Sfintii Modele de Urmat In Formarea Caracterului Religios al Elevilor

Sfinții-modele de urmat

in formarea caracterului

religios al elevilor

„Sfinților mucenici care bine v-ați nevoit și v-ați încununat rugați-vă Domnului să se mântuiască sufletele voastre.

Slavă Ție Hristoase Dumnezeule, lauda Apostolilor și bucuria Mucenicilor, a căror propovăduire este Treimea cea de o ființă!”

„Doamne de n-am avea pe sfinții Tăi rugători și bunătatea Ta milostivindu-Te spre noi, cum am îndrăzni Mântuitorule a Te lăuda pe Tine pe Carele bine Te cuvintează neîncetat îngerii Știutorul inimilor, iartă sufletele noastre.”

PLANUL LUCRĂRII

Introducere

Prezentarea temei…………………………………………………………………………6

Motivele alegerii temei…………………………………………………………………6

Organizarea cercetării…………………………………………………………………..7

Obiectivele cercetării…………………………………………………………………………7

Ipoteza de lucru………………………………………………………………………………..7

Metode de cercetare…………………………………………………………………….7

Sfinții în Biserica Ortodoxă…………………………………………………………………….8

Sfinții…………………………………………………………………………………………9

Sfintele Moaște……………………………………………………………………………9

Cinstirea și cultul sfinților……………………………………………………………10

Cultul sfinților…………………………………………………………………………………10

Cinstirea sfinților……………………………………………………………………………..12

Cinstirea sfinților prin Sfintele Icoane………………………………………………..15

Formele cinstirii sfinților………………………………………………………………….16

Motive de cinstire a sfinților……………………………………………………………..19

Temeiuri dogmatice pentru cinstirea sfinților………………………………………22

Rolul sfinților în formarea comportamentului moral al elevului……….23

Sfântul Nicolae – prietenul copiilor – ………………………………………………..23

Ierarhizarea sfinților și viețile lor. Modele educaționale și vocaționale………..28

Ierarhizarea sfinților……………………………………………………………………28

Maica Domnului în cultul ortodox……………………………………………….29

Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul…………………………………………………..30

Sfântul Apostol Andrei………………………………………………………………36

Sfântul Ierarh Spiridon………………………………………………………………37

Sfânta Mare Muceniță Ecaterina…………………………………………………39

Sfânta Cuvioasa Paraschiva………………………………………………………..40

Sfinții Trei Ierarhi……………………………………………………………………..41

Sfântul Mucenic Gheorghe…………………………………………………………47

3.10. Sfinții Împărați Constantin și Elena………………………………………………………52

3.11. Sfântul Arhidiacon Ștefan…………………………………………………………………..54

3.12. Sfântul Ioan Iacob Hozevitul……………………………………………………………….56

3.13. Cuviosul Antonie cel Mare………………………………………………………………….58

3.14. Sfinții închisorilor – Aiud……………………………………………………………………59

3.15. Sfântul Serafim de Sarov…………………………………………………………………….62

3.16. Sfânta Muceniță Filofteia…………………………………………………………………….64

IV. Metodică. Realizarea unei educații religios-morale a elevilor……………..66

4.1. Realizarea unei educații religios-morale……………………………………………….66

4.2. Morala creștină – formarea deprinderilor morale……………………………………68

4.2.1. Legea morală……………………………………………………………………………….68

4.2.2. Conștiința morală…………………………………………………………………………69

4.2.3. Libertatea voinței…………………………………………………………………………71

4.3. Pedagogia urmării sfinților………………………………………………………………….72

4.3.1. Sensul vieții creștinului………………………………………………………………..72

4.3.2. Modele de viață ale sfinților………………………………………………………….72

4.4. Obiectivele procesului de învățământ……………………………………………………74

4.5. Metodologia activității didactice………………………………………………………….76

4.5.1. Definiții și metode de referină necesare………………………………………….76

4.5.2. Sistemul metodelor de învățământ în configurația actuală…………………78

4.6. Aspecte generale privind predarea-învățarea la religie……………………………80

4.6.1. Metode tradiționale……………………………………………………………………..80

4.6.2. Strategia gândirii critice……………………………………………………………….84

4.6.3. Metode de predare-învățare pentru dezvoltarea gândirii critice…………86

4.6.3.1. Metode active utilizate în evocarea cunoștințelor……………………………88

4.7. Proiectarea pedagogică……………………………………………………………………..97

4.8. Evaluarea și interpretarea rezultatelor……………………………………………….115

4.8.1. Funcțiile evaluării………………………………………………………………………115

4.8.2. Formele evaluării……………………………………………………………………….118

4.8.3. Metode și instrumente de evaluare……………………………………………….120

4.8.3.1. Metode tradiționale de evaluare………………………………………………….122

4.8.4. Teste docimologice……………………………………………………………………126

4.8.5. Metode complementare de evaluare…………………………………………….132

4.8.5.1. Observarea sistematică a activității și a comportamentului elevilor..132

4.8.5.2. Referatul…………………………………………………………………………………135

4.8.5.3. Portofoliul……………………………………………………………………………….135

4.8.5.4. Autoevaluarea………………………………………………………………………….136

4.8.6. Testul – instrument de evaluare a rezultatelor școlare…………………….139

I. INTRODUCERE

1.1. Prezentarea temei

În această lucrare pentru obținerea gradului didactic I, cu tema „Sfinții-modele de urmat în formarea caracterului religios-moral al elevilor” am încercat să analizez viețile sfinților raportate la formarea caracterului elevilor, avându-i ca modele de urmat pentru primirea unei educații religioase conforme cu credința creștin ortodoxă și punerea în practică a unor elemente de bază împrumutate, pentru formarea unui adevărat caracter religios în societate.

În lucrarea de față voi încerca să prezint măreția lui Dumnezeu văzută prin aleșii Săi- sfinții, acești oameni „îngeri în trup” numiți, care și-au cunoscut adevăratul sens al vieții, acela de a ajunge la mântuire.

Înțelepciunea, acest minunat dar cu care Dumnezeu i-a înzestrat pe sfinți, poate fi și pentru elev un element de bază în formarea caracterului său.

Ca atare, lucrarea se desfășoară pe un plan vast și complex având la bază o informație bogată privitoare la multitudinea de sfinți aflați în Biserica Ortodoxă.

1.2. Motivul alegerii temei

În Biserica Ortodoxă, Dumnezeu este prezent printre noi „transcendentul coboară la noi”, după spusele poetului Blaga. Ortodoxia are categoriile preferențiale și acestea sunt viața, pământul și firea.

Rostul Bisericii Ortodoxe este de a comunica creștinilor o existență mai adâncă, de aceea centrul ortodoxiei este Învierea lui Iisus Hristos și din această înviere iradiază spre noi lumina dumnezeirii transcendente. Ortodoxul de aceea are Biserici cu cupole rotunde deasupra capului său, așteptând aici în Biserica sa, să i se reveleze Dumnezeu de sus în jos, coboară la el divinitatea și-l înalță la grad de îndumnezeire, deoarece, pentru el Dumnezeu este aproape, nu este undeva departe. Dumnezeu a realizat prin coborârea la noi o ridicare a noastră la starea de îndumnezeire, la starea de sfinți, în care sfinții au ajuns să se hrănească cu o lumină văzută numai de ei, cu lumina care L-a învăluit pe Mântuitorul pe Muntele Taborului.

Din viețile sfinților se cuvine să se hrănească și elevii, să învețe a urma lui Hristos, a iubi Biserica și pe oameni și a cinsti Sfânta Cruce, Sfânta Liturghie și toate faptele bune.

Am ales această lucrare pentru a prezenta importanța sfinților pentru dezvoltarea caracterului religios-moral al elevilor, iar această cercetare am făcut-o pentru a-mi folosi în cadrul procesului de învățământ, respectiv la clasele I-VIII unde se învață despre sfinți, se explică și se studiază ca lecție în programa școlară (manualele școlare).

1.2.1. Ipoteza de lucru a lucrării

Sfinții- modele de urmat în formarea caracterului religios-moral al elevilor este: aprofundarea învățăturii de credință cu privire la sfințenie prin valorificarea trăirii sfinților, fiind modele pozitive în formarea conduitei morale a caracterului elevilor.

1.3. Organizarea cercetării

1.3.1 Obiectivele cercetării

să cunoască importanța studierii sfinților, avându-i ca modele de urmat în viață;

să cunoască a-i cinsti pentru viața lor sfântă pe care au avut-o pe pământ;

să știe că Însuși Dumnezeu i-a cinstit nelăsând ca trupurile lor să se descompună;

să înțeleagă că sfinții sunt mijlocitorii noștrii înaintea lui Dumnezeu;

să cunoască circumstanțele trăirii sfinților;

să recunoască importanța metodelor spirituale în formarea caracterului moral religios.

1.4. Metode de cercetare

În vederea obținerii informațiilor necesare pentru atingerea obiectivelor propuse și a testării ipotezei de lucru s-au folosit ca metode de lucru:

observația, studiul și interpretarea simbolurilor, studiul de caz, analiza documentelor și metode active;

observația sau observarea directă a realității religioase este prima metodă prin care subiectul este condus spre cunoașterea lui Dumnezeu și a sfinților; prin contemplarea creației, omul trebuie să stăruie și spre o viață religioasă morală, în care să pună pe primul plan căutarea împărăției lui Dumnezeu;

studiul și interpretarea simbolurilor este metoda prin care se transmite subiectului în mod treptat cunoștințele necesare cu ajutorul unui simbol, semn, obiect, imagine care reprezintă sau evocă o idee, o noțiune, un sentiment;

analiza documentelor care demonstrează faptul că învățătura Bisericii Ortodoxe este în conformitate cu adevărul revelat;

studiul de caz constă în analiza unui caz real, ca suport al cunoașterii inductive și bază pentrru cunoașterea deductivă;

meditația religioasă constă în reflecatrea profundă asupra unei probleme religioase pentru a se putea întări viața religioasă și credința în unicul și desăvârșitul Dumnezeu;

metode active participative specifice gândirii critice, creatoare și prin analogie.

II. SFINȚII ÎN BISERICA ORTODOXĂ

2.1. Sfinții

Sfințenia este scopul suprem al trăirii și sporirii în Hristos, iar cu ajutorul și cu harul lui Dumnezeu, omul veacului dificil în care trăim, poate și el să pătimească și să învețe cele sfinte, să se smerească, să renască și să se zidească după Dumnezeu.

Sfinții sunt nevoitorii care au intrat prin poarta cea strâmtă, purtând Crucea lui Hristos pe umeri, și, de aceea, Domnul i-a chemat pe ei la odihna paradisului. În decursul vieții lor exemplare de pe pământ, ei au reușit să depășească starea lor firească și să înlăture prăpastia care-i desparte pe oameni de lumea duhovnicească. Și ca adevărați cetățeni ai Împărăției cerurilor – săraci cu duhul și curați cu inima -, ei au asupra contemporanilor lor, mana cerească a harului.

Nu e deloc ușor să vorbești despre acești învățători ai nevoinței și ai virtuții; dimpotrivă, este nevoie de post și de rugăciune, dar mai întâi de toate de tăcere sfântă și de evlavie. Numai cu o astfel de pregătire se poate apropia omul de rând de aceste figuri sfinte ale Bisericii și de mărturia vieții lor.

Sfinții sunt vase pline de harul Preasfântului Duh. Ei ne arată că harul și minunile Celui preaînalt nu sunt de domeniul trecutului sau a fanteziei, pentru că și ei urcă pe scara lui Iacov, care unește cerul cu pământul.

Prin drgaostea lor față de Dumnezeu, prin bărbăția lor doveditoare contra păcatului, prin slujire și jertfa lor dezinteresată în slujire semenilor, sfinții au constituit și constituie pentru credincioși o înaltă școală de energie și slujire a binelui obștesc.

2.2. Sfintele moaște

Omul legat de pământ vrea întotdeauna să vadă, să pipăie, să înțeleagă mai întâi și apoi să creadă. El mereu caută să vadă minuni, să vadă ce este dincolo de mormânt. De aceea omul este permanent plin de întrebări, bătut de îndoieli, ispitit să nu creadă cu toată inima în Dumnezeu, în viața viitoare. Sfintele moaște formează un prețios dar dumnezeisec, pe care ni l-a dat Dumnezeu. Ele sunt, totodată, o puternică și convingătoare dovadă văzută a nevăzutului nostru Dumnezeu. Sfintele moaște rămân cea mai convingătoare dovadă a existenței lui Dumnezeu, a existenței sfinților, care, pentru curăția vieții lor, au primit darul nestricăciunii și al facerii de minuni în trupurile lor.

Sfintele moaște sunt, apoi, un semn al dragostei sfinților din cer pentru noi, oamenii păcătoși de pe pământ. Ne-au lăsat nouă trupurile lor sfinte și făcătoare de minuni, ca un îndemn la sfințenie și mângâiere în lupta vieții pământești, încredințându-ne că sfinții se roagă neîncetat pentru sufletele noastre.

Văzând moaște ale sfinților ne dăm seama cât de minunat au trăit ei pentru dragostea lui Hristos și părăsind lumea s-au jertfit ca niște îngeri în trup , numai în post și în rugăciune.

Sfintele moaște sunt o prezență vie și permanentă a sfinților în mijlocul nostru, o dovadă a milei lui Dumnezeu. Ele sunt mai căutate de credincioși și mai prețuite decât icoanele făcătoare de minuni. Ele au un rol duhovnicesc extins, au fost în general sub permanenta atenție și grijă a domnitorilor; dacă ne referim la cele din țara noastră. Ei le cumpărau, le răscumpărau cu bani foarte grei, le aduceau în țară, înălțau biserici în cinstea sfinților ale căror moaște le aduceau și le așezau cât mai aproape de curtea domnească, ca să le fie de ajutor în vreme de primejdie. Asemenea odoare nu puteau ajunge ușor prin mânăstiri, fiind departe de caterdrala țării.

„Suntem doctori să ne închinăm cu credință la sfintele moaște și să ne rugăm acestor sfinți să mijlocească înaintea Domnului pentru mântuirea sufletelor noastre.”

2.3. Cinstirea și cultul sfinților

2.3.1. Cultul sfinților

Cultul sfinților ocupă unul din locurile principale în viața de credință și evlavia Bisericii noastre, de aceea nu este zi a anului liturgic în care să nu fie pomeniți, trecuți spre cinstire unii sau alții dintre acei următori ai lui Hristos, nu este slujbă bisericească în care să nu fie pomeniți unii sau alții din ceata sfinților.

Pentru caracterizarea sfântului folosesc cuvântul de sinteză a unui literat: „Când încerc să strâng acest cuvânt ca să-l fac să exprime tot ce înseamnă el, îmi închipuiesc o ființă de o supunere minunată, care tremură mereu că nu face în locul și în rangul lui, puse de el cât mai jos, voia învățătorului. El știe că părăsirea de sine și încrederea sunt termenii iubirii desăvârșite și ține viața sa în planul lui Dumnezeu. Dar nimicul care e în el îl substituie Ființei care e totul. El datorează lui Hristos, care locuiește în el, dorul de a fi mântuit. Toate faptele lui sunt o rugăciune. Strălucirea simplă și curată a gândirii sale creează împrejurul lui o căldură comunicativă și pretutindeni pe unde trece se vede ce dulceață are puterea lui Dumnezeu.

Acest om, care nu trăiește decât în Duh și pentru Duh, nu e pentru aceasta mai puțin un realist. El, sfântul, e minunatul tâlcuitor al credinței, el care poate să-i îmbrățișeze proporțiile. Căci înălțat chiar de aici de jos până la Dumnezeu, el vede viața așa cum e ea, adică drept un simbol, nu-i scapă din scopurile de netradus nimic, despre care are lumini, nici din condițiile nenorocite la care e supus omul pe plan pământesc.

Acest echilibru suveran face să țâșnească energia lui la punctul și în timpul în care ea trebuie să exercite. Și tocmai aici e miracolul acestui caracter înalt ca plin de iubire și de blândețe. Duhul rămâne ferm, capul poruncește, șeful se impune în clipa în care e mișcat de duioșie, până într-atât știe de asemnea stăpânul lumii să armonizeze darurile într-un om.

Fiecare zi a sa e o biruință asupra firii proprii și fiecare biruință îl apropie de Dumnezeu. Dar orice suferință se preface în ofrandă de bucurie, un sfânt nu se refuză niciodată pe sine: e un erou al tuturor clipelor, e o ființă miraculoasă, fiindcă ajunge să se uite și e privilegiul sfântului de a rămâne o văpaie ferită de cenușe, pentru pământ. Plutarhii sunt plini de viață asupra oamenilor, ei sunt desigur, mari, dar reci. Te apropii de sfinți, ei dogoresc. E în ei un fel de viață universală care nu se mai poate stinge, care îi prelungește prin toate timpurile și-i pune în legătură cu toți oamenii. Oamenii pot evolua, un sfânt rămâne un sfânt, o forță oferită, o inimă care învață să te învingi și ce altă cucerire e ca aceea a infinitului”.

„Dumnezeu ne trimite pe plăcuții Săi care săvârșesc minuni uimitoare, pentru ca noi și mai vârtos să-L urmăm pe Creator, precum L-au urmat acești oameni sfinți. Ei au privit doar înainte, spre lumina dumnezeiască, lăsând în urmă tot ceea ce ne îndepărtează de Dumnezeu și aspirând din toată inima și din toată ființa către Creatorul pentru a dobândi plinătatea vieții. Aici, viața noastră pământească este atinsă de moarte, iar plinătatea vieții o putem dobândi doar în veacul ce va să vină. Însă începutul trebuie neapărat să fie făcut aici.”

Prin dragostea lor față de Dumnezeu, prin bărbăția lor doveditoare contra păcatului, prin slujire și jertfa lor dezinteresată în slujba oamenilor, sfinții au constituit și constituie pentru credincioși o înaltă școală de energie și slujire a binelui obștesc.

2.3.2. Cinstirea sfinților

„Celor aleși ai lui Dumnezeu Tuturor Sfinților, care din veac au strălucit în toată lumea și au primit în cer cununi de slavă, cântare de laudă aducem. Și ca cei ce aveți îndrăzneală către Dumnezeu, din toate nevoile sloboziți-ne pe noi, ce să grăim către voi: „Bucurați-vă, Sfinților toți, rugători fierbinți către Dumnezeu pentru toată lumea!”

Sfinții merită cinstire pentru că sunt culmile, piscurile strălucitoare ale umanității, care au izbutit să se apropie de cer mai mult decât ceilalți oameni. Sunt tot ce a putut produce omenirea mai curat, mai eroic.

Pentru a ajunge sfânt nu este de ajuns să ai o credință simplă fără un efort maxim de a te înălța către Dumnezeu. Biserica Ortodoxă nu declară sfinți sau mai bine zis nu „ beatifică ”, sfinții se deovedesc cum că sunt sfinți prin care cineva nu poate să fie sigur că este sfânt. Dumnezeu dovedește că un om este sfânt prin acele condiții care arată siguranța sfințeniei.

„Biserica cinstește și moaștele sfinților, cinstindu-i prin aceasta pe ei înșiși, întru-cât oamenii se pun și prin ele în legătură cu ei. Faptul menținerii osemintelor lor în stare de nestricăciune este o arvună a viitoarei incoruptibilități a trupurilor întregi după înviere și deplina lor îndumnezeire. Ele se mențin nestricate, pentru că în ele se menține o putere dumnezeiască din vremea când trupurile lor erau unite cu sufletul. Ba mai mult, asupra lor se prelungește starea de îndumnezeire accentuată a sufletelor din starea actuală… Moaștele sunt astfel o anticipare a trupului pnevmatizat de după înviere.”

Cele cinci condiții pentru a fi sfânt cu siguranță în ortodoxie sunt:

Credința ortodoxă. Fără această credință nu se poate ajunge sfânt, trebuie să fie izvorul curat al credinței, pentru ca harul să poată lucra prin cele șapte Sfinte Taine la îndumnezeirea omului.

Sfântul face minuni încă de pe când este în viață. Deci a doua condiție a sfințeniei este săvârșirea de fapte minunate încă din această viață, aici în lume. Și acest lucru s-a văzut la mulți sfinți ai Bisericii noastre.

Sfintele Moaște rămase întregi după moarte. Trupul rămâne neputrezit după moarte, dar fără a fi conservat sau îmbălsămat. Trupul rămâne neatins de stricăciune și altă condiție e să scoată trupul miros plăcut. Trupul mort nu este urât, ci are un aspec atrăgător.

Să facă minuni după moarte acest sfânt prin trupul neputrezit. Fiind trupul de aici de jos neputrezit în legătură cu sufletul sfântului, care este în cer și în maximă îndumnezeire, starea sufletului se revarsă asupra trupului și îi dă puteri de vindecare. Și dacă i te adresezi cu rugăciuni unui sfânt, el te ajută în nevoia în care ești.

Faima sfințeniei în Biserică. Trebuie să se răspândească pretutindeni această stare de a face minuni a sfântului, trebuie să se vadă în întreaga Biserică cum că este sfânt.

Cine îndeplinește aceste condiții pentru a ajunge sfânt, acela este sfânt cu adevărat, adică sfânt sigur, având dovezi concrete despre sfințenia celui ce a trăit. Sfântul se bucură în cer de fericirea deplină și din această stare el mijlocește pentru cei de jos din lume.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos vorbește referitor la sfinți: „Voi prietenii Mei sunteți, de veți face câte vă poruncesc” (Ioan, 15,14). În această calitate sfinții sunt mari binefăcători ai oamenilor prin rugăciunile și mijlocirile săvârșite pentru noi la Dumnezeu: Căci precum și piscul, deși e aproape de cer rămâne totuși legat de masivul muntos din care se înalță, tot așa și sfinții rămân legați, prin iubire, și de noi oamenii, care facem parte din aceeași Biserică a lui Hristos.

Și dacă oamenii la iubire răspund cu recunoștință, și la binefacere cu cinstire, dacă chiar împotrivitorii cinstirii sfinților își au totuși (sfinții) lor pe care îi cinstesc în anumite zile, cu atât mai vârtos se cuvine ca noi creștinii ortodocși să ne cinstim sfinții care nu sunt niște oameni simpli ca și conducătorii sectarilor pe care aceștia îi cinstesc, ci sunt supra oameni și modele de sfințenie și mijlocitori la Dumnezeu pentru noi.

Așa ne îndeamnă să facem și Sfantul Ioan Damaschinul, zicând: „Cât de mult trebuie să te ostenești ca să găsești un sprijinitor care să te prezinte împăratului celui muritor și să pună pe lângă el un cuvânt pentru tine! Dar nu trebuiesc oare cinstiți apărătorii, care se roagă lui Dumnezeu pentru noi?” Deci dacă ne cinstim morții, dacă ne cinstim eroii, cu atât mai multă cinstire merită sfinții. Aceasta ne-o spune inima noastră care nu poate să răspundă la binefacere cu ingratitudine. În Sfânta Scriptură sunt dovezi pentru această învățătură a Bisericii noastre. Astfel citim că Obadia dregătorul regelui Ahab a căzut cu fața la pământ înaintea proorocului Ilie (3 Imp. 18, 7), iar locuitorii din Ierihon s-au închinat lui Elisei cu fața până la pământ (4 Imp. 2, 15). Dacă în Vechiul Testament cinstirea se dădea nu numai oamenilor drepți, ci se arăta și print-o deosebită îngrijire a mormintelor proorocilor (Matei 25, 29) cu atât mai mult în Noul Testament se cere această cinstire, dacă avem în vedere că Sfinții creștinismului, având puterea harului lui Hristos, au realizat drepții dinaintea venirii lui Hristos. Așa pretinde Sfântul Apostol când zice: „Slavă și cinste tot celui ce face binele” (Rom. 2, 10). Iar pe tesaloniceni îi îndeamnă zicând: „Și vă rugăm fraților să cinstiți pe cei ce se cinstesc pentru voi și pentru cei ce vă învață pe voi” (I Tes. 5, 12). Apoi evreilor le scrie: „Aduceți-vă aminte de mai marii voștri, care au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu și privind la sfârșitul vieții lor, să le urmați credința” (Evrei 13, 7). Deci este un lucru clar că și Sfânta Scriptură pretinde de la noi cinstirea sfinților.

Bisericile ridicate în numele sfinților, icoanele, slujbele și cântările liturgice, sinaxarele, panegiricile, care le proslăvesc virtuțile, constituie atâtea dovezi despre dragostea și cinstirea cu care comunitatea credincioșilor au înțeles să-i încurajeze și să le perpetueze amintirea.

Referindu-se la cultul sfinților, cartea de bază a Bisericii noastre „Mărturisirea Ortodoxă”: noi chemăm pe sfinții mijlocitori către Dumnezeu, ca ei să-L roage pentru noi și îi chemăm pe ei, nu ca pe niște dumnezei, ci ca prieteni ai lui Dumnezeu căruia îi slujesc și pe care Îl măresc și I se închină.

Slujba prin care Biserica invocă pe sfinți în chip deosebit se numește Acatist. În Acatist, mijlocirea sfinților în cer prin rugăciune către Dumnezeu pentru cei de pe pământ din Biserica luptătoare este mai vie, puternică și eficientă. Cultul acesta ne integrează în comuniune cu ei, ne arată dependența noastră de ei și prin ei de Dumnezeu, care face minuni și se preamărește prin ei.

Mijlocirea sfinților în cer pentru noi este admirabil redată în toate cântările folosite în cadrul laudelor. Astfel în tropare: „Întru tine, Maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; căci luând Crucea, ai urmat lui Hristos; și luptând ai învățat să nu se uite la trup, că este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii împreună se bucură, cuvioasă Paraschiva, duhul tău.

„Și părtaș obiceiurilor și următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învățând și cu credință răbdând până la sânge, sfințite Mucenice Dimitrie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre”.

„Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate, părinte Ierarhe Nicoale, roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre”.

„Apostole Sfinte Pavele, roagă pe milostivul Dumnezeu ca să dăruiască iertare de greșeli sufletelor noastre”.

„Prăznuind pomenirea proorocului Tău, Ioan, Doamne, printr-însul Te rugăm, mântuiește sufletele noastre”.

În Sinaxar se înfățișează pe scurt viața Sfântului. Citirea Sinaxarului în cadrul slujbei are ca scop să pună înaintea credincioșilor viața îmbunătățită a Sfântului pentru a fi cunoscută și imitată de ei. Prin panegeric se dă relief virtuților caracteristice ale Sfântului în scopul de a-i îndupleca voința ascultătorilor ca să le reproducă în viața lor.

Cinstindu-i pe sfinți, noi nu îi îndumnezeim. Căci este o mare deosebire între adorarea ce se cuvine lui Dumnezeu și între cinstirea ce o datorăm sfinților. Mai mult, chiar și Sfintei Fecioarei Maria i se cuvine o cinste mai mare, ei și celorlalți sfinți. Dacă cinstirea sfinților se cheamă venerare, cinstirea Născătoarei de Dumnezeu se numește supravenerare.

Într-adevăr Sfânta Fecioară e numită în Irmos: „Mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii”. Și sfinții au cinstit-o.

Prin praznice și rugăciunile noastre să cinstim pe sfinți, căci prin acestea se cinstește mai ales Dumnezeu. Să le ridicăm stâlpi și icoane însuflețite ale lor. Și privindu-le traiul acestora, să le urmăm credința (Evrei 13, 7) dragostea, nădejdea, zelul, viața, stăruința în suferințe, răbdarea până la sânge, ca să avem părtășie cu ei și la cununile slavei.

