Spiritualism Si Consumism. A Fi Si sau a Avea
LUCRARE DE LICENȚĂ
SPIRITUALITATE ȘI CONSUMISM
A FI ȘI/SAU A AVEA
CUPRINS
INTRODUCERE
I. FACTORII ESENȚIALI AI POSTMODERNITĂȚII
a) Individualismul
b) Secularismul
c) Progresul extraordinar al științei și tehnologiei
d) „Consecințele” posmodernismului
e) Globalizarea economică, politică și culturală
f) Haos doctrinar
g) Impunerea cu orice preț a drepturilor minorităților
h) Migrația
i) Invocarea norocului
j) Exacerbarea violenței
k) Rutina
II. REACȚIA BISERICII CU PRIVIRE LA PROVOCĂRILE ADUSE DE POSTMODERNITATE
III. CONSECINȚELE LUMII MODERNE: SPIRITUALITATE VS. CONSUMISM
a) Ființa și sensul omului
b) Legea spiritului
c) Legea consumismului
d) A fi și/sau a avea
IV. SFÂRȘITUL SPIRITUAL AL SOCIETĂȚII CONSUMISTE
a) Viața ca dar al lui Dumnezeu
b) Sensul suferinței din perspectiva crestină
c) Moartea privită ca dușman al vieții
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
cap. – capitol;
dr. – doctor;
EIBMBOR – Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române;
G.B. – revista Glasul Bisericii;
op. cit. – opera citată;
Ort. – revista Ortodoxia;
p. – pagina;
pp. – paginile;
Pr. – Preot;
Prof. – Profesor;
prot. – protoiereu;
S.T. – revista „Studii Teologice”
U.E. – Uniunea Europeană;
urm. – următoarele;
INTRODUCERE
În zilele noastre, postmodernitatea se definește ca fiind stadiul actualei societăți, de valorizare în exces a sinelui ființei umane hipertrofiat, accentuând dezvoltarea acestuia în cazul mai larg al cercetărilor destul de avansate ale tehnologiei și științei, în spirit globalizant și secularizant.
În societatea postmodernă a luat ființă și o cultură postmodernă, care se potrivește perfect cerințelor ei. Raportându-ne la definițiile date de specialiști, vom înțelege ceea ce J. Francois Lyotard afirma și anume că „postmodernitatea este incredulitatea arătată meta-istoriei. În mod cert, analiza lexicală arată faptul ca imediat după modernitate a apărut și postmodernitatea care a preluat multe dintre caracterele celei dintâi.
Postmodernitatea s-a definit din punct de vedere economic și social, odată cu descoperirile științifice foarte mari, care au fost făcute posibile în incinta noilor orânduiri ce au metamorfozat din temelii toate sistemele de conducere feudală, aristocratică, în așa-zisele democrații capitaliste. Un secol al modernității, așa cum îl trăim în prezent, ia naștere în plan economic de la mașinăria cu aburi, de unde a fost deschisă calea întregilor invenții ale tehnicii, cu ajutorul unei cercetări științifice asidue. Din punct de vedere social, a fost realizată, în mod treptat, suplimentarea gradului de confort al societății, în ciuda faptului că la început, toate cuceririle ce sunt menționate au fost accesibile doar unui număr mic de persoane, dacă este să privim lucrurile raportate la populația întregii planete. Progresul are loc destul de lent în ceea ce privește mijloacele de comunicare, bazele mass-mediei punându-se prin apariția primelor publicații, precum și a radioului.
Întorcându-ne în trecut, ne va atrage atenția faptul că era socială despre care am făcut referire anterior, a trecut prin mari transformări, din acest motiv conceptul de postmodernitate este esențial pentru lumea contemporană.
Caracterele esențiale ale postmodernității vor fi date de extinderea tehnologiei informației, de posibilitatea de a obține noi informații prin intermediul mass-mediei care a adus un plus la formarea personalității umane. Mai mult decât atât, tehnologiile avansate își vor continua avântul, asistate fiind de forme ale inteligenței artificiale. De asemenea, observăm și participarea tot mai abundentă a oamenilor la realizările cele noi ale progresului și civilizației contemporane: foarte multe persoane au acces la noile tehnologii ale lumii de astăzi.
Un alt factor ce încurajează într-o mare măsură instalarea mentalității postmoderne în cadrul societății îl constituie progresul economic, care generează bunăstarea materială. Acest aspect se observa, în deosebi, în țările foarte mult dezvoltate, care nu sunt afectate de războaie ori conflicte etnice. Modelul în această privință este S.U.A., care, efectiv, n-a cunoscut desfășurări de forțe militare pe teritoriul ce îl deține ( cel puțin în ultimii 200 de ani), exceptând neobișnuitele și în același timp celebrele acte de terorism din data de 11 septembrie 2001. Nu la mare distanță de S.U.A, se încadrează și țările din cadrul Uniunii Europene, precum și alte state cum ar fi Japonia sau Australia.
Concluzionând, putem spune că postmodernismul s-a instalat pretutindeni pe fondul unui progres, ce nu mai fusese cunoscut, al bunurilor de consum, așa cum sunt și hambarele pline din Evanghelie, dar din păcate cultura spiritului se află într-un regres teribil.
I. FACTORII ESENȚIALI AI POSTMODERNITĂȚII
a) Individualismul
Prin individualism se introduce ideea de cultivare a valorii exagerate apropriei persoane, în maniera care deja s-a experimentat de New Age. Postmodernismul și societatea postmodernă îi cere omului să se afirme indiferent de modul în care o face, încercându-se prin aceasta o urcare pe o treaptă ierarhic superioară pe toate planurile (social, economic, etc). Aceasta înseamnă ca omul să-și renege identitatea primită la naștere, incluzând aici și apartenența religioasă. Numeroși adolescenți sunt nepăsători față de valorile tradiționale și receptivi în ceea ce privește pseudo-culturile de import (Valentine’s Day, Halloween, etc). Această dorință de a avansa cât mai repede și de a strânge tot mai multe lucruri materiale, îl face pe om să devină sclavul unei rutine zilnice, privându-l de bucuriile spirituale.
Omul-robot, despre care discutăm, este sclavul jocurilor pe calculator, al imaginilor mercantile care-I pun piedici în a gândi liber, conștiința lui fiind anulată de pretențiile impuse ale modei. ,,Lectura, dezvoltarea imaginației, poezia, lirismul – sunt quasiinexistente. Se pune în valoare individul și se abandonează persoana. Forța interioară nu se bazează pe echilibru, pe cunoaștere a realităților vieții, pe abandonarea în voia lui Dumnezeu (după Matei 6,33 – Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate celelalte se vor adăuga vouă)”.În fond, postmodernii susțin sus și tare ideea nietzche-ană care susține că Dumnezeu a murit; privitor la aceasta, ne revine atenția spre o afirmație a lui Mihail Neamțu, care are sonoritatea unui baros căzut pe nicovală: Timpul morții lui Dumnezeu este inaugurat prin violul sinistru al urii de sine.
Din contră, forța omului postmodern este chiar în dezechilibrul lui interior – acesta îl face să renunțe la condițiile obositoare ale vieții, cu scopul de a scăpa de marile chestiuni importante. Se găsește într-o depresie accentuată, justificând existența unui grup de „psihologi” (am putea spune isterie națională, în Occident și S.U.A), care îi „refac” stabilitatea prin terapii de accentuare a personalității proprii.
Făcând o analiză aupra impactului mass-media în ceea ce privește definirea individualismului, concluzionăm că este copleșitor. Prin toate sursele este urmărită limitarea oricărei forme de implicare a propriei personae în procesul și în demersul de comunicare; de multe ori suntem obișnuiți să citim în ziare sau să auzim, într-o țară care are în proporție de 86% populație ortodoxă, făcându-se anunțuri de următorul fel: Astăzi, creștinii ortodocși sărbătoresc Paștele… În acest gen de anunțuri manipularea este cât se poate de evidentă: „creștinii”, aici referindu-se la „ei”, „aceia”; adică nu „noi”, „eu” ori „tu”.Cu timpul, omul este obligat, într-un fel, să se scindeze de acest „ei”, în special datorită faptului că este iritat de reclame de duzină sau anunțuri unde este direct vizat, fiindu-i crescută puterea egocentrică.
b) Secularismul
Din punct de vedere religios, se impune secularismul, acesta fiind un curent care neagă, într-un mod agresiv, exprimarea religiozității, care se manifestă în cadrul Bisericilor tradiționale. Privind definirea lui, se au în vedere analiza, de obicei, trei caracteristici fundamentale:
– pierderea pe zi ce trece a interesului ce vizează practica elementelor de bază care definesc religia;
– refuzul de a se delecta cu informații religioase, care să argumenteze într-un anume fel existența proniatoare a Creatorului;
– combaterea cu orice mijloace a prezenței religioase în interacțiune cu structurile social-politice și economice, considerate strict „laice”.
O problemă importantă ce este strict legată de secularizare are în vedere planul individual; e o convingere, de fapt că omul este îndepărtat de trăirea în sine a faptului religios. Din ce în ce mai multe persoane se declară indiferenți privitor la orice exprimare a religiozității. Unica soluție, în acest caz, este revenirea la valorile trainice ale sfințeniei, care se dorește a fi cutivată încă din timpul vieții. Ortodoxia are resurse extraordinare în acest sens; din nefericire, ele nu sunt valorificate cum trebuie, fiind de cele mai multe ori diminuate de folclorism, lipsa evlaviei și rutina ce o impun unii slujitori nevrednici.
Secularismul postmodern se definșeste prin negarea violent agresivă a oricăror forme ale religiei insituționalizate, în detrimentul creării unei religii proprii, care este descătușată de apartenența la o anume confesiune (sintagma celebra: believing without belonging). La nivel de conducere politică, există o varietate de raporturi între secularism și postmodernitate: sunt state unde postmodernitatea s-a instalat în mod definitiv, cu toate că o mare parte din populație se declară credincioși practicanți. Anumite țări, deși proclamă drept religie națională o anumită confesiune, sunt quasi-seculare (de exemplu – lutheranismul în Danemarca), altele, în ciuda faptului că se prezintă ca fiind laicizate complet, sunt conduse, de fapt, din spate de o religie majoritară.
Scopul este, desigur, același: excluderea, oricare ar fi prețul, a religiei, dar și a educării acelora ce sunt la vârsta adolescentismului în spiritul cunoașterii, precum și al trăirii acesteia. Aceste fapte, dovedind semnale evidente cum că ar promova secularismul, în sensul laicizării forțate, în mod paradoxal, au avut un efect invers față de ce s-a așteptat: Biserica a reacționat hotărât, atât prin combaterea denigrărilor proferate și erorilor, dar și prin introducerea unor strategii misionare mai eficace, ceea ce înseamnă remedierea și revizuirea unor aspecte negative semnalate. Din acest punct de vedere, ar fi necesar ca secularismului să-i fie recunoscut și un rol pozitiv.
În cazul în care postmodernismul este de acord cu vreun fel de religiozitate, în acest caz ea este total diferită de ceea ce a reușit omul să experimenteze până acum. Este vorba despre o „ descătușare totală”, pornind de la menținerea distorsionată ce o au unele forme tradiționale, neapărat aggiornate, chiar până la preluarea sincretistică a unor elemente ce provin din cultura unor altor religii ori avansarea unor acțiuni personale, idei proprii sau forme de amuzament– sub forma destul de clară a unei idolatrii noi, ce este foarte periculoasă.
Credința primordial în Dumnezeu rămâne, deseori, la stadiul unei exprimări simple la nivel declarativ (de exemplu – Crăciunul și Paștele sunt denigrate și transformate în evenimente mondene, care au mai mult o relevanță gastronomică, ori, mai nou, se experimentează prin turism „exotic” sau se sărbătoresc „tinerește” în discoteci și cluburi;Sfintele Taine și Ierurgii sunt privatât prin combaterea denigrărilor proferate și erorilor, dar și prin introducerea unor strategii misionare mai eficace, ceea ce înseamnă remedierea și revizuirea unor aspecte negative semnalate. Din acest punct de vedere, ar fi necesar ca secularismului să-i fie recunoscut și un rol pozitiv.
În cazul în care postmodernismul este de acord cu vreun fel de religiozitate, în acest caz ea este total diferită de ceea ce a reușit omul să experimenteze până acum. Este vorba despre o „ descătușare totală”, pornind de la menținerea distorsionată ce o au unele forme tradiționale, neapărat aggiornate, chiar până la preluarea sincretistică a unor elemente ce provin din cultura unor altor religii ori avansarea unor acțiuni personale, idei proprii sau forme de amuzament– sub forma destul de clară a unei idolatrii noi, ce este foarte periculoasă.
Credința primordial în Dumnezeu rămâne, deseori, la stadiul unei exprimări simple la nivel declarativ (de exemplu – Crăciunul și Paștele sunt denigrate și transformate în evenimente mondene, care au mai mult o relevanță gastronomică, ori, mai nou, se experimentează prin turism „exotic” sau se sărbătoresc „tinerește” în discoteci și cluburi;Sfintele Taine și Ierurgii sunt privite numai ca exprimări ale folclorului și ale tradiției, cu o prezență a participanților într-o continuă scădere în cadrul ritualului religios). Motivul major care provoacă aceste stări ale lucrurilor rezidă în crearea lumii ca fiind una autonomă și, bineînțeles, idolatrizarea ei, precum și dicatrea unui abis între imanența lumii și transcendența Divinității.
c) Progresul extraordinar al științei și tehnologiei
Acest factor se bazează foarte mult pe cunoașterea din punct de vedere intelectual, ca expresie a unei accentuate raționalități, ce se promovează prin prisma mijloacelor ultramoderne: biblioteci virtuale, internet, baze de date computerizate – acestea toate conduc la o informare amănunțită și ușor de obținut, dar, la fel de bine, pot dăuna foarte mult: sunt suficiente puține atacuri împotriva Bisericii, bine gândite de către anumite grupuri de interese, cu scopul de a justifica „legitimitatea” poziției defăimătorilor acesteia, din interior.
Din perspectiva tuturor lucrurilor înconjurătoare, omul pare să aibă un comportament iresponsabil; fiind dornic după bunăstare, el amplifică și provoacă o criză de proporții la nivel ecologic, ale cărei consecințe sunt extreme de greu de anticipat pe o perioadă de timp medie și lungă. În primul rând, aceasta îl afectează, bineînțeles pe om, însă și pe celelalte specii de plante și animale. Lipsa de interes a omului față de ceea ce Dumnezeu a creat, îl duce pe acesta către neascultare și nesupunere, deoarece el a fost pus stăpân peste întreaga natură, nu distrugător.
Cercetările continue ale științei și tehnologiei de astăzi demonstrează, în anumite domenii, o atitudine care este în contradicție cu normele creștine de etică și bio-etică. Aceleași pretenții creatoare le întâlnim și atunci când vine vorba despre metodele de inginerie genetică ce nu sunt îngăduite de Biserică: este vorba despre clonare și fertilizarea in vitro, acolo unde „joaca de-a Dumnezeu” are urmări pe care le putem numi fatale.
d),,Consecințele” postmodernismului: Clonarea, Eutanasia și Eugenia
Clonarea
O amenințare pentru omenire cu care se confruntă bioetica este dorința și intenția unor oameni de știință de a trece la clonarea speciei umane cu scopul reproducerii unor copii identice după un tip de om stabilit dinainte. Din punct de vedere etimologic cuvântul „clonare” vine de la grecescul „clon”, cuvânt care se traduce prin „ramură”. Această metoda constă în a se preleva un ovul din care se extrage nucleul, în locul lui introducându-se nucleul unei celule în stadiu embrionar din faza de blastocit. După aceea, ovulul în care a avut loc transferul de nucleu, ulterior, se va implementa unei „mamă purtătoare”. Astfel, se va realiza o copie aproximativ fidelă a pruncului ce se va naște pe cale naturală.
Clonarea se anunța ca fiind una dintre cele mai amenințătoare „performanțe” ale geneticii moderne. Bioeticienii au reacționat. Poporul american nu a fost de acord cu această practică, drept pentru care a interzis să se facă încercări de clonare ale oamenilor. În data de 12 ianuarie 1998 a avut loc semnarea la Paris de 19 state un act prin care se interzice ca ființele umane să fie clonate.
Acest procedeu reprezintă o adevărată primejdie care afectează destul de mult morala familiei precum și morala creștină la modul general, având urmări nebănuite pentru societate.
Prin actul creației, ființa umană a primit putere de stăpânire peste lume, adică puterea de a autocrea (“Creșteți și va înmulțiți!”), puterea libertății și a autorealizării. Aceată putere a primit-o omul peste lumea creată, cu scopul de a o apăra, sub nici o formă spre a o distruge. Omul a primit cele trei puteri, datorită calității pe care o avea de chip al Creatorului, trebuie puse în practică în limitele de ființă creată, împreună-creată, cu ființele celelalte, de către Dumnezeu. Spre desăvârșire i-au fost date omului cele trei puteri, nu spre pierzare. Așadar, omul are posibilitatea de a crea (însă în anumite limite), dar nu este îndreptățit să se considere Dumnezeu ori un fel de divinitate, dispunând de viața ori moartea cuiva. Viața este și rămâne un drept și un dar al lui Dumnezeu.
Din această cauză morala creștină este împotriva oricărei forme de intervenție de modificare și ajustare a materialului genetic uman. În creștinism, omul este om încă din momentul în care este zămislit. Din acest motiv, în calendarul Bisericii Ortodoxe zilele de zămislire ale unor personalități de seamă din istoria creștinismului sunt zilede bucurie și de sărbătoare.
Permițând reproducerea pornind de la o singură persoană, clonarea umană ar viola cel puțin trei norme majore rezultate din faptul că reproducerea a fost stabilită în interiorul unirii soțului și soției. în primul rând, clonarea umană ar implica reproducerea în afara unirii trupești a soțului și soției. Reproducerea ar fi smulsă din unirea soțului și soției, care în mod normativ este una senzuală. Pentru a-l cita încă o dată pe Sfântul Ioan Gură de Aur: „Așa și femeia, primind partea cea mai grasă a plăcerii topite, o hrănește și încălzește și adăugând partea ei o dă înapoi un om”.
Reproducerea neamului omenesc, așa cum este ea binecuvântată de Dumnezeu în Scripturi, e cea prin unirea carnală într-un singur trup a soțului și soției. In al doilea rând, donarea ar fi o reproducere asexuată; n-ar implica în procesul procreării combinarea materialului genetic de la soț și de la soție. În al treilea rând, soții nu trebuie să poată să se reproducă singuri, o idee subliniată de Sfântul Ioan Gură de Aur în tâlcuirea sa la Epistola către Efeseni: „Nici n-a făcut femeia în stare să poarte copii fără bărbat, căci atunci ar fi fost suficientă ei înseși”.
„Omul a fost creat să trăiască o viață de comuniune cu Dumnezeu și orice încercare de a-l trata în afara acestei relații duce la mutilarea lui. La baza tehnicilor genetice stau individualismul și autonomia omului față de Dumnezeu, uitându-se faptul că omul a fost creat să ducă o existență conformă cu voia lui Dumnezeu. Abaterea de la această viziune va duce la apariția unor adevărați monștri în societatea contemporană, datorită încălcării parametrilor înscriși de Dumnezeu în ființa umană”. „Ținând cont de raționalitatea materiei sau de substratul său spiritual, în relația sa cu natura, rolul omului nu este acela de a se substitui lui Dumnezeu, ci de a descoperi Raționalitatea sau ordinea internă a creației, pentru ca aceasta să devină mijloc de dialog între creatură și Creator, promovându-se astfel o atitudine după fire a omului față de creație, de sine și de Dumnezeu”.
Eutanasia
Eutanasia, expresie ce înseamnă „moarte bună”, în ultimul deceniu a căpătat sensuri noi, incredibile în conținut.
Dacă pentru creștinul ortodox eutanasia se regăsește în cererile din ectenie: „sfârșit creștinesc, fără durere, neînfruntat, în pace”, pentru omul modern are noi înțelesuri, cum ar fi: moarte rapidă, fără durere, sau dacă cineva suferă de o boală incurabilă și suferă de dureri ar trebui scutit de acestea prin intervenție medicală și scutirea de suferință; ucidere din milă. În acest caz se consideră viața unui astfel de om inutilă și, de aceea, retragerea sau oprirea sprijinului este intenția de a-i oferi confort și scutirea de durere.
