostru, a fost bucuros să o vadă, și a văzut-o, și s-a bucurat (Ioan, 8,56)”.

„Cuvântul lui Dumnezeu aruncă o lumină asupra acestei taine a Proniei – o lumină la fel de înfricoșată pentru ochiul păcătosului ca și bezna, în care taina aceasta era învăluită mai înainte. Dreptul a pierit ! – strigă Isaia; bărbații drepți sunt luați ! Dar pentru ce, proorocule, al lui Dumnezeu, săvârșește, ori îngăduie Domnul, acest lucru cumplit ? Proorocul răspunde: de la fața răului a fost luat dreptul (Is. 57, l)”.

Sfântul Filaret, vorbește în predica sa, de personaje ale Vechiul Testament, folosind :

Demonstrația

„Puterea Iui Dumnezeu în arhistrategul Iosua”; „Zaharia, cel ce vede și aude îngerii"; „într-un cuvânt, Ilie a oprit ploaia, în acești ani nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât numai când voi zice eu ! (III Regi, 17, 1), Ilie a oprit roua și ploaia timp de trei ani și jumătate … Și, tot cu cuvântul său, Ilie a înviat pe fiul văduvei din Sarepta”; „Iuda a trimis binecuvântarea lui la Ierusalim, și în munții Sionului: că, unde este unire, acolo a poruncit Domnul binecuvântarea și viața până în veac (Ps. 132,3).

Actualizarea

„Cuvintele Profetului Zaharia vorbesc în noi ?”.

Asemănarea

„În icoana lui Elisei, vedem înălțarea Evangheliei": .Jurământul vostru a fost, ca în țara Canaanului: “puterea învierii lui Hristos este profund ascunsă în asemănarea lui Enoh și a lui Ilie".

Comparația

“destinul nu poate fi descris, cu exactitate, precum la Macabei ?": „au fugit, ca izraeliții, din Egipt ca Lot, din Sodoma și ca robii, din Babilon”: „și el plânge pentru nelegiuirea sa, ca cei, ce au plâns, pentru Sodoma și Gomora".

Exemplul

“precum Isaac, să fim totdeauna gata de jertfă”; „Dar, să ne aducem aminte și să recunoaștem cuvântul lui David: că, iată, întru fărădelegi m-am zămislit și în păcate, m-a născut maica mea (Ps.50, 7); „Acesta este scopul binecuvântării, precum exemplul patriarhului istoric, care a fost, Avraam: și se vor binecuvânta, prin neamul tău, toate popoarele pământului (Geneza 22, 18)”: “Avem exemplul binecuvântării lui Iafet: Să înmulțească Dumnezeu pe Iafet (Geneza 9.27)”.

Diferența dintre Vechiul Testament și Noul Testament

“Vechiul Testament pregătea desăvârșirea creștină, care se afirma ca o răsplată pământească … Iar Noul Testament ne deschide ușa spre desăvârșirea cerească, arătând puterea duhului și înălțarea spre curăției".

„Sfântul Apostol Pavel a scris o epistolă către creștinii proveniți dintre evrei și care doresc să adopte credința și virtuțile creștine, printre alte lucruri, a atras atenția acestora, despre superioritatea credinței creștine, in comparație cu Vechiul Testament, și spune: căci voi nu v-ați apropiat nici de muntele, ce putea fi pipăit, nici de focul, care ardea cu flacără, nici de nor. nici de beznă, nici de vijelie. Nici de glasul trâmbiței, nici de răsunetul cuvintelor, despre care. cei ce îl auzeau, s-au rugat să nu li se mai grăiască … iar, în comparație cu Noul Testament al lui Hristos, Apostolul continuă: Ci. v-ați apropiat de muntele Sion și de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc și de zeci de mii de îngeri, în adunare sărbătorească, și de Biserica celor întâi născuți, care, sunt scriși în ceruri și de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, și de duhurile drepților, celor desăvârșiți, Și de Iisus, Mijlocitorul noului testament, și de sângele stropirii care grăiește mai bine decât al iui Abel (Evrei 12, 18-24)”.

împlinirea Vechiului Testament în Noul Testament

„Aflăm o tălcuire a sa, pe larg, începută în cartea facerii oamenilor și terminându-se în cartea lui Iisus”.

Despre sfârșitul perioadei Vechiului Testament, într-o expunere simbolică și teologică, o găsim în Cuvânt, la Vinerea Mare :

„Săvârșitu-sa! (Ioan 19,30) a strigat Iisus de pe cruce – și a strigat, cu glas mare, ca să facă auzit întru cele cerești, și întru cele pământești, și întru cele mai de dedesubt; glas, ce a sfâșiat catapeteasma Templului, ca să arate, că umbra Legii a trecut; glas, care a cutremurat pământul și a străbătut, până în inimile munților de piatră, ca să pătrundă în același timp și, – dacă aceasta ar fi fost cu putință, Celui Atotputernic – să înmoaie inima de piatră a poporului celui înverșunat”.

In Cuvânt, la Adormirea Maicii Domnului, vedem descrisă superioritatea Noului Testament, față de Vechiul Testament:

„Ai auzit, ce-am spus acum despre superioritatea Scripturilor, prin cuvintele pe care buzele oamenilor, pline de înțelepciune divină ale Vechiului Testament, că timpul legeii a fost doar o umbra darurilor viitoare. Cât de mult ne-au fost deschise din iconomia divină, spre a fi călăuză, și astfel, lumina clară, cuprinzătoare și lămurită, plină de adâncime spirituală și cerească, perfecțiunea divină a Scripturilor, a răsărit ca soarele, care a crescut în adevărul Evangheliei, lumină, ce a stătut în umbra Vechiului Testament”.

Dacă, pentru citatele din Vechiul Testament, Sfântul Filaret apelează cel mai adesea, la psalmii lui David, sau alți prooroci, cu corectivul – atunci când este cazul – că, prin proroc, vorbește însuși Dumnezeu, pentru Noul Testament, cel mai adesea, intermediarul lipsește, aici expresia cea mai frecventă, este: „Iisus Hristos o numește”; „precum spune însuși Iisus Hristos”.

Tot raportat la Mântuitorul Iisus Hristos, el spune :

„Învățătura lui Hristos”; „Evanghelia lui Hristos”; „Jugul lui Hristos este bun și sarcina Lui este ușoară”; „poruncile lui Hristos”; „Legea lui Hristos”; „lui Hristos și după pilda Lui”; „calea lui Hristos”; „frații Iui Hristos”; „să urmeze Iui Hristos, și învățăturii Lui, căci ușă de mântuire, se numește învățătura Sa”; „cuvântul lui Hristos, care grăiește și zidește”; „viețile Sfinților nu sunt altceva decât o procesiune continuă a crucii lui Hristos”.

Despre numirile lui Iisus Hristos

„Priveliște a lui Hristos, Purtătorul de cruce, a Iui Hristos, răstignit, a lui Hristos, mort și îngropat”; „A început procesiunea Mirelui Ceresc”; „Mirele Divin, solicită angajamentul fiecăruia, să-L urmăm cu credință”; „Cum, dar, se poate rușina cineva de Iisus Hristos, Cel Preacurat, Cel Preaînalt, Cel Preaslăvit ?“; „Soarele dreptății – Iisus Hristos, nouă se arată”; „Iisus Hristos, împăratul slavei, Cel care va veni, împăratul nemuririi se cheamă”.

Lăsând la o parte faptul, că Sfanțul Filaret analizează pericopele evanghelice, plecând, uneori, chiar de la textul biblic, vom observa, că el aduce texte din întreg Noul Testament, pentru explicarea, aprofundarea sau susținerea pericopei respective, aplicând cunoscutul principiu Scriptura Scripturae interpres, ca și atunci când apelează la Vechiul Testament.

În Cuvânt, la praznicul aflării Sfintelor moaște ale Sfântului Serghie, Sfântul Filaret amintește de Noul Testament, ca fiind temelia propovăduiții:

„Și în Noul Testament, vedem că atunci, când Dumnezeu a poruncit sfinților apostoli și urmașilor acestora de a sluji până la sfârșitul veacurilor, a propovăduii și a boteza toate neamurilor, în numele Tatălui, și al Fiului și al Duhul Sfânt (Matei 28. 19), El i-a pus în această slujire, pentru a-i binecuvânta pe toți, și le-a dat autoritatea de a propovăduii, precum lui Avraam”.

„Dumnezeu, căci, cuvântul Scripturii spune că îi sunt cunoscute, din veac, lucrurile Lui (Fapte XV. 18)”.

Alteori, făcând aluzie la Noul Testament prin termenul „Evanghelie ”, cum ar fi:

„duhul Evangheliei”; „Evanghelia și Biserica”; „cuvânt dres cu sarea Evangheliei”; ,Jugul sfaturilor evanghelice”; „glasul Evangheliei”; „în aceste cuvinte ale Evangheliei”; „poruncile și învățăturile Evangheliei”.

Numiri date Evangheliei:

„cum se menționează în Evanghelia vieții noastre”.

Personificarea Evangheliei

„Și așa, Evanghelia vrea ca noi, să nu fim lipiți de lucrurile pământești, a căror consecințe sunt dăunătoare și periculoase”; „cu toate acestea, și tu ai vorbit despre ce povestea Evanghelia”; „precum, ne-a predat poruncile și Evanghelia Domnului”; „Povestește Evanghelia, și anume, calea lui Dumnezeu este îngustă, pentru cei robiți de trup, de lume, de patimi, de pofte și de păcatele nelegiuirilor”.

Când aduce cuvântul Mântuitorului, el precizează astfel „zice Hristos”; când se referă la alte texte din Evanghelie, el spune: „povestește Evanghelistul”; „Evanghelistul bagă de seamă”.

Iar cu privire la descrierea facuîă de Sfinții Evangheliști, Sfântul Filaret zice :

„Scriptura Noului Testament a început prin intermediul Evanghelistului Matei, la opt ani după înălțarea la cer”; „după cum ne povestește Marcu Evanghelistul”; „Priveliște minunată ne arată Sfanțul Evanghelist Luca”; „Surprinzătoare biruință, Sfântul Ioan Evanghelistul a propovăduit deja credința creștină în toată lumea”.

În Cuvânt, la sfințirea Bisericii cu hramul Pogorârea Duhului Sfânt, din cimitirul Danilovsky din Moscova, Sfântul Filaret argumentează, biblic, scopul Evangheliei:

„Evanghelia în sine, este puterea lui Dumnezeu, pentru mântuirea tuturor celor, care cred (Rom. 1. 16)”.

În predica Sfântului Filaret, Evanghelia apare ca :

Intermediar în Cuvânt, la Duminica închinării Sfintei Cruci, din anul 1835: „și ne rostește prin Evanghelie, ca din fața lui Hristos”.

Descoperire în Cuvânt, despre credința în Hristos, din anul 1825: „Să privim în Evanghelie și să vedem în ce împrejurare a fost rostită această poruncă”.

Mijloc de cunoaștere în Cuvânt, despre răsplata cerească, din anul 1826: „Dar, vom vedea mai mult în Evanghelie”.

Normă morală în Cuvânt, în Duminica a Il-a, după Rusalii, din anul 1832: „Evanghelia amenință desfătarea pământească”.

Mijlocire a Sfintei Tradiții în Cuvânt, la Adormirea Maicii Domnului, din anul 1829: „doctrina primară din Evanghelii”; „Evanghelia de viață, a Apostolilor”.

Ca model în Cuvânt, la sfințirea Bisericii cu hramul Sfântul Arhanghel Mihail, de la Mănăstirea Chudov, din anul 1849: „potrivit Evangheliei”.

Atunci când face referințâ la o învățătură din Noul Testament, Sfântul Filaret mai zice și: „Biblia spune”.

Dar, nu numai la texte evanghelice apelează Sfântul Filaret, ci și la celelalte cărți canonice ale Noului Testament:

„În conformitate cu cartea Faptele Apostolilor; „Epistola lui Pavel către Romani scrie”; „Sfântul Apostol Pavel, scrie în Epistola sa către Evrei”; „fără îndoială, Sfanțul Apostol Pavel, care, în Epistola sa către Timotei scrie” ; „Cercetând cunoscutul loc din Epistola Apostolului lacov”; „A doua mărturie despre acest adevăr poate fi împrumutat din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul”.

Cu referință la Sfântul Apostol Pavel

„A treia mărturie despre același adevăr, o găsim în cuvintele Sfântului Apostol Pavel”; „așa, cum deja am arătat, din cuvintele lui Pavel cel Sfânt”; „Apostolul Pavel a scris lui Timotei, episcop de Efes”.

În cursul predicilor, Sfântul Filaret face referință la Sfântul Apostol Pavel și fară să-i rosti numele:

„Apostolul său dă grija de trup, ca pildă a celei mai înalte legi duhovnicești”; „Nu, creștinule, îndemnarea noastră – vom zice împreună cu Apostolul – nu e dintru înșelăciune, nici din necurăție, nici cu vicleșug (Tes. 2,3)”.

„Ei bine, atunci, să ne dăm în vileag pe noi înșine, întrebuințând mărturisirea Apostolului: nu trăiește în mine, adică, trupul meu, ceea ce este bun (Rom. 8, 18)”;

„ – zic cei lipsiți de minte, fiindcă, tocmai așa spune Apostolul: cuvântul crucii, pentru cei, ce pier, nebunie este; noi propovăduim pe Hristos Cel Răstignit: pentru iudei, sminteală, iar pentru elini – nebunie (1 Cor. 1,18,23)”.

„ci, mai poate fi întrebuințat și spre slava lui Dumnezeu, după sfatul Apostolului: slăviți pe Dumnezeu în trupul vostru și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu (I Cor. 6,20).

„Apostolul vede, și printre fiii noului Israil, călăi, care îl răstignesc a doua oară (Evr. 6,6)”.

„Există o viață liberă, la care ne cheamă atât de hotărât Apostolul când spune: vă îndemn, deci, fraților, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfățișați trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu (Rom. XII. 1)”.

Cu referință la Sfântul Apostol Petru

„iar verhovnicul lor, Petru, a cutezat să se împotrivească prezicerii, așa încât a fost nevoie să i se închidă gura cu o dojană aspră”; „Acum, nu mai e vremea să ne împotrivim, asemenea lui Petru, acestei iubiri de pătimire” ; „Așa gândea și Apostolul Petru, atunci când, prezicând Iisus Hristos că toți Apostolii aveau să se smintească întru El”; „Maximele Sfântului Apostol Petru se descoperă în chip nevăzut în epistolele sale”; „Intr-adevăr, ca Sfântul Apostol Petru așa să ne pocăim”; „Cuvântul apostolului Petru a vindecat și a înviat pe Tabita”.

Cu referință la Sfântul Apostol Petru, fară a-i rosti numele

„Dacă Hristos intră întru slava Sa cea dumnezeiască, îi va aduce dimpreună cu Sine și pe creștini și îi va face, după cum lămurește Apostolul, părtași ai dumnezeieștii firi (II Petrul, 4)”.

Cu referință și la alți apostoli

„după cum Apostolul lacov spune: ce folos, frații mei, dacă zice cineva că are credință, iar fapte nu are ? Oare, credința poate să-l mântuiască ? (lacov. 2, 14)”; „După cum a stabilit Sfântul Toma, o dovadă a învierii lui Hristos”.

Deși citează, cu exactitate, versete și uneori părți din pericope, pentru a lămuri sau a preciza, acolo, unde socotește de trebuință, el intercalează, am putea spune că integrează, chiar, organic, în textul biblic, cuvintele sale. Acestea apar in manuscris, în conținutul versetului citat, cu caractere înclinate, sau citând biblic fară indicația cărții, capitolului sau a versetului, deci, avem aceste două moduri:

Primul mod fiind

„Trebuie să ne luăm crucea, nu numai, pentru a ne nevoi cu purtarea ei, ci pentru ca, in cele din urmă, să răstignim cu totul trupul cu patimile și poftele, (Gal. 5,24) …să murim în chip tainic, pentru ca viața noastră să fie ascunsă cu Hristos, întru Dumnezeu (Col. 3,3)”.

„Toate mulțimile, care veniseră la priveliștea patimilor Tale, cât de străine ar fi fost de tainele Tale, văzând cele întâmplate, se întorceau bătându-și pieptul (Lc.23,48): oare noi, care suntem poporul Tău, vom pleca, de la crucea și de la mormântul Tău, ca de la o priveliște nefolositoare, cu inima rece și neînduioșată ?”.

„Dacă, potrivit judecăților Proniei, pătimirile, ori moartea drepților, se fac înfricoșate prevestiri ale mâniei dumnezeiești atunci când nu deșteaptă mila și luarea- aminte a lumii: cu cât mai amară muncă va lua cel. ce a călcat în picioare, cu obraznică nepăsare, pe Fiul lui Dumnezeu, Care pătimește (Evr. 10,29)” .

„Nu spuneți că aspru este cuvântul acesta: în cuvântul cel amar al crucii este și mana cea de taină. Ci pentru că vă faceți părtași patimilor lui Hristos, glăsuiește din nou Apostolul, bucurați-vă, ca și întru arătarea slavei lui Dumnezeu să vă bucurați, veselindu- vă (I Pt.4,13)”.

„Creștine ! întunericul să acopere pământul ! Să se lase negura peste neamuri ! Scoală-te, din teamă și din nedumerire ! Luminează-te, prin credință și prin nădejde ! Prin întuneric vine lumina ta (Îs. 60,1-2)”.

„Caiafa a atins adevărata pricină a acestui fapt atunci când a spus că de folos este să moară un singur om pentru popor; totuși, nici, aceasta n-a zis-o de la sine, ci arhiereu fiind

al anului aceluia (In. 11, 50-51 )”.

„Rămâne tn dragostea Lui – dar, aceasta fiindcă este Veșnicul Moștenitor și St&pânitor al voii Părintelui Său. Rămâne în dragostea Lui – dar acolo primește și dragostea Sa tot ce iubește Tatăl, după cum, însuși spune: M-a iubit pe Mine, Tatăl și Eu v-am iubit pe voi (In 15,9-IO)”.