2.3.3. Cinstirea sfinților prin sfintele icoane

Despre sfintele icoane s-au spus multe, de către teologi și s-au scris volume întregi. Înaintașii și Sfinții Părinți au vorbit despre rolul lor duhovnicesc și dogmatic în același trup și ne-au învățat să ne închinăm la sfintele icoane, ca la înșiși sfinții care sunt închipuiți pe ele.

Mulți consideră sfintele icoane mai mult ca valori artistice și istorice, decât ca obiecte purtătoare de har și sfințenie. Ei admiră îndeosebi vechimea, culorile și arta cu care sunt lucrate. Dar nu surprind, nu simt duhul care vibrează și se transmite prin sfintele icoane.

Prin intermediul sfintelor icoane, noi suntem în comuniune cu Hristos, cu Maica Domnului și cu toți sfinții, prin sfânta rugăciune. Prin icoane întreținem un continuu dialog cu Făcătorul cerului și al pământului și cu sfinții. „Este destul numai să vezi o sfântă icoană, să îngenunchezi în fața ei, că te înalți imediat, fără nici un efort, cu mintea la Hristos. Desigur ne putem ruga și fără sfinte icoane, dar creștinul obișnuit își adună mintea cel mai ușor și intră în atmosfera rugăciunii, stând în fața unei icoane. Atunci simte imediat harul Duhului Sfânt în inima sa, simte o prezență divină continuă, o căldură și încredere duhovnicească, pe care mult

mai greu l-ar simți rugându-se fără o icoană în față.

Cuvioșii, sfinții și pustnicii cei mari se rugau și fără icoane și se aprindeau de căldura duhului ca focul. Dar nu era sihastru în pustie care să nu aibă în chilia sa cel puțin icoana Mântuitorului, a Maicii Domnului și Sfânta Cruce.

Sfintele icoane au rolul de a ne îndemna către Hristos, a ne aduce o predispoziție spre sfânta rugăciune, spre menținerea unei atmosfere de sfințire și de trăire a rugăciunii. Icoanele sunt un nesecat izvor de rugăciune vie.

Sfintele icoane scurtează calea dintre cer și pământ, întreține un dialog între Dumnezeu și om, urcă pe om spre cer, după măsura smereniei lui și coboară pe Dumnezeu spre pământ, după dragostea nemăsurată a Lui. Când Ștefan cel Mare mergea la luptă, purta permanent pe pieptul său – sub tunică – o sfântă icoană „Deisis” cu chipul Mântuitorului, al Maicii Domnului și al Sfântului Ioan Botezătorul, cu credința că în bătălie nu-l va lovi o mână dușmană. El era încredințat că împreună cu icoana, era alături de el și Însuși Hristos cu sfinții Lui.

Sfintele icoane păstrează și întrețin evlavia în cultul nostru ortodox, fiind profund legate de credința, cultul și inimile noastre.

2.3.4. Formele cinstirii sfinților

Sfinții sunt persoane care prin viața lor curată, prin credință, prin evlavie, prin jertfa lor au plăcut lui Dumnezeu și ne ajută pe drumul mântuirii. Ei sunt prietenii lui Dumnezeu, fii și moștenitori ai lui Dumnezeu, după cum zice Ioan Teologul și Evanghelistul: „Toți când L-am primit, le-a dat putere să ajungă copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12), iar Domnul în Sfintele Evanghelii le zice Apostolilor: „Voi sunteți prietenii Lui. Nu vă mai numesc robi, căci robul nu știe ce face Domnul lui” (Ioan, 15, 14-15).

Sfinții au stăpânit peste patimi și au păzit nefalsificată asemănarea cu chipul dumnezeiesc potrivit căreia au fost creați, căci se numește și icoana împăratului – împărat – și pentru că sunt uniți cu Dumnezeu după voință și l-au primit locuitor înlăuntrul lor, iar prin participarea la el au devenit prin har ceea ce este prin fire.

Sfinții au ajuns în locuri curate ale lui Dumnezeu „Voi locui și voi umbla întru ei, spune Dumnezeu și voi fi lor Dumnezeu” (II Cor. 6, 26; 12-13). În Sfânta Scriptură spune: „Sufletele drepților sunt în mâna lui Dumnezeu și nu se va atinge de ele moartea (Înțelepciunea lui Solomon 3, 1).

Cultul sfinților cuprinde trei momente principale poruncite de Biserică: venerarea lor, invocarea lor și imitarea lor.

Una din cele mai vechi scrieri martirice face deosebire între închinarea adusă creaturii și cea adusă Creatorului; „Noi ne închinăm lui Hristos” pentru că El e Fiul lui Dumnezeu, cât despre martiri care sunt ucenici și imitatori lui Dumnezeu le mărturisim iubirea celor ce li se cade, din pricină fără seama pe care-am adus-o Împăratului lor. Cinstirea lui Dumnezeu este denumită adorare, cultul sfinților se cheamă venerare, iar al Preacuratei supravenerare. Adorarea e determinată de suveranitate și o sfințenie prin participare, de o sfințenie relativă dobândită printr-un ajutor din afară.

Pe Dumnezeu îl adorăm pentru sfințenia care-I aparține, pe când martirii, mărturistorii, credincioșii sunt cinstiți doar pentru puterea care lucrează prin ei și care vin din afară de la Dumnezeu.

O primă formă de venerare este instituirea de sărbători individuale ca: Sfânta Cuvioasa Parascheva, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul sau un grup de sfinți: Sfinții Trei Ierarhi Vasile, Grigorie și Ioan, Sfinții Împărați Constantin și Elena, etc.

Numele sfinților se pomenesc la sfârșitul sfintei Liturghii, al Vecerniei, al Utreniei când preotul dă binecuvântarea ca Dumnezeu pentru rugăciunile acestor sfinți pomeniți să ne ajute. Mai primesc o cinstire individuală, sfinții la Sfânta Liturghie, la Proscomidie, când se scot miride pentru cele nouă cete de sfinți, apoi după sfințirea darurilor când se pomenesc: Sfântul Ioan proorocul, Sfinții Apostoli, etc.

A doua modalitate de cinstire a sfinților este invocarea lor. Convingerea că ei sunt bineplăcuți lui Dumnezeu ne îndeamnă să ne îndreptăm către ei, cerându-le ca la rugăciunile noastre către Dumnezeu ei să adauge pe ale lor în scopul de a-L îndupleca să reverse asupra noastră Harurile Sale. Sfinții nu ne ajută prin propria lor putere; ci Dumnezeu lucrează la mijlocirile lor, care e Stăpânul tuturor.

Mijlocirea este de două feluri: a) mijlocirea către Dumnezeu adusă de Mântuitorul care prin jertfa Sa ne-a împăcat cu Dumnezeu numită mântuire obiectivă; b) mijlocirea adusă pentru toți oamenii și însușirea meritelor mântuitoare de către fiecare individ în parte, prin credință, evlavie și fapte bune numită mântuire subiectivă. Ea se însușește prin botez și efort personal. În mărturisirea subiectivă noi cerem ajutor sfinților să ne ajute prin rugăciunile lor către Dumnezeu. Și Sfântul Apostol Iacov spune: „Rugați-vă unul pentru altul, ca să vindecați, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov 5, 16).

Apostolii se rugau și mijloceau întotdeauna pentru credincioși (II Tesaloniceni 1, 11; Filip I 3-4; Fapte 7, 59-60).

Chiar și în Vechiul Testament se mijlocea pentru semeni: Avraam s-a rugat pentru Abimelec (Fac. 20, 17). În Apocalipsă se zice: „Și când a luat cartea, cele patru ființe și cei douăzeci și patru de bătrâni au căzut înaintea mielului, având fiecare alăută și cupe de aur pline cu tămâie care sunt rugăciunile sfinților” (Apocalipsa 5, 8). Rugăciunile sfinților sunt dese la Dumnezeu, iar sfinții nu se roagă numai pentru ei, ci și pentru oameni.

Închinarea și rugăciunea adusă sfinților are două forme:

Închinarea sau rugăciunea către Dumnezeu „Domnului Dumnezeului tău să te inchini” (Matei 4, 10) este o închinare desăvârșită absolută.

Închinarea sau cinstirea sfinților este o închinare relativă pe care o adresăm sfinților pentru că ei sunt ființe mărginite ca și noi. Gestul este același când ne închinăm lui Dumnezeu și ne rugăm sfinților, dar sentimentul interior este altul. Noi ne închinăm la sfinți și la îngeri ca și la Dumnezeu. Însă ea este o venerare, lui Dumnezeu ne închinăm și Îi slujim cu desăvârșire.

Ultima formă de cinstire adusă sfinților este imitarea pildei Iov, fiindcă sunt modele unice pentru omenirea ce trebuie renăscută de sus.

Acesta este principalul lucru pe care Biserica îl urmărește prin cultul sfinților: anume să înfățișeze pilde vrednice de urmat, exemple după care ei să își modeleze propria viață. Unii sfinți sunt traumaturgi. Aici însă esențialul nu este traumaturgia, ci credința, nădejdea, dragostea dezinteresată față de Dumnezeu și de semeni. Aceste virtuți se dobândesc doar cu ajutorul lui Dumnezeu de către credincioși.

„Nu pentru dragoste trupească lăudăm pe sfinți sau îi pictăm ci pentru că noi vrem să avem spre imitare virtuțile lor „ (hotărârea sinodului ecumenic 787).

„Rugăciunea dreptului pentru noi, zice Sfântul Ioan Mărturisitorul este lucrătoare atunci când o sprijinim prin virtuțile noastre”.

Toți Sfinții Părinți arată temeincia cinstirii sfinților. Amintim în continuare pe Sfântul Iustin Martirul, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ambrozie, Sfântul Ioan Damaschinul. Ea a fost confirmată și de sinoadele ecumenice (sin. VII ecumenic 787) și de sinoadele Bisericii ortodoxe de la Iași (1642) și de la Ierusalim (1676).

Sinodul IV ecumenic, pe temeiul practicii dintotdeauna, a învățat să cinstim pe cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, pe sfintele puteri îngerești, pe Apostoli, prooroci, martiri, pe Sfinții Părinți, purtători de Dumnezeu și pe toți bărbații cei sfinți și să cerem mijlocirea lor.

„Minunat este Dumnezeu întru sfinții Lui ”, spune psalmistul David 67, 36.

„Lăudați pe Domnul întru sfinții Lui” (Ps. 150)

2.3.5. Motive de cinstire a sfinților

Biserica din începuturile ei au cinstit pe sfinți și i-a invocat în rugăciunile ei, i-a sărbătorit și pomenit prin laude și cântări proslăvindu-le virtuțiile și dându-i de exemplu spre urmare creștinilor.

Cinstim pe sfinți, cinstim indirect pe Dumnezeu: „Cine vă primește pe voi, pe Mine Mă primește, și cine Mă primește pe Mine primește pe cel ce M-a trimis pe Mine” (Matei 10, 40). Sfinții sunt numiți: Prieteni ai lui Dumnezeu „Voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ceea ce vă poruncesc” (Ioan 15, 14 și Iacov 2, 23) și casnici ai Lui: „Deci dar, nu mai sunteți străini și locuitori vremelnici, ci sunteți împreună cetățeni cu sfinții și casnici ai lui Dumnezeu” (Efeseni 2, 19), sfinții sunt proslăviți de Dumnezeu în ceruri „Căci nici să moară nu mai pot, căci sunt la fel cu îngerii și sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii” (Luca 20, 36). Sfinții sunt numiți judecătorii lumii „Oare nu știți că sfinții vor judeca lumea?” (I Corinteni 6, 2) și în alt loc zice: „Adevărat zic vouă că voi cei care Mi-ați urmat Mie, la nașterea din nou a lumii, când fiul omului va ședea și voi pe doisprezece tronuri judecând cele doisprezece seminții ale lui Israel” (Matei 19, 28).

Sfinții încă de pe pământ aveau darul prorociei, aveau proorocia lui Elisei asupra lui Ghehazi: „Când însă a venit și s-a arătat stăpânului său, Elisei i-a zis: De unde vii, Ghehazi? Și el a răspuns: Robul tău nu a fost nicăieri Iar Elisei i-a zis: Au doar inima mea nu te-a întovărășit când omul acela s-a dat jos din căruță și a venit în întâmpinaea ta? Este timpul oare să iau argint și haine, măslini și vii, vite mari sau mărunte, robi sau roabe? Să se lipsească doar lepra lui Neeman de tine și de urmașii tăi în veci!. Și a ieșit Ghehazi de la Elisei alb de lepră ca zăpada. (IV Regi 5, 25-27).

Sfinții încă din viață se roagă pentru oameni. În Vechiul Testament sunt cazuri unde cei drepți intervin la Dumnezeu rugându-se pentru necazurile semenilor lor. Astfel avem cazul lui Avraam când se roagă lui Dumnezeu și vindecă pe Abimelec și soția lui și roabele lui (Facere 20, 17-18).

Dreptul Iov se roagă pentru voi „…Din dragoste pentru el, voi fi îngăduitor, ca să nu Mă port cu voi după nebunia voastră, întru-cât n-ați vorbit despre Mine așa de drept cum a vorbit robul Meu Iov” (Iov 42, 8).

De aici se vede doar că sfinții au posibilitatea să mijlocească la Dumnezeu cele spre mântuirea noastră, precum și faptul că ei și în viață, cât și după moarte se roagă în cer pentru cei de pe pământ, mijlocind pentru ei cele spre folos după cum sunt scrise în Sfânta Scriptură: „Acesta este iubitorul de frați, proorocul lui Dumnezeu, Ieremia, care mult se roagă pentru popor și pentru sfânta cetate” (II Macabei 15, 14) și Daniel se roagă lui Dumnezeu prin vedenie: Daniele, om plăcut al lui Dumnezeu, ia aminte la cuvintele pe care ți le spun ție și stai drept , că acum sunt trimis către tine (Daniel 10, 12), „Îți voi vesti ție ceea ce este scris în cartea adevărului. Nimeni nu poate să mă ajute mai bine la aceasta decât Mihail, îngerul vostru păzitor” (Daniel 10, 21).

De asemenea Dumnezeu trimite pe îngerii Săi în mijlocul celor ce se roagă lui: „…Acela v-a trimite pe îngerul Său înaintea ta și vei lua femeia feciorului meu de acolo” (Facere 24, 7).

Dumnezeu trimite pe îngerul Său la Daniel care îl scapă din gura leilor: „Dumnezeu a trimis pe îngerul Său și a astupat gura leilor și ei nu mi-au făcut nici un rău, pentru că am fost găsit nevinovat înaintea Lui, precum și în fața ta, rege, n-am făcut nici un rău” (Daniel 6, 23).

Apostolul Pavel ne arată că îngerii sunt slujitorii lui Dumnezeu, pe care El îi trimite spre ajutor celor ce vor să moștenească mântuirea. „Îngerii oare nu sunt toți duhuri slujitoare, trimise ca să slujească, pentru cei ce vor fi moștenitorii mântuirii?” (Epistola către evrei a Sfântului Apostol Pavel 1, 14).

Cine primește pe sfinți Îl primește pe Hristos: „Cine vă primește pe voi pe Mine mă primește, și cine Mă primește pe Mine, primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine” (Matei 10, 40).

Sfinții pot să mijlocească la Dumnezeu ca niște prieteni ai Săi (Iov 15, 14) ca niște iubiți ai lui Dumnezeu (Daniel 10, 19) și ca niște casnici ai lui Dumnezeu (Efeseni 2, 19).

Sfântul Petru a făgăduit creștinilor că după plecarea sa dintre ei se va ruga pentru ei „Fiindcă știu că degrabă voi lepăda cortul acesta, precum mi-a arătat Domnul nostru Iisus Hristos. Dar mă voi sili ca și după plecarea mea să vă amintiți necontenit de acestea” (II Petru 1, 14-15). Însuși Duhul Sfânt ne îndeamnă să lăudăm pe Dumnezeu prin sfinții Lui zicând: „Lăudați pe Domnul întru sfinții Lui” (Psalmi 150, 1).

Noi când cerem ajutorul și mijlocirea sfinților și a îngerilor în rugăciuni Îl slăvim tot pe Dumnezeu, deoarece și sfinții la rândul lor duc cererile și rugăciunile noastre, împreună cu rugăciunile lor, la Dumnezeu(Faptele 9, 32-42; 20, 9-12; 28, 3-9).

Sfinții sunt cinstiți și pentru faptul că ei servesc ca exemplu de viață creștinilor dintotdeauna: „Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu, priviți cu luare-aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința” (Evrei 13, 7).

Pentru toate momentele arătate, Biserica cinstește pe sfinți. De altfel, ei au fost cinstiți atât în Vechiul Testament cât și în Noul Testament. Astfel Iosua s-a proslăvit în fața îngerului lui Dumnezeu (Iosua 5, 14-15), Ilie și Elisei au fost venerați (III Regi 18, 7; IV Regi 4, 37). Și astfel Sfântul Apostol Pavel a fost cinstit de temincerul din Filipi (Fapte 16, 29). Putem spune că atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament avem cazuri concrete de adevărați sfinți, iar Mântuitorul Hristos ne arată că ei trebuie cinstiți „Cine vă primește pe voi pe Mine Mă primește, și cine Mă primește pe Mine primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine” (Ioan 10, 40).

Sfințenia este desăvârșită în starea harică. Ea poate avea diferite trepte aici pe pământ, după care și credincioșii se bucură în cer de o apropiere mai mare sau mai mică de tronul Celui Prea Înalt „În casa Tatălui sunt locașuri multe” (Ioan 14, 2). Astfel, creștinul poate fi ridicat până la starea denumită de Sfinții Părinți „îndumnezeire”, adică o stare de „curăție” și de intensificare duhovnicească înălțate la maximum. Creștinul devenit astfel un „alter hristus” se face „purtător de Hristos, de duh, de Dumnezeu”. Însuși trupul lui e spiritualizat la maximum: ființa lui reflectează frumusețea duhovnicească lăuntrică, o atmosferă de curăție, pace și siguranță, de copil dăruit cu totul „brațelor pământești” domnește împrejurul lui.

Viața lui e un lanț nesfârșit de minuni lăuntrice, spirituale și se învrednicește adeseori și de darul facerii de minuni vizibile în lumea exterioară, așa încât prin el se proslăvește puterea lui Dumnezeu. Adeseori, această viață trăită pe culmile duhovniciei se încheie cu o moarte martirică. Dar, deși morți, sfinții ne grăiesc dea pururi, prezența lor nu se sfârșește cu moartea trupească, dimpotrivă adesea ea este amplificată de sfârșitul lor, împlinindu-se astfel cuvântul scripturistic: „Pomenirea dreptului va fi veșnică”. Sfinții au fost întotdeauna pomeniți de creștini cu cinste și cu evlavie. Creștinii au cinstit în ei realizarea a tot ce e bun, frumos și sfânt, de care se poate învrednici omul, au cinstit în ei pe semenii lor, care s-au nevoit să dobândească viața dăruind-o și să se preamărească, smerindu-se li s-au închinat ca unora care s-au înălțat până în pragul cerurilor, câștigând asemănarea cu Dumnezeu, manifestându-se spre lauda Lui, făcându-se lumina lumii, sarea pământului și cetate pe munte.

Manifestarea în afară, minuni, moaște nestricăcioase și ajutorarea fraților de pe pământ au format semnele dumnezeiești, pe care Biserica le-a socotit suficiente ca mărturii ale Marei Prezențe. Biserica le-a înregistrat întâi în conștiința ei și apoi, a purces la canonizarea vasului prea ales al harului dumnezeiesc sau l-a recunoscut ca atare fără o precizare specială în profeți, apostoli, martiri, dascăli, călugări, ierarhi, soldați, regi, învățați, ciobani, etc. Biserica cinstește sfinții prin recunoștința pe care le-o datorează cei de pe pământ. Biserica de pe pământ este „Biserica luptătoare”, iar a drepților din cer este „Biserica biruitoare”.

Între acestea este o legătură a iubirii, formând împreună trupul tainic al Domnului. Iată motivele pentru care Bisrica noastră cinstește sfinții:

Pentru că sunt ucenici ai Domnului în care sfințenia lui Hristos strălucește cu putere alături de îngeri, ei sunt ființele cerești cele mai apropiate de Dumnezeu, de izvorul vieții noastre și în această ipoteză se roagă lui Dumnzeu pentru noi, ne mijlocesc har mântuitor după cum ne arată Sfânta Scriptură (II Macabei 15, 12).

Prin sfinți preamărim pe însuși Dumnezeu. Această preamărire se realizează nu numai prin imne, prin sfinte slujbe, ci și prin viața practică a credincioșilor Săi.

2.3.6.Temeiuri dogmatice pentru cinstirea sfinților

Atât îngerii cât și sfinții intervin pentru credincioși, lucru arătat clar de Sfânta Scriptură. Astfel în epistola către evrei, îngerii sunt numiți „duhuri slujitoare trimși ca să slujească pe cei ce vor fi moștenitorii mântuirii (1, 14). Când te rugai tu și nora ta…eu duceam pomenirea rugăciunii voastre înaintea celui Sfânt (Tobit 12, 12). „Și fumul tămâiei s-a suit din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinților” (Apocalipsa 8, 4). Îngerii sunt obiect al cinstirii: „Și eu Ioan…am căzut să mă închin înaintea picioarelor îngerului…” (Apocalipsa 22, 8). Deci atât îngerii cât și sfinții se interesează de semenii lor de aici, ba încă și în măsură mai mare sfinții, întru-cât prin fire sunt mai apropiați de noi.

Sfinții nu fac altceva decât să imite Mântuitorul care, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel, se roagă pentru noi (Romani 8, 34). Biserica nu urmărește altceva prin cultul sfinților decât realizarea lui Dumnezeu, care se realizează numai prin imne, prin slujbe, prin rugăciuni, dar și prin viața practică a credincioșilor ei. Astfel credincioșii căutând să imite viața sfinților vor ajunge mai ușor la țelul suprem: mântuirea sufletului, dobândind viața veșnică. Exemplul viu este cel mai bun mijloc pentru educația credinicioșilor pentru că:

Exemplul dovedește că învățătura propovăduită poate fi pusă efectiv în practică.

Învățătura transmisă nu numai pe cale de cuvânt, dar și prin exemplu e percepută de către ascultători nu numai auditiv, nu numai intelectual, dar și emotiv. Intuirea unui exemplu o facem nu numai cu participarea minții, dar și cu vibrația inimii, cu participarea vie a simțirii.

Lucrul acesta este de mare importanță fiindcă, se știe, o idee, o învățătură, asociată cu un sentiment viu, are mult mai multe șanse de a fi transpusă în practică, întrucât sentimentul poate converti ideea în idee – forță, iar ideea – forță declanșează mai ușor voința în direcția ideii respective. (37)

Prin instincte există și acela al imitației. Înfățișarea învățăturii pe cale, de exemplu, pune în lucrare instinctul imitației la credincioși, care ajutați de acest instinct, își vor putea adapta mai ușor viața la cerințele înaltelor comandamente creștine. (38)

Principalul exemplu de care se servește Biserica pentru educarea voinței credincioșilor este exemplul inegalabil al Mântuitorului Iisus Hrisos însuși. Dar pe lângă acesta, Biserica valorifică și exemplele date de sfinți. Desigur ar fi unele ezitări când ar fi vorba de imitarea Mântuitorului – El fiind și Dumnezeu, dar când e vorba de imitarea sfinților orice evitare nu mai poate găsi vreun sprijin. (39) Dacă sfinții, oameni ca și noi au practicat integral și perseverent învățătura creștină, apoi prin aceasta s-a făcut dovada definitivă că orice credincios se poate călăuzi în viața lui de toate zilele după învățătura evangheliei.

Prin mijlocirea sfinților, Dumnezeu primește mai ușor rugăciunile noastre (Romani 8, 34; Timotei 2, 5-6; Evrei 7, 25), dar în sens strict, unul este Mijlocitorul Omul – Dumnezeu Iisus Hristos (I Regi 4, 5; Fapte 6, 1-11).

Că ei pot să mijlocească reiese din faptul că ei vor judeca lumea la sfârșitul veacurilor (I Corinteni 6, 2) și că sunt numiți „prieteni ai lui Dumnezeu” (Psalmul 138, 17; Ioan 4, 14; Efeseni 2, 19).

Noi știm că dacă cineva dintre noi cade, cade singur, dar nimeni nu se mântuiește singur. Cel ce se mântuiește în Biserică, se mântuiește și în unire cu celelalte membre ale sale. Dacă crezi, ești în comuniunea credinței; dacă iubești ești în împărăția iubirii; dacă te rogi, ești în comuniunea rugăciunii. De aceea nimeni nu se poate sprijini pe propria-i rugăciune ci fiecare, rugându-se cere mijlocirea întregii Biserici; nu doar că se îndoiește de mijlocirea unicului Mijlocitor Iisus Hristos și cu convingerea că toată Biserica e în nesfârșită rugăciune pentru membrele sale. Se roagă pentru noi toți îngerii și apostolii, martirii și patriarhii, dar mai presus de toți, Maica Domnului nostru și această sfântă unire este cu adevărat a Bisericii.

Și dimpotrivă cei care înlătură cinstirea sfinților, suferă o mare pagubă duhovnicească din această pricină, deși rămân cu Hristos pierd raportul lor drept cu El, ei sunt sortiți să rămână din punct de vedere duhovnicesc fără familie, fără neam, fără casă, fără părinți și frați în Hristos. Ei străbat singuri calea mântuirii, fiecare pentru sine, fără să caute exemple și fără să cunoască împărtășirea cu alții. (40)

2.4 Rolul Sfinților în formarea comportamentului elevilor

2.4.1 Sfântul Nicolae – prietenii copiilor –

Viața și minunile Sfântului Nicolae

Sfântul Ierarh Nicolae, Arhiepiscop al Mirei Lichiei, este unul dintre cei mai mari sfinți ai Bisericii lui Hristos, fiind venerat pretutindeni. Mii de biserici sunt construite în numele lui, milioane de oamnei poartă numele marelui ierarh, multe categorii sociale sau profesionale îl au ca protector, iar copiii îl cunosc ca prieten al lor, care vine în fiecare an și le aduce daruri și bucurie în suflet.

S-a născut în Patara, în Asia Mică, în jurul anului 250 d. Hr. din părinți cinstiți și de neam bun, dreptcredincioși și bogați. Tatăl său se chema Teofan, iar maica sa Nona. L-au numit pe fiul lor Nicolae, care se tâlcuiește „biruitor de popor” și cu adevărat s-a arătat biruitor al răutății.

Tradiția creștină iconografică înfățișează nașterea pruncului Nicolae astfel: „Casă și într-însa iatac cu perdele, și în iatac mama sfântului, culcată într-o rână în pat și rezemată pe pernă; și mai încolo două fete aduc bucate; și iar mai încolo o femeie bătrână scaldă pruncul. Și iarăși pruncul în leagăn lângă mamă-sa; și tatăl sfântului stă aproape privind pruncul”.

Una dintre istorisirile pioase despre copilăria sa, spune că sfântul prunc, în timpul sfântului Botez a stat în picioare în cristelniță, timp de trei ore, în numele Sfintei Treimi. O altă tradiție spune, că unchiul său a fost Nicolae, episcop de Patara, care l-a povățuit în alegerea sa de a urma viața feciorelnică.