Practic, eutanasia reprezintă „o execuție” ce se face de comun acord cu persoana în cauză, un bolnavsau un suferind, care nu mai poate suporta durerile. Doctorul de fapt, îl ucide pe bolnav în condițiile stabilite, la ora și data pe care le fixează el. Anumite persoane care susțin să se legifereze eutanasia, concep că aceasta ar face parte din drepturile fundamentale ale omului și mută „puterea” pe care medicul o are în mâinile bolnavului, cu scopul de a-și decide propria soartă. Așadar, concepția este că medicul îl eliberează pe bolnav de o suferință, dar și familia și societatea totodată, de bolnavul care „chipurile” a devenit o povară care nu mai este utilă societății, asta dacă nu cumva în spatele acestui procedeu prin care se consideră că se face un bine se ascund și anumite interese meschine, ca de exemplu moștenirea.
Potrivit celei mai juste aprecieri medicale, se consideră că retragerea ori oprirea tuburilor de hidratare,precum și hrănirea poate fi luată în calcul ca o opțiune morală numai în momentul când pacientul este într-o stare critică de comă ireversibilă, ori atunci când el este conștient, chiar dacă se află clar în fazele terminale ale procesului morții și își exprimă în mod repetat dorința ca hrana și lichidul sănu îi mai fie administrate. Al doilea caz prezentat nu este considerat sinucidere sau eutanasie activă. Pacientul este convins că va muri și acceptă acest lucru mai devreme, acceptă realitatea morții și lasă boala ori trauma asupra trupului să-și urmeze cursul care ăi este dat fără să îngrădească în vreun fel acest lucru, și este convins că nici îngrijirea medicală nu-i mai servește la nimic, nemaiputându-i reda sănătatea.
Atitudinea față de muribund trebuie să-și aibă temeiul în cele două porunci: „Să nu ucizi” și „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Dar iubirea față de aproapele nu înseamnă să-i curmi viața din milă, pentru a-l scăpa de dureri, ci înseamnă să-l ajuți să suporte durerea. Să i se dea toate îngrijirile medicale și să se urmărească cu multă atenție alinarea durerilor, pentru ca acestea să nu devină de nesuportat până în clipa în care se predă lui Dumnez
Eugenia
Termenul de eugenie a fost scos la lumină de antropologul Francis Galton (1822-1912), de origine engleză, și are în vedere "studiul influențelor susceptibile de a fi supuse autorității sociale și capabile de a îmbunătăți sau de a vătăma calitățile rasiale ale generațiilor viitoare fie în mod fizic, fie în mod mintal" (Eugen Reigis). Dicționarul explicativ al limbii române spune despre termenul de eugenie (în limba greaca însemnând "origine nobilă") că este o disciplină care se ocupă cu studiul aplicării practice a biologiei eredității în contextul ameliorării genetice a indivizilor.
Eugenia capătă aceleași înțelesuri necreștine și are ca scop declarat îmbunătățirea materialului genetic uman, în primul rând, și a întregii umanități, în al doilea rând. Eugenia presupune avortarea fetușilor cu deficiențe grave, eutanasierea persoanelor cu deficiențe fizice sau psihice, etc. Un caz de eugenie este cel al epurării etnice pornite de către naziști în secolul trecut, ajungându-se, ca în numele „rasei pure” să fie uciși peste 5 milioane de evrei, rromi, oameni cu diferite deficiențe.
Potrivit Revelației și învățăturii Bisericii, viața omenească (atât în sens creștin și duhovnicesc, cât și în sens biologic) este un dar al lui Dumnezeu pentru că vine de la Dumnezeu, stăpânul ei absolut. Privind prin prisma creștinismului, viața în trup este viața persoanei, iar de viața persoanei umane nimeni nu poate dispune după bunul său plac; persoana chiar în suferință, are o valoare inestimabilă. Iar, suferința, când nu este consecința imediată sau îndepărtată a unor păcate, este o realitate îngăduită de Dumnezeu, știut fiind faptul că „suferința aduce răbdare și răbdarea încercare, iar încercarea, nădejde”; de aceea Dumnezeu a poruncit: „Să nu ucizi!”.
Persoana nu se sfârșește în viața sa biologică, nici nu se realizează exclusiv în condiția sa pământească, iar viața în sensul biologic al cuvântului, este condiția fundamentală în vederea pregătirii persoanei umane pentru Împărăția lui Dumnezeu.
Creștinismul primar se opune în mod concret sinuciderii asistate de către medic și eutanasiei. Viața creștină tradițională a simțit mereu o astfel de moarte drept o separare de sfințenia și de smerenia vieții și morții Mântuitorului Hristos. Opoziția aceasta vizavi de sinucidere, vizavi de eutanasie și sinuciderea asistată se împământenește în experiența vieții creștinului drept viață care se îndreaptă către smerenie.
Privilegiul de a fi creștini reprezintă îmbrăcarea noastră cu Hristos, nu numai în viața, dar și în moartea Lui în ascultare pe Sfânta Cruce. Pentru a ne feri de confuzia între înțelegerea morală din punct de vedere creștină primară a crimei, a sinuciderii și a uciderii cu aceea seculară contemporană și post-tradițională creștină, este nevoie să recunoaștem subjugarea smerită care se implică în căpătarea sănătății morale, spirituale și duhovnicești. Terminologia ne vine în ajutor când vine vorba să identificăm și să trasăm niște distincții importante.
Distincții similare vom face și între omorârea sinelui, uciderea sinelui și jertfa sinelui , în deosebi în momentul în care ultima este un model desăvârșit de dăruire a sinelui, o jertfă potrivită a vieții propri. Descrierea drept sinucidere a jertfei și morții lui Hristos, în cazul sfinților a martiriului ori a alegerii anumitor persoane de a muri mai bine decât să-și prăpădească castitatea este falsă întrucât implicarea în moartea proprie este amestecată cu sinuciderea drept omorâre de sine, în timp ce și expresia „ucidere de sine” pune în umbră ascultarea față de Hristos, față de mucenici și de sfinți în general, mai pe înțeles de voia Tatălui, întrucât termeni de acest gen ( sinucidere și sinucidere asistată) sunt greșit folosite în cazurile „sacrificiului de sine” recomandabil. În momentul în care acționăm cu scopul de a urma voia lui Dumnezeu, toate acțiunile pe care le facem sunt bine descrise în cuvinte ce desemnează păcate de obicei.
Viața și moartea Mântuitorului Hristos cu care creștinii se unesc sunt în antiteză cu cultura seculară, deoarece vremurile s-au schimbat din moment ce a au apărut culturi viguroase, post-tradiționale, postcreștine, ba chiar neopăgâne, iar crucea reprezintă o piatră de poticneală mai mult; este epifania unei morți nevrednice, a unei morți de-a dreptul umilitoare și a unei morți în supunere și ascultare.
Pierzând sensul transcendent al ființei umane, omul modern nu mai este capabil să recunoască valoarea inviolabila a propriei vieți, ajungând astfel, în situația de a propune eliberarea de viață ca și cum ea ar fi un simplu obiect.
e) Globalizarea economică, politică și culturală
Lumea este o mare piață de desfacere iar tot mai multe granițe se șterg și se creează multe alianțe comerciale la nivel mondial. Așadar, planul spiritual trebuie urmat îndeaproape de cel material; din această , apare necesitatea de a se crea un amalgam din religii, culturi și tradiții de diferite neamuri. Potrivit opiniei specialiștilor, este apreciabil ca „sincretismul” să nu se înțeleagă doar în sensul negativ, drept o trădare a Ortodoxiei. Dinamica este caracteristica Bisericii și nu este realitatea statică. Din acest motiv, apare și nevoia continuării și perpetuării dialogurilor la nivel ecumenic, bi- și multilaterale, pentrua statornici unele principii misionare certe, care să administreze această sinergie între păstrarea neatinsă a Tradiției și „aclimatizarea” discursului la condițiile pe carele impune modernitatea. Se evită, astfel, două pericole iminente, dispuse antagonic: în primul rând, o izolare care n-ar duce decât la abisul unui nedorit suicid, și în al doilea rând, o topire a identității, ce nu estecapabilă să se autodetermine în cadrul unui sincretism definitiv și absolut.
Din punct de vedere religios, integrarea țării noastre în cadrul structurilor euro-atlantice constituie o nouă oportunitate de afirmare a Ortodoxiei. Desigur, Grecia este o parte deja consacrată a acestor structuri, însă dorința prin care își marchează apartenența la Ortodoxie datorită respingerii unor echipamente electronice de înregistrare, ca de exemplu embargoul dictat Macedoniei, au făcut încă să fie tratată precum o excepție.
România are o șansă extraordinară de a transforma mentalitățile occidentalilor. Faptul că limba română are latinitatea sa, reușește să se combine cu ospitalitatea și toleranța poporului român. Exemplele nemeroase de coexistență pacifistă a etniilor și religiilor diferite, care intră în dialog pe drumul ecumenismului local, fac ca țara noastră să dea un exemplu bun și celorlalte state. La origini, ortodoxia românească nu este nici intolerantă, nici fundamentalistă.
În ciuda faptului că în acest sens există pericolul unor influențe, care vin fie din direcție rusească, fie grecească, exprimarea religiozității poporului român nu are vreo șansă în a experimenta o mobilizare intensă a maselor, în sens protestatar, precum în situația Rascolului rusesc ori a manifestațiilor recente împotriva cărților de identitate electronice, care au fost organizate în Grecia.
Ortodoxia românească se exprimă ferm pe spații mici, în ceea ce se numesc „enclave”, cu rezultate bune pe plan misionar, adică în planul unde datoria evanghelică este completă. Cunoașterea acestora de către cei din Occident, prin intermediul vizitelor care au scop turistic, sau prin migranții români, aceia care reușesc destul de des să copieze șabloanele comunităților din țară acolo unde spațiile sunt secătuite din punct de vedere spiritual, ale occidentului care este secularizat, reprezentând o realitate ce devine pe zi ce trece mai evident și care are rezultate notabile acolo unde se crează niște imagini cât mai corecte ale Ortodoxiei noastre.
Fiind vorba despre Ortodoxie și despre Europa, Părintele Teofil Tia face o analiză a doi poli de opinie, adicăunul format din puținii numeroși entuziaști, însă solid instruiți – care au studii temeinice, atât în țară, dar mai ales, peste hotare, iar altul care este format din sceptici, mult mai numeroși ca primii, dar inculți și care dezvoltă o exprimare destul de confuză.
Un interes deosebit prezintă legislația europeană, care este solicitată câteodată a fi luată drept exemplu, chiar dacă nu este știută și pricepută în întregime; ea a fost prezentă în disputata problemă a religiei în școli, chiar dacă nu există prevederi oficiale la nivelul Uniunii Europene, în acest sens. Este asuprită numai discriminarea, dar în cazul de față nu putem discuta despre așa ceva, atât timp cât și cele mai micuțe culte, ce sunt legal recunoscute, sunt libere să desfășoare cursuri de religie adepților pe care îi are.
Postmodernismul, în cazul în care este raportat la cultură, se caracterizează prin două elemente esențiale și anume promovarea multiculturalismului, precum și valorizarea actelor culturale ce sunt private în raport cu acele legi ale economiei de piață.
În ciuda faptului că globalizarea este cunoscută ca un fapt istoric, nu acționează totuși asupra culturii în sens exclusiv reducționist, ci o modelează în cadrul unei simfonii de culturi locale ce sunt diversificate și care interacționează între ele prin prisma mass-mediei și prin internet. Supraviețuirea este strâns legată de a lor capacitatea de a se putea integra în cerințele pieței, dacă nu, eșecul clar fiind, nu lasă urme, deschizând alte șanse, pe baza principiului alterității
f) Haos doctrinar
Învățătura tradițională capătă un caracter relativ, sunt infirmate doctrine universal valabile, sunt negate paradigmele unice și valorile religioase absolute. În acest mod, se deteriorează încrederea în structura ecclesială centralizată. Este promovată, fără doar și poate, mișcarea feministă. Se vorbește, tot mai incert, de un ecumenism similar întru totul cu sincretismul.
Potrivit pr. prof. dr. Gheorghe Petraru, „dacă religia nu a dispărut, conform programului modernist, atunci postmodernitatea decretează egalitatea religiilor, sursa lor în rațiunea omului și nu în transcendent, nu originea divină a religiei, ci crearea ei de către om, care L-a creat și pe Dumnezeu, refuzul Revelației iudeo-creștine ce culminează în Hristos și egalitatea creștinismului cu celelalte religii, limbajul inclusivist, care nu mai face diferență între adevăr și eroare, între dreaptă credință mântuitoare și erezie, în plan ecclesial”. Nu e de mirare acest fapt, atât timp cât avem în vedere atât respingerea transcendenței lui Dumnezeu, cât și a contingenței lumii. Se dorește o spiritualitate nouă, de tip individualist, dublată de o revalorificare a religiosului de tip folcloric, dând Tradiției doar un simplu rol de transmițătoare a unei moșteniri etno-culturale și, abia în planul al doilea, religioase.
O ofensivă fără precedent a pornit recent împotriva lui Iisus Hristos. Confuzia dintre diversele feluri în care El este perceput l-a determinat pe Mihail Neamțu să spună că „destinul cultural al Europei nu poate fi gândit independent de această decizie de a pune întrebarea lui Hristos – voi cine ziceți că sunt Eu” (Marcu 8, 29). Din partea postmodernismului, sosesc răspunsuri foarte variate cu privire la această problematică: un întemeietor de religie, un simplu om, un învățător, un profet, un inițiat, etc; toate ascund adevărul, rezultat fară echivoc: Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu.
Foartea multe variante eronate înfățișează un specific comun: neagă dumnezeirea lui Hristos și impecabilitatea Lui. Aceasta este cauza pentru care au înregistrat succese răsunătoare The Da Vinci Code și documentarul așa-zisului mormânt al lui Hristos, publicat de către National Geographic. O societate imorală, care a aruncat în aer instituția familiei, nu avea cum să nu afirme varianta unui Hristos ca simplu om, concubin al Mariei Magdalena. Aceeași societate, neîncrezătoare în înviere și viața veșnică, a primit cu mare bucurie vestea aflării „mormântului lui Hristos”, cu sarcofagul aferent, plin cu oseminte; cu atât mai mult că această veste nu a sosit prin intermediul unui roman polițist, ci în urma unei cercetări „științifice”, purtând girul unui prestigios canal media .
g) Impunerea, cu orice preț, a „drepturilor” minorităților, în detrimentul dreptului firesc al majorității
Cu o stăruință dusă la extrem, grupări total nesemnificative ca pondere și reprezentativitate în rândul populației își proclamă „drepturi” precum: promovarea homosexualității, scoaterea icoanelor din școli, excluderea religiei dintre disciplinele studiate în „trunchiul comun” din școli, etc. Deși aduc atingere drepturilor majorității, se afirmă datorită nepăsării generalizate a societății, o altă trăsătură a postmodernității (lehamitea față de tot, toți și toate). Extremele (și extremismele) sunt promovate gălăgios.
Destul de interesant este faptul că aceste grupuri minoritare se declară, cu nonșalanță, victime ale intoleranței și discriminării iar prin această metodă, încearcă doresc să sensibilizeze opinia publică deja amorțită, mizând exact pe această apatie generalizată a majorității. Așa se ajunge ca minoritățile sexuale să fie încurajate, de pildă, de către numeroase forțe de sprijin din cadrul majorității, fără să conștientizeze pericolul legalizării căsătoriilor și adopțiilor pentru cuplurile homosexuale, precum și al publicității făcută acestor practici infiorătoare. De astfel, aceeași nepăsare transformă părinții în monștri de indiferență: nu se preocupă de educația copiilor, ba chiar încurajează deviații grave, fără să îi intereseze consecințele.
S-a constatat faptul că școala este un spațiu predestinat dezvoltării unor tensiuni între religie și postmodernitate. Religia își revendică de partea ei spiritul tradițional, iar postmodernitatea clamează necesitatea unui învățământ de tip secular. Din această cauză apare conflictul.
Ca disciplină de studiu, Religia a cunoscut în România un statut cert, fiind respectată libertatea de a se opta sau nu pentru studierea ei, asociată strict unui cult recunoscut. Tocmai aici apar contestările: se solicită tot mai insistent să se stopeze legătura cu confesiunile girante și să se conceapă o materie-hibrid, care să propună un amalgam de noțiuni religioase, prezentate din exterior, adică critic, sub masca presupusei deprinderi a culturii generale privind istoria religiilor. Se vorbește, în acest context, tot mai des, despre îndoctrinare și intoleranță, ca păcate capitale ale unui învățământ religios de tip confesional.
De fapt, autorii ei încearcă să distrugă personalitatea religioasă, stoparea oricărei judecăți echilibrate asupra fenomenului religios și considerarea, grosso modo, a tuturor sistemelor religioase ca fiind falimentare. În acest mod, se dorește crearea unor generații de tineri neimplicați, dezamăgiți, debusolați, o adevărată masă de manevră pentru manipulările specifice idolilor postmoderni. Cei care nu cunosc și susțin învățătura credinței lor sunt, de fapt, necredincioși, deci, atei.
În privința așa-zisei intoleranțe, am reținut intens mediatizatul caz al unui manual de Religie care a prezentat importul unor practici străine spiritualității și trăirii ortodoxe, pe filiera sincretismului new-age, în speță fiind vorba de yoga. Folosind în acest caz expresia „demonism”, respectivul manual a fost pus la stâlpul infamiei, fiind etichetat drept „intolerant”. Avem de-a face cu un caz limpede de contradicție de opinii: pe de o parte, mesajul intransigent al teologiei ortodoxe, inflexibil în materie de doctrină și practică religioasă, iar pe de alta, presiunea tot mai mare venită din partea celor ce doresc schimbări, chiar în forma aceasta a sincretismului oriental.
h) Migrația – Acest factor favorizează transformarea postmodernistă a societății, prin ambele variante ale sale: din țări sărace, în țări bogate și din mediul rural, în mediul urban. Cei în cauză sunt pasibili a-și părăsi tradițiile, ghidându-se după reperele impuse de structurile sociale la care sunt obligați să se adapteze.
Cu privire la românii aflați peste granițele tării noastre, trebuie să spunem că mediul în care trăiesc este, deseori, neprielnic exprimării apartenenței lor la Ortodoxie; din acest motiv, „Ortodoxia în Occident rămâne o prezență discretă, care încearcă să explice mai bine lumii occidentale unele aspecte ale spiritualității sale: icoana, rugăciunea lui Iisus, liturghia bizantină”. Este obligatoriu să se asigure asistența religioasă cât mai diversificată în diaspora; de aceea, este lăudabilă inițiativa Sf. Sinod al B.O.R. de a crește numărul eparhiilor și parohiilor românești peste granițe. În caz contrar, unica soluție de a menține legătura migranților cu tradiția și spiritualitatea românească rămâne Internetul, cu toate capcanele lui. Din fericire, structurile ecclesiale aparținând Bisericii Ortodoxe Române, situate peste hotare, se bucură de recunoașterea necesară, precum și de drepturile ce li se cuvin, așa cum se întâmpla, bunăoară, în Germania, unde Mitropolia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală și de Nord a fost recunoscută recent drept corporație publică.
Cu privire la fenomenul migrației din mediul rural în mediul urban, este necesar să arătăm faptul că mediul rural a fost propice păstrării nealterate a sentimentului religios. Odată cu pătrunderea tehnologiilor moderne, cerute a se implementa în urma integrării României în U.E., este foarte posibil să asistăm la coruperea acestui sentiment. Măsurile misionare de prevenție se impun cu necesitate. Potrivit lui Mirel Bănică, „experiența secularizării occidentale a arătat că există o legătură directă între pierderea identității religioase a unei societăți și derularizarea acesteia”.
Ambele forme de migrație conțin în subsidiar o motivație pur materială, migranții părăsesc spațiul spiritualității tradiționale, trăind într-un mediu, de cele mai multe ori, ostil acesteia. De aceea, pericolul pierderii identității este foarte mare.
Important este faptul că Biserica Ortodoxă nu este împotriva muncii oneste, generatoare de progres material, ci utilizării egoiste a acestui surplus, fără grija față de aproapele și fără cuget treaz la propria mântuire, la care bunurile materiale nu pot folosi decât în măsura în care au fost convertite în fapte ale milei trupești și sufletești.
