Simbolismul Celor 7 Taine Crestine
Cuvintele cheie din această lucrare sunt: Sfintele Taine, Botezul, Mirungerea, Euharistia, Pocăința, Preoția, Cununia, Maslu, Noul Testament.
Incă din timpul studiilor universitare, când vrednicul de pomenire Prof.diac.dr. P.I.David, care ne solicita nouă studenților să avem caietul misionarului în care să fixăm principalele adevăruri de credință ortodoxă combătute de eterodocși m-am gândit că ar fi extreme de util să dezvolt această idee căutând argumentări biblice pentru aceste adevăruri de credință. De asemenea P.C.Pr.Prof.Dr. Emilian Cornițescu, ne explica la începutul fiecărei ore de curs despre prefigurări din Vechiul Testament, referitoare la adevărurile de credință din Noul Testament și de asemena explica termenii respectivi, traducerea lor, simbolismul lor, etimologia fiecărui termen și traducerea lui în limba română din limba ebraică, de aceea am găsit de cuvința să redăm și simbolismul Tainelor din Vechiul Testament care se oglindesc în cel Nou.
Aceasta întrucât pentru cea mai mare parte a eterodocșilor, doar Sfânta Scriptură se vrea a fi autoritate indubitabilă.
Cu timpul m-am oprit asupra Sfintelor Taine în acest sens, deoarece în protestantism și neoprotestantism elemental mistagogic al cultului divin este negat și contestat.
Chiar dacă o parte din aceste confesiuni recunosc două taine (Botez, Euharistia), aceste nu au caracter mistagogic ci mai degrabă anamnetic.
De aceea am pornit la alcătuirea acestui proiect de teză de doctorat, cu Înalta Binecuvântare a I.P.S.Prof.Univ.Dr.TEODOSIE, încercând să aduc un modest aport la argumentarea biblică a Sfintelor Taine, lucrări esențiale în viața Bisericii Ortodoxe, fără de care întreaga operă de răscumpărare a Mântuitorului ar fi grav afectată și aproape că nu și-ar avea sens.
Consider că această lucrare poate constitui un reper al preoților în activitatea misionar-pastorală, mai ales în zonele de misiune în care prozelitismul eterodocșilor afectează mai mult sau mai puțin viața credincioșilor ortodocși.
Cu toate că problematica fiecărei Sfinte Taine a fost abordată în teologia noastră de mai mulți teologi am considerat că prezentarea tuturor Sfintelor Taine într-un context biblic misionar ar fi utilă, întrucât acestea în ansamblul lor reprezintă fundamental doctrinar și spiritual al Ortodoxiei. Acestea deoarece nu vom putea separa niciuna din Sfintele Taine de Sfânta Euharistie, care este centrul existenței creștine și nici Sfintele Taine între ele.
Prezenta lucrare a fost pe parcurs îmbogățită cu literatură biblică a cercetătorilor moderni, datorită vastei bibliografii recomandate de către P.C.Pr.Prof.Dr. Stelian Tofană, căruia îi mulțumesc pe această cale.
Lucrarea este alcătuită din opt capitole: primul capitol cuprinde: Capitolul I: Prefigurarea Sfintelor Taine în cărțile Vechiului Testament, capitolul II: Tainele de inițiere în Noul Testament și importanța lor pentru încorporarea creștinului în viața Bisericii: Botezul, Mirungerea și Euharistia; al III-lea capitol se referă la Preoția sacramentală după Noul Testament și misiunea ei în Biserică; al IV-lea capitol arată despre Sfnta Taină a Mărturisirii (Pocăinței), după Noul Testament și importanța ei pentru desăvârșirea creștină; capitolul V cuprinde Sfnta Taină a Cununiei și importanța ei pentru familia creștină; al VI-lea capitol se referă la Sfânta Taină a Maslului și importanță pastorației bolnavilor după Noul Testament, capitolul al VII-lea cuprinde o scurtă privire asupra Sfintelor Taine din punct de vedere interconfesional, iar ultimul capitol al VIII-lea redă pe scurt câteva referiri la valoarea Sfintelor Taine în contextul vieții creștine actuale.
În alcătuirea lucrării am căutat să folosesc pe lângă Sfânta Scriptură și bibliografie vizând pe Sfinții Părinți precum și pentru actualizarea lucrării scrieri mai noi, atât dintre teologii români cât și dintre cei străini, inclusiv teologi eterodocși, mai ales în capitolul VII, unde este prezentată o privire interconfesională asupra Sfintelor Taine și am redat exact părerile acestor teologi referitoare la acestea..
Mi-au fost de mare folos cercetările făcute la bibliotecile din Kiev și Cernăuți, precum și din Regensburg, de asemenea participarea la oficierea Sfintelor Taine la bisericile ortodoxe din Ucraina, Grecia, Serbia și diaspora românească din Statele Uniunii Europene, pentru a vedea și a înțelege ritualul ortodox al slujbelor care se desfășoară și în alte Biserici Ortodoxe surori. De asemenea și ritalul slujbelor din Biserica ortodoxă greacă este puțin diferit și chiar slujbele Sfintelor Taine săvărșite de preoții ortodocși din diaspora românească din Uniunea Europeană, au un ritual mai scurt, aceasta datorită timpului care le este pus la dispoziție pentru a sluji, având în vedere că majoritatea lăcasurilor de cult sunt închiriate pe o anumită perioadă.
Am considerat importantă prezentarea de texte neotestamentare în rânduiala Sfintelor Taine, demonstrând prin aceasta că ele sunt așezate temeinic pe tradiția neotestamentară a Bisericii.
De asemenea am considerat util să abordez Sfintele Taine din perspective ortodoxă și în comparație cu concepția romano-catolică privitoare la acestea, întrucât în ciuda faptului că atât noi ortodocșii și romano-catolicii recunoaștem aceleași șapte Sfinte Taine, doar concepția despre ele diferă.
La alcătuirea lucrării au mai existat și unele mici dificultăți pe care le-am trecut cu bine, dar parcă mereu mai trebuia să mai adaug ceva la fiecare capitol după ce credeam că am terminat capitolul respectiv.
Chiar și acum cred că s-ar mai putea adăuga multe alte detail în abordarea acestei teme foarte largi, dar acest lucru se va putea faci poate într-un alt context sau poate într-un alt studiu mai pe larg.
NOTIUNI GENERALE DESPRE SFINTELE TAINE
În primul rând pentru a vorbi despre Sfintele Taine,este necesar să fie explicate înțelesul acestor cuvinte “sfințenie” și “taină”.
După dicționarul biblic, avem următoarele explicații referitoare la cuvintele: sfințenie, sfânt, sfinți, pe care le vom arăta pe rând. Probabil că nu exiată nici o religie fară o distincție între sfânt și profan, și în majoritatea religiilor, dacă nu în toate, omul religios este cel pentru care ceva este sfânt. Aceasta se ilustrează în mod inpresionant în Sfânta Scriptură. Principalele cuvinte sunt în ebraică “qadhosh” în Vechiul Testament și în greaca este ,,aghiazin”- a sfinți“ în Noul Testament, ambele cuvinte având o etimologie nesigură. Dacă rădăcina principală “qds” este derivată de la rădăcina simplă “qds”, însemnând “a tăia” sau “a separa”, se verifică ,,hagnos”, probabil ,,haqnin”- neprihănit, ea denotă calitatea de a fi aparteși, prin urmare, separarea în scopul unei întrebuințări divine a unei persoane sau a unui obiect, de ceea ce este comun sau profan.
Terminologia din Noul Testament, sugerează distincția dintre sfințenie care este însăși ființa lui Dumnezeu și sfințenia care marchează caracterul poporului Său. Termenii “semnos”, aceea ce invoca reverența (1 Tim.3,8), “hieros” sacru, având legătura cu divinitatea (2 Tim.3,15), și “hagnos”, aceea ce este pur sau cast (2 Co.11,2), sunt folosiți cu referire la poporul lui Dumnezeu, în timp ce termenii “hosios” (Ap..15,4) și “hagios” (In 17,11) sunt aplicați în primul rând la Dumnezeu, denotând un caracter care este în antiteza absolută față de caracterul lumii.
În Noul Testament, există șase referiri la sfințire (hagiasmos) și alte patru cazuri în care același cuvânt este tradus “sfințenie”, alți cinci termeni grecești sunt traduși tot cu “sfințenie” (hagiotes, hagiosyne, eusebia, hosiotes, hieroprepes). Ca și în Vechiul Testament, găsim o întrebuințare dublă a sfințirii, există însa diferențe semnificative. Cele două întrebuințări sinoptice ale verbului “a sfinți” sunt ceremoniale sau rituale. Domnul nostru Iisus Hristos vorbește despre Templul care sfințește aurul și despre altarul care sfințește darul (Mt 23,17-19). Aici semnificația primară este consacrarea aurul și darul sunt dedicate, puse de o parte, și socotite ca fiind mai ales sacre și prețioase prin relația lor cu Templul și altarul deja sfinte. În cadrul unei întrebuințări paralele a acestui concept, însa o întrebuințare mai solemnă și mai directă spiritual, deoarece are de-face cu domeniul personal, Hristos Se sfințește sau se consacră în vederea lucrării Lui jertfitoare, Tatăl îL sfințește pe El, iar El poruncește discipolilor Lui să-L ,,sfințească” pe Tatăl (In 10,36;17;19; Mt 6,9). O mai mare extindere a ideii este exprimată în sfințirea de către Iisus a poporului cu propriul Lui sânge (Evr 13,12) și posibil în( In 17,17), sfințirea de către Tatăl a credincioșilor prin Cuvântul adevărului. Epistola către Evrei formează ca un fel de punte între semnificația interioară și cea lăuntrică a sfințirii. Prin jertfa lui Hristos Își sfințește frații nu numai în sensul că îi pune de o parte, ci și în sensul că îi pregătește în vedera și slujirii lui Dumnezeu. El înfăptuiește această sfințire făcând ispășire pentru păcatele lor (Evr 2,17) și le curăță cugetele de faptele moarte (Evr 9,13). În același timp nu este absent îndemnul de a crește în sfințire (Evr 12,14), unde sfințenia este mai curând o stare, o condiție, decât o poziție.
Duhul Sfânt este cel care lucrează prin Sfintele Taine și care operează în sfințirea omului, însa El lucrează prin Cuvântul adevărului și prin rugăciunea credinței, și prin părtășia credincioșilor (Ef 5,26) pe măsură ce aceștia se verifică în lumina idealului de dragoste a Duhului și de indispensabilitate a sfințeniei (Evr12,14).
După cum justificarea implica eliberarea de pedeapsa păcatului, tot așa și sfințirea implica eliberarea de impurificările, privațiunile și puterea păcatului. Totuși sunt multe discuții în ceea ce privește intensitatea, extinderea și etapele acestei a doua eliberări.
Rugăciunea ca Dumnezeu să-i sfințească pe deplin pe credincioși, astfel ca duhul lor, sufletul lor și trupul lor, să fie păstrate fără prihană până la venirea lui Hristos este urmată de afirmarea că: ,,Însuși Dumnezeul păcii să vă sfințească pe voi desăvărșit, și întreg duhul vostru, și sufletul, și trupul să se păzească, făra de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos. Credincios este Cel care vă cheamă. El va și îndeplini”. (1 Tes. 5,23-24), de aceea este nevoie ca lucrarea Sfintelor Taine să se facă fară întrerupere în Biserică până la venirea Domnului nostru Iisus Hristos.
Pentru a înțelege sensul cuvântului ,,taină” vom recurge tot la explicarea lui din dicționarul biblic. Folosirea termenului ,,raz”, (taina) cu termenul înrudit ,,peșar”, (soluție, interpretare, tălmăcire), a fost preluată de sectă de la Qumran iar utilizare acestei terminologii a furnizat un cadru pentru înțelegere termenului ,,mysterion” din Noul Testament.
Înțelesul termenului ,,mysterion” în greaca clasică este ,,orice lucru ascuns sau secret” și a fost folosit mai ales la plural (ta mysteria) pentru a se referi la riturile sacre ale religiei misterelor a grecilor la care puteau participa numai cei inițiați. Verbul de bază este ,,myo”, care înseamnă în esență ,,a închide buzele sau ochii”. Dar în timp ce ,,taina” poate însemna – și în sensul contemporan are adesea sensul de – o taină pentru care nu poate fi găsit un răspuns, aceasta nu este o nuanță a termenului ,,mysterion” în greaca biblică și în cea clasică.
În Noul Testament ,,mysterion” indica o taină care este revelată, sau a fost revelată, care este divină prin amploarea să și care trebuie să fie făcută cunoscută de Dumnezeu oamenilor prin Sfântul Duh. În felul acesta termenul se apropie foarte mult de cuvântul ,,apocalypsis” din Noul Testament cu sensul de ,,revelație”.Termenul ,,mysterion”este o taină temporară, care după ce este revelată, cunoscută și înțeleasă – nu mai este o taină; ,,apocalipsis” este o posibilitate ascunsă temporar, care așteaptă să fie revelata pentru a se realiza și pentru a fi înțeleasă (1 Co 1,7). Cuvântu ,,mysterion” apare în Sfintele Evanghelii la Marcu 4,11,Matei 13,11 (plural) și la Luca 18,10. Aici termenul este folosit pentru a se referii la Împărăția lui Dumnezeu, a cărei cunoastere- pentru simplul motiv că este ,,a lui Dumnezeu”-este rezervată pentru cei cărora le este ,,dată”.
În Epistolele lui Pavel, el folosește cuvântul frecvent și în afară de cele patru cazuri când cuvântul apare în Apocalipsă și de cele trei din Evangheliile sinoptice, cuvântul ,,mysterion” apare în Noul Testament mai mai ales în Epistolele lui Pavel (12 ori) Există patru aspecte ale teologiei Sfântului Pavel cu privire la ,,mysterion”.
1.- Taina ,,mysterion” este eternă prin sfera ei, în măsura în care este raportată la planul divin de mântuire,este vestea cea bună, care formează conținutul revelației lui Dumnezeu (Ef 6,19), este taina lui Dumnezeu Însuși, care se concentrează asupra lui Hristos (Col 2,2). În felul acesta taina este conținută în planurile eterne ale lui Dumnezeu și este ascunsă în El (Efeseni 3,9), fiind decretată: ,,Ci propovăduim înțelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci, spre slava noastra”. (1 Co 2,7)
2.- Taina este istorică prin vestirea ei. Această taină este de asemenea ,,taina lui Hristos”, vestită în mod istoric și definitiv de către Dumnezeu în Hristos Însuși (Ef 1,9;3,3), ,,la plinirea vremii” (Ga 4,4).
3.- Taina este spirituală în percepția sa. Am văzut deja din Evangheliile sinoptice că taina Împărăției este percepută în mod spiritual. Sfântul Apostol Pavel reține această idee atunci când privește taina lui Hristos ca fiind revelata apostolilor și proorocilor de Duhul Sfânt: ,,De unde, citind, puteți să cunoașteți înțelegerea mea în taina lui Hristos” (Ef 3,4); ,,Și de aș avea darul proorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atâta credintă încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt”( 1 Co 13,2); ,,Pentru că cel cel ce vorbește într-o limbă străină nu vorbește oamenilor, ci lui Dumnezeu; și nimeni nu-înțelege, fiindcă el, în duh, grăiește taine”.(1 Co14:2)
4.- Taina este eshatologica prin rezultatul ei.Taina care a fost revelata la timpul potrivit continua să aștepte împlinirea divină în eternitate. Acesta este sensul în care trebuie înțeles termenul în Apocalipsă 10,7, ,,taina lui Dumnezeu”, vestită deja,va fi împlinita fără întârziere în mod colectiv ,,în zilele în care îngerul al șaptelea va suna din trâmbița lui”.
Cuvântul ,,taina”, ,,sacrament” (lat.sacramentum) în sensul său specific teologic, când este folosit pentru a descrie anumite rituri ale credinței creștine, aparține perioadei de elaborare a doctrinei mult mai târzie decât Noul Testament. Vulgata redă astfel în unele porțiuni gr.mysterion (Ef 5,32;Col 1,27; 1 Tim 3,16;Ap 1,20;17,7), care era totuși mult mai comun tradus prin ,,mysterium” –taina.
Sfintele Taine sunt slujbe bisericești prin mijlocirea cărora ni se împărtășește în chip special și prin anumite semne sau forme văzute, harul lui Dumnezeu, în cele mai importante momente și împrejurări ale vieții noastre.
Aceste Sfinte Taine sunt în număr de șapte, după numărul darurilor Sfântului Duh, și, spre deosebire de celelalte slujbe, ca: Sfânta Liturghie sau Laudele bisericești, care au un caracter public, Sfintele Taine au o destinație particulară, individuală.
La săvârșirea lor poate participa orcine, dar efectele lor se aplica numai unor anumite persoane, adică primitorilor Tainei respective, de aceea unii teologi le considera drept forme ale cultului particular.
Sfintele Taine se săvârșesc în Biserica, deci sunt forme ale cultului public al Bisericii, iar efectele lor mai largi se resfrâng nu numai asupra primitorilor, ci și asupra întregii Biserici, chiar Sfântul Simeon al Tesalonicului stăruie asupra caracterului ecclesiologic sau comunitar al Tainelor.
Dacă ne referim de exemplu la Sfânta Taină a Botezului, cu fiecare nou botezat, trupul Bisericii crește, se mărește, iar prin Sfânta Taină a Împărtășirii, fiecare credincios se integrează efectiv în Biserică, adică în ,,Comuniunea sfinților”, iar despre Sfânta Taină a Cununiei, Sfântul Apostol Pavel însuși spune: ,,Taina aceasta mare este, dar eu zic în Hristos și în Biserică” (Ef 5,32)
Biserica este Trupul tainic al lui Hristos, iar viața spirituală a acestui organism bisericesc se întreține prin Sfintele Taine, care reprezintă ,,calea împărătească pe care El ne-a trasat-o, ușile pe care El ni le-a deschis și prin care El revine la oameni”.
Prin Sfintele Taine Mântuitorul nostru Iisus Hristos își continua existența Sa vizibilă în Biserică, în iconomia sacramentală a Sfântului Duh.
Spre deosebire de celelalte săvârșiri cultice, care răspund funcțiunii latreutice, prin Sfintele Taine se împlinește funcțiunea harismatică sau sfințitoare a cultului ortodox, ele sunt mijloace de transmitere sau de comunicare individuală a harului divin și de sfințire, prin excelență, a vieții credincioșilor în Biserică, fiind deci mijloace de mântuire.
Săvârșirea Sfintelor Taine nu este legată de termene sau de date fixe, ca celelalte slujbe, ci se săvârșesc atunci când este nevoie, de regulă în Biserică.
În ceea ce privește săvârșitorul Sfintelor Taine, Sfântul Simeon ne spune că: ,,noi, când săvârșim Sfintele Taine nu lucrăm ci doar slujim, Duhul Sfânt fiind cel care lucrează prin noi. Și chiar dacă mii de preoți slujesc deodată, unul este Trupul și Sângele și uns este Jertfă, iar nu mai multe. Căci cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător prtetutindeni și peste toate”.
Prin Sfintele Taine, viem, ne mișcăm și suntem în Hristos.
Chemarea Sfântului Duh este centrul fiecărei Taine, pentru ca prin ea se realizează o îndoită prefacere a elementelor umplute cu harul divin și a credinciosului care devine purtător de har. Această transformare nefiind un act mecanic din partea puterii divine, harul pătrunde tainic în suflet și cheamă la conlucrare cu el.
Rugăciunile de invocare a Duhului Sfânt rostite de către Slujitori, inunda propria noastră ființă și produc transformarea noastră, ajutând firea umană să înainteze pe calea desăvârșirii.
După Sfântul Dionisie Areopagitul, Sfintele Taine, sunt mijloace sensibile ale harului divin care dau credincioșilor putere spirituală, primite cu credință, prin ele coboară în om energiile divine.
Dumnezeu își vărsa harul Său peste fiii Bisericii creștine prin cele șapte Taine, ca prin șapte izvoare nevăzute. Astfel a hotărât Domnul nostru Iisus Hristos ca să ne împărtășească harul Sfântului Duh prin aceste șapte Sfinte Taine.
Tot așa și în viața sufletească avem șapte trebuințe și anume:
1.- Să ne naștem la viața harului prin botez;
2.- Să creștem cu Duhul Sfânt prin harul Său, prin Taina Ungerii cu Sfântul Mir;
3.- Să ne hrănim prin Taina Sfintei Împărtășanii;
4.- Atunci când sufletul a fost rănit, prin păcate, viața duhovnicească trebuie să se vindece prin Taina Sfintei Pocăințe;
5.- Când suntem slăbiți, să ne întărim prin Taina Sfântului Maslu;
6.- Să avem conducători duhovnicești, în Biserică, prin Taina Sfintei Preoții;
7.-In rânduiala statornicită de către Dumnezeu și în curățenie, să ne înmulțim prin darul lui Dumnezeu în Taina Sfintei Cununii.
Harul lui Dumnezeu se revarsă prin Sfânta Cruce, ca dintr-un izvor din care pornesc șapte izvoare, prin care primim roadele Sfintelor Patimi, ale morții și ale Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Aceste roade se revărsa prin Sfânta Biserică, de pe altarele ei, prin preoți, în sufletele credincioșilor, fii ai Bisericii Ortodoxe, în temeiul puterii pe care acești preoți o au de a împărtăși darul Sfântului Duh primit de la Mântuitorul prin Sfânta Taină a Hirotoniei.
Cele șapte Sfinte Taine ale Legii Noi sunt lucrări sfinte, văzute, rânduite de către Domnul nostru Iisus Hristos și săvârșite de o persoană care are Sfântul dar al arhieriei sau al preoției. Prin ele se revarsa în mod nevăzut, până la sfârșitul veacurilor, harul sfințitor dumnezeiesc, peste credincioșii creștini.
Întemeiate de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, toate Sfintele Taine au constituit unul dintre capitolele cele mai de seamă a literaturii creștine în general și ale literaturii patristice în special bazându-se pe texte scripturistice. De aceea în lucrarea de față vom pune mai mult accent pe texte din Noul Testament care să argumenteze esența lor divină.
Importanța mare pe care o acordă literatura patristică Sfintelor Taine, se explică prin aceea ca prin ele se împărtășește harul Duhului Sfânt, care constitue prima condiție a însăși mântuirii obiectivă.
Sfintele Taine sunt însăși viața Bisericii, puntea care leagă cerul și pământul, scara lui Iacov, pe care credinciosul urca spre desăvârșire și spre asemănarea lui Dumnezeu.
Cu toate că în scrierile Noului Testament nu ni se precizează exact numărul Sfintelor Taine și chiar în primele veacuri creștin numărul lor nu era precis delimitat, cele șapte Taine sunt amintite de majoritatea Sfinților Părinți și Scriitori Bisericești de până la Sfântul Chiril al Ierusalimului, semn ca ele se practicau și se explicau credincioșilor în scris și oral.
Cea mai des întâlnită și explicata Taina este Taina Sfântul Botez. Astfel în ,,Păstorul Herma” se afirmă că, fără a intra în creștinism prin Botez, nimeni nu se poate mântui; efectele sale cele mai de seamă sunt acelea ca la Botez omul moare și înviază, simbolic, cu Iisus Hristos.
Despre Sfintele Taine, vorbește și Sfântul Ambrozie al Mediolanului în cartea ,,De Mysteriis”, care cuprinde nouă capitole.
În opera sa, Sfântul Ambrozie explica neofiților înțelesurile tainice ale riturilor și ceremoniilor liturgice din slujba Botezului, a Mirungereii și a Împărtășirii, așa cum se săvârșeau aceste Sfinte Taine la Milan în vremea aceea.
După Nicolae Cabasila, Tainele sunt: ,,viața lui Hristos în Biserica prin Duhul și în același timp continua și multipla dăruire a lui Hristos prin Duhul, creștinilor, în Biserică”. De aceea nu putem ,,vorbi de Biserică fără de har sau fără de Duhul Sfânt. Prin coborârea Duhului Sfânt a luat ființă Biserica” – Trupul tainic a lui Hristos. De aceea ,,harul este constitutiv Bisericii” pentru ca prin harul Sfântului Duh ,,se constitue, se perpetuează, se adâncește și se îmbogățește Biserica în viața cea nesfârșită a lui Hristos”. Viața Bisericii este viața în Hristos și în Duhul, iar lucrarea ei este răsfrângerea sfințeniei lui Dumnezeu peste lume, prin care se pogoară ,,cerul pe pământ”, încât numai în Biserică, în lumina Sfintelor Taine, împreuna cu toți frații noștri, în fața dumnezeiescului altar și a împărtășirii cu Trupul și Sângele Sau, viețuirea noastră creștină se îmbogățește și crește spre desăvârșire. În aceste chip Biserica este chezășia sfințeniei și mântuirii noastre, cum se roagă Mântuitorul: ,,Pentru ei, adică pentru noi, Eu mă sfințesc pe Mine însumi, ca și ei să fie sfințiți întru adevăr”.(In 17,19). Iar Duhul Sfânt este “Duhul adevărului”, prin Care dobândim ,,adevăratele izvoare ale mântuirii noastre”. Prin puterea sfințitoare a Bisericii, în care este prezent Hristos și Sfântul Duh în mod real, ne ,,împodobim viața, familia, locașurile de rugăciune cu podoabele slavei dumnezeiești cu podoaba cea negrăită a Duhului Sfânt”. Asfel ,,fiecare Taină dă o putere pentru trebuința generală a omului în vederea mântuirii de veci. Mai bine-zis, Hristos, cu Care se unește omul în fiecare dintre aceste Taine, lucrează în el conform trebuinței lui deosebite”.
Părintele Nicolae Velimirovici, spune că Sfintele Taine, sunt: ,,cele prin care Biserica ne face părtași bucuriei care izvorăște din biruința Învierii lui Hristos: ,,De biruința lui Hristos se bucura toată făptura, de la cea dintâi zidită la cea din urmă. Singura biruința lui Hristos e ca un soare care împrăștie doar strălucire asupra tuturor. Doar biruința lui Hristos umple toate sufletele de bucurie. Doar ea este fără de răutate.
CAPITOLUL I
,,Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre Hristos,
pentru ca să ne îndreptăm prin credință” (Galateni 3,24)
PREFIGURAREA SFINTELOR TAINE IN VECHIUL TESTAMENT
Diferite evenimente și acte care sunt consemnate în cărțile Vechiului Testament au fost scoase în evidență în cărțile Noului Testament, aproape toți autorii Noului Testament citează din scrierile Vechiului Testament, atât pentru a arăta că Iisus Hristos este Mesia Cel prezis cât și de a arăta prefigurarea unor realități care se întămplă în viața creștină.
Interpretarea tipologică este de origine neotestamentară (Rm 5,14;1 Co 15,21) și ea este folosită de creștini pentru a prezenta descrierile prefigurative din Vechiul Testament în lumina realităților din Noul Testament.
Versiunea autoritativă pentru Vechiul Testament este Septuaginta pe care au folosit-o atât aghiografii Noului Testament, cât și Sfinții Părinți.
Sfânta Scriptură este comparată cu o bogată și inepuizabilă sălbăticie, care își recompensează întotdeauna exploratorul cu noi descoperiri și, totuși, este mereu peste abilitățile sale de a o stăpâni în întregime: ,,Nu poate fi îndosariat sau catalogat conținutul ei; dar după toată osteneala noastră, la sfârșitul vieții noastre și la sfârșitul Bisericii, rămâne un teren neexplorat și necucerit, plin de minunății și comori”.
Sfântul Apostol Pavel arată această continuitate și legătură dintre Vechiul și Noul Testament în scrierile sale și spune: ,,Iar dacă voi sunteți ai lui Hristos, Sunteți deci urmașii lui Avraam, moștenitori după făgăduință”. (Ga 3,29).