„Însuși Veșnicul Făurar al crucii, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Să vă dea vouă, după bogăția slavei Sale, cu putere, să vă întăriți prin Duhul Lui, în omul cel dinlăuntru, ca să locuiască Hristos, prin credință, în inimile voastre – ca în dragoste fiind înrădăcinați și întemeiați, să puteți cunoaște, dimpreună cu toți sfinții, ce este lățimea și lungimea și adâncul și înălțimea, și să cunoașteți, în această neurmată mulțime de cruci, o singură dragoste a lui Hristos, mai presus de înțelegere, ca să fiți pliniți, întru toată plinirea lui Dumnezeu (Efes. 3,14-19)”.

„Dacă grăuntele de grâu – astfel a glăsuit Iisus Hristos despre Sine însuși – dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă (In. 12,24)”.

„Însă, nu în deșert, oare, dezvălui întreaga grozăvie a căii lui Hristos, de care și așa se înspăimântă mulți ? – Nu, creștinule, îndemnarea noastră – vom zice împreună cu Apostolul – nu e dintru înșelăciune, nici din necurătie, nici cu vicleșug (I Tes. 2,3)”.

„Trebuie să ne luăm crucea nu numai pentru a ne nevoi cu puterea ei, ci pentru ca, în cele din urmă, să răstignim cu totul trupul cu patimile și poftele (Gal. 5, 24), să omorâm mădularele noastre, care sunt pământ (Col. 3, 5), să murim în chip tainic, pentru ca viata noastră, să fie ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu (Col. 3,3)”.

“Toată darea cea bună. pentru fiecare și tot darul desăvârșit, de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor (Iac. 1,17)”.

Al doilea mod fiind:

„nu vor decât să ne facă a ne rușina de bănuiala, că am fost cu Iisus Galilianul, sau că, în locul unei serate lumești, am fost cu El la privegherea, de toată noaptea, din grădina Ghetsimani”.

„la împărtășirea de patimile lui Hristos și la cuvântul crucii: nu știu ce spui, poți oare, să fii încredințat, că nu vei spune, în curând, despre însuși Hristos: nu cunosc pe Omul Acesta”.

„Domnul nostru Iisus Hristos, cu harul Său cel bogat a predicat despre Sine, căci El a fost trimis pentru a predica evanghelia pentru cei săraci; și, nu a fost trimis doar într-o acțiune specială și tainică, ca uns a Duhului Sfânt, în deplină responsabilitate pentru această slujire. Duhul Domnului este peste mine – aceste cuvinte ale lui Isaia se referfi la El însuși”.

„nu știu ce spui, poți oare, sâ fii încredințat, câ nu vei spune despre însuși Hristos: nu cunosc pe Omul Acesta”.

„Ei se tem sâ nu fie cumva recunoscuți câ sunt creștini și batjocoriți, pentru aceasta, de fiii veacului de acum; se tem, ca nu cumva sâ li se spunâ: graiul tău te vădește” .

„ori, dacâ trebuie, neapărat, sâ te apropii de ei, grăiește despre mărturiile lui Hristos înaintea oricui ar fi, și nu te rușina” .

„Nu te rușina atunci, când neamul prea curvar și pâcâtos vrea, sâ te facâ a te rușina de crucea lui Hristos, ca să te afli rușinat înaintea sfinților îngeri, înaintea Fiului Omului întru slava Sa și înaintea Cerescului Său Tată, ci, să intri întru slava Celui Câruia se cuvine slava în veci”.

„Domnul Iisus îi cheamâ la Sine pe cei osteniți și împovârați; veniți la Mine, toți cei osteniți și împovărați; le făgăduiește odihna sufletului: Eu vă voi odihni pe voi, veți afla odihnă sufletelor voastre”.

„El vrea ca, cei osteniți și împovărați, sâ ia asupra lor un nou jug: luați, zice, jugul Meu asupra voastră”.

III.3. Aspecte patristice în predica Sfântului Filaret

Sfântul Filaret știa bine, câ în viața și opera Sfinților Părinți va afla dezlegare, pentru orice nedumerire și întârire, pentru orice convingere, ivitâ în parcurgerea temelor teologice, ca distins teolog și predicator, el se folosește de Sfânta Tradiție a Bisericii de Râsârit îndeosebi.

“Cu toate acestea, este adevârat deci, de se va curâți cineva pe sine de acestea, va fi vas de cinste, sfințit, de bunâ trebuință stâpănului, potrivit pentru tot lucrul bun (2 Tim. II. 21). Prin urmare, Viețile Sfinților, sunt acele vase ale credinței, lucrâtori în duh, plini de har, de dragoste și deschiși spre umplere de duh, … plini de binecuvântâri pentru veșnicie, deveniți, mai apoi, izvoare de sfințenie la nevoie, de binecuvântări nesfârșite, care ne dau sens în viațâ. în ei gâsim, la nesfârșit, binecuvântarea lui Hristos, câci aceasta este ca mirul pe cap, care se coboară pe barbă, pe barba lui Aaron, care se coboară pe marginea veșmintelor lui. Aceasta este ca roua Ermonului, ce se coboară pe munții Sionului, că, unde este unire, acolo a poruncit Domnul binecuvântarea și viața pânâînveac (Ps. 103, 2-3)”.

„Poate că ar trebui, ca Viețile Sfinților să nu fie cinstite doar în zilele de sărbători, închinate lor, ci și în celelalte zile, sau, oare, ar trebui să-i uităm ? – Fără îndoială, că nu aceasta este credința Bisericii”.

Despre autoritatea Sfinților Părinți

„Viețile Sfinților sunt în locul cel mai sfanț al Bisericii !”; „Laudă aducem Părinților Apostolici, care merită toată cinstea pentru respectarea corectă a învățăturilor adevărate, care ar trebui să fie păzite de fiecare fiu al Bisericii”; „cuvântul întâi al părintelui creștinilor, Terțul ian”; „zice Sfântul Ioan Gură de Aur”; „continuăm cu ce spune Sfântul Macarie”; „în cuvântul său Sfântul Grigorie Teologul zice”; „Sfântul Ambrozie ne vorbește”; „Sfântul Vasile vorbește Bisericii”; „Tradiția a ajuns la noi prin Fericitul leronim”; „Sfântul Dumitru definește”; „Cum se exprimă Sfântul Ioan Damaschinul”.

„Cu porunca lui Constantin, sub steagul crucii, oastea l-a învins pe Maxențiu și astfel Constantin a devenit cel dintâi împărat al Imperiului Roman, care a crezut în Hristos, și a fost primul împărat creștin și Sfânt”.

“Culundați-vă, creștinilor, în cunoașterea acestui fapt măreț, nu doar cu limba și cu graiul, sau auzirea stearpă, în cele din urmă, să vă împrieteniți, ca să zic așa, până într-atât cu crucea, că, nu veți mai afla mai dulce desfătare decât a striga, în duhul vederii duhovnicești, dimpreună cu bărbatul cel purtător de Dumnezeu, (Sfântul Ignatie Teoforul)”.

Sfinții Părinți dascăli ai Bisericii

„ – așa cum socotesc câțiva din Dascălii Bisericii, Tertulian, Sfântul Ciprian, Sfântul Ieronim, Sfântul Chirii, – despre moartea pe cruce a Singurului Drept, Ce a trăit sub soare: Iisus” .

„Mărturisirea de credință a Sfântului Ioan Damaschin explică următorul raționament al Sfintelor icoane: împreună cu teologia Scripturii si mărturisirea Sfinților Părinți, icoana își află temeiul In întruparea Fiului lui Dumnezeu”.

Sfinții Părinți – icoana comuniunii creștine

„Iată, că, dovada comuniunii, în religia creștină, poate exista și în diversitatea riturilor, iar mărturie acestor lucruri, ne dau Sfântul Policarp și Fericitul Irineu”.

Sfinții Părinți, modele de urmat

„Recunoașteți și voi, fraților, că nu avem nici un drept, a ne lăuda atât de mult cu credința noastră, ci avem nevoie, pentru formarea noastră duhovnicească, să imităm credința sfinților” ; „Recunoaștem și noi, că sfinții, sunt temelia Bisericii și a vieții curate”.

În Cuvânt, la Adormirea Maicii Domnului, Sfântul Filaret Își Începe predica cu un text din Numele Divine de la Sfântul Dionisie Aeropagitul:

„Sfântul Dionisie Areopagitul, In tâlcuirea sa, la praznicul Adormirii Maicii Domnului, precum și în alte locuri ale scrierilor sale, spune el, sunt mulți dintre frații noștri, sfinți, care s-au adunat pentru a vedea trupul cel de viață purtător luat de Mântuitorul. Aici a sosit și lacov, fratele Domnului, Împreună cu Petru, cei întâi între Apostoli. După punctul nostru de vedere, a fost plăcut pentru toți apostolii, deoarece fiecare a avut posibilitatea de a se închina și a-i aduce glăsuire In rugăciune puternică celei, ce L-a născut pe Dumnezeu, dincolo de slăbiciuni”.

În Cuvânt la praznicul aflării moaștelor Sfântului Serghie, Sfântul Filaret folosește comparația pentru părinții pustiului:

„Aceștia au fost, Paul de Teba, Antonie cel Mare, Macarie Egipteanul, Efrem Șirul și mulți alții, care, din negura deșertului, au fost precum stelele și strălucesc cu lumina lor spirituală, întreg universul”.

În Cuvânt, la sfințirea Bisericii cu hramul Sfânta Treime, de la Mănăstirea Danilov, Sfântul Filaret amintește despre învățăturile Sfintei Scripturi și ale Sfintei Tradiții din hotărârile Sfinților Părinți, de la Sinodul I Ecumenic :

“De atunci, învățătura creștină se află în cărțile Bisericii Sfinte, precum și în pomenirea celor, ce au contribuit la păzirea acestor învățături. Aceste învățături sunt în strânsă legătură cu mărturia Scripturilor, care, incontestabil, sunt insuflate de Dumnezeu. Ca mod de vorbire și de exprimare, semnificația acestor învățături își au izvorul în învățăturile împrumutate de la aceeași sursă, Scriptura creștină. Deci, dacă vom privi cu atenție la Simbolul de Credință Ortodox, și comparăm cu Scriptura: vom găsi, că Sfinții Părinți ai Sinodului Niceo-Constantinopolitan, au hotărât dogmele credinței în propriile lor cuvinte sau expresii, dar, luate din duhul Scripturii. Și, astfel, Simbolul de credință este extrem de important pentru noi, deoarece nu numai că, vorbește despre adevărurile de credință stabilit de Părinții Bisericii, dar și din Sfânta Scriptură, cuvântul lui Dumnezeu, rostit prin gurile lor. Din aceste învățături, foarte necesare nouă, găsim importanța Sfintei Tradiții, și cel mai important lucru, tradiția Sfintei Scripturi, așa cum deja am arătat, parțial, în cuvintele Sfântului Pavel”.

III.4. Elemente liturgice în predica Sfântului Filaret

Din cultul Bisericii pravoslavnice Sfântul Filaret folosește, de asemenea, cântări, rugăciuni, tropare cunoscute ascultătorilor săi, și cântate, poate, de ei.

În Cuvânt, la sfințirea Bisericii cu hramul Adormirea Maicii Domnului de la Mănăstirea Chiudov, Sfântul Filaret își începe cuvântarea cu o frază din rugăciunea ce se rostește la sfințirea bisericii:

„De fiecare dată când sfințim o biserică rostim o rugăciune, în care auzim, Dumnezeu Cel ce este pururi credincios, mărturisind cuvântul lui Hristos, ca o promisiune fermă a Bisericii lui Hristos”.

tn Cuvânt la Nașterea Domnului și pomenirea eliberării Rusiei de invazia galilor, pomenește de cântarea liturgică a imnului trisaghion :

„Deci, în picioare, se cuvine să stăm în fața Tronului, precum heruvimii, în fața Domnului, în plinătatea și slava Lui. De aceea, Biserica recurge la imnul Trisaghion, aducând slavă Preasfintei Treimi: Sfânt, sfânt, sfanț, DomnulSavaot”.

În Cuvânt, la a IV-a săptămână a Postului Mare, la sărbătoarea Bunei Vestiri, îndeamnă credincioșii la post, pomenind o stihire de la Vecernia de luni, din prima săptămână a Postului Mare :

„Vă îndemn, să vă săturați mintea și sufletul, care sunt destul de slăbite, cu dulci și hrănitoare cântări bisericești: Vremea postului să o începem cu bucurie, supunându-ne pe noi nevoințelor celor duhovnicești. Să ne limpezim sufletul, să ne curățim trupul. Să postim de bunătăți, și de toată patima, bucurându-ne cu virtuțile Duhului, întru care să petrecem cu dragoste, să ne învrednicim a vedea prea cinstita patimă lui Hristos Dumnezeu și Sfintele Paști Amin”.

Despre semnificația simbolico-liturgică a Postului Mare, auzim în Cuvânt, la praznicul aflării moaștelor Sfântului Alexis:

„Așa că, haideți, să revenim la întrebarea: ce este postul ? Pentru a răspunde la această întrebare, ar trebui să revenim la întrebările fundamentale: De ce a postit Sfânta Fecioara Maria în fiecare zi, pe când era în Templu, și până seara ? Ce a mâncat, ce hrană a avut Moise pe muntele Sinai, care a postit de trei ori, a câte patruzeci de zile ? De ce, Ilie a postit patruzeci de zile în Horeb ? Iar întreaga viață, a lui Ioan Botezătorul, nu a fost altceva decât o continuă perioadă a Postului Mare ? De ce nu s-a hrănit, chiar și Adam, în Rai ? De ce a postit Domnul nostru Iisus Hristos, patruzeci de zile, în pustiu ? De ce canonul (69) apostolic excludere din Biserică și oprește de la sfânta împărtășanie, pe cei ce nu țin post în perioada cea sfântă a Postului Mare, înainte de Paști, sau miercuri și vineri, întărindu-se împotriva patimilor și a slăbiciunilor ? – dacă nu putem răspunde la aceste întrebări, să luăm măcar exemplul de viețuire al celor mai sus amintiți, căci în viața lor găsim suficiente garanții, căci, pentru aceștia, hrana avea o valoare nesemnificativă”, (despre post”).

În Cuvânt, la praznicul aflării moaștelor Sfântului Alexie, Sfântul Filaret amintește formula mărturisitoare de la Sfânta Liturghie, dar și din rugăciunea Sfântului Vasile cel Mare, de la rânduiala de pregătire pentru Sfânta Liturghie :

„El a glăsuit: Luați, mâncați acesta este trupul meu, beți dintru acesta toți, acesta este sângele meu … Iată, cum slujitorul Sfintelor Taine spune acest lucru și învață, pe credincioși – că întotdeauna și pretutindeni, Hristos își dă viața lui, oferind trupul și sângele Său, nu doar prin atingere, ci, de asemenea, ca noi să ne împărtășim prin credință, într-un adânc sentiment lăuntric, așa cum spune Sfântul Vasile cel Mare: din Plinătatea Ta de viață veșnică!”.

În Cuvânt, la praznicul Sfântului Arhanghel Mihail, avem text din ectema cererilor: „Auzim noi Biserica, ca pe o mamă, în fiecare zi, în care ne grăiește Domnul și Tatăl nostru, înger pașnic adevărat îndreptător al sufletelor și al trupurilor noastre”.

În Discurs, la ziua de naștere a împăratului Nicolae Pavlovici, Sfântul Filaret aduce în evidență o stihire de la utrenia înălțării Domnului:

„Acolo, unde a stat de la început și rămâne ca Dumnezeu, acum stă, ca Dumnezeu- Om, – mai presus de toate cerurile; și, cum Biserica cântă: îngeri, Priviți, omul cel păcătos

se înalță mai sus de el însuși”.

Astfel, în Cuvânt, la Adormirea Maicii Domnului, el amintește din imnul acatist, că Maica Domnului este :”frumusețe a slavei Dumnezeiești”; „Bucură-le, Rod! Slavă strălucitoare a dumnezeieștii minuni!”.

În Cuvânt, la praznicul Sfântului Serghie – și despre sărbătorile Sfinților, Sfântul Filaret citează din rugăciunea Amvonului:

„Toată darea cea bună pentru fiecare și tot darul desăvârșit de sus este, pogorându- se de la Părintele luminilor (Iac. 1,17)”.

În Cuvânt, la praznicul Sfântului Prooroc Ilie, auzim, la predicatorul nostru, despre cum este numit Sfântul Prooroc Ilie în slujbele Bisericii: Sfântul Ilie a fost om, în trup și înger, în duh, precum îl cântă biserica”.

În Cuvânt, la Adormirea Maicii Domnului, aflăm despre Maica Domnului:

„Maica Luminii nu coboară întru cele întunecate. Căci ea a dat naștere împăratului vieții și biruitorul morții și, datorită ei, avem biruință veșnică asupra morții, spunând : învierea lui Hristos văzând … cu moartea, pe moarte călcând” . Tot aici, auzim cum, Sfântul Filaret folosește în această cuvântare, stihuri din canonul de la praznicul Adormirii Maicii Domnului: „într-una din pesnele de la canonul Adormirii Maicii Domnului Biserica exclamă: minunea minunilor I izvor de viață în mormânt, ar trebuii să fie ?”.

În încheierea Cuvântării la Vinerea Mare, Sfântul Filaret ne amintește de pregustarea anticipată a biruinței, pomenind stihul pascal: „Să învie Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui, iar drepții să se veselească (Ps. 67,24)”.

Parafrazare a rugăciunii cultice o întâlnim în Cuvânt, la praznicul aflării moaștelor Sfântului Alexie, când – în expunere Sfântul Filaret – amintește de înțelesul tainic și adânc al rugăciunii Sfântului Vasile cel Mare: „plinătatea vieții fară de sfârșit”.