Confuzia între spiritualitatea ortodoxă și ocultismul păgân, datinile folclorice, superstițiile și magia demonică, divinațiile și ghicitoria de orice fel, inclusiv horoscoapele și astrogramele sunt semnificative pentru a ilustra consecințele nefaste ale New Age-ului în România. Persoana postmodernă este victimă sigură: trăiește drama acestei confuzii, în timp ce afirmă, autoritar, că nu crede în nimic care să nu poată fi experimentat.
i) Invocarea „norocului”
A luat naștere un val în jurul loteriilor, pariurilor, tombolelor, etc., toate producătoare de câștig nemuncit. Riscurile, numite adesea „provocări” se regăsesc pretutindeni: în afaceri, la burse și chiar în practicarea unor sporturi și distracții „extreme”. Gândirea ce stă în spatele acestor practici arată, pe de o parte, individualismul despre care am făcut vorbire (credința că un eventual câștig este perfect cuvenit, fără a avea vreun resentiment față de numeroșii perdanți), iar pe de altă parte, nihilismul, adică desconsiderarea sinelui, a familiei, chiar a propriei vieți (concepția că fără risc, nu există câștig, precum și aceea că viața trebuie trăită la intensitate maximă, ea având exclusiv o coordonată trupească și pământească).
j) Exacerbarea violenței este o altă consecință nefastă a postmodernismului în planul efectiv al viețuirii umane. Astăzi, alergând după bunuri materiale, nu au loc sentimentalismele; unele hotărâri sunt foarte dure, lovind chiar în cei mai apropiați membri ai familiei sau prieteni. Violențele domestice sunt tot mai dese: neînțelegerile în plan material sunt cauza principală a divorțurilor, iar exagerările privind ritmul și amploarea muncii dau naștere conflictului dintre generații, în condițiile în care părinții își programează tot mai puțin timp creșterii și educației copiilor lor. Totodată, suntem martorii și altor tipuri de violență: concurența din mediul de afaceri, dorința de promovare și de câștig, violența de limbaj, non-conformismele, conflictele inter-etnice, inter-religioase, inter-statale; toate acestea sunt legate, indestructibil, de Mamona acestei lumi. Profită, în mod cert, grupările para-religioase sau sectele, a căror răspândire este favorizată de mondializare, dar și de pretențiile împlinirii individualiste: „Individual, ne angajăm pe calea sectară; colectiv – pe calea totalitară”, arată Fournier și Picard .
k) Rutina este o altă capcană a postmodernității. Discutăm despre rigidizarea atitudinilor umane, de o ascundere a trăirilor expresive, a visării și a delicateței.
Înconjurat de mașini, omul ajunge, el însuși, o mașină; din acest motiv, el execută stereotip anumite condiționări existențiale, fără să aspire la un progres spiritual sau la depășirea limitelor culturale, gnoseologice sau religioase autoimpuse.
Starea de bine este asigurată de un serviciu bun, o viață a trupului normală (sănătate și împlinirea nevoilor fizice: hrană, apă, sexualitate, etc.), precum și pseudo-cultivare a spiritului, aflat într-o teribilă amorțeală (dependența de televizor, de jocurile pe computer, etc.). Orice fapt care ar duce la năruirea acestui echilibru este privit, ca dăunător. Tocmai din acest motiv, există tendința de a impune un program prestabilit, de la care să nu existe nicio abatere: fie ca avem în discuție vizitarea unor cluburi sau vizionarea unor meciuri sau a unor seriale, toate acestea se înscriu, deja, în programul săptămânal, ba chiar zilnic al semenilor noștri. Atunci când se propune schimbarea acestui program, pentru a stimula o creștere duhovnicească trebuie așteptat un refuz evident; aceasta vădește precaritatea echilibrului vieții omului postmodern, centrată în cultura trupului și incultura duhului.
Mai grav, auzim uneori și voci de monahi care, de dragul respectării tipicului, citesc pasaje lungi (în special, catismele și canoanele utreniei), într-un stil inconfundabil, neinteligibil.
Câteva cuvinte rostite din suflet fac mai mult decât mii de vorbe declamate fără participare afectivă!
II. REACȚIA BISERICII CU PRIVIRE LA PROVOCĂRILE ADUSE DE POSTMODERNITATE
În perioada postmodernistă, se impune în mod imperios afirmarea identității ortodoxe, drept sistem religios ce este unificator al tuturor ființelor umane și unitar în Iisus Hristor. Echilibrul sinergic ce are loc între imanența și transcendența lui Dumnezeu se sprijine în teologia ortodoxă datorită doctrinei care privește energiile divine care nu sunt create. Mântuirea poate fi obținută prin conlucrare cu harul dumnezeiesc, prin sâvârșirea binelui, în familie creștină cea mare– adică Biserica. Ea trebuie să aibă un punct de opinie decisiv, cu privire la tendințele postmoderne de ceere a unui sistem quasi-secular și laicizant, care se numește „societate civilă”. Independența rațiunii fiind promovată, această societate se va închide în imanența istoriei, deoarece este și va devein și mai, „rezistentă la evanghelizare”, dar și „antiontologică”.
Conform pr. prof. dr. Ion Bria, „în timp ce recunoaște ambiguitatea acestei situații, teologia ortodoxă apare de multe ori ca inhibată, ezitantă. Anumite curente din spiritualitatea ortodoxă vorbesc de neîncredere în lumea postmodernă, secularizată, deschizând ușa fundamentalismului ortodox”. Această avertizare are un rol preventiv, cu toate acestea, trebuie să amintim că situația țării noastre nu este atât de înrăutățită; este totuși departe acea imagine a Europei prospere, dar în totalitate secularizată, pe care Papa Ioan Paul al II-lea o propune, prin anii 1980-1990, cu scopul de a i se aplica un mare program de evanghelizare.
Cu privire la logica discursivă, deosebi în plan teologic, este absolut necesar să se conștientizeze pericolul exacerbării unei formulări abuziv exteriorizate, caracteristică gnoseologiei postmoderne. Prin contactul direct cu tehnologia, au luat naștere o multitudine de mijloace de comunicare care îi ajută pe specialiști, dar care sunt tentați de cele mai multe ori să se raporteze la acele cercetări care vin din exterior, în detrimentul muncii proprii.
Internetul, circulația rapidă a cărților și publicațiilor, bibliotecile modernizate, au crescut baza informațională pe care mulți autori, ce au abilități pentru realizarea unor compilații, o utilizează cu scopul de a-și redacta propriile producții. Acesta este motivul pentru care înclinarea unora de a desfășura exordii adevărate în spațiile ce sunt rezervate pentru notele de subsol, care întrec, de multe ori, în consistență, corpul lucrării propriu-zise. Tipul acesta de exagerări l-au determinat pe Steven Conor să numească producțiile postmoderniste „megacărți care înghit alte cărți, megatexte care includ alte texte”.
Încercând o definiție a secularizării, Pr. prof. dr. Nicolae Achimescu arată faptul că pericolul despre care vorbim rezidă în faptul următor: „economicul triumfă asupra spiritualității, tehnica asupra culturii, politicul asupra moralei, trupul asupra sufletului, temporalul asupra eternității, relativul asupra Absolutului”. În concluzie lupta misionară se duce, împotriva acestui gen de inversiuni, având ca temei descoperirea pe care a făcut-o profetului Isaia, care spune: „Vai de cei ce zic răului bine și binelui rău, care numesc lumina întuneric și întunericul lumină, care socotesc amarul dulce și dulcele amar!” (Isaia 5,20).
Este absolut necesară realizarea stării de comuniune, precum o replică vizavi de exprimarea singulară. Marea familie creștină este Biserica, iar parohia ar trebuie să fie o familie mai mică. Pe lângă eul glorificat din perioada modernismului, postmodernismul aduce în față și statusul lui „noi”. Altfel spus, dă dovadă de un sentiment puternic de solidaritate, în ciuda faptului că acesta este lipsit, la nivel teoretic, de sustenabilitate prin prisma credinței: „cu cât ne apropiem, cu atât ne despărțim. Ne despărțim lent, ușor. Ne apropiem viețile într-o comunitate economică și ne despărțim sufletele…”; astfel, suntem obligați să vedem postmodernismul ca fiind o parte din noi; noi nu suntem spectatori în această lume, ci actori.
Tendințele de globalizare, sincretismul, înclinația spre sfera activităților sociale, reprezintă tot atâtea căi prin intermediul cărora se încearcă, ca indivizii să se regrupeze, chiar dacă lucrul acesta nu se realizează de fiecare dată în forme instituționalizate. Biserica are capacitatea de a prelua tendințele acestea, valorificându-le pentru treziriea din amorțirea religioasă a celor în cauză. Prin intermediul programelor sociale, misionare,ecologice, prin acțiuni cultural, pelerinaje, manifestări pentru tineri, prin valorificarea resurselor mass-mediei și internetului, Biserica are posibilitatea de a ajunge ușor la sufletele acelora care sunt dornici de comuniune. La fel, ea poate să-L poorocească tuturor pe Hristos Iisus, Cel care a adus în lume iubirea divină, drept factor de biruință a patimilor egoiste, anticomunitare și dezumanizante.
Tot tezaurul doctrinar, cultic și moral al Ortodoxiei este o moștenire ce nu se poate atinge. Biserica are puterea de a lua parte la dialoguri ecumenice pentru a-și arăta fidelitatea față de Adevăr, și de un dat doctrinar ce nu este subiect al vreunor negocieri sincretiste. Ea trebuie să fie mărturisitoare, întru răbdare și iubire. Tot așa, ea respinge toate rătăcirile ideologiilor eretice ca fiindu-i străine, emancipărilor de tip feminist, dar și ale tuturor deviațiilor morale de orice natură. Bisericii prin vocea ei răsunătoare, în special în țările cu populație majoritar ortodoxă, trebuie să răsune cu tărie, pentru a arăta impostura minorităților irelevante din punct de vedere numeric, dar atât de curajoase că ajung până la impertinență.
Pluralismul poate fi o provocare pentru Biserică, atât timp cât contribuie la filtrarea și decantarea învățăturii celei adevărate, față de oferta ideologică postmodernă. Biserica este obligată de pluriconfesionalism la acceptarea unui dialog și, totodată, la ferma combatere a prozelitismului. De aseamenea, trebuie să existe și o responsabilizare mai mare a structurilor ecleziale locale și centrale, pentru a depista și remedia acele lipsuri din activitatea pastorală și misionară, ce pot aduce atingere Bisericii întregi, odată ce sunt mediatizate.
Sfânta Tradiție este normativă pentru Biserică și așa va și rămâne, deși sunt suficiente voci care contest acest lucru, care doresc să inoculeze acea ideea cum că între modernitate și tradiție este un ireductibil antagonism, afirmație care este falsă. Chiar loială tezaurului moral, doctrinar și cultic pe care l-a moștenit, Biserica nu va rămâne vreodată ancorată numai în trecut, ci preîntâmpină mereu provocările prezentului, adaptându-și strategiile misionare și discursul față de acestea. Privitor la atributul modernității care este aplicat teologiei Bisericii Ortodoxe, prot. Marc-Antoine Costa de Beauregard, îl numește drept „actualizarea sa continuă prin Duhul”. Cu privire la acest lucru, Ieromonahul Savatie Baștovoi, concluzionează: „mesajul creștin nu are nevoie să fie completat, deoarece exprimă plinătatea; totuși, el are nevoie să fie explicat și transmis”.
După spusele Pr. prof. dr. Valer Bel, „unul dintre imperativele misionare actuale este acela de a predica Evanghelia și a transmite Tradiția în rândul celor ce nu cunosc pe Hristos sau sunt creștini numai cu numele”. Din păcate, unele „adaptări” s-au făcut extreme de repede, și suferă de o cruntă de autenticitate. De exemplu kitsch-urilor pătrunse astăzi, în biserici și mânăstiri: stiluri de cântare nespecifice, icoane necanonice, lumânări în suporți de plastic ori de aluminiu, candele, flori de plastic, beculețeîn multe culori, obiecte cu întrebuințări profane care sunt decorate cu simboluri religioase.
Biserica trebuie să aibă în vedere impactul înfiorător al tehnologiei asupra marii mase a oamenilor: manipularea prin intermediul mass-media, accesul la presă și internet la modul general pot fi arme groaznice întoarse împotriva Bisericii. Nu este îngăduit să neglijăm puterea pe care o are presa: în gândirea omului de la țară, a omului simplu, impactul pe care îl produc aceste tehnici de manipulare poate fi unul fatal. Trebuiesc prevenite atacurile de presă împotriva Bisericii și abolirea tuturor surselor posibile ale acestor atacuri. La fel, trebuie găsite soluții raționale pentru a lupta împotriva tentativelor de manipulare, care sunt extrem de dese, mai ales în cazul canalelor comerciale media, dar prezentă, încă, chiar și în cazul acelora rămase, sub control etatizat teoretic.
Canalele proprii de comunicare media pe care le deține Biserica sunt o foarte bună soluție misionară.
De aceea pentru trezirea spirituală, pentru ca populația creștină să se înmulțească cu fapta, și nu numai cu numele, Patriarhia Română a decis înființarea în acest an a Centrului de presă Basilica, care se compune din: Radio Trinitas, Televiziunea Trinitas, Publicațiile Lumina, Agenția de Știri și Biroul de Presă.
Este un lucru grav faptul că o multitudine de site-uri au o audiență mai mare, deseori, decât cele ale Patriarhiei, ale diverselor parohii, eparhii sau mânăstiri.
O reacție vizavi de acest lucru trebuie să fie fermă, rapidă, și mai ales să țină seama de următoarele: în primul rând, site-urile oficiale trebuie încurajate, la fel și ale unităților bisericești; le fel, este de trebuință o avertizare a credincioșilor cu privire la unele domenii on-line, care deși se prezintă ca fiind ortodoxe, denigrează mult Biserica, pe cei ce slujesc și, mai ales, conducerea bisericească superioară.
În același timp, prin prisma unor anchete ferme, trebuie descoperite persoanele ori instituțiile care se află în spatele acestor site-uri piratate, pentru a fi pedepsite abuzurile sau pentru a li se cere să intre în rânduială.
Mai gravă este predilecția lor de a semăna o mare confuzie în cadrul spațiilor virtuale und ear trebui să se exprime ortodocșii, asociindu-se reprezentanților unor grupări și secte, ce sunt interesați direct în destabilizarea religiei majoritare. Tragic este că, răspunsurile ortodocșilor, care se ascund sub aceleași pseudonime, sunt confuze, de cele mai multe ori, inculte teologic vorbind, nefundamentate biblic sub nici o formă, ascunse în spatele unor clișee de genul „Sfinții Părinți spun cutare lucru…” dar, cel mai grav, fundamentaliste: care sunt pline de ură confesională, ce se îndreaptă contra tuturor acelora care nu sunt ortodocși, de-a valma (împreună: catolici ori adepți ai satanismului) și în totalitate antiecumenice. Această stare a lucrurilor i-a făcut pe cei care cercetează să vorbească, de pea cum, despre „new-age-ul ortodox”.
Înțelegând o apropiere mai clară și mai clară între părerile savanților și învățătura de credință creștină, Biserica a inițiat dialogul religie-știință, cu foarte îmbucurătoare rezultate. Acest dialog are nevoie de continuitate și de amplificare pe viitor.
Despre teleologia existenței, savantul Samuel W. Hawking, spunea că definirea corectă și completă a ei ar însemna jubilarea rațiunii umane. Certificată cu teza lui Karl Rahner, teolog catolic, care susținea că singura chestiune existențială care are valabilitate este problema mântuirii, astfel afirmația lui Hawking capătă o conotație extrem de interesantă, deoarece recunoaște limitele științei cu privire la expunerea cauzelor și scopurilor finale ale existențelor, recunoscând, în același timp, rolul credinței, care se bazează pe rațiunea luminată de către Revelație, în definirea completă și corectă a acestora.
Se va impune eradicarea fiilor Bisericii din prin această „turbină” a postmodernității, a propriei dezechilibrate „deveniri”, care generează stres și pustiu în suflete. Rolul pe care îl au duhovnicii este covârșitor:în scaunul duhovniciei pot fi modelate conștiințele. Soluții posibile: accentul pus pe cultură, diminuarea expunerilor la manipulările ce au loc în mass-media, lectură biblică și patristică, ieșirea din tiparele modei, dezvoltarea trăirii religioase autentice. Este imperios necesară o slujire pastoral, precum și una misionară care să fie adaptată noilor provocări postmoderne: exagerarea ocultismului, a ieșirilor violente, precum și situațiile ce nu pot fi contestate ale fenomenului migrației, care se raportează atât la țara de proveniență, dar și la țara unde se migrează.
Savatie Baștovoi spunea: „deosebirea dintre omul religios și omul necredincios stă în aceea că primul trăiește pentru a-și asigura un viitor – veșnicia, iar al doilea, pentru a-și asigura un trecut – gloria deșartă”. Este de-a dreptul curios faptul că amândouă situațiile sunt reproduse în principalul cimitir bucureștean – Bellu pe frontispiciul intrării principale: „fericirea cerească/gloria pământească”. În cimitir, se vădește anularea râvnitei „glorii” și însenătatea pregătirii pentru viața cea de veci: „lecția fundamentală a creștinismului este să te-nvețe cum să mori”.
Este insuficientă implicarea Bisericii în cadrul construcției și exploatării așezămintelor sociale, aceasta trebuind să-i responsabilizeze pe fiii săi asupra cazurilor negative ce duc la supraaglomerarea centrelor de acest gen. Abandonarea bătrânilor este împotriva poruncii a 5-a a Decalogului; de asemeni, neîngrijirea copiilor este echivalentul unei crime. Indiferența față de cazurile delicate, ce necesită ocrotire, este un indicator esențial al egoismului postmodernist. Persoana refuză orice implicare, deoarece consideră că are alt fel de priorități care țin strict de ascensiunea sa pe scara socio-economică, pasând totodată responsabilitatea pe umerii Bisericii, al statului ori al altor instituții specializate spre a acorda asistență socială așa cum se cuvine – de fapt, standardizată, deoarece se adresează unei mase defavorizate privită în întreg, nu în particular, cum s-ar fi petrecut probabil lucrurile în sânul familiei.
Alt aspect important care I se poate imputa Bisericii este inexistența unei coerențe în ceea ce privește doctrina socială. M. Neamțu spunea că doctrina socială aparținătoare Bisericii este cuprinsă în lecția slujirii aproapelui fiecăruia ca icoană a Creatorului; este ceea ce noi numim astăzi Liturghia de după Liturghie, datorită căreia reușim să punem în practică îndemnul pe care Hristos l-a dat de în jertfa Sa care se actualizează în permanență în Biserică, aceea de a ne jertfi noi toți, la rândul nostru, pentru sei de lângă noi .
III. CONSECINȚELE LUMII MODERNE: SPIRITUALITATE VS. CONSUMISM
Subiectul de față reprezintă o problemă umană în general, este o presiune pentru ființă denumită om; nu este doar o controversă, ci o permanentă responsabilizare: discutăm despre faptul că spiritualitatea ortodoxă se asociază cu societatea consumistă și se luptă cu realități pe care nu le-am mai disputat pană acum.
Aceste provocări și lupte continuee sunt reale probleme teologice, deoarece știm cu toții că spiritualitatea europeană și creștinătatea, de-a lungul timpului au cercetat despre ființa umană ca și consum, blamând fastul, iar după aproximativ un mileniu și jumătate s-a conturat o idee diferită care a susțnut îndeosebi prosperitatea și belșugul.
Deoarece împlinirea spirituală a fost percepută mai presus ca bunăstarea materială pană la Renaștere și Reforma protestantă, întreaga viață creștină s-a construit pe idee autocontrolului și a renunțării. De la Reformă, creștinătatea a îmbrățișat o altă idee și anume aceea că Dumnezeu fiind bun dorește ca oamenii să fie fericiți, în consecință, bogați și îndestualți. În felul acesta a apărut societatea de consum, altfel spus, societatea modernă. Din momentul apariției acestei oscietăți de consum, evoluția omenirii s-a identificat cu această idee, fiind strâns legate de aceasta și marile descoperiri geografice, colonizările, revoluțiile, dezvoltarea economică, tehnică și științifică. Cu toate acestea, tot datorită acestei noi concepții, omenirea s-a regrupat în blocuri și au apărut noi boli.
După cum am afirmat anterior, problematica spiritualității și consumismului este una teologică și apoi una economică, socială, culturală și umanistă.
Puși în fața acestei probleme, trebuie să adoptăm un comportament ferm și sincer, unul ipocrit fiind exclus. Datorită existenței societății de consum, oamenii de pretutindeni se pot întâlni, realizând numeroase lucruri benefice. Omul nu poate blama evoluția economică, tehnică sau științifică, pentru ca această evoluție reprezintă misiunea, fundamentul și soarta lui; toți creștinii secolului XXI, trăiesc prin societatea de consum și beneficiază de progresele obținute cu ajutorul acestei societăți.
Având în vedere că realitatea, viața și împlinirea omului nu sunt statice ci dinamice, creștinii ortodocși conștientizează ca legea dezvoltării nu poate fi evitată.