Prefigurare înseamnă de a avea sau a sugera trăsăturile unui lucru, ale unui fenomen, care va apărea în viitor. Numărul de 7 ține de Vechiul Testament, în Noul Testament este plinit de Mântuitorul Iisus Hristos. De exemplu preoția levitică este înlocuită, adică desăvărșită de Mântuitorul Iisus Hristos, ceea ce marchează superioritatea acesteia față de cea vechitestamentară. Sau Taina Sfintei Cununii este prefigurată de ceremoniile laice legate de căsătorie care nu este taină ca în Noul Testament.
În acest sens de prefigurare, mulți dintre Sfinții Părinți au văzut și prefigurări ale Sfintelor Taine creștine în cărțile Vechiului Testament. Despre aceste prefigurări vom consemna în continuare pentru fiecare taină în parte.
I.1 Taina Sfântului Botez
Sfânta Taină a Botezului a fost prefigurată în cărțile Vechiului Testament, mulți dintre autorii creștini văd această prefigurare în diferite evenimente sau acte consemnate în aceste cărți pe care le interpretează în lumina învățături creștine.
Evenimentele consemnate în Vechiul Testament au fost scoase în evidență în cărțile Noului Testament iar mai apoi și de către Părinții bisericești, acte care preînchipuie botezul creștin, care sunt prevestitoare ale noii creații. Conform spuselor Sfinților Părinți, aceste preînchipuiri nu sunt numai simple imagini ale botezului, ci constitue mărturii ale lui, fiind rânduite în planul divin ca temeiuri ale acestei Sfinte Taine. Prin aceste preînchipuiri vom putea înțelege mai bine semnificațiile botezului creștin.
Taina Sfântului Botez este prefigurată în anumite locuri menționate în scrierile cărților Vechiului Testament, pe care le vom menționa aici dând chiar câteva citate.
1.- Apa primordială: ,,Duhul lui Dumnezeu Se purta deasupra apelor.”(Fc.1,2)
Apa primordială, este în ordine cronologică o primă prefigurare, care a stat la baza creației și peste care se purta Duhul Domnului, exercitând asupra ei o putere creatoare și dătătoare de viată. Această apă primordială este tipul apei baptismale, care a primit prin sfințire germenii vieții celei noi spre a naște o nouă făptură, prin puterea Duhului Sfânt, Care a fost invocat să vină asupra ei. ,,Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi.” (2 Co 5,17). Semnificația cosmică a apei botezului constă în aceea că devine principiul noii creații, care reia și desăvărșește prima creație. Dar ia seama bine cât de veche este taina, preînchipuită chiar de la facerea lumii. Chiar la început, când Dumnezeu a făcut cerul și pământul, „Duhul ( Domnului ) – spune Scriptura- se purta deasupra apelor”( Fc. 1, 2). Cel care se purta deasupra apelor nu își fãcea lucrarea asupra apelor? Dar de ce să spun: „își făcea lucrarea?”. În ce privește prezența, se purta pe deasupra. Nu își făcea lucrarea, Cel care se purta pe deasupra? Cunoaște că își fãcea lucrarea în acea zidire a lumii, fiindcă îți spune profetul: „Prin cuvântul Domnului cerurile s-au întărit și prin Duhul gurii Lui toată puterea lor”(Ps.32, 6). Rabinii aveau o vorbă: ,,Dumnezeu a spus Israelului: ,,În această lume Duhul meu ți-a dat înțelepciune, dar în viitor Duhul lui Dumnezeu te va reînvia.
2.- Potopul: ,,Ieși din corabie tu și împreună cu tine femeia ta, fiii tăi și femeile fiilor tăi…”( Fc. 8,16).
Potopul este descris în cartea Facerea, capitolele 7-8. Pe lângă principiul creației, apa este principiul distrugerii, instrumentul judecății, care nimicește lumea păcatului. Prin potopul din vremea lui Noe, a fost înecată lumea păcatelor, potopul constituind astfel o prefigurare a botezului creștin. Noe împreună cu familia sa au fost ,,mântuiți prin apă” de lumea păcatelor, intrând într-o nouă lume de ascultare și cinstire a lui Dumnezeu. Apa botezului naște duhovnicește pe cel afundat în ea pentru o nouă viață în Hristos, ca moștean al Impărăției Sale, ștergându-i păcatul strămoșesc și toate păcatele personale. În Noul Testament, avem mărturisirea Sfântului Apostol Petru, care spune: ,,Iar această mântuire prin apă închipuia botezul, care vă mântuiește astăzi și pe voi, nu ca ștergere a necurăției trupului, ci ca deschiderea cugetului bun către Dumnezeu, prin învierea lui Iisus Hristos.”( 1 Ptr 3,21)
Precum ne relatează Sfântul Ambrozie, corbul trimis de Noe după retragerea apelor potopului, care nu s-a mai întors în corabie, este icoana păcatului care nu se mai întoarce la cel botezat, dacă va păzi calea dreptății. Porumbelul vestitor al încetării potopului, este simbolul Duhului Sfânt, Care s-a pogorât în acest chip peste Iisus în Iordan și se pogoară peste cel care se botează, ,,aducând pacea sufletului și liniștea minții”. Ramura de măslin adusă de porumbel este chipul lemnului crucii, pe care a fost răstignit Hristos. Arca salvatoare este preînchipuirea Bisericii lui Hristos.
3.- Circumciziunea: ,,Iar în ziua a opta se va tăia pruncul împrejur.” ( Lv.12,3)
O altă prefigurare a botezului creștin este circumciziunea, semnul legământului lui Avraam cu Dumnezeu. Tăierea împrejur a trupului este semnul material al atașamentului permanent al omului din Legea Veche, la legea Domnului, preînchipuind botezul creștin, prin care primitorul se unește cu Hristos și cu Biserica Sa. Despre aceasta Sfântul Apostol Pavel spune: ,,Iar semnul tăierii împrejur l-a primit ca pecete a dreptății.” (Rm. 4,11) Circumciziunea însemna un devotament aproape necondiționat față de Iahve,Dumnezeul legământului.
Ca și botezul, circumciziunea era un act de inițiere prin care primitorii lui se deosebeau ca popor al lui Dumnezeu, de neamurile păgâne.
Paralelismul dintre circumciziune și botezul creștin este evidențiat de Sfântul Apostol Pavel, când zice: ,,În El ați fost tăiați împrejur, cu tăiere împrejur nefăcută de mâna, prin dezbrăcarea de trupul cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos. Îngropați fiind împreuna cu El prin botez, cu El ați și înviat prin credință în lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe El din morți. Iar pe voi care erați morți, în fărădelegile și în netăierea împrejur a trupului vostru, v-a făcut vii, împreună cu Sine, iertându-ne toate greșealele.” (Col. 2,11-13)
4.- Trecerea prin Marea Roșie: ,,Iar Moise și-a întins mâna sa asupra mării și a alungat Domnul marea toată noaptea cu vânt puternic de la răsărit și s-a făcut marea uscat, că s-au despărțit apele.” (Iș. 14,21)
O altă preînchipuire a botezului creștin cu apă și cu Duh Sfânt o reprezintă trecerea salvatoare a fiilor lui Israel prin Marea Roșie,care este descrisă în cartea Facerea, cap.14, sub călăuzirea stălpului de foc și a norului. Despre aceasta Sfântul Apostol Pavel spune: ,,Căci nu voiesc fraților, ca voi să nu știți că părintii noștri au fost toți sub nor și că toți au trecut prin mare. Și toți întru Moise, au fost botezați în nor și în mare.” (1 Co 10,1-2)
Ieșirea din Egipt prin Moise, a prefigurat mântuirea prin Iisus Hristos.Prin trecerea minunată a Mării Roșii, israeliții au fos izbăviți de robia lui Faraon, care s-a înecat cu întreaga sa oștire în mare, iar prin botezul creștin, primitorul este izbăvit de robia păcatului și stăpănitorul răutății este înecat în apa baptismală.
Apa mării preînchipuia curățirea, iar norul sfințirea dobândită prin botezul creștin și prezența Duhului Sfânt în cei umbriți de ,,puterea Celui Preaînalt”. Deosebirea dintre tip și antetip este aceea că evreii salvați din robie au murit în pustie, pe când cel care trece prin apa botezului se renaște la viața nouă. Prefigurat în Vechiul Testament de potop (Fc 7, 17 și urm.), și de trecerea prin Marea Roșie (Iș 14,21 și urm.), Botezul creștin este ,,paștele” Bisericii, deoarece este o reînviere, o strămutare de la păcat la viață, o trecere de la vină la har, de la necurăție la sfințenie.
În taina Botezului trebuie să distingem elementul material – apa -, de elementul sacramental – harul lui Hristos. Harul, izvorât din crucea lui Hristos, se coboară asupra apelor numai prin Sfântul Duh, de unde rolul important al Duhului în sfințirea apei. Botezul pe care l-a primit Hristos în apa Iordanului ne arată nu numai că taina Botezului este necesară pentru toți, ci ne învață că ea este o lucrare a Sfântului Duh. De aceea, numai apa în care se pogoară harul lui Hristos prin lucrarea Sfântului Duh, este o apă sfințitoare.
5.- Schimbarea izvorului de apă amară în dulce de către Moise: ,,Atunci Moise a strigat către Domnul și Domnul i-a arătat un lemn; și l-a aruncat în apă și s-a îndulcit apa.”(Iș.15,25)
Altă prefigurare a sfințirii apei botezului, prin puterea Sfântului Duh și a Crucii, este considerată minunea săvărșită de Moise în pustie, descrisă în cartea Ieșirea, cap.15, când a schimbat izvorul de apă amară în izvor de apă dulce, prin aruncarea în el a unui lemn.
La Mara era o apă tare amară: Moise a aruncat un lemn în ea și s-a făcut dulce. (Iș.15,23-25). Firește, fără semnul crucii Domnului apa nu era de nici un folos pentru mântuirea ce avea să vie: dar după ce a fost sfințită prin taina crucii mântuitoare, atunci a devenit bună pentru baia duhovnicească și pentru paharul mântuirii. Așadar, precum Moise, adică proorocul, a aruncat lemnul în acel izvor, tot așa preotul aruncă în această fântână baptismală semnul crucii Domnului și apa se face dulce (potrivită) pentru har.
6.- Apa care a curs din stânca lovită de Moise în pustie: ,,Iată Eu voi sta înaintea ta acolo la stânca din Horeb, iar tu vei lovi în stâncă și va curge din ea apă și va bea poporul”.(Iș.17,6)
Apa botezului, care potolește setea sufletului, este prefigurată, de asemenea, prin apa care a curs din stânca din pustie, lovită de Moise cu toiagul, potolind setea poporului (Iș 17,1-7). Piatra din care a curs apa preînchipuie pe Hristos, piatra duhovnicească, izvorul nesecat de apă dătatoare de viață, despre care Sfântul Apostol Pavel spune: ,,Și toți aceeași băutură duhovnicească au băut, pentru că beau din piatră duhovnicească ce îi urma. Iar piatra era Hristos.” (1 Co 10,4).
Toiagul cu care a lovit Moise piatra preînchipuie crucea, prin care se împărtașește apei baptismale puterea sa regeneratoare. Moise preînchipuie pe Sfinții Apostoli și pe urmașii acestora, preoții Bisericii, care administrează Taina Sfântului Botez.
7.- Curățirea de lepră a lui Neeman Sirianul: ,,Dute și te scaldă de șapte ori în Iordan, că ți se va înnoi trupul tău și vei fi curat!” (4 Rg 5,10).
Aceasta prefigurare a botezului, care curăță toată întinăciunea sufletului, a fost văzută în curățirea de lepră a lui Neeman Sirianul, prin afundarea în apa Iordanului, la porunca proorocului Elisei (4 Rg 5,1-14). Sfântul Ambrozie spune că sluga de la care Neeman aflase despre proorocul Elisei preînchipuie Biserica creștină dintre neamuri.
Despre această preînchipuire vorbește mai pe larg în scrierile sale pe care le vom reda întocmai. În sfârșit să te învețe citirea luată din Cartea Împăraților (4 Rg 5,1-14). Era un sirian (numit) Neeman, care avea lepră și nu putea să fie curățit de nimeni. Atunci o fată dintre prizionieri i-a spus că este în israil un profet care ar putea să-l curățească de boala leprei. Luând el aur și argint, spune Scriptura, s-a îndreptat spre regale lui Israil. Acesta, aflând scopul venirii lui, și-a sfâșiat hainele, spunând că era mai degrabă pus la încercare, când i se cerea ceea ce nu era în puterea lui; dar Elisei i-a trimis vorbă regelui să-l îndrume pe sirian la el, ca să cunoască cum că este Dumnezeu în Israil. Și după ce acesta a venit, l-a povățuit să se scufunde de șapte ori în râul Iordan. Și fiind curățit din aceasta, a înțeles că faptul de a se curați cineva nu stă în puterea apelor ci a Harului.
8.- Ieșirea la suprafață a unei securi scăpată de ucenicul lui Elisei : ,,Elisei a tăiat o bucată de lemn și, aruncând-o acolo, a ieșit toporul deasupra. Apoi a zis: ,,Ia-ți-l!” (4 Rg 6,6).
În rândul prefigurărilor legate de Taina Botezului, Sfântul Ambrozie consideră și această întămplare redată în Cartea Regilor, cap.6,1-6. Despre această minune săvărșită de proorocul Elisei, când securea scăpată de un ucenic al său a ieșit la suprafața apei Iordanului, Sfântul Ambrozie zice: ,,Înainte de botez orice om se îngreunează și se scufundă, ca și fierul; dar după ce s-a botezat se ridică nu ca un fier, ci chiar mai ușor decât un lemn roditor, căci prin crucea lui Hristos se ridică neputința tuturor oamenilor.
I.2 Taina Mirungerii
Referitor la Taina Mirungerii avem prefigurări în cărțile Vechiului Testament, acestea sunt doar simboluri ale Tainei în sine.
În Legea Veche, ungerea cu untdelemn sfințit era savarșită ca ungere sacerdotală, pentru sfințirea preoților. Conform porunci lui Dumnezeu, Moise îl investește ca preot pe Aaron, turnând pe capul lui mir: ,, Apoi să aduci pe Aaron și pe fiii lui la intrarea cortului adunării și să-i speli cu apă.” (Iș 29,4) și mai apoi se continuă: ,,Apoi să iei untdelemn de ungere și să-i torni pe cap și să-l ungi.” (Iș 19,7) Trebuie amintit că aici apar, în legătură și succesiune, cele două acte: spălare-ungere.
Mirul era preparat ,,din cele mai bune mirodenii” (Iș 30,23), iar cei unși cu el se sfințeau ca slujitori ai Domnului (Ieșirea 30,30). Porunca lui Dumnezeu a fost împlinită întocmai: ,,După aceea a turnat Moise mir pe capul lui Aaron și l-a uns și l-a sfințit (Lv 8,12).
Prin această ungere erau investiți și regiii. Samuel îl unge rege pe Saul și Duhul Domnului coboară peste el, primind darul proorociei (1 Rg 10,1-10). În Vechiul Testament, regele era considerat reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ într-un sens special
Ungerea cu mir era însoțită, deci, de darul Duhului, care a făcut din Saul nu numai rege, ci și profet. Același lucru s-a întămplat și cu regele David (1 Rg 16,13) și cu regele Solomon ( 3 Rg 1,34). Ungerea cu mir era considerată în Vechiul Testament ca pecetea unei împărății sfinte: ,,S-au ridicat împărații pământului și căpeteniile s-au adunat împreună împotriva Domnului și a unsului Său”.(Ps.2,2). Cu untdelemn sfințit a fost uns Aaron în momentul consacrării ca slujitor permanent al Domnului (Ieș.29,7) și în continuare toți arhiereii ce i-au urmat, profeții (1 Rg 19,16) precum și regii la suirea pe tron.
În Duhul Sfânt întreaga viață a Bisericii își află întărirea, pentru că este viață. E adeverirea Bisericii ca aparținând ,,veacului ce va să vină”, ca bucurie și pace a Imparăției cerurilor.
În cartea lui Isaia, ungerea cu mir și cu Duh devine semnul destinctiv al ,,Alesului” lui Dumnezeu, al ,,Unsului” prin excelență, adică al lui Mesia: ,,Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor” (Is 61,1). ,,Ungerea cu Duhul Sfânt va fi semnul caracteristic al Preotului, Profetului, Alesului și Slujitorului (Robului) lui Dumnezeu al Mântuitorului așteptat, de unde îi va veni și numele de Mesia, Unsul, Hristos”.
Ultimul dintre profeții Vechiului Testament, Sfântul Ioan Botezătorul, va recunoaște pe ,,Alesul lui Dumnezeu” în momentul ungerii Sale cu Duhul Sfânt, la ieșirea din apa Iordanului: ,,Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se și rămânâd peste El, Acela aste Cel ce botează cu Duh Sfânt.”(In 1,33). Îndată după ieșirea Mântuitorului din apa Iordanului, ne relatează Sfintele Evanghelii: ,,Îndată cerurile s-au deschis și Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca un porumbel și venind peste El. Și iată glas din ceruri zicând:,,Acesta este Fiul Meu iubit întru Care am binevoit”.(Mt 3,16-17)
Prin aceste cuvinte Dumnezeu Tatăl prezenta lumii pe Mântuitorul Hristos drept Mesia, arătat în Vechiul Testament că Însuși Fiul lui Dumnezeu, născut din veci din sânurile Sale (Ps.2,5;109,4), persoana prin a cărui lucrare se va da împăcat cu omenirea.
Duhul Sfânt, prin coborârea asupra lui Iisus, a desavărșit în mod solemn consacrarea Sa mesianică, ungerea Sa cerească, în virtutea căreia El se va numi ,,χριστός”, adică ,,Unsul”. Într-adevar, este vorba aici de ungere, de mirungerea Domnului Iisus. Deci, Fiul s-a făcut om pentru a da oamenilor acest Duh care se odihnește peste el din veșnicie. Persoana consacrată prin ungere sfințită din acel moment nu-și mai aparținea sieși.
Dar nu numai întruparea constitue o premiză a mirungerii, ci și moartea, și învierea Mântuitorului, care trebuiau să preceadă Cincizecimea. Moartea și învierea Domnului sunt o pregătire a Cincizecimii. Cele două evenimente, afundarea lui Iisus în apă și ungerea Sa cu Duhul Sfânt, s-au petrecut într-o succesiune imediată, fiind nu numai distincte ci și inseparabile unul de celălalt. Acest fapt constitue un alt temei privind practica creștină a administrării în cadrul aceleiași rânduieli a celor două taine ale inițierii creștine, Botezul și Mirungerea care erau prefigurate în cărțile Vechiului Testament. Astfel apare evidentă relația între Botezul Domnului în Iordan și moartea Sa pe Golgota. Botezul lui Iisus apare astfel în Sfintele Evanghelii ca o anticipare a morții Sale mântuitoare.
Ca și botezul, mirungerea a fost preînchipuită în Vechiul Testament, când împărații și proorocii erau unși cu untdelemn, precum și jertfele nesângeroase ce erau aduse Domnului. Preoții și arhiereii se sfințeau prin spălarea cu apă și ungerea cu mir prețios, ce preînchipuiau, de asemenea, Tainele Botezului și Mirungerii. Trecerea acestor taine din Vechiul Testament în Noua Lege este pecetluită de Însuși Mântuitorul care, înainte de patima și moartea Sa, a fost uns de trei ori cu mir prețios, El fiind jertfa cea bineplăcută lui Dumnezeu.
În Vechiul Testament se ungeau atât preoții cât și regii deopotrivă, iar dacă rânduielile Bisericii spun că și pentru ungerea de rege se folosește aceeași ungere ca și la sfințirea de preoți, adică punerea mâinilor și chemarea Duhului Sfânt, atunci trebuie să înțelegem că aceeași putere și aceeași lucrare le aduc și ungerea și punerea mâinilor. În Vechiul Testament ungerea cu ulei sfânt sau mir se făcea uneori și la profeți (3 Rg 19,17). Amândouă aceste lucrări folosesc același nume; când ,,ungere”, când ,,împărtășire a Duhului Sfânt”. Într-adevăr, cei mai sfinți dintre Părinții bisericești numesc hirotonia o ungere preoțească și de aceea cred și în rugăciunile lor adresate Domnului ei cer ca acei pe care-i sfințesc să primească pe Duhul Sfânt.
Profeția prevestiță de profeții Vechiului Testament, ca o nouă revărsre a Duhului (Iz.35,25; Ioil 2,28), a fost făgăduită Sfinților Apostoli, în repetate rânduri, de către Mântuitorul Hristos (In 14,16;16,7,13). În ,,ziua cea mare a praznicului”, Iisus chemând la Sine pe toți cei însetați, i-a asigurat că: ,,Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge în pântecele lui. Iar aceasta a zis-o, explică Sfântul Evanghelist Ioan, despre Duhul care aveau să-l primească acei ce cred în El. Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit” (In 7,38-39). Este clar că această făgăduință nu se referea numai la harismele despre care se vorbește, de pildă, în 1 Co 12,29-30. Ea se adresează instinctiv tuturor creștinilor din toate generațiile, până la sfărșitul veacurilor, și se realizează particular și peste tot prin Taina mirungerii. Aceasta se poate deduce din comportarea ulterioară și din doctrina Sfinților Apostoli, care n-ar fi putut nici face, nici învăța nimic, dacă nu le-ar fi auzit la Învățătorul lor și n-ar fi îndrumați de Acesta.
Această făgăduință s-a împlinit la Cincizecime, când Duhul Sfânt s-a pogorât peste Sfinții Apostoli și se revarsă, după încredințarea Sfântului Apostol Petru, și asupra tuturor celor ce vor crede în Hristos (FA 2,1-38).
I.3. Euharistia
Sfântul Ambrozie al Mediolanului, în scrierile sale, ne vorbește despre Sfintele Taine în general dar și în mod separat se referă la Taina Euharistiei, arătând preinchipuirea ei în Vechiul Testament dar mai ales face comentarii pe baza textelor din Noul Testament arătând importanța Ei în iconomia mântuirii. Despre Sfânta Euharistie ne vorbește într-un capitol special intitulat: „Despre cină cea de taină a altarului Domnului; pentru că nu cumva să o prețuiască cineva mai puțin, se arata că aceasta este mai veche decât cultul sinagogii, fiindcă ea a fost preinchipuita în jertfa lui Melchisedec și este mai de seamă decât mana, fiindcă ea este trupul Domnului.” Despre Tainele Bisericii, spune Sfântul Ambrozie, s-a făcut dovada că sunt mai vechi; cunoaștem acum că sunt și mai de valoare. Într-adevăr, era lucru de mirare că Dumnezeu a plouat cu mana evreilor și că se hrăneau cu mâncarea de toate zilele a cerului. De unde s-a și spus: „Omul a mâncat pâinea îngerilor” (Ps. 77,25). Dar totuși, cei care au mâncat aceasta pâine au murit cu toții în pustie; pe când această hrană pe care o primești tu, aceasta „Painea vie care S-a pogorât din cer” (In 6,50), îți procură hrana vieții veșnice; și oricine o va mânca nu va muri în veac și este trupul lui Hristos.
La fel ca și la celelalte Sfinte Taine, exegeții Noului Testament găsesc prefigurări ale Tainei Euharistiei în cartile Vechiului Testament. Chiar Sfinții Părinți, încă din primele veacuri creștine arătau prefigurări ale Euharistiei în diferite jerfe și evenimente din ritualul iudaic. Euharistia este printre cele mai ,,ascunse minunății” ale Vechiului Testament.
1. Rodul pomului din mijlocul raiului: ,,Iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit!”(Fc. 2,17)
Fructul oprit din grădina Edenului pare să fie ultimul loc unde cineva ar vedea o prefigurare a Euharistiei. Cu toate acestea, acest fruct al pomului celui din mijlocul raiului este o primă prefigurare a Euharistiei. Dar comentatorii medievali au văzut în Euharistie ,,antidotul pentru efectul otrăvitor al mărului”. Așa cum mâncarea fructului oprit era văzut ca un păcat al mândriei, al avariției, al lăcomiei sau al neascultării, tot astfel Euharistia era percepută ca insuflând virtuțile opuse corespunzătoare: umilința, sărăcia, abstinența și ascultarea. Comparația merge mai în profunzime: prin mâncarea fructului oprit, Adam și Eva au adus moartea în lume, în timp ce aceia care iau parte la masa euharistică au promisiunea vieții veșnice.
2. Roadele din Pomul Vieții: ,,Și acum nu cumva să-și întindă mâna și să ia roadele din pomul vieții, sa mănănce și să trăiască în veci!”(Fc.3,22)
Adam a primit poruncă să nu mănânce din rodul pomului din mijlocul raiului, căci va muri ,,Să nu mâncați din el, nici să vă atingeți de el, ca sa nu muriți!”(Fc.3,3). După neascultarea poruncii, Dumnezeu i-a scos din grădina Edenului pentru a nu avea posibilitatea de a lua roadele din pomul vieții. Mântuitorul vine si ne dă ,,pâinea vieții”, Trupul și Sângele Său din care daca cineva mănâncă nu va muri în veci: ,,Cel ce mănăncă această pâine va trăi în veac”.(In 6,58). Legăturile dintre Eden și Euharistie sunt întărite în ultima carte a Sfintei Scripturi, în Apocalipsa. Mai întâi o rememorare: erau de fapt doi copaci în Eden. Cel care captează toată atenția este cel al cunoașterii binelui și răului, fructul acestui pom le este interzis lui Adam și Evei. Însă, atunci când sunt alungați, un al doilea copac este menționat: ,,Și a zis Domnul Dumnezeu: Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele și răul. Și acum nu cumva să își întindă mâna și să ia roade din pomul vieții, să mănânce și să trăiască în veci!…” (Fc. 3,22) În Apocalipsă, Ioan ne arată că prin Hristos vom putea mânca fructele celui de-al doilea copac. Sfântul Evanghelist Ioan scrie ,,celui care învinge îi voi da să mănânce din pomul vieții, care este în paradisul lui Dumnezeu” (Ap 2,7). Dupa care mai citim: ,,celui care învinge îi voi da din mana cea ascunsă” (Ap 2,17) aici este o referire clară la Euharistie.