În Cuvânt, la Duminica închinării Sfintei Cruci, auzim despre importanța doxologică și liturgică a Sfintei cruci în viața omului:

„Aceasta este, creștinilor, învățătura crucii – învățătură atât de trebuincioasă și nelipsită în creștinism, încât Biserica, nemulțumindu-se a o vesti, adesea, prin viu grai, încă, și mai adesea, ne-o înfățișează prin chipuri și semne. Chiar la botez, ea ne umbrește cu semnul crucii; la flecare rugficiune ne poruncește sfi ne facem semnul sfintei cruci; și. din timp în timp, ca și astăzi, ne înfățișează, în chip sfirbătoresc, spre închinare și sărutare, semnul crucii”.

În Cuvânt, la Duminica a III-a, din Postul Mare, a Sfintei Cruci, Sfântul Filaret așează înaintea ascultătorilor săi semnificația rânduielii liturgice, în ce privește scoaterea Sfintei Cruci în mijlocul bisericii:

„Noi străbatem, fraților, alergarea postului, și ne apropiem de pomenita sărbătorească a patimilor celor de mântuire, a morții și a învierii lui Hristos. Maica Biserică se îngrijește ca noi să nu stăm înaintea acestei înalte și preasfinte priveliști nepregătiți și nevrednici. Drept aceea, ea ne oprește la mijlocul alergării postului și, prin același cuvânt, cu care Domnul i-a pregătit, din vreme, pe ucenici și pe popor pentru răstignirea Sa, ea ne pregătește pentru cucernica pomenire, a răstignirii Sale – și ne rostește prin Evanghelie, ca de fața lui Hristos: cel, ce voiește, să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie; și ceea ce rostește către auzul nostru înfățișează și ochilor noștri – e vorba despre crucea lui Hristos – ca, prin mijlocirea ochilor, să ne insufle necontenit ceea ce nu s-ar putea repeta îndeajuns auzului”.

Tot cu privire la Postul cel Mare, Sfântul Filaret în Cuvânt, la Vinerea Mare, scoate în evidență – importanța rânduielilor liturgice, din Săptămâna Mare :

„Cuvântul nostru este prea slab, ascultătorilor, spre a-L petrece pe Marele Pătimitor de la Ghetsimani până la Ierusalim și la Golgota, de la crucea lăuntrică, la cea dinafară, însă lucrările de taină, pe care le săvârșește acum Biserica, deja vă zugrăvesc această cale și această ultimă cruce”.

O altă descriere, minunată despre cântărea liturgică și deniile Bisericii din Joia Mare și Vinerea Mare – despre semnificația lor liturgică și duhovnicească :

„De câte ori nu s-au deschis înaintea noastră Scripturile proorocești și apostolești – și singur, cuvântul crucii, prin mijlocirea feluritelor sunete, era cel, care căuta a potrivi după sine simțirile voastre! De câte ori s-au înălțat înaintea voastră cântări în stare a hrăni dulcea și măntuitoarea întristare după Dumnezeu ! De la cina Legământului, la care pâinea și vinul au fost preschimbate în Trupul și Sângele Domnului, și până la cina crucii, la care Trupul și Sângele Domnului, gătite au fost spre mâncare și băutură duhovnicească; din grădina Ghetsimani, unde duhul Marelui Pătimitor s-a luptat cu spaimele morții, și până în grădina Golgotei, unde trupul lui s-a odihnit în îmbrățișarea mormântului”.

Despre semnificația liturgică și teologică a Epitafului

„În cele din urmă, ca să fă facă a pricepe că cele săvârșite aici nu sunt doar pomenirea celor trecute, ci, mai cu seamă, vederea duhovnicească a celor viitoare – căci Mielul Cel junghiat de la întemeierea lumii încă se junghie, și Se va înjunghia până la sfârșitul lumii – Biserica vă arată și în chip simțit giulgiul îngropării lui Iisus, pe care este zugrăvit în chip văzut trupul Lui cel nevăzut acum: și în acest chip așează pe toți câți stau de față laolaltă cu Iosif cel din Arimatea și cu Nicodim”.

Aflăm în cuvântări și discursuri multe locuri, care ne încredințează că Sfântul Filaret își pregătea cu grijă predicile, consultând locurile comune ale Sfintei Scripturi, dar și operele Sfinților Părinți. Folosind, din belșug, în predica sa, Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, Sfântul Filaret avea de câștigat în mai multe privințe: mai întâi, predica lui capătă o fundamentare biblică, liturgică și patristică de netăgăduit: apoi, el, avea siguranța de a rămâne în limitele adevărului revelat; textele biblice și liturgice erau, într-o bună măsură, familiare ascultătorilor săi, deci asigurau percepția; textele din Sfinții Părinți, pe lângă autoritatea lor, aduceau lumină izvorâtă din secole, nu numai de meditație și de viețuire creștină, ci și de dezbateri furtunoase, pentru precizarea și apărarea dreptei credințe.

Și în această privință Sfântul Filaret ar putea fi o pildă vie, vrednică de urmat, pentru predicatorul creștin ortodox.

Din cuvântările sale reiese că Sfântul Filaret, mitropolitul Moscovei, pe lângă cultura lui teologică, a dispus și de o cultură generală, vastă și temeinică, folosind pe filozofi, istorici, poeți și întreaga literatură care circula în acel timp.

În Cuvânt la Adormirea Maicii Domnului, Sfântul Filaret evidențiază locul și rostul filozofiei:

„Ce înseamnă filozofia înaltă ? Oare acele lucruri adevărate, despre care nu înțelegem destul ?… Aflați ce este filozofia ! – Nu vă fie frică de această cerință … Nu te teme de studiu filozofiei, care pe lângă Evanghelie, nu este doar ceea ce învăța înțelepciunea lumească”.

Izvoare istorice

În Cuvânt, la Nașterea Domnului, este pomenit personajul istoric al imperiului roman: „Și așa, Dumnezeu a scuturat aproape toate regatele lumii și le-a supus sub Roma lui Augustus și o dată cu aceasta a dat lumii puterea lumească”.

În Cuvânt, la praznicul Sfântului Alexie, Sfântul Filaret arată că învierea este temelia religiei creștine pentru întreaga omenire, indiferent de religie: „Martorii nemuririi sufletului uman, sunt cea mai bună mărturie, cea mai mare parte a omenirii, popoare întregi, de la cele mai luminate și până la cele mai puțin învățate, au în ființa lor acest adevăr. Nu contează cât de filozofice par aceste noțiuni de viață viitoare, căci și adepții lui Mohamed, nu sunt indiferenți de acest adevăr”.

În Cuvânt, la praznicul Soborul Sfinților Apostoli Petru și Pavel, Sfântul Filaret scoate în evidență personalitatea învățatului Gămăliei: „Pavel a fost un ucenic al lui Gămăliei, până când Duhul Sfânt avea să-l facă instrumentul imediat și suprem pentru întreaga umanitate, care a așteptat, în poartă, darul acesta: întoarcerea lui Pavel”.

În Discurs, în prezența Binecuvântatului Suveran, Moștenitorul Tronului Mare Duce Alexander Nikolaevici, întâlnim cunoștințe de istorie universală, care sunt mijlocite în cuvântare:

„Ce împărat puternic a făcut aceste lucruri, care, a adus o lovitură atât de imensă, imperiului roman ? Constantin cel Mare ? – Doamne miluiește ! El a făcut altar lui Hristos, în tot acest spațiu: Asia, Europa și Africa – un teritoriu al Majestății Sale”.

În Cuvânt, la sfințirea Bisericii cu hramul Sfântul Alexie, din salul Lesnaya, evidențiază puterea Bisericii, pomenind, de asemenea, pe ereticii care au fost vrăjmașii Bisericii și ai împărăției lui Dumnezeu :

„Dar unde este Arie, Macedonie, Nestor, Dioscorus și muiți alții vechi și noi ? Porțile iadului s-au deschis pentru cei potrivnici Bisericii … Care nu a fost învinsă, căci cerul și pământul vor trece, iar cuvintele iui Hristos vor rămâne, și porțile iadului nu o vor birui”.

În Discurs in ziua urcării pe tron a Binecuvântatului împărat Nicolae, auzim despre Sfântul împărat Constantin cel Mare: „Deci, împărat al împăraților este acest Constantin, așa cum am auzit pomenindu-l istoricul Eusebiu”.

În Cuvânt, la praznicul Soborul Sfinților Apostoli Petru și Pavel, Sfântul Filaret spune despre Biserica Universală :

„În ce privește Biserica apostolică, un act al lui Petru cel Mare, arată, în principal, faptul că, atât între evrei, cât și printre neamuri, el crede că Biserica lui Hristos, are un rol special, fiind cea mai puternică armă de har. începând nu numai cu Biserica apostolică din Ierusalim și nu doar vrednicia Bisericii palestiniene, ci și pentru multe altele: din toată zona extinsă a apostolului Pavel, care se întinde, de la Ierusalim și Siria, până în Macedonia și în Grecia, de la lliria la Antiohia și Roma, și poate, până în Spania, în carc și-a petrecut cea mai mare parte, sfântul Apostol, ca să zidească pe temelie străină, (Romani XV, 20)”.

Un alt izvor important al predicilor filaretiene, l-a constituit și mediul social al ogorului, în care a trudit autorul lor. Dacă ne uităm, cu atenție, asupra operei omiletice, a Sfântului Filaret, observăm că predicile, cum este și firesc, se ocupă cu tâlcuirea învățăturii creștine, dar tâlcuirea aceasta nu se mișcă în sfera teologhisirii abstracte, ci, chiar prin predicile sale teologice, este adusă mereu în legătură cu realitățile vieții, cu împrejurările concrete în care trăiau ascultătorii, împrejurări, din care Își trag, mare parte, substanța și culoarea lor.

Ca într-o oglindă, în aceste predici teologice ni se descoperă o lume cu necazurile și bucuriile ei, cu înfrângerile și cu năzuințele ei, ca într-o frescă de epocă, măiestrit zugrăvită, realistă, cu valoare de document teologic și duhovnicesc, starea socială, religioasă și morală de atunci.

III.5. Aspecte ale vieții sociale, culturale și morale a timpului oglindite în Cuvântările și Discursurile Sfântului Filaret.

În predicile Sfântului Filaret, ierarhul Moscovei, se află multe date cu privire la cele mai felurite aspecte din viața societății rusești, de la începutul secolului al XVIII-lea. Sfântul Filaret se referă, adesea, la situații concrete, stări și moravuri existente, propovăduind cu tărie credința pervertită, crize ale educației sociale și religioase și în final decăderea morală. Sub aspect social, auzim aluzii destul de frecvente, la cei ce se amăgesc cu bogățiile acestei vieți, care aduc atâtea necazuri, auzim în Cuvânt în Vinerea Mare:

„Cugetă omul cu osârdie cele rele (Fac. 6,5): de aici urmează numaidecât un potop întreg de rele, ce se revarsă din cugetări asupra tuturor faptelor lui, îi înghite toate puterile și – chiar în privința celor dinafară – nu aduce decât pustiire. Nefericitul își pierde, în această mare înviforată, chiar și simțirea pierderii bunelor sale însușiri. Neavând fericire adevărată, el și-o înlocuiește cu nălucirile închipuirii amăgitoare. Sunt bogat și m-am îmbogățit, – zice Sfântul Filaret celor ce grăiesc în sinea lor — măcar că și firea, și legea, și conștiința îl dau în vileag: ești ticălos, și vrednic de plâns, și sărac, și orb, și gol ! (Apoc. 3, 17).

În Cuvânt, în Duminica de după înălțarea Sfintei Cruci, vedem că, pentru unii, practica vieții religioase era cu totul desprinsă și străină, de conținutul autentic al învățăturilor de credință:

„Să intrăm într-una din reuniunile obișnuite în așa numita „lume de azi — în casă ori pridvor; să ne așezăm, creștinilor, printre fiii veacului acestuia; să ascultăm cele ce vorbesc. îndată vom auzi lingușeli, defăimări, glasul slavei deșarte, al lăcomiei, râsul ușurătății, vaietul nerăbdării, judecarea a tot ce oamenii cunosc, fără a înțelege … Pentru ce, oare, vorbesc creștinii atât de rar pe limba creștinească ? Ei se tem să nu fie, cumva, recunoscuți că sunt creștini și batjocoriți, pentru aceasta, de către fiii veacului de acum; se tem ca nu cumva să li se spună: graiul tău te vădește. Și așa, ei se ascund și tac – și nu bagă de seamă că se rușinează de Fiul Omului, și că tăcerea grăiește câteodată lumii, destul de răspicat, despre Iisus: nu cunosc pe Omul Acesta. După pilda celor spuse, oricine poate să-și arate singur multe prilejuri din viață în care ne paște, mai mult, sau mai puțin, primejdia de a ne rușina de Fiul Omului, sau de a ne lepăda de El cu desăvârșire”.

Tot în această cuvântare, găsim sfaturile pe care Sfântul Filaret le dă acestor creștini, care se rușinează de Hristos :

“Cum? Sunt pe lume oameni care socotesc, că Fiul Omului și cuvintele Sale, adică Hristos și Creștinismul, îi fac de rușine ? Din păcate. Nu ne putem îndoi de aceasta. Va fi, așa cum a prezis, Adevărul. Atotștiutorul Judecător, n-ar fi rostit osânda, de n-ar fi prevăzut fărădelegea”.

„Ca nu cumva să Se rușineze de noi, cândva, Dumnezeul nostru, avem nevoie pentru a ne păzi, creștinilor. Să cercetăm, cu luare-aminte, ce înseamnă a te rușina de Fiul Omului și de cuvintele Sale”.

„Și tu, creștine, ori nu te apropia, dacă-ți stă în putință, de oamenii ce au nerușinarea de a te face să te simți rușinat, pentru ceea ce alcătuiește slava ta; ori, dacă

trebuie, neapărat, sâ te apropii de ei, grăiește despre mărturiile lui Hristos înaintea oricui ar fi. Și, nu te rușina”.

„Fii prevăzător, creștine, dă-ți silința să bagi de seamă, la bună vreme, locul în care vrăjmașul mântuirii tale îți pune curse în calea urmării lui Iisus Hristos, așa încât, fie, că le ocolești, cu luare-aminte, fie, să le strici, cu bărbăție – sau, altfel spus, ori, să nu intre Petru în curtea arhiereului, ca să dea peste o primejdie atât de apropiată, ori, intrând, să nu se depărteze atât de mult de Cel, Căruia voia, să Ii urmeze, atât de îndeaproape”.

Starea socială nedreaptă, era în cea mai mare măsură, o consecință a decăderii morale a păturilor intelectuale, ca urmare tragică, a falsei religiozități, practicată de acestea. Așa stând lucrurile, Sfanțul Filaret era întru totul îndreptățit și împlinea, o sfântă datorie, demascând în Cuvânt despre jugul cel bun al lui Hristos, aceste stări falsificate, în ce privește educația poporului credincios:

„Bine, închinători plini de mândrie ai rațiunii; arătați-mi, care sunt acele reguli simple, ușoare și plăcute, prin a căror mijlocire ar putea omul să câștige, fară osteneală, ca-n joacă, desăvârșirea și bunăstarea duhovnicească. Mă tem, numai, ca aceste reguli să nu fie, cumva, prea ușoare – mai bine zis, prea ușuratice: fiindcă, în ciuda acestei rațiuni încrezute, experiența, de netăgăduit mărturisește faptul că, în această viață pământească, nici o însușire nu se șlefuiește, nici o cunoștință nu se dobândește, la nici o reușită nu se ajunge ca el să poarte o anumită sarcină”.

„Ca să învățați un copil carte, nu-l puneți, oare, sub jugul – fioros, pentru el — al orelor de lecții ? Oare, nu îl împovărați, cu sarcina cărților, pe care nu le înțelege ? Oare, nu îl știți ? cât e ziua de lungă, să învețe, pe de rost, slove fară înțeles și serbede ?”.

„Ce să mai spunem de studiile superioare, prin care trebuie, să treacă însuși „rațiunea” aceasta, ce vrea să legiuiască o „duhovnicie” ușoară ? Ca rațiunea să devină vrednică de numele ce-i poartă, oare, nu se pleacă sub jugul dascălilor, oare, nu se străduiește ea să ridice sarcina, adunată de atâtea veacuri, a cărturăriei, și, ca s-o poată duce, nu își chinuiește trupul cu privegherea, nu-și istovește creierii cu încordarea gândurilor ? … Iată, ce ne arată viața, cea de toate zilele ! Așadar, cum vor oamenii, ce se socotesc a fi prin fire mai înțelepți și mai puternici decât firea, vor să-l învețe pe om virtutea mai lesne decât îl învață alfabetul ? Este mai lesne să îl faci desăvârșit duhovnicește, decât să-I dai o educație lumească ? Este mai lesne să-I dai fericirea veșnică, decât bogăția stricăcioasă ? E mai ușor să afli hrană vie pentru sufletul cel nemuritor, decât să pregătești hrană lipsită de viață pentru trupul cel muritor ? E mai ușor să țeși veșmântul cel nefăcut de mână al dreptății și slavei, decât să țeși haina cea urzită de mână a nevoii și rușinii ?”.