Sfințenia este o realitate integrală a ființei și transcende categoriile spațiale sau temporale, pătrunzând până în anii copilăriei persoanei umane. Fiecare prunc botezat în numele Sfintei Treimi este un sfânt adevărat. Pruncul Nicolae, în zilele de miercuri și vineri nu mânca nimic, iar în celelalte zile sugea doar de la sânul drept al maicii sale.

Crescând pruncul cu anii, creștea împreună și cu înțelegerea și cu obiceiurile cele bune pe care le învăța de la părinții săi cei buni. Tinerețea sfântului a fost un model de feciorie și iubire de înțelepciune. Era nelipsit din biserică, iar idealurile lui erau în Sfânta Scriptură și în martirii Bisericii timpurii. Majoritatea aghiografilor menționează că părinții sfântului au murit pe când el era la o vârstă fragedă, lăsându-i o avere considerabilă, pe care el a dăruit-o multor familii sărace.

Pe vremea lui Dioclețian și Maximian, a fost prins pentru că propovăduia credința în Hristos, a fost bătut și chinuit, apoi aruncat în temniță, împreună cu alți creștini. Au fost eliberați când marele și binecredinciosul împărat Constantin a ajuns cu voia Lui Dumnezeu împărat al romanilor, iar sfântul Nicolae s-a dus în Mira, unde înainte a fost ales episcop prin voia Lui Dumnezeu.

În Mira, ocrotitoarea orașului era Artemis (Diana, în cultul roman), zeița vânătorii și a lunii. Nicolae a început opera sa predicatorială, evidențiind superioritatea credinței creștine față de cultul păgân, polizeist și idolatru. În locul cultului orgiastic al zeiței, Nicolae a arătat idealurile tinerilor creștini de feciorie, smerenie și învățătură. Când vorbea smeritul ierarh, ochii li se umezeau și în inimă li se aprindea un dor nepătruns pentru ceva mai frumos și mai sfânt decât toată lumea aceasta plină de păcate.

Nicolae a fost neobosit în lucrarea sa pastorală. Printre cele mai frecvente vizite pastoral-misionare, erau cele pe care el le făcea la martirii care suferiseră persecuții și temniță pe vremea lui Dioclețian.

Ierarhul împlinea cuvintele Mântuitorului „bolnav am fost și M-ați cercetat, în temniță am fost și ați venit la Mine” (Matei, 25). A dus o luptă și împotriva ereziilor, participând la Sinodul I Ecumenic de la Niceea în anul 325, fiind printre cei 318 Sfinți Părinți care au formulat învățături ale credinței creștine. La acest sinod, Sfântul Nicolae a apărat doctrina ortodoxă care susține dumnezeirea Fiului, consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl- de o ființă cu Tatăl- și nașterea Fiului din Tatăl: „mai înainte de toți vecii”. Văzând că Arie nu încetează cu aberațiile sale raționaliste, Nicolae s-a mâniat și ridicându-se asupra lui Arie, i-a dat acestuia o palmă. A fost întemnițat, iar noaptea Mântuitorul Iisus Hristos și Maica Sa au apărut în vedenie și i-au dat înapoi Sfânta Evanghelie și omoforul episcopal, luate ca pedeapsă.

Ierarhul era aprig cu cei păcătoși, iar incandescența iubirii sale pentru toți oamenii se manifesta prin lipsa lui de compromis față de nedreptățile vremii. Sfântul ura păcatul și iubea pe păcătos, așa încât nimic nu i se părea prea mult sau prea puțin pentru îndreptarea unui suflet pierdut.

A murit la 6 decembrie 334. Simeon Metafrastul scrie: „După o viață lungă petrecută în lucrarea virtuților, a uns Mitropolia din Mira cu mirul dulce și înmiresmat, stors din strugurii harului dumnezeiesc. A ajuns într-o vârstă avansată plină de zile, fie pământești, fie cerești. Apoi chiar si el a trebuit să se închine legilor firii, după destinul tuturor oamenilor și a fost lovit de o boală scurtă. Deși bolnav, n-a încetat să mulțumească Lui Dumnezeu pentru toate, cum fac toți credincioșii muribunzi, care senini se avântă spre cealaltă viață”.

Când a fost îngropat într-un mormânt din marmură, un izvor de mir a țâșnit din mormântul lui, dinspre cap – el a fost numit și „Capul cel sfințit”. Și până azi mirul cel sfânt, izvorăște minunat și neștiut din trupul lui spre sănătatea și vindecarea multora, ca mărturie a iubirii și nemuririi oamenilor în Dumnezeu.

Minunile Sfântului Nicolae

Acestea sunt cu neputință de a fi însumate căci unele dintre ele ating viața tainică a oamenilor, altele sunt necunoscute chiar celor care le-au primit, iar mulțimea cea fără de hotar a vindecărilor săvârșite de sfânt rămâne o taină a veacului viitor.

Cunoscută este minunea cu tatăl celor trei fete, care datornic fiind, vroia să le vândă. Sfântul Nicolae, ca un „înger luminos a venit în ajutorul tatălui celor trei fete”, lăsând un bulgăre de aur, peste noapte, în casa acestuia. Când a descoperit aurul, tatăl a izbucnit în plâns. A privegheat în fiecare noapte pentru a vedea cine este îngerul care l-a ajutat. Într-o noapte, în ceasul al treilea de după miezul nopții, slujitorul lui Dumnezeu, Nicolae, a venit din nou în tăcere și i-a aruncat punga cu aur pe fereastră. Omul l-a umărit și l-a prins, căzând la picioarele sfântului cu lacrimi de recunoștință. Sfântul l-a pus pe tată să jure că toată viața sa nu va destăinui cine l-a ajutat. De atunci, minunea sfântului este un model de dăruire anonimă, despre care vorbește Mântuitorul „ Deci când faci milostenie, nu trâmbița înaintea ta, cum fac fățarnicii în sinagogi și pe ulițe, ca să fie slăviți de oameni; adevărat grăiesc vouă: și-au luat plata lor. Tu însă când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie făcută într-ascuns și Tatăl tău, care vede în ascuns îți va răsplăti ție” (Matei 6, 2-4).

Altă minune cunoscută este cea cu cei trei nevinovați de la moarte salvați. La Mira, demnitarii au condamnat trei cetățeni, care în timpul revoltelor unor soldați debarcați în port, au fost suspectați de provocare de dezordine. Sfântul Nicolae află că cei trei condamnați sunt încă vii și fuseseră duși spre Berra, o cetate apropiată, unde aveau să fie decapitați.

„Sfântul ajungând degrabă; a smuls securea din mâinile călăului și a aruncat-o departe. Apoi dezlegându-i pe cei trei condamnați, a zis: Sunt gata să mor eu în locul acestor trei nevinovați – Dar nimeni din pluton nu a avut curajul să-l înfrunte, bine știind credința și imparțialitatea judecății sale. S-a dovedit ce zice Scriptura; Dreptul găsește în sine o mare încredere, ca un pui de leu” (Pildele lui Solomon)

O altă minune este relatată cu un preot pe nume Cristofor. Condamnat la moarte, preotul nevinovat este dus în mijlocul taberei barbare și legat, este pus cu capul pe un butuc, iar frica și durerea îl cuprinde; Atunci îl vede pe Sfântul Nicolae care îl îndeamnă la curaj. Când călăul a înălțat sabia pentru a tăia capul preotului, a simțit o putere nevăzută și necuprinsă care i-a smuls sabia și i-a rupt-o în două, aruncându-l la pământ. Călăul s-a ridicat cu frică și căzând la picioarele preotului, a aflat că Sfântul Nicolae îi fusese împotrivitor și s-a oferit cu smerenie să îi conducă pe prizonieri înapoi în cetatea Lesbos.

Un mare predicator al anului 900 afirma la Roma că în tot Orientul, după Maica Domnului, Sfântul Nicolae este cel mai venerat sfânt. Către anii 1000, acest lucru era valabil și în Occident. Vechile cronici benedictine din Mănăstirea Montecassino din acea perioadă vorbesc despre multitudinea de Biserici înălțate în cinstea marelui Ierarh.

Metafora luminii necreate, care luminează în sfinții lui Dumnezeu este cheia înțelegerii iconografiei ortodoxe, care îi înfățișează pe sfinți îmbrăcați în lumina cea neînserată a Împărăției lui Dumnezeu, pictați pe fondul auriu al acestei lumini și purtând în jurul capului o aureolă de lumină sfântă care i-a însoțit și în viața de pe pământ, covârșindu-i cu lumină în viața veșnică. Sfântul perseverează și accede la viața îngerilor, pentru că prin rugăciune și curăție, transfigurează trupul său și-l preface în Biserică a Duhului Sfânt.

Pentru copii, Sfântul Nicolae este moșul iertător și sfântul iubitor, dăruitor de daruri, dar și mustrător pentru neascultare față de părinți. Sărac și iubitor de săraci, feciorelnic și păstrător al fecioriei, priveghetor în zi și în noapte, rugător fierbinte și luminător al rugăciunii, apărător neînfricat și ocrotitor al teologiei drepte, postitor și dăruitor de postire, iubitor de oameni și făcător de iubire, pașnic și făcător de pace, blând și născător de blândețe, darnic și pricinuitor de dărnicie în părinți și bunici, Sfântul Nicolae este icoana vie și lucrătoare a sfințeniei blânde.

III. IERARHIZAREA SFINȚILOR ȘI VIEȚILE LOR

MODELE EDUCAȚIONALE ȘI VOCAȚIONALE

3.1. Ierarhizarea sfinților

De la începutul creării lumii și până la sfârșitul lumii pe pământ au existat și vor exista sfinți.

Sfinții sunt ajutători și mijlocitori pentru noi înaintea lui Dumnezeu, nu numai aici în timpul petrecerii lor cu noi, ci încă mai mult după moarte, când ei, după îndepărtarea „oglinzii”- de care pomenește Sfântul Apostol Pavel- privesc curat Sfânta Treime și nemărginita Lui lumină.

În Acatistul închinat Tuturor Sfinților se arată ordinea lor în care sunt împărțiți. Sfinții toți sunt egali în sfințenie înaintea lui Dumnezeu, dar diferă modul de viață pe care l-au trăit pe pământ, iar la unii sfârșitul cum au fost Sfinții mucenici.

„Bucurați-vă, Adam și Eva, străbuni a tot neamul omenesc;

Bucurați-vă, Abel și Set, cei dintâi din lume iubitori de dreaptă credință;

Bucurați-vă, Noe, al doilea începător al neamului omenesc și Avraam, primitorul așezământului lui Dumnezeu;

Bucurați-vă, Moise, de Dumnezeu văzătorul și Aaron întâiul preot în legea cea veche;

Bucurați-vă Enoh și Ilie, cei ce cu trupul moarte nu ați gustat și la cer ați fost luați;

Bucurați-vă, Isaie, David și Daniel, văzători a tainelor lui Dumnezeu;

Bucurați-vă, Ioachim și Ana, care ați născut pe Fecioara Maria, Maica lui Hristos, Dumnezeul nostru;

Bucurați-vă Petru și Pavel, Iacob și Ioan, cei mai aleși apostoli ai lui Hristos;

Bucurați-vă Nicolae, Vasile, Grigore, Ioan și Atanasie, stâlpii cei neclintiți ai Bisericii lui Hristos;

Bucurați-vă, Antonie Pahonie, Eftimie, Ilarion și Sava mari povățuitori ai călugărilor;

Bucurați-vă, Gheorghe, Dimitrie, Eustasie și Pantelimon, mari mucenici ai lui Hristos;

Bucurați-vă, Varvara, Irina, Parascheva, Ecaterina și toate mucenițele, care cu sângele vostru ați adeverit biruința credinței;

Bucurați-vă Sfinților toți rugători fierbinți pentru toată lumea”

Sfinți au existat și înainte de creștinism și aici îi numim pe Sfinți, prooroci; Enoh și Ilie, Isaia, David, Daniel, Ieremia, care au întors poporul spre credința în Dumnezeu și lepădarea idolilor, dar în același timp l-au propovăduit pe Mântuitorul Iisus Hristos.

De amintit sunt apoi drepții Ioachim și Ana, cei care aleși de Dumnezeu, la o vârstă înaintată vor avea, din mila Domnului, o fiică numită Maria, cea care Îl va naște pe Fiul lui Dumnezeu.

O dată cu venirea Mântuitorului pe pământ, se vor naște și sfinții creștinismului, cei dintâi fiind Apostolii, în număr de doisprezece, la care mai târziu se va adăuga și Sfântul Apostol Pavel.

Unii sfinți sunt cinstiți pentru curăția vieții lor, trăită în post, nevoință și rugăciune, așa sunt pustnicii, călugării, stâlpnicii și cuvioșii printre care și Sfânta Cuvioasă Parascheva. Alții au avut darul facerii de minuni, ca Sfântul Nicolae și Sfântul Spiridon al Trimitundei. Alții au fost mari cărturari, arhierei cu viață sfântă, teologi și dascăli ai popoarelor, cei Trei Ierarhi: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile Cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul.

Alți sfinți au bineplăcut Lui Dumnezeu prin jertfa pe care au făcut-o pentru credința lor – sfinții mucenici sau martiri printre care se află Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Sfântul Mina, Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir, Sfântul Arhidiacon Ștefan, cel dintâi mucenic al creștinătății.

Unii sfinți au mărturisit credința în vreme de prigoană- mărturisitorii români Visarion, Oprea și Sofronie, când Biserica Ortodoxă era amenințată de unirea cu Roma. Au fost și sfinți care au suferit prigoane în închisorile comuniste, aici putem aminti pe sfinții închisorii din Aiud, Valeriu Gafencu, Părintele Gheorghe Calciu sau părintele aflat astăzi în viață, Arhimandritul Iustin Pârvu de la Mânăstirea Petru Vodă, județul Neamț.

Chiar și unii împărați au devenit sfinți. Astfel împăratul Constantin Cel Mare, în secolul IV dă libertate creștinismului, după 300 de ani de prigoană și mucenicie. Iar mama sa, Elena, Sfânta Împărăteasă, a descoperit și a pus la loc de cinste pentru toți creștinii Cinstita Cruce pe care s-a răstignit Mântuitorul.

Unii din acești sfinți bineplăcuți Lui Dumnezeu au moaștele la noi în țară: Sfânta Parascheva-Iași, Sfânta Muceniță Filofteia-Curtea de Argeș, Sfântul Dimitrie cel Nou- București, Sfântul Cuvios Nicodim- Tismana, Sfântul Grigorie Decapolitul- Mânăstirea Bistrița, județul Vâlcea, Sfântul Mucenic Ioan cel Nou- Suceava.

Există și sfinți români a căror moaște nu se află la noi în țară, Sfânta Teodora de la schitul Sihla, mânăstirea Sihăstria-în Rusia, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul- Ierusalim.

Istoria zbuciumată a poporului nostru a dat și ea eroi ai credinței ortodoxe. Binecredinciosul Ștefan cel Mare, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, Sfinții Ierarhi și Mărturisitori, Iorest și Sava, Sfântul Mucenic Ioan Valahul, Sfântul Iosif de la Partoș.

Sfinții, pentru că au fost și oameni ca și noi, cunosc slăbiciunile noastre și tăria vrășmașului nostru. De aceea, orice creștin care se închină lor cu evlavie și cu credință, primește ajutor și întărire în vreme de încercare, tulburare, ispită.

3.2 Maica Domnului în cultul ortodox

Maica Domnului este cea mai aleasă ființă de pe pământ deoarece în pântecele ei s-a zămislit Fiul Lui Dumnezeu și orice creștin care se închină Domnului și Mântuitorului Iisus Hristos, se închină, bineînțeles și Maicii Sale.

Sfinții sunt cinstiți de către credincioși, însă Maica Domnului, este preacinstită. Ea este mai înaltă decât cele mai înalte cete ale îngerilor „mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii”. Este mai sfântă decât toți sfinții, cea care Îl naște pe Mântuitorul, nu poate fi o femeie oarecare. Creștinii o au permanent în inimi pe Sfânta Fecioară, mijlocitoarea noastră înaintea lui Dumnezeu și se închină ei prin nenumărate rugăciuni, acatiste și paraclise. Nu există slujbă bisericească în care să nu fie cântate tropare, stihuri sau axioane închinate Maicii Domnului. Sute de biserici poartă hramul Sfintei Fecioare, și sute de creștini îi poartă numele, iar icoanele sunt pretutindeni pe pereții bisericilor și cei ai caselor creștinilor.

A cinstit-o Dumnezeu când a ales-o să-L nască pe Fiul Său. În grădina raiului, Dumnezeu prevestește nașterea Domnului din Fecioară, când spune lui Adam „Dușmănie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei, aceasta îți va zdrobi capul iar tu îi vei înțepa călcâiul” (Facere 3, 15).

A cinstit-o Mântuitorul când a ales să se nască din pântecele ei, să ia chip și trup muritor. A cinstit-o Arhanghelul Gavriil „Bucură-te ceea ce ești plină de dar, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei” (Luca 1,28). Fecioara acceptând cu neprihănită smerenie hotărârea lui Dumnezeu, își prevestește rolul de Împărăteasă în iconomia mântuirii: „Mărește suflete al meu pe Domnul…că a căutat spre smerenia roabei Sale, iată de acum mă vor ferici toate neamurile” (Luca 1; 46,48).

Duhul Sfânt arată în Sfânta Scriptură că Maica Domnului va fi pomenită din neam în neam și popoarele o vor lăuda pe ea în veacul veacului (Ps. 44, 20-21).

A cinstit-o și Sfânta Elisabeta, maica Sfântului Ioan Botezătorul, numind-o Maică a Domnului și binecuvântată între femei (Luca 1, 40-43).

Cinstirea Maicii Domnului este lucrul cel mai înalt și mai sfânt de care se bucură credința noastră ortodoxă „Mute să fie buzele păgânilor celor ce nu se închină cinstitei icoanei tale”- tropar din cinstitul Paraclis al Maicii Domnului.

Dintre toate icoanele sfinților, a Maicii Domnului se bucură de cea mai mare cinste și venerație. Atât călugării în mânăstiri cât și credincioșii la casele lor, împodobesc Icoana Maicii Domnului, ca pe o împărăteasă, cu cele mai frumoase flori, cu rugăciuni și laude din cele mai duioase. Cele mai numeroase icoane făcătoare de minuni din țara noastră sunt ale Maicii Domnului. În iconografia ortodoxă ea este reprezentată cu pruncul în brațe, excepție făcând „Tânguirea de pe Golgota”.

Biserica a numit-o Theotokos adică Născătoare de Dumnezeu. În cele mai timpurii liturghii ale Bisericii, ea este numită „pururea Fecioară”. Sfântul Nicodim Aghioritul spune: „Preasfânta Fecioară Maria, ea singură, șezând între Dumnezeu și oameni, pe Dumnezeu L-a făcut Fiul Omului, iar pe oameni Fii lui Dumnezeu”; iar un dicton patristic spune: „Cât poate Dumnezeu cu puterea, poate și Maica Domnului cu rugăciunea”.

Ea este Împărăteasa heruvimilor, împărăteasă a toată făptura; cămara Întrupării lui Dumnezeu Cuvântul! Ușa luminii, că lumina cea neapropiată, gânditoare, prin ea a venit în lume. Ușa vieții, ca Viața, Hristos prin ea a intrat! Poarta cea încuiată prin care n-a trecut nimeni decât Domnul, cum spune Proorocul Iezechel (Cap. 44,2).

Maica Domnului este Mireasa Tatălui, Maica Cuvântului și Biserica Duhului Sfânt.

Părintele Arsenie Boca spune că Maica Domnului e supărată pe aceia care nu-i cer nimic. Sfântul Siluan Athonitul vorbește despre Maica Domnului: „Cu adevărat ea este Ocrotitoarea noastră la Dumnezeu, și chiar și numai numele ei bucură sufletul. Or, tot cerul și tot pământul se bucură de iubirea ei. Lucru minunat și neînțeles. Ea viază în ceruri și vede neîncetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uită nici pe noi, sărmanii și acoperă cu milostivirea ei tot pământul și toate noroadele”.

Prin Maica Domnului ne vine energia dumnezeiască pusă lumii la dispoziție omenitatea lui Hristos: „Maica Domnului iradiază fără asemănare mai multă energie dumnezeiască decât toți sfinții și toate cetele îngerești”. Ea petrece în lumina dumnezeiască neasemănat mai mult decât orice sfânt și înger și a ne apropia de ea înseamnă a ne apropia de Dumnezeu. „Căci precum este Fiul împăcarea voastră la Tatăl, așa este ea la Fiul.”

3.3. Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul

Sfântul și marele Profet Ilie, acest înger întrupat în carne ce a primit de la Dumnezeu puterea de a deschide și închide cerurile, era de origine din Tesvi în Galaad. Tradiția apocrifă, care a transmis aceste detalii despre nașterea Profetului, precizează că el era din tribul lui Aaron și deci era Preot. Dar nu se găsește nici o urmă despre acestea în relatarea Scripturii pe care o rezumăm în cele ce urmează (cf. III Regi 17-20 ; IV Regi 1 si 2).

Se spune că la nașterea sa tatăl său a văzut oameni îmbrăcați în alb învelindu-l în scutece de foc și, dându-i numele, i-au dat să mănânce o flacără, simbol al râvnei pentru Dumnezeu care l-a mistuit de-a lungul întregii sale vieți. Încă din copilărie, ținea strict toate poruncile Legii și se ținea în permanență în fața lui Dumnezeu printr-o feciorie indiferentă, post neîncetat și rugăciune arzătoare, care îi făcură sufletul ca focul și făcură din el modelul vieții mânăstirești.

Pe vremea când Ahab a urcat pe tronul regatului din Nord, aflat în schismă încă din vremea lui Ieroboam, lipsa de pioșenie și depravarea  predecesorilor săi ajunse la culme. Încurajat de soția sa, respingătoarea Izabel, el îi persecuta pe Profeți și pe toți oamenii rămași credincioși lui Dumnezeu și se închina idolilor Baal și Astarte. Profetul Ilie se duse atunci la rege și îi spuse : „Domnul e viu, Dumnezeul Armatelor, Dumnezeul lui Israel, în fața căruia stau astăzi ! Nu, nu va fi în acești ani nici rouă, nici ploaie, decât prin cuvânt din gura mea!”. La cuvintele Profetului o secete groaznica se abatu atunci, ca febra, asupra pământului : totul fu secat, devastat, ars ; bărbații, femeile, copiii, animalele domestice și animalele sălbatice, toate mureau din lipsa hranei, izvoarele secau, plantele se ofileau și nimic nu scăpa urgiei îngăduite de Dumnezeu, cu speranța că foametea va face pe poporul lui Israel să se căiască și să se întoarcă la credință.

Din porunca lui Dumnezeu, Profetul, acoperit cu o piele de oaie și înveșmântat cu piele de vițel, părăsi ținutul lui Israel și se duse la râul de Chorrath (Kerrith), aflată dincolo de Iordan (după tradiția bisericească, în acest loc a fost ridicată apoi mănăstirea Hozeva, care mai există și astăzi, și unde a trăit și Sfântul Ioan Iacob Hozevitul). Se adăpa cu apa cascadei iar Domnul îi trimise corbi – animale pe care evreii le considerau impure și care aveau reputația unei mari cruzimi față de progeniturile lor – pentru a-i duce pâine dimineața și carne seara, ca să trezească în profet mila pentru poporul care suferea. Când cascada secă și ea, Dumnezeu își trimise slujitorul său la Sarepta din Sidon, lăsându-l să vadă de-a lungul drumului efectele dezastruoase ale secetei, pentru a trezi încă o dată în el mila. Ilie ajunse la o văduvă săracă, păgână, care aduna lemne pentru a coace pâine pentru ea și fiul său. În ciuda sărăciei în care se afla, ea puse înainte de toate datoria ospitalității și îndată ce Profetul i-o ceru, ea îi pregăti o pâine, cu făina și uleiul pe care le mai avea. Primi fără întârziere răsplata ospitalității sale : la cuvântul Profetului, covata sa cu făina și urciorul său cu ulei nu se mai goliră până la revenirea ploii. Trecuseră câteva zile de când Ilie era găzduit la această văduvă, când iată că fiul ei muri. Cum femeia, în durerea ei, îl acuza pe omul lui Dumnezeu că ar fi adus nenorocirea asupra casei ei, Ilie îl luă pe copil, îl urcă la etaj acolo unde locuia el și după ce a suflat de trei ori asupra trupului neînsuflețit, chemându-l cu strigăte puternice pe Dumnezeu, el îl înapoie pe tânărul băiat viu mamei sale, profețind astfel învierea morților.

Seceta își abătuse nenorocirea peste tot ținutul, de peste trei ani și mare parte din populație fusese deja decimată ; dar Dumnezeu, respectând jurământul Profetului său, nu voia să își arate mila mai înainte ca Ilie să fi înțeles că el nu dorește moartea pacătoșilor, ci întoarcerea lor la credință (cf. Iezechiel 33, 11). Îl trimise deci pe Profet la regele Achab, pentru a-i anunța că urgia avea în curând să înceteze. Ilie se arătă în fața regelui care rămase surprins să îl vadă venind, liber, pe cel pe care îl căutase peste tot cu slugile sale și îl invită să adune pe tot poporul lui Israel pe muntele Carmel ca martor al confruntării sale cu cei 450 de profeți ai lui Baal și cei 400 de profeți ai pădurilor sacre întreținuți de infama Izabel. Când toată lumea fu adunată, Ilie zise falșilor profeți : „Până când veți șchiopăta în genunchi? Dacă Domnul  este Dumnezeu, mergeți dupa el! Dacă este Baal, atunci duceți-vă la el!”. El ceru ca doi tauri să fie pregătiți pentru sacrificiu și să fie așezați pe rug, dar fără să aprindă focul și îi lăsă pe falșii profeți să aducă primii sacrificiul. Aceștia îl invocară cu strigate pe Baal, tăindu-și carnea, din zori până în seară, dar în zadar. Ilie râdea de ei, încurajându-i să strige mai tare, de teamă ca zeul lor să nu fi adormit sau să nu fie ocupat cu alte treburi.

La venirea serii, Profetul înălță un Altar cu 12 pietre, reprezentând cele 12 seminții ale lui Israel, săpă un șant larg în jurul Altarului, pe care pusese taurul jupuit de piele, și porunci să fie vărsată, în trei rânduri, apă din belșug peste victimă, astfel încât să se umple șanțul. Apoi adresă spre cer un strigăt puternic, invocându-l pe Dumnezeul lui Abraham, lui Isaac și al lui Iacov. Pe dată coborî foc din cer, devorând jertfa, lemnul și apa. Tot poporul căzu atunci cu fața la pământ strigând : „Cu adevărat Domnul este singurul Dumnezeu”. Din porunca lui Ilie, falșii profeți fură prinși și omul lui Dumnezeu le tăie beregata cu propriile sale mâini la râul Cison. El  îl anunță apoi pe Achab că seceta avea în curând să înceteze, apoi urcă în vârful Carmelului și, plecându-se asupra pământului, cu capul între genunchi și mintea adunată în inimă, începu să se roage. De șapte ori trimise pe slujitorul său să privească orizontul, în direcția mării, iar a șaptea oară un norișor își făcu apariția, cerul se întunecă și ploaie căzu din belșug, răspândind pe pământ binecuvântarea cerească.

