Sinuciderea Si Eutanasierea Pacate Impotriva Duhului Sfant

Cuprins

Sinuciderea – „ microb” al societății

1. Cauze

2. Libertatea de a alege. Sinuciderea – produs al libertății umane

3. Atitudinea Bisericii față de suicid

Eutanasia sau sinuciderea asistată

1. Eutanasia – o formă a sinuciderii

2. Dreptul la viață și așa-zisul drept la moarte

Concluzie

Bibliografie

Sinuciderea – „ microb” al societății

Considerat ca „singura problemă filozofică serioasă”, suicidul constituie cea mai impresionantă enigmă a psihologiei și psihopatologiei ale cărei implicații vizează ansamblul științelor antropologice. Cunoscut în întreaga istorie umană și în toate civilizațiile, suicidul își ilustrează azi incidența pe măsura creșterii morbidității psihiatrice, a alienării sociale și a slăbirii legăturilor interpersonale. Într-adevăr, condiții medicale și în primul rând psihiatrice, stări psihice „de limită” precum și cauze sociologice și economice sunt cele care determină actul sucidar „ apărând în lume ca un fapt caviscotidian, înfiltrând literatura, teatrul, cinematografia, etc.” Desigur, suicidul „ fapt cvasicotidian” doar pentru un anumit grup social și nu în ansamblul populației pentru că experții Organizației Mondiale a Sănătății raportând rata morbidității prin suicid la populația întregului glob au calculat că la fiecare minut și jumătate „ o persoană sfârșește prin suicid”.

Caracterul transcultural și transtemporal al fenomenului suicidar ridică întrebarea unei eventuale „ rate ireductibile” a suicidului printre ființele umane care antrenează o altă interogație dilematică și anume dacă acest act fatal este „ prețul civilizației sau prețul vieții?”

1. Cauze

Datorită caracterului dramatic suicidul ridică problema cauzelor care l-au determinat. Factori socio-economici au fost frecvent invocați deoarece s-a remarcat creșterea procentului actelor suicidare în perioadele de criză economică, de faliment și de șomaj. Fără a stabili o relație cauzală simplă între declinul economic al unei perioade și fenomenul suicidar cercetătorii remarcă totuși că „ suicidul este corelat cu o insecuritate economică” E de menționat totuși că aceasta nu permite stabilirea unei corelații între statutul economic și rata suicidului, în sensul unei incidențe suicidare mai mari la persoanele cu statut economic scăzut și invers. De fapt nu starea economică precară sporește rata suicidului, ci pierderea unui statut economic înalt: „ trecerea de la bogăție la sărăcia mai curând decât sărăcia ca atare este aceea care tinde să promoveze sinuciderea printre cei susceptibili.”

Factori psihosociologici au fost implicați în etiologia fenomenului suicidar încă de la sfârșitul secolului XIX, când Emile Durkheim a demonstrat că sinuciderea se află în strânsă legătură cu situațiile care slăbesc legăturile dintre individ și grupul său social. Astfel, sentimentul lipsei de importanță al inutilității și non-apartenenței la grup, dar mai ales conștiința neacceptării, îndepărtării sau excluderii din grup, favorizează în mare măsură fenomenul suicidar.

Pattern-ul familial și statutul marital. Cercetările confirmă faptul că rata suicidului este mai mare la cei căsătoriți fără copii decât la cei cu copii, la cei care trăiesc singuri, față de cei care au o familie, cu alte cuvinte, „ incidența suicidului sporește la cei aflați în situații care slăbesc responsabilitatea socio-familială și siderează forța morală-volițională necesară depășirii unor perioade existențiale dificile” – acest fapt a fost demonstrat printr-un studiu efectuat de P. Stainsbury în 1968.

Rasa și religia. Studiile deceniilor trecute conform cărora albii ar prezenta o rată a suicidului de două ori mi mare decât non-albii sunt supuse unor reevaluări deoarece s-a constatat că „ incidența suicidului la negri tinde spre egalizare cu aceea întâlnită în rândul albilor”

Unor reevaluări similare trebuie supuse și studiile privind diferențele între ratele suicidului la persoanele ce aparțin unor religii diferite. Cele mai multe studii invocau o rata mai scăzută a suicidului la catolici, față de protestanți dar din analiză s-a constatat că de fapt nu afilierea la o anumită religie poate fi corelată cu incidența suicidului, ci numai gradul de integrare religioasă.

Factorii meteorologici și cosmici. Starea vremii, presiunea atmosferică, altitudinea și anotimpul au constituit factorii de corelație cu prevalența suicidului. Astfel, numeroase studii relevă o creștere a frecvenței suicidare în perioadele cu presiunea barometrică scăzută fără a corela observațiile cu alți factori patogeni.

Cele mai multe studii indică faptul că suicidul înregistrează o ascensiune toamna când are loc o creștere a incidenței depresiilor majore. Alte studii menționează însă faptul că „ în timpul verii s-a constatat procentul cel mai mare de sinucideri”. Totodată în contrast cu supozițiile logice „ momentul din an care a fost asociat cu o incidență medie ușor crescută este primăvara.”

Altitudinea a fost de asemenea incriminată în influențarea manifestărilor suicidare „ sinuciderile sunt, în general, mai numeroase în văile fluviilor, de-a lungul coastelor și scad în regiunile muntoase, forestiere.”

Gradul de urbanizare. Emile Durkheim postula faptul că rata suicidului este mai redusă în mediul rural decât în cel urban, idee reluată și de F.J. Ayd „ riscul de suicid este mai mare printre citadini decât în mediu rural.” Aceste afirmații trebuie reevaluate deoarece apar și alți factori concurenți cu urbanizarea, aceasta „ constituind nu numai un factor de polarizare a valorilor umane, ci și al personalităților instabile și dizarmonice care oferă teren dezadaptărilor, ce sporesc la rândul lor rata sinuciderilor.”