Dumnezeu a creat lumea cu energiile sale necreate, astfel că noi suntem energie și expansiune. Nu avem nevoie de impulsuri din partea altor persoane pentru a participa la dezvoltarea științei, tehnologiei și tehnicii, deoarece noi știm că aceasta este misiunea noastră. De aceea, cel care inițiază și promovează ideea de noutate și de dezvoltare materială, pentru a nu se contrazice pe sine însuși, Biserica, societatea și chiar propria teologie, trebuie să fie teologul ortodox.
Și totuși, problema rămâne în sensul că în forma lui actuală (unilaterală și extremă) raportul dintre acumularea materială și împlinirea spirituală– ca raport între consumism și spiritualitate – apare inevitabil exclusiv și antagonic.
Raportul dintre „a avea” și „a fi” impune în mod cert, o prioritate.
a) Ființa și sensul omului
Discutând despre consumism și spiritualitate, despre raportul dintre „a avea” și „a fi”, înseamnă să precizezi sensul și ființa omului. Orice discuție care are la bază omul presupune ca afirmație primă esența spirituală a omului. Discuția despre om înseamnă a vorbi despre spirit, deoarece dacă înlăturăm ori evităm spiritualitatea acestuia, atunci nu mai rămâne absolut nimic de spus despre om.
Însă a vorbi despre duh înseamnă a spune de baza, esența și maximul ființei. Prin urmare, doar spiritul există, doar el este ființă și oricare altă existență își capătă ființa, dăinuie și este determinată de acesta: „Duhul este cel ce dă viață; trupul nu folosește la nimic”. Persoana umană trebuie să conștientizeze absolutul și prioritatea spiritului, să realizeze din punct de vedere al existenței că „sufletul este mai mult decât hrana și trupul decât îmbrăcămintea”.
Toată rațiunea pleacă de la ideea că duhul este baza ființei, că o determină în întregime și numai el este existența deplină; deci, fără el, orice existență nu are valoare.
Întreh universul există, dăinuie, fiind produs de spirit.
Din această cauză, omul trăiește, chiar dacă e și materie „nu numai cu pâine ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. Punctul de plecare al oricărei creaturi materiale ori spirituale nu este dup cum s-ar crede ordinea naturală, ci mai degrabă Spiritul absolut. Viața și hrana tuturor creaturilor este „pâinea cea vie care s-a pogorât din cer” , deoarece numai spiritul este cel care asigură viața și doar „cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci”.
Rostul, adevărul și destinul omului reprezintă esența spirituală, și eventual deschiderea lui către absolut. Oricare om adevărat simte și știe că „împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul lui”. A-ți înțelege ființa, a socoti și a-ți înțelege rostul înseamnă prin urmare a te angaja cu totul întru spirit,care este „comoara cea ascunsă”, dar și „de bucuria ei, a te duce, a vinde tot ce ai și a o cumpăra”. De fapt nu există variante: nu este doar o neîmplinire să te decizi total întru spirit ci este o ratare și o alunecare a ființei în neființă. În lipsa spiritului, ființa devine nimic, prin prisma spiritului ea este totul. Nimic nu e posibil fără spirit, dar prin el toate sunt cu putință.
Spiritul omului este grăuntele ca de muștar pe care unele persoane nu îl mai regăsesc, îl uită sau îl ocolesc, dar care în mod vădit este unica forță, care are posibilitatea „să mute munții”, singura putere prin care ființa umană poate cuprinde întreaga lume ca un copac miraculos unde „vin păsările cerului și se sălășluiesc în ramurile lui”.
Pentru că spiritul este libertate, tărie sufletească, alegere și hotărâre, numai ca spirit omul este ființă și valoare. Fără spirit și implicit fără libertate, orice existență devine obiect fără valoare sau totală dependență. Așadar, spiritul echivalează cu libertatea, iar puterea libertății rezidă tocmai în posibilitatea de a alege pentru ca hotărârea este ființa umană și conștiința în dezvoltare, iar fără această determinare, omul ar fi mort: „Domnul este Duh, și unde este Duhul Domnului, acolo este libertate”.
Deoarece libertatea înseamnă putere de decizie, ea are deseori o trăsătură morală; aceasta este obligată să se definească în bine sau rău. Cea din urmă libertate, și anume, libertatea pentru rău, este anhilată de Sfânta Scriptură: „Trăiți ca oamenii liberi, dar nu ca și cum ați avea libertatea drept acoperământ al răutății…”.
Libertatea creștină este slujirea sufletului de trup și presupune totodată împlinirea întru spirit. Cel ce înjugă libertatea la carul trupului încearcă de fapt să pună căruța înaintea cailor, deoarece răstoarnă ordinea ființei, loc unde spiritul trebuie să fie suveran. Din această cauză, mai mult decât oricare religie, învățătura de credință creștină trage un semnal de alarmă: „să nu folosiți libertatea ca prilej de a sluji trupului…”.
În orice religie este recunoscută dualitatea omului, ca realitate spiritual-materială, însă nu este înțeleasă asemănător.
A fi liber înseamnă a înțelege că împlinirea nu există decât în spirit, și că trupul fără suflet este poftă irațională și trecere în neființă.
Sfântul Maxim Mărturisitorul și Părinții Mari ai teologiei creștine ne-au arătat că păcatul și pofta nu sunt decât mișcări iraționale ale sufletului și pun la îndoială Rațiunea și Firea. În acest sens, gândirea biblică, a accentuat căderea în neființă, dând următorul sfat: „nu vă potriviți poftelor de mai înainte, din vremea neființei voastre”.
Datorită existenței acestui dualism între materie și spirit, omul are puterea de a decide și rodi partea pe care o alege și nimic nu îl poate opri să se dezvolte trupește.
Umila existență a omului presupune lucrare și împlinire. Însuși Iisus Hristos prezintă viața veșnică ca împlinire a omului, ca un ospăț continuu: „ca să mâncați și să beți la masa Mea, în împărăția Mea”.
Împlinirea spirituală nu anulează dimensiunea trupească a ființei umane, deci nu putem vorbi de anihilare ci de urmare a justei ordini care demonstrează că nu există o împlinire a materialului decât numai prin conformarea după spirit, conformare care duce la împlinirea veridică a omului, fiind expresia libertății lui permanente. Chiar dacă omul are întotdeauna posibilitatea de a decide, numai acea decizie care are în vedere adevărul spiritului se dovedește a fi constructivă: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi folosesc. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc”.
Din acest punct de vedere, omul nu este altceva decât posibilitatea de a alege între trup și suflet. Sfântul Ioan Gură de Aur, afirmă: „în tine este a face trupul duhovnicesc sau sufletul trupesc”, iar Părintele Arsenie Boca întărește această hotărâre mărturisindu-ne că „de cârma minții atârnă totul”.
Împlinirea trupescului nu este decât război contra firii și dezmierdare, adică suferință și eșec definitiv: „V-ați desfătat pe pământ și v-ați dezmierdat; hrănit-ați inimile voastre în ziua înjunghierii”.
Împlinirea omului se obține decât prin conformarea după fire. Dacă înțelegem ce este împlinirea, îndeosebi a persoanei, înseamnă să înțelegem că aceasta este o lucrare fără întrerupere a Creatorului. De aceea, atât omul cât și Creatorul se dovedesc eficienți atunci când descoperă și cultivă sensurile firii și nu atunci când le contrazice. Întrucât firea arată rațiune și un rost al tuturor existențelor, cu cât omul înțelege mai bine ordinea aceasta, cu atât îi cresc șansele de a progresa.
În fața acestor determinări, împlinirea omului nu constă într-o abținere: „Și cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot?”. Orice împlinire a omului, reprezintă un act expres al Spiritului și Ființei supreme: „Așa este împărăția lui Dumnezeu, ca un om care aruncă sămânța în pământ. Și doarme și se scoală, noaptea și ziua, și sămânța răsare și crește, cum nu știe el”.
Împlinirea prin forțare sau contrazicere este neînțelegere și lipsă de credință, deoarece Creatorul va purta tot timpul de grija creaturii sale: „dacă voi, răi fiind, știți să dați fiilor voștri daruri bune, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duh Sfânt celor care îl cer de la El!”.
Dorința de a progresa cu orice preț duce la boala ce nu mai poate simți Ființa și Pronia, și anume stresul. A fi împlinit înseamnă a te odihni în siguranță că ești întru ființa aceea care susține toate și nu o luptă cu disperare cu scopul de a apuca mai mult și mai mult.
Numai credința și certitudinea pot învinge stresul. Împlinirea omului nu constă numai în bucuriile materiale ale sale, ci în conștiința suverană că e prins în certitudinea veșnică: „Nu vă îngrijiți pentru sufletul vostru ce veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca; oare nu este sufletul mai mult decât hrana și trupul decât îmbrăcămintea?”
Până la urmă, mulțumirea este dată de suveranitatea sufletească, cea care, fiind întrebată, „când v-am trimis fără pungă, fără traistă și fără încălțăminte, ați avut lipsă de ceva?”, ea răspunde: „De nimic!”; deoarece „împlinirea” materială niciodată nu aduce certitudine și sațiu, deoarece acestea fac parte din cadrul altei ordini, cea a spiritului.
Adevărul ființei umane constă atât în superioritatea absolută a sufletului în fața trupului, cât și în controlul sufletului asupra trupului, deoarece sufletul nu este numai superior în fața trupului, dar se împlinește prin restrângerea tendințelor trupului. Mântuitorul ne învață: „Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor. Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. Fericiți cei blânzi că aceia vor moșteni pământul. Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura”.
Împlinirea ca om rezidă tocmai în forța cu care persoana își controlează partea trupească și în același timp își asumă devenirea ei, condiția existențială precum și moartea: „chiar dacă omul nostru cel dinafară se trece, cel dinăuntru însă se înnoiește din zi în zi. Căci necazul nostru de acum, ușor și trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veșnică”.
De asemenea, împlinirea omului presupune în mod imperios necesar supunerea trupului așa cum ne învață și Sfânta Scriptură, în fața unor ziduri ce sunt de rea-voință, Mântuitorul însuși „nu a putut să facă acolo nicio minune”.
În ființa umană există doar o cârmă, aceea spirituală, prin intermediul căreia se conduce persoană umană în întregimea ei, trup și suflet.
A înțelege că legea ființei este de fapt legea suveranității spiritului, și înseamnă „a căuta mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate celelalte se vor adăuga”.
Baza în ceea ce privește legea consumismului este ideea că doar în producerea și consumarea drept permanentă accelerare își dă măsura omul, trăiește cu adevărat și chiar se împlinește. Însă legea spiritualității acestuia ne arată că: adevărul, măsura și împlinirea omului nu există în puterea lui de a crea și de a depăși dimensiuni naturale, mai degrabă în atitudinea lui spirituală vizavi de acestea: „Cel ce este credincios în foarte puțin și în mult e credincios; și cel ce e nedrept în foarte puțin și în mult este nedrept”. În ceea ce privește materia legea esterelativă, limita, devenirea și moartea, reprezintă o „bogăție nedreaptă” pentru acel omu conștient care este dornic dornic să se împlinească.
Din acest motiv, superioritatea omului rezidă tocmai în aceea că omul înțelege că nu trebuie să fie condus de realitatea care îș poate duce la pieire, ci din contră, trebuie să o manevreze astfel încât să o transforme într-un mijloc de obținere a vieții eterne, cum însuși Mântuitorul ne spune: „Faceți-vă prieteni cu bogăția nedreaptă, pentru ca atunci când veți părăsi viața să vă primească în corturile cele veșnice”.
Omul adevărat se cunoaște din dimensiuni mici, astfel că orice atitudine și acțiune trupească arată întreaga personalitate a individului. Împlinirea omului constă în angajarea și atitudinea spirituală față de universul natural, începând cu corpul propriu: Că patria începe-n trupul său / Și crește în ceilalți în armonie”.
Omul înseamnă dinamică și energie continuă, dar nu se pune problema de o dinamică fără sens ci o dinamică exactă, iar ființa lui îi arată că unica împlinire este aceea întru spirit.
Din punct de vedere al unității persoanei și a sensului ei, nu dăinuie corporalitatea de sine ci doar în sensul transfigurării prin prisma sufletului și al înduhovnicirii. Din acest motiv, împlinirea omului este tocmai această ascultare duhovnicească a trupului, prin intermediul căreia omul superior vede corporalitatea transcendentă, în sensul destinului spiritual și etern al acesteia: „De aceea, noi nu mai știm de acum pe nimeni după trup; chiar dacă am cunoscut pe Hristos după trup, acum nu-L mai cunoaștem. Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi” .
Aceasta este acumularea adevărată, dinamică, precum și ascensiunea și împlinirea organică a persoanei umane.
b) Legea spiritului
Raportul dintre consumism și spiritualitate se luminează și se tranșează mai tare dacă – având ca punct de plecare ideea omului ca spirit – menționăm spiritul ca lege, precum și drept criteriu și imuabilă dimensiune, eternă și inexorabilă a ființei, lege unde se încadrează și omul.
Paradoxul imuabilitate-noutate, care guvenrează întreaga realitate spirituală reprezintă dimensiunea primă a legii spiritului.
Spiritul trebuie să fie identitate ireductibilă deoarece fără identitate ar fi non-valoare. Această valoare despre care discutăm este chiar identitatea specifică și durabilă. În spiritul omului trebuie să existe ceva veșnic la fel, pentru că numai în felul acesta se asigură adevărul, siguranța și continuitatea ființei.
Acel ceva care rămâne veșnic la fel, rămâne axiomatic, deoarece, fără el orice afirmație devine imposibilă: „La voi însă și perii capului sunt numărați”.
Orice existență spirituală este veșnică în esența ei. Spiritul nu există inform ci el este conștiință, ceea ce înseamnă persoană. Persoana ca spirit este deschidere totală, iar esența ei veșnică este dinamică. Ceea ce este nemaipomenit, este faptul că acest imuabil face posibilă noutatea. Spiritul este capacitatea de infinit, acesta fiind și motivul pentru care esența lui imuabilă, reprezintă temelia sau arcul care e capabil să lanseze săgeata noutății. Noutatea în sens propriu nu este posibilă în universul natural deoarece legile lumii naturale sunt monotonia și mecanicul.
Deoarece noutatea înseamnă inițiativă, adică libertate și decizie, e clar că acestea sunt posibile doar în spirit. De asemenea, mentalitatea consumistă dorește să dețină ca bază ideea de nou, dar încercarea ei este în caderul universului natural unde așa după cum am discutat mai înainte, nu este posibilă noutatea ca sens propriu, astfel deci ideea consumistă se arată împroprietate și iluzie.
În lumea spiritului, persistă libertatea adică imposibilitatea și responsabilitatea de a manevra persoana, în timp ce ideea consumistă are ca fundament ideea manevrabilității absolute, astfel încât dacă ceva ori cineva nu este manevrabil se stopează realitatea consumistă. Un fapt dovedit de spirit este acela că în ființă își areexistența și se păstrează ceva care nu poate fi manevrat. În măsura în care responabilitatea este exercitată, omul ia conștiință de sine precum și de ceilalți, orice asemenea conștiință fiind posibilă doar prin responsabilizare după cum spune: „Suntem în stare de o reciprocă sfătuire și încurajare numai când simțim răspunderea unuia pentru altul”.
Fiind deschidere, spiritul este iubire, iar iubirea este responsabilitate, ceea ce presupune că manevrarea este imposibilăâ: „Iubirea este cea care-l împiedică cel mai tare pe om să devină maleabil… Omul care iubește un om sau o existență consideră ființa prețuită exact și cu grijă, el se uită cu mare atenție să vadă dă mai este ceva ce el încă nu iubește…”. Fundamentală este manevrabilitatea, însă, în consumism; în lumea lui, unde „omul doar se lasă aruncat dintr-o parte în alta”.
Posibilitatea de a manevra reduce persoana la condiție de obiect și deci la non-valoare.
Succesul, amploarea și dinamismul consumismului depind de această degradare a persoanei; iar prin aceasta, succesul se dovedește o simplă accelerare mecanică, dar și o eșuare, deoarece este o degradare, nu un câștig al ființei, singurul succes se dovedește real, peren
Fiind deschidere responsabilă și libertate, spiritul este într-un mod necesar relație, deci, comunicare, legătură și împărtășire organică. Dupcă cum am văzut spiritul este imuabil, dacă ne referim la identitate. Însă, el este și relație, deschidere și împărtășire. Orice conștiință este o centralitate, deoarece doar așa reprezintă identitate, dar fiecare centralitate prin altă conștiință se obiectivează.
Orice conștiință,fără relație, ar fi pură subiectivitate, deci iluzie; doar relația, deea ce înseamnă reflectarea ori răspunsul unui „tu” dă obiectivitatea ori certitudinea unui eu: „numai prin mine știu totul, dar fără tine și el n-aș ști nimic sigur”. „Eul” este conștiința doar în raport cu „„el” și cu tu”; spiritul uman nefiind altceva doar „răspunsul omului la tu-ul său”. Ființa umană nu este o simplă rațiune în sine și pentru sine, ci este o rațiune deschisă, care se află în relație. Omul e cuvânt pentru că e cuvânt pentru alții. Doar în acest fel, se observă că spiritul este deschidere și dinamism ca și comunicare la nivel organic. Relația spiritului nu este doar comunicare, ci este chiar împărtășire, deoarece relația organică este de bază pentru viața spirituală. Legătura este o necesitate ființială, întrucât contactul eului cu tu are în vedere: „propria sa ființă… atinge o suflare a vieții veșnice”. Viața, ființa și lucrarea spiritului nu se pot descrie și înțelege decât prin prisma paradoxurilor. Putem înșelege, dar, condiția paradoxală a spiritului, numai dacă vom avea în vedere experiențele fiecărei persoane umane. Fiecare din noi în parte vom experimenta deplin și organic faptul că, cu cât vom inta mai adânc în relație cu altă ființă umană, cu atât ne vom cunoaște mai mult propria persoană.
Cu siguranță nu prin auto-scrutare egoistă și închisă ne vom putea cunoaște pe noi înșine, ci doar prin comunicarea și relaționarea cu celălalt. Calea spre mine va trece obligatoriu prin celălalt, prin tine, și doar aceasta este cunoașterea adevărată de sine și sporul autentic în ființă. Mă voi conștientiza și mă voi împlini doar prin intermediul tău, în prezența altuia; și tu la fel: te împlinești și te conștientizezi doar prin mine, numai în prezența unui al treilea. Orice eu se poate afirma drept valoare și identitate nu doar pentru că se luciditează astfel, ci deoarece este afirmat ca atare într-o relație de către „tu”,te găsești în prezența unui „el”.
Realitatea și necesitatea spiritului drept relație înseamnă disponibilitate, angajare pentru altul și pentru ceilalți. Consumismul reprezintă disponibilizare esențialmente pentru sine și pentru ceilalți indisponibilizare. Anumiți gânditori au putut observa destul de pertinent și acut că „ființa absolut indispensabilă pentru ceilalți nu-și recunoaște dreptul de a dispune liber de sine”; deci, ni se impune paradoxual că cu cât vom deveni mai disponibili pentru alții cu atât de fapt ne vom afirma libertatea, așa că cu cât ne vom închide mai mult față de ceilalți ca acțiune cu atât ne vom refuza libertatea. Așadar este o mare problemă de consecvență după aceea în a recunoaște faptul că indisponibilitatea este nebunie, că aceasta „implică mereu noțiunea de alienare”, în cel mai propriu sens; așa că nu numai înstrăinare față de ceilalți ci și înstrăinare de sine prin aceasta, însuși.
Drept spirit, persoana este ceea ce poate fi cel mai dinamic în cadrul unei ființe, este dinamica însăși a ființei. Aceasta nu există numai în disponibilitate și deschidere, termenul ei însăși suprapunându-se în totalitate cu aceasta. Însă deschiderea ei nu este doar o disponibilitate ca principiu, ci efectiv este solicitare, apelare și răspuns, așadar dăruire. Această condiție de dăruitor reiese în cel mai bun mod din constatarea că orice om în parte are nevoie și ține într-un mod care nu poate fi reprimat să apeleze pe ceilalți și așteaptă cu nerăbdare să fie solicitat de aceștia, că toată viața fiecăruia dintre noi este de fapt un răspuns la solicitare și nu putem supraviețui decât din el: „Fiecare simte puterea solicitării altuia și nevoia de a solicita pe alții”.
Orice „eu” nu este practic „eu” decât din momentul în care este rostit „tu”; tu-ul este o obiectivare a eu-lui, care se confirmă de către el. Astfel devenim și noi înșine prin intermediul celorlalți, ne împlinim doar prin ei: „Mă împlinesc prin Tu; devenind Eu, îl rostesc pe Tu”. Prin urmare viața și împlinirea oricăruia dintre noi este celălalt, deoarece apelul și răspunsul reprezintă o atenție iubitoare, un schimb de daruri, un dar la cel mai înalt grad.