3. Sângele lui Abel: ,,Glasul sângelui fratelui tău strigă catre Mine din pământ”.( Fc.4,10)
O altă referire ar fi aceea a sângelui lui Abel. Și această referire pare să fie o alegere ciudată pentru Euharistie. Însă Sfânta Scriptura leagă sângele lui Hristos cu cel al lui Abel. În cartea Facerea 4,8, după ce Cain și-a ucis fratele, Dumnezeu îi vorbește ,,Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către mine din pământ!” După Epistola către Evrei a Sfântulului Apostol Paul se face o legătură cu Hristos, numindu-l: ,,Mijlocitorul Noului Testament, și de sângele stropirii care grăiește mai bine decât al lui Abel” (Evr.12,24). Sfântul Grigorie cel Mare dezvoltă, ,,Sângele lui Hristos vorbește mai bine decât cel al lui Abel, deoarece sângele lui Abel cere moartea lui Cain, fratricidul, în timp ce sângele Domnului a cerut și a obținut viața dușmanilor săi.” Când primim Euharistia, adaugă Sfântul Grigorie, și noi trebuie să strigăm și să ne proclamăm credința în Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
4. Jertfa lui Melchisedec: ,,Iar Melchisedec, regele Salemului, i-a adus pâine și vin.” (Fc.14,18)
În capitolul 14 din Facerea, după ce Avraam îl salvează pe Lot și pe rudele sale, o figură ciudată apare în scenă: Melchisedec, numit ,,cel făra mamă și făra tată”, aceasta ,,nu înseamnă altceva decât lepădarea deplină a tresăturilor naturale, produsă în el de harul suprem din pricina virtuții”. Melchisedec, regele Salemului, îi vine în întâmpinare. Aici aflăm că era un preot ,,al celui Preaînalt”, cu mult înainte ca preoția instituțională sa fie stabilită în Israel. Și cu secole înainte ca Evanghelia să fie adusă păgânilor, Melchisedec a reușit să îl cunoască pe Dumnezeu. Mai apoi în Scriptură citim că era ,,fără tată, fără mamă, fără genealogie, neavând nici început al zilelor, nici sfârșit al vieții, fiind asemănat cu Fiul lui Dumnezeu” (Evr 7,3) Astfel Melchisedec este descris ca unul care l-a anticipat pe Hristos, El Însuși rege și preot suprem. Melchisedec nu reprezenta decât o icoană a Fiului lui Dumnezeu, un prototip al Modelului, și nu pe Fiul Însuși, el fiind făcut potrivit prototipului. Acest Melchisedec, preot- rege, apare ca o ,,cometă terecătoare” pe scena istoriei Vechiului Testament în perioada patriarhului Avraam, iar Sfântul Apostol Pavel îl pomenește numai în semnificația sa de tip al lui Hristos. Comparația merge mai departe: în Facere 14,18, Melchisedec oferă ca sacrificiu ,,pâine și vin” este o altă prefigurare a Euharistiei. Mântuitorul, este prezent în Noul Testament sub forma văzută a pâinii și a vinului.
5. Jertfa todah:,,Dacă se va aduce ca jertfă de mulțumire,atunci să se aducă pâini frământate cu untdelemn, turte nedospite (Lv 7,12); ,,La ea să aduci turnare un sfert de hin de vin la un miel”(Nm 28,7)
Vechiul Testament nu are un cuvânt general pentru ,,Jertfă”, cu excepția cuvântului rar folosit ,,qorban” care înseamnă ,,ceva ce este adus aproape” (qrb), cuvânt care este practic limitat la scriile levitice. În cartea a treia a lui Moise, Leviticul, se vorbește despre jertfele care trebuiau aduse lui Dumezeu, aceste jertfe sunt o prefigurare a jertfei Mântuitorului. Todah Rabah (תודה רבה =mulțumire) Se știe că Paștele evreiesc era sacrificiul esențial al Vechiului Testament, care a fost fundal pentru instituirea Euharistiei. Însă mai exista un alt sacrificiu, la fel de important: todah, un sacrificiu oferit în vechiul Israel după ce o persoană era salvată dintr-o situație ce îi amenința viața. Acest sacrificiu este descris astfel: ,,Mielul va fi sacrificat în templu și pâinea pentru masă va fi consacrată în momentul sacrificării mielului. Pâinea și carnea, alături de vin, vor alcătui elementele mesei sacre todah, care va fi însoțită de rugăciuni și cântece de mulțumire.” Nu amintește acest moment de Euharistie? În ebraică, todah înseamnă mulțumire, care este traducerea exactă a cuvântului grec euharistia. Într-adevăr, ambele sunt sacrificii de mulțumire pentru salvare.
6. Ilie în pustie:,,Și iată un înger l-a atins și i-a zis: Scoală de mănăncă și bea” (3 Rg, 5)
În cartea a III- a Regilor, capitolul 19, Ilie fuge de Izabela în pustiu. După ce a rătăcit o zi, se așază lângă un ienupăr și îl imploră pe Dumnezeu să îl lase să moară. În schimb, El i-a trimis un înger care i-a adus ,,o turtă coaptă pe pietre și un urcior cu apă”. Dar aceasta nu era o hrană adevărată, a fost suficientă pentru călătoria de 40 de zile spre muntele Horeb unde a avut o întâlnire profundă cu Dumnezeu ,,într-un sunet de liniște adâncă”. Unii exegeți, precum și Sfinții Părinți au văzut în această hrană Tainică și hrănitoare, dată lui Ilie, un fel de prefigurare a Euharistiei. Mai mult, Domnul din timpul lui Ilie este Iisus Cel din Evanghelii; în împrejurări asemănătoare, ucenicii rătăcitori se îndepărtează să pescuiască toată noaptea și nu prind nimic, doar pentru a-L găsi dimineața pe Domnul slavei care Se îngrijește de nevoile slujitorilor Săi pregătindu-le pește pe jăratic și pâine, adresându-le invitația plină de dragoste: ,,Veniți de prânziți”(In 21,12).
7. Pâinea Punerii Înainte: ,,Iar pe masă să pui pâinile punerii înainte, care se vor afla pururea înaintea Mea” (Iș 25,30)
În Vechiul Testament, Pâinea punerii înainte, era pusă pe o masă de aur într-un chivot (tabernacol) ca ,,jertfă de pomenire înaintea Domnului”. Pâinea trebuia să fie în prezența Domnului în mod continuu, era incenzată și însoțită mereu de lumânări aprinse. O nouă pâine era pusă în ziua de Sabat și numai aceia care nu au avut relații intime, de obicei preoții, o puteau mânca. Atunci când masa era purtată afară, era acoperită. De fapt, când chivotul era mutat, toate vasele erau acoperite cu grijă. Cei care purtau masa, nu aveau voie să atingă în mod direct aceste vase pentru că ar fi murit (Iș 25,30; Lv 24,6; Nm 4,7; și 1 Regi 21,).
8. Cărbunele lui Isaia: ,,Atunci unul dintre serafimi a zburat spre mine, având în mâna sa un cărbune, pe care îl luase cu cleștele de pe jertfelnic. Și l-a apropiat de gura mea și a zis:Iată s-a atins de buzele tale și va șterge toate păcatele tale, și fărădelegile tele le va curăți”(Is 6,6-7).
Odată ajunși la cărțile profetice, întâlnim câteva cu adevărat extraordinare și provocatoare tipuri de Euharistie. Mai întâi, în Isaia 6, profetul are viziunea lui Dumnezeu stând pe un tron, alături având serafimi. În Liturgiile Sfintei Bisericii, în special în tradiția ortodoxă, cărbunele aprins prefigurează Euharistia. Liturghia Sf. Iacob descrie Împărtășania ca ,,primirea cărbunelui aprins”, iar în Liturgia Sfântului Ioan Gură de Aur, preotul rostește: ,,Iată S-a atins de buzele tale și va șterge toate făradelegile tale”. Paralela nu poate fi mai evidentă: asemenea cărbunelui aprins, Euharistia vine la noi de pe altar și ne curăță de păcate (adică de cele veniale, însă ne și întărește împotriva celor de moarte).
9. Vedenia cărții lui Iezechiel: ,,Deschide-ți gura și mănâncă ceea ce am să-ți dau!” (Iz 2,8)
O altă prefigurare extraordinară a Euharistiei o găsim în cartea lui Iezechiel. Asemenea lui Isaia, profetul a avut o viziune și duhul lui Dumnezeu îl cuprinde. În capitolul următor, el descrie mâncarea cărții: ,,Și eu am mâncat-o și era în gura mea dulce ca mierea” (Iz 3,3). De-a lungul timpului, exegeții creștini ai Noului Testament, au văzut acest fapt ca un alt semn al Euharistiei. Episodul ilustrează bine ceea ce experimentăm noi în cele două părți ale Liturghiei propriu zise, după Proscomidie. În prima consumăm Cuvântul prin citirea Scripturii și ascultarea predicii. Apoi, în cea de-a doua parte a Liturghiei, noi consumăm Euharistia care, ca Trup al lui Hristos, este Cuvântul care S-a făcut Trup. La Sfânta Liturghie, atunci când se împărtășesc credincioșii, se cântă: ,,Trupul lui Hristos primiți și din izvorul cel fără de moarte gustați”.
10. Stropirea poporului cu sânge de către Moise: ,,După aceea, luând Moise sângele, a stropit poporul, zicând :Acesta este sângele legământului, pe care l-a încheiat Domnul cu voi, după toate cuvintele acestea” (Iș 24,8)
Moise a luat sângele victimelor sacrificate, l-a turnat într-un vas, care este simbolul lui Dumnezeu, iar cu cealaltă jumătate de sânge a stropit jerfelnicul, după care a stropit poporul, spunând: ,,Acesta este sângele legământului, pe care l-a încheiat Domnul cu voi, după toate cuvintele acestea”(Iș 24,8). Ceea ce a făcut Moise ne ajută să înțelegem ce este Euharistia, taină a legământului celui nou, încheiată, nu prin sângele unui animal, ci prin sângele lui Iisus Hristos. De data aceasta, nu mai este Moise cel care aduce victima jertfită pe altar, ci Iisus însuși este victima, jertfa. Iisus preia ritul și cuvintele lui Moise: ,,Acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt 26,28;Luca 22,20; 1 Co 11,25). Noul, cel mai mare și ultimul legământ dintre Dumnezeu și om este încheiat de Iisus Hristos prin sângele Său. Potirul de la Sfânta Liturghie conține în el Sângele Noului Legământ. Euharistia este perpetuarea acestei jertfe a Legământului.
11. Jertfirea fiului lui Avraam: ,,Și Dumnezeu i-a zis: Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, și du-te în pământul Moria și adu-l acolo ardere de tot pe munte, pe care ți-l voi arăta Eu!” (Fc 22,2).
Aici este o alta prefigurare a Euharistiei, a Mielului jertfit pentru păcatele noastre, singurul Fiu al lui Dumnezeu se aduce jertfă. În cartea Facerii din Vechiul Testament, Moise istorisește cum Dumnezeu i-a cerut lui Avraam să-i aducă jertfă chiar pe unicul lui fiu. Avraam făsă să stea pe gânduri dis de dimineață l-a luat pe Isaac și a plecat spre vârful muntelui spre a împlini porunca. La fel cum Domnul a îngăduit ca diavolul să-l ispitească pe Iov pentru a da exemplu unei lumi întregi despre adevarata statornicie în credință, la fel l-a încercat și pe Avraam, prevestind în chip minunat jertfa Fiului pe cruce: ,,Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (In 3,16). Avraam preînchipuie pe Tatăl cel Ceresc, iar Isaac preînchipuie pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Așa cum Avraam nu și-a cruțat fiul pentru împlinirea poruncii date de Domnul, așa nici Tatăl nu Și-a cruțat Fiul dându-l din iubire ca jertfă pentru mântuirea neamului omenesc.
Sfântul Atanasie ne spune: ,,Fiindu-I mila de neamul nostru si înduioșându-Se de slabiciunea noastră și mișcat de stricăciunea noastră si nesuferind stricăciunea morții asupra noastră, ca să nu piara ceea ce a făcut și ca să nu se zădărnicească lucrarea Tatălui, își ia trup și acesta nu deosebit de al nostru… și dă morții propriul Său trup”.
12. Sângele, ca semn pe casele evreilor: ,,Iar la voi sângele va fi semn pe casele în care vă veți afla:voi vedea sângele și vă voi ocoli și nu va fi între voi rană omorâtoare, când voi lovi pământul Egiptului.”(Iș 12,13)
Aceasta este o altă prefigurare a Euharistiei, așa precum evreii în Vechiul Testament, care își ungeau ușile cu sânge erau ocoliți de moarte, așa și creștinii care se împărtășesc cu Trupul și Sângele Domnului vor avea viață. ,,Pâinea Care Se coboară din cer este aceea din Care, dacă mănâncă cineva, nu moare. Eu sunt Pâinea cea vie Care S-a pogorât din cer. Cine mănâncă din Pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este Trupul Meu” (In 6, 49-51) Fiecare om are un suflet nemuritor, iar aici ne confruntăm cu un adevăr incontestabil. Faptul că își va petrece veșnicia în Împărăția cerurilor sau în adâncurile iadului este o cu totul altă problemă. De aceea, atunci când Mântuitorul le vorbește iudeilor despre nemurire ca făgăduință pentru cel care se împărtășește cu Trupul și Sângele Său, El nu afirmă indirect că persoanele care nu se împărtășesc nu vor fi nemuritoare, ci doar că nu vor avea „viață“ în sufletul lor, că acesta din urmă va fi tulburat, răscolit sau indiferent. Viața noastră nu se reduce la această existență biologică repetitivă, care constă în respirație, hrănire sau reproducere, ci înseamnă infinit mai mult. Dacă în Vechiul Testament, evrei nu erau uciși așa în Noul Testament, creștinii care se împărtășesc vor avea viață veșnică: ,,Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (In 6,54)
Despre aceasta Sfântul Chiril al Alexandriei spune: ,,În vremea când Israelitenii erau robi la Egipteni, au junghiat mielul și au mâncat Paștile. Ceea ce era semn ca sufletul omului nu poate în alt fel să se slobozească din tirania diavolului decât numai prin împărtășirea cu Trupul și cu Sângele lui Hristos. Pentru că El însuși ne spune în Sfânta Evanghelie că dacă Fiul vă va elibera, veți fi liberi”, de asemenea continuă: ,, Abia atunci s-au eliberat cei din Israil, după ce au jerfit mielul în chipul lui Hristos, fiindcă în alt chip nu puteau să se elibereze și orice eliberare nu se poate face decăt numai cu Hristos”.
13.Vițelul din Psalmul 50: ,,Atunci vei binevoi jertfa dreptății, prinosul și arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viței.” (Ps. 50,20)
Sfântul Evanghelist Luca îL reda pe Iisus Hristos, slujitorul lui Dumnezeu, care posedă puterea și slujirea rabdătoare a vițelului. Jertfa dreptații este sacrificiul lui Iisus Hristos.
De asemenea prin ,,viței” se înteleg credincioșii creștini, ca lucreaza fapta bună și sunt îngrășați cu darurile Sfântului Duh și că bat cu cornul patimile și pe diavol și , pe scurt, toți câți sunt desăvarșiți în fapta, în cuvânt și în vedere, aceia sunt viței, și se aduc la ceresul jertfelnic al lui Dumnezeu întru buna mireasmă.
14. Ospătarea de la stejarul Mamvri: ,,Și a luat Avraam unt, lapte și vițelul cel gătit și le-a pus înaintea Lor și pe când ei mâncau a stat și el alături de Ei sub copac.” (Fc.18,8)
În biserică, pe catapeteasmă, icoanele profeților sunt dominate de singura icoana canonica a Sfintei Treimi (a lui Andrei Rubliov), reprezentind ospitalitatea patriarhilor Avraam si Sara la stejarul Mamvri din Hebron. Astfel se obține pe verticală minunata asociere dintre ospațul treimic si Cina cea de Taina.
Prezența animalelor, în iconografie, trimite, de asemenea, și către simbolismul vițelului de sacrificiu și al asinului Împăratului Care intră în Ierusalim.
I.4.Preoția
Numărul de 7 ține de Vechiul Testament, iar în Noul Testament este plinit de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. De exemplu preoția levitică este înlocuită, adică desăvărșită de Mântuitorul Iisus Hristos, ceea ce marchează superioritatea acesteia față de cea vechitestamentară.
Preoția din Vechiul Testament, constituia o treaptă mai avansată, dar nedesăvărșită și nedefinită, spre preoția adevărată a creștinismului. Primul preot care se întălnește în cărțile Sfintei Scripturi este Melchisedec, rege al Salemului și ,,preot al Dumnezeului celui preaînalt”(el’elyốn), care a întâmpinat și a binecuvântat pe Avraam, cu pâine și cu vin, după biruința acestuia asupra lui Kedarlaomer și a aliaților lui (Fc.14,18 ș.u.). Numele lui înseamnă în evreiește rege al păcii sau al dreptății (în ebr.malky țedheq, ,,țedheq “- drept denumire care se potrivește pentru melek”.
Sfântul Apostol Pavel vede în preoția lui prototipul preoției veșnice a Noului Testament, întemeiată de Mântuitorul și prevestită de împăratul și proorocul David, când a spus: ,,Tu ești preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec” (Ps.109,4;Evr.7,11,15,17,21). Sigur însă că Melchisedec era reprezentantul unui neam politeist așa cum și Avraam descinde dintr-un neam politeist, fiindcă în Vechiul Testament singuri israeliții se închinau unui singur Dumnezeu, printre popoarele păgâne ale vechiului Canaan, iar ofranda omagială adusă de el lui Avraam este privită în simbolica creștină în general ca o preînchipuire a jertfei euharistice. Față de preoția Vechiului Testament, Iisus Hristos este desăvărsit și ca reprezentant al unei preoții cu mult superioare acesteia.
Alt preot pomenit al Vechiului Testament, înainte de instituirea preoției mozaice este Ietro, preotul din Madian, socrul lui Moise (Iș. 2,15-21). Despre el știm că era șeful unui trib nomad (madianiții) și că era dintre păstorii ,,care chemau numele adevăratului Dumnezeu”.
Preoția Legii Vechi a fost instituită de către Însuși Dumnezeu, prin Moise, și organizată apoi de acesta și de Aaron, fratele său, chiar după prescripțiile divine înscrise în cărțile Vechiului Testament, îndeosebi în două dintre cărțile Pentateuhului:Levitic și Numerii. Instituirea preoției Vechiului Testament în persoana lui Aaron și a fiilor acestuia (Nadab, Abihu, Eleazar și Itamar), precum și ritualul hirotoniei, adică al consacrării și ungerii acestora în sacra lor funcție, ne sunt descrise amănunțit mai ales în capitolul VIII al cărți Levitic. Sunt vrednice de reținut din această descriere unele amănunte analoage cu ritualul corespunzător sl hirotoniei din cultul creștin, în care se păstrează, de altfel, multe reminiscențe formale ale vechiului cult iudaic.
Actul ungerii se săvărșește de către Moise, ca reprezentant sau organ împuternicit al lui Dumnezeu Însuși, în urma mandatului expres primit de la El (Lv.7,1); ceremonia are loc în fața Cortului Sfânt și în prezența poporului, a întregii adunări, care este convocată anume pentru a participa la acest act solemn (Lv.8,3-4). Atât Aaron cât și fiii săi sunt purificați mai întâi simbolic, prin spălarea cu apă de către Moise însuși, apoi dezbrăcați de hainele lor și îmbrăcați cu veșminte speciale sacerdotale, după care unge pe cei aleși cu untdelemnul ungerii, cu care a sfințit și Cortul Sfânt și toate lucrurile din el, apoi cu sângele vițelului adus jertfă de ispășire cu aceea ocazie.
Imperfecțiunea, caracterul provizoriu și decadența preoției Vechiului Testament vor fi remediate prin instituirea preoției celei adevărate și definitive, a Noului Testament, care o va înlocui, după venirea Mântuitorului.
Cu toate că astăzi nimeni nu mai contesta ruptura dintre Iisus Hristos și preoția mozaică, o anumita ceață persistă încă în jurul acestei probleme. Este vorba de dificultățile pe care le implică o definire precisă a preoției creștine în contexul eforturilor celor trei mari confesiuni de a ajunge la un acord în această problemă. În discuțiile ecumenice de astăzi problema se pune încă în termenii marii dispute occidentale din secolul al XVI-lea dintre catolici și protestanți, adică în termenii alternativei dintre preoția specială, harică sau de succesiune apostolică și preoția generală sau a laicilor, a comunității largi a credincioșilor.
Precum subliniază Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Evrei, toate cele privitoare la preoția și la cultul Vechiului Testament aveau rostul și caracterul unor simboluri, umbre și preînchipuiri ale celor ce trebuia să vină și să se împlinească sau să se desăvărșească în Legea Nouă, a Darului. În sensul acesta, meritul deosebit al Epistolei către Evrei este acela de a fi demonstrat că speranță iudaică a unei preoții desăvărșite s-a împlinit în Iisus Hristos. Ele aveau menirea să mențină vie, în miojlocul poporului evreu de atunci, conștiința păcatului și setea de mântuire, dorința și așteptarea unui Mântuitor, care să le readucă unirea și împăcarea cu Dumnezeu, pe care nu le-o puteau da jertfele materiale ale Legii Vechi. După cum s-a văzut din cele de până aici, aproape toate îndatoririle preoților Vechiului Testament erau concentrate în jurul Cortului Mărturiei, iar mai tărziu al templului din Ierusalim, fiind limitate aproape exclusiv la săvarșirea jertfelor și având deci un caracter prin excelență ritualistic, sacrificial. Tocmai în aceasta constă slăbiciunea și pricina decadenței preoției Legii Vechi; ea degenerează foarte ușor și repede într-o îndeplinire mecanică a ceremonialului jertfelor, preoții îngrijindu-se foarte mult, dacă nu chiar exclusiv, de partea ei formală, adică de ritual, și neglijând cu totul fondul, adică celelalte obligații de ordin religios-moral, social și cultural. Avem textul:,,Îmi veți fi împărăție preoțească și neam sfânt!” (Iș 19,6), care nu este în contradicție cu alegerea preoției mozaice rânduite de Dumnezeu ca să se îngrijească în mod special de săvărșirea celor sfinte, el este explicabil dacă avem în vedere sensul larg al noțiunii de ,,preot” care înseamnă ,,slujitor” al lui Dimnezeu și care se potrivește izraeliților ca aleși ai lui Iahve, ca să slujească numai Lui.
În Noul Testament, preoția creștină, nu aduce jertfe lui Dumnezeu pe altare de piatră, cum făceau Aaron și urmașii săi, în Vechiul Testament, ci coboară de la Dumnezeu, din Împărăția păcii noului Salem, pâinea vieții veșnice și vinul cel nou al ospățului de nuntă. Canaanul istoric nu era decât umbra noului Canaan, a noului Ierusalim. Preoția legii vechi n-a făcut decât să întrețină vie așteptarea, flacăra vie a credinței avraamice, ferită de ispitele idolatriei. Adevărata preoție vesnică a fost prefigurată de Melchisedec, de cei trimiși de Moise să anunțe poporului bogățiile pământului făgăduinței de care tocmai se apropiaseră; de toți proorocii Legi vechi. Abia Hristos însă a deschis cu adevărat poarta Împărăției Cerurilor, revărsând peste lume, puterile veacului viitor, pâinea și vinul ospățului de nuntă, odihna cea adevărată și fără de sfărșit a noului Salem.
I.5. Taina Pocăinței
,,Am păcătuit, fărădelege am făcut, vinovați suntem”
( III Regi 8,47)
Pocăința este Taina prin care creștinul căindu-se de păcatele săvârșite și mărturisindu-le înaintea preotului duhovnic, primește de la Dumnezeu, prin dezlegarea preotului, iertarea păcatelor, fiind reașezat în starea harica din care căzuse datorită lor. Despre acte de căința, găsim mărturii și în cărțile Vechiului Testament, despre care vom aminti câteva. Pocăința reprezintă revenirea la Dumnezeu în stare de umilință și cu rugăciune profund marcată de regretul pentru fărădelegea săvârșită. În Vechiul Testament, noțiunea de pocăință este redată prin verbul la imperativ cu sensul de a reveni la Legea lui Dumnezeu și a se îndepărta de păcat.
În Vechiul Testament există două cuvinte care sunt traduse în mod constant cu ,,pocăință” sau cu un echivalent – nāham ori nacham(,,a-i părea rău”,,,a se răzgândi”) și šûb ( cu sensul de,, a se întoarce înapoi, a se reântoarce).
În tot Vechiul Testament, putem observa cum Dumnezeu, cheamă, fără întrerupere pe oameni să se apropie de El, să intre în comuniune cu El pentru a moșteni viața veșnica și pentru a se împărtăși de binefacerile Lui (Os 4,6;6,1;11,7;Am 5,4; Sof 2,3;3,13;Ir 3,7,14,22; Iz 18,31).
Pocăința trebuie privită ca fiind un dar de la Dumnezeu, căci El este cel care a lăsat caința spre reabilitarea omului. Nu oamenii îi aduc căința ci El le dăruiește. Posibilitatea comunicării cu divinitatea este o realitate minunată de care se poate bucura omul în primul rând, dacă va acorda lui Dumnezeu atenția cuvenită.
Termenul ,,nāham” este folosit nu prea des referitor la om (Iș.13,17;Iov 42,6; Ir.8,6;31,19), dar în mod obijnuit cu privire la Dumnezeu, atunci când se spune că lui Dumnezeu ,,îi pare rău de răul” pe care și l-a propus sa-l trimită sau să-l inițieze. Acest fel de vorbire provine din felul în care Israel înțelegea atitudinea lui Dumnezeu față de oameni, în contextual relațiilor personale. Desigur, limbajul nu implică nimic instabil sau arbitrar din partea lui Dumnezeu, ci simplul fapt că relația dintre El și popor a suferit modificări.
Chemarea la pocaință a omului este o chemare de întoarcere la starea de dependență de Dumnezeu.
Pocăința este acțiunea de îndepărtare radicală de la păcat și actul de apropriere către Dumnezeu prin restaurarea omului păcătos în practicarea virtuților.
Acțiunea pocăinței este de natură lăuntrică, este vorba de o schimbare a cugetului și prin urmare o transformare interioară a păcătosului, căci posturile, umilința și alte acte penitențiale, pot fi considerate ca semne exterioare ale pocăinței, dar Iahve care privește și cunoaște inimile așteaptă o schimbare radicală de conduită.
Dumnezeu chemă pe toți oameni să se aproprie de El, să intre în comuniune cu El pentru a avea viață veșnică și pentru a se împărtăși de binefacerile Sale.
Sfântul Isaac Sirul spune despre pocăință: „Dacă toți suntem păcătoși și nimeni nu e deasupra ispitelor, nici una dintre virtuți nu e mai înaltă ca pocăința. Lucrul ei nu se poate sfârși niciodată. Căci ea li se potrivește tuturor, păcătoșilor și drepților, totdeauna, dacă vor să dobândească mântuirea. Și nu este nici un termen al desăvârșirii ei, pentru că desăvârșirea chiar a celor desăvârșiți este nedesăvârșită”.
Trei atribute acordă aici Sfântul Isaac căinței: 1) ea e cea mai înaltă dintre virtuți; 2) nu se termină niciodată cât trăim și 3) ea e un mijloc de continuă desăvârșire a noastră.
Pocăința este reînnoirea Botezului, zice Sfântul Ioan Scăcarul, ,,este curățirea conștiinței“. În Vechiul Testament, păcatul este o rupere a legăturii (alianței), o deviere sau abatere de la voia lui Dumnezeu sau de la Lege (cf. Fc 20, 9; Iș 20, 20), răzvrătire (cf. Is 1, 28), răstălmăcire sau falsificare voită (cf. Is 24, 1), nelegiuire (cf. Dn 9, 5), rătăcire (cf. Iov 6, 24), nerespectarea celor sfinte (cf. Levitic 4, 2), răutate și pagubă produsă altora (cf. Pr 24, 2). Pocăința însemnând refacerea acestei legături, împlinirea voii lui Dumnezeu, respectarea celor sfinte, reîntoarcerea la Dumnezeu, întoarcerea pagubei făcute și promisiunea de a respecta toate acestea.
Vedem că potopul a schimbat lumea pacătoasă, iar prin Noe s-a ajuns la o altă omenire, capabilă în egală măsură de bine și de rău, dar totuși conștientă de existența divinitații și de necesitatea încadrăriinîntr-o relație benefică cu ea.