În Cuvânt, la Vinerea Mare, vedem cum se manifestă omul indiferent față de tot ce a făcut Dumnezeu pentru mântuirea sa:

„Așadar, poate că nu va fi, de prisos, să ne adâncim întrucâtva, luarea-aminte în aceste cuvinte proorocești, pentru ca măcar darea în vileag a nelegiuitei neluări-aminte să ne plece, a primi, cu inima patimile și moartea Mântuitorului nostru. „Priviți”, strigă Proorocul minunându-se, iată, priveliște ce n-ar fi trebuit, nici cum, să apară în neamul omenesc, și, pe lângă care, nimeni nu trebuie să treacă fără luare-aminte atunci când ea deja a apărut… Așa judecă de obicei fiii acestui veac – sau, mai bine zis, așa îl judecă, mai înainte de a-1 fi înțeles pe proorocul adevărului care le este atât de cumplit. Ș i cum ar putea să îl priceapă ? Ei, după cum lămurește același Proroc, se îndeletnicesc cu lucrurile lor cele multe, care umplu fără contenire mâinile cu deșertăciune și desfătare, iar pentru a cerceta lucrurile Dumnezeieștii Pronii nu au timp câtuși de puțin. Cu chitare, cu alăute, cu timpane și cu fluiere beau vinul, iar spre lucrurile Domnului nu caută, și lucrurile mâinilor lor nu le contenesc (Is. 5, 12). Să nu fie creștinilor, ca până antr-atât, să fim de orbi, ori să avem un ochi atât de viclean față de lucurile Domnului. Să privim la ceea ce se petrece înaintea noastră nu printr-un ochean care mărește sau micșorează lucrurile după cum o cer patimile noastre, ci cu ochiul liber, ca să sedem orice întâmplare așa cum iese ea din mâinile Proniei … Astfel de cugetări sunt, firește, cele prin care, asemenea unui trăsnet, acea veste cumplită – că dreptul a pierit – lovește nepăsarea noastră”.

„Totuși, creștinilor, conștiința voastră trebuie să fie aceea care să aleagă dacă întru străpungerea inimii cea pentru păcate sau întru nădejdea inimii în meritele Mântuitorului se cuvine fiecăruia dintre noi, potrivit așezării sale lăuntrice, să primească patimile și moartea lui Hristos. Numai recea nepăsare nu trebuie să aibă loc aici. O, Hristoase al meu, Ce ne+ai răscumpărat cu prețul cel nemăsurat al Preasfântului Tău Sânge ! Oare poporul Tău cel nou, cel numit cu numele Tău, va fi al Tău numai cu numele și se va apropia de Tine numai cu gura, iar cu inima va fi departe de Tine, ca Israil ce vechi – și aceasta chiar atunci când Te vedem pe cruce cu brațele deschise către noi, cu inima deschisă pentru noi ? Toate mulțimile care veniseră la priveliștea patimilor Tale, cât de străine ar fi fost de tainele Tale, văzând cele întâmplate se întorceau bătându- și pieptul (L. 23, 48): oare noi, care suntem poporul Tău ca de la o priveliște nefolositoare, cu inimă rece și neînduioșată ? Întreaga lume ia parte la patimile Tale și le simte pe ele zidirea cea nesimțitoare — fiindcă și soarele s-a întunecat, și pământul s-a cutremurat, și pietrele s- au despicat: oare omul va fi lipsit de simțirea pe care vrea să i-o insufle zidirea cea mai lipsită de simțire ? Vai! Sunt oameni, pe care cuvântul Tău îi mustră: îngroșatu-s-a inima norodului acestuia, și nimeni nu primește cu inima! (Is. 6,10). Oare, noi suntem, Doamne ? După înfricoșatele patimi ale Răscumpărătorului Celui Răstignit, nu este nimic mai cumplit decât nesimțirea păcătosului înaintea acestor pătimiri. Dacă, potrivit judecăților Proniei, pătimirile, ori moartea drepților, se fac înfricoșate prevestiri ale mâniei dumnezeiești, atunci când nu deșteaptă mila și luarea-aminte a lumii: cu cât mai amară muncă va lua cel ce a călcat în picioare, cu obraznică nepăsare, pe Fiul lui Care pătimește (Evr. 10,29)”.

Aceste aspecte, de decădere morală și religioasă, nu trebuie generalizate, deoarece erau și credincioși, care au păstrat și au transmis, mai departe, atât tezaurul de trăire și de creație teologică, al vrednicilor înaintași de pe meleagurile Sfintei Rusii, cât și evlavia pravoslavnică străbună, așa cum o arată, atâtea mărturii istorice și patristice.

CAP. IV. INFLUENȚELE APUSENE ÎN OMILETICA FILARETIANĂ

În bogata moștenire epistolară a Sfântului Filaret (Drozdov), un loc deosebit îl ocupă așa-numitul „ Jurnalul de chilie al Sfântului mitropolit Filaret”, cunoscut, deasemenea, în cadrul literaturii cu titlul „ Notițele mitropolitului Moscovei Filaret pe calendar”. Această lucrare reprezintă unica sursă autobiografică ieșită de sub condeiul arhipăstorului, consultarea căreia îți permite să pătrunzi după catapeteasma vieții externe a mitropolitului Filaret, cât și să simți pulsul omului lui interior, să te apropii de izvorul celor profunde motivații, care i-au servit drept catalizator și forță mișcătoare a slujirii sale arhipăstorești. Nu în mod întâmplător jurnalul dat este recunoscut ca fiind „cel mai sigur (de încredere) martor a vieții și convingerilor lui interioare”.

În decursul întregului an 1827, mitropolitul Filaret, aproape zilnic înscria în calendar fragmente din cărțile citite de el, lista cărora este destul de grăitoare: „ Filocalia”, „Capete gnostice – despre teologie și despre iconomia întrupării Fiului lui Dumnezeu” ale Sfântului Maxim Mărturisitorul, lucrarea Sfântului Atanasie al Alexandriei „Cuvânt împotriva păgânilor” în ediție latină, „Cuvânt apologetic despre icoane” al Sfântului Ioan Damaschin, Limonariul, Viețile Sfinților, sinaxare. În conformitate cu conținutul fragmentelor, acestea pot fi grupate pe teme: despre castitate, despre Sfânta Scriptură, despre discernământul duhovnicesc, despre rugăciunea lui Iisus, despre tăcere, despre cunoaștere, despre lumina Dumnezeiască.

E cunoscut faptul că în biblioteca personală a mitropolitului Filaret se regăseau cărțile unor asemenea autori ca Sfinții Calist Anghelicud, Isaac Sirul, Simeon Noul Teolog, Maxim Mărturisitorul, Grigorie de Nyssa, Nil Sorskii și alții. Iar dacă ținem cont de faptul că, încă nefiind numit în scaunul mitropolitan din Moscova, Filaret cunoștea temeinic operele lui Maxim Mărturisitorul, Macarie cel Mare, Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama, atunci „notițele” din 1827, cu toată pregnanța lor, reprezintă o mărturie convingătoare a neobositei și nemăsuratei atenții Sfântului față de tradiția bizantină a Sfinților Părinți, referitoare la teologia ascetică. Desigur că această atenție nu e limitată doar în anul 1827 ( e notorie inițiativa lui Filaret de a reedita „ Filocalia” preacuviosului Paisie Velicicovschi în 1822, precum și a celorlate reeditări din 1832, 1840, 1851 și 1856, și participarea la pregătirea pentru tipărirea traducerilor din Sfinții Părinți în cadrul Academiei Teologice din Moscova și la Optina).

O atenție deosebită merită faptul că fragmentele din sfinții părinți greci alternează, în jurnalul mitropolitului Filaret, cu citate din misticii catolici. Cele mai semnficative dintre acestea sunt redate mai jos:

„9\21 martie, anul 1827. Miercuri. 40 de mucenici.

Trebuie să răbdăm, nemângâindu-ne, și să ne mustrăm, fără a cădea în descurajare, să uităm propriul eu și să veghem asupra noastră, precum și asupra aproapelui.

(Fenel<on>. Exp<plication>d<es>max<imes>d<es>sain<ts sur la vie interieure).

Noi ne întoarcem în noi înșine, iubind iubirea, în loc să-L iubim pe Atotiubitul.

(Франц<иск>. Сал<ьский>. Ibidem).

10/22, Joi, Mucenicul Codrat.

Moartea duhovnicească reprezintă curățirea desăvârșită a iubirii, iar învierea duhovnicească este o stare a deprinderii iubirii curate.

(Ibidem).

11\ 23 martie, 1827, Vineri. Sfântul Patriarh Sofronie.

Sfinții tuturor timpurilor păstrau un anumit fel(cult) al tainei, pentru a le vorbi despre încercările dure și despre înalta lucrare a iubirii curate, doar acelor suflete cărora Dumnezeu le-a comunicat deja experiența harului, sau lumina. Ei le dădeau lapte pruncilor și pâine – sufletelor puternice.

Ibidem. ( O observație a mitropolitului: „ Acestea sunt condamnate de Papă”).

12/24, Sâmbătă, Preacuviosul Teofan.

Un număr mic de suflete care petrec în aceasta (în iubirea necondiționată, dezinteresată), gândindu-se (analizându-se) la sine, se găsesc ca având-o (posedând-o). Ibidem.

12/24 august, 1827, Vineri. Mucenicul Fotie.

Propria privire e privirea vasiliscului, care omoară totul.

(Ж<изнь>Г<оспожи>Г<ийон>. Ч. II, г. 8).

Putem observa, că din cele citite în decursul anului 1827, cartea arhiepiscopului de Cambrai François Fénelon “Fragmente din gândurile sfinților despre viața interioară”, biografia contemporanei și povățuitoarei lui Fénelon, Janna Guion de Chesnu, precum și scrierile predecesorilor lor, episcopul Genevei Francisc de Sales „Călăuză spre viața evlavioasă”. Prezența unor fragmente extrase din autorii catolici în cadrul jurnalului ierarhului de pe parcursul anului 1827, ne duce la meditația despre attudinea Sfântului Filaret față de tradiția apuseană a teologiei contemplative.

Interesul mitropolitului față de teologii mistici apuseni, care s-a manifestat evident în notițele din jurnal din anul 1827, nu pot fi catalogate ca fiind episodice sau întâmplătoare. Despre faptul că rădăcina acestuia țin de o perioadă mult mai timpurie, mărturisesc o mulțime de dovezi. Astfel, în scrisoarea adresată tătălui său, de pe 28 noiembrie 1811, Filaret îi scrie: „ Pe parcursul acestei toamne, am fost de câteva ori la cneazul Alexandr Nicolaevici, iar uneori chiar în trăsura lui. El mi-a dăruit scrierile duhovnicești ale lui Fenelon, în limba franceză. Acum este bolnav: rugați-vă pentru el, pentru că este un autentic râvnitor al credinței și Bisericii”. În lucrări, găsim indicații referitoare la paralelele dintre scrierile lui Fenelon în predica lui Filaret cu ocazia Nașterii Domnului din anul 1812. În 1824, mitropolitul Filaret propunea ca scrierile lui Fenelon să fie incluse în programa cursurilor de pregătire a preoților care au absolvit Academia Teologică din Sankt – Petersburg, promoția anului 1817-1819. În lista cărților recomandate de el, pe lângă scrierile Sfinților Părinți, se regăseau și operele lui Arndt, Fenelon, Hornbeck, Toma de Kempis (dacă testarea limbii germane se realiza folosind scrierile lui Arndt, atunci pentru examinarea limbii franceze a stundeților din Academia Teologică din Moscova erau folosite scrierile duhovnicești ale lui Fenelon).

În anul 1818 a avut loc discuția lui Filaret cu Evstafie Stanevici, în cartea căruia era criticată învățătură (concepția) lui Fenelon despre iubirea curată. În legătură cu aceași carte, cneazul A. N. Golițân, pe 6 ianuarie 1819, a inițiat o propunere în cadrul Comisiei instiuțiilor teologice, în discursul căruia, pe lângă argumentele împotriva scrierii lui Stanevici l-a enunțat și pe următorul: „ Printre altele se amintește despre vestita dispută dintre Bossuet și Fenelon, și cel din urmă e acuzat de învățătură falsă (erezie). Într-un singur cuvânt, această carte este dezgustătoare pentru căpeteniile care călăuzesc conducerea noastră creștină, din punct de vedere laic și religios”.

Dacă scrierile lui J. Guion și a episcopului Fenelon, fiind cele mai citite lucrări în cercurile aristocratice ale Rusiei de la sfârșitul secolului XVIII- începutul secolului XIX, erau cunoscute de Filaret încă din perioada peterburgului, atunci scrierile lui Francisc de Salles, Filaret le cunoaște nu mai devreme de anul 1822, necătând la faptul că scrierile teologului elvețian erau bine cunoscute în anturajul mitropolitului. Astfel, în scrisoarea către E. V. Novosilțeva, din 13 noiembrie 1822, Filaret scria: „ Nu am citit meditațiile zilnice ale lui Francisc de Salles, deși, știu, că acest autor este de duh bun”. Lucrările episcopului genevian erau cunoscute și egumenei Evghenia (Meșerskaia), apropiată după duh mitropolitului. O confirmare a acestui fapt pot servi chiar rândurile scrise nepoatei sale, viitoarei egumene Evghenia (Ozerova), din 27 februarie 1826: „ La maică-ta caută cartea mea „Vie de saint Francois de Sale”, ca să intre și acesta în biblioteca ta”.

Notițele din jurnal și scrisorile vorbesc despre faptul că mitropolitul Filaret, cu trecere anilor, nu a pierdut interesul față de experiența duhovnicească a Bisericii Catolice. În 1833, stundeții erau premiați cu cărțile lui Fenelon, Arndt și Ioan Mason. În anul 1840, mitropolitul Filaret a trimis în lavră, unui monah cunoscut, spre lectură cartea ”Despre imitarea lui Hristos”. În 1846, Filaret apelează din nou la scrierile doamnei Guion, din care denotăm o cunoaștere temeinică a lucrărilor acesteia, precum putem vedea chiar din scrisoarea către E. V. Novosilețeva: „Vă returnez cartea despre sfârșitul lumii. Citind extrasele din Sfânta Scriptură și ajungând la meditațiile autorului la acest subiect, am observat, că acestea se aseamănă cu ideile doamnei Guion. Am luat tâlcuirea ei la Apocalipsă și am constatat, că, întradevăr, fragmentele sunt din cartea ei”. E curioasă, în acest sens, amintirea episcopului Nicodim (Kazancev), care scria: „Îmi amintesc o situație. Egumena de Borodina Maria (Tucicova) îmi arăta Biblia mitropolitului Filaret, pe care acesta i-a dăruit-o. Biblia era arhiplină de observații și marcaje făcute cu cerneală de mâinile lui Filaret. Îmi mai amintesc marcajele din Apocalipsă: deasupra unui Înger cu trâmbiță era consemnat: „doamna Guion?”. Trebuie să menționăm că după scurgerea mai multor ani, mitropolitul Filaret se întoarce din nou la scrierile doamnei Guion. Apocalipsa a fost tălcuită de Andrei Criteanul, apoi de Newton, – acestea sunt scurte marcaje cu conținut moral, neexistând nici o tîlcuire; „doamna Guion” – și constatăm din nou lipsa unei tâlcuiri, ci doar o reflectarea a scrierilor apocaliptice în sufletul ei, iar evenimentele istorice sunt transformate într-o alegorie. Apocalipsa nu poate fi tîlcuită, până nu se vor împlini profețiile ei.

În 1849, când marea cneghină Maria Alexandrovna are nevoie de susținerea duhovnicească a Sfântului, după moartea fiicei celei mai mari, Filaret apelează la imnografia lui Fenelon, modificând rugăciunea acestuia din urmă în duhul tradiției Sfinților Părinți. În același an, în bilbioteca lui personală apare traducerea rusă a lucrării lui Toma de Kempis „Despre adevărata înțelepciune”, iar trei ani mai târziu, în 1852, Filaret va împlini rolul de apologet a lui Toma, apărând scrierea acestuia de atacurile dure ale Sfântului Ignatie (Breancinaninov). „Înțelegeți – scria mitropolitul starețului mănăstirii Lavrei Sfintei Treimi,- că părintele arhimandrit al sihăstriei Sf. Serghie, a scris o carte împotriva scrierii lui Toma de Kempis, și vrea să o văd, și să determin apariția ei în tipar. Nu prea cred că, dacă i-aș citi cartea, i-aș putea scrie ceea ce i-ar place. Mi se pare straniu gândul de a scrie o carte ziditoare de suflet tocmai împotriva lui Toma de Kempis. … Dacă aș spune că nu cred să fiu de acord, ne citindu-i cartea, ar fi dur, deși, citind-o, cu atât mai puțin aș putea să mă exprim mai moale”. Vor trece cinci ani, și Filaret își va aminti de polemica, care avusese totuși loc: „ Îmi amintesc de discutia mea cu arhimandritul pustnic Ignatie. Într-atâta nu accepta cartea despre imitarea lui Hristos, încât o interzicea spre lectură. L-am contrazis, argumentându-i că Sfântul Dimitrie folosește fraze din această carte, spunând, că, deși, Toma de Kempis e un comerciant străin, totuși aduce mărfuri de calitate”.

Mitropolitului Filaret nu-i era frică să apeleze personal, sau să-i călăuzească pe alții spre autorii catolici, având totuși o atitudine critică față de aceștia. În scrisoarea către A. N. Muraviev, din 7 august 1836, el scria: „ Filosofia creștină a abatelui Boten nu m-a captivat, adică, nu m-a determinat să lecturez până la sfârșit. Observați, cum acesta, dorind să fundamneteze credința în învierea lui Hristos, respinge dovezile adevărului acestui eveniment, și spune, că învierea nu a avut alți martori decât pe Însuși cel Înviat. Asta ar însemna să dărâmi etajul de desubt, pentru a vă impune să treceți la cel de mai sus. Dar cum oare va putea să stea cel de sus, din moment ce cel de desubt e dărâmat; dacă, din nefericire, acest lucru l-ar fi reușit realiza abbatele? Cum doriți, dar eu mai mult decât abetelui, cred apostolilor, care se și numesc martori ai învierii lui Hristos (Fapte 1, 22)”.

Mitropolitul Filaret nu înceta să urmărească noutățile editurilor franceze, legate de istoria Bisericii primare. Astfel, la sfârșitul anului 1842, el i-a dăruit lui A. N. Muraviev cartea despre părinții pustiei, fapt de care își amintea Andrei Nicolaevici, în procesul de pregătire pentru publicare a scrisorilor Sfântului, adresate lui: „ Vlădica mi-a dăruit o minunată lucrare în limba franceză: viața părinților pustiei ai Răsăritului, autoare fiind Marie Ange Marin, în 9 părți, unde sunt redate istoric, nu doar viața, ci și învățătura acestor părinți ai pustiei”. Drept răspuns la recunoștința scriitorului, Filaret scrie: „ Mă bucur că cartea despre părinții pustiei vă va fi utilă în lucrare”. În scrisoarea către E. V. Novosilețeva, din 17 februarie 1844, mitropolitul amintea despre o lucrarea necunoscută nouă: „Cartea pe care v-o returnez prezintă semne ale unui scriitor al Bisericii Romane, dar poate fi citită cu folos și de ortodocși”.