Când regina Isabel află de masacrul profeților săi, se enervă cumplit și se jură să se răzbune. Ilie, care nu se temuse de mulțimea falșilor profeți, fu părăsit de harul lui Dumnezeu și cuprins de lașitate se ascunse în Bersabeea în pământul lui Iuda.  Epuizat de cât mersese în pustiu, se aseză la umbra unui copac și îi ceru lui Dumnezeu să îi ia viața înapoi. Un înger al Domnului i se arătă atunci cu o pâine și un urcior de apă. Acest ajutor dumnezeiesc îl făcu să își reîmprospăteze forțele și putu să meargă 40 de zile în pustiu, până la muntele lui Dumnezeu, Horeb (vârful muntelui Sinai, pe același loc unde Dumnezeu i se arătase lui Moise, cf. Exod 33).

Intră în adâncul stâncii în care se ascunsese în trecut Moise și Dumnezeu îi vorbi noaptea. Ilie răspunse : „Sunt plin de sârguință pentru Domnul atotputernic căci fiii lui Israel au părăsit legământul Tău, au doborât Altarele tale și Ți-au ucis Profeții, am rămas singur, iar ei încearcă să îmi ia viața”. Dumnezeu îi porunci să iasă și să stea pe munte pentru a-l vedea. Se făcu atunci o furtună puternică, munții fură despicați, iar stâncile sparte, dar Domnul nu era în furtună ; iar după furtună, un cutremur, dar Domnul nu era în cutremur ; un foc, dar Domnul nu era în foc. După foc se auzi o adiere ușoară. Cum o auzi, Ilie își ascunse fața cu haina sa și se ținu sub peșteră, căci Dumnezeu era în adierea ușoară. Domnul îi spuse că, departe de a fi singurul dintre drepți, alți șapte mii de Israeliți nu își plecaseră genunchii în fața lui Baal și îi porunci să se întoarcă pe același drum pentru a unge pe Hazael ca rege al Siriei și pe Iehu  ca rege al lui Israel, apoi pe Elisei ca urmaș. Găsindu-l pe Elisei ocupat cu aratul pământului cu 12 perechi de boi, Ilie își aruncă peste el haina lui făcându-l discipolul său.

Regele Achab continuă însă cu faptele sale lipsite de pioșenie și pusese stăpânire pe vița-de-vie a lui Nabot din Yizreel ,  cerând – la sfatul lui Isabel – ca acesta să fie omorât. Profetul Ilie, care nu se mai manifestase pentru o vreme, fu trimis de Domnul în Samaria și spuse regelui : „Chiar pe locul în care câinii au lins sângele lui Nabot, câinii vor linge și sângele tău, iar prostituatele se vor lăfăi în sângele tău”. El mai spuse că nefericirea avea să se abată peste toata casa lui Achab, câinii aveau să sfâșie trupul lui Isabel pe zidul de față de la Yizreel. La aceste cuvinte, regele fu cuprins de căință: îsi sfâșie hainele, se îmbrăcă cu un sac și ținu post. Domnul aproba pocăința lui și anunță prin Profetul său că nu va da frâu liber mâniei Sale decât sub domnia fiului său.

Achab muri la puțină vreme, iar fiul său, Ohozias , om superstițios, preluă puterea. Căzând bolnav trimise soli în căutarea unui oracol pe lângă Baal Zebud la Egron (Akkaron). Profetul Ilie se prezentă în fața solilor, anunțând că regele nu se va mai scula. Când transmiseră acest mesaj, descriindu-l pe Profet, regele înțelese că era vorba de Ilie și trimise o armată de 50 de oameni pentru a-l aresta. Dar în două rânduri, din porunca Profetului, un foc coborî din cer și îi mistui pe soldați. Al treilea ofițer îl rugă să îl cruțe, iar Ilie îl ascultă și se duse la rege, anunțându-i chiar el că avea să moara pentru că ceruse ajutor de la falșii zei. Ohozias muri într-adevăr la câteva zile, iar fratele său Ioram deveni rege al lui Israel. În timpul celor 12 ani ai domniei sale el suprima cultul lui Baal, dar nu făcu să înceteze păcatul lui Ieroboam care dăduse naștere schismei în rândul poporului lui Dumnezeu și încurajase idolatria. De aceea Dumnezeu abătu necazul asupra casei sale și îndeplini profeția făcută de Ilie în timpul lui Achab: Iehu luă puterea în urma unei conspirații împotriva lui Ioram și, intrând el în orașul Yizreel, Isabel fu omorâtă, aruncată din înaltul unei ferestre. Sângele său se scurse pe zid, iar câinii ii mâncară trupul mai inainte ca ea sa fi putut fi ingropată.

După 15 ani de profeții, îndeplinind misiunea pe care i-o încredințase Dumnezeu, Ilie se duse de la Galgalla Bethel, însoșit de Elisei care nu voia să își părăsească învățătorul. De acolo se duseră la Ierihon. Ajuns pe malul Iordanului, Ilie își luă haina din piele de oaie, o înfășură și lovi apele, care se despărțiră pentru a-i lăsa să treacă pe uscat. Când Elisei îi ceru să primească îndoita parte din harul său profetic, Ilie îi răspunse: „Dacă mă vei vedea pe când voi fi înălțat la cer, așa ți se va da”. Și pe când mergeau ei astfel prin pustiu tăifăsuind, un car de foc tras de cai scăpărători apăru între ei. Ilie urca în car și fu „ca” luat în cer (Părinții au subliniat că acest „ca”, adăugat în versiunea Septanta arată că Ilie nu a fost dus cu trupul la Cer, fapt imposibil înainte de învierea și înălțarea lui Hristos, dar că a scăpat morții, precum Enoh și a fost reținut de Dumnezeu într-un loc necunoscut, până în ultima zi), într-un rotocol, în timp ce Elisei striga: „Părinte, Părinte, carul lui Israel și caii săi!”. El luă haina Profetului care căzuse peste el și lovind apele de două ori putu să traverseze Iordanul, salutat de Fiii Profetului care strigau: „Duhul lui Ilie s-a lăsat asupra lui Elisei!”.

Astfel înălțat în înălțimi cu trupul, Profetul Ilie prefigură Înălțarea Domnului Nostru Iisus Hristos, iar prin trimiterea hainei sale peste discipolul său, el vestea coborârea Sfântului Duh în ziua Rusaliilor (cf. Sfântul Roman Melodul, Condacul Profetului Ilie, 33).

Reprezentant de vază al ordinului profetic ajuns prin râvna sa pe culmea cea mai de sus a virtuții, Ilie fu judecat demn de a vedea față în față slava Dumnezeului întrupat, alături de Moise și de cei trei Apostoli în ziua Schimbării la față (cf. Matei 17), care anunța a doua venire a Domnului Nostru Iisus Hristos. Coborând de pe muntele Taborului, discipolii îl întrebară pe Domnul dacă Ilie trebuia să vină înainte de învierea morților pentru a pune toate lucrurile înapoi cum au fost, după cum învață Profeții (Malahia 3 :23). Hristos le răspunse: „Ilie a venit deja ți ei nu l-au cunoscut, ci l-au tratat după cum au vrut ei”, făcând aluzie la Sfântul Ioan Botezătorul care venise să pregătească propria Lui venire, cu duhul ți cu puterea lui Ilie (Luc 1 :17). Așa cum Ioan fu Înaintemergătorul primei veniri în trup a Fiului lui Dumnezeu, astfel Ilie va fi, se crede, premergătorul celei de a doua veniri, la sfârșitul veacurilor. Tradiția ecleziastă a văzut adesea în cei doi martori, care vor muri în ultima luptă împotriva lui Antihrist (Apocalipsa 11), pe Enoh și Ilie, care au fost păziți de moarte în acest scop.

3.4. Sfântul Apostol Andrei

Sf. Apostol Andrei a fost din Betsaida, orășel pe malul lacului Ghenizaret, fiul lui Iona, din Galileea, și fratele lui Petru, primul dintre ucenicii Domnului Hristos. Înainte de a fi Apostol al Domnului, Sfântul Andrei a fost ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul. Dar, dacă a auzit, a doua zi după Botezul lui Iisus în Iordan, pe dascălul său Ioan, arătând cu degetul către Iisus și zicând: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan, 1, 29), Sfântul Andrei, lăsându-l pe Ioan, a urmat după Hristos, zicând fratelui său Petru: „Am găsit pe Mesia, care se tâlcuiește Hristos” (Ioan, 1, 41). Și astfel, l-a tras și pe Petru spre dragostea lui Hristos. Drept aceea, Sfântului Andrei i se mai spune și Apostolul cel dintâi chemat al Domnului.

Din zilele acelea, ca și ceilalți Apostoli, Sfântul Andrei a urmat Mântuitorului, însoțindu-l pe drumurile Țării Sfinte, adăpându-se din izvorul nesecat al dumnezeieștilor descoperiri pe care le aducea Mântuitorul. A fost martor faptelor minunate săvârșite de Domnul, s-a împărtășit din cuvântul dumnezeiesc, dătător de viață, al credinței celei noi întemeiată de Hristos, și, mai presus de toate, a văzut Patimile Domnului, a plâns moartea Lui pentru noi și s-a întărit în credință, în ziua Învierii.

La rândul ei, Tradiția Bisericii ne spune că, după Înălțarea Domnului la cer și după Cincizecime, Apostolii au tras la sorți și au mers în toată lumea, pentru propovăduire. Atunci, acestui întâi chemat, i-a căzut sorțul să meargă în Bitinia, Bizanția, Tracia și Macedonia, cu ținuturile din jurul Mării Negre, pana la Dunăre și Scitia (adică Dobrogea noastră) și până în Crimeia. Însă, a umblat în aceste locuri nu în grabă, ci, în fiecare, zăbovind și răbdând multe împotriviri și nevoi, pe toate biruindu-le cu ajutorul lui Hristos. S-a întors la urmă din nou în Bizanția, hirotonind acolo episcop pe Stahie și, străbătând celelalte țări, a ajuns la ținutul Peloponezului, unde pe mulți i-a tras de la idoli la Hristos. Tot din Tradiție, mai știm că Sfântul Andrei a avut și un sfârșit de mucenic, fiind răstignit, la Patras, lângă Corint, cu capul în jos, pe o cruce în forma de X, căreia i s-a spus „Crucea Sfântului Andrei”.

Potrivit tradiției și celor scrise de unii istorici și teologi din primele veacuri creștine, Sfântul Apostol Andrei, a fost primul propovăduitor al Evangheliei la geto-daci, în teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră, dar și dincolo de Prut în nordul Mării Negre.

În Dobrogea, potrivit tradiției, a trăit într-o peșteră care există și azi și care îi poartă numele „peștera Sfântului Apostol Andrei”, în județul Constanța.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca ziua Sfântului Apostol Andrei să fie marcată în calendar cu cruce roșie, ca mare sărbătoare ortodoxă. În 1997 B.O.R. a decis ca ziua de 30 noiembrie a fiecărui an să fie cinstită drept „sărbătoare națională, bisericească, nelucrătoare”.

3.5. Sfântul Ierarh Spiridon

S-a născut în anul 270, în Askia, Cipru, și a prins zilele împăratului Constantin cel Mare, trăind până pe la jumătatea secolului IV. Numele său vine de la cuvântul „coșuleț”. În tinerețe, Sf. Spiridon a fost păstor de oi și a avut și o soție, care i-a murit însă de timpuriu. Acest trist eveniment l-a făcut să îmbrace schima monahală, devenind ulterior și păstor de suflete, ca episcop al Trimitundei, fără a abandona, însă, nici oile necuvântătoare, pe care a continuat să le ducă la păscut.

În timpul persecuțiilor sub împăratul Maximian (295 d. Hr.), sfântul a fost arestat și exilat. În anul 325, a participat la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea, unde a uimit pe mulți cu simplitatea cu care a explicat credința ortodoxă. Fără prea multă carte, sfântul a reușit să convertească un mare filozof al vremii de la arianism la Ortodoxie, uimind pe toți cei prezenți la Sinodul de la Niceea. El a explicat unitatea și diversitatea Sfintei Treimi ținînd în mână o cărămidă și spunând simplu că este formată din trei elemente esențiale, și anume foc, pământ și apă. În timp ce vorbea, s-a aprins focul în partea de sus a cărămizii și a început să curgă apa din partea de jos. Tot acolo, la Niceea, l-a cunoscut pe Sf. Ierarh Nicolae; între cei doi ierarhi s-a format o prietenie trainică.

Din minunile Sfântului Spiridon

În vreme de secetă a adus pe pământ ploaie; și iarăși, prin rugăciunea lui, a oprit ploaia cea peste măsură.

A pus capăt foametei puse la cale de vânzătorii de grâu, dărâmându-le hambarele în care țineau grâul.

A prefăcut șarpele în aur și, după ce a scăpat pe sărac de nevoie, a prefăcut iarăși aurul în șarpe.

A oprit curgerile râurilor.

A dat la iveală gândurile păcătoase ale unei desfrânate, care îndrăznise să se apropie de el și a făcut-o să-și mărturisească păcatul.

A astupat, prin puterea Sfântului Duh, gura celor ce se semețeau cu știința lor, la Sinodul de la Niceea.

A vindecat pe împăratul Constanție de boala de care suferea.

A dat din nou viață copilului unei femei.

A mustrat pe cel ce voia să-i ia din pricina lăcomiei o capră fără să o plătească și a făcut să fugă capra în ocol de la cel ce o trăgea cu sila; iar după ce a numărat și prețul ei, capra a stat cu cele cumpărate.

A vindecat muțenia unui diacon, căruia îi poruncise să spună o mică rugăciune pe vremea unei arșițe, iar el, pentru mărire deșartă, lungise rugăciunea și din pricina asta amuțise îndată.

Sf. Spiridon și-a trăit mare parte din viață în Cipru, unde s-a și săvârșit în anul 348 d. Hr. fiind îngropat în Biserica Sfinților Apostoli din Trimitunda.

În 1453 când a căzut Constantinopolul, sfintele moaște au fost duse în Serbia, după care un părinte din Insula Corfu, l-a adus în Grecia, unde este și acum.

Până în ziua de azi, sfintele moaște ale Sfântului Spiridon din altarul din Corfu continuă să lucreze cu puterea lui Dumnezeu, care este minunat întru sfinții Lui. El este cunoscut ca sfântul „călător” deoarece papucii de mătase de pe tălpile sale se uzează în fiecare an și sunt înlocuite de praznicul său. Sfântul Spiridon este cinstit de biserică în ziua de 12 decembrie.

În prezent, sfintele moaște ale Sfântului Ierarh Spiridon se află într-o biserică din insula Corfu. Spre deosebire de celelalte sfinte moaște, cele ale Sfântului Spiridon dispar frecvent din raclă, venind la cei care îi cer ajutorul cu credință și cu lacrimi, și face nenumărate minuni.

3.6. Sfânta Mare Muceniță Ecaterina

Sfânta Muceniță Ecaterina a trăit pe vremea împăratului Maximian, la începutul veacului al IV-lea.

Era de loc din Egipt, din cetatea Alexandriei, un mare centru cultural, politic și economic al antichității. Era fiica unui principe alexandrin pe nume Consta. Era foarte frumoasă și înțeleaptă. Aceasta a învățat într-un mod strălucit toată învățătura și știința greacă și latină a acelor vremuri, umind cu înțelepciunea și priceperea sa. A învățat și arta retoricii (oratoria, grăirea frumoasă). Era renumită și pentru că știa multe limbi străine și dialecte ale multor neamuri. Era renumită și admirată nu numai în Alexandria, căci faima sa depășise granițele egiptene. Mulți veneau în Alexandria pentru că auziseră de renumele și înțelepciunea ei. Dincolo de acest renume, Sfânta Ecaterina rămăsese o persoană modestă, cu un suflet împodobit de cele mai alese virtuți. Era creștină și pentru aceasta căuta să atragă la credință cât mai mulți oameni, prin talentul cuvintelor sale. În anii împăratului Maximian, Sfânta Ecaterina a fost prinsă pentru faptul că-L mărturisea pe Hristos. A fost arestată și încercată prin multe chinuri. Avea să-și găsească sfârșitul ca martiră a Bisericii, tăindu-i-se capul în fața mulțimilor de oameni care o cunoscuseră.

În cinstea ei a fost ridicată mânăstirea care îi poartă numele, din muntele Sinai – locul unde Dumnezeu i-a vorbit proorocului Moise și i-a descoperit poruncile Decalogului. Este unul dintre cele mai importante centre ale monahismului egiptean.

3.7. Sfânta Cuvioasă Parascheva

S-a născut în Epivata, pe țărmul Mării Marmara, în apropiere de Constantinopol, pe atunci capitala Imperiului bizantin. Părinții ei, oameni de neam bun și credincioși, râvnitori spre cele sfinte, au crescut-o în frica de Dumnezeu, îndemnând-o spre deprinderea faptelor bune, dar mai ales a postului, rugăciunii și milosteniei. Fratele ei, Eftimie; s-a călugărit devenind episcop mai târziu.

Petrecând viața în Biserică a auzit cuvintele „Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea si să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Chemarea Mântuitorului a sădit în inima ei dorul de desăvârșire, încât și-a împărțit toate hainele săracilor. Moștenind o avere mare de la părinți, tânăra a dăruit săracilor partea ce i se cuvenea și „părăsind frumusețea acestei lumi” s-a retras în „adâncul pustiei”. Vreme de cinci ani a venit la o mânăstrire din Heracleea. De aici a plecat spre Țara Sfântă în dorința de a-și petrece restul vieții în locurile binecuvântate de viața pământească a Mântuitorului. S-a așezat apoi într-o mânăstire în pustiul Iordanului unde s-a nevoit cu postul și s-a înălțat duhovnicește în rugăciune. La 25 de ani, într-o noapte un înger îi spune să se reîntoarcă la locurile părintești.

A murit la vârsta de 27 de ani, a fost înmormântată aproape de malul mării. Mai târziu, în urma unor minuni la mormântul ei, moaștele Cuvioasei Parascheva au fost aflate întregi în pământ și s-au pus în Biserica Sfinților Apostoli din satul Epivat spre cinstire și închinare. Aici au stat sfintele ei moaște aproape 175 de ani.

În anul 1223, tarul româno-bulgar Ioan Asan al II-lea, a strămutat moaștele Sfintei Parascheva la Târnovo, capitala Bulgariei. Aici au stat 160 de ani. În anul 1393, căzând Bulgaria sub ocupația turcilor, sfintele ei moaște au fost dăruite pentru puțin timp lui Mircea cel Bătrân, domnul Țării Românești. După trei ani sunt duse la Belgrad unde stau 125 de ani.

În anul 1521, trucii ocupă Serbia și iau din nou Sfintele Moaște pe care ei le duc în palatul sultanului din Constantinopol. Apoi sunt răscumpărate de la turci de către Patriarhia Ecumenică cu 12000 de ducați de aur și rămân în Catedrala Patriarhală din Fanar încă 120 de ani. În anul 1641, patriarhul Partenie a dăruit moaștele Cuvioasei Parascheva, drept recunoștință domnului Moldovei, Vasile Lupu. Au fost aduse în 13 iunie 1641 și așezate în biserica mânăstirii Sfinții Trei Ierarhi. Aici au stat până în 1888 când au fost scăpate de un incendiu. Apoi au fost transefrate în noua Catedrală mitropolitană din Iași, unde se află și astăzi.

Sfânta Parascheva se bucură în țară de un cult deosebit, mai mult decât toți ceilalți sfinți locali care au moaște în România. Cea mai mare zi de prăznuire a ei este la 14 octombrie, când are loc unul din cele mai mari pelerinaje ortodoxe din țara noastră, care ține trei zile.

3.8. Sfinții Trei Ierarhi

Luna ianuarie culminează cu pomenirea sfinților părinților noștri și mari dascăli ai lumii și ierarhi: Vasile cel Mare, Grigore Cuvântătorul de Dumnezeu și Ioan Gură de Aur, prăznuiți la 30 ianuarie.

Mineiul lunii ianuarie ne prezintă pe cei trei mari ierarhi astfel:

Drept este că cinstim pe cei trei mari luceferi,

Cei ce au izvorât lumină mare în lume,

Se cuvine ca toți cântare să le aducem,

Celor ce au revărsat peste toți de bucurie.

Numai o rândunea n-aduce primăvara,

Dar trei privighetori fac primăvara vieții.

A îngerilor fire, Treime luminează,

Treimea, și tot ea, și firea omenească.

Cinstea lui Dumnezeu cei demult pierdură

Fiind arși mai toți de soare și de lună.

Căci frumusețea lor văzând și înălțimea,

Lor li s-au închinat ca unor zei puternici.

Cei trei luminători adusune-au degrabă,

La cinstea cea dintâi a Stăpânului vieții.

Căci prin viața lor și cuvinte frumoase

Să cinstim, ei ne-au dat, pe singur Ziditorul.

Precum tot ce vedem, natura și a ei fire,

Din foc, din aer și din apă întocmită,

Cei ce au întocmit din nou lumea cea mare,

Credința lui Dumnezeu ca o nouă făptură

Închipuiesc și ei stihiile-nrăite.

Dar tot ce-i pământesc ei nu aveau grijă,

Și nici gând pământesc nu aveau în vorbire.

Cu mintea lui de foc, Grigorie prin cuvinte

Spre înălțimi pe toți ne-naripează

Iar pentru cei topiți de-ale patimilor valuri,

Strălucit răsări, e-ndemnul lui Vasile.

Întocmai ca un râu de-mbelșugate ape

Cel care singure: gură, inimă de aur

Pe toți cei ce bolesc, din patimi îi ridică;

Și astfel spre înălțimi, din pulberi o-nalță

În luna lui ianuarie, în ziua treizecea

Lumina celor trei ca soarele strălucește.

În mineiul lunii ianuarie ne este relatat și modul cum a fost instituit acest praznic al celor mari trei dascăli.

În zilele anului 1081 după ce împăratul Botaniat a luat conducerea împărăției Alexei Comneanul, s-a iscat neînțelegeri între oamenii cei mai de cinste și mai îmbunătățiți. Unii cinsteau mai mult pe Vasile cel Mare, alții pe Ioan Gură de Aur, iar alții pe Grigorie, astfel unii se numeau Ioanisieni, alții Vasilitieni și alții Grigoritieni.

Arhiereul care păstorea pe atunci cetatea Evhaitenilor, și care se numea Ioan, fiind bărbat înțelept în toate, cunoscător al învățăturii eminești, cum se vede din scrierile lui și care ajunse pe culmea virtuților, i se poruncise în vis: “Scoală-te, de poruncește celor ce se ceartă, să nu se mai certe pentru noi fiindcă noi, precum vezi, la Dumnezeu una suntem și nici o împotrivire sau vrajbă nu e între noi”.

Iar minunatul om, care a fost Ioan Evhaitul, după ce se sculă, făcu așa cum i s-a poruncit de sfinți, potolind mulțimea și pe cei ce se prigoneau. Căci acesta era om vestit pentru viața lui îmbunătățită. El a dat Bisericii, sărbătoarea aceasta, spre a fi prăznuită. Și iată gândul acestui om: cunoscând că luna Ianuarie, îi are pe cei trei sfinți: la întâi ianuarie pe Vasile cel Mare, la 25 ianuarie pe Dumnezeiscul Grigorie și la 27 ianuarie pe Dumnezeiscul Ioan Gură de Aur, i-a împreunat la un loc, în ziua treizecea, împodobindu-le slujba cu canoane, tropare și cu cuvinte de laudă, așa cum, li se cădea. Cu rugăciunile acestor Trei Ierarhi, Hristoase Dumnezeul Nostru și cu ale tuturor sfinților surpă și risipește ridicările eresurilor și pe noi în unire și pașnică așezare ne păzește.

Sfântul Ierarh Vasile cel Mare

Sfântul Vasile cel Mare s-a născut în jurul anului 330 dintr-o familie evlavioasă în Cezareea Capadociei. Mama sa se numea Emilia iar tatăl său era retorul Vasile, bunica sa după tată era Macrina cea Bătrână, fostă ucenică a Sfântului Grigorie Taumaturgul și i-au dat o creștere creștină aleasă. Vasile era unul din cei zece frați, dintre care trei vor fi episcopi: Vasile, Grigorie de Nysa, Petru de Sevasta; cinci vor fi monahi: cei trei dinainte Naucratios și Macrina cea Tânără; vor fi șase sfinți în familia mare: Sfânta Macrina cea Bătrână, Sfânta Emilia, Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie, Sfântul Petru, Sfânta Macrina cea Tânără.

Educația și-a făcut-o mai întâi în familie cu tatăl său Vasile, cu sora Macrina apoi a studiat în școlile din Cezareea Capadociei unde l-a cunoscut pe Sfântul Grigorie Teologul, pe urmă la Constantinopol și în cele din urmă la Atena. A avut profesori vestiți: pe Libaniu, Proheresiu și Himeriu. Încheagă o prietenie vestită cu Sfântul Grigorie de Nazianz, viața lor studențească e model pentru teologii de totdeauna. Cunoșteau doar două drumuri: al școlii și al bisericii pentru a asculta pe tâlcuitorii legii lui Dumnezeu. Pe la anul 335 s-a întors la Cezareea Capadociei, a profesat un timp retorica, dar a fost câștigat pentru misiunea bisericească de sora sa Macrina.

Sfântul Vasile s-a hotărât să renunțe la lume și să intre în monahism, astfel a fost botezat și a făcut o primă împărțire a averii sale la săraci. Pentru cunoașterea monahismului a călătorit prin Siria, Palestina, Egipt și Mesopotamia. S-a întors hotărât să organizeze viața monahală după criteriul obștei. Pentru acest scop cheamă pe Sfântul Grigorie Teologul la mânăstirea înființată de el în Pont, pe malul râului Iris, nu departe de satul Annesi. Aici Sfântul Vasile îmbină munca manuală cu rugăciunea și râvna caldă intelectuală. Aici a scris el “Regulile vieții monahale” și pune bazele Filocaliei – iubire de frumos cu Sfântul Grigorie, care se păstrează până astăzi în mânăstirile ortodoxe.

Este chemat de Episcopul Eusebiu și hirotonit preot în 364, spre a i se încredința pastorația episcopiei. După un conflict trecător cu Episcopul, se împacă cu acesta. În anul 368, fiind o mare foamete Sfântul Vasile organizează admirabil asistența socială și făcu a doua împărțire a averii sale săracilor. În urma atitudinii sale neînfricate contra arianismului și a manevrelor împăratului Valens, Dioceza i se împărți în două. În interiorul eparhiei, Sfântul Vasile s-a impus printr-o uriașă activitate dogmatică, pastorală și socială. A înființat instituții de asistență socială: azil, ospătărie, casă pentru educarea fetelor educate, spitale, școli tehnice; toate aceste așezăminte erau cunoscute sub numele de Vasiliada. A luptat pentru alinarea suferințelor celor mulți, criticând pe bogați. N-a făcut deosebire între neamuri și credințele oamenilor, a împodobit serviciul divin cu sfânta sa Liturghie. A ajutat pe tineri la învățătură, a menținut legătura cu profesorul său Libaniu, fiind pretutindenea prezent. A fost mare preot, mare liturghisitor, mare pedagog, mare prieten, mare organizator, mare om de știință. A fost numit “un roman printre greci”.