În legea lui Moise nu exista pocăința, nici răbdare împotriva păcătosului, moartea rasplătindu-se cu moarte, ucigașul fiind scos chiar de la altar spre a fi omorat: ,,Viața pentru viață, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mâna pentru mâna, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rana pentru rană, vânătaie pentru vănâtaie” (Iș., 21, 12-25). Cine purta vreo povara pe el sămbăta sau facea vreo lucrare, chiar de s-ar fi căit și ar fi făgăduit ca nu mai face, nu era iertat, ci trebuia neaparat să moară. Cine ar fi făcut foc în casă sămbăta nu era iertat, trebuia omorât (Iș., 31, 13-15; Nm., 15, 32-36). De făcea cineva desfrănare, negreșit trebuia omorât (Lv., 20, 10-21) si altele de acest fel. Pocăința a fost prezisa de prooroci, dupa cum este scris: ,,Spune-le: viu sunt Eu, zice Domnul, nu voiesc moartea (osânda) păcătosului, ci să se întoarcă la calea lui și să fie viu. Intoarceți-vă, întoarceți-vă de la calea voastra cea rea! Pentru ce vreți să muriți în păcat, casa lui Israel?” (Iz., 33, 11; Is, 1, 16-18; 43, 25-26; 44, 21-23). Si prin ceea ce Duhul Sfânt zice: ,,Intoarce-te, Israele la Domnul Dumnezeul tău, că tu te-ai pocăit prin fărădelegea ta. Găsiți rugi de pocăință, întoarceți-vă la Domnul și-I ziceți Lui: Iartă-ne orice farădelege, ca să ne bucurăm de milostivirea Ta și să aducem, în loc de tauri, lauda buzelor noastre”(Os., 14, 2-3). In psalmi, de asemenea, se vorbește mult despre iertarea prin pocăință. Pocăința sau regretul pentru păcatul săvirșit și încercarea de a se îndrepta este un fenomen psihologic specific uman. Rușinea lui Adam: ,,Am auzit glasul Tău în rai și m-am temut, căci sunt gol, și m-am ascuns”(Fc.3,10) Adam se rușinează dar dă vina pe Eva.
Începând cu Adam, care se rușinează de păcatul săvârșit, pocăința sub forma de virtute (la Adam este rușinea), se află în toate religiile. Ea se manifesta, prin diferite forme ca: preot, rugaciune, ruperea hainelor, mărturisirea pacatelor, jertfe. Prin toate se dorea împăcarea cu divinitatea și intrarea în legatură cu ea. Căința în creștinism are acelasi scop: de a ni se ierta pacatele și de a ne apropia de Dumnezeu.
În Vechiul Testament găsim recomandari pentru pocăință: ,,Deci, de se va face cineva vinovat de ceva, iși va mărturisi păcatul pe care l-a săvârșit și să aduca Domnului jertfă o oaie sau o capră și-l va curăți preotul și i se va ierta păcatul”(Lv 5, 5-6).
Înțeleptul Solomon spune în legatură cu pocăință: ,,Cel ce își ascunde păcatele lui nu propășește, iar cel ce le mărturisește și se lasa de ele va fi miluit.” (Pilde 28, 13).
De asemenea, tot în Vechiul Testament avem pilde de pocăință când păcătoșii se mărturisesc și capătă iertare de la Dumnezeu pentru păcatele lor.
Pocăința Impăratului David: ,,Am păcatuit înaintea Domnului” (2 Rg 12,12)
De asemenea structura psalmului 50, respectă un plan foarte precis, care justifică efectul pe care îl produce atât asupra celui care l-a compus cât și asupra celui care îl va socoti ca model de rugăciune, ajungând chiar la nivelul de a se identifica cu momentele exprimate.
Astfel, Împăratul David dupa ce a omorât pe Urie și i-a luat soția acestuia, mărturisindu-și păcatul inaintea profetului Natan, a primit prin el iertare de la Dumnezeu. ,,Și Domnul a ridicat păcatul de deasupra ta, a zis Natan si tu nu vei muri” (2 Rg 12, 13). S-au pocăit si evreii care s-au întors din captitivatea babilonică și care se căsătoriseră cu femei străine, înaintea lui Ezdra și au primit iertare pentru păcatul lor: ,,mi-am rupt haina” (1 Ezr 9,3). S-au pocăit si Ninivitenii in urma predicii si rugăminților proorocului Iona (Iona cap. 3). Sfântul Ioan Botezătorul avea ca punct central al predicii sale tot pocăința: ,,Pocăiți-vă, spune el, ca s-a apropiat împărăția cerurilor” (Mt 3, 2). După predicile sale înflăcărate, poporul mărturisea păcatele și se boteza (Mt 3, 6).
Astfel, împăratul David mărturisește: ,,Miluiește-mă Dumnezeule dupre mare mila Ta și dupre mulțimea îndurărilor Tale, curățește fărădelegile mele. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea și de păcatul meu mă curățește” (Ps 50, 1-2)
Pocăința lui Manase: ,,Am păcătuit, Doamne, am păcătuit și făradelegile mele eu le cunosc” (Man ,12)
Regele Manase, în rugăciunea sa, adeverește: ,,Tu, Doamne, după mulțimea bunătății Tale, ai făgăduit pocăință și iertare celor care Ți-au greșit și după mulțimea îndurărilor Tale ai hotărât pocăință păcătoșilor spre mântuire” (Rugăciunea lui Manase versetul 8), numindu-L pe Dumnezeu,,Tu ești Dumnezeul celor care se pocăiesc” (Rugăciunea lui Manase versetul 14). ,,Întoarceți-vă către Mine, zice Domnul Savaot” (Za 1, 3; Mal 3, 7). Și încă: ,,Întoarce-te, Israile, la Domnul Dumnezeul tău, că tu te-ai poticnit din pricina fărădelegii tale” (Os 14, 2). Și într-alt loc: ,,Întoarce-te către Mine, casa lui Israil, zice Domnul, și nu voi căuta cu asprime, că milostiv sunt Eu, zice Domnul, și în veci nu voi ține mânie asupra voastră” (Ir 3, 12). Și încă: ,,Și acum zice Domnul Dumnezeul nostru: Întoarceți-vă la Mine din toată inima voastră, cu post, cu plângere și cu tânguire, și vă rupeți inimile voastre, iar nu hainele voastre; și vă întoarceți la Domnul Dumnezeul vostru, că milostiv și îndurat este, îndelung-răbdător și mult milostiv și Îi pare rău de răutăți” (,,șivu `aday bekhol levavkhem”) (Ioil 2, 12-13). Ca vestitori ai voii divine, profeții stăruiau neîncetatt asupra schimbării caracterului omului, înzestrat cu voie liberă și capabil să se ridice chiar dacă în unele situații cade în ispită.Și iarăși: ,,Întoarceți-vă și vă abateți de la toate păgânătățile voastre și nedreptatea nu vă va fi vouă spre chinuire. Lepădați de la voi toate păgânătățile voastre, pe care le-ați făcut față de Mine, și vă faceți vouă inimă nouă și duh nou, și faceți toate poruncile Mele” (Iz 18, 30-31). Dumnezeu îl cheamă pe om la pocăință și prin amenințarea cu pedepsele vremelnice și veșnice, precum vedem în multe locuri din Sfânta Scriptură. ,,De nu vă veți întoarce, sabia Sa o va luci, arcul Său l-a încordat și l-a pregătit”(Ps 7,12). Și iarăși: ,,De se vor îngropa în iad, de acolo îi va scoate pe ei mâna Mea, și de se vor sui în cer, de acolo îi voi pogorî pe ei. De se vor ascunde pe vârful Carmelului, și acolo îi voi prinde și îi voi lua pe ei. Și de se vor afunda dinaintea ochilor Mei întru adâncurile mării, acolo voi porunci balaurului și îi va mușca pe ei” (Am 9, 2-3). O singură scăpare este dinaintea mâniei lui Dumnezeu: pocăința; ea îl adăpostește pe om dinaintea pedepsei: ,,Îndată voi grăi asupra neamului și asupra împărăției, ca să-i dezrădăcinez pe ei și să-i pierd. Și se va întoarce neamul acela de la toate răutățile sale și Mă voi căi pentru relele pe care am socotit să le fac lor” (Ir 18, 7-8).
Pocăință ninivitenilor: ,,Atunci Ninivitenii au crezut în Dumnezeu, au ținut post și s-au îmbrăcat cu sac, de la cei mai mari și până la cei mai mici”(Iona 3,5).
La acest liman neprimejduit au alergat ninivitenii, auzind că va să vină asupra lor mânia lui Dumnezeu și ascunzându-se, s-au mântuit. Chiar dacă aflăm din Cartea lui Iona ca Dumnezeu i-a iertat pe niniviteni, Sfântul Maxim Marturisitorul afirmă că Dumnezeu își ține făgăduința, distrugând și mântuind cetatea: ,,primul lucru îl face prin faptul ca aceia se leapada de rătăcire, al doilea prin faptul ca primesc cunoștința adevarului. Mai bine zis omoară rătăcirea din ei prin credința înviorată din nou și le înfăptuiește mântuirea prin moartea rătăcirii”.
Sfinții Părinți au folosit modelul de pocăință al ninivitenilor pentru a sublinia atât propovăduirea proorocilor la neamuri, deci dincolo de granițele Israelului, desigur ca imagine a răspândirii Bisericii până la marginile pământului, dar și pentru a arăta că pocăința poate să schimbe planul lui Dumnezeu și hotărârea de osândă care părea de neînduplecat.
Predica profetică înfricoșătoare, i-a trezit pe niniviteni. Acel stat capitală s-a înspăimântat, s-a cutremurat de la o margine la alta. S-au frânt inimile poporului și ale cârmuitorilor, pentru că urma să piară cetatea și orice nădejde a lor. Au auzit glasul profetului împărații și s-au tulburat. Și atât s-au smerit, că au lepădat coroanele și au dorit pocăința. Cârmuitorii au auzit și s-au umplut de groază. Și-au lepădat veșmintele strălucitoare și și-au pus altele umile, din păr de animale. Cei mai bătrâni l-au auzit și ei și și-au băgat capetele cu zdrobire de inimă în cenușă.
Așadar, cade-se și nouă să alergăm la această cetate de scăpare, ca să ne ascundem în ea de pedeapsa și mânia lui Dumnezeu, căci pocăința este muntele în care s-a ascuns Lot de mânia cea pustiitoare a lui Dumnezeu, care a ars Sodoma și Gomora. În acest munte liniștit și fără de primejdie trebuie negreșit să se ascundă și să fugă cel ce nu vrea să piară dimpreună cu lumea nelegiuită, ca dimpreună cu Sodoma și Gomora. Fugi dar, omule, în acest munte, până ce nu a căzut mânia lui Dumnezeu precum focul trimis de Domnul din ceruri, și nu te uita înapoi. ,,Adu-ți aminte de femeia lui Lot” (Lc 17, 23), ne îndeamnă Domnul nostru Iisus Hristos.
Pocăința lui Efraim, care plânge și zice: ,,După ce m-am întors m-am căit, și când am luat cunoștință, m-am bătut în piept; am fost rușinat și tulburat am fost, pentru că am purtat ocara tinereții mele” (Ir. 31,19).
În rugaciunea lui Solomon spune: ,,Când vor păcătui ei înaintea Ta, căci nu este om care să nu păcătuiască, și Tu Te vei supăra pe ei și-i vei da dușmanilor lor și cei ce i-au luat robi îi vor duce în pământ depărtat sau apropiat. Și când ei, în pământul în care vor fi robiți, își vor veni în sine și se vor întoarece și Ti se vor ruga în pământul robiei lor, zicănd: am păcatuit, am făcut făradelege, vinovați suntem.”(2 Par 6,36-37)
În cartea Plângeri, avem de asemenea mărturii despre pocăință: ,,Să cercetăm căile noastre, luând aminte și întorcându-ne la Domnul! Să ridicam inimile și mâinile noastre la Domnul din cer! Noi am păcătuit și Tu ne-ai iertat. (Plg 3,40-42).
Avem mărturii despre mărturisirea păcatelor: ,,Spune fiilor lui Israel:Dacă un bărbat sau o femeie va face vreun păcat față de un om, și prin aceasta va păcătui înaintea Domnului și va fi vinovat sufletul acela, Să-și mărturisească păcatul ce a făcut și să întoarcă deplin aceea prin ce a păcătuit și să mai adauge la aceea a cincea parte și să dea aceluia față de care a păcătuit.”(Nm.4,6-7).
Un alt exemplu de pocăință avem, atunci când Iosua a condus poporul la pocăință (2 Rg 22-23; 2 Par. 34-35).
Cunoștința păcatului e neaparat trebuincioasă pentru pocăință: ,,Orice rugăciune, orice cerere care se va face de orice om din tot poporul lui Israel, când ei își vor cunoaște mustrarea cugetului lor și își vor întinde măinile lor la templul acesta.”( 3 Rg 8,38) Chiar și Împaratul David recunoaște: ,,Că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea.”(Ps.50,4).
Jerta lui este ,,duhul umilt”(Ps.50,18), de obicei jertfele sunt socotite acțiuni sfinte prin care el se arată ascultator și dependent de Părintele ceresc, oferindu-i jertfe sângeroase sau nesângeroase.
Pocăința trebuie însoțită de smerenie: ,,Și se va smeri poporul Meu, care se numește cu numele Meu, și se vor ruga și vor căuta fața Mea, și se vor întoarce de la căile lor cele rele, atunci îi vor auzi din cer, le voi ierta păcatele lor și le voi tămădui țara.”( 2 Par 7,14)
Totodată pocăința trebuie însoțită de întristare și căință adevarată: ,,Glas se aude pe înălțimi, s-aude plânsul jalnic al fiilor lui Israel, care se tânguiesc pentru că și-au stricat căile lor și au uitat pe Domnul Dumnezeul lor.”( Ir. 3,21), precum spune și David: ,,Că eu spre bătăi gata sunt și durerea mea înaintea mea este pururea. Că fărădelegea mea eu o voi vesti și mă voi îngriji pentru păcatul meu.”(Ps.37,17-18).
Referitor la rolul legilor pentru întoarcerea oamenilor, Tertulian spunea: ,,Legile au fost rânduite de Dumnezeu, cel ce cunoaște întru adevăr ceea ce este binele și îl îndeamnă și pe om să se ridice de la sine către cunoașterea adevărului dându-și seama că trebuie socotit păcat tot ceea ce Dumnezeu oprește. Legile au fost date spre a ajuta sufletul omului care tinde spre bine dar care datorită slăbiciunii firii omenești întinată odata cu păcatul lui Adam, nu mai știe unde este binele și se ghidează în viața trupească după ceea ce Dumnezeu a rânduit prin cei aleși pentru popor dar și pentru persoane particulare”.Toate aceste legi aveau rolul de a fi posibilitatea prin care omul cel ascultător, împlinitor al poruncii putea sa dobândească împărăția cerurilor. Împlinirea acestor legi demonstra ascultarea față de Dumnezeu, ascultarea de ele era de fapt ascultarea de însuși Dumnezeu. Deodată cu darea legii lor, Dumnezeu a încheiat și o serie de legăminte, prin care dorea să întărească conținutul legilor date.
Văzând decăderea poporului evreu de la promisiunile care vizau Împărăția Cerurilor Dumnezeu spre a le face mai accesibilă voința divină, le-a adus în ajutor o serie de legi și orânduiri, reglementări, cu ajutorul cărora oamenii să se ghideze în viață.
Aceasta s-a făcut posibil în special prin activitatea revelatoare a proorocilor, care primind acest dar profetic, nu s-au cruțat nicidecum în ceea ce privește îndeplinirea cu râvnă a misiunii lor speciale de a ghida oamenii spre împărația cerurilor.
Pentru aceasta este nevoie de pocăință și plâns duhovnicesc, un plâns ascetic izvorăt din starea de pocăință permanentă,deoarece numai pocăiți vom putea fi ,,cu El în Rai” ( Lc 23,43)
Cauzele plânsului duhovnicesc, sunt plâns ascetic izvorat din starea de pocăinta permanentă a creștinului convertit, mijloacele dobândirii si menținerii lui, principalele obstacole care-l stăvilesc, precum și efectele și roadele lui esențiale in susținerea autenticei vieți duhovnicești.
Adevărata pocăință se arată în frângerea inimii, al plânsului duhovnicesc (penthos) și al străpungerii (katanyxis) inimii, căci: ,,inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisii”(Ps. 50,18)
I.6. Cununia
Taina Sfintei Cununii este prefigurată de ceremoniile pur laice legate de căsătorie, care nu este Taină ca în Noul Testament.
Căsătoria a fost binecuvântată de Dumnezeu încă de la începutul creării omului, când l-a făcut ,,după chipul Său” (Fc.1,27), după care vedem că i-a binecucântat ,,Și Dumnezeu i-a binecuvântat” (Fc.1,28), de aceea vom aminti și pasajele din Vechiul Testament, unde se vorbește de căsătorie, despre unirea bărbatului cu femeia.
Prin însăși ființa sa, omul este predestinat spre comuniune, ,,nu poate trăi singur, de aceea el avea nevoie de un partener, care să fie pe măsura lui și să i se potrivească”.
Vedem că la evrei căsătoria era de mare cinste, celibatul fiind puțin răspândit. Existau totuși în vremea Mântuitorului oameni ,,care alegeau celibatul din motive religioase în special esenienii. Și nazireii practicau abstinența, dar numai pentru o perioadă de timp”.
Referitor la căsătorie, divorț și alte probleme legate de căsnicie, vedem că: ,,Moise nu a putut împiedica nici divorțul, nici repudierea, încercând totuși să tempereze unele practici care degradau căsătoria din punct de vedere moral și o îndepărtau de împlinirea scopului ei esențial – nașterea de copii” .
Căsătoria este orânduită de Dumnezeu: ,,Și a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el”(Fc. 2,18). Aceste cuvinte n-au fost întotdeauna interpretate de evrei ca o subordonare necondiționată a femeii, ci mai curând ca o completare a bărbatului care nu-și poate împlini singur rostul în lume.
Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său. L-a creat liber și intelligent, capabil de iubire și dăruire; l-a creat persoană, așa precum El Însuși este Treime de personae. Dintre toate creaturile de pe pământ, numai omul este persoană.
Despre unirea bărbatului cu femeia se mai vorbește în următoarele locuri:
Fc. 2. 23. – Și a zis Adam: „lată acesta-i os din oasele mele și carne din carnea mea: ea se va numi femeie pentru că este luată din bărbatul său.”
Fc. 2. 24. -,,De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa, și se va lipi de femeia sa, și vor fi amândoi un trup”
Dualitatea sexelor este voită de Dumnezeu. Bărbatul și femeia sunt împreună chip al lui Dumnezeu și, asemenea Lui, izvor al vieții. Cele două sexe sunt complementare nu numai pe plan fizic, ci și orin comuniunea de viață, care face din iubirea conjugală un reflex al iubirii intratrinitare: ,,după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie”(Fc.1,27) Căsătoria își are prototipul în familia divină a Prea Sfintei Treimi.
Ne 4. 14) -,,aduceți-vă aminte de Domnul cel mare și înfricoșat și luptați-vă pentru frații voștri, pentru fiii voștri, pentru fiicele voastre, pentru femeile voastre și pentru casele voastre”.
Pilde 12, 4. -,,Femeia virtuoasă este o cunună pentru bărbatul ei, iar femeia fără cinste este un cariu în oasele lui”.
Prin căsătorie, bărbatul și femeia, deosebiți atât pe plan trupesc, cât și pe plan sufletesc, se completează reciproc. Femeia a fost creată de Dumnezeu din Adam, ca un ,,ajutor pe potriva lui”.Aceasta nu implică o inferioritate de condiție a femeii, căci nici Adam nu era complet fără femeie, adica fară o făptură asemenea lui, cu care sa intre într-o relație personală.
Pilde 14, 1. -,,Femeile înțelepte zidesc casa, iar cele nebune o dărâmă cu mâna lor”.
Pilde 19. 14. -,,O casă și o avere sunt moștenire de la părinți, iar o femeie înțeleaptă este un dar de la Dumnezeu”.Prin noțiunea de familie, lb.ebraică foloseste termenul ,,baith” ce are în vedere atât casa ce-i adăposteste pe membrii familiei (Iov 8,15) cât și pe membrii și descendenți unei familii (Fc.18,19).
Sir 7,20. -,,Nu te abate de la femeia bună și înțeleaptă, că harul ei este mai bun decât mărgăritarul”.
Sir 7,27. -,,Femeie ai după suflet? Nu o lepăda”.
Sir 25,1. -,,Cu trei lucruri m-am împodobit și m-am sculat frumoasă înaintea Domnului și înaintea oamenilor”.
Sir 25,2. -,,Unirea fraților și prieteșugul vecinilor și bărbatul cu femeia care se înțeleg bine unul cu altul”.
Sir 25,11. -,,Fericit este cel ce locuiește cu femeie înțelegătoare, și care cu limba n-a alunecat, și care n-a slujit celui mai vrednic decât sine”.
În Vechiul Testament, unirea deplină dintre bărbat și femeie prin casătorie va fi folosită ca metaforă pentru relația dintre Iahve și poporul Său, păcatul idolatriei la acest popor fiind calificat drept adulter: ,,Ia-ți de nevastă o femeie desfrânată și să ai copii de desfrănată! Căci iată a desfrănat pământul lui Israel, abătându-se de la Domnul”(Os 1,2); ,,După toate nelegiuirile tale, vai, vai de tine zice Domnul Dumnezeu.”( Iz. 16,23), de asemenea această legatură este descrisă și la proorocul Is, cap.54 și cap 62.
Căsătoria, a fost întemeiată de Dumnezeu la crearea lumii, fiind una dintre cele mai vechi rânduieli dumnezeiești, acest lucru vedem din referatul biblic: „Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie. Și Dumnezeu i-a binecuvântat” (Fc 1,27-28). Noțiunile de ,,bărbat” (`iș) și ,,femeie” (`ișah) sunt niște termeni omonimi al căror sens general privește nu numai pe oameni, ca indivizi, ci au în vedere și alte lucruri pentru a li se preciza dacă sunt masculine sau feminine. Transmiterea vieții este scopul primar și principal al căsatoriei. Mai departe vedem că: „Și a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Fc 2,18) după care s-au petrecut următoarele: „Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; și, dacă a adormit, a luat una din coastele lui și a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeia Și a adus-o la Adam. Și a zis Adam: Iată aceasta-i os din oasele mele și carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.” În continuare vedem unirea acestora: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup” (Fc 2,24). După ce i-a așezat pe primii oameni în rai, Dumnezeu le-a binecuvântat unirea și le-a zis: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți; și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mișcă pe pământ și peste tot pământul!” (Fc 1,28).
Acestea s-au petrecut de la crearea lumii, dar în Noul Testament, Mântuitorul le-a amintit iudeilor de făgăduința făcută oamenilor în rai: „N-ați citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat și femeie? Și a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup. Așa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Mt 19, 4-6). Această Sfântă Taină este desfăcută prin moartea unuia dintre cei doi soți: „Femeia e legată prin lege atâta vreme cât trăiește bărbatul ei. Iar dacă bărbatul ei va muri, este liberă să se mărite cu cine vrea, numai întru Domnul” (1 Co 7,39) sau în caz de păcat săvârșit în afara cununiei: „Iar eu zic vouă: că tot cel ce-și va lăsa femeia să, afară de pricină de desfrânare, a face să săvârșească adulter, și cine va lua pe cea lăsată săvârșește adulter” (Mt 5,32). Evanghelia după Matei este impregnată de idei vechi -testamentare
Căsătoria este starea civilă în care un bărbat și o femeie pot coviețui într-o relație sexuală, care este aprobată de grupul lor social. Adulterul și curvia sunt relații sexuale pe care societatea nu le recunoaște că ar constitui căsătorie. Această definiție este necesară pentru a arăta că în Vechiul Testament poligamia nu este imorală din punct de vedere sexual, întrucât constituia o stare civilă de căsătorie care era recunoscută; deși în general s-a constatat că nu este soluția cea mai bună.
Căsătoria este considerată un lucru normal și în Vechiul Testament nu există un termen echivalent cu „burlac”. Relatarea creării Evei (Fc. 2,18-24) arată relația unică dintre soț și soție și servește ca o imagine pentru relația dintre Dumnezeu și poporul Său (Ir,3; Iz 16; Os 1-3), dintre Hristos și Biserica Sa (Ef 5,22-23). Relațiile lui Israel cu adevăratul Dumnezeu sunt zugrăvite cu vicisitudinile unei uniri conjugale. Proorocul Isaia face la acestea scurte aluzii Isaia 1,21-26), iar Ieremia revine în nenumărate rânduri (Ir. 2,2;3,1,6-12).Iezechiel îi consacră două mari alegorii (Iz.16 și 23). Chemarea lui Ieremia de a rămâne necăsătorit (Ir. 16,2) este un semn profetic unic, dar în Noul Testament se recunoaște că celibatul se poate să fie chemarea specială dată de Dumnezeu unor creștini, pentru un scop special (Mt 19,10-12; 1 Co 7,7-9), deși căsătoria și viața de familie sunt chemarea normală (In 2,1-11; Ef 5,22-6,24;1 Tim. 3,2;4,3;5,14).
Monogamia este implicată din istoria lui Adam și Eva, întrucât Dumnezeu a creat o singură soție pentru Adam. Totuși poligamia a fost adoptată încă din vremea lui Lameh (Fc. 4,19) și nu este interzisă în Scriptură. S-ar părea că Dumnezeu l-a lăsat pe om să descopere din propria experiență că instituția originală a monogamiei era relația potrivită. Se arată că poligamia aduce necazuri și adeseori are ca rezultat păcate, de exemplu Avraam (Fc.21); Ghedeon (Jud. 8,29-9,57); David ( 2 Sam. 11,13); Solomon (1 Rg 11,1-8). Având în vedere obiceiurile orientale, regii evrei au fost avertizați împotriva poligamiei (Dt 17,17). În familii se nasc gelozii din cauza ei, cum a fost cazul celor două soții ale lui Elcana (Ana și Penina), care erau rivale ( 1 Sam.1,6;cf.Lv.18,18). Este greu să știm în ce măsură a fost practicată poligamia, dar judecând din punct de vedere economic, este probabil că poligamia a fost întâlnită mai mult printre cei înstăriți decât printre oamenii de rând. Irod cel mare a avut nouă soții în același timp. Poligamia continuă să fie practicată de evreii din țările musulmane. Când era practicată poligamia, statutul și relația dintre soții pot fi deduse atât din narațiuni cât și din lege. Era normal ca soțul să fie atras mai mult spre una dintre soții. Astfel, Iacob, care a ajuns poligam printr-un șiretlic, a iubit-o pe Rahela mai mult decât pe Lea (Fc.29). Elcana a preferat-o pe Ana, în ciuda faptului că nu avea copii (Isam. 1,1-8) În Deuteronom 21,15-17 se admite că este posibil ca soțul să iubească pe o soție și să o urască pe alta.
Existau și căsătorii interzise, acestea sunt enumerate în detaliu în Lev. 18 și mai sumar în (Lv. 20,17-21; Dt 27,20). Presupunem că interdicția era valabilă atât pentru a două soție cât timp mai trăia prima soție cât și pentru orice căsătorie care ar fi avut loc după moartea soției; excepție face căsătoria cu sora soției: Lv. 18,18 spune că un bărbat nu poate lua în căsătorie pe sora soției sale cât timp îi trăiește soția, dar se subânțelege că ea poate fi luată în căsătorie după moartea primei soții.
Avraam ( Fc. 20,12) și Iacov ( Fc. 29,21-30) s-au căsătoritcu rudenii apropiate; căsătoria între asemenea rudenii a fost interzisă mai târziu. Scandalul din biserica din Corint ( 1 Co 5,1) se poate să fi fost cauzat de căsătoria cu o mamă vitregă, după moartea tatălui mirelui, dar întrucât femeia este numită ,,soția tatălui” ( și nu văduva), iar actul este numit curvie, este mai probabil că a fost vorba de o relație imorală cu a doua soție, mai tânără, a tatălui.