În februarie 1859, când activitatea catolică s-a manifestat înt-un mod mai prozelit, activitate declanșată de chemarea Papei Pius al IX-lea spre unificarea creștinilor răsăriteni sub omoforul lui, Sfântul Filaret ridică problema”relației dintre franceza contemporană și franceza secolului XVII”, dorind, se pare, să afle în ce măsură traducătorii contemporani cu el, vor reuși să realizeze o traducere de calitate a operelor teologice, scrise în franceză veche. Această aplecare spre lucrările teologilor gali, citite de acesta în originale, și relația situației de atunci a Bisericii din Franța cu epoca galică, mărturisesc, o dată în plus, despre atenția neobosită a arhipăstorului moscovit spre starea Bisericii Catolice în condițiile deselor schimbări politice.

Problematica, legată de atitudinea Sfântului Filaret față de teologia apuseană a cunoașterii, evidențiază o serie de aspecte, care necesită o analiză impertinentă. E imperios necesar să înțelegem care erau izvoarele, a lasăt vre-o reminiscență teologia dată în viziunea teologică a mitropolitului Filaret, și dacă s-a reflectat cumva aceasta în atitudinea lui Filaret față de creștinătatea apuseană contemporană lui.

Descoperirea motivelor interesului mitropolitului Filaret față de tradiția teologică atât răsăriteană, cât și apuseană, precum și asimilarea acestei experiențe în propria creație, ni se prezintă o problema importantă, pentru înțelegerea căreia, trebuie să observăm ancorarea mitropolitului în predania ascetică a Sfinților Părinți.

Trăsăturile esențiale ale omileticii filaretiene sunt determinate de influențe ale scrierilor autorilor secolelor IV-XVI, fapt care a contribuit în mod special la desemnarea tânărului profesor al seminarului teologic Sfintei Treimi, Vasile Drozdov, ca propovăduitor al lavrei (1803-1808). Însă, dăcă putem vorbi despre faptul ca din școala mitropolitului Platon (Levișin), viitorul mitropolit Filaret a acumulat cunoștințe profunde a tradiției patristice, atunci, în aceași măsură, acesta îi datorează școlii date și interesul deosebit față de tradiția creștinismului apusean. Și nu e nimic surpinzător, dacă ne amintim faptul că Filaret era elevul preferat al mitropolitului Platon, idealul căruia era „luminarea minții și a inimii”, – pentru ca „să progresăm în virtuți”. Platon, scrie părintele Gheorghie Florovsky, „avea o concepție proprie despre cler. El voia să formeze din nou un cler instruit și cu o cultură bogată, prin intermediul unei școli cu profil umanist. El voia să ridice și să înalțe clerul până la vârfurile sociale, în perioada în care se dorea o coborâre și o dizolvare a acestuia în „a treia categorie de persoane”, sau chiar în mase maleabile și fără de chip. Iată cauza ângrijirii neobosite a mitropolitului Platon, de a aplica o instruire și educație cu gust și după concepțiile „unei societăți luminate”. În conformitate cu aceste idei erau făcute programele de studiu, se desfășurau disputele dintre elevi și dascăli, la care participa chiar însuși mitropolitul.

În timpurile mitropolitului Platon, lucrările lui Fenelon erau procurate pentru biblioteca seminarului teologic din Moscova. E memorabilă și discuția teologică legată de scrierile acetice ale lui Fenelon, în cadrul căreia au participat printre alții și I. V. Lopuhin și mitropolitul Platon, ultimul dintre ei împărtășind poziția oponenților lui Fenelon Bossuet. Toate acestea ne permit să presupunem că Filaret a conctat destul de timpuriu cu scrierile lui Fenelon, chiar din anii de seminar, deși nu trebuie să excludem și faptul că în bilbioteca lui Mihail Feodorov Drozdov, tatăl lui Filaret, pe lângă manualul lui Vincler puteau fi și cărțilelui Fenelon, popularitatea căruia în Rusia secolului al XVIII-lea era asemănătoare cu cea a lui Voltaire. Scrierile lui Fenelon, atât cele laice, cât și cele religioase, erau recunoscute ca fiind un model al profezei franceze clasice și erau în Rusia de o popularitate evidentă. Mai multe opere, scrise de Fenelon pentru elevul său, ducele de Burgundia, făceau parte din lecturile obișuite ale copiilor și tinerilor din perioada domniei împărătesei Ecaterina, și de mai tărziu. A. S. Pușkin era de o părere înaltă despre Fenelon și lucrările acestuia. V. D. Rac ne anunță că „în articolul „Despre nimicmicia literaturii ruse” (decembrie 1833- martie 1834), Pușkin îl vede pe Fenelon ca fiind din „constelația geniilor”, care s-au arătat în Franța la sfârșitul secolului XVII, iar în recenzia „Despre obligațiile omului. Scrierile lui Silvio Pellico” (1836), ilustrul poet rus scria, că Fenelon „în cea mai mare măsură” se numără printre „aleșii pe care îngerul Domnului i-a salutat cu numele oamenilor bunăvoinței” (Акад. XII, 99).

În contextul unui interes deosebit al societății față de „filosofia credinței și simțirii”, putem presupune, că o studiere amănănțită a literaturii apuse, este inițiată de Filaret în Peterburg, unde este chemat în 1809, pentru a participa la reorganizarea academiei teologice de aici. Această perioadă a activității bisericești, administrative și științifico-teologice a Sfântului Filaret (1809-1821), coincidea cu perioadă unor reforme bisericești și statale semnificative în imperiul Rus. În capitală, Filaret se încadrează în cercul unor personalități bisericești și de stat de vază.

Despre starea duhovnicească în Rusia timpului, în general, și a Peterburgului, în special, s-au spus destule, dar o caracterizare mai veridică, care reflectă și starea duhovnicească a domniei țarului Alexandru, ne-o oferă părintele G. Florovsky: „ Era o deștepare a inimii … Dar, imediat sunt nevoit să continui: dar nu încă și o deșteptare a minții… Și imaginația nu era încă stăpănită, nici călită în agerimea minții, a ascezei intelectuale. […] Era o epocă a visării, a viselor și suspinelor, a vedeniilor, provideței și fantomelor. Pentru întreaga epocă este caracteristică anume această anulare a minții și inimii, a gândului și imaginației, – nu atât o constrângere, cât o iresponsabilitate a inimii. […] Aceasta era aproape piscul cel mai înalt al orientării spre occident. Epoca împărătesei Ecaterina pare a fi cu totul primitivă în comparație cu acest chip glorios al timpului țarului Alexandru, când și însuși sufletul cu certitudine coboară în apartenența Europei”.

Pe acest fundal se petrece o interpătrundere treptată a două tradiții, pe de o parte, a „misticismului” în diversele lui variante europene, și a spiritualității școlii mitropolitului Platon (Levșin), pe cealaltă parte. Dacă sub influența predicilor filaretiene în societatea Peterburgului se trezește curiozitatea față de scrierile Sfinților Părinți, atunci și Filaret, aflându-se în mediul capitalei, apropiat cercurilor de la palat, sub patronajul personal al cneazului A. N. Golițân, nu putea să neglijeze interesele și cerințele oamenilor în anturajul cărora se afla. Astfel, era imperios necesară o cunoaștere temeinică a acestor interese, fapt care a stimulat, odata în plus, consultarea literaturii apusene. Filaret îi povestea protoiereului A. V. Gorskii, că, doar ce ajungând în capitală, a început să studieze limba franceză: „ Curând, după ce am venit la Peterburg, rectorul Evgraf m-a dus la Evgraf. Acesta m-a întrebat, ce am studiat. Eu i-am răspuns că filosofia. […] Aflând că cunosc limbile vechi – ebraica, greacă și latină,- acesta mi-a recomandat să învăț și o limbă nouă, în special franceza, asigurându-mă, că în această limbă se scrie sau se traduc toate cele remarcabile în știință. Acest fapt, m-a determinat să încep învățarea limbii franceze. Poate că, ar fi fost mai bine, dacă cunoșteam limba germană”.

Precum menționează părintele Florovsky, viitorul mitropolit l-a citit pe Massilion și Bourdaloue, precum și pe Jung Stilling, Eckartshausen, Feneon și Guion, și cartea clarvăzătoarei din Prevortsk… El putea găsi limbă comună nu doar cu Golițân, ci și cu Labzin, ba chiar și cu quakerii care erau în trecere prin localitate, îl interesau și îl captivau toate întâmplările unei vieți duhovnicești”.

În literatura de specialitate există diferite estimări ale modului în care Filaret a fost expus influenței occidentale. Florovsky, menționând că din lecturile acelui timp un "semn de netăgăduit a rămas pentru totdeauna în mintea și memoria" lui Filaret, în același timp, a afirmat că "cu toate acestea, Filaret a rămas ferm și interior străin acestei excitații mistice".

În opinia noastră, punctul de vedere al părintelui Florovsky necesită clarificări. Împărtășind opiniile sale cu privire la poziția bisericească a lui Filaret, trebuie să facem câteva observații cu privire la atitudinea Sfântului față de misticismul occidental. Este dificil de conciliat două aspecte – faptul că, pe de o parte, lucrările autorilor apuseni au lăsat pentru totdeauna un semn de netăgăduit în constituția sufletului și minții lui Filaret (adică, cunoașterea lor a avut un impact profund asupra personalității sale), și, pe de altă parte, el a fost capabil să rămână din interior străin față de acest entuziasm mistic. Există un paradox: e imposibil ca în același timp, să fii sub puternica impresie de lectură – astfel încât, tot timpul, decenii la rând, să-i împrumute conceptele cheie, să recomande și distribuie lucrările teologice ale misticii apusene – și, în același timp, să-i fie intrinsec străin. Sensibilitatea filaretiană pentru învățare era condiționată nu de indiferență sau negare, ci de interesul interior, de necesitatea spirituală a unui dialog referitor la obiecte congruente. Iar acestea au fost de ajuns – despre Evanghelie, despre puritatea inimii, despre rugăciunea inimii, despre tăcerea și liniște. Nu există nici o îndoială că această componentă ascetico-contemplativă, pe care teologia occidentală a perceput-o și absorbit-o din bizanț, reprezenta un interes atât pentru Filaret, cât și pentru experiență spirituală comună a întregii Biserici, în ciuda "costurilor", despre originile căreia Florovsky ne suferează "să o căutăm în misticismul spaniol, olandez și francez, din secolele XVI si XVII”.

Sfântul Filaret, având din tinerețe un "vaccin" ascetic semnificativ, se remarca printr-o curiozitate sinceră față de misticismul occidental. Dacă tot mai profundă introspecție în patrimoniul Părinților Bisericii Ortodoxe, el nu a fost indiferent față de manifestările de această tendință, în tradiția occidentală. Desigur, încăă find în Lavră, după cum reiese din predicile de la începutul anilor 1803-1808, Filaret a dobândit o experiență spirituală consistentă pentru a evalua lucrările misticilor catolici prin prisma spiritualității ortodoxe, si a fost suficient de "asigurat" în fața pasiunilor epocii sentimentalizmului.

Interes pentru teologia occidentală a Sfântului ar putea avea și un alt motiv – este probabil ca Filaret, care a aparținut de tradiția ascetică bizantină, ar fi apelat la aceleași surse ca și scriitorii spiritualității occidentale, inclusiv misticilor francezi Guion și Fenelon. Explicația trebuie să perceapă nu numai în lipsa de surse primare grecești, și a traducerilor lor în limba rusă, dar, de asemenea, și întregul sistem de educație spirituală care predomină în Rusia de la începutul secolului al XIX-lea. În timp stăpânirea limbii ruse și greacești a fost posibilă pentru puțini, preferința pentru latină și scolastica școlară sporea.

În timpul instruirii lui Filaret și a predării în Seminarul Sfânta Treime, iar apoi la Academia Teologică din Petersburg, latina era limba principală a școlilor teologice ruse. Este cunoscut faptul că protectorul lui Filaret, Mitropolitul Platon, a fost un susținător fervent al predării în latină, problema care, în opinia lui Florovsky a fost frica de "decăderea instruirii și, mai ales, a onoarei științifice". Anume spre dezvoltarea acestor calități la studenți, conform Mitropolitului Platon, trebuie să fie îndreptate eforturile dascălilor din seminar. Prin urmare, atunci când în 1805, au fost discutate noile planuri ale școlii teologice, vlădica moscovit a fost ferm împotriva trecerii la predarea în limba rusă. El a scris: "Teologii noștri și așa sunt considerați de străini ca fiind aproape neînvățați, pentru că nici în franceză, nici în germană nu putem vorbi. Dar ceea ce susține în continuare onoarea noastră, e că vorbim și scriem în latină. Dacă am învăța latina ca și greaca, atunci vom pierde și ultima onoare, din moment ce nu vom vorbi și nini coresponda în nici o limbă. Rog să se păstreze acest lucru". Preferarea limbii latine în locul celei ruse aducea la aceea, că „preoții cunoșteau destul de bine scriitorii latini și păgâni, în detrimentul scriitorilor sfinți și bisericești”, precum observa mai târziu înșuși Filaret.

Despre predarea în seminarul teologic din lavră, Filaret își amintea: „Seminarul din lavră era vestit datorită cunoașterii limbii latine. Eu am mai prins acolo latiniști buni … Dar din momentul separării de seminarul Lavrei Kalujsk, din cauza sistemul de învățământ al eparhiei de Kalujsk, și a ingluenței rectorului Evgraf, care urmărea mai mult perfecționare cunoașterii limbii ruse, nivelul cunoașterii limbii latine a scăzut vizibil”. Filaret, însă, stăpânea atât de bine latina, încât putea purta conversații ore în șir cu teologii străini veniți. Trebuie să presupunem , că orizontul de lecturi al mitropolitului în limba latină era foarte diversificat. O mărturie în acest sens constituie următoarea scrisoare: „Am onoarea, scria arhimandritul Filaret directorului bibliotecii Imperiale publice A. I. Alenin, pe 27 februarie 1817, – să vă returnez împreuna cu aceasta(scrisoare), și cărțile împrumutate de mine de la dumneavoastră, în baza unei confirmări scrise, pe 27 octombrie 1815, următoarele cărți: 1. Ioachimi Hildebrandi de veterum concionibus dissertatio 1664 in 4; 2. Ioachimi Langi oratoria sacra ab artis homileticae unitat: repurgata Francofurti ac Lipsae 1707 in 8; 3.Frederici Verniri clavis Scripturae Sacrae sive praxis Theologieae exegeticae. Francof… 1756 in 8”. În afară de aceasta, în jurnalul de Chilie există o notiță din lucrarea „Oratio contra gentles” a Sfântului Atanasie al Alexandriei ( notița datează din 23 iunie 1827).

Pentru lectura unor scrieri, Filaret folosea ediția în franceză „ Maxima Bibliotheca veterum Patrum et antiquorum scriptorum ecclesiasticorum” (în 27 de volume, Lionm 1677), în care scrierile scriitorilor bisericești (latini și greci) erau tipărite în ordine cronologică, iar textele grecești erau editate în traducere latină. De exemplu, traducerile a două omilii la Schimbarea la Față ale Sfântului Grigorie Palama, cu o mare probabilitate aparțineau mitropolitului Filaret, au fost efectuate din limba latină.

Pentru misticii apuseni precum Guion și Fenelon, probabil era accesibilă ediția din Lion, anul 1677, precum și antologii mai timpurii ale Sfinților Părinți ale Bisericilor Răsăriteană și Apuseană. Influența scrierilor Sfinților Părinți tipărite în apus, a fost covârșitoare asupra monahilor catolici învățați. Precum scrie profesorul A. I. Sidorov, „ edițiile sec. XVI-XVIIau pregătit sol pentru inițiativele serioase ale așa-numiților „mauriști”, legate de fondarea de către benedictinii francezi, la Paris, a congragației sfântului Maur. Activitatea esențială a membrilor acestei congregații era publicarea scrierilor părinților și învățătorilor Bisericii: începând în 1679 cu tipărirea scrierilor Fericitului Augustin și terminând în 1778, cu primul volum al scrierilor lui Grigorie Teologul, acoperind majoritatea celor mai remarcabili autori creștini ai Bisericii Veche”.

Apelarea cvientiștilor la lucrările Sfinților Părinți, ai Bisericii Răsăritene, a adus la o similitudine de formă a acestora cu tradiția bizantină isihastă. Preotul Pavel Hondzinsckii remarcă, că Fenelon, apărând „noua mistică”, o consideră „o moștenire directă a tezaurului învățăturii mistice vechi a Bisericii”.

Articolul preotului Pavel Hondzinskii, menționat mai sus, e decicat inflențelor asupra omileticii lui Filaret a concepțiilor teologice ale lui Fenelon, pe care, precum observă Florovsky, Filaret l-a lecturat mai mult decât pe alții. Autorul articolului este primul care tratează problema sintezei tradițiilor răsăritene și apusene în omiletica Sfântului Filaret.

Drept model al cunoașterii temeinice a scrierilor lui Fenelon, autorul aduce Cuvântul la Nașterea Domnului, rostit de Filaret în biserica din casa cneazului A. N. Golițân, în a treia zi a praznicului (1812). Părintele Pavel îl compară cu Cuvântul la Nașterea lui Hristos scris de Fenelon, reliefând diferențele semnificative ale interpretării pericopei evanghelice.