Sfântul Vasile era om foarte înalt la stat și ca o făclie, uscățiv și slăbit de ajunare și de veghere, oacheș la față, dar obrazul îngălbenit, nasul lunguieț, sprâncenele cercuite, crețe și plecate asemenea omului gânditor, fruntea încrețită, umerii obrazului ieșiți, tâmplele adâncite, cam pleșuv la păr, cu barba destul de lungă, căruntă pe jumătate. A murit la 1 ianuarie 379. Plâns de toți și numit încă de atunci „cel Mare”. Sfântul Vasile a fost un organizator al cultului bisericesc, mare misionar, înăuntrul eparhiei sale și la marginile imperiului, interesându-se și de creștinii din părțile noastre. Este prăznuit de Biserică la 1 și 30 ianuarie.

Sfântul Ierarh Grigorie de Nazianz

Se naște aproape de Nazian la Arazan pe la anul 329-330, ca fiu al episcopului Grigorie-numit cel Bătrân, a fost mai înainte adept al sectei Hypsi starienilor. Mama sa, Nona o creștină pioasă și de o rară energie, contribuie la convertirea soțului în 325 și primește pe fiul Grigorie în urma unor calde rugăciuni către Dumnezeu. Ea are o mare influență asupra formării sufletești a fiului ei, așa cum au Emilia și Macrina cea tânără asupra lui Vasile. Grigorie are un frate, Cezar, medic învățat, și o soră Gorgonia. Primele cunoștințe le primește acasă, apoi studiază la Cezareea Capadociei, unde cunoaște pe viitorul său prieten, Sfântul Vasile, apoi la Cezareea Palestinei, bogată prin biblioteca și amintirile lui Origen, la Alexandria și în sfârșit la Atena „cea de aur”. La Atena are ca profesor pe Himeriu și Proheresiu.

Viața sa de student, prietenia trainică ce încheagă aici pentru totdeauna cu Sfântul Vasile, renumele lui și al prietenului său sunt redate amănunțit în operele sale auotbiografice ,,Despre viața sa” și „Necrolog la moartea Sfântului Vasile”. Stă la Atena aproximativ 8-9 ani, se întoarce în patrie, unde după ce e botezat, probabil e chemat de Sfântul VasiIe la mânăstirea înființată de acesta pe malul Irisului din Pont. Aici lucrează cu prietenul său la alcătuirea primei Filocalii.

Grigorie e plin de dorul de a se face monah. Dar tatăl său și credicioșii din Nazianz îl cheamă pentru a colabora cu bătrânul episcop.

La Crăciunul anului 361 e hirotonit preot împotriva voinței sale. Dar în urma acestui act tiranic, Sfântul Grigorie fuge în Pont la Sfântul Vasile, de unde revine după stăruințele tatălui său la Paștele anului următor rostind o cuvântare „despre fuga sa”. Acum ajută pe tatăl său în pastorație, în 371 este făcut de Sfântul Vasile episcop de Sasima. După moartea tatălui său și a mamei sale, în anul 374, Sfântul Grigorie se întoarce în mânăstirea Sfânta Tecla la Seleucea în Isauia. La insistența unei delegații de la Constantinopol și a lui Vasile, Sfântul Grigorie pleacă în 379 la Constantinopol, spre a regrupa și a reface Biserica Ortodoxă de acolo. Aici în Capela Învierea, Sfântul Grigorie rosti cele cinci „Cuvântări teologice”, care i-au adus mai târziu numele de Teologul.

Datorită virtuțiilor sale a fost ales și confirmat de Sinodul 2 Ecumenic, episcop al Constantinopolului și a fost instalat de Meletie al Antiohiei. După moartea acestuia, care surveni între timp, Sfântul Grigorie a fost chemat la președinția sinodului probabil grație prestigiului său crescând sau grație canonului 3 al acestui Sinod care prevedea primatul de onoare al episcopului de Constantinopol.

Sosirea episcopilor egipteni și macedonieni întârziați, a pus problema canonicității alegerii Sfântului Grigorie. I se reproșează că el era deja episcop de Sasima. Sfântul Grigorie își dădu demisia și după o cuvântare de rămas bun în Constantinopol, părăsește Biserica de aici și pleacă în iunie 381 în Capadocia. Se reîntoarce la Nazianz, unde conduce câtva timp treburile episcopiei, încă vacantă.

În anul 383 Sfântul Grigorie hirotoni aici ca episcop, pe o rudă a sa Eulalius, apoi se retrase la locul său natal Alianz, unde își petrece ultimii ani ai vieții în rugăciune, studiu și compunere de poezii. Sfântul Grigorie era un om de statură mijlocie, cu fața palidă, dar veselă, cu nasul lat, cu sprâncenele drepte, căutătură blândă și veselă, la un ochi era mai mâhnit din pricina unui semn de lovitură la pleoapa de sus, barba nu o avea prea lungă, dar era destul de deasă și tocmită, iar pe margine gălbuie. Era pleșuv și alb la păr. A viețuit pe pământ 80 de ani și a păstorit Biserica din Constantinopol 12 ani. Moare probabil la 389-390. Este unul din cele mai mari podoabe ale literaturii și gândirii patristice, posedând un deosebit simț al problemelor teologice, cu o mare înclinare teologică, o înaltă noblețe sufletească și un excepțional talent oratoric și literar.

Sfantul Ierarh loan Gură de Aur

Sfântul loan Gură de Aur a văzut lumina zilei la Antiohia, probabil anul 354. Tatăl său, Secundus, mare dregător militar muri curând, după nașterea copilului. Mama sa, Antuza, dintr-o bogată familie creștină, rămasă văduvă la 20 de ani, se dedică cu râvnă și perseverență educației fiului ei, renunțând la recăsătorie. Educația clasică o primi de la retorul Libaniu și de la filosoful Andragatiu. A fost botezat târziu proabil că la 372 de Meletie, episcop de Antiohia. Se pare că a studiat și dreptul.

Începu să practice ascetismul, acasă, pentru a nu lăsa pe mama lui singură. Ioan legase prietenie cu un camarad, Vasile, probabil, viitor episcop de Rafaneea, cu care se angajase să meargă pe același drum în viață. Dar, la un moment dat, Sfântul Ioan își trădă prietenul pe care nu îl împiedică să accepte Episcopatul în timp ce el, Ioan, fugi de această cinste, ascunzându-se. În 374, după moartea Antuzei, el se retrage în munții Antiohie, unde duse patru ani o viață severă sub conducerea unui ascet, iar după aceea doi ani stătu retras într-o peșteră unde își compromise sănătatea. În 380 se înapoiază la Antiohiei, iar în 381, Meletie îl făcu diacon, iar în 386 e preoțit de episcopul Flavian și primește funcția de predicator.

Dărâmarea statuilor împăratului Teodosie și ale membrilor familiei sale, în anul 387, din cauza cuantumului neobijnuit al obligațiilor fiscale, a adus locuitorilor Antiohiei amenințarea cu exterminarea totală. Era atunci un spectacol jalnic. Păgânii fugeau din oraș, iar creștinii așteptau moartea îngroziți.

Episcopul Flavian pleacă la Constantinopol spre a cere clemență împăratului Teodosie, iar Sfântul Ioan rosti de-a lungul întregului post 21 de omilii, numite „Omilile deasupra statuii, în care consolează și încurajează pe credincioșii îngroziți, dar face și opera morală, combatând păcatele și arătând deșertăciunea lucrurilor de aici. Omilia 21 finală anunță rezultatul fericit al intrervenției lui Flavian, care aduce amnistierea celor vinovați. Numele lui ajunse pe numele tuturor. El își crease o celebritate nemuritoare. Secolul IV îi va da supranumele de Chrysoston Gură de Aur. La moartea patriarhului Nectarie a Constantinopolului în 397, Sfântul Ioan fu numit patriarh al capitalei. Această ascensiune a fost o surpriză neașteptată pentru Sfântul Ioan. Teofil al Alexandriei, contra voinței sale, hirotoni în arhiereu pe noul ales la 26 februarie 398.

Ca patriarh a suferit multe nedreptăți, fu exilat din ordinul împăratului și aflându-se deja în Bitinia, este rechemat din cauza răscoalei poporului ce își cerea păstorul și din cauza unui cutremur de pământ. Împăcarea nu a durat decât două luni, timp după care a fost exilat din nou, după Rusalii, la 20 iunie 404. Exilul al doilea și ultimul al Sfântului Ioan nu e cunoscut din scrisorile sale, numeroase către prietenii devotați. Drumul greu al exilului, Niceea – Cucuz sau Arbissos, în Armenia – Bitius, un orășel pe malul răsăritean al Mării Negre, îi scurtară zilele. În drum spre Pitius, el moare la Comana în Pont în ziua de 14 septembrie 407, cu aceste cuvinte pe buze „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Resturile sale pământești au fost duse la Constantinopol și depuse cu pomană în Biserica Sfinții Apostoli din Constantinopol de împăratul Teodosie al II-lea.

3.9. Sfântul Mucenic Gheorghe

Sfântul Gheorghe a văzut lumina zilei în timpul celor mai crude persecuții ale creștinilor, născut în Capadocia din părinți creștini cinstiți, care l-au învățat de mic dreapta credință.

Din fragedă copilărie rămâne orfan de tată, maica lui s-a mutat împreună cu el în Palestina, unde aveau multe averi și moșteniri. Ajungând la vârsta desăvârșită și fiind viteaz și mândru la chip, a fost rânduit ostaș și a pus căpetenie peste o ceată vestită de ostași vrednici. Arătându-și vitejia în războaie a fost rânduit voievod de către Dioclețian, care nu-l cunoștea atunci ca slujitor plin de credință al lui Hristos. Dioclețian, unul dintre cei mai mari persecutori ai creștinității, a convocat un Sobor mare de dregători păgâni și a hotărât a se abate cu toată puterea asupra creștinilor, pentru a-i șterge de pe fața pământului.

Sfântul Gheorge aflându-se pe lângă împărat și văzând nedreapta pornire, s-a gândit că a sta așa mai departe în nepăsare, pentru frații săi de credință, ar fi o faptă neiertată de Domnul.

Astfel lepădând toată frica omenească și întărindu-se întru Dumnezeu, a stat cu fața luminată și cu mintea bărbătească în mijlocul adunării celei nelegiuite și a grăit astfel:

„Până când, o împărate și voi cruzi dregători, veți porni mânia voastră asupra creștinilor, făcând judecăți nedrepte asupra unor oameni nevinovați?…Pentru ce-i progoniți? Voi credeți că zeii voștri sunt vi și puternici?…Vă nebuniți și vă înșelați, că singur Dumnezeul creștinilor este viu și adevărat…”

Toate privirile s-au îndepărtat spre Sfântul Gheorghe minunându-se deasemenea îndrăzneală vorbire, dar împăratul porunci tăcere și a poruncit către Sfânt:

„Te-am cinstit ca pe un ostaș vrednic și cu bună judecată….Te sfătuiesc ca un tată și te îndemn să nu dai de la tine slavă ostășească și cinstea dregătoriei cu care te-am împodobit. Nu depărta cinstirea zeilor, ca nu cumva să primești grele munci pentru neascultarea ta”, dar sfântul nu se lăsă cu nimic influențat de împărat și îi răspunde:

,,O, de-ai fi cunoscut împărate pe adevăratul Dumnezeu, te-ai fi învrednicit de împărăția de acum, nestatornică, deșartă și repede trecătoare, ci eu stau încredințat, iar muncile ce-mi făgăduiești pentru ea, nu mă înfricoșează… Fă ce vrei, o, împărate!…” De acum au început chinurile și patimile sfântului, dar prin rugăciuni la bunul și dreptul Dumnezeu a scăpat de toate chinurile la care a fost supus. Sfântul a fost bătut și aruncat în temniță, apoi scos de-aici, a fost legat pe roata de caznă, cea cu ghimpi și cu țepușe, dar un înger cu chip tânăr, s-a arătat lângă roată și punând mâna pe mucenic i-a zis: „Bucură-te!” făcându-se apoi nevăzut, iar mucenicul s-a pogorât singur de pe roată, dezlegat de îngerul Domnului și tămăduit de răni; apoi aruncat într-o groapă de var nestins și lăsat trei zile, în chip minunat e1 a stat aici ca și într-o odaie, nepățind nimica.

Dioclețian, orbit de năvala mâniei, a poruncit chinuitorilor să-l încalțe pe Gheorghe în înfricoșate încălțăminte de fier înroșite în foc având înăuntrul țepi ascuțiți și așa să-l gonească până la temniță. Supunându-l și altor grele patimi, sfântul nu s-a abătut de la dreapta credință, iar împăratul a chemat pe Maxențiu și a poruncit a pregăti din nou loc de judecată. În noaptea aceea, sfântul a avut o vedenie luminoasă în temniță. Deșteptându-se sfântul a rugat pe temniceri să cheme la el pe sluga sa, care necurmat stătea la ușa temniței și scria ucenicia sfântului, sluga venind, Gheorghe i-a spus: „Curând plec la Domnul. După plecarea mea din viața aceasta să iei smeritul meu trup și cu ajutorul lui Dumnezeu, să-l duci în casa noastră din Palestina, iar tu, să păstrezi necontenit credința în Domnul Hristos”.

Sluga a făgăduit că va face așa, iar sfântul dându-i în lacrimi sărutarea cea de pe urmă, l-a eliberat în pace.

Ziua următoare sfântul a fost din nou adus în fața judecății, fiind același dintotdeauna, neclintit în dreapta credință. Pe când împăratul stătea gata a-i porunci alte munci mai grele, s-a arătat împărăteasa și făcând semn tuturor, a cerut tăcere, apoi zicând eu putere:

,,Și eu mărturisesc înaintea tuturor pe Domnul Iisus Hristos, Dumnezeul cel viu, Fiul Tatălui Ceresc!"

Cu mintea nimicită de vâltoarea mâniei, Dioclețian cu un glas de leu turbat a strigat: „Pe aceștia să-i tăiați cu sabia!” Astfel sfântul și-a sfârșit alergarea, primind cununa dreptății, cea pregătită lui.

Biserica noastră prăznuiește pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință la 23 aprilie.

Minunile Sfântului și Marelui Mucenic Gheorghe

În părțile Plafagoniei, în cetatea Amastrida, se afla un bărbat Leonte și nevasta sa Teofana, amândoi buni credincioși și având multă evlavie pentru marele Mucenic Gheorghe.

Nu departe de râul ce se chema Partenos, se găsea biserica închinată marelui mucenic și pe această biserică cei doi soți au împodobit-o din averile lor.

Ei aveau un fiu căruia îi dăduseră numele de Gheorghe, pentru ca să aibă pomenirea mucenicului totdeauna în minte și pe buze, cu dragoste.

Dar ivindu-se un război, la care a participat și Gheorghe, fiul lui Leonte și Teofana, biruind oștile vrășmașe, Gheorghe a fost prins și dus în robie. Părinții aflând aceasta, s-au supărat, el fiind unicul lor fiu dar prinzând nădejde, au început a se ruga eu putere marelui sfânt mucenic Gheorghe, zicând: „Auzi, Sfinte rugăciunile și suspinările noastre și fi milostiv pentru fiul nostru, cel ce-ți poartă numele”.

Părinții s-au pornit spre plângere și udau rugăciunile cu lacrimile lor, dar pe când stăteau la masă și le era duhul cuprins de evlavia rugăciunilor înălțate spre Sfântul mucenic, fiul lor a stătut de față, viu și întreg, având în mână un vas cu mâncare.

Toți s-au înspăimântat, iar fiul le-a povestit că pe când slujea la masa celui unde căzuse rob, s-a simțit răpit și adus cu vasul dimpreună. Toți au mulțumit lui Dumnezeu carele prin Sfântul preplăcut, Gheorghe biruitor a îngăduit o minune ca aceasta.

La bisericuța din ostrovul Meletinului cu hramul Sfântul Gheorghe era obiceiul ca în toți anii, la ziua pomenirii Sfântului, toți locuitorii acestui ostrov să se adune în biserica aceia, ca să serbeze praznicul sfântului.

Aflând despre aceasta agarenii din Crit, au năvălit asupra locului aceluia și pe cei ce i-au prins în biserică, i-au luat în robie.

Printre ei, au luat și pe un tânăr pe care ducându-l în Crit l-au dăruit mai marelui agarenilor. Părinții acestui tânăr s-au mâhnit foarte tare de aceasta, dar nu și-au pierdut nădejdea, rugând fără încetare pe marele mucenic Gheorghe, a le înapoia pe fiul lor.

După un an, iar a fost praznic la biserica mucenicului și au făcut ospăț în casa lor întru pomenirea sfântului Gheorghe.

Lăsând pe toți la praznic, mama tânărului a purces iar la biserică și acolo, aruncându-se la pământ, a plâns și a rugat pe sfântul să izbăvească pe fiul ei din robie.

După ce și-a încheiat rugăciunile, femeia s-a întors la ospăț și a început a cinsti pe cei ce stăteau în jurul mesei.

În momentul acela, fiul lor fiind scos din robie de Sfântul Gheorghe, a stat înaintea lor, ținând în mână un pahar cu vin. A fost așa pentru că în momentul acela el stând în Crit la masa mai marelui Agarenilor, turnase vin în pahar și îl închinase stăpânului său și tot atunci s-a simțit răpit și s-a aflat în Meletin ținând în mână paharul cu vin.

Cei de la ospăț au stat întru uimire și l-au întrebat de unde a venit și cum a ajuns în Meletin.

Dar el le-a răspuns:

„Am umplut acest pahar cu vin ca să-l dau mai marelui Agarenilor și am fost răpit de un bărbat prea – luminat, care era călare pe un cal și m-a pus pe mine lângă el.”

Toți și-au dat seama că nu era altul decât marele Mucenic Gheorghe și au dat slavă lui Dumnezeu, care a învrednicit pe Sfântul Său a face o asemenea minune.

Povestirea răpunerii balaurului de către Sfântul Mucenic Gheorghe

Lângă cetatea Viritului prin părțile Palestinei, peste marea cea întinsă a Siriei, în Sirofilichia, se afla un iezer foarte mare. În el sălășluia un balaur înfricoșat care ieșind din acest iezer, pe toți oamenii aflați în jur îi sfâșia, trăgându-i după el în adâncul apelor. Nimeni nu se putea apropia de acest balaur oricât de înarmat ar fi fost, fiindcă el slobozea un duh otrăvit împrejur și gonea sau omora pe toți cei ce se apropiau. Într-una din zile cei din cetate, unde era mult necaz și mâhnire din pricina aceasta, au mers la împărat, care era păgân, necredincios și i-au zis:

,,- Ce vom face oare – că pierim de acest balaur?”

Împăratul le-a răspuns:

„Vom face ceea ce ne vor povățui zeii.” Cercetând voia zeilor au aflat ca în fiecare zi, vreme de o lună, să se dea spre mâncare balaurului un copil din cetate ce va fi tras la sorți. După câteva zile, sorțul a căzut asupra fiicei singure a împăratului.

Împăratul s-a supus și luând pe fiica sa, a împodobit-o frumos și cu de toate că i se rupea inima de jalea ei, a dat poruncă slujitorilor să o ducă pe malul iezerului. Împăratul stătea pe o înălțime a palatului, așteptând din clipă în clipă cu lacrimile în ochi, sfârșirea fecioarei de către balaur. Însă Dumnezeu cel ce voiește ca toți să se mântuiască și vrând să izbăvească cetatea aceea, a trimis acolo pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, ostașul Său, cel plin de vitejie. Era călare și avea sulița ascuțită. Fecioara văzându-l i-a zis:

,,- Fugi deaicea bunule voinice, ca să nu mori de-îndată cu mine!” Sfântul i-a răspuns:

,,- Nu te teme fecioară, ci spune-mi de ce ești tristă și ce rău cade asupra ta?” Fecioara i-a povestit despre balaur și taina lui. Sfântul i-a zis:

,,- În numele Domnului Dumnezeului meu cel adevărat, te voi scăpa de acest balaur.” Dar fecioara necrezând, îl îndemnă mereu să plece să nu piară împreună cu ea, dar n-a isprăvit bine vorba și iată dihania spăimasă s-a și arătat ieșind din apă și suflând pe nări aburi veninoși. Sfântul făcându-și semnul Sfintei Cruci, a făcut față cu îndrăznire balaurului. Balaurul s-a ridicat drept în sus și s-a repezit pufnind cu suflare grea spre voinic. Atunci Sfântul Gheorghe a ridicat sulița, chemând pe Dumnezeu în ajutor: „Doamne nu mă lăsa” – Și a repezit-o în gâtlej cu putere. Și astfel cetatea întreagă s-a bucurat și totodată s-au mirat de îndrăzneala Sfântului Gheorghe. Venind slujitorii cetății au târât trupul balaurului în mijlocul cetății și l-au ars. Văzând minunea aceasta, împăratul și poporul au crezut în Domnul Hristos și au cerut să fie și ei să fie îmbrăcați cu haina sfântului Botez.

Drept mulțumire adusă lui Dumnezeu s-a înălțat de către credincioși în acel loc o biserică mare și frumoasă închinată Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu și întru cinstirea sfântului purtător de biruință Gheorghe.

Când s-a sfințit acea biserică, încă o mare minune s-a făcut, căci a izvorât din altar apă vie, care tămăduia bolile tuturor, celor ce se apropiau cu credință.

3.10. Sfinții Împărați Constantin și Elena

Constantin a fost fiul împăratului Consta și a soției sale Elena. Tatăl sau Consta deși era închinător la idoli, totuși el nu prigonea pe creștini, ci chiar avea în slujbă mulți creștini. Pe fiul său Constantin, îl învață să caute ajutor de la cele de sus purtare de griji, iar nu de la idoli.

Împăratul pentru a-și da seama de adevărații slujitori, a făcut următoarea încercare: a chemat la sine pe toți slujitorii curții sale și le-a zis: „De voiește cineva a-mi fi credincios și a rămâne în palatul meu, să se închine zeilor mei și atunci îmi va fi prieten. Iar cei ce nu vor ca să facă aceasta să se ducă de la cetatea mea, unde vor vrea, deoarece nu pot fi împreună cu aceea care nu au credința mea”. Cei adunați de față s-au împărțit în două tabere: adevărații creștini și închinătorii la idoli.

Atunci împăratul a zis celor bine credincioși creștini:

,,- Devreme ce slujiți cu credință Dumnezeului vostru, voiesc ca voi să fiți slujitorii și prietenii mei, căci în felul în care sunteți credincioși Dumnezeului vostru, îmi veți fi și mie." Iar pe ceilalți i-a alungat din fața lui.

După moartea împăratului, Constantin, fiul împăratului n-a putut stăpânii întreg imperiul, fiindcă s-a ridicat Maxențiu, fiul împăratului Consta, din căsătoria lui cu Teodora, fiica împăratului Maximian Hercules. Astfel împărăția s-a împărțit în două: Maxențiu a rămas să împărățească la Roma, iar Constantin s-a retras în părțile Britaniei. Și totuși, Maxențiu nu vroia pacea cu Constantin, nerecunoscându-l ca împărat. Auzind Constantin că Maxențiu a adunat o oștire multă, s-a temut îndoindu-se de biruință, fapt pentru care a căzut în rugăciune. Rugându-se cu mare putere adevăratului Dumnezeu, iată că ziua în amiaza mare i s-a arătat semnul Sfintei Cruci, mai strălucitoare decât soarele, deasupra având scris cuvintele: „Cu aceasta vei birui”. Iar noaptea când dormea, i s-a arătat însuși Domnul Hristos, care întâmpinându-i crucea i-a zis: „Nu te teme… pune și fă semnul acesta și poartă-l în fruntea cetelor tale. Nu numai pe Maxențiu vei învinge, ci pe toți vrășmașii tăi!”.

Respectând acestea, Constantin a biruit pe Maxențiu și gonindu-l a ajuns la apa Tibrului, pe când trecea podul, după voia lui Dumnezeu, podul s-a rupt, astfel tiranul Maxențiu cu mulți ostași ai săi au căzut în apă înnecându-se.

Și astfel, Constantin crezând în puterea lui Hristos, s-a botezat împreună cu mama sa Elena.

Despre botezul său se povestește astfel: Împăratul Constantin a căzut într-o lepră foarte grea, care i-a cuprins tot trupul, nici un doctor nu a avut ce-i face. Venind un iscusit vraci i-a zis:

,,- De nu te vei scălda în sânge de copii mici, care va trebui sa fie și cald, de această boală nu vei scăpa!”

Voind a păși la o asemenea cruzime, împăratul fu cuprins de mâhnire și-a grăit în sine: „Cât de mare neomenie era să fie, ascultând pe unii ca aceia”. Ca drept răsplată pentru reîntoarcerea de la o asemenea faptă, Dumnezeu i-a trimis în vedenie pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel ca să-l povățuiască și să-l îndrume pe calea mântuirii. Astfel Constantin, găsind calea cea bună, a chemat pe episcopul Silvestru din muntele Socrat, care i-a indicat scăldătoarea ce-i trebuie. Intrând împăratul în ziua a șaptea după șase zile de post – în scăldătoarea sfântă și după ce episcopul l-a afundat de trei ori în ea în numele Sfintei Treimi, o mare lumină a coborât din cer, iar împăratul a fost curățit de lepră.

Împăratul a devenit următor credinței și a pomenit îndată a ridica biserici în cinstea Mântuitorului, poruncind ca nimeni să nu mai îndrăznească a huli numele Domnului Hristos. Tot Constantin este acel mare apărător al credinței adunând marele sobor a toată lumea de la Niceea, în anul 325, unde au fost părtași 318 sfinți părinți, care au alcătuit credincioasele dogme ale dreptei credințe, dând blestemul pe Aril și pe soții săi. Ca să-și arate dragostea lui pentru Domnul Hristos, Constantin trimite pe maica sa, Elena, la Ierusalim, unde era patriarh Macarie – pentru a afla acolo crucea pe care a fost răstignit Domnul Hristos. Elena, voind a afla locul unde se găsea crucea Mântuitorului, a chemat la sine pe mulți din locuitorii cetății și i-a întrebat, ispitindu-i unde s-ar afla acel loc. Cu mare greutate, a aflat că locul ar fi acolo, unde împăratul Adrian zidise copiștea închinată zeiței Artemida. Împăratul a poruncit atunci, ca acea copiște, să fie dărâmată, iar pietrele risipite, săpând mai departe au dat de cele trei cruci: a Mântuitorului și a celor doi tâlhari.

Împărăteasa, căzând în rugăciune, a cerut Domnului să-i dea putința aflării.

Și Domnul i-a dat-o, căci trecând atunci pe drum un alai de mort, glas adânc duhovnicesc a auzit împărăteasa: „Aceea va fi crucea, care, atingând-o de mort, îl va învia”.

Și astfel împărăteasa a luat crucea și cu mare bucurie a sărutat-o, iar poporul voia să vadă crucea. Atunci cuviosul Macarie, patriarhul, urcându-se pe un loc mai înalt. A ridicat Sfânta Cruce, pentru a o vedea poporul și a strigat: „Doamne miluiește” . De atunci a început a se prăznui înălțarea Sfintei Cruci.

Împărăteasa Elena a petrecut multă vreme în Cetatea Sfântă, clădind multe biserici: Biserica Învierii Domnului Hristos, lângă Sfântul Mormânt, unde s-a aflat crucea; biserica din grădina Ghetsimani, unde e mormântul Sfintei Fecioare și alte încă optsprezece biserici mai mici.