Statutul profesional. S-a constatat că rata suicidului este mai ridicată la cei care nu au o profesie conturată sau al căror statut profesional nu este suficient de elevat sau bine asigurat. Pe de altă parte cercetări mai noi subliniază că pierderea statutului profesional constituie un factor important de sporire a riscului suicidar.

În privința evaluării interprofesionale s-a constatat că profesia de medic prezintă cea mai mare rată a suicidului. „ Medicii constituie grupului cu cea mai mare proporție de suicidari, estimată la mai mult decât dublul mediei” și „ dintre toate profesiile, medicii ca grup prezintă una dintre cele mai înalte rate ale suicidului, acesta fiind răspunzător pentru mai mult de 3% din numărul total al deceselor la medici.” În ordinea rangului suicidar interprofesional, medicii sunt urmați de muzicieni și de juriști.

Sexul. Spre deosebire de opinia conform căreia suicidul ar fi mai frecvent la femei – impresie indusă de procentul ridicat al tentativelor – studiile atestă faptul că actele suicidare propriu-zise sunt mai frecvente la bărbați.

Afecțiunile medico-chirurgicale și disperarea.

Studiile asupra acestei probleme consemnează faptul că în antecedentele suicidarilor afecțiunile somatice au fost estimate într-o proporție redusă și de fapt „ disperarea determinată de o boală incurabilă figurează ca cea mai frecventă cauză a suicidului.” „Disperarea este boală de moarte, malaria a atacat tocmai părțile cele mai nobile și totuși el nu poate muri. Pentru el moartea nu este sfârșitul unei boli, ci un sfârșit permanent. Este imposibil să fii salvat din această maladie prin moarte.”

Factorii ereditari. Concepția genetică asupra manifestărilor suicidare a înregistrat în ultima vreme modificări radicale. Astfel, în timp ce autorii clasici Magnan și Regis apreciau suicidul ca un „ viciu ereditar”, cercetătorii moderni constată dimpotrivă, că nu există probe care să ateste implicații ereditare în manifestările suicidare. Această divergență a opiniilor se datorează faptului că factorii ereditari nu determină o tendință suicidară, ci favorizează apariția unor afecțiuni psihice care prezintă un anumit potențial suicidar. Numai în acest context poate fi înțeleasă afirmația: „ suicidul este mai frecvent la persoane care au în familie o istorie de suicid real.”

Cele două determinisme principale, terenul psihiatric și dizarmoniile sociale sunt astfel convergente: „ dizarmonii ale vieții sociale – sărăcie, nedreptăți, izolare, șomaj – sau dificultăți personale de ordin biografic îi lasă descumpăniți; în loc să lupte, aceste temperamente se părăsesc deznădejdii și abdică. Prin aceasta incapacitate a definirii de sine, a stăpânirii condițiilor din afară și mai ales a integrării lor în sfera largă a comunității sociale, acești oameni se exclud singuri din sfera morală a vieții sociale și culturale. Ei își pierd, prin acest fapt, libertatea morală, care este tocmai putința deliberării actului.

Dincolo de toți acești factori se observă această excludere a sinucigașilor din sfera valorilor vieții și culturii și îi face indiferenți la tot ceea ce pentru oamenii normali alcătuiește „ mănunchiul supremelor bunuri umane.”

Un exemplu al acestui nihilism moral care dezumanizează îl oferă poziția scriitorului francez Jacques Rigaud ( care după multiple tentative de sinucidere și înaintea sinuciderii sale reușite) a scris această pagină: „ Singurul mod pe care îl avem pentru a ne mărturisi disprețul nostru pentru viață este de a o accepta. Viața nu merită efortul pe care trebuie să-l facem pentru a o părăsi. Putem, din caritate, să evităm faptul pentru alții, dar pentru noi înșine? Disperarea, indiferența, trădările, fidelitatea, singurătatea, familia (…) libertatea, dezonoarea, toate acestea nu fac două paralele. Știm prea bine ce înseamnă toate acestea pentru a le da vreo însemnătate.”

Dar întreaga analiză psihiatrică și sociologică a factorilor care determină sinuciderea cunoaștem o scădere: trece cu vederea peste caracterul unic al dramei sufletești comportat de sinucidere. Mai mult decât orice act uman, sinuciderea presupune călăuzirea cercetătorului după principiul: attention à l’unique! Reducerea la tip și generalitate a actului anulează însăși esența dramei individuale a sinucigașului: „ Nimic nu este mai misterios decât o sinucidere. Când aud explicându-se motivele unui sinucid am impresia că asist la un sacrilegiu. Căci numai sinucigașul le-a cunoscut și a fost în măsură să le înțeleagă. Nu spun: să ne facă să înțelegem; ele sunt cel mai adesea complexe și inextricabile, nefiind la îndemâna unui terț.” Prin actul sinuciderii omul se neagă de fapt pe sine însuși. „ Multe lucruri pot conduce la un asemenea ultim pas și atunci se pune întrebarea: care ar fi motivele ? Nici un om nu este în stare să facă o judecată asupra lor. Motivele și posibilitățile de decizie ale unuia dintre ceilalți rămân ca niște eventuale defecte ale unei boli în cele din urmă necunoscută. Pentru un creștin sinuciderea înseamnă o provocare enormă: el nu poate nici înțelege și nici săvârși o asemenea faptă. Se pretinde aici o toleranță față de celălalt pentru a înțelege fapta săvârșită. Omul care a făcut o mărturisire că el nu mai trăiește numai pentru el, nu poate aproba sinuciderea și a o numi bună. Fiecare încercare de sinucidere poate fi pentru el un „ accident” și un strigăt după ajutor.”