Părintele Pavel Hozinskii explică divergențele în teologia lui Fenelon și a lui Filaret prin diferențele de percepție a textului evanghelic: „ Fenelo privește spre textul evanghelic cu ochii unui ascet-mistic, care caută în Scriptură o confirmare a experienței sale, Sfântul Filaret, însă – cu ochii unui bilbleist-exeget, care nu are dreptul să treacă prin tăcere datul real al textului evenghelic”. E greu să fim de acord cu această părere, care limitează scara omileticii filaretine în limitele restrânse ale unei abordări ermenetice, precum și cu afirmația autorului că Sfântul Filaret apela la învățătura ascetică feneloniană doar „din cauza circumstanțelor timpului și a vieții personale”. Părerea părintelui Hizinskii merită o atenție deosebită. În căutarea răspunsului la întrebarea „de ce îi este atât de scump Fenelon mitropolitului”, el pornește de la două situații: „Tânărul ieromonah, apoi arhimandrit Filaret, nimerind în Peterburg, a fost nevoit să ducă un mod de viață aproape laic (e notorie amintirea lui despre prima venire în Peterburg și cunoașterea cu același cneaz Golițân)”. În afară de aceasta, autorul remarcă că „până a-l cunoaște pe preacuviosul Antonie (Medvedev), nu avem nici o informație referitoare la duhovnicii lui: cine au fost, sau dacă au existat”.

Autorul articolului concluzionează că „Printre altele ascetica lui Fenelon implică atât petrecerea în lume, cât și ascultarea nemijlocită față de voia lui Dumnezeu, prin jertfirea voinței omenești pe crucea așezată (pregătită) de însăși viața”. Dar nici petrecerea în lume, nici nemijlocita ascultare de voia lui Dumnezeu nu sunt contrarii practicii Bisericii Ortodoxe Ruse, nici celei legate de spovdanie și starcestvo. În timp ce refuzul acestora viitorului mitropolit poate fi considerat un reproș indirect de protestantizm, fapt pentru care era dojenit de procurorul Sfântului Sinod, graful N. A. Protasov.

Să analizăm mai pofund problema. Dacă noi, urmând sfatului autorului, ne vom aminti circumstanțele, în care ierodiaconul Filaret se prenzintă pentru prima dată procurorului Sfântului Sinod, și anume, în timpul unei sărbători în palat, la începutul anului 1809, unde erau prezente cele mai înalte fețe bisericești, atunci trebuie să menționăm că acest episod nu caracterizează sub nici o formă modeul de viață al lui Filaret. Cu atât mai mult, cu cât el însuși își amintea că „era hazliu în ochii membrilor sinodului, si așa a și rămas un straniu”.

Dar, probabil, că în articol se are în vedere și contactele particulare ale viitorului mitropolit cu persoanele de stat și personalități seculare. Bineânțeles, că era nevoit din obligația slujbei sale să participeîn diverse comuniuni, să viziteze palatul imperial și casele demnitarilor din Peterburg. Ne putem aminti, cum în primele luni, era nevoit să doarmă pe pode în chilia rectorului Academiei Teologice din Sankt-Peterburg, arhimandritul Serghie. Nu trebuie să uităm muncile solicitante în calitatea sa de inspector al seminarului Alexandr Nevskii, iar mai apoi, în calitatea sa de profesor și rector al academiei, alcătuirea unor cursuri noi, dese predici cu diferite ocazii speciale. În afară de acestea, Filaret era mâna dreaptă a membrului prim al Sfântului Sinod Ambrozie (Podobedova), fapt care, deasemenea prevedea anumite obligații. E necesar să menționăm și o părere din afară, și anume, amintirea quaqerului care l-a vizitat în 1818: „ Camera lui se distingea printr-o simplitate covârșitoare, ca chilie a unui monah, căreia îi corepundea puțină mobilă; în el era observabilă o mare smerenie. El era cunoscut ca un om evlavios și duhovnicesc”.

Putem fi de acord cu autorul că cunoaștem puține despre viața interioară a lui Filaret. Totuși, există mărturii suficiente, care ne permit să susținem , că Filaret cunoștea și susținea practica hrănirii duhovnicești, nu doar în sensul despre care scrie părintele Pavel, „al spovedaniei obligatorii petru cler”. Să vedem, de exemplu corepondența cu E. V. Novosilițeva sau A. N. Muraviev, unde el le recomandă pentru spovedanie persoane experimentate din clerul moscovit și cel al Peterburgului, dând cinstirea cuvenită practicării spovedaniei. Bineînțeles, o asemenea atitudine față de hrănirea duhovnicească nu a apărut într-un singur ceas. Și nu l-a ales dintr-odată, ca duhovnic pe arhimandritul Antonie. Încă la începutulanilor 20 ai sec. XX, el se apropie de asemenea stareți precum preacuviosul Zosima (Verhovskii), Filaret (Puleașkin), pustnic din Svensk Arsenie, Filaret (Danilevskii). Pe cel din urmă, în consecință, mitropolitul Filaret l-a recomandat ca fiind „destul de iscusit, pentru a-i primi cu atenție sfaturile” și ca pe „ pe un stareț bun și atent la cele ale duhovniciei”.

E cunoscut faptul că practicare duhoniciei era destul de răspândită în anturajul lui Filaret și în primul deceniu al sec. XX, în Peterburg. Să ne amintim, spre exemplu, că preacuviosul Macarie (Gluharev), fiind stundet al academiei teologice din Peterburg, veea zilnic să-și descopere gândurile la arhimandritul Filaret; cneazul A. N. Golițân, îl tot ruga pe Filaret să-i fie părinte duhovnicesc, la insitențele căruia, Filaret l-a refuzat, din cauza relațiilor strinse dintre ei; mai târziu cu aceași rugăminte i s-a adresat și arhimandritului Fotie (Spaskii). Fiind în Peterburg, Filaret a avut experiența comunicării cu oameni purtători de duh, fapt atestat de cuvintele predicii lui la Schimbarea la Față, în anul 1820,: „ Calea spre cunoașterea slavei Taborului nu e înghițit de beznă, nu e despărțit de un perete, nu e plin de spini, nu e uitat, nu e pierdut, dar și astăzi li se arată celor ce vor(îl caută)”.

După părerea noastră nu e legală contrapunerea ascetului mistic Fenelon și a bibleistului-exeget Filaret. Faptul că s-au descoperit unele împrumuturi din scrierile autorilor catolici în omiletica timpurie a mitropolitului Filaret, mai întâi de toate , mărturisește despre aetnția deosebită pe care o avea față de experiența duhovnicească a altui „creștinism”, și mai întâi de toate în domeniul asceticii și omileticii. Atitudinea sa față de literatură, Filaret, și-a exprimat-o în scrisoarea către arhimandritul Antonie (Medevedev), din 26 noiembrie 1838, scrisă cu ocazia acutizării cenzurii: „ Dar ce se va întâmpla?… Vor interzice „Metoda scurtă de a te ruga”, scrierea doamnei Guion, dar vor interzice oare și cărțile desfrânate și pe cele ce destrăbălază ? – Trebuie, adesea, să-i convingem cu greu pe oameni ca să bea din apa curată și abundebtă a ortodoxiei și nu din fântânile murdare si dăunătoare”.

Determinarea poziției mitropolitului Filaret față de autorii apuseni e importantă și deoarece atinge încă o problemă puțin studiată – atitudinea lui față de diversele manifestări ale misticismului și masoneriei, care era caracteristică aristocrației Peterburgului, fapt de care era adesea învinuit Sfântul Filaret.

A.S. Sturza, care comunica fregvent cu Filaret în Peterburg, scria, că fiind încă în Peterburg, „era cuprins de diverse duhuri ale îndoielii”. S. M. Soloviev scria că „făcând parte din rândul celor mai distinși oamenii ai timpului, Filaret merge neobișnuit de repede, susținut de partida masonică, al cărei membru era, mai ales de prietenul său, cneazul Alexandru Nicolaevici Golițân”.

O asemenea judecată e nedreptă, și peste măsură de generalizată în sens duhovnicesc, fixează, însă, un aspect destul de real al concepției filaretiene despre aspectul cultural comun. Putem spune cu încredere, că așa-numitele izvoare mistice, sau după cuvintele mitropolitului de sorginte religioasă masonică, nu îi provocau respingere nu numai în primele decenii ale secolului XX, ci și mai târziu. Astfel, că, nu sunt departe de adevăr autorii care spun că aceștia chiar stimulau gândirea lui teologică. Totuși apartenența la masonerie a unor persoane apropiate anturajului mitropolitului, au aruncat o oarecare umbră și asupra acestuia, deși, trebuie să menționăm că chiar ilustrul arhimandrit Fotie (Spasschii), care s-a răsculat în anii 20 împotriva cneazului A. N. Golițân și a Comunității Biblice Ruse conduse de acesta, și, în același timp împotriva mitropolitului, în „Autobiografia” sa scria, că în anii de studiu în academia Teologică din Peterburg, „trăind sub privirea atentă a arhimandritului Filaret”, „nu a observat niciodată măcar o umbră contrară învățăturii Bisericii, nici în sălile de curs, nici în particular”.

Însă, să-i oferim cuvânt mitropolitului însuși, care și-a exprimat atitudinea față de masonerie în discuția cu episcopul Leonid (Crasnopeskov), pe 2 aprilie 1865, arătând nu numai documentarea , ci și o viziune destul de matură asupra diverselor ei orientări: „Masonii sunt foarte diverși: în Franța masoneria a adus la revoluție; masoneria lui Fesler nu vedea în crețtinism decât un sistem filosofic; a existat și o masonerie epicureiană. În sfârșit, au existat și oameni care recunoșteau creștinismul, dar credeau că în loje acesta e mai sublim, ami perfect, decât în Biserică. Oameni cu totul străini creștinismului prin asemenea gen de loje au fost aduși la o viață mai bună. Labzin (adjunctul Academiei de Arte) îl trimitea pe orice adept necredincios mai înâi de toate la un duhovnic. Unii dintre ei, se întreptau moral, iar alții intrau chiar în Biserică. Astfel, Gamalei s-a convertit din mason în pustnic creștin; vestitul proroiereu Semeon Ivanovici a fost un preot model, dar făcea aparținea de lojă. Nemaivorbind despre celelalte forme de masonerie, și acesta, printre celelelate ne oferă doar unilateritate”. Astfel, orientându-se destul de bine în diversitatea masoneriei, Filaret, neavând necesitatea de a se complăcea cu noile mișcări străine lui, nu respingea și influența pozitivă pe care o aveau acestea.

Răspunzând invitației lui Labzin de a intra în lojă, Filaret îi răspunde: „Dacă acolo e altceva, ce în Biserică nu e, atunci nu vreau să trădez Biserica, iar dacă acolo e la fel ca în Biserică, atunci nu am de ce să ies din Biserică”, de unde putem vedea că atitudinea lui față de intrarea într-o lojă masonică era destul de clară – el păstra fidelitatea față de Ortodoxie și a o poziție solidă în relație cu Biserica. Un obiectiv de primă importanță pentru Filaret era zidirea duhovnicească a Bisericii și desăvârșirea vieții bisericești, astfel, opunându-se masoneriei sub diversele ei forme: „ Biserica, se spune, că funcționează nesatisfăcător; dar în acest caz ar trebui să ne concentrăm atenția asupra ei: să întărim clădirea Domnului, iar nu să ne facem colibe din zidirea slăbită”.

Preotul Florensky a caracterizat excelent atitudinea lui Filaret față de reprezentanții orientării mistice în masonerie, printre care se aflau demnitari importanți de stat și chiar arhierei: „Filaret nu credea în folosul și siguranța unor măsuri austere restrisctive, nu se grăbea să condamne. El distingea mereu omul carea rătăcește și trata cu bunăvoință orice mișcare sinceră a sufletului oemenesc. Chiar în însăși visările mistice el simțea o sete autentică duhovnicească, o grijă duhovnicească, care doar de aceea îil împingea pe om pe căile nelegiurii, „pentru că nu era bine organizat calea legitimă”. Și de aceea aceste persoane trebuie nu doar prin atacuri dure, ci mai întâi de toate prin cuvânt de învățătură. Mai întâi de toate e necesară învățarea, înțelepțirea – la o asemenea luptă pozitivă și creativă cu rătăcirile se gândea întâi de toate Filaret, și se abținea de la disputele nerăbdătoare… În sânul ispitelor mistice el a reușit să distingă o necesitate vitală religioasă, setea unei povățuiri și luminări duhovnicești”.

E captivantă și mărturia episcopului Nicodim (Cazanțev): „pe 19 decembrie 1839 am fost la mitropolitul Filaret. Printre altele el a zis: și ziarele din străinătate ne sperie cu câte ceva împotriva credinței șiBisericii în viitorul an 1839. Apoi am discutat despre profeții falși, despre Stiling. Păcat că nu au fost scrise cuvântările vlădicăi. Acestea erau foarte interesante. Filaret nu era indiferent față de acești profeți falși, dar cel puțin nici nu-i disprețuia”.

Trebuie să analizăm experiența lui a dialogului cu reprezentanții Bisericilor Occidentale, pornind de la conștiința oarecărei înrudiri duhovnicești a celor două tradiții.

Din memoriile ajunse până la noi aflăm, că în 1818 a avut loc întâlnirea episcopului Filaret cu quaqerii englezi; în 1840 îl cunoaște pe arhidiaconul Catedralei din Canterbury Willems Palmer, care a generat numeroase contactări a mitropolitului Filaret cu membrii și adepții mișcării oxfordiene: George Willems, Nile, Stanley și alții. Dintre reprezentanții Bisericii Catolice putem menționa numele ilustrului liturgist și canonist cardinal Jan Batista Francois Pitra, abatele Vladimir Guette, care în consecință a primit ortodoxia. Nu putem da tăcerii nici întâlnirea Sfântului cu pastorul american Yung.

Nici apartenența față de alte Biserici creștine, nici a altor convingeri religioase, nici statutul ierahic nu puteau influența modului de primire a mitropolitului Filaret, întotdeauna exclusiv respectuase, cuprinzătoare, purtătoare de duh. Atracția lor dominantă, nevăzută, impulsul lor mișcător era neschimbatul interes sincer al lui Filaret față de interlocutorii săi, străduința de a recepta nervul interior al problemelor, căutărilor duhovnicești care le-a adus în Rusia.

Vom prezenta un fragment din amintirile quaqerului E. De Grie de Mobilie, cu episcopul Filaret în Peterburg, prin 1818,: „Întîlnirea noastră a fost foarte solemnă și plină de emoție; el ne-a vorbit liber și cu iubire creștină despre preocupările sale creștine, noi am petrecut câteva momente minunate, am simțit comuniunea duhovnicească, de parcă ne-a fi luminat un botez al adevărului. Era foarte emoționat, despărțindu-se de noi ne-a sărutat cu iubire creștinească”.

Iată un pasaj din scrisoarea nepublicată a canonistului anglican G. Willems către A. N. Muraviev: „Noi voi uita niciodată bunătatea lui imensă (mitropolitului Filaret), și, precum V. Palmer, voi păstra prufund cele mai frumoase amintiri despre el. Rog să îi exprimați Înalt Prea Sfinției Sale încredințarea respectului meu profund, și a recunoștinței pentru receptivitatea și favorizarea, nemeritată de mine”.

Deschiderea și disponibilitatea mitropolitului moscovit s-a arătat a fi cu totul neașteptată și pentru guvernatorul Bisericii Romano-Catolice, monarhul benedictin, cardinalul (1863) Jean Batista Francois Pitra, care a efectuat în 1859 o călătorie în Rusia, pentru a căuta cu scopul publicării, în arhivele Moscovei și Peterburgului, „lucrărilor Sfinților Părinți și învățători ai greci și latini ai Bisericii, necunoscute științei (cercetării teologice)”. Auzind despre lipsa de toleranță a lui Filaret, în legătură cu problema răspândirii catolicismului în Rusia, și despre faptul că „mitropolitul ar fi ostil catolicilor”, Pitra a fost tulburat de „gândul unei eventuale imposibilități de a pătrunde în vestita bilbiotecă, și de insuccesul călătoriei sale îndelungi și grele”. În ciuda tuturor îngrijorărilor el a fost uimit de primirea pe care i-a demonstrat-o mitropolitul. Mai târziu, Pitra, își amintea că la rugămintea de a lucra prin biblioteca Sinodală mitropolitul i-a răspuns că lui „ îi va fi oferită toată libertatea în limitele regulelor bibliotecii Sinodale; că el însuși va da o dispoziție în acest sens” și că speră ca Pitra va rămâne mulțumit, iar acesta, în momentul părăsirii Moscovei, îi va oferi informații despre noutățile științifice. În momentul exprimării recunoștinței lui Pitra, care făgăduia „niciodată să nu uite de facerile de bine de orice fel, care s-au revărsat asupra sa în orașul Moscova”, mitropolitul îi răspunsese: „ Eu însumi aș fi încălcat toate obligațiile ospitalității, dacă nu aș fi primit un monah și străin, cu toată atenția”.

Legea primirii de oaspeți, a respectului față de persoană, față de convingerile individuale și a religiozității personale, concepția de căutari spirituale și râvna spre darurile harice reprezentau principalele criterii filaretiene în relațiile lui cu reprezentanții Bisericilor Occidentale. Și, presupunem, că un rol de frunte, în acest sens, l-a avut familiaritatea lui cu literatura europeană, cunoașterea profundă a acelor izvoare ale concepției despre lume, pe care le-au consultat multe generații ale Bisericii Occidentale.

În adânca pătrundere în tainele Evangheliei, în tezaurul teologiei bizantine trebuie să căutăm cheia spre înțelegerea atât a misticismului, cât și a tolerenței religioase ale mitropolitului Filaret, a deschiderii acestuia spre reprezentanții Comunintății Biblice engleze, a membrilor episcopiei anglicane-protestante, precum și față de învățații catolici. O urmare firească a îndelungii activități filaretiene în sfera relațiilor intra bisericești, a contactelor cu reprezentanții Bisericilor Occidentale a fost apariția parohiilor ortodoxe în Anglia și Franța, precum și a Bisericii Ortodoxe din America.