O parte din lemnul crucii, a fost pus într-o raclă de argint și încredințată patriarhului Macarie, întru păzirea neamurilor ce aveau să vină, apoi Elena a luat partea rămasă, precum și piroanele, plecând spre Constantinopol, în mare cinste stând până la sfârșitul vieții sale, stâlp nezguduit a apărării dreptei credințe, dimpreună eu fiul ei, cel întru totul asemenea sfinților apostoli.

După un timp împărăteasa s-a strămutat la Domnul, bine plăcându-i Lui, fiind îngropată cu mare cinste, iar Constantin a mai trăit apoi ca la zece ani.

Simțindu-și sfârșitul drumului pământesc împăratul a făcut testament, împărțind împărăția celor trei fii ai săi, apoi și-a dat duhul în mâinile Domnului. Trupul său a fost adus cu mare cinste la Constantinopol, și îngropat cu slavă în biserica sfinților Apostoli. A murit la vârsta de peste 65 ani.

Biserica noastră îi prăznuiește la 21 mai, cu mare cinste, ca adevărați apărători ai evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos.

3.11. Sfântul Arhidiacon Ștefan

Cei 12 sfinți Apostoli, adunând toată biserica din acea vreme, au zis: „Nu este cu cuviință nouă a lăsa cuvântul lui Dumnezeu și a sluji la mese. Căutați dar, fraților, dintre voi, șapte bărbați credincioși, plini de duh sfânt și de înțelepciune, cărora le vom da slujba aceasta, iar noi vom petrece în rugăciuni și în predicarea cuvântului”. Și a plăcut cuvântul acesta în fața norodului. Deci, au ales pe Ștefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena și pe Nicolae Atiohianul.

Ștefan era, ca și Sfântul Apostol Pavel, din Tarsul Ceciliei. Ștefan fiind mai tare în virtute decât toți ceilalți, a fost numit arhidiacon. El era plin de har și de putere și făcea minuni și mari semne în norod. Dar unii care făceau parte din Sinagoga zisă a Izbăviților, a Cirinenilor și a Alexandrienilor, împreună cu alți iudei, au început cu Ștefan o ceartă de cuvinte. Dar nu puteau nicidecum a sta împotriva înțelepciunii și împotriva

Duhului cu care grăia el. Astfel, văzându-se neputincioși, prin vicleșug au căutat prin niște oameni ticăloși să-l învinuiască de cuvinte huluitoare împotriva lui Moise și a lui Dumnezeu. Înfățișat în fața sinedriului, martorii mincinoși au spus: „Omul acesta hulește, zicând că Iisus din Nazaret dărâma-va lăcașul acesta și va strămuta obiceiurile lăsate de Moise.” Și toți cei din adunare au privit spre Ștefan era ca a unui înger.

Marele preot luând cuvânt, a zis lui Ștefan:

„-Iată ce spune împotriva ta. Ce zici ?”

Și atunci Ștefan luând grai plin de duh, a început a arăta cu putere cum: Dumnezeu se arăta patriarhilor, celor de demult și apoi cum poporul ales a hălăduit de-a lungul vremii, cum neamul cel ales, uitând de Dumnezeu, pentru aceasta s-a întors de la ei…După toate acestea arătate, a ridicat glas mai tare, zicându-le:

„- Oameni tari în cerbice, împietriți cu urechile și cu inima, voi totdeauna vă împotriviți Sfântului Duh!…Cum au fost părinții voștri asemenea sunteți și voi…Iată, văd cerurile deschise – și pe Fiul Omului stând în picioare, la dreapta lui Dumnezeu!”

Auzind cei din adunare asemenea glas, cuprinși toți de același gând s-au năpustit asupra lui și ducându-l afară din cetate și-au scos hainele și au început a-l lovi cu pietre. Cel care le păzea veșmintele era Saul din Tarasul Ceciliei, viitorul, Sfântul Apostol Pavel. Și toți aruncau cu pietre asupra lui, dar Ștefan se ruga zicând: „Doamne Iisuse primește duhul meu!”

Martori oculari la aceasta au fost Preacurata Fecioara Maria întovărășită de Sfântul Ioan Evanghelistul stând pe o lespede din depărtare. Și amândoi se rugau cu putere lui Dumnezeu, să-l întărească în răbdare și să-i primească în mâinile Lui sufletul. Dar ploaia nesfârșită de pietre cădea asupra mucenicului, sfărmându-i carnea și oasele, dar pe el, durându-l inima pentru cei care-l ucideau, mai vârtos se ruga zicând: „Doamne nu le ține lor păcatul acesta!”. Cuvinte după care Sfântul a adormit, pentru ca pe urmă să se trezească în ceata sfinților Domnului Hristos, unde stând, se roagă cu neîncetare pentru noi, slăvind pe Dumnezeu, în Întreita Sa Față, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Biserica ortodoxă prăznuiește în fiecare an la 27 decembrie cu mare cinste pe Sfântul arhidiacon Ștefan.

3.12. Sfântul Ioan Iacob Hozevitul

Cuvioasul Ioan Iacob, a fost un sihastru sfânt al zilelor noastre care s-a nevoit 24 de ani în Țara Sfântă, atât pe valea Iordanului cât și în postiul Hozeva. El s-a născut la 23 iulie 1913 într-o familie de țărani credincioși, Maxim și Ecaterina, fiind singur la părinți. La botez a primit numele de Iilie. La șase luni după naștere, mama sa a decedat, iar copilul a fost îngrijit de bunică timp de zece ani.

În anul 1916 când copilul avea trei ani, tatăl său a decedat pe front. În anul 1923 a decedat și bunica, iar micul Iilie, orfan fiind, a fost îngrijit de un unchi care mai avea șase copii. Între 1926-1932 urmează gimnaziul „Mihail Kogălniceanu” și liceul „Dimitrie Cantemir” în Cernăuți.

În vara anului 1933 intră ca viețuitor la Mănăstirea Neamț. La 8 aprilie 1936 este tuns în monahism primind numele de Ioan, iar în noiembrie, același an, se duce să se închine la mormântul Domnului, unde rămâne definitv și se nevoiește în obștea mănăstirii Sfântul Sava din Betleem.

La 14 septembire 1947 este hirotonit preot și apoi este numit egumen la Schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul de la Iordan. După cinci ani de ascultare se retrage în pustiul Hozeva. Aici se nevoiește opt ani de zile în peștera Sfânta Ana, pe valea pârâului Horat. Făcea priveghere de noapte, citea cele șapte laude, avea osârdie la sfintele slujbe pe care le făcea în Paraclisul din peșteră, citea cărți sfinte, traducea din învățăturile Sfinților Părinți și compunea versuri religioase pentru pelerinii care îl cerecetau la peșteră. Dar nevoințele sale cele din inimă, lacrimile de taină, lupta cu gândurile și cu duhurile rele, cugetările duhovnicești la cele de sus și căldura Duhului Sfânt care îi aprindea inima în Hristos, singur Dumnezeu le vedea și le primea ca o ardere de tot a Cuviosului Ioan Sihastrul neștiute de nici un muritor.

La 5 august 1960 când avea 47 de ani se mută la cereștile locașuri și este înmormântat în peștera unde s-a nevoit. După 20 de ani la 8 august 1980, s-a aflat întreg în mormânt, fiind preamărit de Dumnezeu ca sfânt.

La 15 august 1980 moaștele sale au fost duse la Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul din apropiere și se păstrează și azi în Biserică alături de celelalte sfinte moaște.

Ce spune ucenicul Sfântului despre slujba de înmormântare: „Începând slujba prohodului, peștera s-a umplut de nenumărate păsărele de pustie, cărora Cuviosul le dădea zilnic pesmeți să mănânce. Acum nu veniseră să primească hrană ci au fost trimise de Dumnezeu ca să-l jelească și să-l petreacă spre mormânt. Ne incomodau în timpul slujbei, zburau pe capetele noastre, ne-au stins lumânările, ne-au închis cărțile, băteau din aripi deasupra trupului cuviosului, se așezau și pe el, pe cap, pe piept, pe picioare și fiecare glăsuia după felul ei. Ele nu voiau mâncare, ci pe părintele lor, pe binefăcătorul lor pe care îl pierduseră”.

Vor trece anii vieții

Și eu mă voi sfârși,

Iar în pustia asta

Mai vrednici vor veni.

Văzând aici mormântul,

Mă vor cinsti cumva,

Necunoscându-mi viața

Și neputința mea.

Deci să cunoască frații

Că tot veleatul meu,

A fost lipsit de mirul

Plăcut lui Dumnezeu.

Căci cheltuind zadarnic

Vigoarea tinereții,

Mi-am îngropat talantul

În toată vremea vieții.

De boale și necazuri

Fiind înconjurat,

Spre orizonturi nouă

Mereu am fost mânat.

Din plaiul țării mele

Ajuns-am la Iordan

Cu dorul de pustie,

În sufletul sărman.

Dar și acolo duhul

Era nemulțumit,

Din cauza aceasta

Retrasu-m-am la schit.

Cu multă trândăvie

Mereu am petrecut

Împovărând pe alții

Cu „sacul meu de lut”.

Să nu priviți cu cinste

La trupul meu potrivnic

Căci nu voia să rabde

Canonul cel de schimnic.

Ci faceți mai degrabă

O sfântă rugăciune,

Ca Domnul îndurării

Să-mi deie iertăciune!

3.13. Cuviosul Antonie cel Mare

Cuvisosul părintele nostru Antonie era de neam egiptean, născut din părniți de neam bun, cu avere multă.

Deși aveau părinții avuție multă, el de mic s-a apropiat de Biserică și nu căuta plăcerile lumii. După moartea părinților, râmânand cu sora lui, a dăruit averile vecinilor și sătenilor, iar argintul l-a dat săracilor, iar pe sora sa a încredințat-o spre îngrijire unor credincioase cunoscute, pentru că nu erau în Egipt pe atunci mănăstiri.

A trăit un timp lângă un bătrân ce ducea viață monahicească. Chinuit de vrășmașul cel rău, s-a retras la niște morminte care erau departe de sat.

În 286 la vârsta de 35 de ani, se așează într-o fortăreață părăsită situată pe malul drept al Nilului, la marginea deșertului „muntele dinafară” unde rămâne 20 de ani. În 306 ucenicul său îl obligă să părăsească acest loc de asceză, în urma atacurilor diabolice ce l-au lăsat aproape mort. În acest moment devine părintele spiritual al multor călugări din diferitele „colonii monastice” din deșerturile Egiptului, dintre care cele mai vestite erau cele din Nitria și Schit.

În anul 310, întreprinde o călătorie la Alexandria, căutând să îmbărbăteze pe martirii creștini prigoniți de stăpânirea romană în timpul persecuției lui Maximin.

În anul 312 se instalează în deșertul adânc, pe muntele Kolzim. Aici trăiește până la moartea sa – 356 împreună cu doi ucenici, nepărăsind locul decât pentru a-și vizita discipolii sau pentru a face o a doua călătorie la Alexandria, spre a-l susține pe Sfântul Atanasie, persecutat de partida proariană.

Este cel mai popular ascet și socotit a fi începătorul vieții călugărești. Este considerat de tradiția monastică drept întemeietor al monahismului împreună cu Sfântul Pahomie cel Mare.

Prăznuirea i se face în data de 17 ianuarie în toate tradițiile creștine.

3.14. Sfinții închisorilor – Aiud

Puține închisori comuniste au exersat arta fizică a torturii asa cum s-a întâmplat la Aiud. Au murit sub chin mii de oameni aruncați apoi, precum câinii la margini de drum. Dar Dumnezeu a vrut altfel! Osemintele martirilor au fost transformate în moaște sfinte, făcătoare de mari minuni. Zeci de mărturisitori din țară și de la Muntele Athos au luat părticele din rămășițele sfinților, foștilor deținuți politici de la Aiud, care astăzi vindecă boli incurabile și izvorăsc mir. Moartea și suferința au fost transformate în nădejde și în viață.

„Fericiți ce prigoniți pentru dreptate”.

Presafințitul Sebastiban Pașcanul, Episcopul Slatinei și Romanaților spune: „Trebuie să vă spun mai întâi că nu Biserica îi face pe sfinți. Nu noi, Sinodul Bisericii, îi facem pe sfinți. Ci pe sfinți îi face Dumnezeu și poporul. Dumnezeu – pentru că le recunoaște sfințenia lor și poporul – pentru că păstrează în memoria sa faptele lor. Dar va veni și vremea sutelor și miilor de preoți și credincioși care au fost închiși și bătuți pentru credința lor creștinească în închisorile comuniste”.

Părintele Arsenie Papacioc spunea: „Comunismul a umplut cerul de sfinți”.

Aici aproape de noi este Aiudul cu teribila-i închisoare și cu monumentul dedicat celor ce au pătimit. Dacă avem convingere creștină vom spune dimpreună cu Sfântul Apostol Pavel: „ ne lăudăm și în suferințe, bine știind că suferința aduce răbdare și răbdarea încercare și încercarea, nădejde”(Roman 5, 3).

Neamului românesc – așezat, după spusa cronicarului „în calea tuturor răutăților” – i-a fost rânduit să treacă prin multe încercări. Ultima a fost cea mai grea: tăvălugul comunist. Această ideologie demonică, nimic altceva decât religia satanei pe pământ – cum o numea cineva trecut prin temnițele comuniste – a făcut și la noi sute de mii de victime. N-a reușit să-i frângă pe cei ce, nevoind să-și piardă sufletul s-au legat cu toată ființa de Hristos. Cu prețul unor suferințe cumplite au rezistat, dobândind prin moarte cununa sfințeniei.

Se știe prea puțin despre viața duhovnicească și chipurile de mărturisitori ai temniței comuniste. E drept că până la căderea comunismului era cu neputință să se știe ceva, iar după 1990 mărturiile supraviețuitorilor nu s-au aflat totdeauna la îndemâna celor interesați. Parcă mai lesne și cu mai multă râvnă privim spre cele petrecute prin alte părți decât la mărturiile de sfințenie de la noi.

Cel care s-ar apleca asupra unora din mărturiile celor trecuți prin închisori ar găsi numeroase …. în care sunt evocate persoane, întâmplări, atitudini sau vieți de sfinți.

Unul din numeroasele alte nume, ar fi a lui Valeriu Gafencu pe care părintele Nicolae Steinhardt îl numește „Sfântul închisorilor”, iar părintele Gheorghe Calciu spune despre el „nu am nici o îndoială că este sfânt; a trăit cuvântul lui Dumnezeu la o înălțime de neînțeles pentru noi”. Valeriu Gafencu a fost una din cele mai impresionante figuri care s-a înălțat la o admirabilă trăire duhovnicească în condițiile vieții de temniță. Prin dragostea sa jertfelnică izvorâtă dintr-o desăvârșită închinare a vieții lui Hristos, a rămas zugrăvit în cele mai numeroase culori în inimile celor care l-au cunoscut.

În veacul al XX-lea au existat aleși de asemenea natură că s-au ridicat la puterea de credință și de jertfă a primilor martiri creștini.

Una din poeziile lui Valeriu Gafencu numită „Dar”:

Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie,

frumoasă ca un crin din Paradis,

Potirul florii e mereu deschis

și-i plin cu lacrimi și cu apă vie.

Potirul florii e o-mpărăție.

Când răii mă defaimă și mă-njură

și-n clocot de mânie ura-și varsă,

potirul lacrimilor se revarsă

și-mi primenește sufletul de zgură,

Atunci Iisus de mine mult Se-ndură.

Sub crucea grea ce mă apasă sânger,

cu trupu-ncovoiat de neputință,

Din când în când din cer coboar-un înger

și sufletul mi-l umple cu credință;

M-apropii tot mai mult de biruință.

Mă plouă-n taină razele de soare,

m-adapă Iisus cu apă vie,

grăuntele zvârlit în groapă-nvie,

cu viața îmbrăcat-n sărbătoare:

Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie.

Preotul Constantin Voicescu vorbește de Valeriu Gafencu : „ Undeva într-o închisoare comunistă, a trăit și a pătimit un om despre care am certitudinea că va fi canonizat. E vorba de Valeriu Gafencu. A murit la Târgu-Ocna. Un tânăr cu sufletul de crin, pe care, din pricina purității sale îți era rușine să-l privești în lumina ochiilor. Nu mai era decât piele și os, plin de boală și de tuberculoză, dar ochii lui erau luminoși și numai zâmbet”.

Și ca el au fost atâția alții!

Astăzi la Aiud, la schitul Înălțarea Sfintei Cruci, sfintele moaște izvorăsc mir tămăduitor de multe boli, ridică neputințe și fac minuni foarte mari. Ele sunt trimise la multe mănăstiri din țară, dar și din muntele Athos.

„Ca cei care ați stat împotriva căderii satanice de neascultare față de Dumnezeu, asemănători făcându-vă îngerilor Arhanghelului Mihail, biruitori ai fiarei roșii cumuniste, vă fericim Sfinților martiri și mărturisitori și Sfintelor mărturisitoare din temnițele comuniste, cerând biruință creștină și sufletelor noastre mântuire”.

3.15. Sfântul Serafim de Sarov

Acest mare mărturisitor al luminii Sfântului Duh s-a înălțat ca un astru deasupra pământului rusesc, la 19 iulie 1759, în epoca în care spiritul așa numit „al Luminilor” invada Europa și Rusia, pregătind timpurile întunecate ale ateismului și persecuției religioase.

Fiu al unor negustori cucernici din orașul Kursk, el a crescut în smerenie și dragoste față de Biserică și a avut parte la vârsta copilăriei de arătarea milei Maicii Domnului, care l-a vindecat în chip miraculos.

La 17 ani părăsea lumea, cu binecuvântarea mamei sale, și intră în Mânăstirea Sarov, unde a devenit repede model de ascultare și virtuți monahale. Îndeplinirea cu bucurie și zel toate sarcinile, chiar cele mai obositoare, pentru folosul fraților, postea pentru a înfrânge pornirile trupului și își păstra, ziua și noaptea, mintea ațintită la Dumnezeu, cu ajutorul rugăciunii lui Iisus.

După câtva timp s-a îmbolnăvit foarte grav și, în ciuda durerilor, refuza ajutorul medicilor, cerând numai acel mic leac, care este potrivit celor ce au părăsit totul pentru Dumnezeu: Sfânta Împărtășanie. Când, crezându-se că va muri, i-a fost adusă merindea cea sfântă, pentru calea cea din urmă, Preasfânta Maică îi apăru, în mijlocul unei puternice lumini, însoțită de Sfinții Apostoli Petru și Ioan Teologul. Arătându-i-l pe tânărul novice, ea le spuse: „Acesta este din neamul nostru!”. Puțin după aceasta, se însănătoși cu totul și construi o bolniță pe locul acelei apariții minunate.

La capătul a opt ani de ascultare ca frate în mănăstire, a fost tuns monah, primind numele de Serafim, („înfocat”, „arzător”), nume care îi spori și mai mult zelul în a-i urma pe acești slujitori ai Domnului, netrupești și arzând de dragoste pentru El. Hirotonit diacon, el petrecea noaptea întreagă în rugăciune, înainte de a săvârși dumnezeiasca Liturghie; și sporind fără încetare în sfintele nevoințe, Domnul îi dărui ca răsplată nenumerate clipe de extaz și mângâieri duhovnicești.

Fiind îndrumat cu grijă de cei mai înaintați în vârstă și înțelepciune, el nu a căzut în păcatul slavei deșarte de care este pândit cel care se bucură de darurile lui Dumnezeu; dimpotrivă ele l-au făcut să se smerească și mai mult, învinovățindu-se pe sine în tot timpul și căutând și mai mult singurătatea.

A primit binecuvântare de a se retrage în singurătate, în adâncul pădurii, la 6-7 km de mănăstire. Aici el își făcu o colibă de lemn, înconjurată de o mică grădină, întorcându-se la mănăstire numai duminicile și în zilele de sărbătoare, stăruind în rugăciune, citirea Sfintelor Scripturi și chinuindu-și trupul pentru a plăcea Domnului.

Își păstra mintea înălțată la Dumnezeu; era cu totul lipsit de orice pângărire, nu se îngrijea deloc de trup și suporta cu răbdare asprimea iernii și năvălirea insectelor vara, fericit că poate fi astfel părtaș la suferințele Domnului, dorind să-și curățească sufletul.

Căra în spate mereu o Evanghelie grea, numind-o „povara lui Hristos” și se ducea în anumite locuri din pădure numite de el Locurile Sfinte: Betleem, Iordan, Tabor, Golgota. La început se hrănea cu pâinea primită de la mănăstire, apoi numai cu roadele grădinii sale; dar putea foarte bine să se lipsească de tainul său pentru a-l împărți animalelor, mai ales un urs uriaș, dar ascultător ca o pisică.

Dar văzând viața plăcută petrecută înaintea lui Dumnezeu, diavolul a pornit la atacuri împotriva sfântului: gânduri de slavă deșartă, zgomote, apariții înspăimântătoare, dar viteazul ostaș le alunga prin rugăciune și semnul Crucii.

Sfântul hotărî să lupte ca stâlpnicii de odinioară: el petrecu o mie de zile și o mie de nopți pe o stâncă în picioare sau îngenunchiat, repetând fără încetare rugăciunea vameșului: „Dumnezeule, fi milostiv mie păcătosului!” (Luca 18, 13). Astfel el a fost eliberat pentru totdeauna de lupta gândurilor.

Din anul 1807-1810 a urcat altă treaptă, o luptă tăcerii, în singurătate, nu deschidea ușa nimănui.

După mai mulți ani, ușa chiliei s-a deschis oricui. Își saluta vizitatorii cu veselie zicându-le „Bucuria mea, Hristos a înviat!”, dovedea o bucurie cu totul specială față de păcătoșii care veneau la el pocăindu-se. Blândețea sa neobișnuită înmuia inimile cele mai aspre, umilința sa îi smerea pe cei mândri, făcându-i să verse lacrimi de copil.

Dumnezeu i-a dat daruri, de a vindeca, darul profeției. Sfântul Serafim a lăsat în urma lui un model de viețuire.

La 1 ianuarie 1833 după ce s-a împărtășit, s-a închinat la toate icoanele din biserică, aprinzând în fața fiecăreia o lumânare și i-a binecuvântat pe toți frații. S-a închis, apoi, în chilie și cântând imnele Învierii, își dădu duhul în mâinile lui Dumnezeu în aceeași noapte.

Lupta sa a fost încununată prin canonizare care a avut loc la 19 iulie 1903, în prezența familiei imperiale, a numeroși ierarhi și a unei mulțimi de oameni veniți din toate părțile Rusiei. Moaștele sale au făcut multe minuni. Și chiar și după moarte omul lui Dumnezeu a continuat să viziteze și să-și îmbărbăteze fii duhovnicești prin numeroase apariții și vindecări minunate.

3.16. Sfânta Muceniță Filofteia

Această sfântă fecioară și mielușea iubită a lui Hristos era de neam româno-bulgar, născându-se pe la începutul secolului XIII-1206- în orașul Târnovo, vechea capitală a Bulgariei. Tatăl său era lucrător de pământ, iar mama sa, de origine valahă, era casnică.

După ce dădu fiicei sale o aleasă creștere duhovnicească și o legă cu inima de dragostea lui Hristos, mama se mută la cele veșnice, lăsând copila orfană în grija tatălui ei. Tatăl s-a recăsătorit, copila fiind adeseori asuprită, pedepsită și chiar pârâtă la tatăl ei, pe motiv că n-o ascultă, ci merge prea des la biserică și că risipește averea casei, dând-o milostenie la copiii orfani și săraci.

Însă Fecioara Filofteia nu se tulbura, nici nu punea la inimă aceste ispite ce i le făcea satana prin invidia mamei vitrege, pentru a o îndepărta de la faptele cele bune, pe care le învățase de la buna ei mamă. Pe măsură ce creștea, Filofteia mergea continuu la biserică, împărțea hainele ei bune și mâncarea la copiii săraci care îi ieșeau în cale, iar acasă se ruga și postea mereu. Căci trei erau faptele ei bune: rugăciunea, fecioria și milostenia.

Când avea numai 12 ani, a binevoit Dumnezeu s-o învrednicească pe fericita Filofteia de cununa muceniciei și de bucuria împărăției cerești, într-un chip ca acesta. Fiind toamnă și tatăl ei lucrând la câmp, Filofteia era trimisă zilnic de mama vitregă să-i ducă de mâncare pe ogor. Dar fericita obișnuia să împartă câte puțin din mâncare la copiii săraci, care îi ieșeau în cale. Observând tatăl a urmărit-o. Văzând cum împarte săracilor, pornindu-se cu mânie de fiară, din îndemnul diavolului, a aruncat cu barda ce o purta la brâu și, tăind-o la picior, din cauza rănii, fericita și-a dat sufletul în mâinile preadulcelui ei mire, Iisus Hristos.

Cuprins de frică și rușine, a încercat să ridice trupul, dar n-a putut, căci trupul ei, devenind făcător de minuni, se îngreuiase ca o piatră. Arhiepiscopul cu tot clerul și mulțime de popor, cu tămâie și lumânări în mâini, au vrut să ridice trupul cel proslăvit al Sfintei Mucenițe Filofteia, dar nu se lăsa ridicat.

S-au făcut rugăciuni către Dumnezeu numind numeroase mănăstiri, biserici, catedrale. La urmă au numit și mănăstirea Curtea de Argeș și prin minune dumnezeiască, moaștele Sfintei s-au ușurat și au putut fi ridicate și așezate în sicriu spre închinare. Clericii Târnovei au însoțit până la Dunăre sfintele moaște, iar de aici le-au întâmpinat clericii și credincioșii români în frunte cu mitropolitul și domnul țării Radu Negru și le-au dus cu alai la Mănăstirea Curtea de Argeș.

Ele se bucură de mare cinste în Biserica Ortodoxă Română. Sfâna Filofteia este cinstită în mod deosebit cu pelerinaje locale la moaștele ei și cu rugăciuni pentru cei bolnavi, dintre care mulți capătă sănătate și ajutor. Cel mai mare perelinaj se face în 7 decembrie ziua sărbătorii ei.

IV. METODICĂ. REALIZAREA UNEI EDUCAȚII RELIGIOS-MORALE A ELEVILOR

4.1. Realizarea unei educații religios-morale

Astăzi, în țara noastră religiile sau confesiunile sunt destul de diverse, cu toate că ortodoxismul este majoritar. Chiar dacă aparent ele se trag din aceeași rădăcină nu prezintă unele similarități de ordin dogmatic, acestea se diferențiază în funcție de conținuturile doctrinare a formelor de celebrare, ritualurile explicite sau implicite, repercursiunile asupra credincioșilor, implicarea în social.

Ecumenismul este un principu fundamental al educației religioase „deși istoria mântuirii e împlinită în Hristos, ea continuă să se desfășoare în prezent și până la sfârșit, adesea în chip misterios și pe căi ocolite. Traseul e îngust, dar specificul planului divin al mântuirii expus în Bibile e tocmai folosirea în vederea realizării intenției sale de mântuire a tuturor oamenilor, a acestei îngustări, care e o consecință a principului teologic al alegerii și substituirii.

Calea planului divin e alegerea unui mic număr, apoi a Unicului, ținta sa e însă universul. Imensa bucurie și liniște adâncă a primilor creștini, vizibile în întreg Noul Testament, sunt inspirate de conștiința comună tuturor autorilor săi, că sunt porniți pe drumul acestei istorii aparte, aflându-se deci la unison cu întreg trecutul și cu întreg viitorul. Făcând parte din această istorie, timpul prezent, intermediar între Învierea lui Hristos și întoarcerea Sa, capătă întreaga sa semnificație de timp a Domnului Sfânt, de timp al Bisericii, al propovăduirii Evangheliei. Prin credință anul Noului Testament își interpretează existența individului în cadrul acestei istorii, exact în momentul și locul în care a fost așezat.