Viață fără iubire nu există, din acest motiv împărtășirea și dăruirea sunt condiție de bază a persoanei. Vitalul maxim ori supremul ființei ca spirit nu va consta decât din dialogul unde o conștiință solicită expres și i se răspunde pe măsură: „Fiecare trăiește cu adevărat ca eu numai știind de tu și de el, numai știind că se știu și ei ca eu cu atenția ascultătoare, solicitantă și comunicantă îndreptată spre sine, care e văzut de ei ca tu și el, sau cu această atenție îndreptată spre alții…”.
Toți ne simțim și ne vrem un centru al conștiinței, de putere și de voință. Însă acestea nu reprezintă obiective în cazul în care nu se aplică practic, adică înspre altul. Altfel spus, puterea mea este reală nu static, nu în sine, ci în act, adică efectiv în dăruire. Calitatea mea, voința și puterea sunt reale în cazul în care sunt pentru altul; și, tot așa, puterea lui este reală în cazul în care îi simt solicitarea răspunzându-i în același timp.
Fiecare este real și puternic prin celălalt, prin răspunsul pe care îl dă, deoarece acel răspuns reprezintă o amplificare, o reflectare și obiectivare a conștiinței. În orice măsură de conștient și voluntar s- ar afla, nimeni nu este sigur de puterea și calitatea sa decât din momentul în care primește cereri și răspunsuri, din ele.
Conștiința desăvârșirii prin celălalt dar, însă și a lui prin intermediul meu reușește să se exprime printr-o nevoie nesfârșită de dăruire. Aceasta este și bucuria de a împlini pe oricare altul și din acest motiv de a reuși să te împlinești tu însuți. Așadar, cele două ajung până într-acolo încât să se identifice, deoarece bucuria împlinirii mele va ajunge să fie bucuria de a putea să împlinești pe cineva oarecare. Conștiința reciprocității va ajunge o amplificare reciproc,ă un lanț, o dialectică bucuroasă fără un punct terminus: „Dați și vi se va da. Turna-vor în sânul vostru o măsură bună, îndesată, clătinată și cu vârf; căci cu ce măsură veți măsura, cu aceeași vi se va măsura” (Luca 6,37-38). Potrivit acestor constatări, s-a putut observa că sufletul ori persoana nu este decât „o infinitate a setei de dăruire”. Persoana și spiritul sunt dăruire deoarece sunt maximul ființei ca act sau însăși ființa în expansiune.
Relația, solicitarea, nevoia de celelalte existențe, răspunsul dar și dăruirea reprezintă condiția ființei la modul general.
Însă dăruirea ca spirit a persoanei nu poate fi egală cu dăruirile din cadrul universului natural; dăruirea spiritului fiind suprem și maximum. Ea este absolută, este un dor nespus de absolut precum și de sentimentul plinătății și al atingerii lui. În interiorul oricărui om există o sete și o foame nemărginită, dorința de sațietate și „nevoia de durată absolută și dorul după o desfătare fără margini”. Însă această sete care îl arde – într-un fel sau altul –oricare om ar fi, este practic imposibil de stăvilit. Orice gustare a vreunei valori face să sporească nevoia de o gustare nouă cât și setea dar și sentimentul chinuitor, în ciuda faptului că vom gusta iarăși totuși nu o să ne săturăm, într-un chin fără margini. Dovada cea mai clară a acestei sete care nu are sfârșit sunt însăși dependențele omului și viciile de care nu vrea să se lase, întrucât nu sunt decât refulata formă a acestei necesități fără de margini.
Consumismul are la bază această nevoi ale omului care nu se sfârșesc. Opinia lui – cum că omul este la nesfârșit o dorință– este cât se poate de corectă, doar că rezolvarea nu este adevărată. Deoarece, performanțele și gustările pe care consumismul le oferă, chiar dacă ar fi în permanență superioare și noi celor de dinainte, dă tot calitățile naturale ale lumii, ce nu-l pot satisface și odihni sub nici o formă pe om. Așa încât le consumă mai performant și mai mult, „cu cât atinge mai mult, cu atât devine mai neîmpăcat”.
Odihna și certitudinea pe care omul le caută se dovedesc a fi de negăsit în cadrul datelor lumii acesteia; din acest motiv, consumismul va fi mereu o accelerare continuă a setei și niciodată o potolire. Din experiență vedem că există și o astfel de potolire la nivel real a acestei sete, cu siguranța odihnei și împăcării. Drept spirit, omul va înseta de fapt de suflet și nu se va sătură decât numai cu acesta: „un om sau un adevăr sau o iubire sau o frumusețe este o bogăție fără preț a vieții, este un ospăț pentru nesațiul sufletului înfometat”. Cu privire la tot ceea ce există pe suprafața acestui pământ, doar omul este capabil să îl sature pe om, deoarece foamea și setea adevărată este aceea după spirit; întrucât adevărul suprem al omului este acela la nivel spiritual. Prin prisma împărtășirii de spiritualul adânc al unui om putem simți oarecum„o împărtășire a absolutului”.Cât se poate de adevărat este că nici împărtășirea de spiritul omului nu asigură o stăvilire totală, definitivă; dar nici omul nu-l mai satură pe om.
El însetează în continuare, după mai mult spiritual și este nevoie să recunoaștem că el însetează de fapt după Dumnezeu, singurul care-L poate stăvili pe deplin; doar Dumnezeu îi poate asigura omului hrana de care are nevoie. Prin faptul că nu ne putem potoli nici măcar prin gustarea spiritului uman care este deosebit nu înseamnă că este o potolire falsă, ci că nu am ajuns încă la punctul final, că încă ne aflăm suntem pe cărare: „foamea și setea mea sunt semnul că Dumnezeu vine”.
Deosebirea dintre potolirea pe care o oferă consumismul și cea pe care o oferă persoana umană este valabilă și integrală. Deoarece consumismul – în ciuda faptului că se potolește un moment – nu poate oferi vreo certitudine, în timp ce gustarea spirituală – nu oferă capătul drumului – dar oferă o certitudine a atingerii lui. Astfel, gustarea spirituală se arată ca un drum nesfârșit în această lume, însă drumul cel adevărat, în timp ce consumismul se dă de gol că este un drum rătăcitor, fals, care nu ajunge nicăieri. Simpla gustarea pe care consumismul o oferă e o mâncare dulce pentru început, dar amară la sfârșit; gustarea spirituală, în schimb, este amară prima oară și dulce la final.
Valoarea și performanța consumismului se pare că ar consta în oferta de plăceri, satisfacții precum și valori concrete, într-un urcuș ce nu are niciodată sfârșit. În cazul în care este astfel, atunci consumismul trebuie să fie mentalitatea cea mai optimistă și condiție umană concomitent. Experiența dovedește însă altceva. Acei gladiatori care s-au preocupat foarte mult de sensul și ființa omului, de condiția pe care o are spiritul, au arătat fără tăgadă că „rădăcinile metafizice ale pesimismului sunt și cele ale indisponibilității”. Despre consumismspunem că el constă în disponibilitatea materiei, niciodată a persoanei; în interiorul lui oferindu-ți-se orice, însă nu persoana ca spirit. Se poate să dispui în acesta de persoana privită ca obiect, dar privită ca spirit aceasta e închisă, fără disponibilitate. Așa după cum ne dăm seama, aceasta este sursa ce provoacă un pesimism absolut, deoarece am văzut că ființa umană nu se satură fără spirit. Doar spiritul poate fi un temei al optimismului, dar nu este oferit în această lumea consumistă. Valorile și satisfacțiile consumiste – oricât ar fi de noi și în același timp de performante – nu pot oferi nici o siguranță și din această cauză se dovedesc iluzorii; în interiorul lor, omul nu va găsi temelia sigură pentru optimism.
Optimismul se bazează pe altceva. Are nevoie nu de noutăți, performanțe, potoliri și satisfacții parțiale, ci mai mult decât orice de certitudinea atingerii totului. Acesta e adevărat numai acolo unde este odihna și tihna acestei certitudini. Pentru a fi atins un optimism real, omul are nevoie să audă că Absolutul însuși îi zice: „Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi” (Evrei 13,5) precum și să audă absoluta promisiune: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11,28). Nu este adevărat optimismul în cazul în care nu este absolut; dar, optimismul absolut nu-l poate oferi decât Dumnezeu – Absolutul. În această luma consumistă, acesta este întotdeauna promis dar niciodată experimentat, rămânând în acest fel o iluzie și un fals. Pentru a ajunge la optimism trebuie să simți, să te afli în odihnă și să mărturisești cu inima împăcată: „Celui cu mult nu i-a prisosit și celui cu puțin nu i-a lipsit” (II Cor. 8,15). Dar, acest lucru este aproape imposibil în această lume consumistă, care este mai degrabă contrariul.
Consumismul este o puternică ispită prin puterea îndrăznelii, și prin ideea că acesta încearcă absolut orice, îndrăznește orice și, în acest fel, poate ajunge să atingă orice. Fără îndoială, îndrăzneala este, forța motrică de bază a consumismului. Deci, legea spiritului se arată contrarie mai exact. Scriptura ne îndeamnă: „nu cugetați la cele înalte, ci lăsați-vă duși spre cele smerite” (Rom. 12,16), asigurându-ne, fără nici o îndoială că „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă iar celor smeriți le dă har” (Iacov 4,6). Tot așa, Tradiția dintotdeauna a Bisericii și marii dascăli pun accentul cu vehemență cum că „omul are trebuință de smerita cugetare și de frica lui Dumnezeu totdeauna, ca de suflarea ce iese din nările lui”. Prin intermediul eternei convingeri, învățătura creștină de credință ne avertizează de următoarele „toți cei ce s-au nădăjduit în sine au căzut”.
Nu contează câtă credință ar pretinde cineva că are în lumea consumistă, neputându-se nega faptul că baza mentalității și a condiției din era consumistă este îndrăzneala. Credința pe care Biserica o arată este că lumea spiritului, adică lumea dumnezeiască are o altă lege. Aceasta se bazează pe – cere și cultivă – tocmai contrariul îndrăznelii, adică pe smerenie. Foarte departe de a face aprecieri cu privire la îndrăzneala, legea spiritului o osândește. Aceasta ne cere următoarele: „du-te, roagă-te lui Dumnezeu ca să-ți dea plângere în inima ta și smerenie și ia aminte totdeauna la păcatele tale și nu judeca pe nimeni ci te fă dedesubtul tuturor!”. Forța, valoarea și actul cel mai înalt al omului nu sunt îndrăzneala ci altceva: „aceasta este lucrarea cea mare a omului, ca greșeala sa să o pună asupra sa înaintea lui Dumnezeu și să aștepte ispita până la răsuflarea cea mai de pe urmă”.
Sufletul sau spiritul are o condiție considerată paradoxală, din acest motiv și urcușul lui este la fel. Îndrăzneala ridică omul mai presus de realitate, îl face să fie superficial și îl împiedică în a pătrunde și a înțelege baza realității. Doar smerenia poate să-i permită să coboare la rădăcină, care este baza realității, ființei și adevărului. Smerenia reprezintă aderare la baza ființei, disponibilizare, asumare a temeliei, și dăruire pentru tot în fața tuturora. A fi îndrăzneț înseamnă a te despărți de certitudine, de bază și mai ales închidere și separare față de ceilalți.
Prin coborârea la baza cea de jos a ființei, smerenia reprezintă conștientizare și trezvie, în timp ce îndrăzneala reprezintă riscul supraaprecierii și oricum, ar fi o separare de ființă în totalitatea ei . Din această cauză, „Oricine se va înălța pe sine se va smeri și cine se va smeri pe sine se va înălța!” (Matei 23,12; Luca 14,11). Pare ca îndrăzneala să poată asigura o reușită, deoarece atacă în forță. Însă pătrunderea, reușita intrării în cunoaștere și în ființă n-o asigură doar forțarea ci înțelegerea și convingerea. Dovada cea mai solidă pentru aceasta va fi experiența iubirii: unde nimeni nu răzbește în iubire prin intermediul forței, prin îndrăzneală, ci doar prin convingere.
Îndrăzneala are succese facile și rapide; acelea definitive și adânci le poate obține doar smerenia. Numai aceasta „poate să scoată pe om chiar din adâncuri, măcar de ar fi păcătos ca un drac” doar ea reușește să vindece în mod real, pentru că „aceasta este vindecarea omului și aceasta vrea Dumnezeu: să-și arunce omul greșeala asupra sa înaintea lui Dumnezeu”. Cu scopul de a conștientiza pe deplin deosebirea totală dintre adevărata lege a spiritului și mentalitatea consumistă este convingătoare istoria unui experimentator bătrân al acesteia: „Povestesc unii despre un bătrân oarecare că a petrecut șaptezeci de săptămâni, mâncând odată în săptămână. Deci se ruga lui Dumnezeu pentru un cuvânt din Scriptură, să i-l descopere, și nu-i descoperea Dumnezeu. Astfel, și-a zis în sine: «Deși am făcut atâta osteneală, încă nimic n-am câștigat. Voi merge de acum la un frate și-l voi întreba!» Și dacă a închis chilia, vrând să plece, a fost trimis îngerul Domnului la dânsul, grăind: «Șaptezeci de săptămâni ai postit și nu s-a apropiat rugăciunea ta de Dumnezeu. Iar când te-ai smerit a ieși la fratele tău, sunt trimis să-ți vestesc ție cuvântul!»”. Despre smerenie spunem că nu este nu doar legea lui Hristos Iisus, ci și legea ființei, neputându-se scăpa nici un om în cazul în care dorește să rămână om. Această lege este înscrisă în noi și dacă n-o respectăm ne distrugem; ea fiind nu doar imanență ci și transcendență.
Diferența dintre smerenia creștină și îndrăzneala consumistă este mult mai mare. Legea spiritului nefiind doar smerenie ci și neîndrăzneală, într-un fel. Nu este vorba de neinițiativă. Din contră: inițiativa profundă, reală, care mută munții și ajunge să atingă temeliile ființei se poate exprima doar în lumea spiritului. Este vorba și de prețuirea nesfârșită față de semeni, respectarea ființei întregi, solidaritatea ca valoare supremă. În lumea sufletului trebuie și poți să ai în orice moment inițiativa faptei bune și a gândului, dar s-o faci din afecțiune, respect și prețuire nesfârșită pentru ceilalți. În aceasta, trebuie fiecare „să-și silească gândurile sale și să-și taie voile sale pentru Dumnezeu”, pentru a avea conștiința răspunderii și a datoriei până acolo încât „câți pași face… sau câte picături bea… să le vestească bătrânilor, ca nu cumva să greșească întru dânsele”.
Luptătorii din lumea spiritului, în orice caz, au experimentat ajungând la concluzia de față „asemenea este îndrăzneala cu arșița cea mare care, când se face, toți fug de la fața ei și rodul pomilor îl strică”. Această pretenție de a da socoteală de toate înaintea celorlalți pare poate excesivă și nerealistă. Dar în esență ea se dovedește necesară și valabilă, pentru că oricât de puternică și de pozitivă ar fi o inițiativă, aceasta devine constructivă numai în momentul în care ține seamă de toți, de ființă în totalitatea ei, cu responsabilitate și cu respect total. Fără prețuire totală, fără responsabilitate și iubire față de toți, oricare inițiativă ar deveni condamnabilă și dăunătoare.
Însă, mai mult decât „neîndrăzneală” și smerenie, lumea spirituală pretinde supunere și ascultare. Orice s-ar spune, oricâtă iubire, oricât respect și prețuire ar intra în această lume consumistă, ascultarea drept formă cea mai radicală de smerenie nu are ce să caute în interiorul ei; este oricece poate fi mai opus mentalității și lumii consumiste. În cazul în care toți ar fi supuși și ascultători, s-ar anula motorul esențial și principiul consumismului, acela al provocării permanente și îndrăznelii. În lumea spiritului, aceia care sunt împliniți ajung să zică: „Niciodată n-am făcut voia mea!”.
Nici smerenia, în gradele și formele ei cele mai cuprinzătoare, nu este suficientă pentru completare. Legea spiritului dorește și mai mult; aceasta pretinde și auto-control, rigoare ,măsură și severitate cupropria persoană. În cazul în care lumea consumismului laudă și cultivă îndrăzneala, expansiunea și impetuozitatea, legea spiritului face tocmai invers: impune ordonare, restrângere, rigoare,reținere, control sever în toate, simțul măsurii. Auto-controlul precum și severitatea cu propria persoană sunt nemiloase, deoarece se cer totale.
Cei ce urmează legii spiritului aud întotdeauna îndemnul desăvârșit: „petreceți în frică zilele vremelniciei voastre” (I Petru 1,17) ori chiar avertismentul îngrozitor: „cu frică și cu cutremur lucrați mântuirea voastră” (Filipeni 2,12). Severitatea și rigoarea sunt de trebuință pentru orice împlinire, deoarece numai ele asigură puterea, densitatea și calitatea ființială. Promovând relaxarea și plăcerea, consumismul oferă nu conținuturi, ci forme, golind ființa de putere și de conținut. Cei care uită rigoarea și severitatea cu sine uită „păzirea cea dinăuntru” dar „se slăbănogesc de către tăria liniștii… precum peștii zăbovind la uscat, mor”; întrucât orice rigoare înseamnă adunare, selecție, concentrare și forță.
Urmarea perseverentă a rigorii o reprezintă înfrânarea. Această idee este bineînțeles anatema în această lumea consumistă; adică orice, numai înfrânare nu! Însă legea spiritului o are în vedere fără discuție, pentru aceia care vor să locuiască în el.
Înfrânarea reprezintă restrângere sau limitare. Renunțarea este mult mai mult. Este cedare din ceea ce îți aparține, este pierdere de bună voie și cu bună știință. Scriptura spune astfel „să nu căutăm plăcerea noastră. Ci fiecare dintre noi să caute să placă aproapelui său, la ce este bine, spre zidire” (Rom. 15,1-2), mai mult, cere ca „celui ce te lovește peste obraz, întoarce-i și pe celălalt; pe cel ce-ți ia haina, nu-l împiedica să-ți ia și cămașa. Oricui își cere, dă-i: și de la cel care ia lucrurile tale nu cere înapoi” (Luca 6,29-30). Această lege a spiritului este practic maximală; ea pretinde renunțare în integritate: „Așadar, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are, nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14,33).
Dăruirea noastră și renunțarea trebuie să fie astfel pierdere în celălalt, împlinirea noastră și sensul prin el, dăruire totală, „aneantizare” de dragul lui. Prin lumea spiritului nimic nu își are existența în sine și de sine. Doar Spiritul absolut, Dumnezeu există în sine și de sine; toate ființele celelalte și spirite există doar prin relație: cu Dumnezeu și cu celelalte. Însă relația nu este numai comunicare, unire și dăruire ci dăruire totală către celălalt.
Legea spiritului se ghidează după dictonul „toți pentru unul și unul pentru toți!”. Aceasta încalcă legile marketingului în integritate, precum și ale câștigului și ale pierderii. Nu vrea să se facă pomenit nici un calcul, știe doar că iubirea se dăruiește toată, permanent, oricui. Aparent, aceasta este o adevărată nebunie: pentru că, mergând să caute oaia cea pierdută, păstorul poate pierde pe celelalte 99! După legile marketingului, El ar fi nevoit să accepte pierderea uneia dintre ele de dragul celorlalte, și sub nici o formă să le pună în primejdie pe toate! Însă tocmai aceasta este „nebunia” divinității legii spiritului! Deoarece, ea nu acceptă vreo pierdere de ordin ființial, nicidecum, niciodată; ea consideră că nimeni nu are putința, niciodată, să declare aprioric pierdută o ființă. Legea iubirii este legea spiritului și sacrificiului continuu și total, este legea optimismului desăvârșit. Pentru ea altceva în afară de iubire, sacrificiu, biruință, speranță și viață nu există.
Legea spiritului impune și descoperă adevărul condiției ființei în mod paradoxal: doar acela care moare are dreptul să trăiască, numai acela care pierde poate câștiga, numai acela care se sacrifică poate birui. Ființa se dobândește prin sacrificiul total pentru ea, alt drum nu există: „dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă”. (Ioan 12,24).
Din cele prezentate până acum, am văzut faptul că legea spiritului este rigoare, dăruire și auto-control. Prin aceasta, înțelegem în acest moment de la sine că acestea se limpezesc și se unesc în dimensiunea finală a ființei umane: sacrificiul și asceza. În cazul în care am spune doar că legea spiritului reprezintă renunțare, dăruire și smerenie n-am spune suficient; numele propriu și exact al legii spiritului fiind sacrificiul.