O cunoaștere temeinică a „mișcării ortodoxale” a Bisericii Galicane a avut o influență vizibilă asupra activității diplomatico-bisericești ulterioare ale mitropolitului Filaret al Moscovei. Datorită înțelegerii profunde situației istorice și a cunoașterii serioase a curentelor religioase a altor confesiuni, din timpul slujirii sale arhipăstorești, Sfântul Filaret a pus temelia viitorului dialog între Biserica Ortodoxă Rusă și occidentul creștin.

CONCLUZII

Sfântul Filaret este unul dintre teologii ruși care au asimilat moștenirea bizantină într-o slujire creatoare de propovăduire, fiind considerat o genialitate incontestabilă, un nou Ioan Gură de Aur, asupra personalității căruia și-au aplecat cercetarea diverși teologi și gânditori, fie din vremea sa, fie după aceea. Nu este imperios necesar a te raporta la ceea ce a scris sau la cât a scris ci la felul cum a trăit și a propovăduit și la felul cum răzbate spre noi ființa sa, opera sa teologicâ și omiletică, prezența lui în conștiința bisericească, ca, in cele din urmă, să devină de-a dreptul un fenomen eclesiastic și pastoral.Nu poți să nu fii uimit, privind din existența noastră de acum această personalitate complexă. Pentru a-l înțelege, trebuie să-l egalezi și, din înălțimea cugetării sale, ne punem în ipostaza determinării și interogării propriei noastre cugetări.

Timp de jumătate de secol, ca slujitor, iar ca predicator peste șaizeci de ani, Sfântul Filaret, mitropolitul Moscovei, a exercitat o influență crescândă asupra destinului Bisericii și al statului. Arbitru recunoscut al tuturor evenimentelor ecleziastice, sârguincios ostenitor în toate domeniile de activitate de stat și sociale , el a dus o viață retrasă, austeră, existența lui fiind o rugăciune și un dialog constant cu Dumnezeu. Cuvântul lui penetrant, minunat, dar echilibrat, axat pe taina iubirii divine, a smuls admirația tuturor.

Promotor al traducerilor Sfintei Scripturi și al Sfinților Părinți, el a trăit o intimitate particulară cu gândirea Sfanțului Grigorie Teologul, motiv pentru care mulți teologi au afirmat înrudirea cu acest tip de gândire și că merită să poarte numele de Teologul .

El a fost un înnoitor în toate domeniile vieții spirituale: păstor, predicator desăvârșit, exeget, creator de manuale, canonist, dogmatist, inițiator și, în parte, el însuși, traducător al Bibliei în limba poporului (până la el, Biblia se citea în paleoslavă) și al operelor Sfinților Părinți: Arhiepiscopul Filaret Gumilevski saluta începutul traducerii operelor patristice: ..O lume nouă s-a deschis. Și ce lume ! Lumea părinților bine cinstitori … care iubeau pe Domnul lisus Hristos cu un suflet înflăcărat .

Meritul cel mai mare al Sfântului Filaret este însă acela de a fi scos teologia rusă din săracele și uscatele tipare ale unei învățături de școală și din influențele apusene la care o îndrumaseră reformele de la începutul sec. XVIII și reînvierea teologiei și a duhului Sfinților Părinți – o teologie vie, trăită, inspirată, mereu înnoitoare, fără să ai impresia că s-a schimbat clima spirituală trecând de la o epocă la alta . Mai ales în această privință. Sfântul Filaret a determinat o cotitură, un curent biblic și o Societate biblică , o nouă orientare și un punct de sprijin pe care îl vor fructifica și dezvolta ucenicii imediați și depărtați, mai toți mari teologi ruși din veacurile al XlX-lea și al XX-lea .

Sfântul Filaret nu a lăsat un sistem, dar cursurile lui de la Academie, operele lui. corespondența și mai ales predicile, izbesc prin marea unitate a viziunii lui teologice. Prin predicile sale teologice. în care aflăm acea părtășie prin har la firea dumnezeiască, formulată de Sfântul Filaret, în orizontul hristologic și în duhul omileticii transfiguratoare a marelui teolog și omilet, vizibil amprentată pnevmatologic. Ortodoxia slavă a cunoscut plinirea contribuției rusești la teologia modernă a îndumnezeirii prin har. Rod al unei îndelungate experiențe, știința lui este traversată de către vizitele fulgurante ale Duhului Sfânt. Nu era de ajuns pentru el sa aiba credință și sa o păstreze, conținutul ei dogmatic trebuia să treacă în însăși realitatea vieții, cunoștința vie, așa cum este ea numită la slavofili. Această prestanță impune tuturor credincioșilor datoria sacră de a teologhisi.

Lupta lui pentru limba rusă viza, mai întâi de toate, accesul tuturor la teologie și la lectura Bibliei Orice cuvânt propovăduit trebuie să treacă prin sita Tradiției și astfel, filtrat de orice subiectivism, se ridică la nivelul unei mărturisiri ecleziale a credinței .

BIBLIOGRAFIE

Cărți:

***Catehism de familie, Viu este Dumnezeu, (întocmit de un grup de creștini ortodocși din Franța) trad. de Aurel Broșneanu și pr. Constantin Galeriu, Edit. Harisma. București, 1992;

Berdiaev, Nicolae, Originile și sensul comunismului rus, trad. I. Muștea studiu introductiv V. Boari, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1994;

Bobrinskoi, Pr. Prof. Dr. Boris, Taina Bisericii, Pr. Dr. loan Bizău, studiu introductiv la trad. lui Vasile Manea, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2002;

Idem, Le reouveau actuel de la patristque, dans l orthodoxie, în vol. Colectiv Les Peres de l Eglise au XX-e. Histoire – Litterature – Theologie aventure des Sources chretiennes ", Les Editons du Cerf, Paris, 1977;

Idem, Taina Bisericii, trad. Vasile Manea, Edit. Patmos, Cluj-Napoca 2002;

Briancianinov, Ignatie Cuvânt despre moarte, trad. din limba rusă și introducere de Monciu-Sudinschii Ignatie, ediția a 11-a, Edit. Ileana;

Bulgakov, Macarie, Introduction a la theologie orthodoxe, Paris, 1857;

Evdokimov, Paul, Înoirea spiritului, trad. Magdalena Mărculescu Cojocea. Edit. Pandora, Târgoviște, 1997;

Idem, Femeia și Mântuirea Lumii, trad. Gabriela Moldovean și Pr. Lect. univ. Dr. Vasile Răducă, Edit. Christiana. București, 1996;

Idem, Hristos оn găndirea rusă, trad. Pr. Ion Buga, Edit. Symbol, București, 2001;

Idem, Ortodoxia, Edit. IBMBOR, București. 1966;

Sfântul Filaret Mitropolitul Moscovei, Catehismul Mare -, trad. realizată de Gheorghiță Ciocioi. București, 2007;

Idem, Cuvinte și Discursuri. Vol. I-V, ediția a VIl-а, Moscova, 1873-1885Слово в неделю крестопоклонную, 1835, (Cuvвnt оn Duminica оnchinării Sfintei Cruci), оn colecția de opere. Слова и речи. Митрополит Московский и Коломенский, (), vol. III;

Idem, Слово no освящении храма Благовещения Пресвятыя Богородицы в Кафедральном Чудове монастыре. 1844, (Cuvânt la sfințirea Bisericii cu hramul Adormirea Maicii Domnului de la Mănăstirea Chiudov);

Idem, Despre necesitatea întrupării Cuvântului, după ediția franceză Oraiso funebre, homelies et discours par Monseigneur Philarite, traduits par Alexandre Stourdza, Paris, 1849;

Idem, Приветственное послание к Ярославской пастве, 1820, (Discurs de bun venit оn Eparhia Yaroslav);

Idem, Слово на Великий пяток, 1815, (Cuvânt în Vinerea Mare), Op. cit., vol. 1;

Idem, Слово о нетлении св. Мощей на память Преподобного Сергия, 1821, (Cuvânt despre neputrezirea moaștelor, în ziua de pomenire a sfântului Serghie), op. cit., vol. I;

Idem, Слово при отпивании тела действительного тайного советника 1 класса графа Александра Сергеевича Строганова, 1811, (Cuvânt la înmormвntarea consilierului de clasa I, Contele Alexander Sergheevici Stroganov), op. cit., vol. I;

Idem, Cuvinte despre Taina Crucii, trad. din limba rusă e Xenia și Adrian Tănăsescu -Vlas, (traducerea fiind o selecție tematică după volumul. Слова и речи. МитрополитМосковский и Коломенский – Cuvinte și Discursuri. Filaret Mitropolitul Moscovei și Kolomnei, ediția a VII-a, Moscova, 1873-1885, vol. I-V), Edit. Sofia, București, 2004.

Fiorovsky, George, Ways of Russian Thelogy. vol. I, 2004;

Idem, George, Les voies de la theologie russe, 11 Age d’Homme, Paris. 1991;

Gogol N. V., Meditații la Dumnezeiasca Liturghie, trad. și prefață de Boris Buzilă, Edit. Anastasia, București, 1996;

Iakovlev, A., Самкт Филарет (Дроздов) отбельных работ, (Sfвntul Filaret (Drozdov), din lucrări selectate), Moscova, 2003;

Kartașev, A.V., Sfantul rus pe căile Rusiei, Paris, 1933;

Konțevici, M., Dobândirea Sfânțului Duh în vechea Rusie, trad. prof. Paul BAlan, Edit. Egumenita, Galați 2004;

Lucaciu P. D., Motivul principal al оntrupării Fiului lui Dumnezeu, după părerea Fericitului Augustin și Ioan Duns Scottus, Blaj, 1941;

Mangenot Vacant E, Amann, E., Dictionnaire de Theologie Catholique, t. XII, 2, Paris, 1935;

Migne, P.G. tom. 420-421;

Ronțevici, M., Dobândirea Sfântului Duh în vechea Rusie, trad. prof. Paul Bălan. Edit. Egumenița, Galați. 2004;

Saharov, Ierom. Nicholas, Iubesc, deci exist – Teologia Arhimandritului Sofronie, trad. loan 1. Ică jr., Edit. Deisis, Sibiu, 2008;

Sfântul Grigorie Teologul, Cuv. 32. cap. XII. Migne. P.G., t. 36;

Sfântul Ioan din Kronștadt, Sfantul, Liturghia: CeruI pe Pămant, trad. și studiu introductiv diac. 1. Ica jr., Edit. Deisis, Sibiu, 1996;

Smolhsch, Igor, Leben und Lehre der Starzen, Viena, 1936;

Toroczai, Ciprian Iulian, Teologia rusă din diaspora, Edit. Agnos, Sibiu 2005;

Williams R., The Theology cf Vladimir Lossky: An Exposition and Critique, teză de doctotrat, Oxford, 1975;

Заметки митрополита Московского Филарета на календаре //Русский Архив, [М.], 1914, Ноябрь;

Игумения Евгения, основательница Борисо-Глебо-Аносина общежительного девичья монастыря. М., 1994;

Келейный дневник Московского митрополита Филарета //Московские церковные ведомости. 1908;

Корсунский И.Н., Петербургский период проповеднической деятельности Филарета (Дроздова), впоследствии митрополита Московского. Харьков, 1885;

Митрополит Филарет в его отношении к миру таинственных явлений //Душеполезное чтение, 1883, Май;

Никодим (Казанцев), еп. О Филарете, митрополите Московском, моя память //Чтения в Обществе истории и древностей российских. М., 1877;

Письмо к А.Н. Муравьеву от 13 января 1843 г. // Свт. Филарет, митрополит Московский. Письма к А.Н.М;

Письмо Г. Вильямса к А.Н. Муравьеву. С.-Петербург, 8 октября 1845 г. / пер. с англ. И.Ю. Смирновой // РГБ ОР. Ф. 188;

Свт. Филарет, митрополит Московский. Письма к преподобному Антонию, наместнику Свято-Троицкой Сергиевой Лавры: 1831–1867;

Слово в день обретения мощей Преп. Сергия, 1822, (Cuvвnt la praznicul aflării moaștelor Sfвntului Serghie), Filaret, Mitropolitul Moscovei și Kolomnei, op. cit., vol. I;

Собрание мнений и отзывов Филарета, Митрополита Московского и Коломенского, по учебным и церковно-госу-дарственным вопросам;

Сушков Н.В. Квакеры в С.-Петербурге // Чтения в Обществе истории древностей российских. 1867;

Творения иже во святых отца нашего Феофана Затворника: Собр. писем. Вып. VI. М., 1994;

Articole

Alexe, Pr. conf. Ștefan C., Sfântul Atanasie cel Mare. împlinirea a 1600 de ani de la moartea sa, în rev. „MS”, an. XLIX (1973), nr. 11-12;

Bețelev, Остромирово Ияангелие, (1056 -1057), (Evanghelia lui Ostromir) оn rev. „Журнал Московской Патриархии”, 1956, nr. 7;

Castandache, Magistr. Mihail, Patriarhia și demnitatea de Patriarh оn Biserica Ortodoxă, оn rev. „O”, an. XVII (1965), nr. 2;

Chițescu, N., Note și impresii de la Conferința Panortodoxă de la Rhodos, în rev. „BOR”, an. LXXJX (1961), nr. 9-10;

Idem, Paradigmele divine în teologia dogmatică, оn rev. „O”, an. X (1958), nr.I;

Idem, Prof. N., Opera Teologică al lui A. S. Homiakov – la un veac de la trecerea ta cele veșnice, în rev. „O”, an. XIII (1961), nr. 1;

Idem, Prof. N., Оnsemnătatea Mărturisirilor de credință оn cele trei mari confesiuni creștine, în rev. „O”, an. VII (1955), nr. 4;

Florensky, Pavel, Non tradire le tue convizioni… La verila sulla fine di Pavel Florenskij , оn L Altra Europa, I (235), Milano, 1991;

Galeriu, Pr. Magistr. Constantin N., Mitropolitul Filaret ca teolog, în rev. „O”, an. XII (1960);

Gnedic, Pr. P., Идеи о выкупе в проповеди митрополит Филарет, (Idei despre răscumpărare în predicile mitropolitului Filaret), în rev. „Журнал Московской Патриархии”, 1953. nr. 4;

Hibarin, I., Филарет, митрополит Московский и Святой Троицы -Сергиева монастыря, (Filaret, Mitropolitul Moscovei și Mănăstirea Troițko-Serghieva) оn rev. „Журнал Московской Патриархии”, nr. 4;

Ivanov, Prof., A., Славный юбилей, был в Санкт-Петербургской духовной академии, (Un jubileu glorios, al fostei Academii teologice din Sankt-Petersburg), în rev. „Журнал Московской Патриархии". 1959, nr. 4;

Lebedcv, Alexandro viei, Лицо нравственных качеств в Москве митрополит Филарет, (Trăsăturile chipului moral a! mitropolitului Filaret al Moscovei), оn rev. „Полезные чтении души" (Lecturi folositoare de suflet), 1905, nr. 9-1;

L'Huillier, Însemnări despre Simbolul de Credință, trad. și prezentare de Ion V. Paraschiv în rev. „GB”, an. XXVII (1969). nr. 3-4;

Logacev, K., Перевод Нового Завета на русском языке. 150 лет со бня первого издания, (Traducerea Noului Testament in limba rusă. La 150 de ani de la prima ediție), оn „Журнал Московской Патриархии”, 1969, nr. 11;

Lossky Vladimir, Arseniev Nicolai, La Paternite spirituelle en Russie aux XVII-ieme et XlX-ieme siecles, Abbay de Bellefontain, 1977 (Spiritualite Orientale, nr. 21);

Idem, Образу и подобию, (Chipul și Asemвnarea), în rev. „Журнал Московской Патриархии". 1958. nr. 3;

Meni, Prot. Alexandr, Взносы в истории Русской Православной Библия, (Contribuții la istoria Bibiliei Ortodoxe Ruse), în rev. „Bogoslovskie Trudi” (Studii Teologice), 1987, nr. 2;

Moisiu, Prof. Dr. Alexandru, Opera lui Vladimir Lossky o sinteză a spiritualității ortodoxe, în rev. „MA” an. XVII (1972), nr. 9-10;

Negrescu, Conf. I., Învățământul superior al Bisericii Ortodoxe Ruse, (Din Cuvântarea rostită înainte de săvârșirea serviciului divin, cu prilejul inaugurării în Moscova a Institutului Teologic și a cursurilor teologico-pastorale 14 iunie 1944), în rev. „ST”, an II ( 1950), nr. 9-10;

Idem, Filaret, mitropolitul Moscovei. Cf. Журнал Московской Патриархии, 1957, nr. 1, p. 1, în rev. „O”, an. IX (1957), nr. 3

Idem, Conf. I., Публикация Библии русский, (Cu privire la editarea Bibliei rusești). în rev. ..Журнал Московской Патриархии“, 1955, nr. 8: recenzie în rev. „O", an. Vol (1955). nr. 4;

Nicolescu, Pr. Nicolae, Gвndirea teologico-filozoficв a Preotului Pavel Florenski, teză de doctorat, partea I, în rev. „O”, an. LIII (2002), nr. 1-2;

Paraschiv, Ion V. оn rev. „O”, an. IX ( 1957), nr. I, р. 176: A. Osipov,

Philareta Souer – Le Metropolite Philarete de Moscou (1782-867), оn Buissom Ardent. Chaiers Saint-Siloan T Athonite. nr. 8;

Pulpea, Diacon Ioan, Bisericile Ortodoxe cu specială privire asupra Bisericii Ortodoxe Ruse, in rev. „ST”, an. II (1949), nr. 1-2;

Sandu, Pr. dr. conf. Ștefan, Teologia Mărturisirilor de credință: luterană și ortodoxă, Teză de Doctorat partea I, оn rev. „O”, an. XLIII (1991), nr. 3;

Scriban, Arhim. luliu, Alt mare chip al predicii ortodoxe – Filaret Drozdov, în rev. „BOR , an. XLVII 11929;

Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, ca izvoare ale revelației divine în cele trei mari confesiuni creștine, partea a Il-a Problema raportului dintre Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție în teologia ortodoxă mai nouă, în „MMS”, an. XVLI (1970), nr. 3-6;

Idem, Patriarhul Serghie al Moscovei ca teolog, în „O”, an. 1 (1949), nr. 2-3;

Șerbănescu, Pr. Nicolae, La a 40-a Aniversare a reоnființării Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Ruse, оn rev. “O”, an. X (1958), nr. 1;

Șesan, Pr. Dr. Milan, Sinodalitatea Ortodoxă оn sec. XIX-XX, în rev. „ MA”, an. XI (1966), nr. 1-3;

Idem, Teologia Ortodoxă оn secolul XVIII (-1760), оn rev. “MA”, an.VI (1970) nr. 7-8;

Șesan, Pr. Prof. Mihai. Teologia Ortodoxă in prima jumătate a sec. XlX-lea. în rev. „MMS”. an. XLXI (1970), nr. 1-2;

Victorov Pr. P. В, память о великом богословe. Отмечая 90 лет со Дня смерти Московского митрополита Филарета (1867-1957), (În amintirea marelui teolog. Cu prilejul împlinirii a nouăzeci de ani de la moartea mitropolitului Filaret al Moscovei). în rev. ..Журнал Московской Патриархии“. 1957, nr. 12;

Idem, Тайна воплощения Бога. Проповеди говорил в Москве митрополит Филарет для Благовещения, (Taina Оntrupării Domnului. Predicile mitropolitului Filaret al Moscovei rostite оn zilele Bunei Vestiri) оn rev. „Журнал Московской Патриархии”, 1959, nr. 4;

Гаврюшин Н.К., У истоков русской духовно-академической философии: святитель Филарет (Дроздов) между Кантом и Фесслером // Вопросы философии. 2003. № 2.;

Смирнова, И.Ю., Наследие Филарета, святителя Московского, в свете православной исихастской традиции //Государство, религия, Церковь в России и за рубежом. 2009. № 1;

Соколов И.И., Митрополит Филарет и кардинал Питра // Прибавление к Церковным Ведомостям. № 18. 1897;

Соловьев С.М., Вестник Европы. СПб;

Станевич Е. Беседа на гробе младенца о безсмертии души, тогда токмо утешительном, когда истина онаго утверж-дается на точном учении веры и Церкви. СПб., 1818;

Хондзинский П., свящ. Путь волхвов //Филаретовский альманах. Вып. 2. М., 2006;

BIBLIOGRAFIE

Cărți:

***Catehism de familie, Viu este Dumnezeu, (întocmit de un grup de creștini ortodocși din Franța) trad. de Aurel Broșneanu și pr. Constantin Galeriu, Edit. Harisma. București, 1992;

Berdiaev, Nicolae, Originile și sensul comunismului rus, trad. I. Muștea studiu introductiv V. Boari, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1994;

Bobrinskoi, Pr. Prof. Dr. Boris, Taina Bisericii, Pr. Dr. loan Bizău, studiu introductiv la trad. lui Vasile Manea, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2002;

Idem, Le reouveau actuel de la patristque, dans l orthodoxie, în vol. Colectiv Les Peres de l Eglise au XX-e. Histoire – Litterature – Theologie aventure des Sources chretiennes ", Les Editons du Cerf, Paris, 1977;

Idem, Taina Bisericii, trad. Vasile Manea, Edit. Patmos, Cluj-Napoca 2002;

Briancianinov, Ignatie Cuvânt despre moarte, trad. din limba rusă și introducere de Monciu-Sudinschii Ignatie, ediția a 11-a, Edit. Ileana;

Bulgakov, Macarie, Introduction a la theologie orthodoxe, Paris, 1857;

Evdokimov, Paul, Înoirea spiritului, trad. Magdalena Mărculescu Cojocea. Edit. Pandora, Târgoviște, 1997;

Idem, Femeia și Mântuirea Lumii, trad. Gabriela Moldovean și Pr. Lect. univ. Dr. Vasile Răducă, Edit. Christiana. București, 1996;

Idem, Hristos оn găndirea rusă, trad. Pr. Ion Buga, Edit. Symbol, București, 2001;

Idem, Ortodoxia, Edit. IBMBOR, București. 1966;

Sfântul Filaret Mitropolitul Moscovei, Catehismul Mare -, trad. realizată de Gheorghiță Ciocioi. București, 2007;

Idem, Cuvinte și Discursuri. Vol. I-V, ediția a VIl-а, Moscova, 1873-1885Слово в неделю крестопоклонную, 1835, (Cuvвnt оn Duminica оnchinării Sfintei Cruci), оn colecția de opere. Слова и речи. Митрополит Московский и Коломенский, (), vol. III;

Idem, Слово no освящении храма Благовещения Пресвятыя Богородицы в Кафедральном Чудове монастыре. 1844, (Cuvânt la sfințirea Bisericii cu hramul Adormirea Maicii Domnului de la Mănăstirea Chiudov);

Idem, Despre necesitatea întrupării Cuvântului, după ediția franceză Oraiso funebre, homelies et discours par Monseigneur Philarite, traduits par Alexandre Stourdza, Paris, 1849;

Idem, Приветственное послание к Ярославской пастве, 1820, (Discurs de bun venit оn Eparhia Yaroslav);

Idem, Слово на Великий пяток, 1815, (Cuvânt în Vinerea Mare), Op. cit., vol. 1;

Idem, Слово о нетлении св. Мощей на память Преподобного Сергия, 1821, (Cuvânt despre neputrezirea moaștelor, în ziua de pomenire a sfântului Serghie), op. cit., vol. I;

Idem, Слово при отпивании тела действительного тайного советника 1 класса графа Александра Сергеевича Строганова, 1811, (Cuvânt la înmormвntarea consilierului de clasa I, Contele Alexander Sergheevici Stroganov), op. cit., vol. I;

Idem, Cuvinte despre Taina Crucii, trad. din limba rusă e Xenia și Adrian Tănăsescu -Vlas, (traducerea fiind o selecție tematică după volumul. Слова и речи. МитрополитМосковский и Коломенский – Cuvinte și Discursuri. Filaret Mitropolitul Moscovei și Kolomnei, ediția a VII-a, Moscova, 1873-1885, vol. I-V), Edit. Sofia, București, 2004.

Fiorovsky, George, Ways of Russian Thelogy. vol. I, 2004;

Idem, George, Les voies de la theologie russe, 11 Age d’Homme, Paris. 1991;

Gogol N. V., Meditații la Dumnezeiasca Liturghie, trad. și prefață de Boris Buzilă, Edit. Anastasia, București, 1996;

Iakovlev, A., Самкт Филарет (Дроздов) отбельных работ, (Sfвntul Filaret (Drozdov), din lucrări selectate), Moscova, 2003;

Kartașev, A.V., Sfantul rus pe căile Rusiei, Paris, 1933;

Konțevici, M., Dobândirea Sfânțului Duh în vechea Rusie, trad. prof. Paul BAlan, Edit. Egumenita, Galați 2004;

Lucaciu P. D., Motivul principal al оntrupării Fiului lui Dumnezeu, după părerea Fericitului Augustin și Ioan Duns Scottus, Blaj, 1941;

Mangenot Vacant E, Amann, E., Dictionnaire de Theologie Catholique, t. XII, 2, Paris, 1935;

Migne, P.G. tom. 420-421;

Ronțevici, M., Dobândirea Sfântului Duh în vechea Rusie, trad. prof. Paul Bălan. Edit. Egumenița, Galați. 2004;

Saharov, Ierom. Nicholas, Iubesc, deci exist – Teologia Arhimandritului Sofronie, trad. loan 1. Ică jr., Edit. Deisis, Sibiu, 2008;

Sfântul Grigorie Teologul, Cuv. 32. cap. XII. Migne. P.G., t. 36;

Sfântul Ioan din Kronștadt, Sfantul, Liturghia: CeruI pe Pămant, trad. și studiu introductiv diac. 1. Ica jr., Edit. Deisis, Sibiu, 1996;

Smolhsch, Igor, Leben und Lehre der Starzen, Viena, 1936;

Toroczai, Ciprian Iulian, Teologia rusă din diaspora, Edit. Agnos, Sibiu 2005;

Williams R., The Theology cf Vladimir Lossky: An Exposition and Critique, teză de doctotrat, Oxford, 1975;

Заметки митрополита Московского Филарета на календаре //Русский Архив, [М.], 1914, Ноябрь;

Игумения Евгения, основательница Борисо-Глебо-Аносина общежительного девичья монастыря. М., 1994;

Келейный дневник Московского митрополита Филарета //Московские церковные ведомости. 1908;

Корсунский И.Н., Петербургский период проповеднической деятельности Филарета (Дроздова), впоследствии митрополита Московского. Харьков, 1885;

Митрополит Филарет в его отношении к миру таинственных явлений //Душеполезное чтение, 1883, Май;

Никодим (Казанцев), еп. О Филарете, митрополите Московском, моя память //Чтения в Обществе истории и древностей российских. М., 1877;

Письмо к А.Н. Муравьеву от 13 января 1843 г. // Свт. Филарет, митрополит Московский. Письма к А.Н.М;

Письмо Г. Вильямса к А.Н. Муравьеву. С.-Петербург, 8 октября 1845 г. / пер. с англ. И.Ю. Смирновой // РГБ ОР. Ф. 188;

Свт. Филарет, митрополит Московский. Письма к преподобному Антонию, наместнику Свято-Троицкой Сергиевой Лавры: 1831–1867;

Слово в день обретения мощей Преп. Сергия, 1822, (Cuvвnt la praznicul aflării moaștelor Sfвntului Serghie), Filaret, Mitropolitul Moscovei și Kolomnei, op. cit., vol. I;

Собрание мнений и отзывов Филарета, Митрополита Московского и Коломенского, по учебным и церковно-госу-дарственным вопросам;

Сушков Н.В. Квакеры в С.-Петербурге // Чтения в Обществе истории древностей российских. 1867;

Творения иже во святых отца нашего Феофана Затворника: Собр. писем. Вып. VI. М., 1994;

Articole

Alexe, Pr. conf. Ștefan C., Sfântul Atanasie cel Mare. împlinirea a 1600 de ani de la moartea sa, în rev. „MS”, an. XLIX (1973), nr. 11-12;

Bețelev, Остромирово Ияангелие, (1056 -1057), (Evanghelia lui Ostromir) оn rev. „Журнал Московской Патриархии”, 1956, nr. 7;

Castandache, Magistr. Mihail, Patriarhia și demnitatea de Patriarh оn Biserica Ortodoxă, оn rev. „O”, an. XVII (1965), nr. 2;

Chițescu, N., Note și impresii de la Conferința Panortodoxă de la Rhodos, în rev. „BOR”, an. LXXJX (1961), nr. 9-10;

Idem, Paradigmele divine în teologia dogmatică, оn rev. „O”, an. X (1958), nr.I;

Idem, Prof. N., Opera Teologică al lui A. S. Homiakov – la un veac de la trecerea ta cele veșnice, în rev. „O”, an. XIII (1961), nr. 1;

Idem, Prof. N., Оnsemnătatea Mărturisirilor de credință оn cele trei mari confesiuni creștine, în rev. „O”, an. VII (1955), nr. 4;

Florensky, Pavel, Non tradire le tue convizioni… La verila sulla fine di Pavel Florenskij , оn L Altra Europa, I (235), Milano, 1991;

Galeriu, Pr. Magistr. Constantin N., Mitropolitul Filaret ca teolog, în rev. „O”, an. XII (1960);

Gnedic, Pr. P., Идеи о выкупе в проповеди митрополит Филарет, (Idei despre răscumpărare în predicile mitropolitului Filaret), în rev. „Журнал Московской Патриархии”, 1953. nr. 4;

Hibarin, I., Филарет, митрополит Московский и Святой Троицы -Сергиева монастыря, (Filaret, Mitropolitul Moscovei și Mănăstirea Troițko-Serghieva) оn rev. „Журнал Московской Патриархии”, nr. 4;

Ivanov, Prof., A., Славный юбилей, был в Санкт-Петербургской духовной академии, (Un jubileu glorios, al fostei Academii teologice din Sankt-Petersburg), în rev. „Журнал Московской Патриархии". 1959, nr. 4;

Lebedcv, Alexandro viei, Лицо нравственных качеств в Москве митрополит Филарет, (Trăsăturile chipului moral a! mitropolitului Filaret al Moscovei), оn rev. „Полезные чтении души" (Lecturi folositoare de suflet), 1905, nr. 9-1;

L'Huillier, Însemnări despre Simbolul de Credință, trad. și prezentare de Ion V. Paraschiv în rev. „GB”, an. XXVII (1969). nr. 3-4;

Logacev, K., Перевод Нового Завета на русском языке. 150 лет со бня первого издания, (Traducerea Noului Testament in limba rusă. La 150 de ani de la prima ediție), оn „Журнал Московской Патриархии”, 1969, nr. 11;

Lossky Vladimir, Arseniev Nicolai, La Paternite spirituelle en Russie aux XVII-ieme et XlX-ieme siecles, Abbay de Bellefontain, 1977 (Spiritualite Orientale, nr. 21);

Idem, Образу и подобию, (Chipul și Asemвnarea), în rev. „Журнал Московской Патриархии". 1958. nr. 3;

Meni, Prot. Alexandr, Взносы в истории Русской Православной Библия, (Contribuții la istoria Bibiliei Ortodoxe Ruse), în rev. „Bogoslovskie Trudi” (Studii Teologice), 1987, nr. 2;

Moisiu, Prof. Dr. Alexandru, Opera lui Vladimir Lossky o sinteză a spiritualității ortodoxe, în rev. „MA” an. XVII (1972), nr. 9-10;

Negrescu, Conf. I., Învățământul superior al Bisericii Ortodoxe Ruse, (Din Cuvântarea rostită înainte de săvârșirea serviciului divin, cu prilejul inaugurării în Moscova a Institutului Teologic și a cursurilor teologico-pastorale 14 iunie 1944), în rev. „ST”, an II ( 1950), nr. 9-10;

Idem, Filaret, mitropolitul Moscovei. Cf. Журнал Московской Патриархии, 1957, nr. 1, p. 1, în rev. „O”, an. IX (1957), nr. 3

Idem, Conf. I., Публикация Библии русский, (Cu privire la editarea Bibliei rusești). în rev. ..Журнал Московской Патриархии“, 1955, nr. 8: recenzie în rev. „O", an. Vol (1955). nr. 4;

Nicolescu, Pr. Nicolae, Gвndirea teologico-filozoficв a Preotului Pavel Florenski, teză de doctorat, partea I, în rev. „O”, an. LIII (2002), nr. 1-2;

Paraschiv, Ion V. оn rev. „O”, an. IX ( 1957), nr. I, р. 176: A. Osipov,

Philareta Souer – Le Metropolite Philarete de Moscou (1782-867), оn Buissom Ardent. Chaiers Saint-Siloan T Athonite. nr. 8;

Pulpea, Diacon Ioan, Bisericile Ortodoxe cu specială privire asupra Bisericii Ortodoxe Ruse, in rev. „ST”, an. II (1949), nr. 1-2;

Sandu, Pr. dr. conf. Ștefan, Teologia Mărturisirilor de credință: luterană și ortodoxă, Teză de Doctorat partea I, оn rev. „O”, an. XLIII (1991), nr. 3;

Scriban, Arhim. luliu, Alt mare chip al predicii ortodoxe – Filaret Drozdov, în rev. „BOR , an. XLVII 11929;

Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, ca izvoare ale revelației divine în cele trei mari confesiuni creștine, partea a Il-a Problema raportului dintre Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție în teologia ortodoxă mai nouă, în „MMS”, an. XVLI (1970), nr. 3-6;

Idem, Patriarhul Serghie al Moscovei ca teolog, în „O”, an. 1 (1949), nr. 2-3;

Șerbănescu, Pr. Nicolae, La a 40-a Aniversare a reоnființării Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Ruse, оn rev. “O”, an. X (1958), nr. 1;

Șesan, Pr. Dr. Milan, Sinodalitatea Ortodoxă оn sec. XIX-XX, în rev. „ MA”, an. XI (1966), nr. 1-3;

Idem, Teologia Ortodoxă оn secolul XVIII (-1760), оn rev. “MA”, an.VI (1970) nr. 7-8;

Șesan, Pr. Prof. Mihai. Teologia Ortodoxă in prima jumătate a sec. XlX-lea. în rev. „MMS”. an. XLXI (1970), nr. 1-2;

Victorov Pr. P. В, память о великом богословe. Отмечая 90 лет со Дня смерти Московского митрополита Филарета (1867-1957), (În amintirea marelui teolog. Cu prilejul împlinirii a nouăzeci de ani de la moartea mitropolitului Filaret al Moscovei). în rev. ..Журнал Московской Патриархии“. 1957, nr. 12;

Idem, Тайна воплощения Бога. Проповеди говорил в Москве митрополит Филарет для Благовещения, (Taina Оntrupării Domnului. Predicile mitropolitului Filaret al Moscovei rostite оn zilele Bunei Vestiri) оn rev. „Журнал Московской Патриархии”, 1959, nr. 4;

Гаврюшин Н.К., У истоков русской духовно-академической философии: святитель Филарет (Дроздов) между Кантом и Фесслером // Вопросы философии. 2003. № 2.;

Смирнова, И.Ю., Наследие Филарета, святителя Московского, в свете православной исихастской традиции //Государство, религия, Церковь в России и за рубежом. 2009. № 1;

Соколов И.И., Митрополит Филарет и кардинал Питра // Прибавление к Церковным Ведомостям. № 18. 1897;

Соловьев С.М., Вестник Европы. СПб;

Станевич Е. Беседа на гробе младенца о безсмертии души, тогда токмо утешительном, когда истина онаго утверж-дается на точном учении веры и Церкви. СПб., 1818;

Хондзинский П., свящ. Путь волхвов //Филаретовский альманах. Вып. 2. М., 2006;