Am făcut aceste scurte incursiuni în Vechiul Testament pentru a arăta ce statut avea căsătoria în vremea venirii Mântuitorul, Care o ridică la rangul de Sfântă Taină, prin participarea Sa, la Nunta din Cana Galileii. Când examinăm cuvintele lui Iisus din (Mt 5,32, 19,3-12 ; Mc 10,2-12, Lc 16, 18), observăm că el categorisește divorțul și recăsătoria ca adulter, dar nu spune că omul nu poate depăși ceea ce Dumnezeu a unit. În amândouă pasajele din Matei singurul temei pe baza căruia un bărbat poate divorța de soția sa este curvia, dar Marcu și Luca nu pun o asemenea condiție.
Curvia este înțeleasă de obicei ca fiind echivalentă cu adulterul ; în mod asemănător, purtarea poporului Israel, în calitate de soție a lui Iahve, este calificată atât ca adulter. (Ir. 3,8 ; Iz 23 ,45) cât și curvie ( Ir. 3,2-3 ; Iz 23,43) ; în Eccleziastul 23,23 se spune despre o femeie infidelă că a comis adulter în curvie ( cf. 1 Co 7 ,2, unde în gr. Cuvântul este „ curvie” ).
Cauza omiterii clauzei de excepție din Marcu și Luca poate fi că niciun evreu, roman sau grec nu punea la îndoială că adulterul constituia temei pentru divorț și evangheliștii au considerat că lucrul acesta era de la sine înțeles. În mod similar când Pavel se referă, în Rm. 7,1-3, la legea evreiască și romană, el ignoră posibilitatea divorțului pentru adulter, întrucât amândouă legile prevedeau această posibilitate.
Au fost emise alte teorii cu privire la înțelesul cuvintelor lui Iisus. Unii consideră că curvia se referă la infidelitatea premaritală, pe care soțul o descoperă după căsătorie. Alții au sugerat că soții descoperă că s-au căsătorit încălcând interdicția cu privire gradele de rudenie, lucru care probabil că s-a întâmplat prea rar ca să constituie subiectul unei excepții speciale în cuvintele lui Hristos. Catolicii susțin că aceste cuvinte aprobă separarea, dar nu și recăsătoria. Este greu să excludem permisiunea de recăsătorie din Mt. 19,9 ; la evrei nu exista un asemenea obicei de separare fără permisiune de recăsătorie.
Unii au pus la îndoială autenticitatea textului din Marcu 10 ,12, întrucât femeia evreică nu putea să divorțeze de soțul ei. Dar soția putea da în judecată pe soțul ei dacă o maltrata, iar judecătorul îl putea obliga pe soț să divorțeze. Mai mult de atât, se poate că Hristos să fi avut în vedere legea greacă și romană, care permitea soției să divorțeze de soțul ei, așa cum Irodiada a divorțat de primul ei soț.
Vedem că instituția căsătoriei este veche ca și umanitatea însăși. Dumnezeu însuși, după ce a zis că: ,,nu este bine ca omul să fie singur” (Fc.2,18), binecuvintează primul cuplu uman pentru înmulțirea oamenilor și stăpânirea pământului (Fc.1,27;2,24).
Mântuitorul Iisus Hristos, cănd vorbește despre căsătorie, se referă la Vechiul Testament subliniind unitatea ființială a celor uniți și indisolubilitatea căsătoriei: ,,Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup. Așa încăt nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă” (Mt 19,5-6), căci bărbat si femeie a făcut Dumnezeu pe oameni (Fc. 1,27;5,2; Mt 19,4). Prin cele spuse despre unitatea și indisolubilitatea căsătoriei și participarea personală la nunta din Cana Galileii, unde a prefăcut apa în vin, făcând din aceasta începutul minunilor Sale (In 2,1-11), Hristos însuși a ridicat casătoria la rangul de Taină.
I.7. Sfântul Maslu
Preocuparea pentru alinarea suferințelor trupești și sufletești, pentru vindecarea bolnavilor, din inspirație divină și cu ajutor de la Dumnezeul izbăvirilor erau prezente și în viața religioasă și socială a poporului biblic, nu ca un aspect secundar, ci cu importanță destul de mare. Așa se explică faptul că Țara Sfântă era vestită pentru „leacuri alinătoare” cu eficiență, uneori miraculoasă. Astfel se știe că frații lui Iosif înainte de a doua călătorie în Egipt, s-au sfătuit să-i ducă stăpânitorului, despre care nu știau că este Iosif, din roadele pământului: balsam, puțină miere, tămâie, smirnă, migdale și fistic (Fc 43, 11).
La fel ca și în Noul Legămât, de asemenea și în Vechiul Testament, Dumnezeu nu a rânduit vindecarea independent de credința în El. Astfel puteri vindecătoare au avut unii prooroci, care chiar au înviat morți. Menționăm pe profetul Ilie, despre care se istorisește în 3 Regi 17, 19-24 cum a înviat pe fiul femeii din Sarepta Sidonului, la care era găzduit, prin rugăciune și prin suflarea de trei ori peste copil, descoperind prin această taină Sfintei Treimi și totodată arătând, numărul trei, despre care spune Sfântul Simeon al Tesalonicului: „Unde sunt preoți puțini cheamă numai trei, pe care și Ilie l-a închipuit, când a înviat pe fiul cel mort al celei din Sarepta”.
Și despre urmașul său în slujba de proroc, Elisei se spune cu a înviat pe fiul unei Șunamitence (4 Rg 4, 31-37), că a vindecat pe Neeman sirianul despre care se vorbește în capitolul V al aceleași cărți. Tot despre el se spune că a mai făcut și alte minuni, între care se remarcă învierea unui mort, doar prin atingerea de trupul său mort (4 Rg 13,20-21).
Dacă până acum am văzut că Dumnezeu a rânduit vindecarea prin anumite persoane afierosite Lui, ceea ce se întâmplă în zilele noastre prin preoții și episcopii ortodocși, în cele ce urmează vom descoperi un alt element important, care constituie o parte văzută a Tainei și anume untdelemnul. Astfel în timpul lui Moise, când evreii au mers prin pustie timp de trei zile fără să aibă apă, când au ajuns la Mara și au găsit apă amară. Atunci la rugăciunea lui Moise, Dumnezeu i-a arătat un lemn pe care să-l arunce în ea pentru a se îndulci. Precum atunci a fost lemnul ca parte văzută a tainicei minunii care s-a făcut, astfel astăzi avem untdelemnul, partea materială a Tainei minunate a Sfântului Maslu.
Un alt aspect, care de fapt este cel mai important în această taină, este rugăciunea credinței, ori tocmai despre această se vorbește în multe locuri ale Sfintei Scripturi și mai ales în Psalmii lui David și în cărțile profeților. „Această rugăciune este puternică și deosebit de adâncă. Este mult și cuprinzător în cultul Bisericii, în zilele noastre. Chiar și numai la Psaltirie, dacă ne referim la ea, este aproape în întregime strigătul din adânc al omului credincios către Dumnezeu pentru ajutor în necazuri și în nevoi, pentru apărări în primejdii și pentru vindecare în suferințe și în boli sufletești și trupești.”.
Aceste exemple ne arată felul în care se vedea în Vechiul Testament relația dintre poporul ales și Dumnezeu, care împlinește toate cererile cele bune ale oamenilor credincioși. Observăm astfel că atât timp cât și în Vechiul Testament a existat boala, a existat și dorința vindecării ei și că în această manifestare se întrezăresc cele mai importante elemente constitutive ale Sfintei Taine a Maslului, ca: unele persoane alese prin care se realizează tămăduirea, prezența unor elemente materiale care mijlocesc vindecarea și nu în ultimul rând rugăciunea credinței, ca manifestare a relației cu Dumnezeu și încredere în puterea vindecătoare a Lui.
Slujba Sfântului Maslu trebuie săvârșită, după tradiția Bisericii, de către șapte preoți, după numărul celor șapte daruri ale Sfântului Duh: ,,Si se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înțelepciunii și al înțelegerii, duhul sfatului și al tăriei, duhul cunoștinței și al bunei-credințe. Și-L va umple pe El duhul temerii de Dumnezeu.” (Is 11,2-3). Șapte este număr simbolic care amintește unele fapte din Sfânta Scriptură, a Legii vechi, prin care s-a arătat puterea lui Dumnezeu, ex: întorcadu-se în Canaan, iudeii au cucerit prima cetate, după intrarea în țară, Ierihonul, care n-a căzut decât după ce a fost înconjurat a șaptea oară, șapte au purtat șapte trâmbițe din corn de berbec, înaintea chivotului: ,,Sapte preoți să poarte înaintea chivotului șapte trâmbițe din corn de berbec, iar în ziua a șaptea să ocoliți cetatea de șapte ori și preoții să trâmbițeze din trâmbițe.” (Ios, 6,4); Ilie a zis ucenicului său să se uite de șapte ori spre mare: ,,Du-te și fă aceasta de șapte ori.”( 3 Rg 18,43).
În Vechiul Testament, cifra șapte este folosită de șaptezeci și șapte de ori. După unii specialiști în numerologie, numărul 7, ,,este bun pentru oamenii care preferă să se retragă din lume pentru inspirația divină”. După Talmud, pentru evrei șapte era numărul totalității umane, masculină și feminină, la aceasta ajungându-se prin însumarea cifrelor trei și patru. Astfel, Adam, în ceasurile primei sale zile primește sufletul la ceasul al patrulea, iar pe Eva la ceasul al șaptelea. Literatura veterotestamentară îl concepe pe om ca pe o ființă creată, o creatură între creaturi, adică în dimensiunea lui socială. Tot șapte este numărul duhurilor ce odihnesc peste rădăcina lui Iesei; este numărul total al anilor în timpul cărora Solomon zidește templul din Ierusalim (3 Rg 6, 38); este numărul brațelor sfeșnicului de aur numit Menorah, care simbolizează lumina spirituală și mântuirea. Lui i s-au dat tot atâtea brațe câte planete sunt, fiind o imitație terestră a sferei cerești arhetipale. De asemenea, la săvărșirea slujbei, una dintre condițiile liturgice ale tainei Maslului este aprinderea a șapte lumânări care prin comparație cu simbolistica sfeșnicului ar trimite la curățirea prin pocăință predicată de Sfântul Ioan sau la Iisus Hristos – Lumina lumii, Care luminează celor dintru întunericul necunoștinței. Tot șapte era și cifra consacrată odihnei, ca timp al recunoștinței închinate lui Dumnezeu și al regăsirii de sine în atmosfera duhovnicească a zilei Domnului. Astfel, în ziua a șaptea a săptămânii, ca și în al șaptelea an, evreii nu munceau, iar la fiecare șapte ani robii erau eliberați și datornicii iertați.
Totodată, numărul șapte era, semnul puterii lui Dumnezeu ca împlinire a voinței Lui pe pământ. Astfel, la asediul Ierihonului, șapte preoți cu șapte trâmbițe trebuiau să dea în a șaptea zi de șapte ori ocol cetății (Ios 4, 13-16). Elisei înviază pe un tânăr, culcându-se peste el de șapte ori, arătându-se că aceasta s-a făcut spre slava lui Dumnezeu (4 Rg 4, 34-35).
Referitor la numărul șapte, vedem că Iosif, când a fost în Țara Egiptului, tâlcuiește două vise, cu cele șapte vaci și cele șapte spice, arătându-se prin aceasta faptul că Dumnezeu este Cel ce dăruiește binecuvântând și tot El este cel ce pustiește păgubind. De șapte ori s-a cufundat în apa Iordanului Neeman Sirianul și s-a curățit de lepră, subliniindu-se în felul acesta valențele taumaturgice ale cifrei, ca prefigurare a ungerii Maslului. Tot de șapte ori se roagă pe muntele Carmel, Ilie Tesviteanul pentru ca Dumnezeu să trimită ploaie pe pământ, arătând că stăruința înțeleaptă în rugăciune pogoară mila lui Dumnezeu, de șapte ori îl trimite pe ucenicul său sa se uite spre mare: ,,Du-te și fă aceasta de șapte ori”. ( 3 Rg 18,43) Tot referitor la profetul Ilie ne aducem aminte de episodul din Sarepta Sidonului, când cere văduvei să-i facă o pâine din ultimele rămășițe de făină și ulei, iar în urma intervenției sale aceste puține alimente l-au hrănit și i-au fortificat mădularele în așa măsură, încât Ilie fără să mai mănânce și fără să mai bea a mers 40 de zile până la Horeb, unde a vorbit cu Dumnezeu. Aceste două elemente, făina și uleiul văduvei, ne amintesc de materia Maslului, fiind o prefigurare a acesteia. Uleiul și făina au fost pentru Ilie materiile care i-au ferit existența de moarte și i-au împărtășit darul vieții în comuniunea cu Dumnezeu. (3 Rg 17,12)
Profeții Vechiului Testament, au profețit despre Vindecătorul Cel Mare, Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu care va lua asupra Sa toată suferința poporului și va aduce tuturor vindecare. Iată mărturii ale Vechiului Testament referitoare la acest lucru: ,,Dar El a luat asupră-Și durerile noastre și suferințele noastre S-a împovărat…prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat.” (Is 53,4-5); ,,Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită…” (Is 61,1); ,,Trimis-a cuvântul Său și i-a vindecat pe ei..” (Ps.106,20); ,,Cel ce vindecă pe cei zdrobiți cu inima și leaga rănile lor.” (Ps.146,3).
Tot în Vechiul Testament măslinul roditor, „κατάκαρπος ελαία“,( în ebr.zait; în gr.elaia, ελαία) este imaginea des întâlnită, ce simbolizează optimismul, binecuvântarea și darul lui Dumnezeu. Aici nu știm care este traducerea exactă, dar știm că substantivele, atât cele feminine cât și cele masculine, au avut la început, ,,o singură vocală și trei consoane”. În cartea Facerea, Noe a trimis un porumbel spre a-i vesti încetarea potopului, „și porumbelul s-a întors la el, spre seară, și iată avea în ciocul său o ramură verde de măslin. Atunci a cunoscut Noe că s-a scurs apa de pe fața pământului“ (Fc. 8, 11). Ramura de măslin îi aducea bucurie, deci, lui Noe, simbolizând sfârșitul răului, vestea bucuriei, păcii și liniștei, mântuirea din potop, dar și semnul biruinței.
În cartea Ieșirea, Dumnezeu îi cere lui Moise să pregătească untdelemn pentru „Ungerea Sfântă“. În ritualul sfințirii preoților, Dumnezeu îi poruncește: „să îmbraci pe Aaron, fratele tău, cu hitonul și cu meilul, cu efodul și cu hosenul, și să-l încingi peste efod; să-i pui pe cap mitra, iar la mitră să prinzi diadema sfințeniei. Apoi să iei untdelemn de ungere și să-l torni pe cap și să-l ungi…“ (Iș. 29, 5–7), iar în capitolul 30, Moise pregătește amestecul de mirodenii cu untdelemn pentru sfințirea altarului de jertfă, – „apoi a grăit Domnul cu Moise și a zis: ,,să iei din cele mai bune mirodenii: cinci sute de sicli de smirnă aleasă: jumătate din aceasta, adică două sute cinci zeci de sicli de scorțișoară mirositoare; două sute cinci zeci de sicli, trestie mirositoare; cinci sute sicli cașie, după siclul Sfânt, și untdelemn de măsline un hin și să faci din aceasta mir pentru ungerea sfântă, mir alcătuit după meșteșugul făcătorilor de aromate; acesta va fi mirul pentru sfânta ungere“ (Iș. 30, 22–25) În Levitic, Însuși Dumnezeu stabilește modul aducerii jertfei nesângeroase: „Dacă cineva voiește să jertfească Domnului prinos de pâine, să aducă făină bună de grâu, să toarne peste ea untdelemn și să pună peste ea untdelemn“ (Lv 2, 1)
În Psalmul 44, ungerea cu untdelemn de către Dumnezeu reprezintă o binecuvântare de excepție, ca răsplată pentru virtutea ce-l încununează pe Hristos: „Iubit-ai dreptatea și ai urât fărădelegea; pentru aceasta Te-a uns pe Tine Dumnezeul Tău cu untdelemnul bucuriei mai mult decât pe părtașii Tăi“ (Psalmul 44, 9), iar, ca semn de distincție al chemării regelui David, „El a trimis pe îngerul Lui și m-a luat de la oile tatălui meu și m-a uns cu untdelemnul ungerii Lui“ (Ps 151, 4).
Proorocul Isaia socotea untdelemnul ca un mijloc de tămăduire prin ungerea cu acesta (Is 11, 2–3), iar Iezechiel rânduia ritualul cerut regelui, „dacă regele, din evlavie, vrea să aducă ardere de tot Domnului…, să aducă ardere de tot un miel și prinos de pâine și untdelemn necontenit în fiecare dimineață“ (Iz 46, 12–15).
Inclusiv numărul săvârșitorilor acestei Taine simbolizează cele șapte daruri ale Duhului Sfânt. Numărul acesta de șapte este închipuit de cei șapte preoți care sunau din trâmbițe și înconjurau de șapte ori Ierihonul (Ios 4, 13–16). De șapte ori s-a rugat proorocul Ilie pe Muntele Carmel ca să aducă ploaie pe pământ (3 Rg 19, 42–44), iar proorocul Elisei a înviat un tânăr mort, culcându-se peste el de șapte ori (4 Rg 4, 34–35).
Rolul terapeutic al untdelemnului, ca o prefigurare a Tainei Sfântului Maslu se poate observa și din rânduielile pentru curățirea celor bolnavi de lepră. „…De asemenea va lua preotul din logul de untdelemn și va turna în palma sa cea stângă; își va înmuia preotul degetul mâinii sale drepte în untdelemnul cel din palma stângă a sa și va stropi de șapte ori cu degetul său înaintea feței Domnului; apoi din untdelemnul rămas în palma lui va pune preotul pe vârful urechii drepte a celui ce se curățește…, iar celălalt untdelemn din palma preotului îl va turna pe capul celui ce se curățește și-l va curăți preotul pe acesta înaintea Domnului“ (Lv 14, 14–18).
Aceasta este o prefigurare a ceea ce se va întâmpla în Noul Testament, când ucenicii Mântuitorului propovăduiau să se pocăiască, scoteau demoni și ungeau cu untdelemn: ,,Și ieșind, ei propovăduiau să se pocăiască, Și scoteau mulți demoni și ungeau cu untdelemn pe mulți bolnavi și-I vindecau.” (Mc 6, 12-13), această mențiune este foarte importantă în ceea ce privește instituirea Tainei Maslului .
Ritualul cultic al Vechiului Testament și rânduielile lui și-au pierdut orice efect și putere odată cu venirea Mântuitorului. Ele au încetat, așa cu încetează umbra în fața soarelui: ,,Trecut-a umbra Legii și Harul a venit”, cântă Biserica.
CAPITOLUL II
TAINELE DE INIȚIERE ÎN NOUL TESTAMENT ȘI IMPORTANȚA LOR
PENTRU ÎNCORPORAREA CRESTINULUI ÎN VIAȚA BISERICII
II.1. Taina Sfântului Botez
,,Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh…” (Matei 28:19)
II.1.1 Noțiuni generale
Botez, (baptizo,-are = a boteza și affundo, -are = a afunda, a scufunda în apă, termen vechi “afundare” pentru botez sau Taina Sfântului Botez) – este prima taină pe care o primește oricine vrea să devină membru al Bisericii creștine. Botezul se săvârșește în numele Sfintei Treimi, după cuvântul Mântuitorului Care l-a instituit. Botezul se dă copilului care se naște, dar și omului în vârstă care vine din altă religie (mahomedanism, mozaism, budism). Botezul se săvârșește de către episcop sau preot – în caz extrem și de diacon sau chiar de un laic; se face prin afundare de trei ori, în apa curată a copilului, rostindu-se cuvintele: ,,Se botează robul lui Dumnezeu (numele) în numele Tatălui.Amin.(la a doua afundare) și al Fiului.Amin.(iar la a treia afundare) și al Sfântului Duh. Amin; acum și pururea și în vecii vecilor.Amin”.
Taina Sfântulul Botez a fost așezată de Mântuitorul Iisus Hristos prin cuvintele: ,,Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit” (Mt 28,19). Acestea le-a grăit după înviere.
Dar Taina Sfântului Botez nu este numai ușa prin care se intra în Sfânta Biserică a lui Hristos, ci și pentru câștigarea împărăției lui Dumnezeu, așa cum ne încredințează însuși Mântuitorul, zicând: ,,De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu.” (In 3, 5). Și Înaintemergătorul Mântuitorului Hristos, Sfântul Ioan, a botezat la Iordan. Dar botezul lui nu era Taina, ci închipuia doar curățirea de păcate prin credință și pocăința; el era mai mult un îndemn la pocăință, un semn văzut și pregătitor spre cele ce aveau să vină, cum mărturisește chiar Sfântul Ioan Botezătorul: ,,Eu unul vă botez cu apa spre pocăință, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc încălțămintea. Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc” (Mt 3, 11). Botezul lui Ioan nu era spre iertarea păcatelor, ci darul acesta era dat de Hristos mai tărziu, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,Cum avea să dea iertare botezul lui Ioan, când înca nu fusese adusă jertfa, nu se pogorâse Duhul, nu fusese dezlegat păcatul, nu fusese îndepartata vrăjmășia și nici blestemul nimicit?”. Iisus lasă să fie botezat de Ioan, dar El Însuși nu boteza (Mc 1: 9 . și alin .; In 3:22 este incert, cf. de asemenea, 4: 2). acest lucru ridică o problemă cu două fețe,întrebarea, simțită acut de Biserica primară în funcție de Mt. 3:14. Acest ,,botez cu apă” pe care îl împărtășea Sfântul Ioan era un botez prin cufundare. Spălarea trupului cu apă era semn că cel botezat vrea să se lepede de păcatele sale, că este gata să moară pentru viața sa cea păcătoasă și să înceapă o viață nouă, plăcută lui Dumnezeu (cf.Rm.6,1). Ioan Botezătorul ( Ναζωραίος) era membru al sectei nazoreilor, despre așa numita ,,sectă” a nazoreilor, vorbește Epifanius. Botezul pe care avea să-l împărtășească Cel ce venea după el era un ,,botez cu Duh Sfânt și cu foc”, așa cum prevestiseră deja profeții Vechiului Testament (cf.Isaia 32,15; Iez.11,19; 36,26; Ioil 2,28; Zaharia 12,10 ș.a.).
Conform Mc.1,4-11 și par.; 11,27. și alin.; In 1,25-33; 3,23;10,40; FA 1,5; 11,16; 13,24; 18:25;19,4.Botezul lui Ioan a introdus un puternic mesaj mesianic de trezire din care a izvorât creștinismul, acest lucru indică poziția geometrică în istoria religioasă, și anume, iudaismul palestinian.
Prin urmare, botezul ,,cu Duh Sfânt” înseamnă, în gura Sfântului Ioan, curățirea celor păcătoși de păcatele lor și restabilirea acestora pentru o viață nouă, bineplăcută lui Dumnezeu.
Sfânta noastră Biserică face Botezul prin afundare, nu prin turnare sau prin stropire, pentru că chiar cuvântul botez are însemnarea de ,,a afunda”;,,a cufunda”. Sub formă de turnare sau prin stropire se săvârșește doar în împrejurări cu totul deosebite, când, de pildă, cineva este greu bolnav sau când nu se afla la îndemâna apa din destul.
Denumirile date Tainei Sfântului Botez: ,,baie”; ,,izvor sfânt”; ,,luminare” ; ,,renaștere”, ,,naștere din nou”; ,,sfințire”; ,,pecetea lui Hristos”; ,,baia vieții”; ,,baia renașterii”; ,,baia pocăinței”; ,,botezul pocăinței”(Mt 3,11). Sfântul Grigore de Nazianz enumera șase feluri de botez: al lui Moise sau cel scos din apă, al lui Ioan Botezătorul sau al pocăinței, al lui Hristos sau al Duhului, botezul sângelui sau al martiriului, botezul lacrimilor (comparat cu pocăința), botezul focului (în viața cealaltă). Sensul botezului lui Ioan este diferit de cel al spălărilor eseniene; în timp ce aceștia din urmă se reluau în fiecare zi în comunitate, botezul lui Ioan se săvărșește o singură dată și îi pregatește pe oameni pentru a primi curați pe Mesia.
La Matei 15,22-28, se arata credința unei femei cananeence în puterea tămăduitoare a lui Iisus, pe care îL roagă să-i vindece fiica rău chinuită de demon. Iisus, impresionat de stăruința și credința ei, îi zice: ,,O, femeie, mare este credința ta ; fie ție după cum voiești. Și s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela”. Binefacerile credinței acestei mame le-a revărsat Iisus asupra fiicei ei, care s-a vindecat din clipa aceea.
Sfintele Taine au un dublu caracter, exterior și interior în același timp, aceasta este tresătura caracteristică a unei Sfinte Taine: Sfintele Taine, la fel ca Biserica, sunt atât vizibile cât și invizibile. În fiecare din ele există o combinație de semne vizibile exterioare și grație spirituală interioară. La botez, creștinul este spălat nu numai trupește, prin intermediul apei în care este cufundat, cât și sufletește, deoarece este curățat de păcate. La împărtășanie primește ceea ce pare a fi pâine și vin, dar în realitate sunt Trupul și Sângele lui Hristos.
Exista un Botez al muceniciei sau al sângelui (Mt 10, 32 ; 16, 25), cunoscut în cele dintâi veacuri creștine, înțelegând prin el moartea martirică, în persecuții, pentru Mântuitorul Iisus Hristos. Sfinții Părinți îl socotesc asemenea Botezului din apă și din Duh, uneori chiar mai de preț decât acesta.
Taina Sfântului Botez nu se repeta. Căci: ,,este un Domn, o credință, un botez” (Ef 4, 5) Unitatea de credință din această Epistolă poate fi considerată ca unitatea a ceea ce se crede, ea denotă învătăturile la care toți membri Bisericii se referă. Cânddd în perioada post-apostolică, începe să apară un creștinism instituțional, atunci credință devina acceptarea unei tradiții apostolice autoritative ( a se vedea 2,20) care se poate deosebi de falsa doctrină (4,14). Referirea la unitatea botezului este aici în sintonie cu perspectiva ecleziologică din Efeseni, prin botez inițierea regulară (cf.Col. 2,9-12), se intră în noua viață, la care creștinii sunt chemați în Biserică.
II.1.2. Texte din Noul Testament privind săvârșirea Tainei Sfântului Botez
În cadrul săvârșirii Tainei Sfântului Botez, precum și la săvârșirea celorlalte Sfinte Taine se folosesc fragmente din cărțile Noului Testament atât în lecturi cât și în cântări. Aceste fragmente sunt citite sau cântate, atât de clerici cât și de către cântăreți și credincioși, dintre care cel mai des sunt folosite texte din Noul Testament care sunt cuprinse în Sfânta Evanghelie, citite de către clerici, precum și texte cuprinse în cartea numită Apostolul. În afară de aceste cărți de bază în cadrul săvârșirii Sfintelor Taine sunt folosite și alte fragmente din Noul Testament atât la rugăciuni cât și la cântări.
Sfânta Evanghelie care se citește la Taina Sfântului Botez
Evanghelia de la Matei, capitolul 28, versetele 16-20:
,,În vremea aceea cei unsprezece ucenici au mers în Galileea, la muntele unde le poruncise lor Iisus. Și văzându-L, s-au închinat, ei care se îndoiseră. Și apropiindu-Se, Iisus le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ. Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă; și iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.Amin.”