Aceia din lumea consumismului de cele mai multe ori se amăgesc susținând că sunt oamenii credinței și ai spiritului, deoarece cultivă credința, inițiativa, dinamismul, optimismul și chiar generozitatea. Evitând total să facă referire la asceză și sacrificiu, ei de fapt elimină nervul spiritului și esența lui. În afara ascezei și sacrificiului, binefacerea, generozitatea și iubirea sunt paleative, neavând calitate și nici durată. Acestea se validează doar prin asceză și sacrificiu, deoarece ele sunt condiție existențială pentru ființa umană; existența, calitatea și durata sunt asigurate doar de asceză și sacrificiu. Teologii au observat cu sagacitate insuficiența generozității și iubirii fără asceză: “Jertfa lui Iisus nu și-a luat numele de la dăruire sau de la binefacere. L-a luat de la Pătimire. Iisus n-a venit pe pământ să ne facă nouă milostenie sau să facă o faptă bună, pe care i-o dicta iubirea Sa de oameni. Jertfa Sa este expresia unei pătimiri supreme a iubirii”. Sacrificiul și asceza sunt similare cu calitatea ființei și cu forța, ele reprezintă sarea și focul ce țin ființa curată, sănătoasă, și întreagă; în afara lor, ea ar putrezi. Ele sunt forța ce țin ființa lucidă, trează și performantă. Din acest motiv spune Mântuitorul faptul că “fiecare om va fi sărat cu foc, după cum orice jertfă va fi sărată cu sare” (Marcu 9,49). Tocmai acest sens îl continuă, dar îl și amănunțește Tradiția Bisericii, în momentul când declară oferind următoarea sentință “toate cele văzute se cer după cruce, adică după deprinderea de a stăvili afecțiunea față de ele a celor ce sunt duși prin simțuri spre ele”.
Acest consumism obține reușite și desfășoară energie, dar toate acestea țintesc spre relaxare și plăcere ca virtuți supreme. Tocmai că, lumea spiritului face total opusul: nu permite complacerea în relaxări și satisfacții, deoarece acestea “nasc monștri”. Aceasta cunoaște că oricare reușită este trecătoare și înșelătoare în cazul în care nu se validează prin sacrificiu și asceză, focul și sarea care eternizează și curăță ființa.
c) Legea consumismului
Consumismul este constituit într-o lege și o lume specifică, ce se dovedește extrem de diferită și opusă legii spiritului și lumii credinței. În ciuda faptului că depășește diferențele de religie și de rasă, este semnificativ faptul că a putut să-și facă loc, să sucă la existență o lume nouă în cadrul lumii creștine. Este și consumism ne-creștin, însă cel mai interesant și mai semnificativ este consumismul creștin. El dorește să se întemeieze pe baza învățăturii generale creștine, îi preia litera, însă evită duhul ei.
Învățătura de credință creștină pornește de la faptul că individul și viața omului în societatea istorică se constituie într-o existențială și degradantă condiție, improprie, că adevărul, împlinirea omului și destinul sunt imposibil de atins și deci se finalizează doar în lumea eternă, supra-istorică; în timp ce condiția și starea proprie superioară acelei lumi se ating doar prin sacrificiu și asceză. Acestea sunt absolut necesare, deoarece viața și persoana omului pe pământ sunt degradate și grevate esențial de condiția păcatului. În orice mod am încerca să dăm o definiție a defectelor,limitelor, suferințelor și degradarii care alcătuiesc condiția umană indiscutabilă pe pământ, nu putem să evităm a rostim numele condiției în cauză: păcatul. Consumismul nu dorește să știe nimic de păcat și nici de necesitatea de a-l combate, deoarece aceasta îi contrazice construcția în totalitate, precum și tot scopul și toată desfășurarea.
Consumismul nu are habar de tensiunea și nici de necesitatea luptei împotriva păcatului, deoarece lumea lui se constituie practic din fuga de lupta aceasta. Se poate spune despre consumism că nu este nimic mai mult decât o cosmetizarea a morții ori o fuga de realitate, deoarece nimic nu este mai urgent și mai real pentru om precum lupta împotriva condiției actuale existențiale, adică a păcatului.
Lumea consumistă și mentalitatea se pun împotriva legii creștine, legeii spiritului și legii ființei în primul plan întrucât obiectualizează persoana. În orice măsură clamează ea fericirea persoanei, legea consumistă consideră că omul devine un obiect fericit și nu o persoană fericită, bineînțeles ăn eventualitatea în care există ceva de acest gen. Gândirea filosofică și cea teologică s-au pus de acord într-un mod irevocabil că orice relație umană ce se vrea autentică este nemijlocită, și că “între Eu și Tu nu se află nici un scop, nici o poftă și nici o anticipare”, că “numai acolo unde a fost anulat orice mijloc se petrece întâlnirea”.
Consumismul constă în esență din considerarea omului drept anticipare, poftă și scop. În totalitatea și adevărul ființei lui, omul nu se poate delimita și nici obiectualiza nicicumsub nici o formă. Omul nu devine “un punct înscris pe rețeaua universală de timp și spațiu; și nu este nici o alcătuire care ar putea să fie experimentată, descrisă, o legătură laxă de însușiri precise”. Dar, consumismul efectiv aceast lucru îl face: el este obligat să obiectualizeze omul, măsurându-l, cântărindu-l, delimitându-l și încadrîndu-l, deoarece numai în acest fel poate să-l manevreze, doar așa are posibilitatea să lucreze cu el; prin urmare consumismul nu reprezintă altceva decât manipularea omului. Oricât de adânc și de vechi e înrădăcinat în această lume consumistă, un cetățean conștient spune fără tăgadă că în cadrul ei „ființa nu mai este problema principală, ea e numai un mijloc care evidențiază exterior persoana… Mai există numai subiectivismul formei, în care orice esență și orice conținut sunt folosite pentru a contura o linie, omul care, în talmeș-balmeșul Fugii se adulmecă singur”.
Titlul de glorie pentru consumism se pare că este progresul și producția fără de margini, prin care el pare că-și asigură raiul aici pe pământ. Este adevărat că, fie că asigură ori fericirea, acest consumism asigură maximul consumului și producției, aceasta fiind legea dar și meritul pe care îl are: deci maximizarea consumului și a producției.
Consumismul se pare că asigură suveranitatea unei mișcări care nu are sfârșit; doar că este suveranitatea naturii pe care o exercită asupra omului, cel care a intrat neconstrâns drept rob sub jugul acesteia. Față de natură, noi știm că ființa umană este identitate și specificitate, dar nu prin ceea ce omul are în comun cu natura ci dimpotrivă prin ceea ceîl face să fie diferit. Menirea și rostul ființei umane nu este «naturalizarea» prin intermediul supunerii față de natură, ci este umanizarea naturii.
Practic individul nu poate să renunțe la spiritualitatea pe care o are, aceasta constând chiar în faptul că omul este suveranul naturii; abdicând din fața ei omul renunță definitiv la sensul și ființa sa, alunecă și se contrazice efectiv spre neființă, trăgând după el și împreună cu el și natura, după cum ne înfățișează toată experiența. Practic, consumismul nu are absolut nici o lege bazată pe economie și chiar nici o lege în general.
El dorește să fie valoare proprie, nu mijloc, ci scop.
Filosofii au putut observa că „nu se poate trăi în prezent pur și simplu, el l-ar devora pe cel care n-ar avea prevederea de a-l depăși repede și total”. Trăirea totală a timpului, pentru om, reprezintă trăirea în același timp a trecutului, prezentului și bineînțeles viitorului.
Consumismul poate să-și permită a promite infinitul pe acest pământ, deoarece oferă dimensiuni impunătoare care par să fie deschise către infinit. Dar ochiului scrutător al criticului analist nu a trecut peste adevărurile mai profunde și mai mari, care dă de gol minciuna și iluzia „infinitului” de origine consumistă, prin urmarea dovedită definitiv cum că: „fericirea și plăcerea maximă nu rezultă din satisfacerea tuturor dorințelor și nu duc la odihna ființei (Wohl – Sein, well-being); că visul de a fi stăpâni neatârnați ai vieții noastre s-a sfârșit odată cu înțelegerea că toți am devenit roți în mașina birocrației; că gândurile, sentimentele și gustul nostru sunt manipulate prin aparatul industrial și de stat, care domină mass-media; că progresul economic necontenit se restrânge la națiunile bogate iar distanța dintre cele bogate și cele sărace crește mereu; că progresul tehnic a adus cu sine pericolele ecologice și pericolul războiului nuclear… care ar putea pregăti sfârșitul oricărei vieți”.
Consumismul promite satisfacerea infinită, atingerea sațiului. Pentru aceast lucru, el prezintă oferta de „producție nelimitată, a libertății absolute și fericirii fără sfârșit, care alcătuiesc centrul noii religii a progresului și înlocuiesc «cetatea lui Dumnezeu» cu o nouă cetate, pământească”. Experiența din prezent a consumismului și toată istoria progresului și umanității impun adevărul că nu poate exista o satisfacere deplină a omului,un sațiu, prin mijloacele naturale sau materiale; în orice varietate, cantitate și calitate, acestea se dovedesc insuficiente, iar experiența face dovada că omul nu-și poate află odihna și sațiul decât în spirit, deoarece el se dovedește a fi în chip esențial spirit. Ființa umană însetează și înfometează de persoană, dar și de spirit, în timp ce acesta îl satisface deoarece este cu adevărat absolutul ființei. Întrucât nu se bazează pe suflet, ci pe natură, „sațiul” consumismului nu este decât o pauză scurtă, o răsuflare ce deschide o sete și mai mare, pe un drum al cărui sens și final nu se mai văd. În acest sens, cunoscătorii recunosc că locuitorul lumii consumiste nu este decât „un veșnic sugaci care zbiară după sticlă”.
În sfârșit, poate că înțelegerea cea mai adâncă și mai deplină a legii și lumii consumiste o dau consecințele și chipul moral al persoanelor evoluate în lumea ei. Orice s-ar spune, legea consumismului – adică tendința fiecăruia de a obține pentru sine maximul – cultivă egoismul, separația și lupta, și orice cercetător consecvent trebuie să recunoască dreptatea și autenticitatea cu care o prezintă gândirea biblică: „De unde vin războaiele și de unde certurile dintre voi? Oare nu de aici: din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre? Poftiți și nu aveți; ucideți și pizmuiți și nu puteți să dobândiți ce doriți; vă sfădiți și vă războiți și nu aveți, pentru că nu cereți. Cereți și nu primiți, pentru că cereți rău, ca să risipiți în plăceri” (Iacov 4,1-3). Exacerbarea poftelor nu poate fi o rezolvare și o împlinire a omului, pentru că nu face decât să cultive lăcomia, invidia și conflictul dintre oameni.
Împlinirea fiecărei persoane și a umanității presupune dezvoltarea completă, material-spirituală, în care cea spirituală trebuie să fie totdeauna suverană, pentru a controla poftele egoiste care subminează unitatea. În consumism egoismul este suveran pentru că dezvoltarea este covârșitor materială, iar cea spirituală nu poate ține pasul, este copleșită și strivită.
Oricât am percepe și ne-am bucura de valorile lumii consumiste, oricât de puternici și de performanți i-am vedea pe locuitorii ei, dacă suntem onești suntem obligați să recunoaștem în tabloul biblic de la II Timotei 3,2-5 o oglindă autentică în care se poate recunoaște fiecare, fără șovăire: „oameni iubitori de sine, iubitori de arginți, lăudăroși, trufași, hulitori, neascultători de părinți, nemulțumitori, fără cucernicie, lipsiți de dragoste, neînduplecați, clevetitori, neînfrânați, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioși, îngâmfați, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfățișarea adevăratei credințe, dar tăgăduind puterea ei”.
Este adevărat că în tot cursul istoriei, aproape toate societățile umane au avut aceste păcate; dar tot atât de adevărat este că toate cele de până acum au avut – datorită puterii religiei atotprezente – și o spiritualitate indiscutabilă, astfel încât niciuna n-a întrunit păcatele descrise în textul biblic în mod atât de deplin cum o face, fără îndoială, lumea „creștinilor” consumiști.
Încercând să rezumăm acum cât mai concis raportul dintre legea spiritului și legea consumistă, după conștientizarea caracteristicilor lor esențiale, ni se pare impunătoare concluzia că legea spiritului se dovedește legea ființei iar legea consumismului o contrazice și se opune ființei, adică spiritului și persoanei. Căci dacă „consumism” înseamnă acumulare, consumare, tupeu și succes cu orice preț, atunci fără îndoială că „spiritualitate și umanism” înseamnă auto-control, rigoare, dăruire, smerenie, renunțare și pierdere în celălalt.
d) A fi și/sau a avea
Punând față în față ideea de spiritualitate și cea de consumism – legea spiritului și legea consumismului – raportul dintre ele ni se impune a fi, în ultimă instanță, raportul dintre a fi și a avea. În principiu, acest raport poate fi exclusiv dar poate fi și inclusiv, de aceea l-am expus sub forma „a fi și / sau a avea”.
Omul consumist este, fără îndoială, în primul rând omul lui „a avea”. Cei mai avizați cercetători au proclamat cu convingere că „omul consumist modern ar putea să se identifice cu formula: «Sunt ceea ce am și ceea ce consum»”, prin aceasta parafrazând de fapt – intenționat sau neintenționat – sentința mai veche a lui Ludwig Feuerbach, care afirma, sub forma unui joc de cuvinte reușit în limba germană, că „omul este ceea ce mănâncă” („Der Mensch ist was er isst!”). Într-adevăr, numai că omul are nevoie să mănânce mai ales „pâinea lui Dumnezeu”, adică spiritul, adevărul și valoarea perenă, așa cum observa și Hugo von Hofmannstahl. Faptul de a avea este ceva obiectual, el se referă la obiecte, care sunt „concrete și descriptibile”, pe când a fi, exact dimpotrivă, „se referă la experiențe iar acestea sunt în principiu indescriptibile”.
Așadar, obiectualitatea lui „a avea” și inefabilitatea lui „a fi” constituie deja o opoziție și o exclusivitate. „A avea” exprimă cumva numai masa, adausul, exteriorul, materialul pe care-l poate manevra persoana și nu persoana însăși. A avea nu este ființă, nu este ceva în sine, ce poate fi afirmat pentru sine, ci este numai un accident, ceva pe lângă ființă. A avea înseamnă deja o modificare, o dependență, o afectare a sinelui, a ființei: „Pentru «a avea» efectiv, trebuie să… te simți afectat, modificat”. A avea nu are ființă, nu există în sine, el e o realitate moartă în sine, „în el domnește cuvântul gol care zice ceva dar n-are ființă, pe când a fi este o experiență vie, pentru care nu există denumire”.
A avea nu are ființă, din cauză că pretinde a cantona ființa în static, a o limita și fixa definitiv, ceea ce este imposibil și absurd, căci „premisele modului de existență ale lui a fi sunt independența, libertatea și dispunerea de rațiunea critică iar criteriul esențial al lui a fi nu este simpla mișcare dimensională sau naturală ci activitatea… în sensul unei lucrări interioare”, adică a spiritului asupra sa însuși. Experiența dovedește omului că singura mișcare organică și deplină, singura care crește și împlinește persoana este cea de la persoană la persoană sau, altfel spus, mișcarea iubirii. Orice altă mișcare este de fapt exterioară ființei și limitată. Iubirea este singura mișcare interioară și esențială și, mai ales, singurul infinit pe care-l poate gusta omul în lumea naturală, singurul care, deși fără sfârșit, totuși împacă și odihnește. Iubirea ține însă totalmente de „a fi”, legile ei sunt legile lui „a fi”, opuse cele ale lui „a avea”, de care pare să nu aibă nevoie și pe care-l desfide.
Dacă „a fi” se arată ființă și unitate, „a avea” este totdeauna ambiguitate: el este și nu este, dă și nu dă. Consumismul, expresia deplină a lui „a avea”, pe de o parte satisface și potolește pentru că oferă mereu, dar pe de alta sporește setea și grija, pentru că satisfacția lui nu este decât trambulina unei pofte insațiabile.
„A avea” este ambiguitate și sfâșiere a persoanei pentru că, așa cum arată legea spiritului, promovarea lui „a avea” constituie inevitabil un risc esențial pentru „a fi”. Cu cât se „îmbogățește” omul având, cu atât sărăcește el în a fi, în ființă. „A avea” este o ambiguitate, căci putem experimenta adevărul că „a poseda înseamnă, aproape inevitabil, a fi posedat”. Departe de a aduce vreun câștig în ființă, real, „a avea” se arată până la urmă o pierdere, pentru că „posesiunile noastre ne devoră” și ne înstrăinează.
Orice posesie este de fapt o înstrăinare de sine, în sensul că sinele tinde spre ceva neesențial, ne-ființial, falsificând ființa. „A avea” poate deveni astfel o adevărată suferință; probabil că nici nu există un chin mai real, o înstrăinare și o falsificare mai profundă a ființei decât acceptarea lui „a avea”, sau trecerea de la „a fi” la „a avea”. Câștigul spiritual nu este o posesie, tocmai datorită faptului că în lumea spirituală fiecare se știe nu de sine, nu al lui, ci pentru ceilalți; fiecare este „esențialmente o posesie”.
Pentru a exprima cât mai exact raportul dintre „a fi” și „a avea”, unii filosofi au ajuns la formularea că „noi nu suntem ai noștri înșine”; este cazul să observăm că acest adevăr a fost descoperit și exprimat mult mai devreme, deja în secolul I, de către Sfântul Pavel prin cuvintele: „Oare nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, care este în voi, pe care-L aveți de la Dumnezeu și că voi nu sunteți ai voștri?” (I Cor. 6,19).
„A avea” constituie totdeauna o dualitate, o ambiguitate, o criză și o opoziție față de ființă, căci „a dori înseamnă, într-adevăr, a avea neavând”. Aceasta pune ființa într-un impas fără ieșire, impas pe care nu-l poate depăși decât iubirea, adică „a fi” în expansiune.
„A avea” nu promovează optimismul, pentru că „speranța nu e posibilă decât într-o lume în care este loc pentru miracol”, adică în lumea lui „a fi”, în lumea persoanei, căci numai spiritul este miracol. Lumea lui „a avea” este de fapt natura, dominată de limitat, mecanic și previzibil, în care nu e posibilă minunea și noutatea esențială. Numai lumea lui „a fi” este noutate adică creativitate, pentru că crearea este depășirea dualității posedant-posedat: dominatoare în lumea lui „ a avea” și rezolvată în lumea lui „a fi”.
Așa cum spuneam la început, însăși discutarea raportului dintre spiritualitate și consumism este un paradox, pentru că o facem din situația paradoxală de locuitori ai unei lumi și mentalități în mare parte consumiste, pe care vrem totuși s-o depășim.
Paradoxul „a fi sau a avea” nu este o paralelă sau o exclusivitate ci este înțelegerea justă a lui „a fi”. A fi include pe a avea, nu a avea include pe a fi. Adică: ai, atâta cât ești. Ai ceea ce e ființial în tine, ceea ce dovedești că face parte din ființa ta. Din punct de vedere natural omul are o măsură, o limită și o saturare foarte clară: necesarul „a avea-ului” natural este limitat. Înaintarea, noutatea și împlinirea fără sfârșit sunt posibile numai prin exersarea spiritului, singurul care face posibilă noutatea și în natură, prin lucrarea lui.
Se împlinește și „are” cu adevărat nu omul care acumulează natura, ci omul care renunță la ea. Omul autentic, omul deplin este omul care părăsește toate, inclusiv teologia ca teorie. Adevăratul teolog este cel care renunță, într-un sfârșit, la orice carte teologică, inclusiv la Sfânta Scriptură. Dacă n-ai ajuns să „scapi” și de Scriptură, nu te-ai împlinit cu adevărat. Căci împlinirea prin Cartea sfântă este penultima treaptă; ultima treaptă este fără cartea Scripturii. Adică: Scriptura trebuie să nu mai existe ca și carte, ci să ajungă parte ființială din tine, s-o mănânci, încât să fie toată în tine și să nu mai existe ca exterioritate. Pentru că, ceea ce rămâne în afara ta e străin de tine.
Adevărata împlinire are loc numai când ai reușit să „scapi” de tot ceea ce există iar ceea ce este esențial ființei – prin care, într-adevăr, ajungi nemuritor – există total în tine.