2. Libertatea de a alege. Sinuciderea – produs al libertății umane

Omul arată prin actele lui nemotivate, neîntemeiate pe voința de a exista faptul că nu se explică prin el însuși. El se decide pentru aceste acte dintr-o opoziție față de un for suprem care impune o răspundere pe temei rațional. Această opoziție, pentru că se unește cu nepăsarea față de existența proprie, pare a avea în ea refuzul oricărui temei sau o alegere a abisalului, a nedeterminării libertății de nimic, a libertății pentru libertate. S-ar părea că în această decizie libertatea e mai adâncă decât existența sau anterioară ei. Dar libertatea părută absolut nedeterminată e o libertate care își are temeiul în ființa creată de Dumnezeu însă care voiește să se opună chiar și existenței dăruite și lui Dumnezeu Însuși. „ Scufundarea persoanei umane în abisul existenței date de Dumnezeu e o descoperire de fapt involuntară a abisului ce stă la baza existenței sale, dar, de aceea, și al unui factor care a scos existența sa din acest abis, dar la care nu poate ajunge omul, căci de dincolo de om, El e acoperit de Dumnezeu Creatorul. De aceea, omul nici nu poate ajunge la abisul de dincolo de sine și nici nu se poate anula pe sine ca persoană. El rămâne în existență și anume în existența ca persoană, chiar dacă crede că-și poate anula existență prin sinucidere.” Aceasta înseamnă că prin ființa lor persoanele umane sunt , pe de o parte, libere să se opună Creatorului, pe de alta într-o legătură cu El, care le susține în existență neanulându-le libertatea. Fără această legătură ontologică, existența e imposibilă – fără Dumnezeu omul s-ar pierde în neant.

Libertatea omului nu s-ar dovedi adevărată și persistentă dacă el nu s-ar putea decide pentru nimic și dacă nu conștientizează faptul că nu există de la sine, ci printr-un factor superior lui. El se poate decide împotriva Absolutului creator, dar ca și creat de Acela nu își poate crea nici nimici existența, ci doar și-o poate slăbi.

Libertatea noastră în alegerea faptelor nu este o libertatea absolută, ci limitată. Libertatea absolută există numai în Dumnezeu, Care este spirit absolut. Voința divină este suverană și atotputernică. Ea e liberă de orice constrângere internă sau externă și se identifică deplin cu binele. Libertatea noastră e limitată prin faptul că omul este creatură. Limitele creaturii sunt și limitele libertății sale. Rațiunea libertății sale este de a se dezvolta liber în conformitate cu chemarea lui creaturală, adică să tindă spre autorealizare, spre bine. „Dumnezeu având o libertate nedeterminată de nimic, poate da și omului putința iluziei că nu e determinat de nimic, nici chiar de Dumnezeu. Și omul, întru fia lui de a se crede că nu e adus la existență prin Dumnezeu, poate să de decidă printr-o libertatea arbitrară de nimic determinată și se decide împotriva existenței sale socotindu-o absurdă sau neîntemeiată pe nimic. Sau, furat de plăcerile trupești și de satisfacțiile trecătoare nu își poate da seama că libertatea arbitrară de care face caz , nu e o libertate nedeterminată, ci mai degrabă e stăpânită de poftele lui pătimașe.”

Dar chiar dacă omul nu recunoaște pe Dumnezeu ca autor al existenței sale sau nu folosește libertatea pentru întărirea ei, Dumnezeu nu reneagă și nici nu îngăduie să piară persoanele în care există concret firea umană și folosirea liberă a voinței puse în ea. De aceea, deși unele persoane vor să folosească voința contra existenței lor si a Voii lui Dumnezeu nu pot învinge „ voința lui Dumnezeu, prin care El voiește ca ele să existe, nici nu pot anula din ele orice voință, ci o manifestă chiar în voința de a nu exista.” Ele folosesc o libertate cu care le-a înzestrat Dumnezeu chiar împotriva existenței lor dată de Dumnezeu și pe care nu o pot anula. „ E un paradox dublu în faptul că omul folosește el însuși o libertate pe care nu el și-a dat-o, și că deși vrea, nu poate scăpa de ea, pentru că nu poate scăpa de existența de care ea ține și pe care i-a dat-o Dumnezeu. Dar când persoanele nu folosesc voința firii și a lui Dumnezeu, în favoarea existenței ei, cad într-o viață sărăcită, strâmbată, contrară firii.”

Prin libertate i s-a dat omului capacitatea de a se forma singur, de a-și alege singur căile și de păși singur din proprie decizie, spre realizarea din ce în ce mai deplină a binelui, realizarea care înseamnă propria desăvârșire și fericire supremă. Omul ajunge la forma desăvârșită a vieții sale nu printr-o creștere organică inconștientă, ci prin decizia liberă a voinței sale. „ Răul este față de libertate ceea ce este boala față de sănătate, sofismul față de adevăr. Așa cum rațiunea este pentru adevăr, libertatea este pentru bine. A voi răul nu aparține libertății, ci este o deficiență a libertății, un abuz, o pervertire a ei. De altfel, dovadă în acest sens, este faptul că răul însuși, spre a înclina voința de partea lui, nu se prezintă ca rău, ci se îmbracă în haina binelui, devenind astfel un bine aparent, care poate amăgi pe om… Voirea răului ca rău este o monstruozitate care este culminația pervertirii libertății.”

De aici rezultă că de esența libertății ține capacitatea de a alege între mai multe posibilități de realizare a binelui. Ea e îndreptată din fire spre bine. Ea funcționează normal când se îndreaptă spre bine. Alegerea răului nu ține de esența libertății, ci este o deficiență, o imperfecțiune, un abuz prin care voința este pervertită într-o direcție opusă celei firești: „ Autodeterminarea spre bine este exercițiul normal al libertății, iar autodeterminarea spre rău este exercițiul anormal, pervertit al libertății.”

Așadar „ libertatea umană este pragul decisiv al evoluției omului. Această libertate nu reprezintă o autonomie totală, ci o integrare a bogățiilor de posibilități într-o formă de viață care reprezintă conștiința de sine și deschiderea către ceilalți.”