Prin nașterea noastră naturală, facem parte din istoria familiei, poporului și lumii noastre; în Noul Testament va crede „înseamnă a te integra – în viziunea unei hotărâri a credinței care reprezintă o nouă naștere – în această istorie a mântuirii al cărui pisc și sens este Hristos”.

Totuși nu se poate face educație religioasă la modul general. Întotdeauna avem de-a face cu un credincios concret, racordat la o confesiune anume, care este bine instalat într-o tradiție pe care dorești s-o cunoască și s-o semnficie mai bine.

Ne putem întreba, de bună seamă, ce fel de creștin va fi acela care are o referențialitate valorică elastică, improbabilă, decisivă?

În același timp, perspectiva apologetică este implicată în orice tip de educație religioasă. Cel care posedă religia nu poate afișa o atitudine neutră față de prima confesiune, ci se implică afectiv, făcând pledoarie expilictă sau implicită pentru valorile proprii.

Referințele religioase individuale își vor păstra stabilitatea și unitatea specifică într-un mediu multiconfesional.

Educația în rândul elevilor se realizează prin însușirea cunoștințelor predate de către profesor. Predarea cunoștințelor religioase se face conform planului de lecție și aplicării unor metode și procedee bine adecvate în vederea realizării obiectivelor operaționale. Predispoziția de a crede este înnăscută, dar profilarea și întărirea unei anume credințe religioase se formează prin instrucție și educație. E nevoie și de credința care pune într-o nouă lumină datele cunoașterii.

Din punct de vedere psihopedagogic, credința religioasă nu constituie un pericol sau un atentat la intimitatea persoanei, cu amestec nepermis în mintea și sufletul copilului.

Înainte de a crede în ceva, copilul trebiuie să se încreadă în cineva. Dacă la început copilul mic va avea o viziune antropomorfică despre Dumnezeu, cu timpul semnificațiile despre divinitate se vor împlini și se vor faciliza în inima și sufletul elevului. Prin cunoștințele religioase care duc la realizarea unei morale sănătoase, copilul nu numai că este pus în situație cu zonele perfecțiunii transcendente, dar totodată, la nivelul persoanei se crează o predispoziție spre inserarea eului, într-o regiune de valori profunde. De aici decurg și o serie de cunoștințe practice ale credinței religioase, ea tonifică motivațiile, îmbie acțiune temeinică și facilitează rezolvarea unor sarcini dificile.

Credința în general și cea religioasă în special sunt benefice oricărei opere de construcție de factură materială sau spirituală. Omul credincios este mai bun, e capabil de mai mult, devine mai puternic. Credința religioasă îl plasează pe om pe drumul unei prefecționări neîncetate. Credința religioasă arată o direcție și este dătătoare de sens. Omul care nu crede în Dumnezeu…nu are nici un Dumnezeu.

Scopurile educației religioase pot fi văzute dintr-o multitudine de perspective, ca de pildă:

Obiective deschise, obiective implicite – obiectivele educației religioase pot fi enunțate direct sau doar implict, prin metode de instruire, prin forme de evaluare a rezultatelor programelor religioase, prin sugestii de lectură.

Obiective de îndoctrinare, obiective de cunoaștere și comparare.

Obiective cognitive, obiective afective se referă aici la înțelegerea intelectuală, la acele părți ale educației religioase care pot fi communicate altora prin cuvinte, care pot fi numărate pentru a fi rememorate mai târziu.

4.2. Morala creștină

4.2.1. Legea morală

S-a propus o schemă pentru împărțirea legii date de Dumnezeu referitor la ordinea ce trebuie să domnească în lume.

Moralitatea este însușirea pe care o dobândesc faptele libere și conștiente ale omului prin raportarea lor la legea morală. Moralitatea faptelor omenești rezultă din calitatea lor de fapte conștiente și libere, raportate la legea morală.

Legea morală este naturală și pozitivă. Cea naturală este ca o lumină prin care omul credincios conoaște ce trebuie să facă și ce nu trebuie să facă, este o cunoaștere împărtășită de Dumnezeu prin înăși natura noastră. Ea este înnăscută în noi sau în firea noastră, însăși experiența vieții ne demonstrează că omul moral are noțiunea de bine și de rău.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne face să înțelegem că înainte de a exista o lege morală scrisă, Dumnezeu intră în legătură directă cu omul „Dumnezeu n-a vorbit prin scrieri cu Noe, cu Avraam și cu urmașii lui, cu Iov și cu Moise, ci a vorbit cu ei față către față pentru că a găsit curat sufletul lor. Când însă întregul popor a căzut în păcate grele, atunci da, a fost nevoie de scrieri, de table, de însemnare în scris a tuturor faptelor și cuvintelor lui Dumnezeu”.

Legea morală naturală are unitate, este universală, are durabilitate și neschimbalitate. Ea nu face excepții și nu dispense Dumnezeu iubește binele și urăște răul. El vrea ca și omul să facă potrivit cerințelor legii morale naturale.

Legea pozitivă trebuie să provină de la o autoritate legitimă; nu se poate opune dispozițiilor unei legi mai înalte; trebuie să urmărească binele obștesc și să fie posibilă atât din punct de vedere fizic, cât și moral. Ea se împarte în două: lege pozitivă dumnezeiască și cea omenească.

Legea pozitivă dumnezeiască este legea dată nouă de Dumnezeu prin revelație supranaturală. Cea omenească este lege dată și promulgată de către autoritatea competentă a societății în scopul promovării binelui comun.

Voia lui Dumnezeu își găsește expresia în legea morală. Faptele omului sunt bune sau rele. Orice acțiune liberă, conformă cu voia lui Dumnezeu, revelată în Iisus Hristos, este bună. Și orice acțiune liberă, neconformă cu voia lui Dumnezeu revelată în Iisus Hristos, este rea.

Cuvioșii Calist și Ignatie Xanthopol, pe baza afirmației Mântuitorului – Matei 17, 18 – subliniază că „pe lângă dreapta credință, să te împodobești cu fapte bune, să-ți fie învățător lămurit slăvitul frate ala Domnului care spune: Credința fără fapte este moartă, precum și faptele fără credință ”.

4.2.2. Conșiința morală

Pentru a aplica legea morală este nevoie de o normă personal-subiectivă a moralității, de un for interior și aceasta este conțiința morală.

Din punct de vedere ortodox, conștiința morală aparține naturii umane de la creație. Ea este glasul lui Dumnezeu în om care-l aprobă când face binele, și-l ceartă când face răul. Omul este creat după chipul lui Dumnezeu, prin care înțelegem darurile și puterile cu care a înzestrat Dumnezeu sufletul omului: „conștiința de sine, mintea sănătoasă, sentimentul, voința și nemurirea”.

Conștiința morală este capacitatea de a deosebi binele de rău, ea nu a apărut după cădere, ci a funcționat înainte, doar că înainte nu exista conștiința greșelii. După săvârșirea păcatului, conștiința a slăbit, dar nu s-a distrus total, ea a devenit bolnavă.

Ca și glas al lui Dumnezeu în om, conștiința morală lucrează anterior faptei, în timpul faptei și după săvârșirea ei. Înaintea faptei ea este legislatoare, în timpul faptei aprobă, iar după faptă judecă.

Conștiința poate fi trează, adormită, scrupuloasă sau fariseică.

O avem de la creație, dar noi trebuie să o educăm, să o cultivăm. Educația începe în casă și se continuă la biserică și la școală. Cu deprinderile din casă, copilul iese în lume și este influențat. Duhovnicul, dascălul, lectura, toate au câte ceva de spus în formarea conștiinței morale.

Sfântul Macarie Egipteanul ne spune: „Că după cum vulturul domnește peste păsări, leul peste animalele sălbatice, taurul peste animalele domestice, iar omul peste toate cele create, tot așa și facultățile conducătoare ale sufletului domnesc peste instincte, mă refer la voință, conștiință, la minte și la puterea de a iubi. Prin intermediul acestora este cârmuit corul sufletului și întru acesta se odihnește Dumnezeu”.

Conștiința morală își poate avea bolile ei: infantilismul moral, scrupulozitatea, laxismul și instabilitatea morală. Infantilismul moral presupune o întârziere în judecata ordinii morale, scrupulozitatea ascunde uneori o conștiință fariseică, laxismul te face să-ți neglijezi obligațiile considerând de mică importanță ceea ce e grav, iar instabilitatea morală te face să nu deosebești binele de rău, a nu simți mustrarea conștiinței.

„Conștiința morală bolnavă poate fi tămăduită prin mijloace spirituale. Morala creștină joacă un mare rol în acest sens. O viață duhovnicească normală, participarea la sfintele slujbe, rugăciunea, lectura, convorbirea cu duhovnicul pot tămădui conștiința morală bolnavă. O spovedanie repetată, un examen de conștiință făcut cu seriozitate ajută la depisatrea neputințelor conștiinței morale”.

4.2.3. Libertatea voinței

Prin lege morală Dumnezeu ne pune în față binele și răul. O conștiință morală sănătoasă poate alege între cele două alternative. Pentru a alege însă, omul trebuie să aibă libertatea voinței.

„Fără libertatea de voință și de conștiință religia, cultura, societatea și statul ar reprezenta doar forța și tirania, pierzându-și orice justificare morală, iar omul și-ar pierde demintatea de ființă umană, religioasă și ar coborî în rândul viețuitoarelor care lucrează din instinct”.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Libertatea voinței este forța care ne conduce”.

Libertatea îi dă omului posibilitatea să aleagă, nu numai cel mai potrivit mijloc pentru realizarea binelui, ci și atunci când are de ales între bine și rău, să poată alege răul. Alegerea răului este conformă cu libertatea. Nu mai este? Alegând răul, omul devine rob păcatului. Sfântul Apostol Pavel ne povățuiește: „Trăiți ca oameni liberi, dar nu ca și cum ați avea libertatea drept acoperământ al realității, ci ca robi ai lui Dumnezeu” (I Petru 2, 16).

Libertatea voinței ne e absolută, ci e limitată, în sensul că omul este dependent de Dumnezeu. Cuviosul Varsanufie: „Dumnezeu a făcut pe om liber, ca să poată închina spre bine. Dar închinarea spre bine prin voie liberă, nu e în stare s-o împlinească fără ajutorul lui Dumnezeu. Căci s-a scris: Nu e de la cel ce voiește, nici de la cel ce aleargă, ci de la Dumnezeu care miluiește (Romani 9, 16). Dacă, deci, își apleacă omul inima spre bine și cheamă pe Dumnezeu în ajutor, Dumnezeu luând aminte la dorința lui cea bună, dăruiește putere lucrării lui. Și așa se întâlnesc amândouă: libertatea omului și puterea lui Dumnezeu, căci binele vine de la Dumnezeu, dar se împlinește de către sfinții lui”.

Libertatea omului este limitată și de structura lui psiho-fizică și de mediul social în care trăiește. Conștiința trupului, temperamentul sexual, mediul social influențează asupra voinței și activității omului și fac ca libertatea să fie diferită de la individ la individ.

Tânărului bogat Domnul îi spune: „Dacă voiești să fii desăvârșit , du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer” (Matei 19, 21).

În apocalipsă Domnul bate la ușa sufletului: „Iată stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20).

Fiecare suntem responasbili de faptele noastre prin faptul că avem conștiință morală și libertate de voință.

4.3. Pedagogia urmării sfinților

4.3.1. Sensul vieții creștinului

Pedagogia înseamnă educarea copiilor, ea este o bună conducere a omului spre virtute, încă din timpul copilăriei sale.

Cel mai mare pedagog, spune Clement Alexandrinul, este Mântuitorul Iisus Hristos. El ne-a învățat pe noi, la rândul nostru, noi învățăm pe ceilalți și ne spune: „Mergeți și învățați toate popoarele” (Matei 28, 15).

Iisus Hristos este norma fundamentală, paradigma existențială de la care se va inspira adevăratul creștin în acțiunile sale. În măsura în care noi ne livrăm Lui, și Dumnezeu coboară în noi „Fiți dar următori ai lui Dumnezeu, ca niște fii iubiți” (Efeseni 5, 1). Hristos este un model care transcende omul: acesta din urmă pretinde și caută să-l egaleze, fără însă a atinge statutul său.

Sensul vieții creștinului este de a ajunge la desăvârșire: „Fiți voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru din ceruri desăvârșit este” (Matei 5, 48). Pentru creștini, idealul este de realizare, prin efort propriu, a transferului unor trăsături de la modelul suprem la creatură: „Eu sunt Lumina lumii, cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8, 12).

Temeiul și scopul vieții noastre este împărtășirea din viață prin har.

Credinciosul are convingerea că nimic nu se întâmplă în lume fără providența divină. Conlucrarea cu Hristos cel ceresc în scopul mântuirii, este un act de totală dăruire a lui Dumnezeu.

4.3.2. Modelele de viață ale sfinților

Sfinții au avut virtuți alese. Sfântul Antonie cel Mare, preocupat de virtutea creștină, ne arată cum e un om virtuos: „Iată semnele după care se cunoaște un suflet rațional și virtuos: privirea, mersul, glasul, râsul, ocupațiile sau întâlnirile cu oamenii. Căci toate acestea se îndreptează spre tot mai multă cuviință. Mintea lor cea iubitoare de Dumnezeu li se face străjer treaz și închide intrarea patimilor și a rușinoaselor aduceri aminte”.

Sfântul Maxim Mărturisitorul scoate virtuți cardinale ce „îmbrățișează toate virtuțile”: iubirea, înfrânarea, rugăciunea. „Este cu neputință ca mintea să se ocupe cu desăvârșire numai cu Dumnezeu, dacă nu va dobândi aceste trei virtuți: iubirea, înfrânarea și rugăciunea. Căci iubirea îmblânzește iuțimea, înfrânarea vestejește pofta, iar rugăciunea desface mintea de toate înțelesurile și o înfățișează goală lui Dumnezeu. Așadar aceste trei virtuți îmbrățișează toate virtuțile și fără de ele mintea nu se poate ocupa de Dumnezeu slobozită de toate celelalte”.

Dragostea este cea mai mare virtute prin izvorul ei, Dumnezeu, ce prin puterea iubirii a creat sau a mântuit lumea. Această virtute au avut-o toți sfinții pentru că fără ea nu puteau urca treptele desăvârșirii.

Rugăciunea este forma cea mai densă de manifestare a sacrului. Această virtute a fost înfățișată de sfinți, care-și petreceau viața într-o continuă rugăciune. Rugăciunea lucra, la ei, chiar și când ațipeam, deoarece inima era cuprinsă de ea. Ei munceau, dar mintea se ruga, ei vrobeau, dar mintea se ruga.

Rugăciunea presupune meditație, interiorizare, linișite și singurătate.

Alte ipostaze ale trăirii religioase ar fi smerenia. Orice început e greu, orice demers spiritual cere un exercițiu de modestie. Smerenia este intim legată de iertare. Chemarea către semerenie constituie o regulă de sine stătătoare la Sfântul Vasile cel Mare: „Nu este cu putință să fie socotiți vrednici de împărăția cerurilor cei care nu imită pe copii în privința egalității reciproce dintre ei…Se cuvine ca acela care dorește să fie socotit vrednic de mai mare cinste în împărăția cerurilor, să iubească, să fie aici smerit și ultimul, căci scrie și în Evanghelii Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăția cerurilor (Matei 18, 4).

Tăcerea, face și ea parte din trăirile sfinților. Tăcerea, însoțită de cunoaștere, este mamă a rugăciunii, izbăvire din robia cugetelor, păzitoare a focului, suire tăinuită spre Dumnezeu. Ea este mediul prielnic al reculegerii religioase, dar și sursă pentru întemeierea și întărirea ei.

Pedagogia sfinților, ne poate oferi modele de viețuiri cu un important impact social.

Viețile Sfinților ne impresionează de multe ori, muceniciile colective sau a suferințelor la care au fost supuși cei mai mulți dintre ei. Am putea așeza în pagină nenumăratele și diabolicele torturi, prin care aceștia și-au luat mucenicia. Dar evdiențierea lor l-ar introdce pe om într-un univers infernal, care nu i-ar folosi sufletește. La sfinți e de remarcat răbdarea enormă cu care au trecut imposibilul examen al suferințelor fizice sau al umilințelor de neînchipuit.

Suferința a fost pedagogică pentru ei, inspirându-ne și pe noi la îndemnul de răbdare în grelele încercări ale vieții.

4.4. Obiectivele procesului de învățământ

Cercetarea pedagogică este o strategie pedagogică care urmărește surprinderea relațiilor dintre cât mai multe variabile, pe care le incubă procesul real de educație.

Lecția de religie este o prinicipală formă de organizare a educației religioase realizată în școală. Lecția este alcătuită dint-o succesiune de etape care se desfășoară într-un anumit interval de timp.

Prin succesiunea acestor etape se asigură legătura între transimterea cunoștințelor și asimilarea acestora, în vederea atingerii obiecivelor urmărite, prin intermediul activităților didactice.

Obiectivele procesului de învățământ ar putea fi structurate astfel:

Obiective generale

Obiective intermediare (cadru)

Obiective performante (operaționale)

Obiectivele generale (finalități ale educației) conțin idealul, educația și obiectivele generale ale procesului de învățământ. Idealul educativ ar fi formarea unui tânăr care militează pentru o reală democrație, pentru libertate, adevăr. Ori Dumnezeu spre asta l-a creat pe om, spre libertate și spre adevăr.

Transmiterea și mijlocirea adevărurilor divine trebuie făcută cu multă claritate, fără însă a neglija raportarea acestora la lucrurile materiale. Profesorul v-a accentua mai ales ceea ce este spiritual și divin, îndemnând pe elevi să țină seama de cuvântul Evangheliei: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33), fiindcă numai acesată căutare duce la cunoașterea cea adevărată. Aceasta este cunoașterea pe care au avut-o sfinții, este lumina care împrăștie întunericul neștiinței și umple sufletul de claritate, este lumina lui Hristos, este Adevărul care ne face liberi (Ioan 8, 32).

Obiectivele generale ale procesului de învățământ se orientează spre un model de învățământ care aduce în centrul atenției elevul, care trebuie să devină propriul său agent de perfecționare.

Obiectivele intermediare (cadru) sunt obiectivele disciplinei religie ca un grad ridicat de generalitate și compexitate, fiind atinse de-a lungul mai multor ani de studiu și se referă la formarea unor capacități și atitudini specifice religiei.

Obiectivele cadru ale religiei sunt:

Cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu ca fundament al mântuirii și desăvârșirii omului  

Cunoașterea și folosirea adecvată a limbajului din sfera valorilor religioase

Cunoașterea învățăturilor Sfintei Scripturi, a tradițiilor religioase și a istoriei Bisericii

Formarea virtuților creștine și consolidarea comportamentului moral-religios

Educarea atitudinilor de acceptare, înțelegere și respect față de cei de alte credințe și convingeri

Aceste obiective vor fi transpuse în termeni de acțiune sau manifestări observabile cu ajutorul obiectivelor de referință și al obiectivelor operaționale.

Obiectivele de referință, diferă de la un an la altul de studiu, fiind subsituite de ciclurile superioare cu competențe specifice.

Conform Consilului Național pentru Curriculum: „un curriculum centrat pe competențe poate răspunde mai bine cerințelor actuale ale vieții sociale și profesionale, ale pieței muncii, centrând demersul didactic pe achizițile concrete ale elevului”.

Competențele se definesc ca ansambluri structurate pe cunoștințe și deprinderi prin învățare, ele permit identificarea și rezolvarea unor probleme specifice în contexte diferite.

Competențele specifice pentru tema „Sfinții – modele de urmat în formarea caracterului religios-moral al elevului” fundament al educației religioase a copilului sunt următoarele:

C₀ Să cunoască învățătura creștin ortodoxă cu privire la cinstirea sfinților.

C₁ Efectuarea de clasificări a sfinților.

C₂ Deprinderea de a cinsti sfinții prin sărbătorile închinate lor.

C₃ Cunoașterea sfinților și trăirea lor.

C₄ Să recunoască importanța modelelor spirituale în formarea cracterului religios moral.

Obiectivele performante (operaționale sau de evaluare) descriu concret ce va ști și ce va fi capabil elevul la sfârșitul activității de instruire. Fiecare obiectiv operațional indică achiziții concrete de cunoștințe, deprinderi, activități, etc. și răspund la întrebarea „Ce urmăresc?” în cadrul secvenței de instruire. Răspunsul trebuie să fie concret, realizabil, etc. Deci aceste obiective stabilesc în termeni observabili și măsurabili, modificările cognitive, afective și acționale pe care le vor înregistra elevii în cadrul diferitelor secvențe de instruire. În formularea obiectivelor operaționale vom uza de vorbe concrete, de acținui la conjunctiv (și). Fiecare obiectiv operațional indică performanța minimă (în funcție de nivelul clasei) și condiția de manifestare a performanței (cum se ajunge cu elevii la realizarea performanței).

Utilizarea obiectivelor operaționale prezintă mai multe avantaje, dar și unele dezavantaje.

Avantajele se referă la faptul că profesorul poate conduce lecția în mod logic, eliminând echivocul obiectivelor generale. Prin faptul că sunt concrete, obiectivele operaționale determină o comunicare facilă și precisă între profesori și elevi.

Întrucât sunt prezentate la începutul orei, determină la profesori o rigurozitate în respectarea lor, iar la elevi motivația învățării.

Obiectivele operaționale sunt un criteriu în alegerea metodelor de învățământ utilizate în lecție, iar îndeplinirea lor este un criteriu în reușita lecției.

În ceea ce privește evaluarea, obiectivele operaționale asigură criterii concrete de apreciere și asigură feed-back-ul (conexiune inversă).

Dezavantajele se referă la faptul că nu toate efectele educației sunt observabile și măsurabile imediat (formarea unor deprinderi de comportament moral, dezvoltare lentă a capacității de învățare la unii elevi).

Nu pot fi modelate și măsurate aptitudini de complexitate superioară (atitudinile, trăirile, independența gândirii).

În predarea religiei un rol deosebit de important îl au obiectivele formativ-educative. Ele evidențiază finalitățile educației religioase în ceea ce privește comportamentul elevilor în viața de creștin. În formularea obiectivelor formativ-educative se va preciza o singură schimbare de comportament, condiția de realizare a acesteia și criteriu de succes. Aceste obiective privesc în mod deosebit latura afectivă și soluționistă a personalității elevilor.

Se precizează în legătură cu conținutul fiecărei lecții, dar se urmăresc pe parcursul mai multor ani de studiu.

4.5. Metodologia activității didactice

4.5.1. Definții și metode de referință necesare

Metodologia didactică constă în ansamblul metodelor și procedeelor privind predarea-învățarea la religie necesară pentru înfăptuirea obiectivelor didactice.

În educația religioasă metodele și tehnicile aplicate în procesul de învățământ trebuie să fie întotdeauna în serviciul credinței. Opera educativă și de catehizare se va supune întotdeauna unei duble finalități:

Finalitate față de ordinea diviniă, adică a naturii credinței și exigențelor ei.

Fidelitatea față de ordinea naturii, adică a psihologiei copilului, pentru ca adevărurile credinței să fie sesizate și primite (Sinonval 1965 p.44).

Aplicarea metodelor didactice pot fi compatibile și contextualizate în specificul formării personalității religioase. Este important ca sufletul elevului să fie sensibilizat și modelat printr-o liberă alegere a sa.

Scopul educației metodice constă în conducerea elevilor spre propriile metode de învățare, spre acel stadiu care sa le permită învățarea învățării.

Termenul „metodă” derivă etimologic din limba greacă (odos – cale, metah – spre, către) și poate fi definită ca: drum sau cale de urmat în activitatea comună a educatorului și a educaților, pentru împlinirea scopurilor învățământului, adică pentru informarea educaților. Este drumul care conduce la atingerea obiectivelor operaționale.

Important este ca în cercetarea fenomenului educațional să nu ne limitam doar la generalizarea experienței, ci pornind de la ea, să întreprindem cât mai multe experiențe care prin particularitățile lor oferă soluții optime în reglarea unor probleme pe care le ridică viața școlii și educația în general.

Pornind de aici putem considera cercetarea pedagogică ca fiind o strategie desfășurată în surprinderea unor relații noi între componentele educaționale și a elaborării pe această bază a unor soluții optime ale problemelor pe care le ridică procesul educațional în conformitate cu exigențele sociale și cu logica internă a desfășurării lui.

Prin metodă de învățământ se înțelege un mod de acțiune prin care elevii cu ajutorul profesorului înfăptuiesc obiectivele.

Metodele îndeplinesc trei funcții importante:

Cognitivă – reprezintă calea de cunoaștere a adevărurilor științifice;

Normativă – fiecare metodă conține un sistem de norme ce indică modul de acțiune pentru a ajunge la rezultate optime;

Operațională – indică modul de lucru al profesorului cu elevii în vederea obținerii rezultatelor.

Metodele de învățământ sunt o componentă a procesului educativ, prin care activitatea didactică poate fi modelată mai ușor și în conformitate cu obiectivele urmărite, cu conținutul predat, cu sistemul instructiv educativ și cu particularitățile de vârstă ale elevilor. Sunt legate nemijlocit de personalitatea profesorului, de competența și creativitatea sa.

Este esențială diferența care trebuie făcută între metodă, pe de o parte și procedeu didactic pe de altă parte. S-a convenit ca metoda de învățământ reprezintă o entitate mai cuprinzătoare, în timp ce procedeul este doar o parte alcătuitoare a metodei, fie un element de sprijin, fie un mod concret de valorificare a metodei. Dacă de pildă, ne referim la predarea unei lecții prin metoda expunerii, putem admite ca în interiorul ei, al expunerii, se pot utiliza diverse procedee, de exemplu întocmirea în paralel a unei scheme de tablă, folosirea în sprijin a unor ilustrații vizuale, etc.

Dezvoltarea caracterului moral poate fi una dintre metodele folosite în cadrul predării-învățării Religiei. Caracterul cunoaște pentru însușiri: tăria ființei, claritatea judecății, delicatețea sentimentului și flacăra entuziasmului. Dacă acestea nu le are un tânăr încă de mic, prin deprinderile pe care le formăm nu vom reuși „să formăm oameni adevărați pentru o viață adevărată”.

4.5.2. Sistemul metodelor de învățământ în configurația actuală

Pentru a vorbi despre o metodă sau alta folosită în procesul educativ trebuie să nominalizam întregul ansamblu de metode, care se împarte în mai multe criterii. Autori precum I. Gh. Stanciu, D. Todoran, I. Roman, I. Cerghit, I. Nicola au propus următoarea sinteză pentru metodele de învățământ:

A. Metode de predare – asimilare:

Tradiționale: expunerea didactică, conversația didactică, demonstrația, observarea, lucrul cu manualul, exercițiul;

De dată recentă: algoritmizarea, modelarea, problematizarea, instruirea programată, studiul de caz, metode de similare (jocurile, învățarea pe simulator) după unii autori și învățarea prin descoperire.