Ca oameni și societate aflați în lumea consumistă, trăitori prin datele ei – valori și nonvalori – dar și doritori de a-i depăși mentalitatea, noi nu trebuie să încercăm ieșirea din ea sau distrugerea ei, ci schimbarea ei din interior. În situația asemănătoare, Mântuitorul însuși a indicat această soluție pentru ucenicii Săi, aflați în condiția acestei lumi, pe care trebuie s-o depășească: „ …lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume. Nu mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzești pe ei de cel viclean” (Ioan 17, 14-15).
Desigur că se ridică întrebarea: Dar cum e posibil să lupți împotriva unei lumi, când ești cuprins total în ea? Și cum poți s-o schimbi? Rezolvarea este extrem de grea dar e posibilă, pentru că exact în această situație au fost ucenicii Mântuitorului, opuși întregii lumi și totuși capabili s-o schimbe din interior, din temelie. Este taina spiritului, a credinței care mută munții, cam în sensul în care poetul Vasile Voiculescu vorbește de „Puternicele-mi viții întoarse în virtuți…” (Ultimele Sonete, 26).
IV. SFÂRȘITUL SPIRITUAL AL SOCIETĂȚII CONSUMISTE
Societatea de astăzi este influențată de o mulțime de tendințe ideologice, care au ca scop statornicirea unei societăți de consum.
Doctrina deformează sensul esențial al vieții. Prin această doctrină convingătoare, participăm la înlocuirea vieții cu surogate de existență facilă, de folosit într-o societate privită ca o vastă piață de consum. În acest caz, chiar dacă ni se înfățișează ca fiind împodobit frumos, întreaga lume devine un imens cimitir.
Desprinderea omenirii din legătura ei firească cu Dumnezeu, duce la deteriorarea reperelor care determină o importantă lipsă de sens.
Într-o societatea prinsă în nevoie și probleme, se favorizează inițierea plictisului nihilist și aruncarea spre împlinirea dorințelor de factură consumistă, stopează întâlnirea cu viața, ajungându-se la o moarte spirituală prin care, așa cum am afirmat anterior, viața reală este înlocuită cu surogate de existență, ușor de manevrat și livrate la nivel planetar, generațiilor actuale.
În momentul în care o generație se formează în plictisul nihilist, membrii acesteia sunt morți spiritual. În goana după lucruri iluzorii, tinerii de astăzi au pierdut unica șansă avută de om ca ființă spirituală, sperând în faătul că iluzia se va adeveri și va deveni adevărata viață ce merită trăită.
În lumea contemporană, societatea de consum se întemeiază pe dorință aprigă de câștig, pe accentuarea poftelor pământești, acesta fiind cadrul dezvoltării morții spirituale, trăită la nivel personal și colectiv. Mergând pe premisa consumului, cultura vieții este înlocuită de civilizația morții, iar persoana este transformată în obiect.
Zădărnicirea sufletului lumii, presupune moartea spirituală a civilizațiilor, în acest context putându-se discuta despre declinul sau chiar decesul unor mari civilizații. În acest caz, oamenii și colectivitățile există, dar sunt lipsiți de trăiri, de sentimente, ci doar prezintă manifestări de gândire; într-o asemenea situație, sufletul nu mai înaintează, trăirile se ofilesc, iar energia vieții se transformă în plăceri, începând cu marea plăcere a câștigului obținut cu orice preț, prețul suprimării relației de comuniune cu aproapele.
Consumerismul societății actuale, ignoră în mod voit realitatea morții, în acest fel, moartea este înțeleasă ca un dușman care poate fi învins prin omitere.
Pentru omul redus la un animal de consum, căruia i s-a inoculat de-a lungul timpului ideea că poate fi veșnic în condiția sa căzută și efemeră, asumarea fenomenului morții ridică probleme deosebite: moartea poate exista ca realitate pentru celalalt, dar niciodată pentru sine sau pentru persoanele apropiate.
Moartea este un ghimpe pentru societatea de consum actuală și ne poate aminti de falsele idealuri cu care suntem păcăliți. Omul de astăzi, care este obișnuit cu ideea că totul se desfășoară aici și acum, percepe moartea ca o absență.
Pentru oamenii care însă, cred în tradiție, moartea este percepută ca o trecere spre existență veșnică, devenind familiară. Din contră, pentru societatea contemporană, întrucât oprește existența prezentă, palpabilă și sigură, moartea apare ca un dușman de nestăvilit.
Omul societății de azi rămâne prizonierul proiectelor imediate deoarece nu poate gândi dincolo de lumea prezentă care să îl antreneze într-o comportare cu deschidere spre eternitate. Apropierea de lucrurile pământești și desprinderea de cele cerești, îl determină pe omul societății actuale să își renege condiția de „cetățean al cerurilor”.
Omul contemporan despre care facem referire în continuare, nu mai asociază eșecul cu realitatea morții, dat fiind faptul că acesta percepe eșecul ca fiind parte din prezent și nu ca o șansă de înțelegere mai profundă a rostului vieții și a morții.
a) Viata ca dar al lui Dumnezeu
Viața este un dar al lui Dumnezeu, dovadă fiind Scriptura, care ne înfățișează un Dumnezeu viu, care se arată omenirii, împărtășind plenitudine de viață întregii existențe.
Dumnezeu ceu viu așteaptă întoarcerea păcătoșilor de la stricăciune la nestricăciune, de la neființă la ființă. Dumnezeu se adreează lui Moise: „Viu sunt Eu și viu este numele Meu și de slava Domnului e plin tot pământul”.
Domnul se adresează profetului Iezechiel, spunând: „Precum este adevărat că Eu sunt viu, tot așa este de adevarat că Eu nu voiesc moartea păcatosului, ci ca păcatosul să se întoarcă de la calea sa și să fie viu”.
Dumnezeu este creatorul lumii. Sf. Apostol Pavel le vorbea atenienilor in Areopag indicând pe acest Dumnezeu Creator al lumii: „Dumnezeu, Care a făcut lumea și toate cele ce sunt în ea. Acesta fiind Domnul tuturor celor văzute și nevăzute, nu locuieste in temple facute de maini, nici nu este slujit de maini omenesti, ca si cum ar avea nevoie de ceva, El dând tuturor viață și suflare și toate”. Dumnezeu nu este doar Dăruitorul vieții, ci și Cel care poartă de grijă de viața noastră. Psalmistul spune: „Domnul este apărătorul vieții mele; de cine mă voi înfricoșa?”
Mântuitorul a învins moartea prin Învierea și Jertfa Sa, Taina învierii fiind stâns legată de taina Crucii; de aceea, Iisus Hristos este „Calea, Adevărul și Viața” și dăruiește viață lumii. Însuși Mântuitorul spune: „Eu am venit lumea viață să aibă și din belșug să aibă”.
Prin Sfânta Taină a Împărtășaniei ne cuminecăm cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, priminând puterea vieții dumnezeiești. Mântuitorul predica: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi”.
Viața nu poate fi epuizată într-o învățătură abstractă exprimată printr-un sistem raționalist arid și nici nu poate fi redusă la un cod moral, la o anumită conduită. Viața trimite la Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului, deoarece „întru El era viața și viața era lumina oamenilor”.
Ucenicii și Sfinții Apostoli, au simțit puterea vieții veșnice întrupată în cuvintele domnului nostru Iisus Hristos, având conștiința că propovăduirea Evangheliei presupune mărturisirea biruinței asupra morții și proclamarea vieții veșnice prin Mântuitorul. Sf. Apostol Pavel spunea: „Iar acum s-a dat pe față prin arătarea Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce a nimicit moartea și a adus la lumină viața și nemurirea, prin Evanghelie. Spre aceasta am fost pus eu propovăduitor și apostol și învățător al neamurilor”.
De asemenea, Sf. Evanghelist Ioan mărturisea: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieții; și Viața s-a arătat și am văzut-o și mărturisim și vă vestim Viața de veci, care era la Tatal și s-a arătat nouă. Ce am văzut și am auzit, vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășire cu noi. Împărtășirea noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Iisus Hristos.
Moartea reprezintă trecerea într-o altă ordine de a fi și nu punctul terminus al existenței așa cum crede omul contemporan, copleșit de tentațiile mentalității consumiste actuale. Cum am mai afirmat, pentru creștinul ortodox, moartea trupească nu este decât o poartă de trecere către viața veșnică. Sf. Apostol Pavel mărturisea: „După așteptarea și nădejdea mea că întru nimic nu voi fi rușinat, ci, întru toată îndrăzneala, precum totdeauna, așa și acum, Hristos va fi preaslăvit în trupul meu, fie prin viață, fie prin moarte; Căci pentru mine Hristos este viața și moartea un câștig”.
Lumea contemporană își derulează activitatea într-un ritm tulburăror care favorizează agitația și anihilează întâlnirea cu ceea ce este profund în noi, favorizând eludarea sensului vieții.
Odihna poate fi obținută prin redobândirea sensului vieții înfăptuită în Dumnezeu.
Cuviosul Paisie Aghioritul afirma: „Cu cât oamenii se îndepărtează mai mult de viața cea simplă cu atât crește neliniștea din ei. Și cu cât se îndepărtează mai mult de Dumnezeu este firesc să nu afle nicăieri odihna… Prin urmare, cum este cu putință ca acești oameni să ajute suflete, când ei înșiși sunt plini de neliniște? Cum este cu putință ca omul să mângâie cu adevărat, dacă nu crede în Dumnezeu și în viața cea adevarată, cea de după moarte, cea veșnică? Când omul prinde sensul cel mai adânc al vieții celei adevărate, i se îndepartează toată neliniștea și-i vine mângâierea dumnezeiască, și astfel se vindecă” .
b) Sensul suferinței din perspectiva creștină
După cum am mai afirmat conștiința societății de azi este accentuată de confortul și plăcerile efemere propuse de societatea de consum. Lumea contemporană nu se poate alătura tainei suferinței cu efortul de construire a raiului pământesc. Prin aceasta, omul privit doar ca animal de consum crede că fuga de durere și suferință este chiar biruința asupra ei. Din contră, asumarea suferinței și răbdarea duce la mângâierea duhovnicească și depășește logica egoistă preponderentă în lumea de astăzi.
Prin asumarea suferinței vom fi capabili să dezvoltăm o sensibilitate și o deschidere către aproapele nostru. Sf. Apostol Pavel în Epistola către Corinteni se adresa credincioșilor din Corint cu aceste cuvinte: „Că precum prisosesc pătimirile lui Hristos întru noi, așa prisosește prin Hristos și mângâierea noastră. Deci fie că suntem strâmtorați, este pentru a voastră mângâiere și mântuire, fie că suntem mângaiați, este pentru a voastră mângâiere, care vă dă putere să îndurați cu răbdare aceleași suferințe pe care le suferim și noi. Și nădejdea noastră este tare pentru voi, știind că precum sunteți părtași suferințelor, așa și mângâierii”.
Autosuficiența și aroganța încrederii exclusive în puterea lumească este depășită prin răbdarea trăită în suferință care întărește încrederea în Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel ne mărturisește: „Ci noi, în noi înșine, ne-am socotit ca osândiți la moarte, ca să nu ne punem încrederea în noi, ci în Dumnezeu, Cel ce înviază pe cei morți, Care ne-a izbăvit pe noi dintr-o moarte ca aceasta și ne izbăvește și în Care nădăjduim că încă ne va mai izbăvi”. Astfel, întruparea puterii dumnezeiești în neputințele, slăbiciunile și încercările noastre (…cand sunt slab, atunci sunt tare) reprezintă o șansă de a depăși duhul trufiei acestui veac.
Omul duhovnicesc va avea de îndurat multe necazuri și va trece prin grele încercări în această lume, însă, aceste suferințe pe care omul, de-a lungul vieții, le va suporta, trebuie să conducă la o mai bună relație cu Dumnezeu. Mântuitorul ne arată prin spusele sale ce va urma: „În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea”.
Prin puterea Mântuitorului, ceea ce în aparență pare neajuns devine plinătate.
Vorbele grăite de Apostoli ne înfățișează creștinul aflat în suferință:
„Ci în toate înfățișându-ne pe noi înșine ca slujitori ai lui Dumnezeu, în multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în temniță, în tulburări, în osteneli, în privegheri, în posturi; în curație, în cunoștință, în îndelungă răbdare, în bunătate, în Sfântul Duh, în dragoste nefățarnică… ca niște întristați, dar pururea bucurându-ne; ca niște săraci, dar pe mulți îmbogățind; ca unii care n-au nimic, dar toate le stăpânesc”.
Încercarea în suferință lămurește poziția creștinului și asumarea ei cu răbdare îl întărește pe calea credinței. Sfântul Vasile cel Mare mărturisește: „Se întâmplă uneori ca nenorocirile vieții sa le vină oamenilor spre ale încerca sufletele, ca, fiind cuprinși de necazuri, să fie dovediți dacă sunt buni, fie bogați, fie săraci. Căci amândouă aceste feluri de oameni se arată prin răbdarea lor… Căci furtuna încearcă și întărește pe cârmaciul corabiei; pe luptător, stadionul; pe voievod, bătălia; pe bărbatul viteaz, nenorocirea; și pe creștin, ispita. În același chip în care lupta și suferința luptei duce pe atlet la cunună, în același fel încercarea în ispite îl duce pe creștin la desăvârșire, dacă va primi și mulțumiri cu răbdarea cuvenită, pentru cele ce îi vor fi rânduite de către Dumnezeu”.
c) Moartea privită ca dușman al vieții
Creștinismul nu încearcă să acorde o poziție de normalitate morții și nici nu oferă o definiție adecvată a morții pentru a ne împăca mai ușor cu realitatea ei. Moartea privită ca expresie a păcatului, ca realitate strivitoare care îl desparte pe om de Dumnezeu este dușmanul învins de Iisus Hristos. Multe religii ale lumii, prin tot felul de ritualuri, inclusiv de initiere au încercat să înlăture teama de moarte, să pătrundă misterul ei. Creștinismul nu presupune doar înlăturarea fricii de moarte, ci și biruința definitivă asupra ei și mărturisirea plinătații Vieții.
Cu privire la aceasta, Schmemann spunea: „Creștinismul nu este împăcare cu moartea. El este revelarea morții, și el revelează moartea întrucât este revelarea Vieții. Hristos este această Viață. Și pentru că Hristos înseamnă Viață, creștinismul vădește moartea a fi ceea ce este, și anume dușmanul care trebuie distrus și nu un mister care trebuie explicat.
La moartea lui Lazăr Hristos a plâns, și atunci când s-a apropiat ceasul morții Sale, S-a întristat și S-a mâhnit și S-a tulburat… Oroarea față de moarte nu decurge din faptul ca ea este sfârșitul, distrugerea fizică, ci din faptul ca ea este separare de lume și de viață, separare de Dumnezeu. Morții nu îl pot preamări pe Dumnezeu. Cu alte cuvinte, numai atunci când Hristos ne revelează viața, putem auzi mesajul creștin care vorbește despre moarteca dușman al lui Dumnezeu. Atunci când Viața plânge la mormantul prietenului iubit, când privește oroarea morții, atunci își află începutul biruința asupra morții”.
CONCLUZII
Societatea contemporană se confruntă cu o puternică criză: de identitate, de lipsă a valorilor, criză a imitațiilor ieftine, de preluari de ,,modele” neinspirate sau de consumism și secularizare accelerată și exagerată. Prețul pe care societatea actuală trebuie să-l plătească este foarte scump. Fiecare categorie socială sau de vârstă plătește un tribut greu acestor ,,non-valori” care afecteaza lumea de azi.
Dar, cel mai scump preț trebuie sa fie plătit în primul rând de tineri, copii, care sunt expuși direct acestei ciume psihologice, acestui curent nefiresc al lucrurilor. Tinerii sunt cei care iși însușesc aceste modele terfelite ale societății actuale și le transmit mai departe. După căderea cortinei de fier, cu toții, tinerii si adulți, au crezut că de acum încolo lumea va avea un curs mai frumos, plin de libertate, democrație, prosperitate și deschidere sufletească. Dar iată că acum, la aproape 20 de ani de la revolutie, Romania este pândită de multe alte rele, care smulg de la sânul ei ceea ce este mai bun si mai drag – tânăra generație.
Provocarile lumii actuale – drogurile, prostituția, imoralitatea, violența – fac victime sigure printre cei care ne sunt aproape: copii, tineri. Nu există nicio persoană in România care să nu știe că, odată ce ajungi cu trenul în Gara de Nord (București) vei intalni acolo ,,aurolacii’’, copiii strazii, pedofili și alți indivizi care sunt dincolo de bariera umanului și socialului. Existența lor reprezintă o realitate sumbră, o realitate căreia îi cad victime de cele mai multe ori cei care ar trebui să se bucure de dragostea și afecțiunea unui cămin, copiii sau adolescenții.
Plecați de acasă (sau fugiți de acasă) din cauza sărăciei, a violenței în familie sau a dorinței de a experimenta ,,ceva nou”, copiii sau tinerii respectivi ajung să locuiască în canale sau diferite spații obscure, să fie maltratați sau agresați, și aceasta numai din dorința de a se desprinde de ceea ce aveau, de propria lor condiție socială și umană. Societatea și toate celelalte organisme sociale se declară îngrijorate, fără însă să reușească, de cele mai multe ori, să facă ceva.
O altă categorie de tineri sau copii care aleg un model greșit, sub imperiul dorinței de a avea și ei asemenea celor din preajma lor, sunt cei care consideră că educația nu este o soluție practică pentru rezolvarea problemelor actuale. Pentru ei modele sunt cei care nu muncesc, dar au mașini și mulți bani, care își expun public avuția impresionându-i, pe ceilalți care se ,,descurcă” fără a face mari eforturi. Reprezintă într-adevăr pentru societatea actuală un model demn de urmat de catre un tânăr, o persoană care ,,se descurcă”, care ,,face bani pe nicovală”, care este ,,șmecher”? Dacă da, atunci societatea noastră este putredă.
În mass-media sunt prezentate nu de puține ori averi colosale care au fost acumulate fără eforturi, prin șmecherii, prin înșelăciune și ,,descurcare”. Toți cei care au reușit astfel să se îmbogățească sunt un pericol pentru ei înșiși și pentru cei din jurul lor. Nu averea în sine este rea, ci modalitatea cum este dobândită și folosită aceasta și exemplul pe care îl dau celor din preajma lor.
Într-o emisiune televizată, unul dintre invitații din studio, a prezentat un fapt real: pe stradă trece aproape permanent o mașină scumpă, decapotabilă. În ea sunt 2 tineri cu un câine lup. Acest câine este legat cu un lanț de aur. Șofează încet pentru ca toată lumea să-i vadă. Reprezintă ei un model pentru tinerii de astăzi?
Într-un alt caz sunt prezentați tineri debusolați care își găsesc ,,inspirația” sau alinarea într-o societate emo, care pune mare preț pe sinucidere. Tot mai mulți se gândesc – ,,sinuciderea este supremul act” – un principiu pe care o persoană trebuie să îl îndeplinească în propria viață?
Dezamăgirile primei iubiri, diferențele de mentalitate dintre părinți și copii, dintre profesori și elevi, lipsa oricăror modele educaționale perene (legislația pentru o reformă de învățamânt începe în Romania de fiecare dată când în scaunul ministerial vine un nou ministru cu o nouă echipă managerială), o migrație a forței de muncă, lipsa de interes pentru valoare și capacitate, o „generalizare a furtului și a spăgii” au determinat tânăra generație să creadă că valorile perene ale națiunii „să te descurci, să fii bun în toate și totodată bun de nimic este cel mai bun lucru ce se poate întampla în propria viață. Și atunci de ce să mai înveți „să-ți mai omori neuronii, dacă nu faci nimic cu cartea, și uite vecinul … are bani, mașină și tot ce vrea și fără atât de multă carte?”
Mai reprezintă educația astăzi pentru tineri o prioritate? Sau majoritatea dintre ei fac o facultate numai pentru a avea o diplomă în buzunar, pentru a fi și el/ea cu studii? Sunt studiile importante fără ca cel care studiază să acumuleze ceva folositor pentru viață, profesie? Putem discuta despre forme fără fond?
La toate aceste întrebări ar trebui să răspundem direct, corect și la obiect, fără a încerca să omitem sau să trunchiem ceva din realitatea înconjurătoare. Mai mult decât atât, trebuie să căutăm soluții care să plieze problematica expusă, să curețe mizeria din suflete și să aducă lumina, frumosul și adevărul.