3. Atitudinea Bisericii față de suicid

Mai bine de trei secole, Biserica nu s-a pronunțat asupra problemei sinuciderii, ci a considerat-o fie ca pe un act iresponsabil și ca urmare nevinovat, fie ca pe un act responsabil și vinovat. În acest ultim caz, oprindu-se orice rugăciune pentru sinucigaș.

Pe de altă parte, cunoaștem din Sfânta Evanghelie că Mântuitorul, luând atitudine față de gravitatea păcatului smintelii, recomandă: "Iar celui ce va sminti pe unul din aceștia mici, care cred în Mine, mai de folos i-ar fi să-și atârne de gât o piatră de moară și să fie aruncat în mijlocul mării". Se observa că sminteala poate fi mai mai mare decât uciderea consimțită.

Apoi, unii dintre Părinții Bisericii, precum Sfântul Ambrozie, promovând un adevărat cult al castității, aduceau laude fecioarelor care preferau să se sinucidă, decât să cadă pradă violului…

Pe de altă parte, alții au considerat că însuși martiriul primilor creștini ar fi o formă de sinucidere. Afirmația este însă greșită. Cu siguranță, martiriul a însemnat un act de curaj și dăruire pentru ideal. Ca jertfă de sine pentru Hristos, martiriul a însemnat vitejie și biruință. Nu despărțirea de viața trupească, nici dezgustul față de viață i-a îndemnat pe primii creștini spre martiriu, ci credința lor fermă și iubirea lor de neclintit față de Hristos. Din nefericire însă au apărut și falși mărturisitori, care provocau de-a dreptul martiriul, nu ca pe o jertfă de totală dăruire lui Hristos, ci ca o glorificare a lor. Dar încă de la început, Biserica a refuzat o astfel de sfințenie. Astfel, pe la sfârșitul secolului al IV-lea, în Apusul creștin, Fericitul Augustin a luat atitudine față de acești pretinși martiri aparținători sectei donatiste. Faptul că aceștia chiar își curmau viața, i-a făcut pe unii teologi occidentali, în frunte cu Fericitul Augustin să denunțe sinuciderea ca fiind "hulă împotriva Duhului Sfânt", devenind singurul păcat de neiertat.

O atitudine similară față de sinucidere s-a dezvoltat și în Răsărit, în special sub influența patriarhului Timotei I al Alexandriei (381-385). Acesta a emis un canon prin care declara sinuciderea ca act liber și deliberat, un păcat atât de grav, încât îl exclude pe făptuitor din comunitatea eclezială. Iată conținutul Canonului 14, dat de Timotei al Alexandriei:

"Întrebare: Dacă cineva nefiind în minți ridică mâna asupra sa, sau se aruncă în prăpastie, să se facă pentru el vreo aducere sau nu?

Răspuns: În privința acestuia clericul trebuie să lămurească dacă a făcut aceasta cu adevărat, fiind ieșit din minți. Căci, de multe ori, rudeniile celor ce a pătimit aceasta, vrând să obțină aducerea jertfei și rugăciunea pentru el, mint și zic că nu era în minți. Uneori însă a făcut aceasta datorită tratamentului jignitor al oamenilor, sau altminteri oarecum din scârbă și pentru aceasta nu trebuie să se aducă jertfă; că însuși de sine ucigaș este. deci clericul negreșit trebuie să cerceteze cu de-amănuntul, ca să nu cadă sub osândă". Cu această autoritate, Nomocanonul 178 pronunță o interdicție similară. Velikii Trebnic apelează tot la această autoritate: "Dacă cineva își ia propria viață, să nu se cânte nimic pentru el, nici să fie pomenit, doar dacă acesta era nebun". N.D. Patrinicos exprimă consensul actual al Ortodoxiei conform căruia nici un serviciu funerar, înmormântarea bisericească sau slujbă de pomenire să nu se facă pentru cei care "ca rezultat al propriei voințe s-au rupt de comunitatea Bisericii".

Începând din secolul al IV-lea, poziția Bisericii față de suicid va deveni fermă, atât sub aspectul liturgic, cât și etic, toți teologii punând fapta la stâlpul infamiei. "În sens metafizic, ucigașul și sinucigașul sunt frați buni: amândoi sunt victimele necredinței și ajutători morții" – afirmă Mociulschi. Motivul pentru care Biserica condamnă rezidă în faptul că "trupul, deopotrivă cu sufletul, constituie creația lui Dumnezeu. Și precum Dumnezeu este Atotsfânt, tot ceea ce exprimă voința lui Dumnezeu poartă pecetea sacralității. Pe de altă parte, sacralitatea trupului este dată și de faptul că el nu e o simplă posesie autonomă, ci darul lui Dumnezeu, față de care trebuie sa avem responsabilitatea cuvenită. Darul lui Dumnezeu trebuie chivernisit spre sfințenia Lui, prin participare la viața divină. trupul nu poate fi distrus ca o simplă posesie față de care poți chiar abuza…", "Sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt… și că nu sunteți ai voștri?… Preamăriți dar pe Dumnezeu în trupul vostru și în duhul vostru care sunt ale lui Dumnezeu" (I Cor 6,19-20).

Drept urmare, "nimeni dintre noi nu trăiește pentru sine și nimeni nu moare pentru sine. Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim, iar dacă murim, pentru Domnul murim; deci și dacă trăim și dacă murim, ai Domnului suntem. Căci Hristos spre aceasta a murit și a înviat și a trăit, ca să domnească și peste ci morți și peste cei vii" (Rom 14,7-9). Privit din acest punct de vedere, suicidul reprezintă o totală înstrăinare de Hristos.

Pe de altă parte, luând trup omenesc ca al nostru, Fiul lui Dumnezeu a sfințit pe cruce firea noastră, deschizând sufletului și trupului perspectiva veșnică a comuniunii cu Dumnezeu. În această situație noi ne naștem cu trup firesc, dar menirea acestuia este de a se transforma în trup duhovnicesc: "Se seamănă trup firesc, învie trup duhovnicesc. Este trup firesc, este și trup duhovnicesc". Așa s-a scris: "s-a făcut omul cel dintâi, Adam suflet viu; iar Adam cel de pe urmă duh de viață făcător" (I Cor 15,44-45).