Apostolul care se citește la Taina Sfântului Botez
Din Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, capitolul 6, versetele 3-11:
,,Fraților, nu știți că toți câți în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții. Pentru că de vreme ce am fost împreună odrăsliți cu asemănarea morții Lui, deci vom fi părtași și învierii Lui, Cunoscând această, ca omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, știind că Hristos, înviat din morți, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui. Căci ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăiește, trăiește lui Dumnezeu. Așa și voi, socotiți-vă că sunteți morți păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru”. La înconjuratul mesei se cântă:,,câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat”(Ga 3,27). Botezul este este complementul sacramental al credinței, ritualul prin care o persoană realizeaza uniunea sa cu Hristos și-și manifestă public angajarea Iar ,,îmbrăcați în Hristos”, ca și cum ar fi vorba despre o haină, aici Sf.Pavel fie împrumută o imagine din religiile misterelor grecești, în care inițiatul se identifică pe sine însuși cu divinitatea, fie folosește o expresie vetero-testamentară care desemnează adoptarea dispozițiilor și a mentalitații altcuiva (Iov 29,14;Ps.131,9).
În afară de aceste texte de bază din Noul Testament sunt folosite și alte fragmente în cadrul rugăciunilor sau aduceri aminte referitoare la Taina respectivă, care au temei în Sfânta Scriptură. Cea mai folosită rugăciune, la toate cele șapte Sfinte taine este rugăciunea Domnească sau ,,Tatăl nostru”: ,,Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău; Vie împărăția Ta; facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ. Pâinea noastră cea spre ființa dă-ne-o nouă astăzi; Și ne iartă nouă gresealele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri; Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău. Ca a ta este împărăția și puterea și slava a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.Amin.” (Mt 6,9-13).
La înbisericirea pruncului, se rostește rugăciunea: ,,Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, Că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor, Lumina spre descoperirea neamurilor și slava poporului Tău Israel.” (Lc 2,29-32). Această rugăciune are temei în cărțile Noului Testament. Normele canonice sau rânduielile, care trebuie să fie observate la săvârșirea Sfântului Botez, se împart în patru categorii și anume: în norme sau rânduieli privitoare la cei care au dreptul să săvârșească Botezul; în norme privitoare la cei care pot primi Botezul; în norme privitoare la săvârșirea Botezului însuși și în norme privitoare la la efectele administrării Sfintei Taine a Botezului.
Cu privire la Taina Botezului exista și unele canoane a Sfinților Apostoli și a sfinților Părinți despre felul cum se săvârșește aceasta Sfânta Taină, dintre care vom aminti doar câteva: Canonul 47 al Sfinților Apostoli zice: ,,Dacă vreun episcop sau preot va boteza a doua oară pe cel ce are botez adevărat sau nu va boteza pe cel botezat de eretici care nu botează în numele Sfintei Treimi, să se caterisească ca unul ce-și bate joc de crucea și moartea Domnului, nefăcând deosebire între preoți și popii mincinoși”. Canonul 111(112) al sinodului din Cartagina zice: ,,Harul dat nouă prin botez ne aduce nu numai iertarea de păcate, ci și puterea de a nu mai păcătui, afară dacă prin lenevire ne vom deda iarăși păcatelor. Iar pe cei ce n-ar cugeta așa, acest canon îi da anatemei”. Alte canoane care se referă la Taina botezului sunt: Canonul 48 al Sinodului de la Cartagina, Canonul 50 al Sfinților Apostoli, Canonul 7 al Sinodului II Ecumenic, Canonul 48 al Sinodului din Laodiceea, Canonul 6 al Sinodului din Neocezareea, Canonul 1,2,4 și 6 al lui Timotei Alexandrinul, canonul 4 al Sfântului Chiril. De asemenea Arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului ne da câteva învățături despre Sfântul Botez pentru citirea rugăciunilor.
II.1. 3 Nașterea din nou: botezul cu apă și duh
La Evanghelia de la Ioan 3,5,,născut din apă și din Duh”, reprezintă nașterea spirituală,cea mai probabilă referire la botez- începutul vieții noi în Hristos este conceput fie rezultând din botezul în apă și darul, puterea Duhului; fie rezultând din puterea curățitoare și înnoitoare a Duhului; sau poate că o cerință a nașterii din Duhul, pe lângă nașterea naturală. Este clar că ideea dominantă este lucrarea Duhului. Dacă avem în vedere contrastul dintre botezul în apă și botezul în Duhul: ,,Și eu nu-L cunoșteam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apa, Acela mi-a zis:Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se și rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt”(In 1,33), ar trebui să ne grăbim să înlocuim în: ,,Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ție: De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu”(In 3,5); ,,botezat în” cu ,,născut din”. Nu exista nici un lucru care să sugereze că vreun scriitor al Noului Testament ar fi pus semnul de egalitate între botez și nașterea din nou. Forma văzută in care Duhul Sfânt vine din cer este indicata prin ,,ca un porumbel”(vezi în paralel Lc.3,22 ,,în chip trupesc ca un porumbel”). Porumbelul este singura dintre păsări care poate fi adus ca jertfă la Templu (Lv.1,14) și este simbolul întegrității (onestitătii, nevinovăției) (Mt.10,16).,,După voia Sa ne-a născut prin cuvântul adevărului, ca să fie începătura făpturilor Lui.”(Iac 1,18); ,,Binecuvântat fie Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, care după mila Sa, prin învierea lui Iisus Hristos din morți, ne-a nascut din nou spre nădejde vie”(1 Ptr 1,3); ,,Fiind născuți din nou nu din sămânța stricăcioasă, ci din nestricăcioasa, prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu și care rămâne în veac.”(1 Ptr 1,23); ,,Oricine este născut din Dumnezeu nu săvârșește păcat, pentru că sămânța lui Dumnezeu rămâne în acesta; și nu poate să păcătuiască, fiindcă este născut din Dumnezeu.”(1 In 3,9). Ucenicii lui Ioan erau botezați cu apă, iar ucenicii lui Iisus s-au născut ,,din Duh” și au fost mai aproape de a intra în Împărăția lui Dumnezeu, darul nașterii din Duh a fost posibil după învierea lui Iisus.
Din lucrarea Duhului Sfânt asupra apelor au luat ființă întru Fiul ( Col 1, 16) toate formele de existența create, care au culminat cu crearea particulară a omului, după vrerea Tatălui și chipul Fiului, prin suflarea Sfântului Duh ( Fc 1, 2; 2,6). Dar apa din Biblie nu este identică cu apa pe care o cunoaștem după aceea. Aceasta are o formulă chimică legată de treime și ea se prezintă în trei forme de existență, lichidă, solidă și gazoasă-vapori. Duhul Sfânt, ca exponent al fluidității spirituale ce se purta peste ape, lucra asupra ,,apei” originare, ca să actualizeze, în forme diferite, formele înscrise în ea virtual prin actul creator al Logosului. Duhul Sfânt cu fluiditatea puterii Lui, unită cu fluiditatea apei originare, este forța de formare continuă și de desăvârșire a existentelor definite de toate gradele. Toate organismele care nu pot folosi apa devin rigide și se sfărâma, ca și cum ar fi moarte. Nimic nu se naște și nimic nu rămâne în viață, într-o mobilitate spre desăvârșire, fără apă mișcată de Duhul Sfânt. Prin despărțirea omului de Dumnezeu, Duhul n-a încetat să susțină pe oameni și să conlucreze cu ei la nașterea urmașilor lor, care au propria lor identitate. Orice naștere umană este o noutate absolută. Oamenii se nasc acum în mod principal din ,,trup” și poarta în ei ființă antecesorilor lor, căzută din mobilitatea și fluiditatea permanentă și în continuă ascensiune a vieții în Duh. Cu toate că după păcat oamenii sunt născuți din Duh într-un anumit grad, sunt totuși despărțiți în cea mai mare parte de Duhul Sfânt. Datorită păcatului, apa a devenit ambi – valența, simbol al unei vieți amestecată cu moartea. În Cuvântul întrupat, apa și Duhul se unesc însă din nou. Întruparea a fost “Botezul” lui Dumnezeu în firea omenească și tot ea constituie, în creație și istorie, premisa Tainei Botezului omului în viața lui Dumnezeu. De aceea, Sfinții Părinți văd întemeierea Botezului atât în Nașterea, cât și în Botezul Domnului.
Cristelniță în care este afundat și botezat omul în vederea renașterii lui spirituale, în numele Sfintei Treimi, simbolizează atât chipul sânului Maicii Domnului, cât și cel al Iordanului, în care S-a botezat Mântuitorul.
Dar botezul mai este o naștere și în alt înțeles. Căci după cum ne-a zidit fără voia noastră, tot așa ne și înviază fără să ceară ajutorul nostru. Dar ca să împărățim împreună cu Hristos, să-L vedem fața către față și să ne unim cu El, acestea trebuie să formeze plăcerea strădaniilor noastre. Căci o astfel de bucurie ne-o dă Dumnezeu decât celor care au vroit-o, au iubit-o și au dorit-o fierbinte.
II.1.4. Botezul copiilor mici după Noul Testament
În cărțile Noului Testament, nu există nicio referire directă la botezul copiilor mici, dar nu poate fi exclusă posibilitatea existenței unor copii mici în familiile botezate, care sunt menționate în scrierile Sfinților Apostoli. Pe parcursul desfășurării activităților misionare ale Sfinților Apostoli, aceștia au botezat numeroși credincioși, familii întregi, fără a se menționa în mod expres botezul copiilor, dar fără îndoială că acolo unde se spune că a fost botezată întreaga casă, existau și copii. Aceste exemple sunt la botezul unei femei pe nume Lidia: ,,Iar după ce s-a botezat și ea (Lidia n.a.) și casa ei,ne-am rugat, zicând:De m-ați socotit că sunt credincioasă Domnului, intrând în casa mea, rămâneți. Și ne-a făcut să rămânem.” (FA 16,15); la botezul temnicerului se menționează că a fost botezat el și toți ai lui, din care se subînțelege că erau și copii: ,,Și el luându-i la sine (pe Pavel și Sila n.a.), în acel ceas al nopții, a spălat rănile lor și s-a botezat el și toți ai lui îndată.” (FA 16,33). Exista însa și alte temeiuri ale botezării pruncilor. Unul dintre acestea este practica circumciziunii, care conform prescripției iudaice trebuie săvărșită la opt zile după naștere. Circuciziunea era însă o preînchipuire a botezului (Col 2,11-12). Tot în cartea Faptele Apostolilor, la botezul mai-marelui sinagogii se menționează că acesta, Crispus, a crezut cu toată casa sa, și fără îndoială că și acesta avea copii, care au fost botezați: ,,Dar Crispus, mai-marele sinagogii, a crezut în Domnul, împreună cu toată casa sa; și mulți dintre corinteni, auzind, credeau și se botezau.” (FA 18,8). Sfântul Apostol Pavel de asemenea pomenește în scrierile sale pe cei pe care i-a botezat în particular sau cu toată casa, dintre aceștia, amintește și casa lui Ștefana, unde au puteau fii și copii: ,,Am botezat (Pavel n. a. ) și casa lui Ștefana; afară de aceștia nu știu să mai fi botezat pe altcineva.” (1 Co 1,16).
Faptul că și copii mici ai credincioșilor fac parte din familie, este un lucru care poate fi susținut și pe baza următoarelor texte: „Căci bărbatul necredincios se sfințește prin femeia credincioasă și femeia necredincioasă se sfințește prin bărbatul credincios. Altminterea, copiii voștri ar fi necurați, dar acum ei sunt sfinți.” (1 Co 7,14); ,,Și aduceau la El copii, ca să-Și pună mâinile peste ei, dar ucenicii certau pe cei ce-i aduceau. Iar Iisus, văzând, S-a mâhnit și le-a zis:Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este împărăția lui Dumnezeu. Adevărat zic vouă: ci ne nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea. Și luându-i în brațe, i-a binecuvântat, punându-și mâinile peste ei.” (Mc 10,13-16). Ucenicii, împătășind vădit concepțiile vremii lor, că nu trebuie să se întrerupă lucrul învățăturii de către persoane cu vrednicie mică, cum sunt copiii, împiedică și dojenesc mamele care își aduc copii la Iisus ca să îi binecuvinteze. Astfel, credem că este îndreptățită părerea anumitor comentatori , care văd în acest verset răspunsul lui Iisus la întrebarea membrilor Bisericii, dacă trebuie să se boteze copii mici. Evanghelistul subliniază prin această scenă faptul că Iisus nu numai că nu i-a împiedicat, ci dimpotrivă, a încurajat aducerea la El a tinerelor vlăstare ale familiei, de aceea și Biserica nu poate decât să primească pruncii în sânnnuuurile ei prin botez, urmând fapta Întttemeietorului ei.Pe de altă parte, Sfântul Apostol Pavel argumentează tocmai faptul că apartenența la Hristos nu derivă prin nașterea fizică și nu depinde de un act ritual (circumcizia), ci vine prin credință și nu depinde de nimic altceva decât de credința și de darul Duhului primit prin credința: „Cei ce voiți să vă îndreptăți prin Lege v-ați îndepărtat de Hristos, ați căzut din har;Căci noi așteptam în Duh, nădejdea dreptății prin credință. Căci în Hristos Iisus, nici tăierea împrejur nu poate ceva, nici netaierea împrejur, ci credința care este lucrătoare prin iubire.” (Ga 5, 4-6).
Din momentul în care Evanghelia a pătruns în lume pentru prima dată, ea a trebuit să câștige adulți și să-i îndemne să se boteze. De aceea în Noul Testament se vorbește direct de botezul adulților. Dar odată cu ei se botezau și copii lor. Sfântul Irineu declara, pe baza tradiției apostolice apropiate lui, ca unul ce era nepot spiritual al Apostolului Ioan, că și pruncii erau botezați.
Sfântul Grigore de Nazianz spune despre Botezul copiilor: „Ai copil? Să nu-și ia timp răutatea. Să fie sfințit din pruncie, să fie consacrat Duhului de la început”. Dar arată și importanța educației familiale, spunând că: „Ana a făgăduit pe Samuel încă înainte de a se naște, iar după ce s-a născut, l-a închinat și l-a crescut în haina preoțească” (1 Rg 1,11;2,19). Copiii pot iubi și cunoaște pe Hristos prin puritatea inimii, dar educația lor se face în ambianța bisericii mici, care este familia,ei având obligația de a asculta de părinți. Familia are o importantă decisivă pentru educația copiilor care au primit Taina Sfântului Botez.
Din Noul Testament mai reiese limpede că pruncii sunt chemați spre Împărăția lui Dumnezeu (cf.Mt 19,4;Lc 18,16), ceea ce nu este cu putință în afara lui Hristos și a Bisericii Sale, El fiind ușa spre Împărăție (cf.In 10,9). Prin urmare, și copiii încă de atunci, din veacul apostolic, erau botezați și considerați ca membri ai Bisericii; de aceea Sfântul Apostol Pavel, scriind efesenilor și colosenilor, vizează și pe copii ca membri ai Bisericii: ,,Copii, ascultați pe părinții voștri în Domnul ca aceasta este dreptatea” (Ef 6,1). Aceasta rezumă cea mai se seamă datorie a fiilor (), față de părinți (), această ascultare presupune însă că e ,,în Domnul” ( ), în înțelesul ,,după legea lui Dumnezeu”, dacă un părinte ar fi eretic sau străin de Hristos, în aceasta fiul nu datorează ascultare, căci acesta nu-i ,,în Domnul”. sau „Copii, ascultați pe părinți voștri întru toate, căci aceasta este bineplăcut Domnului” (Col 3,20).
Biserica a considerat dintotdeauna că este mai ușor, în cazul pruncilor, ca să nu se ajungă la „trupul păcatului” prin Botez, decât a-l „omoră” după aceea prin Botez, Biserica urmând în acest sens învățătura Mântuitorului și practica Sfinților Apostoli. De aceea botezul pruncilor a fost socotit atât de important, „uneori mai important decât cel al adulților, cu toate că în cazul pruncilor nevoia este aceea a conștientizării lui Hristos în ei. Dar în acest caz, importantă este nu oprirea pruncilor de la Botez, cât responsabilitatea Bisericii pentru creșterea și educarea lor în Hristos după Botez”.
În Noul Testament, Evanghelistul Luca, ne spune despre Sfântul Ioan Botezătorul: ,,Iar copilul creștea și se întărea cu Duhul” (Lc 1,80), în sensul că el creștea într-o casă a rugăciunii și a lui Dumnezeu și pentru că a fost tăiat împrejur și închinat lui Dumnezeu. La fel pruncul Iisus: ,,sporea în înțelepciune, creștea cu trupul și avea har la Dumnezeu și la oameni,”, (Lc 2,52); „sporea și avea har din pruncia Sa omenească, pentru că numai ca om avea pruncie”.
Pruncii născuți morți nu se botează, ci se întreabă mama, dacă nu cumva ea însăși a cauzat lepădarea din nebăgare de seamă să dinadins. În acest caz se dă mamei canon de pocăința conform canonului 21 al Sinodului din Ancira, al 2 al Sfântului Vasile cel Mare și al 91 al Sinodului Trulan.Botezul administrat în mod valid nu se mai repeta sub pedeapsa caterisirii (can.47 apostolic;48 de la Cartagina), pentru că efectul principal al botezului, care este ștergerea păcatului originar, nu se pierde. Avem această intrbare:,,Fiindcă ce vor face cei care se botează pentru morți?”(1 Co. 15,29), interpretările acestui verset sunt multe (Foschini,Rissi), dar punctul de vedere mai obijnuit îl vede Sf.Pavel referindu-se la membrii comunității care fuseseră botezați în avantajul prietenilor sau rudelor care muriseră ca necredincioși (așa cred Barrett, Conzelmann, Senft și alții). Teologia sacramentală a Sf.Pavel nu i-ar fi permis niciodată să ierte o astfel de superstiție și încă și mai puțin de a o folosi ca teză, în afară de aceasta,contextul precedent sugerează faptul că v.29 ar trebui să invoce slujirea lui Pavel într-un mod general și acesta e confirmat de vv.30-32.
Despre alte cazuri care pot să apară la botez de asemenea există învățături care explica rânduiala care se aplică în astfel de cazuri. La botezul monștrilor, preotul trebuie să pășească cu multă circumspecție. Permițând împrejurările și nefiind pericol de moarte, preotul este îndrumat să ceară instrucțiuni de la episcop sau sfat de la preoți înțelepți sau experți. Un monstru care nu are chip de om, nu se botează. Sau din contră, având monstrul capul unui om și chip sau asemănare de om, se botează zicând preotul : ,,De este acesta om: Boteaza-se robul lui Dumnezeu (N)…”. Dacă se va naște cineva cu două capete, cu un piept și cu un pântec; sau cu două capete și piepturile și pântecele nu sunt bine despărțite, atunci să se boteze un cap cu rânduiala prescrisă. Apoi să se boteze și celălalt cap zicând preotul: ,,De nu este acesta botezat, și de este și alt suflet întru acest corp: Boteaza-se robul lui Dumnezeu (N)…”
Iar dacă se va naște cineva cu două capete sau mai multe, fiind toate membrele despărțite, atunci se presupune, că și sufletele sunt despărțite și sunt oameni diferiți. Pentru aceea se botează deplin fiecare cap separat. Fiind însă teama de moarte, și neputând preotul pentru scurtimea timpului să boteze fiecare cap separat, atunci botează toate capetele deodată. Turnând preotul apa să zică: ,,Botează-se robii lui Dumnezeu (N.) în numele Tatălui…”.Această formulă plurala să se întrebuințeze deci numai la pericol de moarte, dacă nu e timp, ca fiecare să se boteze separat; altfel nicicum și nicicând, căci altmiteri preotul ar comite un păcat de moarte și și-ar atrage pedeapsa legală. Se mai botează condiționat și copii găsiți și expuși (infantes expositi) chiar și în cazul când s-ar afla lângă ei un bilet, care ar mărturisi că ei sunt deja botezați, căci în cazuri atât de importante pentru viața spirituală a omului, cum este botezul, nu se poate da crezare persoanelor necunoscute.
II.1.5. Mărturii referitoare la botez în cărțile Noului Testament
În cărțile Noului Testament avem numeroase mărturii referitoare la Botez, fie de cel săvârșit de către Sfântul Ioan Botezătorul asupra Mântuitorului cât și cel săvârșit de către Sfinții Apostoli și urmașii acestora.
Botezul este stabilit și orânduit de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos, despre acest lucru ne dau mărturie numeroasele texte din cărțile Noului Testament. Cele mai elocvente sunt: ,,Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului.Amin.” (Mt 28, 19-20) Trimiterea apostolilor se referă în special la continuarea misiunii lui Hristos, din punct de vedere al misiunii sacramentale. Sf. Chiril al Alexandriei consideră că aceste cuvinte prin care apostolii au fost trimiși în misiunea lor sunt tocmai acelea prin care ,,s-au hirotonit ca învățători ai lumii și păzitori ai tainelor Lui divine”.;.Le-a vorbit despre dogme și despre porunci, le poruncește să se răspândeasca în întreaga lume, încredințându-le o singură învățătură, aceea de la botez.Apoi, pentru că le-a dat o poruncă mare, le dă curaj spunându-le: ,,Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfărșitul veacului”(Mt.28,20).
,,Și le-a zis: Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede și se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi” (Mc 16, 15-16); Pavel ca apostol, de obicei, a lăsat pe alții să administreze botezul ,,Mulțumesc lui Dumnezeu că nici pe unul din voi n-am botezat…”(1 Co 1,14-17), acest lucru îl face nu pentru a minimiza botezul, ci de a clarifica funcția sa, acesta este un exemplu de realizare a Evangheliei harului și ocazia supremă pentru mărturisirea aceasteia, prin urmare punctul culminant de restaurare a relațiilor dintre Dumnezeu și păcătosul pocăit. ,,Și să se propovăduiască în numele Său pocăința spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim.” (Lc 24,47), acest botez trebuie să se facă în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.
Botezul este semnul lăsării și curățirii păcatelor: ,,Iar Petru a zis către ei: Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, și veți primi darul Duhului Sfânt. (FA 2, 38); ,,Și acum de ce zăbovești? Sculându-te, botează-te și spală-ți păcatele, chemând numele Lui.” (Fapte 22,16).Saducheii și fariseii veneau la Ioan și se botezau, dar nu rămâneau în credința predicii lui. Este semnul văzut al renașterii: ,,Răspuns-a Iisus și i-a zis: Adevărat, adevărat zic ție: De nu se va naște cineva de sus, nu va putea să vadă împărăția lui Dumnezeu. Iar Nicodim a zis către El: Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Oare poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale și să se nască? Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ție: De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu.” (In 3,3-5). ,,Au nu știți că toți câți în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții.” (Rm.6,3-4). Ritul baptismal reprezintă simbolic moartea, îngroparea și învierea lui Hristos; convertitul coboară în bazinul baptismal, este acoperit de apele sale și se naște la o nouă viață, în acest gest el trece prin experiența de a muri pentru păcat, a fi îngropat și a învia așa cum a făcut Hristos.Sf. Pavel folosește unul din verbele compuse preferate, ,,syntáphein”, un compus din ,,syn” (,,co-îngropați), rezultatul tuturor acestor acțiuni este acela că creștinul trăiește in unire cu Hristos înviat, o uniune care-și va atinge culmea când creștinul va fi într-o zi ,,cu Hristos” în glorie (sýn Christô). ,,Ca s-o sfințească, curățind-o cu baia apei prin cuvânt.” (Efeseni 5,26); ,,Îngropați fiind împreună cu El prin botez, cu El ați și înviat prin credința în lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe El din morți.” (Col.2,12); În timp ce în Rm.6,5 cei care sunt morți cu Hristos în botez, vor fi în viitor reuniți cu El în înviere, în Col.2,12, această înviere s-a petrecut deja. Botezul lui Hristos este pentru viață, după modelul lui Hristos moarte față de păcat și în creștere pentru dreptate,,El ne-a mântuit, nu din faptele cele întru dreptate, săvârșite de noi, ci după a lui îndurare, prin baia nașterii celei de a doua și prin înnoirea Duhului Sfânt.” (Tit 3,5):Și așa erați unii dintre voi. Dar v-ați spălat, dar v-ați sfințit, dar v-ați îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos și în Duhul Dumnezeului nostru.” (1 Co 6,11).
Pentru a primi botezul el trebuie să fie însoțit de mărturisirea păcatelor și de căință: ,,Atunci a ieșit la el Ierusalimul și toată Iudeea și toată împrejurimea Iordanului. Și erau botezați de către el în râul Iordan, mărturisindu-și păcatele.”(Mt 3,5-6);Ioan le spunea că nu-i de ajuns să fugă de păcat, ci trebuie sa săvărșească fapte de virtute, îi oprea sa se mai bizue pe ei, dădea pe față ascunsul inimilor lor și profețea cele viitoare. ,,Eu v-am botezat pe voi cu apa, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt.” (Mc 1,8); Aici Ioan recunoaște că va veni Hristos, Care va boteza cu Duh Sfânt iar mai tărziu trimite pe ucenicii săi să-L întrebe:,,Tu ești Cel Ce vine sau să așteptăm pe altul? (Mt.11,3), ucenicii socoteau pe Hristos un om obijnuit, iar pe Ioan mai mult decât om;de aceea se întristau când vedeau că Hristos capătă din ce în ce mai multă vază, iar Ioan se temea să nu lase în mintea ucenicilor săi o idee greșită despre Hristos și să rămâdespărțiți de El, iar Hristos îi lasă să afle acest lucru prin fapte. ,,Ioan boteza în pustie” (Mc.1,4); Ioan , în deșet, după versetul 4, săvărșește o lucrare dublă: pe de o parte botează poporul și pe de alta predică pocăința. Are o importanță deosebită faptul că decorul în care este descrisă activitatea lui Ioan este deșertul, este vorba de un loc care în Sfânta Scriptură nu are numai importanță geografică, ci și teologică , deoarece deșertul se leagă de istoria poporului lui Dumnezeu după ieșirea din Egipt;acolo, în deșert, poporul a fost încercat, s-a îndepărtat de Dumnezeu, a fost pedepsit dar s-a și pocăit; acolo a primit Legea, a pecetluit Legământul și a primit diferite binefaceri (mană , apă din piatră) de la Dumnezeu, având ca rezultat final faptul că au fost conduși prin mijlocul deșertului la pământul făgaduinței.,,Și ieșeau la el tot ținutul Iudeii și toți cei din Ierusalim și se botezau de către el, în râul Iordan, mărturisindu-și păcatele.”(Mc 1,5) Botezul lui Ioan îi pregătește pe oameni pentru a primi curați pe Mesia.
Domnul nostru Iisus Hristos a fost botezat de către Ioan Botezătorul: ,,În acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să se boteze de către el. Ioan însă Îl oprea, zicând: Eu am trebuință să fiu botezat de Tine, și Tu vii la mine? Și răspunzând Iisus a zis către el: Lasă acum, că așa se cuvine noua să împlinim toată dreptatea.Atunci L-a lăsat.” (Mt 3, 13-15). Kingsbury consideră că hristologia Evanghelistului Matei este întemeiată pe expresia ,,Fiul lui Dumnezeu”, acest lucru este afirmat cu tărie la botezul lui Iisus(Mt.3,17)Iisus boteza în pământul Iudeii: ,,După acestea a venit Iisus și ucenicii Lui în pământul Iudeii și stătea cu ei acolo și boteza. Și boteza și Ioan în Enom, aproape de Salim, că erau acolo ape multe și veneau și se botezau. Căci Ioan nu fusese încă aruncat în închisoare. Și s-a iscat o neînțelegere între ucenicii lui Ioan și un iudeu, asupra curățirii. Și au venit la Ioan și i-au zis: Rabi, Acela care era cu tine, dincolo de Iordan, și despre Care tu ai mărturisit, iată El botează și toți se duc la El.” (In 3, 22-26). ,,Deci când a cunoscut Iisus că fariseii au auzit că El face și botează mai mulți ucenici decât Ioan, Deși Iisus nu boteza El, ci ucenicii Lui.” (In 4,1-2), de asemenea și de ucenicii Săi: ,,Dar Crispus, mai-marele sinagogii, a crezut în Domnul, împreună cu toată casa sa: mulți dintre corinteni, auzind, credeau și se botezau.” (FA 18,8). Botezul se săvârșea în numele lui Iisus Hristos: ,,Căci nu se pogorăse încă peste nici unul dintre ei, ce ereu numai botezați în numele Domnului Iisus.” (FA 8,16); ,,Și a poruncit ca aceștia să fie botezați în numele lui, Iisus Hristos.Atunci l-au rugat pe Petru să rămână la ei câteva zile.” (FA 10,48); ,,Și auzind ei, s-au botezat în numele Domnului Iisus,” (FA 19,5).