Aceste repere statornice, perene, nu se găsesc nicăieri în altă parte decât în sufletul, conștiința și gândirea personală, eliberată de marasmul „imitațiilor ieftine” și copleșită de dragostea lui Hristos și a Bisericii Sale. Cred că oricine analizează perspectiva de a avea bani și atât, și perpectiva de a face ceva util pentru sine, Biserica și societatea va alege să urmeze celui de-al doilea imbold ca fiind statornic și constructiv, și va simți mulțumirea că a fost de folos în acea viață. O viață fără folos este o continuă degringoladă, este o eternă cautare. Nu știi pentru ce te-ai născut, pentru ce trăiești și de ce vei muri.
Analizând unele din expresiile la modă – „viața este frumoasă, dacă este traită” și „trăiește clipa” – vom constata că ele nu fac referire decât la momentul de aici și acum în această viață și la însemnătatea trăirii clipei prezente. Nu se trăiește prezentul prin prisma nemuririi, ci se trăiește prin prisma îmbogățirii și a petrecerilor frumoase.
Mulți dintre tineri se vaită că se plictisesc cumplit, că nu mai știu ce să facă pentru a petrece cât mai frumos și mai interesant timpul liber. De aceea caută plăcerea sub toate formele ei, sub formele ei hedoniste și viciate. Dar acolo unde ar trebuie să se găsească plăcere din ce în ce mai mare, acolo unde ar trebui să se simtă fericire, iată că apare dezamăgirea, că multumirea nu este decât un moment, după care apar frustrările și însingurarea.
Privind și analizând propria viață, de cele mai multe ori tânărul nu vede în sine decât un monstru, un monstru had care caută să-l înghită. Acest monstru nu se potolește cu orice lucru, ci strigă după plăceri cât mai mari și mai împovarătoare pentru suflet.
În societatea consumistă de astăzi, poate familia, Biserica și statul să conlucreze pentru a reda societății actuale, tinerilor de astăzi, adulților de mâine, tăria ,caracterul și conștiința unei adevărate generații de creștini, statornici în bun simț, credință și dragostea pentru valoare?
Cu toate că aceste trei instituții fundamentale ale omului conlucrează pentru atingerea acestor obiective sunt de menționat și anumite sincope care marchează de cele mai multe ori pe cei care trebuie să beneficieze de serviciile lor – tinerii. Se discută tot mai mult de o criză a comunicării la toate palierele societății. Astfel, fenomenul secularizării și consumismului, al pierderilor valorilor sociale și înlocuirea lor cu ,,non-valori” au marcat profund familia, Biserica și statul.
Pentru majoritatea tinerilor, Biserica și credința se prezintă ca o nevoie exprimată numai de cei care se apropie de moarte. Viața Bisericii este plicticoasă și plină de repetare. Liturghia și celelalte slujbe se repetă, iar credinciosul este oprit să săvârșească anumite lucruri. Pentru tineri libertatea este și se manifestă ca urmare a lipsei oricărei îngrădiri exercitate de cineva sau ceva. Slujbele se repetă și atunci nu se ințelege logica desfășurării lor. Mai mult decât atât, preoții și ceilalți credincioși prezenți în mod constant în Biserică s-au obișnuit cu lipsa tinerilor de aici. Evenimente precum praznicul Învierii Domnului, sunt presărate cu prezența în Biserică sau în apropierea Bisericii a unor cete de tineri care au dorința de a veni aici și a ,,se distra”. Pentru ei Biserica este locul unde se adună pentru a bea ceva, a discuta cu prietenii și a se distra copios.
Lipsa tinerilor din bisericile ortodoxe constituie o durere și o prezență dureroasă a secularizării în viața societății nostre. Numai cei care ,,îndrăznesc” să calce într-un astfel de locaș descoperă aici ceva la care nu s-au așteptat: sentimentul de pace, de liniște, de dragoste divină care îi fac parte a ,,trupului lui Hristos”, a Bisericii Sale; se descoperă pe ei și descoperă pe Dumnezeu, ca devotat prieten și drag companion. Descoperă în Biserică sub aparența repetiției și a plictisului, misterul lui Dumnezeu-Treime ce se descoperă permanent celor ce vin și se împărtășesc cu El.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
A. IZVOARE BIBLICE
1. Biblia sau Sfanta Scriptura,Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane,Bucuresti,2001.
2. Noul Testament,cu note explicative, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane,Bucuresti,1987.
B. OPERE ALE SFINTILOR PARINTI
1. Ioan Hrisostom, Sfantul, Omilia XIV, cap. 8, Comentariul Ep. către Romani; Fer. Augustin, „Enarrationes in Psalmos”.
2. Maxim Mărturisitorul,Sfantul, Capita theologica et oeconomica, 66, în „Filocalia”, vol. 2, Sibiu, 1947.
3. Patericul, Alba Iulia, Editura Episcopiei, 1990.
4. Vasile cel Mare, Sfantul,Omilii la Hexaimeron IX,(traducere si note de pr.prof. Dumitru Fecioru ),edit ,,Sofia”,Bucuresti,2004.
C. LUCRARI DE SPECIALITATE
1. Achimescu, Pr. Nicolae, Religii în dialog, Trinitas, Iași, 2006.
2. Barbour, Ian G.,,Cand Stiinta intalneste Religia ‚’’, Ed. Harper, San Francisco, 2000, apud Adrian Lemeni, pr. Răzvan Ionescu.
3. Baștovoi, Ieromonah,Savatie,Ortodoxia pentru postmoderniști, Editura Cathisma, București, 2007.
4. Băbuș, Pr. prof. dr. Emanoil ,,Ortodoxia națiunilor în Europa Occidentală, în vol. Biserica Ortodoxă în Uniunea Europeană. Contribuții necesare la securitatea și stabilitatea europeană, Editura Universității din București, 2006.
5. Bănică Mirel, „Locul celuilalt” – Ortodoxia în modernitate, Editura Paideia, Bucuresti, 2007.
6. Beaufils, Dominique, Pr. Boris Bobrinskoy, Pr. John Breck, Olivier Clement, Claude Hiffler, Pr. Ioannis Chryssavgis, Mitropolitul Meletios, Pr. Ignace Peckstadt, Pr.Jean Roberti, Bertrand Vergely, „Bioetica și taina persoanei – perspective ortodoxe”, Editura Bizantină, București, 2006;
7. Bel, Pr. prof. dr. Valer ,,Misiune, parohie, pastorație. Coordonate pentru o strategie misionară,’’ Editura Renașterea, Cluj – Napoca, 2002.
8. Bica Monica, „Clonarea umană” în cotidianul „Ziua”, serie nouă, anul IX, nr. 2589, 30-12-2002.
9. Boca Arsenie, Cărarea Împărăției, Arad, Editura Episcopiei, 1995.
10. Breck, John, Pr. Prof. Dr., „Darul sacru al vieții”, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2001.
11. Bria, Pr. prof. Ion, Teologia ortodoxă în România contemporană. Evaluări și perspective, Trinitas, Iași, 2003.
12. Buber Martin , Eu și Tu, București, Editura Humanitas, 1992.
13. Buga, Pr. prof. Ion, Teologia enclavelor, Editura Sfântul Gheorghe Vechi, București, 1995.
14. Ciobotea, Metropolitan Daniel Confessing the Truth in Love. Orthodox Perceptions of Life, Mission and Unity, Trinitas, Iași, 2001.
15. Clement Olivier, Patriarch Atenagoras, München, Verlag Neue Stadt, 1982
16. Conor Steven, Postmodernist Culture, Blackwell Publishers, Oxford, 1994, apud Adrian Lemeni, pr. Răzvan Ionescu.
17. Engelhardt, Tristam, H., jr., „Fundamentele Bioeticii Creștine – Perspectiva Ortodoxă”, ed. Deisis, Sibiu, 2005.
18. Fecioru, pr.prof Dumitru, ,,Sfantul Maxim Marturisitorul-om al vietii in Dumnezeu,,in S.T. nr.4-5 Bucuresti,1997.
19. Fournier Anne, Catherine Picard, Secte, democrație și mondializare, cu o prefață de Raymond Forni, trad. de Radu și Rodica Valter, Editura 100+1 GRAMAR, București, 2006.
20. Gabor, Pr. prof. dr. Adrian ,,Contribuții actuale ale Bisericii Ortodoxe Române privind integrarea în Uniunea Europeană’’, în vol. Biserica Ortodoxă în Uniunea Europeană. Contribuții necesare la securitatea și stabilitatea europeană, Editura Universității din București, 2006.
21. Hawking Samuel W., Scurtă istorie a timpului. De la Big-Bang la găurile negre, traducere de Michaela Ciodaru, Editura Humanitas, București, 1995.
22. Lemeni Conf. Dr. Adrian ,,Moartea societatii consumeriste’’ – in Studii Teologice,nr. 3-4, Bucuresti, 2010.
23. Idem, Criza modernitatii si realitatea persoanei, interviu www.crestinismortodox.ro.
24 . Marc-Antoine Costa de Beauregard, Teologie și știință: o sinergie, Postfață la vol. Adrian Lemeni, pr. Răzvan Ionescu, Teologie ortodoxă și știință. Repere pentru dialog, Ediția a doua, revăzută și adăugită, Editura I.B.M.B.O.R. Bucuresti,2007.
25. Manea T., Bioetica si postmodernism, Prelegerea III, Curs Masterat "Etica Biomedicală si accesul la ingrijirile de sănătate", UMF "Gr.T. Popa" Iasi, 2004.
26. Mantzaridis, Georgios I, Globalizare și universalitate. Himeră și adevăr, traducere de pr. prof. dr. Vasile Răducă, Editura Bizantină, București, 2002.
27. Magnin Thierry, Între știință și religie.Căutare a sensului în lumea de azi, cu o prefață de Basarab Nicolescu și o postfață de Henri Manteau – Bonamy, trad. de Simona Modreanu, Editura Junimea, Iași, 2007.
28. Marcel Gabriel, A fi și a avea, Cluj, Editura Biblioteca Apostrof, 1997, p. 139.
29. Mihăiță, Prof. Dr. Nifon, Arhiepiscopul si Mitropolitul Târgoviștei, Misiologie creștină. Curs pentru uzul Facultății de Teologie, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura ASA, București, 2005.
30. Muresan, Lector dr. Radu Petre Provocări si perspective ale Bisericii Ortodoxe în Uniunea Europeană, în Biserica Ortodoxă în Uniunea Europeană. Contributii necesare la securitatea si stabilitatea europeană, Editura Universitătii din Bucuresti, 2006.
31 Neamțu Mihail, Gramatica Ortodoxiei, Tradiția după modernitate, Editura Polirom, Iași, 2007.
32. Petraru, Pr. dr. Gheorghe ,Teologie Fundamentală și Misionară. Ecumenism, Editura Performantica, Iași, 2006.
33. Picard Max, Fuga de Dumnezeu, București, Editura Anastasia, 1998
34. Puric Dan, Cine suntem, Editura Platytera, București, 2008.
35. Reding Jose, Le resistence a l’evangelisation. Secularisation et mentalites nouvelles, în Revue Theologique de Louvain, 3/2004, apud pr. dr. Gh. Petraru.
36. Remete Pr. Prof. Dr. George , Extras din articolul "Spiritualitate si consumism”,Revista Studii Teologice nr 3-4,Bucuresti,2010.
37. Stan, George, Dr., „Un punct de vedere ortodox despre ingineria genetică și clonare” în Ortodoxia, anul LIII, nr. 1-2, 2002.
38. Stăniloae, Dumitru, Pr. Prof. Dr., „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, ediția a II-a, vol.1, EIBMBOR, București, 1996.
39. Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu¸ Craiova, Editura Mitropoliei Olteniei, 1987.
40. Sterea, Tache, Pr. Lect. Dr., „Raționalitatea creației și responsabilitatea omului în gândirea Sfinților Părinți”, în Studii Teologice, seria a II-a, anul LIV, nr.3-4, 2002.
41. Stefan ,pr.conf. dr.Florea Tineret, Biserica Societate, Editura ASA, Bucuresti, 2009.
42. Tia Teofil, Biserica Ortodoxă Română: reflecții, analize, problematizări, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006.
43. Yannaras Christos, Foamea și setea, București, Editura Anastasia, 2000.
D. SURSE INTERNET
1.http://www.crestinismortodox.ro;
2.http://www.eugenicsarchive.org/eugenics
3.http://www.eugenics-watch.com
4.http://biserica.org/Publicatii/1992/NoIV/30_index.html-Catehism Ortodox
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
A. IZVOARE BIBLICE
1. Biblia sau Sfanta Scriptura,Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane,Bucuresti,2001.
2. Noul Testament,cu note explicative, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane,Bucuresti,1987.
B. OPERE ALE SFINTILOR PARINTI
1. Ioan Hrisostom, Sfantul, Omilia XIV, cap. 8, Comentariul Ep. către Romani; Fer. Augustin, „Enarrationes in Psalmos”.
2. Maxim Mărturisitorul,Sfantul, Capita theologica et oeconomica, 66, în „Filocalia”, vol. 2, Sibiu, 1947.
3. Patericul, Alba Iulia, Editura Episcopiei, 1990.
4. Vasile cel Mare, Sfantul,Omilii la Hexaimeron IX,(traducere si note de pr.prof. Dumitru Fecioru ),edit ,,Sofia”,Bucuresti,2004.
C. LUCRARI DE SPECIALITATE
1. Achimescu, Pr. Nicolae, Religii în dialog, Trinitas, Iași, 2006.
2. Barbour, Ian G.,,Cand Stiinta intalneste Religia ‚’’, Ed. Harper, San Francisco, 2000, apud Adrian Lemeni, pr. Răzvan Ionescu.
3. Baștovoi, Ieromonah,Savatie,Ortodoxia pentru postmoderniști, Editura Cathisma, București, 2007.
4. Băbuș, Pr. prof. dr. Emanoil ,,Ortodoxia națiunilor în Europa Occidentală, în vol. Biserica Ortodoxă în Uniunea Europeană. Contribuții necesare la securitatea și stabilitatea europeană, Editura Universității din București, 2006.
5. Bănică Mirel, „Locul celuilalt” – Ortodoxia în modernitate, Editura Paideia, Bucuresti, 2007.
6. Beaufils, Dominique, Pr. Boris Bobrinskoy, Pr. John Breck, Olivier Clement, Claude Hiffler, Pr. Ioannis Chryssavgis, Mitropolitul Meletios, Pr. Ignace Peckstadt, Pr.Jean Roberti, Bertrand Vergely, „Bioetica și taina persoanei – perspective ortodoxe”, Editura Bizantină, București, 2006;
7. Bel, Pr. prof. dr. Valer ,,Misiune, parohie, pastorație. Coordonate pentru o strategie misionară,’’ Editura Renașterea, Cluj – Napoca, 2002.
8. Bica Monica, „Clonarea umană” în cotidianul „Ziua”, serie nouă, anul IX, nr. 2589, 30-12-2002.
9. Boca Arsenie, Cărarea Împărăției, Arad, Editura Episcopiei, 1995.
10. Breck, John, Pr. Prof. Dr., „Darul sacru al vieții”, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2001.
11. Bria, Pr. prof. Ion, Teologia ortodoxă în România contemporană. Evaluări și perspective, Trinitas, Iași, 2003.
12. Buber Martin , Eu și Tu, București, Editura Humanitas, 1992.
13. Buga, Pr. prof. Ion, Teologia enclavelor, Editura Sfântul Gheorghe Vechi, București, 1995.
14. Ciobotea, Metropolitan Daniel Confessing the Truth in Love. Orthodox Perceptions of Life, Mission and Unity, Trinitas, Iași, 2001.
15. Clement Olivier, Patriarch Atenagoras, München, Verlag Neue Stadt, 1982
16. Conor Steven, Postmodernist Culture, Blackwell Publishers, Oxford, 1994, apud Adrian Lemeni, pr. Răzvan Ionescu.
17. Engelhardt, Tristam, H., jr., „Fundamentele Bioeticii Creștine – Perspectiva Ortodoxă”, ed. Deisis, Sibiu, 2005.
18. Fecioru, pr.prof Dumitru, ,,Sfantul Maxim Marturisitorul-om al vietii in Dumnezeu,,in S.T. nr.4-5 Bucuresti,1997.
19. Fournier Anne, Catherine Picard, Secte, democrație și mondializare, cu o prefață de Raymond Forni, trad. de Radu și Rodica Valter, Editura 100+1 GRAMAR, București, 2006.
20. Gabor, Pr. prof. dr. Adrian ,,Contribuții actuale ale Bisericii Ortodoxe Române privind integrarea în Uniunea Europeană’’, în vol. Biserica Ortodoxă în Uniunea Europeană. Contribuții necesare la securitatea și stabilitatea europeană, Editura Universității din București, 2006.
21. Hawking Samuel W., Scurtă istorie a timpului. De la Big-Bang la găurile negre, traducere de Michaela Ciodaru, Editura Humanitas, București, 1995.
22. Lemeni Conf. Dr. Adrian ,,Moartea societatii consumeriste’’ – in Studii Teologice,nr. 3-4, Bucuresti, 2010.
23. Idem, Criza modernitatii si realitatea persoanei, interviu www.crestinismortodox.ro.
24 . Marc-Antoine Costa de Beauregard, Teologie și știință: o sinergie, Postfață la vol. Adrian Lemeni, pr. Răzvan Ionescu, Teologie ortodoxă și știință. Repere pentru dialog, Ediția a doua, revăzută și adăugită, Editura I.B.M.B.O.R. Bucuresti,2007.
25. Manea T., Bioetica si postmodernism, Prelegerea III, Curs Masterat "Etica Biomedicală si accesul la ingrijirile de sănătate", UMF "Gr.T. Popa" Iasi, 2004.
26. Mantzaridis, Georgios I, Globalizare și universalitate. Himeră și adevăr, traducere de pr. prof. dr. Vasile Răducă, Editura Bizantină, București, 2002.
27. Magnin Thierry, Între știință și religie.Căutare a sensului în lumea de azi, cu o prefață de Basarab Nicolescu și o postfață de Henri Manteau – Bonamy, trad. de Simona Modreanu, Editura Junimea, Iași, 2007.
28. Marcel Gabriel, A fi și a avea, Cluj, Editura Biblioteca Apostrof, 1997, p. 139.
29. Mihăiță, Prof. Dr. Nifon, Arhiepiscopul si Mitropolitul Târgoviștei, Misiologie creștină. Curs pentru uzul Facultății de Teologie, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura ASA, București, 2005.
30. Muresan, Lector dr. Radu Petre Provocări si perspective ale Bisericii Ortodoxe în Uniunea Europeană, în Biserica Ortodoxă în Uniunea Europeană. Contributii necesare la securitatea si stabilitatea europeană, Editura Universitătii din Bucuresti, 2006.
31 Neamțu Mihail, Gramatica Ortodoxiei, Tradiția după modernitate, Editura Polirom, Iași, 2007.
32. Petraru, Pr. dr. Gheorghe ,Teologie Fundamentală și Misionară. Ecumenism, Editura Performantica, Iași, 2006.
33. Picard Max, Fuga de Dumnezeu, București, Editura Anastasia, 1998
34. Puric Dan, Cine suntem, Editura Platytera, București, 2008.
35. Reding Jose, Le resistence a l’evangelisation. Secularisation et mentalites nouvelles, în Revue Theologique de Louvain, 3/2004, apud pr. dr. Gh. Petraru.
36. Remete Pr. Prof. Dr. George , Extras din articolul "Spiritualitate si consumism”,Revista Studii Teologice nr 3-4,Bucuresti,2010.
37. Stan, George, Dr., „Un punct de vedere ortodox despre ingineria genetică și clonare” în Ortodoxia, anul LIII, nr. 1-2, 2002.
38. Stăniloae, Dumitru, Pr. Prof. Dr., „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, ediția a II-a, vol.1, EIBMBOR, București, 1996.
39. Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu¸ Craiova, Editura Mitropoliei Olteniei, 1987.
40. Sterea, Tache, Pr. Lect. Dr., „Raționalitatea creației și responsabilitatea omului în gândirea Sfinților Părinți”, în Studii Teologice, seria a II-a, anul LIV, nr.3-4, 2002.
41. Stefan ,pr.conf. dr.Florea Tineret, Biserica Societate, Editura ASA, Bucuresti, 2009.
42. Tia Teofil, Biserica Ortodoxă Română: reflecții, analize, problematizări, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006.
43. Yannaras Christos, Foamea și setea, București, Editura Anastasia, 2000.
D. SURSE INTERNET
1.http://www.crestinismortodox.ro;
2.http://www.eugenicsarchive.org/eugenics
3.http://www.eugenics-watch.com
4.http://biserica.org/Publicatii/1992/NoIV/30_index.html-Catehism Ortodox
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Spiritualism Si Consumism. A Fi Si sau a Avea (ID: 167973)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.