De aici rezultă că "persoana umană formează o unitate psiho-somatică indivizibilă ci menirea înduhovnicirii ei integrale (trup și suflet) în comuniunea veșnică a lui Dumnezeu". prin suicid, ca act conștient și liber, această unitate dintre suflet și trup se destramă și, odată cu ea, menirea spirituală a omului își pierde sensul de a exista. Pentru acest motiv, prin suicid se săvârșește cu voie liberă păcatul ruperii din comuniunea lui Dumnezeu, omul rămânând în afara harului Său și a sfințeniei Bisericii Sale.

Eutanasia sau sinuciderea asistată

1. Eutanasia – o formă a sinuciderii

Eutanasia constituie o problemă a științelor umaniste, medicale și religioase. În mod aparent, eutanasia este o problemă a omului bolnav sau a persoanelor aflate la senectute, dar consecințele ei nu pot lăsa pe nimeni indiferent cât timp, în aceste situații, omul oscilează între tanatofobie (frica de moarte) și tanatofilie (dragostea, atașamentul de moarte). Moartea fără spaimă și durere este deseori dorită, cât timp omul posedă conștiința morții, prin care nu se poate îndepărta de ideea și de realitatea morții.

Eutanasia, din punct de vedere etimologic, înseamnă moarte ușoară (dulce sau blândă), iar în concepția modernă se pretinde a fi o moarte demnă, realizată din compasiune, care decurge din liberul arbitru dat de Dumnezeu omului. În esență, ea reprezintă o scurtare a agoniei, justificată de ideea evitării suferințelor incurabile.

În concepția clasică, eutanasia prezintă două forme:

eutanasia activă, efectuată de o altă persoană, la cerere, ceea ce echivalează cu a cauza moarte cuiva;

eutanasia pasivă, prin care natura își urmează cursul într-o stare medicală și în care efortul tehnic pare inutil.

Eutanasia poate fi cerută de persoana în cauză, de alte persoane (în numele bolnavului inconștient) și de terțe persoane (când muribundul nu mai are capacitatea de a alege).

În concepția modernă ea poate fi o stare de medicotanasie (când în mod frecvent este solicitată personalului medical); criptotanasie (când se realizează cu o doză mai mare de sedative); de "mercy killing" (omor din milă) și sucid asistat (când i se facilitează bolnavului mijlocul pe care-l utilizează în final).

În evoluția concepțiilor istorice despre eutanasie au fost puncte pro și contra, iar ideea de moarte demnă a fost susținută de Platon, Aristotel, Toma d'Aquino, Diderot, Voltaire, Th. Mann, Fr. Bacon, D. Hume, B. Shaw și alții.

Platon susținea că atunci când îngrijirea subiecților nu mai este posibilă, statul trebuie să-i lase să moară, moralitatea aparținând doar acestuia.

Plinius cel Tânăr justifica pe medicul care sfătuia bolnavul să se sinucidă în cazul bolilor incurabile. Roma antică lansează principiul "volenti et constienti non fit injuria", astfel că dacă la început eutanasia nu se pedepsea, ulterior a fost considerată drept un prejudiciu adus societății umane.

Concepții opuse eutanasiei se întâlnesc, de asemeni, din cele mai vechi timpuri. Marc Aureliu considera că moartea este o expresie a voinței divine și în orice circumstanțe trebuie acceptată cu seninătate.

J.S Mill și Im. Kant, deși au fundamentat morala pe rațiune, au considerat că "nu stă în puterea omului de a dispune de propria viață". W. Shakespeare considera o crimă a favoriza moartea, iar medicul A. Pare afirma că doar Dumnezeu este stăpânul vieții și al morții, al vindecării și al agoniei.

Eutanasia poate fi tratată din următoarele puncte de vedere:

religioase – viața fiind sacră, ea nu poate fi luată în mod deliberat. Pentru creștinism, suferința terminală trebuie acceptată ca o adevărată modalitate de valorizare a vieții, prin descărcarea de orice vinovății, deci ca cel mai important moment spiritual.

În sens religios, știința este umană doar când apără viața, care este sacră și nu poate fi luată de om. Nimeni nu poate cere sau consimți la un astfel de act, cu atât mai mult medicul care este un slujitor al vieții, până la sfârșitul ei, și nu o unealtă a morții. Eutanasia este deci un act criminal ce nu poate fi legitimat, iar medicina trebuie să fie în serviciul vieții până la sfârșitul ei, de aceea orice cerere de scutire de suferințe nu poate fi decât o cerere de ajutor și de afecțiune.

al opiniei publice, în mediul urban, 60% dintre oameni fiind pentru eutanasie, iar în mediul rural respingându-se eutanasia datorită factorului religios. În spitale, 17% dintre bolnavi au cerut eutanasia, iar în alte țări 30-48% au fost pentru legalizarea ei.

etice – acestea sunt antinomice. Unele curente etice solicită consacrarea dreptului de a muri demn, iar unele "asociații" o justifică sub rezerva unei cereri scrise, asistată de trei martori și un medic ca arbitru, după un interval de cinci zile de reflecție și în condițiile aprobării cererii de către un tribunal judiciar.

În acest sens, Colegiul Regal al Medicinii Engleze pretindea că interzicerea eutanasiei constituie o farsă judiciară și că azi conștiința umană este atât de dezvoltată încât este în măsură a elabora o conduită corectă privind moartea. În consecință, numai o morală insensibilă creează restricții eutanasiei, orice morală rațională neputând restrânge dreptul de a decide propria soartă. J. Behnke – Dillemas of Euthanasia, Q.B. Downing – Euthanasia and Right to Death și D. Labby – Life and Death au încercat să dea un fundament filosofic acestor puncte de vedere.