Exista numai un singur botez : „Este un Domn, o credință, un botez, Un Dumnezeu și Tatăl tuturor, Care este peste toate și prin toate și intru toți.” (Ef 4,5); „Pentru ca într-un Duh ne-am botezat noi toți, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, și toți la un Duh ne-am adăpat”.(1 Co 12,13). Toate aceste afirmații le-am arătat pe baza textelor din Noul Testament pentru a sublinia mai mult faptul că botezul creștin își are temei în practica apostolilor și în totdeauna când există nelămuriri cu referire la Botez, trebuie sa aducem argumentări din Noul Testament. Mai ales în confruntările cu cei care nu recunosc autoritatea Sfintei Tradiții ci numai a Sfintei Scripturi, trebuie să venim cu textul în față.
Au fost făcute diferite sugeatii cu privire la originea botezului creștin, spălările ceremoniale evreiești, ritualurile de purificare de la Qurman, botezul prozeliților, botezul lui Ioan. Cel mai probabil candidat este ultimul dintre acestea, și anume actul ritual care i-a dat lui Ioan Botezătorul porecla: după cum Ioan este un premergător al lui Iisus, tot așa botezul lui are un caracter premergător al botezului creștin. O legătură directă este stabilită chiar prin botezarea lui Iisus de către Ioan; este aproape cert că unii dintre primii ucenici ai lui Iisus au fost botezați de Ioan: ,,Unul dintre cei doi care auziseră de la Ioan și veniseră după Iisus era Andrei, fratele lui Simon Petru.” (In 1,40). Acest botez premergător al lui Ioan Botezătorul a fost un botez al pocăinței, pentru iertarea păcatelor, numai cu apa, spre a găti căile Domnului nostru Iisus Hristos, botezul a fost pentru Iisus o dedicare ca Mesia. În comparație cu acest botez, pe care farisei îl respingeau, botezul lui Iisus este cu apa și cu Duh Sfânt, iar botezul numai cu apa nu mântuiește, noi suntem mântuiți prin baia renașterii. Botezul lui Iisus Hristos a fost vestit de Ioan Botezătorul. Exemple de botez a lui Ioan Botezătorul sunt locuitorii Iudeii și Ierusalimului. (In 3,3-8). De asemenea avem exemple de botez de la Sfinții Apostoli: locuitorii Ierusalimului: ,,Deci cei ce au primit cuvântul lui s-au botezat și în ziua aceea s-au adăugat că la trei mii de suflete” (FA 2,41);samarinenii: ,,Iar când au crezut lui Filip, care le propovăduia despre împărăția lui Dumnezeu și despre numele lui Iisus Hristos, bărbați și femei se botezau”; ,,Căci nu Se pogorâse încă peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezați în numele Domnului Iisus”(FA 8,12,16); eunucul etiopian: ,,Și a poruncit să stea cu carul; și s-au coborât amândoi în apă, și Filip și famenul, și l-a botezat” (FA 8,38); Saul: Și îndată au căzut de pe ochii lui ca niște solzi;și a văzut iarăși și, sculându-se a fost botezat”; „Și acum de ce zăbovești? Sculându-te, botează-te și spală-ți păcatele, chemând numele Lui.”(FA 9,18;22,16); Corneliu și casnicii lui: ,,Și a poruncit ca aceștia să fie botezați în numele lui Iisus Hristos.”(FA 10,48); Lidia: ,,Iar după ce s-a și ea și casa ei ne-a rugat zicând: De m-ați socotit că sunt credincioasă Domnului, intrând în casa mea, rămâneți. Și ne-a făcut să rămânem.”(FA 16,15); temnicerul și familia lui: ,,Și el, luându-i la sine, în acel ceas al nopții, a spălat rănile lor și s-a botezat el și toți ai lui îndată”(FA 16,33); Crisp și Corintenii: ,,Dar Crispus, mai-marele sinagogii, a crezut în Domnul, împreună cu toată casa sa; și mulți dintre corinteni, auzind, credeau și se botezau.”(FA 18,8); ucenicii din Efes: ,,Și auzind, ei s-au botezat în numele Domnului Iisus”(FA 19,5). Pentru cei ce nu recunosc Sfânta Tradiție, trebuie să le argumentăm cu citate din Noul Testament, deoarece ei cred doar în cuvântul scris.
II.1.6. Învățăturile Sfinților Părinți cu referire la botez
Sfinți Părinți în scrierile lor dau numeroase mărturii despre Taina Sfântului Botez, exlicând efectele acestei taine: ,,Câți în Hristos v-ați botezat în Hristos v-ați îmbrăcat” (Ga 3,27).
,,Scufundându-te în apă, unde-ți pierzi urma, înseamnă că ai ajuns să te lipsești de viață din aer. Iar a te lipsi de viață, e tot una cu a muri. Când, peste câteva clipe, te-ai ridicat la fața apei, ajungând iar la lumină, înseamnă că te dorești fierbinte după altă viață, iar după ce ai dobândit-o trăiești numai din ea. Din această pricină și cerem în slujba Botezului ajutorul Făcătorului a toate, iar o naștere din nou e cu mult mai însemnată decât cea dintâi. Acum și chipul lui Dumnezeu se întipărește mai bine în sufletul celui botezat decât odinioară, iar statura lui e făcută acuma și mai întocmai după modelul dumnezeiesc, căci de-acuma chiar modelul ni se arătă cu trăsături mai lămurite”.
Hristos coboară prin apa Botezului în ființa noastră pentru a da la o parte moartea pe care aceasta o poartă în sine și a sădi viața cea nouă, viața lui Hristos: ,,Au nu știți că toți câți în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pantru ca, precum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții; căci dacă am fost altoiți pe El prin asemănarea morții Lui, atunci vom fi părtași și ai învierii Lui, cunoscând această, ca omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului. Căci Cel care a murit a fost curățit de păcat. Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom și viețui împreună cu El, știind că Hristos, înviat din morți nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui. Căci ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăiește, trăiește lui Dumnezeu ‘’(Rm. 6, 3-10).
Sfântul Chiril al Ierusalimului spune că prin Botez omul este trecut, în chip nedureros, prin chinurile și suferințele pe care Hristos le-a suportat pentru noi. Noi trebuie să trăim și să împlinim tot ceea ce El a trăit și realizat, dar, în mod paradoxal, aici se arata iubirea nemărginită a lui Dumnezeu, nu suntem lăsați se experimentăm durerea extremă pe care Hristos a cunoscut-o în Jertfa Sa, ci suntem transpuși, încă de la început, în bucuria învierii Sale. În Botez se trăiește moartea cea plină de viață, sau, mai bine zis, prin întreita cufundare cea împreună cu Hristos, moartea noastră este înlocuită cu viața Lui.
Sfântul Grigorie de Nyssa, spune că, dacă moartea suportată de Hristos este trăită de noi prin imitare, cele trei cufundari reprezentând cele trei zile petrecute de Hristos în moarte, Învierea Sa de-a treia zi este trăită în chip real. Prin Hristos, care este prezent în apele Botezului, răutatea din firea umană este înnecată, iar omul este ridicat la viața duhovnicească. Și, în mod paradoxal, subliniază Sfântul Grigorie, pentru aceste bunuri veșnice se cere din partea noastră doar apa și credința. În Botez moare omul cel vechi, al păcatului, și învie omul cel nou, al virtuții și iubirii. Din acest punct de vedere se poate spune că Botezul este un eveniment pascal.
În apele Botezului omul cel vechi este dat la o parte cu toate cel ale lui (Col.3,9), pentru a învia omul cel nou, a cărui viață este întru Hristos (Col.3,3). Botezul face să se nască omul adevărat, iar în raport cu nașterea biologică, nașterea duhovnicească este cu mult superioară, deoarece prin aceasta noul botezat primește chiar viața lui Hristos.
Moarte și Învierea lui Hristos, la care participam prin Botez, ne dau puterea să murim față de păcat și să înviem în virtute, la viața cea adevărată: ,,Îngropați fiind împreună cu El prin botez, cu El ați și înviat…Iar pe voi care erați morți, în fărădelegile și în netăierea împrejur a trupului vostru, v-a făcut vii, împreună cu Sine, iertându-ne toate greșealele”(Col.2,12-13).
Nașterea noastră în Hristos înseamnă, de fapt, și nașterea lui Hristos în noi. El coboară și rămâne în noi pentru a ne ridica la înălțimea îndumnezeirii umanității Sale. În cei botezați Hristos Se găsește în starea prunciei Sale trupești și pe măsură ce credinciosul se deschide și participa la creșterea lui Hristos în sine, cu atât și el înaintează în creșterea cea, întru Hristos.
Sfântul Ambrozie, aducând în atenție cele petrecute la scăldătoarea Vitezda, menționează că apa aceea îl tămăduia pe unul: ,,un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare și tulbura apa și cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ținut” (In 5,4), însă Botezul îi tămăduiește pe toți, deci inclusiv pe prunci. La Ierusalim, precizează Sfântul Ambrozie, era această scăldătoare, în care se însănătoșea în fiecare an câte unul; dar nimeni nu se tămăduia înainte de a fi coborât îngerul. Se tulbura apa din pricina necredincioșilor, ca să le fie semn că îngerul coborâse. Pentru aceia era semn, pentru tine credința. Pentru aceia se cobora un înger, pentru tine Duhul Sfânt; pentru aceia un lucru creat, pentru tine lucrează Hristos Însuși, Stăpânul creației.
În cea ce privește doctrina botezului, Tertulian afirmă pe de o parte rolul Sfântului Duh în actul regenator, iar pe de altă parte dependența acestei Taine de Hristos, care poseda în mod plenar Duhul. Pornind de la urmările păcatului strămoșesc, moștenite de toți urmașii lui Adam, anume robia lumii sub cel rău și moartea, în care se rezumă toate consecințele păcatului, autorul explica necesitatea întrupării lui Hristos și a operei Sale mântuitoare. Hristos a venit pentru a izbăvi pe om de consecințele păcatului, pentru a-l scăpa din robie și moarte. Botezul, care ne înseamnă cu pecetea lui Hristos, este Taina acestei eliberări. Efectele Botezului sunt multiple. Prin Botez luăm numele lui Hristos și suntem mântuiți: ,,Dar noi, mici pești care primim numele de la al nostru ICHTYS – Iisus Hristos, ne naștem în apă și numai prin sălășluirea în ea suntem mântuiți.” (De Baptismo, I,3). Eficiența mântuitoare a Botezului se întemeiază pe dependență acestei Sfinte Taine de patimile, moartea și învierea Mântuitorului.
Despre Taina Sfântului Botez, precum și despre celelalte Sfinte Taine, ne vorbește mai pe larg Sfântul Ambrozie (339-397), bazându-se pe numeroase texte din scrierile Noului Testament. În numeroasele sale opere Sfântul Ambrozie a abordat diferite aspecte de teologie cuprinzând opere exegetice, morale, exegetice, dogmatice, cuvântări, imne, fiind călăuzit în scrierile sale de idealul înalt al edificării credincioșilor săi, de a combate pe ereticii vremii sale (arieni, sabelieni, pnevmatomahi s.a.). De aceea pentru apărarea dreptei credințe bazată pe texte din Noul Testament, precum și din întreaga Sfântă Scriptură, expune învățătura despre Sfintele Taine pentru a demonstra temeinic originea acestora, dar mai ales expune și practicile care se săvârșeau în vremea aceea. Aceste învățături sunt foarte importante pentru Sfânta Biserică pentru că ele sunt foarte aproape de epoca de început a Bisericii creștine și arata practicarea Sfintelor Taine din vremurile acelea, de aceea trebuie să le reamintim și în lucrarea de față.
Una dintre operele sale cele mai importante în care relatează despre tainele de inițiere este lucrarea intitulată: „De mysteriis”, în care sunt descrise practici și rânduieli care se săvârșeau în acele timpuri, precum și învățături referitoare la modul cum trebuie să fie săvârșite Sfintele Taine, aducând numeroase argumente din cărțile Noului Testament. Având în vedere acest lucru am considerat de cuviință ca aceste învățături din opera sa să fie citate și în lucrarea de față, pentru o mai bună înțelegere a practicării Sfintelor Taine în primele veacuri în cadrul Bisericii creștine nedespărțite.
În cartea „De Mysteriis”, care cuprinde nouă capitole, Sfântul Ambrozie explicã neofiților înțelesurile tainice ale riturilor și ceremoniilor liturgice din slujba Botezului, a Mirungerii și a Împărtășirii, așa cum se săvârșeau aceste Sfinte Taine la Milan în vremea aceea.
În capitolul I, Ambrozie arată de ce nu le-a vorbit neofoților despre Sfintele Taine înainte de botezul lor. Aici, el explică ceremonia deschiderii urechilor, redate prin următoarele fraze:
Acum este timpul să vorbim despre taine și să arătăm înseși temeiurile lor, pe care, dacă am fi socotit că trebuie să vi le strecurăm în suflete înainte de botez, când nu erați încă inițiați, am fost considerați mai curând că le-am trădat decât că le-am explicat; apoi ( e mai potrivit să vorbim acum) deoarece lumina tainelor pătrunde ea însăși mai bine ( pe oameni ) luându-i pe neașteptate, decât atunci când e precedată de vreo vorbire.
În capitolul II, Sfântul Ambrozie vorbește despre intrarea în baptisteriu a celui ce trebuie botezat.
În capitolul III, Ambrozie învață că în apa botezului și în sfințiții slujitori trebuie să vedem prezența și lucrarea dumnezeirii prin mai multe preînchipuiri, în care botezul a fost prevestit încă de la facerea lumii.
Ce ai văzut? – Desigur apă, dar nu singură; (ai văzut) pe diaconi slujind acolo, pe marele preot întrebând și sfințind. Mai întâi de toate te-a învățat Apostolul că nu trebuie să contemplăm „cele ce se văd, ci cele care nu se văd; căci cele care se văd sunt vremelnice, dar cele care nu se văd sunt veșnice”.(2 Co 4, 18).
În capitolul IV, Sfântul Ambrozie arată că atât prin vindecarea paraliticului, cât și prin botezul lui Hristos, că apa nu curățește fără Duhul și cuvintele Domnului.
În capitolul V, Sfântul Ambrozie dovedește că Hristos este prezent la botez și că, de aceea, nu trebuie sã te uiți la slujitorii Lui. Tot în acest capitol se examinează, în puține cuvinte, mărturisirea Treimii, care este rostită de obicei de către cei botezați.
În capitolul VI, Sfântul Ambrozie arată pentru ce se face ungerea în creștet celor ce ies din apa botezului ; pentru ce se face după botez și spălarea picioarelor.
Catehumenii, pe parcursul întregii săptămâni ce urma, ei trebuiau să vină zilnic la biserică, îmbrăcați fiind în haină albă pe care o primiseră în noaptea botezului, haină pe care o purtau până la duminica ,,in albis”,denumire ce s-a pastrat până astăzi, tocmai pentru acest motiv. În timpul acestor opt zile continua instruirea catehetică, al cărei continut era Euharistia, despre care nu se vorbise nimic în timpul dinainte. Era vorba despre o ,,inițiere rituala în mistere”, deoarece nu era posibil ca persoane mature, crescute într-un ambient creștin, să nu știe nimic despre Euharistie.
În capitolul VII, Sfântul Ambrozie spune că prin veșmintele albe ale neofiților se arată spălarea păcatelor. Chiar îngerii și Însuși Mirele Iisus s-au mirat de strălucirea Bisericii.
În capitolul VIII, Sfântul Ambrozie vorbește despre cina Cea de Taină a altarului Domnului; pentru ca nu cumva să o prețuiască cineva mai puțin, se arată că aceasta este mai veche decât cultul sinagogii, fiindcă ea a fost preînchipuită în jertfa lui Melchisedec și este mai de seamă decât mana, fiindcă ea este trupul Domnului.
În capitolul IX, Sfântul Ambrozie spune că pentru ca nu cumva cineva, izbit de înfățișarea exterioară, să se clatine în credință, – prin mai multe exemple puse înainte, din care reiese că natura a fost transformată s-au biruită, ( autorul ) dovedește că din pâine se face trupul adevărat al lui Hristos. În cele din urmă încheie expunerea cu câteva afirmații care se referă la superioritatea și efectele Euharistiei.
Dobândind toate de aici, să știm că suntem renăscuți și nu spunem: Cum ne-am renăscut ? Oare am intrat în pântecele mamei noastre și ne-am născut din nou? Nu cunosc rostul firii; dar nu este nicidecum rânduială a firii acolo unde este superioritatea harului. În sfârșit, nu totdeauna nașterea are loc după rânduiala firii; mărturisim că Hristos S-a născut din Fecioară și tăgăduim rânduiala firii. Căci nu de la bărbat a zămislit Maria, ci de la Duhul Sfânt a luat în pântece, după cum spune Sfântul Evanghelist Matei: „Fiindcă s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt”. ( Mt 1, 18 ). Dacă, deci, Duhul Sfânt a săvârșit zămislirea în Fecioară, venind asupra ei, și a îndeplinit funcțiunea nașterii, întru nimic nu trebuie să ne îndoim că săvârșește o adevărată naștere venind asupra apei sau peste cei ce primesc botezul.
Sfintele Taine sunt mijloace prin care se realizează ,,per excelentiam” comuniunea obiectiv-sacramentală dintre Dumnezeu și om.
Ceremonia botezului începea în ajun de Paști. La început, Sfântul Ambrozie amintește de ritul deschiderii urechilor și nărilor (apertio), care avea loc înainte de Botez .
După lepădare urmează pregătirea apei pentru taina botezului. Această pregătire are trei momente: 1. exorcismele asupra apei; 2. invocarea Sfintei Treimi și 3. rugăciunea de sfințire. Fără îndoială, temele desfãșurate în această binecuvântare se gãsesc în explicațiile pe care episcopul le dă neofiților săi.
După Botez, neofiții primeau o ungere, care se făcea de către episcop, prin însemnarea capului, în timp ce rostea formula: ,,Dumnezeu Tatăl Atotputernicul, care te-a renăscut din apă și din Sf. Duh, să-ți ierte păcatele tale; El însuși te unge în viața veșnică” . Această ungere este socotită ca o întărire și o desăvârșire a Botezului.
Noul botezat primește pecetea mirungerii ca o chezășie duhovnicească a sfințirii cu Duhul Sfânt.. Referitor la Euharistie și în ceea ce privește modul sfințirii, Sf. Ambrozie susține că sfințirea se face prin repetarea cuvintelor Mântuitorului de la Cina cea de Taină. Vinul și apa se pun în potir și se prefac prin sfințirea cuvântului ceresc. Ideea este că, cuvântul lui Hristos operează taina. În legătură cu împărtășirea zilnică, Sf. Ambrozie acuză pe greci că nu se cuminecau decât o singură dată pe an. Această informație o capătă probabil din lectură omiliilor Sfântului Ioan Gură de Aur, care critică serios pe credincioșii săi pentru aceasta neglijența El se adresează celor care vin să se împărtașeasca pentru prima data, înțelegem de ce marele Părinte nu reproșează creștinilor săi nimic în legătură cu aceasta ( “De Sacramentis”, V, VI, 25, p. 95, nota 2).
Așa cum am spus, Taina are un aspect văzut și unul nevăzut. Aspectul văzut, sensibil, al tainei, material și ritualul ei, nu trebuie să ne împiedice a vedea realitatea dumnezeiască, harul Sf. Duh, care este prezent și lucrează în mod nevăzut. Pentru a demonstra acest lucru, Sf. Ambrozie face o comparație între riturile Vechiului Testament și Sfintele Taine ale Noului Testament botez.
Sfântul Ambrozie a urmărit să scoata în evidență superioritatea tainelor creștine față de cele ale evreilor, dar și legătura și unitatea dintre Vechiul și Noul Testament.
Realitatea tainei nu se rezumă la ceea ce se vede cu ochii trupești, ci trebuie să depășim aspectul văzut și să intuim harul care lucrează în mod nevăzut. Lor li se trimitea foc ca să creadă, nouă, celor care credem, ni se lucrează în chip nevăzut; lor ca figură ( în chipuire), nouă ca îndemn”.
În Botez trebuie să distingem trei elemente: apa, sângele și Duhul, care mărturisesc și alcătuiesc un întreg; ,,Si trei sunt care mărturisesc pe pământ: Duhul și apa și sângele, și acești trei mărturisesc la fel.”( 1 Ioan 5,8), iar dacă scoți pe unul dintre aceștia, taina Botezului nu mai rămâne în picioare.
Iată dar, că de vreme ce în taine luăm iertarea păcatelor, înseamnă că primim însăși moartea și învierea lui Hristos, în care sângele Său a fost dat ca preț al răscumpărării.
Fiecare creștin este de Hristos prin Duhul Sfânt, care s-a dat Bisericii la Cincizecime ca izvor al sfințeniei. Aceasta era încă în perioada de menținere a unității liturghiei baptismale.
Acest adevăr care la români îl marchează chiar denumirea acestui slujitor al Domnului și anume preot care înseamnă ,,către A și Ω”, adica spre Hristos și el cu ajutorul săvărșirii Sfintelor Taine asigură viața de sfințenie a credincioșilor pe care trebuie să o urmeze ca să se mântuiască.
Sfântul Grigorie de Nazianz, sau Teologul, numește botezul: ,,cel mai bun și cel mai de preț dintre toate darurile lui Dumnezeu”. Sfinții Părinți în general, scot la iveală prin cuvinte elogioase importanța lui și preamăresc minunatele daruri ce le revarsă cu îmbelșugare în sufletele oamenilor. Ca o condiție indispensabilă pentru primirea celorlalte taine, Sfântul Botez are importanță permanentă de a fi rădăcina minunată și tainică a credinței și a vieții creștine.
Clement Alexandrinul numește botezul ,,luminarea prin care se vede lumina aceea sfântă și mântuitoare, adică prin care vedem Dumnezeirea”, iar Sfântul Chiril al Ierusalimului îl numește ,,veșmânt luminos”.
Sfântul Justin Martirul și Filosoful zice: ,,Apoi, ei sunt conduși de voi undeva unde este apă și sunt renăscuți acolo, în același fel în care noi înșine am fost renăscuți; ei primesc atunci, o baie in apă, în numele Părintelui tuturor și Stăpânului Dumnezeu și al Mântuitorului nostru Iisus Hristos și al Sfântului Duh” iar ,,baia aceasta se numește luminare, întrucât cei ce primesc toate cele în legătură cu ea devin apoi luminați la minte”.
Tertulian marturisește despre botez: ,,Astfel botezau învățăceii lui (Iisus), ca slujitori, ca și Ioan Înaintemergătorul, cu același botez ca și Ioan, nu cu altul, căci nu era altul decât cel de mai târziu al lui Hristos, dar care nu putea să fie săvărșit de către Apostoli fiindcă nu se arătase slava Domnului și puterea Sa nu era încă așezată prin patimă și înviere”.
Taina Sfântului Botez este atât de organic încadrată în sistemul doctrinei și în însăși ființa creștinismului, iar mărturiile despre originea ei de la Hristos sunt atât evidente, încât putem crede în instituirea ei, și orice îndoială devine imposibilă Concepția Sf. Părinți despre Sf. Taine este că acestea prin simbolismele lor nu înlătură realitatea lor.
II.2. Sfânta Taină a Mirului ( Mirungerea)
,,Pecetea darului Sfântului Duh”
(formula la ungerea cu Sfântul Mir)
II.2.1.-Noțiuni generale
Legată de Taina botezului este Taina Sfântului Mir sau Mirungerea, ambele Taine, fiind cuprinse în aceeași rânduială cultică în cartea Molitfelnic sau Aghiasmatar. Sfântul Mir sau Mirungerea este Taina prin care noul botezat, îndată după botez, primește harul Duhului Sfânt spre a se întări și spori în noua viața dobândită prin botez. Acest efect al Tainei îl arată și numirile de ,,pecete”; ,,întărire”; ,,semnul” lui Hristos și prin ungerea cu el, cel botezat devine creștin adevărat, un ,,Hristos” adica ,,uns al Domnului”, deoarece Hristos înseamnă ,,uns” (Χριστός) Avem mărturii în Noul Testament despre aceste noțiuni: ,,Iar cel ce ne întărește pe noi…și ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a ne-a și pecetluit pe noi” (2 Co 1,21-22) și ,,Să nu întristați pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, întru care ați fost pecetluiți în ziua răscumpărării” (Efes. 4, 30). Alte numiri ale Tainei sunt: ungerea mântuirii, împărtășirea Duhului, confirmare, desăvârșire și altele, toate arătând roadele sau efectele ei. Cât privește numirea de ,,Taina punerii mâinilor”, aceasta ne arată modul în care această Taină se administra la început de către apostoli.(FA 8,17;19,6) Pecetea darului Duhului Sfânt imprimă și întărește chipul lui Hristos în cel botezat, dându-i un caracter de sfințenie, de consacrare în Dumnezeu. Arvuna Duhului garantează împărtășirea darurilor, adică dobândirea moștenirii cerești, a Împărăției lui Dumnezeu. Necesitatea acestei Taine o arată și Nicolae Cabasila, care spune că prin Taina Sfântului Mir, după Noul Testament, se pun în acțiune puterile date omului prin botez. Cu toate că nu se cunoaște momentul instituirii acestei Taine, caracterul ei de Taină, și nu de simpla ierurgie asemănătoare ungerii cu untdelemn din Vechiul Testament, rezulta din numirile pe care ea le poartă, numiri care se referă atât la partea văzută și nevăzută a ei, cât și la efectele ei asupra primitorului (FA 8,14-16;19,6;Evr; 6,2; 1 In 2,20; Ef 4,20;In 7,38; 1 Co 1,21-23). Atât Sinodul de la Laodiceea, cât și numeroși Sfinți Părinți, ca:Irineu, Teofil de Antiohia. Ciprian, Chiril al Ierusalimului, Fericitul Augustin și alții ne dau mărturie cu privire la numirile și importanță acestei Taine. La Sfântul Chiril al Ierusalimului, ungerea cu Sfântul Mir este asemanată cu Pogorârea Sfântului Duh peste Hristos, petrecută imediat după ce S-a botezat în Iordan.
Mântuitorul de aceea se numește ,,Unsul Domnului”(Hristos), nu fiindcă I s-a vărsat mir pe capul Lui preasfânt, ci din pricina Duhului Sfânt, cu ajutorul căruia S-a făcut ca o comoară de lucrare duhovnicească în trupul pe care și l-a luat. Și nu-și zice numai Unsul, ci chiar și Ungere; ,,Mir vărsat este numele Tău” (Cânt 1,3). El în care stă toată mântuirea și nădejdea de mai bine a oamenilor (Fapte 4,12), El prin care ni s-a dat să ne împărtășim din Duhul Sfânt și tot El, puterea prin care ne apropiem de Tatăl ceresc (Ef 2,18). El este Acela care prin Sine însuși curățește cugetul nostru de faptele cele moarte și tot prin El ni se dă și Duhul cel Sfânt.