În fața unor astfel de pledoarii etice privind liberalizarea concepției despre moarte și implicit despre eutanasie, Hipocrate cerea respectul vieții de la concepție până la moarte.

Academia de Științe Morale a Franței cere medicului a sluji suveranitatea vieții indiferent de încercabilitatea bolii. Se remarcă faptul că, dacă în secolul al XVIII-lea s-ar fi acceptat eutanasia pentru tuberculoză, așa cum se cera, omenirea nu ar mai fi beneficiat de atâtea genii.

Declarația Asociației Medicale Mondiale, prin Declarația de la Madrid din 1978, consideră eutanasia contrară eticii, medicul trebuind că respecte viața bolnavului astfel ca în stările terminale "viața să-și urmeze cursul".

Mircea Eliade constată, de asemenea, că în fața hazardului din natură, omul nu are decât două soluții: a sarcasmului sau a revoltei prin geniu. În concordanță cu drepturile omului și pentru a le justifica, etica susține că viața este inalienabilă fizic și spiritual, sacră și unică, protejată de legi fundamentale ce susțin principiul vieții demne și nicidecum al morții demne.

juridice, dreptul penal spaniol, francez, canadian etc neadmițând "dreptul ca suicid și transferul dreptului la viață unei alte persoane". Alte legislații obligă la o cerere "explicită, urgentă și serioasă". Codul penal rus consideră că " nu eutanasia este inumană, ci moartea în chinuri", iar în Codul penal român se admitea eiutanasia cu ajutorul medicului, dacă bolnavul era incurabil, moartea inevitabilă și cererea era făcută repetat, când consimțământul era legal. În Germania interbelică se propunea eutanasia după o expertiză tehnico-științifică urmată de autorizarea unui tribunal și a medicului care să o execute.

În țările care incriminează eutanasia, aproape toate procesele s-au soldat cu hotărâri clemente, cu pedepse simbolice sau suspendate, dacă au fost făcute fără sentimente de ură și fără interese materiale.

Pentru V. Stanciu eutanasia implică drept condiții o boală incurabilă cu evoluție fatală, o suferință atroce și o cerere repetată, iar I. Deleanu atrăgea atenția că legitimarea eutanasiei, mai ales sub justificări eugenice, riscă să ducă la genocid.

Unele țări au dezincriminat eutanasia, altele o discută, iar în alte țări este considerată un asasinat. În Olanda, eutanasia s-a legiferat pentru bolnavii incurabili, în lipsa unei alternative terapeutice, după o cerere conștientă și repetată auzită de medicul familiei, și cu verificarea dosarului de către un medic legist. În Oregon (SUA) este admisă prin lege dacă bolnavul nu va trăi peste șase luni și cererea este obstinată. În Australia, actul este monitorizat pe un computer, care arată bolnavului cum să mânuiască aparatul care realizează injecția letală – totul durând 30 de secunde și pe un fond muzical care se încheie cu "la revedere și noroc dincolo". În acest mod, omorul în numele compasiunii tinde a fi acceptat în Danemarca și Anglia sub forma eutanasiei pasive de întrerupere a unei terapii obstinate și i se acordă circumstanțe atenuante în alte țări europene, inclusiv România, iar în Canada – sub pretextul calității vieții – tribunalul a obligat pe unii să execute eutanasia activă.

Consiliul Europei are o poziție ambivalentă în domeniu, când recunoaște dreptul de a muri demn, în pace și dacă e posibil și în confort, dar și în condițiile respectării testamentului biologic al bolnavului, al informării complete despre boală în scopul ca acesta să-și pregătească moartea. Se recunoaște apoi familiei dreptul de a cere eutanasia în caz de moarte cerebrală, iar în Recomandarea 779 din 1976 a Conferinței Consiliului de Miniștri și Rezoluția 613 și 1976 a Parlamentului Consiliului Europei privind drepturile bolnavilor și muribunzilor stipulează că profesia medicală trebuie să fie în serviciul omului pentru protecția sănătății și alinarea suferinței umane și în condițiile respectului vieții și personalității umane. De aici, nevoia ca prelungirea vieții să nu fie în scopul exclusiv al practicii medicale, ci să se pună de acord cu alinarea suferințelor bolnavului. Aceste documente recomandă a se veghea ca bolnavul să aibă posibilitatea de a se pregăti psihologic pentru moarte.

medicale. Sub aspectul umanismului medical, dacă viața nu ar avea valoare absolută, s-ar distruge fundamentele culturii și moralei, motiv pentru care, medicina nu poate tranzacționa cu aceste drepturi fundamentale, consimțământul victimei neînlăturând responsabilitatea medicului.

Datorită posibilităților medicale actuale de a atenua și chiar anula suferința, medicina a fost criticată de a fi furat oamenilor moartea, de a fi făcut din moarte ceva obscen, de a fi depersonalizat și dezumanizat moartea. Emil Cioran afirma că de milenii oamenii au fost muritori, iar astăzi au devenit muribunzi.

Viața trebuie conservată doar atât timp cât favorizează mântuirea spirituală și nu doar conservarea biologică. O viață cu sens este aceea în care persoana are conștiința lumii exterioare, iar atunci când viața poate fi cedată pentru realizarea unor valori superioare se aplică principiul bifurcării ce impune ca efectelor de lungă durată să li se acorde aceeași importanță ca și efectelor imediate.

Opiniile medicale împotriva eutanasiei invocă faptul că medicul care îngrijește are menirea de a vindeca, și nu poate fi cel care omoară. Deci, în mâna medicului nu se pot pune misiuni antagonice care ar putea trezi suspiciune cu putere nelimitată a medicului de a decide în probleme atât de grave cum este limita dintre viață și moarte. Experiența serviciilor de terapie intensivă relevă că bolnavii incurabili, dar echilibrați psiho-somatic și cu durerile echilibrate nu vor să moară, încât și tabletele solicitate de bolnav în scop eutanasic și lăcate la dispoziția sa pe noptieră erau găsite intacte, a doua zi de dimineață.

Mișcarea Universală pentru Responsabilitatea Științei atrage atenția că orice cunoaștere științifică nu trebuie utilizată decât pentru a servi demnitatea, integritatea și devenirea omului, singura alternativă la eutanasie fiind asistența morții, astfel ca "moarte bună" să fie doar o moarte cu sens uman și care trebuie să fie o formă de desăvârșire și nu de vulgarizare. În criza lumii de azi, care este o criză de sens, o moarte lipsită de sens devine o viață ratată, o moarte despuiată de ultima sa dovadă de generozitate și altruism.

Asociația Medicală Mondială relevă că omorul din compasiune este contrară menirii profesiei medicale, că încetarea folosirii unor mijloace extraordinare în vederea prelungirii vieții unui organism uman, în situația în care există dovezi de necontestat că moartea biologică este iminentă, va fi decisă de pacient sau de familia sa. Medicul va ajuta în mod necondiționat pacientul sau familia sa cu sfatul și discernământul său, precizându-le că eutanasia, chiar la cererea bolnavului sau a aparținătorilor săi, este contrară eticii.

2. Dreptul la viață și așa-zisul drept la moarte

Dreptul la viață este un drept pe care îl posedă persoanele și anumite persoane potențiale; temeiul acestui drept trebuie să-l găsim în natura omului, în anatomia omului – nu este doar un drept negativ – nu e deci dreptul de a nu fi omorât, așa cum considera Locke – ci un drept de a primi sprijin și înlesniri pentru a-ți proteja și conserva propria viață împotriva diverselor pericole.

Ce este un drept?

Drepturile nu trebuie explicate ca puteri, revendicări, libertăți, ci ca îndreptățiri de a face, a avea, a beneficia sau de a ți se face, care aparțin posesorului dreptului.

Dreptul la viață poate fi considerat ca un aspect sau o consecință a altor drepturi. El este presupus de dreptul la libertate și de dreptul la autodezvoltare și autoperfecționare. Dacă cineva ne ia viața, atunci ne ia și libertatea și posibilitatea de a ne perfecționa, precum și celelalte drepturi pe care le avem . Prin uman se poate argumenta în favoarea dreptului la viață pornind de la celelalte drepturi.

John Locke a folosit temeiuri pentru a argumenta în favoarea dreptului la viață. După Locke, noi suntem proprietatea lui Dumnezeu și prin urmare noi nu avem dreptul să luăm viața cuiva, nici a noastră, nici a altor persoane: "toți sunt egali și independenți, nimeni nu trebuie să producă o vătămare a vieții, sănătății, libertății sau posesiunilor altuia, căci oamenii sunt toți lucrarea unui Creator atotputernic și infinit de înțelept… toți suntem proprietatea Lui; iar lucrarea care sunt ei e făcută să lucreze potrivit plăcerii Lui, nu a altuia […] Fiecare e obligat să-și păstreze viața și să nu-și sfârșească existența în mod voit".

Iar Toma d'Aquino, tratând în Summa Theologica unele cazuri problematice de omor, a explicat și el viața ca proprietate a lui Dumnezeu: "Toți oamenii deopotrivă, atât cei vinovați, cât și cei nevinovați, mor de moarte naturală, care moarte naturală e promovată prin puterea lui Dumnezeu datorită păcatului originar, potrivit cu I Regi 2,6: <<Domnul ucide și dă viață>>. Așadar, prin porunca lui Dumnezeu se poate provoca moartea oricărui om, fie vinovat, fie nevinovat, fără a înfăptui vreo nedreptate"

N.T. Stevas, în The Right to Live, susține, citându-l papa Pius al XII-lea: "Nu este niciodată drept să suprimi viața omenească […] și numai speranța de a apăra un bun mai înalt sau de a conserva și prelungi această viață omenească justifică punerea ei în pericol".

La rândul lor, J.A. Ryan și F.J. Boland notează: "Spunem că dreptul la viață este absolut pentru că atunci când acționează pentru realizarea scopurilor noastre, oricare ar fi acelea, nici o putere omenească nu este îndreptățită să omoare un om nevinovat. Dreptul la viață este dat de sacru încât atâta timp cât nu a fost pierdut ca urmare a conduitei criminale a subiectului însuși, nu poate fi subordonat fericirii unui alt individ sau unui grup de indivizi. Nici pentru a-și conserva propria existență statul nu poate condamna la moarte, în mod direct și deliberat, un om care a care a contravenit legilor sale".

Noțiunile de drept ale muribundului în tripla perspectivă a dreptului pozitiv, ale drepturilor omului și ale eticii, exprimă una dintre preocupările Centrului Drepturilor Omului care este de a uni, în numele eticii, ceea ce juriștii țin în mod absolut să separe în numele eficacității.

Drepturile omului posedă o dimensiune teologică ce este indiciul destinației omului. Ele sunt "purtătorii de speranță și nu se pot defini decât cu titlul de principii regulatoare". Drepturile omului au dat naștere "Dreptului Drepturilor Omului" care comportă el însuși instrumente juridice. dreptul pozitiv poate fi abordat sub aspectul dreptului juridic, muribundul este protejat, ca orice altă persoană, față de orice discriminare, din cauza stării sale de sănătate, a handicapului său, de care s-ar face vinovată autoritatea publică sau un cetățean însărcinat cu efectuarea unui serviciu public. Dreptul muribundului se exprimă uneori prin revendicarea sinuciderii, act care nu constituie un delict, contrar practicilor de eutanasie, chiar dacă există consimțământul victimei. Revendicarea eutanasiei se definește actualmente ca drept la o moarte blândă. Părintele Stanley Harakas declară că "singura moarte bună pentru creștinul ortodox este pașnica acceptare a sfârșitului vieții sale pământești, cu credința și încrederea în Dumnezeu și în promisiunea învierii". Una dintre ecteniile din Liturghia ortodoxă include cererea: "Sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace". Iar în rugăciunile făcute pentru cel aflat pe moarte, cerem "pașnica despărțire a sufletului de trup". Astfel, "o moarte bună" este cea care păstrează un memoriu de conștiință cu un surâs de suferință, împreună cu încredințarea vieții proprii în mâinile vindecătoare ale lui Dumnezeu.