Importanța prezenței Duhului, adus în inima botezului, este întărită și prin anunțarea acestui eveniment încă în perioada vechi-testamentară, cum se amintește în cartea Faptele Apostolilor (2, 16,18): ,,Ci această este ceea ce s-a spus prin proorocul Ioil: Iar în zilele de pe urma, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul și fiii voștri și fiicele voastre vor prooroci și cei mai tineri ai voștri vor vedea vedenii și bătrânii voștri vise vor visa”. Epistolele vorbesc despre “pecetluirea” cu Duhul Sfânt ca despre o practică ce nu se mai cerea explicată, după ce în Faptele Apostolilor ea este atestata cu explicația necesitații ,,punerii mâinilor”, dat fiind ca cei din Samaria primiseră numai botezul. Aceeași practică, împământănită mai târziu, este indicată și de Sfântul Ciprian, în Scrisoarea 72,9, când spune: ,,Aceasta se face și acum la noi, anume ca cei ce sunt botezați în Biserica să fie înfățișați căpeteniilor Bisericii și prin rugăciunea și punerea mâinilor noastre să primească Duhul Sfânt și, prin semnul Duhului, să primească desăvârșirea” . Cu timpul însă Taina prin excelentă a înduhovnicirii și-a restrâns practicarea la pecetluirea cu untdelemn sfințit.
Revărsarea Duhului asupra ,,Alesului Domnului” avea să se petreacă sub ochii ultimului profet, Sfântul Ioan Botezătorul, la râul Iordan. Iisus vine în fața lui Ioan că să se adeverească și recunoască misiunea Sa mesianică. În momentul ieșirii din apele raului Iordan, se petrece Epifania divină și începe activitatea răscumpărătoare: ,,Iar botezându-se Iisus, când ieșea din apă, îndată cerurile s-au deschis și Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca un porumbel și venind peste El. Și iată glas din ceruri zicând:Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Mt 3,16-17). Cele două evenimente, afundarea lui Iisus în apă și ungerea Sa cu Duhul Sfânt, s-au petrecut într-o succesiune imediată, fiind nu numai dinstincte ci și inseparabile unul de celălalt. Acest fapt constitue un alt temei privind practica creștină a administrării în cadrul aceleiași rânduieli a celor două taine ale inițierii creștine, Botezul și Mirungerea.
Prefigurată din Vechiul Testament prin ungerea preoților, a regilor, profeților și a altarelor de jertfă și anunțata ca ,,noua revărsare a Duhului”, Taina Mirungerii nu se găsește menționată direct într-o poruncă a Mântuitorului așa cum este cea referitoare la Botez, însă Sfântul Evanghelist Ioan amintește de făgăduința Mântuitorului ca toți cei ce cred în El, după preamărirea Lui, adica după Învierea și Înălțarea Sa la ceruri aveau să se învrednicească de a primi Sfântul Duh, fără a preciza modul cum li se va comunica Acesta: ,,De însetează cineva, să vină la Mine să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit” (In 7,37-39). Prin comentarii încercăm să identificăm aici taina mirungerii. Apostolii din cauză că se iscase cearta ca samarinenii nu primiseră încă Duhul Sfânt, au trimis pe Petru și pe Ioan că să le comunice Sfântul Duh, ceea ce dânșii au împlinit negreșit: ,,Iar apostolii din Ierusalim, auzind că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru și pe Ioan. Care, coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt. Căci nu se pogorâse încă peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezați în numele Domnului Iisus. Atunci își puneau mâinile peste ei, și ei luau Duhul Sfânt” (FA 8, 14-17).
Concomitenta săvârșirii acestor două Taine însă nu presupune confundarea uneia, cu cealaltă, fiecare din ele are caracterul ei propriu, eficientă și consecințele ei, înțelesul și simbolistica ei. Sfântul Chiril al Ierusalimului spune într-adevăr ca ,,înainte de a fi învredniciți de acest har, propriu-zis nu erați vrednici de acest nume, ci erați doar pe cale de a ajunge creștini”, afirmație care ar părea că acordă o pondere specială cele de a doua Taine a inițierii, față de prima. Dar această afirmație trebuie înțeleasă în sensul explicării lui Sergiu Bulgacov, când spune că numai după Ungerea cu Sfântul Mir ,,creștinii care vin la Ortodoxie după ce au fost membrii confesiunilor lipsite de un sacerdoțiu recunoscut pot participa la celelalte taine, ceea ce înseamnă că botezul nu este suficient pentru a se intra în Biserică, deși limbajul figurat al scriitorilor bisericești ni-l înfățișează “ușa prin care” se intră în Biserică”.
Esențialul în această Taina este revărsare Sfântului Duh, ungerea, în acest caz, reprezentând ceva secundar și fiind identică cu ,,punerea mâinilor”. ,,Ungerea” și ,,punerea mâinilor” sunt cuvinte reprezentănd două acțiuni care în cazul se față sunt deosebite numai ca formă, dar în fond fiind identice, având același efect. Prin ea cei botezați primesc darurile Duhului Sfânt și se întăresc în noua viață. Astfel, creștinul este înarmat cu toate ,,armele Duhului”, ca să poată duce cu succes lupta mântuirii. Mirungerea, înseamnă deci, un progres pe calea formarii și desăvârșirii ,,creaturii celei noi’’. Ea aduce noi forțe morale în creștinul botezat. De aceea, ca și Botezul, ea impune și imperativul moral de a desfășura aceste forțe morale noi în lupta pentru dobândirea mântuirii. Din conștiința întăririi primită prin Mirungere, trebuie să izvorască bărbăția creștină, virtute atât de necesară în toate împrejurările vieții, după asemănarea lui Hristos. Asemenea Sfinților Apostoli, care îndată ce s-a coborât Duhul Sfânt peste ei au devenit mărturisitori neînfricați ai lui Hristos, căci se simțeau îmbrăcați cu putere de sus, așa și cei ce au fost luminați de noua revărsare a Duhului Sfânt și s-au adăpat din apele Duhului întăritor și dătător de viața trebuie să devină făcători de bine și să înfrângă ispitele. Ei sunt maturi pentru lupta duhovnicească. La ei se referă cuvintele Mântuitorului: ,,Îndrăzniți, Eu am biruit lumea”.(In 16,33)
Această putere a Mirungerii s-a vădit în mod desăvârșit în viața sfinților și a mucenicilor, care, în numele lui Hristos, au biruit lumea păcatului. Pe urmele lor trebuie să pășească toți creștinii. În ce privește condițiile și influența lor, acestea se referă în primul rând la cei în vârstă care în primele veacuri creștine primeau taina Mirungerii după Botez. Credința și evlavia pregăteau sufletul pentru primirea Tainei, iar săvârșirea tainei, fiind un prilej de trăire a prezenței lui Hristos și a Duhului Sfânt, năștea în suflet hotărârea de a păstra neîntinata ungerea primită și a fructifica harurile ce s-au revărsat din belșug într-însul.
Ungerea cu Mir (instituire: FA 8, 14-17) este taina în care, prin ungerea cu Mir (sfințit de Sinodul Bisericii) pe organele de simț ale trupului și prin invocarea darului Duhului Sfânt: ,,Pecetea darului Duhului Sfânt. Amin”, cel botezat este consfințit în unirea sa cu Hristos, i se conferă darurile Duhului Sfânt, fiind consacrat pentru o slujire în Biserică văzută. Mărturisirea de credință ortodoxă (1642) face o analogie între venirea Duhului Sfânt asupra apostolilor la Cincizecime, și conferirea darurilor Duhului celor botezați prin Taina mirungerii: ,,După cum odinioară Duhul Sfânt S-a pogorât asupra Apostolilor în chip de foc și a revărsat asupra lor darurile Sale, tot așa și acum, când preotul, cu sfântul Mir, unge pe cel botezat, se revărsa asupra lui darurile Sfântului Duh”.
Despre acest fapt vorbește și Sfântul Dionisie Areopagitul: ,,Ierarhul pecetluindu-l cu mirul cel prea dumnezeiește sfințit îl declară de acum vrednic de a se împărtăși de prea desăvârșitoarea Euharistie”.
Taina Sfântului Mir (Mirungerea) este instituită de Domnul nostru Iisus Hristos care făgăduiește Sfinților Apostoli că le va trimite Duhul Sfânt: ,,Și iată, Eu trimit peste voi făgăduința Tatălui Meu ; voi însă, ședeți în cetate până ce vă veți îmbrăca cu putere de sus” (Lc 24, 49 ; vezi și In 14, 16,17, 26; 15, 13,15); ,,Duhul Tatălui vostru este care grăiește întru voi” (Mt 10, 20). Ca să nu spună apostolii: ,,Cum vom putea să-i convingem pe oameni, când ni se întâmplă lucruri ca acestea?”, Domnul le poruncește să aibă curaj cu privire la apărarea lor, urcându-i la vrednicia de profeți. Evanghelistul Matei este cel care folosește cel mai mult și cel mai explicit texte din Vechiul Testament. Vernard, în Dictionnaire de la Bible, prezintă o listă cu numarul pasajelor vechi-testamentare citate de evangheliști, dintre care Matei face 42 de referiri la profeții. În chip mai lămurit, pentru înțelegerea noastră, mai vădit și mai strălucit avea să se arate instituirea acestei Sfinte Taine în ziua Cincizecimii, în ziua Pogorârii Sfântului Duh cu toate darurile Sale.
Sfinții Apostoli practicau Taina Sfântului Mir asupra celor botezați, cum citim în Sfânta Scriptură: ,,Apostolii din Ierusalim, auzind că Samaria a primit cuvântul lui Dummezeu, au trimis la ei pe Petru și pe Ioan, care, coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duh Sfânt, căci nu se pogorâse încă peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezați în numele Domnului Iisus. Atunci își puneau mâinile peste ei, și ei luau Duh Sfânt” (FA 8, 14-17).
Aflăm așadar că, încă de la început, Taina Sfântului Mir era, ca și în vremea noastră, nedespărțita de Taina Sfântului Botez. De asemenea, că ea se împărtășea prin punerea mâinilor numai de către Sfinții Apostoli asupra celor botezați. Astfel, și în Efes, Sfântul Apostol Pavel a împărtășit Sfânta Taină a Mirului unora pe care i-a botezat cu botezul lui Iisus Botezul creștin și care nu avuseseră până atunci decât botezul lui Ioan (FA 19, 1-6).
Sfinții Apostoli împărtășeau Duhul Sfânt celor botezați atât prin punerea mâinilor (FA 8, 14,16; Evr 6, 2 ; FA 19, 1,6), cât și prin ungerea sau pecetluirea cu Sfântul Mir a celor botezați: ,,Iar Cel ce ne întărește pe noi împreună cu voi în Hristos și ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a și pecetluit și ne-a dat arvuna Duhului în inimile noastre” (2 Co 1, 21,22 ; Ef 4, 30); ,,Iar voi ungere aveți de la Cel Sfânt și știți toate… ungerea pe care ați luat-o de la El rămâne întru voi și nu aveți trebuință ca să vă învețe cineva” (1 In 2,-20, 27).
Cu trecerea vremii, numărul credincioșilor a sporit, iar Sfinții Apostoli nu au mai putut ajunge peste tot, ca să-și pună mâinile asupra tuturor. De aceea s-a îndătinat săvârșirea Tainei Sfântului Mir prin ungere de către urmașii lor, adică de către episcopii și preoții Bisericii, cum se face și azi.
Pr. Prof. Stăniloae face remarca binevenită ca prin ungerea cu Sfântul Mir, Sfântul Duh ,,promovează caracterul distinctiv personal al fiecăruia”, dar că în același timp și în aceeași măsură îi conferă ambianța necesară dezvoltării personalității lui, care este și comunitatea Bisericii tradiționale, cea care a păstrat atât Taina aceasta, cât și pe celelalte, izvorâtoare de haruri. Partea văzută a Sfintei Taine a Mirungerii o constituie ungerea în formă de cruce cu Sfântul Mir a parților mai însemnate ale trupului și a organelor simțurilor, cu rostirea, de fiecare dată, a cuvintelor: ,,Pecetea darului Duhului Sfânt. Amin”.Săvârșitorul Tainei Mirungerii este episcopul sau preotul.
II. 2.2 Despre Taina Mirungerii în cărțile Noului Testament
Despre Sfânta Taină a Mirungerii nu se vorbește direct în cărțile Noului Testament, dar încercăm prin comentarii să o identificăm.
Sfânta Taină a Mirului (Mirungerea ) nu este despărțită de Taina Botezului, decât în cazuri excepționale, când pruncul nou născut este în pericol de moarte, atunci se săvârșește numai botezul, de către orice creștin botezat, iar Taina Sfântului Mir este săvârșită mai târziu de către preot sau episcop. În cărțile Noului Testament există numeroase locuri din care reiese despre originea acestei Taine și semnificația ei. Despre aceste texte vom vorbi mai pe larg în lucrarea de față, dar mai întâi vom cita locurile unde se afla aceste texte.
În Noul Testament, darul Sfântului Duh a fost făgăduit: ,,Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc” (Mt 3, 11). Botezul ,,cu Duh Sfânt și cu foc”, înseamnă, în gura Sfântului Ioan, curățirea celor păcătoși de păcătele lor și restabilirea acestora pentru o viață nouă, bineplăcută lui Dumnezeu.
,,Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul și fiii voștri și fiicele voastre “ (FA 2,17) Un element caracteristic al epocii mesianice așteptate îl constitue, după Noul Testament revărsarea Duhului Sfânt peste omenirea care se va strânge în jurul lui Mesia (Is 44,3;Iz 36,27;Ioil 2,28-32). Aceste proorocii ale Vechiului Testament se împlinesc în întreaga viață a lui Hristos din clipa botezului (v.10) până în ceasul morții Sale și al arătării Celui înviat (v. In 20,22-,,luați Duh Sfânt’).
,,Eu v-am botezat pe voi cu apa, El însă vă va boteza cu Duhul Sfânt” (Mc 1,8); Ioan are conștiința clară a diferenței fundamentale dintre persoana și lucrarea sa și a Celui ,,mai tare”, Care vine, conștiință exprimată în versetul 8, prin sublinierea diferenței dintre botezul său cu apă și bitezul mesianic cu Duh Sfânt. Afirmația lui Ioan din v.8 a fost foarte importantă pentru Biserică, așa cum se demonstrează din faptul că este păstrată de către toți evangheliștii (Mt.3,11;Lc 3,16; In 1,26,33; FA 1,5;11,16 unde este spusă chiar de Iisus Hristos), importantă în principal deoarece în partea a doua a ei introduce elementul nou care diferențiază timpul epocii mesianice de timpul așteptării mesianice:Duhul Sfânt.
,,Deci dacă voi, rai fiind, știți să dați fiilor voștri daruri bune, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da Duh Sfânt celor care îl cer de la El” (Lc 11, 13)
,,Iar Maria era aceea care a uns cu mir pe Domnul..” (In 11,2) Lazăr este prezentat prin referirea la surorile lui: Betania este satul Mariei și al Martei, Lazăr este fratele Mariei. Despre ungerea cu mir, despre care este vorba în v. 2, Ioan va mai relata în 11,1 și urm. Expresia a uns pe Domnul cu mir nu vrea să spună, că ungerea a avut deja loc înainte de capitolul 11, ci le atrage cititorilor Evangheliei atenția asupra unui eveniment pe care-1 cunosc deja din propovăduire și învățătură. Versetul 2 este deci o dovadă pentru puternica tradiție și evanghelizare orală în cadrul cercului cunoștințelor lui Ioan! ,,Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care avea să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru ca Iisus încă nu fusese preaslăvit.”(In 7, 39) Funcția educativă a Duhului-mângăietor înfățișată în Evanghelia lui Ioan se împlineste în Prima Epistolă prin hrisma ( ), ,,ungerea”cre se referă la lucrarea aceluiași Duh, primit prin botez (,,ungerea” de la încreștinare), prin care credincioșii locuiesc în Dumnezeu și El în ei ( 1In 3,24;4,13). Axceastă ungere prin și cu Duh ,,vă învață despre toate”(1 In 2,27;In 16,26). În 1 Co 8,6 Ap.Pavel folosește pas ( , ) ca sinonim nominal pentru întreaga creație, într-o polemică împotriva concepției gnostice despre Creator ca ,,demiourgos”.,,Iar Petru a zis către ei: Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, și veți primi darul Duhului Sfânt.” (FA 2, 38) ,,Și mi-am adus aminte de cuvântul Domnului, când zicea : Ioan a botezat cu apa; voi însă vă veți boteza cu Duh Sfânt.” (FA 11,16). Darul Duhului Sfânt s-a dat tuturor credincioșilor: ,,Atunci își puneau mâinile peste ei, și ei luau Duhul Sfânt” (FA 8,17); Mirungerea este Taina care la început împărtașea acest ,,dar”, sau ,,har” prin punerea mâinilor Apostolilor, îndată după botez, această practică sau mod fiind un drept exclusiv al lor la această Taină.
,,Încă pe când Petru vorbea aceste cuvinte, Duhul Sfânt a căzut peste toți cei care ascultau cuvântul” (FA 10,44);
,,Iar nădejdea nu rușinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă.” (Rm. 5,5);Chezășuirea mântuirii, care este dată în iubirea lui Dumnezeu și în darul Duhului Sfânt (Rom.5,5).Prin Iisus Hristos noi (creștinii) am dobândit intrarea la Dumnezeu, iar dragostea lui Dumnezeupentru noi s-a descoperit în aceea că, încăfiind noi păcătoși, Hristos S-a adus jertfă pentru noi(Rom.5,8). Concluzia apostolului este că, dacă pe când eram încă vrăjmași cu Dumnezeu ne-am împăcat prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, împăcați fiind acum, ne vom mântui prin viața Lui (Rm 5,10).,,Pentru ca într-un Duh ne-am botezat noi toți, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, și toți la un Duh ne-am adăpat” (1 Co 12,13); Aceste daruri, harismele, reliefează prezența Duhului Sfânt și au avut un rol benefic, alături de ierarhie, la menținerea credinței și unității Bisericii primare. Când credincioșii s-au înmulțit și comunitățile s-au organizat, iar Apostolii nemaiputând face față, pretutindeni, au schimbat forma acestei Taine prin ungerea cu Sfântul Mir, săvărșită de episcopi și preoți care are același efect, ca și punerea mâinilor episcopilor. ,,Numai această voiesc să aflu de la voi: Din faptele Legii primit-ati voi Duhul, sau din ascultarea credinței?” (Ga 3,2);Aceștia nu prin lege și tăiere-împrejur au primit Duhul Sfânt cu bogatele și izbăvitoarelelui daruri (3,2-5) și care sunt active în viața lor, ci prin credința în Iisus Hristos și prin Botezul creștin. ,,De aceea lăsând cuvântul de început despre Hristos, să ne ridicăm spre ceea ce este desăvârșit, fără să mai punem din nou temelia învățăturii despre pocăința de faptele moarte și despre credința în Dumnezeu, a învățăturii despre botezuri, despre punerea mâinilor, despre învierea morților și despre judecata veșnică. Și aceasta vom face-o cu voia lui Dumnezeu. Căci este cu neputință pentru cei ce s-au luminat odată și au gustat darul cel ceresc și părtași s-au făcut Duhului Sfânt.” (Evr 6,1-4); ,,Cel ce păzește poruncile Lui rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu în el; și prin aceasta cunoaștem că El rămâne în noi, din Duhul pe care ni L-a dat.”(1 In 3,24); ,,Din aceasta cunoaștem că rămânem în El și El întru noi, fiindcă ne-a dat din Duhul Său”.(1 In 4,13). Darul Sfântului Duh se dă după făgăduință lui Dumnezeu: ,,Și iată, Eu trimit peste voi făgăduința Tatălui Meu;voi însă ședeți în cetate, până ce vă veți îmbrăca cu putere de sus” (Lc 24,49), prin mijlocirea lui Iisus Hristos: ,,Și Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac.(In 14,16).
Mirungerea apare astfel ca un sacrament al preoției împărătești. Oricine are mirungerea este un ,,laikos”, adică membru al Poporului (Laos) lui Dumnezeu, care este un popor de împărați, de preoți și de profeți. Oricine are mirungerea este ,,purtător al Duhului”; ,,pneumatofor”. Așadar, nu prin toleranță, ci în virtutea mirungerii lor, laicii, în Biserica ortodoxă, pot, cu binecuvântarea episcopului lor, sa învețe teologia (în seminarele și academiile de teologie mulți profesori sunt laici), și chiar să predice în biserici (laicii ,,predicatori sfințiți” ai Bisericii grecești). Regalitatea preoțească și profetică a laicului îl face co-liturg și păzitor al Adevarului.
Ritualul prin care se conferă cea de a doua Taină a inițierii este cuprins în miezul primei Taine:,,Păzește-l pe dânsul intru sfințenia Ta. Întărește-l în credința ortodoxă. Izbăvește-l de cel rău și de toate uneltirile lui. Și păzește sufletul lui în frica Ta cea mântuitoare, în curățire și în dreptate, ca, în tot lucrul și cuvântul bineplacand Ție, să se facă fiu și moștenitor cereștii Tale împărății…”,se folosește tema hristologica: ,,Cel ce în Iordan, de la Ioan a binevoit a se boteza…”, închieindu-se cu împărtășirea.
Întrepătrunderea de esență a celor două Taine rezulta din însuși faptul că apa pregătită pentru botezarea ,,în Hristos” se sfințește de către Duhul. Sfântul Chiril al Ierusalimului adauga semnificația: ,,Hristos nu a fost uns de oameni cu untdelemn sau cu mir material, ci Tatăl, care L-a hotărât mai dinainte Mântuitor al întregii lumi, L-a uns prin Sfântul Duh”.
În ritualul ungerii, se observa aceeași semnificație bivalenta în cuvintele ce însoțesc gestul, îmbrăcați fiind cu toată armura Sfântului Duh, stați împotriva puterii celei potrivnice și o biruiți zicând: toate le pot în Hristos care mă întărește”. De aceea chenoză Duhului este încă mai puternică decât a Fiului, mai deplină, mai insesizabila. Dacă Fiul poate fi, și este pentru noi un ,,Tu”, Duhul devine aproape confundabil cu Eu-l nostru, spune teologia ortodoxă, urmând teologiei pauline. Într-adevăr, El strigă către Dumnezeu, cu și pentru noi ,,Avva, Părinte”, și El se roagă în noi ,,cu suspinuri negrăite” (Rm.8,26).
Taina ungerii cu Sfântul Mir își are originea sa simbolica, ne spune Sfântul Chiril al Ierusalimului, în înseși faptele petrecute la râul Iordanului cu Mântuitorul: Așa precum în Iordan Sfântul Duh s-a pogorât asupra Mântuitorului ,,în chip substanțial”, tot așa și celor botezați li ,,s-a dat ungerea și antitipul aceluia prin care a fost uns Hristos” (Is. 61,1). ,,Hristos a fost uns cu untdelemnul spiritual al bucuriei, adică cu Duhul Sfânt, care este numit untdelemnul bucuriei (Ps. 44, 8-9), pentru motivul că el este pricinuitorul bucuriei duhovnicești”.,,Ieșiți din baia botezului suntem unși cu ungere sfântă după ritualul vechi, zice Tertulian, ungerea ni se face materialmente, dar ea poartă fructe spirituale, precum și la botez cufundarea este un act material, dar fructele sunt spirituale când suntem curățiți de păcate”. În epistolele apostolice, apărute în urma scrierii „Faptele Apostolilor”, se găsesc destul de multe lămuriri și indicații cu privire la un semn văzut întrebuințat în Biserica Apostolică pentru transmiterea Duhului Sfânt credincioșilor.
Sfântul Apostol Ioan, amintind credincioșilor de primirea darurilor Duhului Sfânt, care îi întăresc în adevărurile credinței, scrie următoarele: „Iar voi, ungere aveți de la Cel Sfânt și știți toate.”(1 In 2,20); ,,Ungerea pe care ați luat-o de la El rămâne intru voi și n-aveți trebuința ca să vă învețe cineva, ci precum ungerea Lui va învața despre toate, și adevărat este și nu este minciuna, rămâneți întru El, așa cum v-a învățat” ( 1 In 2,27) Se poate vedea aici, că deși e vorba despre lucrarea de luminare lăuntrică a credincioșilor prin Duhul Sfânt, totuși îndoita numire a acestei lucrări de Mirungere pe care o primeau și o știau credincioșii, era unită cu semnul văzut și, în general cunoscut, al ungerii. Îndemnul Sfântului Apostol Pavel adresat creștinilor din Corint: „ Iar Cel ce ne întărește pe noi împreună cu voi, în Hristos, și ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a și pecetluit pe noi și a dat arvuna Duhului, în inimile noastre” (2 Co 1,21-22), subliniază și mai clar legătura dintre ungere și harul Duhului Sfânt dăruit credincioșilor primitori ai Tainei. Aici este folosit jargonul comercial pentru a exprima efectul botezului (Ef.1,13-14), care-I marchează public pe credincioși ca aparținători lui Hristos (1Co.3,23;6,19) și dă Duhul (5,5) ca o promisiune a împlinirii viitoare.
În practica bisericească. Formula folosită pentru administrarea Tainei Mirungerii: „Pecetea Darului Duhului Sfânt” se regăsește în cuvintele adresate comunității din Efes de Sfântul Pavel: „…ați fost pecetluiți cu Sfântul Duh al făgăduinței ( ), Care este arvuna moștenirii noastre…” (Ef 1, 13-14); Sensul arața că e vorba de o făgăduință specială față de cea iudaică, iudeii erau pecetluiți prin circumciziune, deci într-un chip fizic și brut, pe când creștinii, fie ei dintre iudei sau dintre păgâni, erau pecetluiți într-un chip cu totul spiritual, ca fii, în Duhul Sfânt(comp.FA 11,38).După cum se vede Sf.Pavel pune mereu în evidență deosebirea dintre imperfecțiunea legii mozaice și deplinătatea soteriologică a evangheliei. Conexiunea pe care acești termeni o stabilesc între actul de a crede, primirea Sfântului Duh și botez, subliniază aluziile baptismale care caracterizează această parte a binecuvântării. Ideea de a fi însemnați de Sfântul Duh, ,,arvuna moștenirii noastre”, apare numai în 2 Co. 1,22, ca arvună a viitoarei noastre moșteniri, pecetea Duhului face din mântuire o realitate prezentă. „Să nu întristați Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru care ați fost pecetluiți pentru ziua răscumpărării” (Ef 4,30). Creștinii cărora le erau adresate aceste cuvinte erau „pecetluiți” adică primiseră Taina Mirungerii. Din aceste texte reiese că Taina Mirungerii se săvărșea de Sfinții Apostoli prin punerea mâinilor și la un timp mai îndelungat după botez.
Episcopul Silvestru de Canev, în cartea sa de dogmatică, face o subliniere interesantă pe marginea disputelor teologice privitoare la administrarea Tainei Mirungerii de către Apostoli: „Trebuie să presupunem una din două: sau Apostolii, cum spun Faptele lor, când săvârșeau punerea mâinilor pentru pogorârea Duhului Sfânt asupra celui ce se boteza, adăugau și Mirungerea, despre care aici nu se spune nimic sau că, deși la început comunicau Sfântul Duh numai prin punerea mâinilor, totuși mai târziu, au înlocuit punerea mâinilor prin Mirungere”.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Simbolismul Celor 7 Taine Crestine (ID: 167963)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.