Dreptul mortului se rupe de dreptul pozitiv fiindcă personalitatea juridică se stinge odată cu viața. Totuși, un oarecare număr de drepturi pot da impresia unei permanențe. Dreptul garantează protecția cadavrului, respectarea unui refuz de preluare de organe, de violare a mormintelor sau sicrielor, precizând: "pentru a caracteriza delictul, trebuie ca acest act să fi fost de natură a viola respectul cuvenit mortului".

În alte legi, eficiența juridică a voinței unei persoane este extinsă cu mult dincolo de moartea sa Ea garantează "respectarea" dispozițiilor legale luate cu privire la bunurile sale și prin aceasta persoana respectivă rămâne prezentă ca subiect de drept, cu identitatea și cu nevoia istoricității sale.

Concluzii

Din cele tratate până aici vedem că sinuciderea ca autocrimă și blasfemie față de Dumnezeu Creatorul și Răscumpărătorul, prin pierderea încrederii în pronia cerească și în iubirea salvatoare ce se oferă omului prin jertfa lui Hristos, constituie un păcat grav. Ca păcat, sinuciderea intră atât în categoria păcatelor strigătoare la cer ( autocrima), cât și în categoria păcatelor împotriva Duhului Sfânt.

Urmărind însă cauzele care o provoacă, sinuciderea aparține mai mult medicinii, sociologiei și psihologiei decât spiritualității. De cele mai multe ori omul este victima impulsurilor sale de autodistrugere. De fapt, însăși „slăbiciunea morală” și păcatul au cauze adânci ce rezidă în structura psiho-somatică a omului. În felul acesta, sinucigașul e mai degrabă pacient decât inculpat.

Nu se poate stabili însă cu exactitate câte anume procente sinuciderea este un act conștient de voință liberă, deoarece impulsurile depresive îi lezează sinucigașului libertatea și, ca urmare, responsabilitatea. Iar în această situație de dubiu trebuie să învingă întotdeauna iubirea: „ in dubiis caritas”, spunea pe bună dreptate Fericitul Augustin.

Într-o lume în care este răspândită mai mult o „cultură a morții” decât o „cultură a vieții”, o lume în care există o luptă acerbă contra vieții prin orice mijloace și promovarea unei „libertăți sexuale” prost înțeleasă care lezează demnitatea persoanelor și distruge respectul față de umanitate, ființa umană trebuie ghidată spre adevărata sa menire de a răspândi iubirea și viața.

Viața umană pe de o parte este sacră, pentru că provine de la Dumnezeu, și pe de altă parte ea este încredințată oamenilor pentru a fi protejată și respectată. Viața care pe zi ce trece devine mai vulnerabilă și mai fragilă este dăruită oamenilor de Dumnezeu pentru ca în comunicarea lor frățească să o dezvolte și să o protejeze. Dumnezeu dăruiește cu încredere oamenilor responsabilitatea față de viața fraților săi pentru că vrea să le arate că această responsabilitate asupra vieții aproapelui îi va face pe oameni mai conștienți de valoarea propriei vieți și se vor putea bucura mai mult de acest dar minunat al vieții. Recunoașterea sacralității vieții umane, stă la baza formării unei societăți fraterne autentice pentru că oamenii se pot considera frați și se pot respecta ca frați doar dacă recunosc că au un Tată comun.

Viața este un bun primordial și fundamental al persoanei umane și ea ține atât de sufletul persoanei cât și de trupul persoanei, de aceea trebuie să evităm toate acele crime care vin împotriva vieții spirituale, cât și a vieții fizice. Trupul trebuie mai mult prețuit pentru că el este „templul Duhului Sfânt”. Cu trupul suntem aproape unii de alții, ne putem întâlni în bucurie și prietenie.

Cine iubește se uită pe sine și dăruiește altora o bucată din libertatea sa și din viața sa. Omul este chemat să manifeste respectul pentru viață și o iubire adevărată și profundă: față de partenerul de viață, față de viața nenăscută încă și față de Dumnezeu care este prezent mereu pretutindeni în creația sa.

Bibliografie

Surse și izvoare:

Sfânta Scriptură, E.I.B.M.B.O.R., București, 1988

Dicționar biblic, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 1995

Codul Penal, Ed. Lex, București, 1994

D’Aquino, Thomas, „ Suma theologica”, Ed. Humanitas, București, 1992

Cărți

Biberi ,I. „Viața în univers”, Ed. Univers, București, 1988

Breck, John. „Darul sacru al vieții”, Ed.Patmos, Cluj, 2001

Bria, Ion. „ Curs de Teologie Dogmatică și Ecumenică”, Ed. Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 1997

Camus, A. „ Mitul lui Sisif”, Ed. Rao, București, 2000

Cioran , Emil. „ Eseuri”, Ed.Humanitas, București, 1995

Floca , I. „Canoanele B.O.” ,Ed.Mitrop. Ardealului, Sibiu,1991

Ionescu, G. Bejat, M; Pavelcu, V. „ Psihologie clinică”, Ed. Acad. Rom., București,1985

Kirkegaard, S. „ Boala de moarte”, Ed. Humanitas, București, 1999

Mladin, N.; Bucevschi O.; Pavel, C; Zăgrean I. „ Teologie morala ortodoxa”, E.I.B.M.B.O.R., Vol I-II, București,1980

Maldame, J.D. „Christos pentru întreg universul”. Ed. Cartimpex, Cluj, 1999

Minois , Georges. „Istoria sinuciderii”, Ed.Humanitas, , București, 2002

Stăniloae, Dumitru. „ Studii de teologie dogmatică ortodoxă”, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991