B. Metode de evaluare

1. De verificare: – tradiționale: verificarea orală curentă; verificarea scrisă curentă; verificarea practică curentă; verificarea periodică prin teză sau practică; verificarea cu caracter global (examenul), fie în formă scrisă, fie în formă orală sau fie în formă practică.

– de dată mai recentă: verificarea la sfârșit de capitol, poate fi o verificare scrisă sau una orală, verificare prin teste docimologice curente sau teste docimologice periodice.

2. De apreciere: – de apreciere verbală;

– de apreciere prin nota.

Criterii de clasificare a metodelor de învățământ:

După scopul didactic urmărit:

metode de predare – însușire

metode de evaluare

După mijlocul de vehiculare al conținuturilor:

metode intuitive (demonstrația, observația, modelarea);

metode verbale (expunerea, conversația și problematizarea)

Gradul de participare al elevului:

metode expozitive

metode active

Procedeul didactic este un auxiliar al metodei care va întări metoda de bază. Între metodă și procedeu relațiile sunt dinamice: metoda poate deveni ea însăși un procedeu în cadrul altei metode, tot așa un procedeu poate fi considerat metodă la un moment dat.

Datorită complexității situațiilor de predare – învățare metodele de învățământ nu se pot folosi în mod izolat, ci e1e se structurează în complexe de metode, mijloace și tehnici în raport cu situația pe care o servesc. Nici o metodă nu poate fi considerată la fel de eficientă pentru orice situație, pentru orice categorie de elevi și mai ales pentru toți elevii, nici chiar pentru toți profesorii.

Profesorul de religie trebuie să-și cunoască partenerii de dialog, să știe care sunt capacitățile lor intelectuale, precum și particularitățile specifice vârstei lor și să acționeze întotdeauna în conformitate cu aceasta. Pentru a reuși să pună în aplicare sarcinile ce-i revin profesorului trebuie să uzeze de poziția sa de factor conducător al întregii activități educative, fără a se limita doar la acest rol, îmbinând în mod democratic – rațional autoritatea sa cu libertatea elevilor, astfel încât elevii să-și exprime liber gândurile și opiniile.

Munca profesorului de religie cu elevii săi înseamnă mult mai mult și cere și mai mult. Ea cere jertfă căci cel ce se împărtășește din tainele cunoașterii jertfește pe altarul binelui, înțelepciunii și frumosului, o parte din sufletul său.

„Educația religioasă nu este o simplă meserie pe care o poate îndeplini oricine, ci constituie o deprindere care este cucerită și însușită cu efort și cu credință exemplară. Personalitatea catehetului își lasă direct amprenta asupra profilului spiritual al catehumenului. El va da dovadă de înțelegere, răbdare și îngăduință față de cei pe care îi îndrumă spiritual”.

În ce privește strategia didactică, profesorul de religie va repartiza conținutul de predat pe sisteme de lecții și va elabora pentru fiecare lecție un proiect didactic sau o schiță de lecție. În acest scop, el își va alege sistemul metodologic adecvat, în funcție de următorii factori:

obiective operaționale și obiective formativ educative ale lecției.

Metoda este subordonată obiectivelor operaționale, obiectivelor formativ-educative și deci conținutului lecției;

tipul de lecție este definit de obiectivul didactic principal al lecției.

analiza resurselor activității de predare – învățare. Urmărește trei aspecte: analiza conținutului lecției respective, analiza resurselor psihologice ale clasei (particularitățile de vârstă individuale, nivel general al unei clase), analiza resurselor materiale (mijloace de învățământ).

competența și personalitatea profesorului de religie

unitatea dintre conținut și metodă. Există o legătură între ceea ce se predă și cum se predă, la un anumit conținut se pretează numai anumite metode. Același conținut poate fi predat cu ajutorul unor metode tradiționale – clasice cât și cu metode active.

4.6. Aspeste generale privind predarea-învățarea la religie.

4.6.1. Metode tradiționale

Povestirea

Este expunerea orală de către profesor a unor întâmplări, fapte, evenimente reale petrecute într-un anumit timp și spațiu, cu scopul însușirii noilor cunoștințe, dezvoltării unor sentimente și formării unor atitudini pozitive la elevi.

În cazul alegerii temei, „Sfinții – modele de urmat în formarea caracterului religio-moral al elevilor” povestirea ajută la formarea caracterului religios-moral, conducându-i pe elevi la însușirea unor valori care să influențeze pozitiv comportamentul lor. Profesorul trebuie să depună mult efort pentru ca povestirea să dobândească caracteristicile ei. În Sfânta Scriptură, povestirea este frecvent utilizată ca metode de educație.

Povestirea spusă de proorocul Natan regelui David după ce acesta a păcătuit, a avut efectul dorit: David și-a recunoscut păcatul și s-a căit înaintea lui Dumnezeu. „Erau într-o cetate doi oameni: unul bogat și altul sărac. Cel bogat avea foarte multe vite mari și mărunte, iar cel sărac n-avea decât o singură oiță, pe care el o cumpărase de mică și o hrănise și o crescuse cu copiii lui. Din pâinea lui mâncase și ea, și se adăpase la ulcica lui, la sânul lui dormise și era pentru el ca o fiică. Dar iată că a venit la bogat un călător și gazda nu s-a îndurat să ia din oile sale sau din vitele sale ca să gătească cină pentru călătorul ce venise la el, ci a luat oița săracului și a gătit-o pe aceea pentru omul care venise la el” ( II Regi 12, 1-4).

În predarea religiei pot fi utilizate povestiri cu conținut moralizator din Viețile Sfinților, de exemplu, care să ajute la atingerea obiectivelor propuse. Se vor evita povestirile care deformează adevărul religios și astfel produc îndoieli în sufletul copilului.

Exemplu

În lecția despre viața Sfintei Cuvioasei Paraschiva se pot folosi: icoana Sfintei Parascheva, imagini cu Biserica unde se află Sfintele moaște, imagini cu racla unde sunt așezate moaștele.

Sfânta Parascheva (profesorul arată icoana sfintei) era originară din Epivata. Ea a renunțat la toate măririle lumești, la averea părintească și a plecat la locurile sfinte unde se nevoiește mai mulți ani într-o mică mănăstire de călugărițe pustnice de pe valea Iordanului.

La vârsta de 25 de ani luând poruncă de la îngerul Domnului, s-a reîntors la patria ei și s-a nevoit încă doi ani lângă biserica satului Epivat. Pe la jumătatea secolului XI, anul 1050, la vârsta de 27 de ani, Cuvioasa Parascheva și-a dat sufletul în mâinile Domnului și a fost înmormântată apropae de malul mării. Mai târziu în urma unor minuni la mormântul ei, moaștele Cuvioasei Parascheva au fost aflate întregi în pământ și s-au pus în Biserica Sfinților Apostoli din satul Epivat, spre cinstire și închinare. Aici au stat aproape 175 de ani.

Este cinstită în fiecare an în data de 14 octombrie. La icoane este reprezentată ținând în mâna dreaptă o cruce, iar în stânga fericirea după care și-a condus viața pe pământ, „Fericiți cei curați cu inima că aceia îl vor vedea pe Dumnezeu”.

Descrierea

Este metoda expozitivă care prezintă caracteristicle exterioare tipice ale obiectelor, proceselor, fenomenelor, locurilor, etc. , urmărind aspectele fizice ale acestora.

Se realizează pe baza observației. În descriere pot fi folosite mijloace de învățământ, ca hărți, vederi, fotografii, diapozitive, filme, etc.

În paginile Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții găsim nenumerate descrieri.

Dumnezeu a dat pe pământ potop de apă ca să „piardă tot trupul de sub cer, în care este suflu de viață” (Facere 6,17). Modul în care s-a dezlănțuit potopul este descris în cele mai mici amănunte.

Harul îndumnezeitor, lumina arătată de Dumnezeu sfinților, singura lumină adevărată, eternă, neschimbată este descrisă de către teologul energiilor necreate – Sfântul Grigorie Palama – „Harul îndumnezeitor al Duhului nu e însăși ființa cea mai presus de ființă, ci lucrarea ei. Și nici lucrarea totală, deși în sine e neîmpărtășită această lucrare. Nu toată căci cine poate cuprinde puterea nemărginită a Duhului afară de Iisus Hristos, în care a încăput plenitudinea desăvârșirii? Ființa lui Dumnezeu e pretutindeni; pretutindeni e și puterea îndumnezeitoare, fiind în ființă, ca puterea ei naturală. Dar precum focul nu se vede dacă nu există o materie sau un simț, care să primească lucrarea lui luminătoare, la fel nici puterea îndumnezeitoare nu se vede și nu se simte, dacă nu există un material care să se umple de vederea sau simțirea ei. Un astfel de material e ființa rațională, purificată, eliberată de acoperământul diferitelor răutăți”.

Exemplu

În lecția despre viețile sfinților martiri daco-romani, se poate folosi descrierea caracterului religios-moral al Sfântului Sava Gotul, mort în 12 aprilie 372, înecat în râul Buzău din ordinul lui Atharid, conducătorul goților. Acestă descriere se găsește în actul său martiric, care este o scrisoare trimisă la rugămintea Sfântului Vasile cel Mare (+ 379) cu următorul titlu: „Biserica lui Dumnezeu care locuiește în Gothia către Biserica lui Dumnezeu care se află în Capadocia și tuturor comunităților Sfintei Biserici Universale”. Aflăm de aici că Sfântul Sava Gotul era drept în credință, cucernic, gata spre toată ascultarea cea în dreptate, blând, simplu la cuvânt, clar în conștiință, vorbind tuturor în chip pașnic despre adevăr, făcând să tacă pe idolatrii, nesemețindu-se, ci purtându-se cum se cuvine celor smeriți, liniștit și nu grăbit la cuvânt și foarte râvnitor spre tot lucru bun. Cânta psalmi în biserică, și acesta cu sârguință nu se îngrijea de bani sau de averi, decât numai pentru trebuință, era cumpătat, în toate înfrânat, trăind în feciorie, retras, postind după rânduială, stăruind în rugăciuni pentru smerenie, suprimând pe toți la buna rânduială; el împlinea datoriile sale fără să săvârșească cele nefolositoare, având o credință cu totul curată, care lucrează din dragoste, încât nimic nu-l oprea să îndrăgească a vorbi totdeauna cu Domnul”.

Meditația religioasă

Este o lucrare sufletească prin care elevul reflectează profund asupra unei probleme religioase, cu speranța de a-și întări viața religioasă, de a dobândi liniște și pace lăuntrică.

Confruntarea cu propria conștiință, prin meditația religioasă, poate conduce la clarificarea neliniștilor interioare, la spiritualizarea vieții religioase și la cunoașterea lui Dumnezeu.

Pentru a-și atinge scopul, utilizarea meditației ca metodă de cunoaștere a meditației religioase trebuie să respecte anumite condiții:

să fie pregătită minuțios de profesori;

să se facă în conformitate cu nivelul de cunoștințe religioase a elevilor;

să fie raportată la persoana Mântuitorului Iisus Hristos și a sfinților;

să formeze la elevi deprinderea de a medita asupra problemelor religioase pe tot parcursul vieții lor.

Meditația religioasă trebuie să devină o necesitate și o preocupare a elevului în momentul de bucurie, dar și de întristare sufletească.

Elevii trebuie să-și formeze deprinderea de a medita asupra faptelor săvârșite în ziua care a trecut, în fiecare seară avându-i pildă pe sfinți și viețile lor.

Exemple

Mă străduiesc să împrumut ceva în viața mea din faptele minunate ale sfinților?

Am făcut astăzi vreo faptă prin care să mă asemăn cu sfinții?

Am făcut în toate împrejurările binele pe care aș fi putut să-l fac?

Cum trebuie să mă pregătesc pentru a întâmpina o sărbătoare închinată sfinților?

Deprinderile morale

Sunt faptele și virtuțile duhovnicești ale creștinului.

Formarea deprinderilor morale la elevi începe din copilărie- în familie, este dezvoltată în biserică și în școală, iar apoi continuă pe tot parcursul vieții.

Viețile sfinților sunt un bun exemplu pentru formarea deprinderilor la elevi. Sfânta Muceniță Filofteia a murit la o vârstă a copilăriei, iar viața ei a fost plină de fapte bune. Elevii se pot deprinde de ideea ca viața lor să fie frumoasă cu fapte de milostenie, care fapte pot începe încă de pe băncile școlii: prietenia, ajutorarea, încrederea, etc.

Voința morală a copilului are nevoie de o energie și de o motivație puternică pentru a trece la practicarea deprinderilor morale, iar viețile sfinților rămân un bun exemplu.

Formele prin care profesorul contribuie la formarea deprinderilor morale la elevi sunt aprobarea și dezaprobarea. Formele pe care le poate lua aprobarea sunt variate: acordul pentru

faptele sau atitudinile morale ale elevilor (printr-un zămbet, un gest aprobativ, un cuvânt de încurajare), lauda, exprimarea recunoștinței, recompensa.

Sfântul Ignatie Teoforul îi apreciază pe smirneni pentru ospitalitatea lor față de însoțitorii lui, spre deosebire de unii filadelfieni care i-au necinstit: „Ați făcut bine că ați primit, ca diaconi ai lui Hristos Dumnezeu, pe Filon și pe Agatopod, care de dragul lui Dumnezeu m-au însoțit; și ei mulțumesc Domnului pentru voi, că i-ați ajutat în tot chipul”.

Dezaprobarea este modalitate prin care profesorul consemnează că faptele, conduita și atitudinea morală a elevilor nu sunt corespunzătoare în raport cu morala creștină.

Formele pe care le poate lua dezaprobarea sunt: dezacordul, observația, avertismentul, sancțiunea.

Dacă dezaprobarea nu are ca efect îndreptarea morală a elevilor, înseamnă că nu și-a atins scopul. Profesorul trebuie să fie adeptul ‘blândeții ferme” să îmbine duioșia cu severitatea.

4.6.2. Strategia gândirii critice

Prin specificul său religia ca disciplină de învățământ își propune să transmită cuvântul Domnului, care să devină „duh și viață”.

Pedagogia activizării subiecților educației se bazează pe valoarea implicării și participării active a acestora în procesul propriei instrucții și educații. Noua metodologie didactică, adecvată obiectivelor învățământului actual, necesită o repoziționare a metodelor existente, astfel încât să conducă la activizarea optimă a elevilor. Pe această cale se înscriu metodele de predare – învățare utilizate în scopul gândirii critice.

În predarea – învățarea religiei cel mai important aspect al instruirii active îl constituie faptul că elevii devin coparticipanți la propria instruire și educare. Prin formarea abilității elevilor spre gândirea critică și creativă se dezvoltă spiritul critic al celui creativ.

Dacă ne întrebăm: în ce măsură spiritul critic și cel creativ sunt compatibili cu viața de creștini? În ce măsură această metodă este valoroasă?

Pornind de la etimologia cuvântului „critic” și de la textele biblice și ale sfintilor vom constata că spiritul critic este unul care trebuie să caracterizeze orice parcurs religios.

Etimologic cuvântul (critic) provine din limba greacă „kritikos” care înseamnă capabil de a alege, a judeca, a discerne, a decide. În Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție găsim nenumărate îndemnuri adresate omului de a alege în cunoștință de cauză.

În ceea ce privește creativitatea, aceasta este în strânsă legatură cu libertatea spiritului creator și a actului creației ca activitate educațională, contribuind la formarea personalității creatoare, prin dezvoltarea unei idei și a realiza produse noi originale.

Spiritul creator în planul educației religioase are în vedere, conducerea elevilor spre descoperirea de soluții personale la problemele cu care se confruntă, spre cunoașterea propriei personalități și spre identificarea modalităților de valorificare a dorințelor primite de la Dumnezeu.

Gândirea critică este un proces activ care se produce uneori intenționat, alte ori spontan și care îl face pe cel care învață să dețină controlul asupra informației, punând-o sub semnul întrebării, interogând-o, adoptând-o sau respingând-o. Este un proces care are loc atunci cand cel care învață își pune întrebări ca: Ce semnificație au aceste informații pentru mine? Cum pot folosi aceste cunoștințe? Cum se leagă aceste cunoștințe de ceea ce știam dinainte? Îmi folosește această informație la ceva? Care ar fi consecințele aplicării în practică a acestor idei pentru mine și pentru ceilalți?

Dintre condițiile necesare realizării învățării gândirii critice eficiente, esențiale sunt:

1. Crearea unor situații de învățare pentru ca elevii să-și exerseze procesul gândirii critice și alocarea timpului necesar pentru aceasta.

2. Încurajarea elevilor să gândească independent, să reflecteze.

3. Acceptarea diversității de opinii și idei.

4. Împlinirea activă a elevilor în realizarea învățării prin confruntarea de idei, prin colaborare și cooperare pentru a găsi soluții adecvate.

5. Convingerea elevilor să nu riște să fie ridiculizați pentru opiniile exprimate.

6. Încrederea în capacitatea fiecărui elev de a gândi în mod critic, indiferent de vârstă sau nivel de dezvoltare intelectuală, elevii vor lua în serios procesul învățării în care manifestă respectul cuvenit pentru gândirea fiecăruia.

7. Aprecierea pozitivă a gândirii critice, manifestate în orice situație; este esențial să-i încredințăm pe elevi că opiniile lor sunt valoroase chiar dacă nu sunt cele corecte, exersează gândirea și pot genera idei celorlalți participanți la discuții.

Gândirea critică este deci un mod de funcționare a minții care presupune activism, flexibilitate și deschidere spre schimbare și inovare.

Odată cu creșterea enormă a volumului de informații și cunoștințe, ideea că elevii ar putea vreo dată destule informații pentru a fi stăpâni cu adevărat pe o anumită materie este în cel mai bun caz de natură să inducă în eroare. Fără capacitatea de a sintetiza, reintegra și reconstrui informațiile astfel încât ele să devină utilizabile, practice, aplicabile, acestea sunt inutile. Abia atunci când elevii vor stăpâni noile cunoștințe și noul vocabular cu adevărat, noile experiențe vor deveni învățare permanentă.

4.6.3. Metode de predare – învățare pentru dezvoltarea gândirii critice

În perspectiva dezvoltării gândirii critice și a integrării creative a informațiilor și conceptelor avem modelul „Evocare – Realizarea –Sensului – Reflecției” (ERR). Cele trei etape reprezintă o suită cognitivă, sunt alcătuite dintr-o serie de secvențe proiectate astfel încât să conducă la îmbunătățirea procesului de predare – învățare a conținutului.

Aceste modele se referă la modul de a concepe și realiza predarea și învățarea care să pornească de la cunoștințele deținute deja de elevi despre un anumit subiect, să promoveze analiza și evaluarea opiniilor și a soluțiilor posibile, pentru a înțelege sensul celor învățate și a stimula reflecția asupra acestora.

Fiecare dintre cele trei etape vizează atingerea de obiective în plan cognitiv, afectiv și rațional.

l. Evocarea

În această etapă de evocare elevii sunt îndemnați să-și amintească ceea ce știu (sau cred că știu) din cunoștințele anterioare despre un anumit subiect sau problemă pe care le au în legătură cu tema care va fi abordată în lecție. Să anticipeze și să stabilească scopuri pentru lectura sau investigația lor ulterioară.

Amintirea cunoștintelor anterioare

Conștientizarea de către elevi a propriilor cunoștințe despre un subiect ce urmează a fi pus în discuție.

Analizarea și sistematizarea activă a cunoștintelor anterioare

Elevii formulează în mod conștient oral/scris idei sau scheme – apoi le compară cu ale colegilor. În urma analizei calitative și cantitative a cunoștințelor deja existente – elevii au posibilitatea de a-și conștientiza erorile, confuziile, lacunele de cunoaștere – care nu devin evidente fără examinarea activă a cunoștințelor și convingerilor deja existente.

Stabilirea interesului și scopului pentru explorarea subiectului

Interesul pentru un subiect poate fi generat prin adresarea de întrebări problemă, prin utilizarea unor strategii de identificare a ideilor contradictorii, a diferențelor.

Prin implicarea activă elevii devin conștienți de propria lor gândire și-și folosesc limbajul propriu. Ei trebuie să-și exprime cunoștințele scriind și/sau vorbind.

Când există un scop, învățarea devine mult mai eficientă. Există două feluri de scopuri: cel impus de profesor sau de text și cel stabilit de elev pentru sine. Scopurile din a doua categorie sunt mult mai puternice decât cele impuse de surse externe, iar interesul e adesea cel care determină scopul. La orele la care se folosește acest cadru în etapa evocării elevilor li se cere deseori să facă brainstorming și să alcătuiască liste cu ceea ce știu sau cred că știu, ca punct de plecare.

Uneori brainstorming-ul se face individual, alteori în perechi și apoi cu întregul grup.

Cineva scrie ideile grupului pe tablă, acceptând toate ideile fie că sunt corecte, fie că nu. Profesorul poate extrage unele idei de la elevi punând întrebări despre anumite lucruri care nu au fost discutate, dar care sun relevante în lectură.

În această etapă este important ca profesorul să se abțină de la a vorbi, în măsura posibilului lăsându-i pe elevi să vorbească. Rolul profesorului este de a îndruma și extrage ideile, precum și de a-i asculta cu atenție pe elevi.

În această primă fază se realizează mai multe activități cognitive importante. Întâi elevii sunt implicați activ în încercarea de a-și aminti ce știu despre un anumit subiect. Acesta îi obligă să își examineze propriile cunoștințe și să înceapă și să se gândească la subiectul pe care în curând îl vor examina în detaliu. Importanța acestei implicări inițiale va deveni mai clara odată cu descrierea celor două faze. Oricum important este faptul, că din această activitate inițială elevul stabilește un punct de plecare bazat pe cunoștințele proprii, la care se pot adăuga altele noi.

Procesul de învățare este un proces de conectare a noului cu ceea ce este deja cunoscut. Cei ce învață își clădesc înțelegerea lucrurilor noi pe fundamentul oferit de cunoștințele și convingerile anterioare. Astfel, ajutându-i pe elevi să reconstruiască aceste cunoștințe și convingeri anterioare , se poate clădi un fundament solid, pe care să se construiască înțelegerea pe termen lung a noilor informații. În felul acesta se scot la lumină neînțelegerile, confuziile și erorile de cunoaștere care nu devin evidente fără examinarea activă a cunoștințelor și convingerilor deja existente.

2. Realizarea sensului

În această etapă elevii se confruntă cu noile informații în vederea construirii sensului acestora. Învățarea noilor cunoștințe se realizează prin diferite activități individuale sau de grup care implică realizarea unor sarcini didactice ce conduc la învățarea și comunicarea primelor rezultate ale învățării.

Obiectivele urmărite în această etapă sunt:

Confruntarea cu noile informații sau experiențe. Elevii vin în contact cu noile conținuturi de idei, prin intermediul citirii unui text, audierii unei prelegeri, vizionării unui film, efectuării unui experiment sau alte modalități.

Menținerea interesului și implicarea cognitivă a elevului în activitatea de învățare, stabilite în faza de evocare presupune din partea elevilor formularea de întrebări și răspunsuri la întrebări. Se realizează prin precizarea sarcinii de lucru, a resurselor materiale aflate la dispoziție.

Menținerea eforturilor elevilor în monitorizarea propriei înțelegeri, introducerea noilor informații în schemele de cunoaștere pe care le posedă deja.

3. Reflecția

În această etapă elevii își consolidează cunoștințele noi și își restructurează schema pentru a include în ea noi concepte. În etape de reflecție elevii meditează (gândesc) la ceea ce au învățat raportând noile conținuturi la cunoștințele anterioare și prin acestea ei își însușesc cu adevărat cunoștințele noi, și are loc învățarea durabilă.

Se urmăresc câteva obiective esențiale:

Reformularea cunoștințelor

Elevii încep să exprime în propriile lor cuvinte, idei și informații întâlnite

Verificarea cunoștințelor

Generarea unui schimb de idei sănătos între elevi prin care li se dezvoltă vocabularul și capacitatea de exprimare.

Aplicarea la clasă a cadrului de predare – învățare ce implică parcurgerea celor trei faze amintite mai sus, oferă profesorilor un context în care să prezinte experiențele de învățare, punând accent nu pe produsele gândirii (predate spre a fi reproduse de elevi), ci pe procesele gândirii, pe activitățile care conduc la însușirea acestor cunoștințe.

Rolul profesorului s-a transformat în cel de partener în procesul de învățare, proces în care elevii trebuie să se implice, cu o minte activă și cu suficientă energie pentru a putea produce schimbările personale cerute de achiziționarea a unor cunoștințe durabile.

Aceste metode de instruire pentru dezvoltarea gândirii critice elaborate cu câteva decenii în urmă în domeniul lecturii și scrierii operelor literare sunt aplicate cu succes în prezent la toate disciplinele.

Voi prezenta în continuare câteva din metodele și tehnicile gândirii critice aplicate în cadrul orelor de religie.

4.6.3.1. Metode active utilizate în evocarea cunoștințelor

Metoda scrierea liberă – această metodă este utilizată în vederea capacității elevilor de a reflecta și de a învăța prin exprimare, în scris a gândirilor, pe care le au despre o anumită temă indicată.

Etape în utilizarea metodei

– Profesorul comunică sarcina de lucru

– Elevii își notează tema indicată

– Activitatea poate fi în perechi (coleg de bancă)

– Fiecare elev citește colegului de bancă ceea ce a scris despre tema anunțată.

Pe urmă urmează activitatea frontală. Profesorul numește un grup de elevi care să citească ceea ce au scris parțial sau integral și să scoată în evidență aspectele cele mai semnificative legate de tema propusă.

Exemplu: cinstirea Sfintelor Moaște

Scrieți timp de două minute ceea ce știți despre Sfintele Moaște

Citiți colegului de bancă, apoi reformulați ideile care necesită acest lucru

Urmează activitatea frontală – câțiva elevi citesc în fața clasei ideile prezentate în caiet, dar cu condiția să nu le repete

„Sfintele Moaște sunt făcătoare de minuni”

„Trupurile Sfinților rămân neputrezite, deoarece Sfinții au făcut din trupurile lor trup ale Duhului Sfânt pe Pământ”

„Unele Moaște emană mir frumos mirositor”

„Prin cinstirea moaștelor, creștinii îl cinstesc pe Dumnezeu”

„Unii oameni au ajuns sfinți pentru că L-au cinstit pe Dumnezeu în lumea aceasta. Și Dumnezeu i-a cinstit pe ei făcând ca trupul lor să nu putrezească”.

Prin utilizarea acestei metode, scrierea devine un mijloc de dezvoltare a gândirii, de formulare, de raționamente, de reflecție și creație.

Elevii au libertatea să-și exprime opiniile, iar apoi să fie dezbătute în colectiv frontal.

Metoda ciorchinelui

Se utilizează cu scopul de a stimula gândirea liberă, creativă – și de a sesiza conexiuni între idei, de a realiza noi asociații de idei, de a descoperi noi sensuri, semnificații, reflectând modelul propriu al individului de a înțelege o anumită temă – un anumit conținut.

Etape în utilizarea metodei:

Se organizează clasa în forma activității dorite frontal, individual sau pe grupe.

Se comunică sarcina de lucru – pe mijlocul tablei – pagină caiet – se scrie cuvântul cheie al temei (ex.: sfinții).

Elevii sunt solicitați să scrie faze scurte, cuvinte ce le vin în minte ce au legătură cu tema în discuție.

Se cere elevilor să lege prin linii sau săgeți cuvinte sau idei de cuvântul cheie propus, realizând astfel conexiunea dintre cuvinte și idei.

În situația în care ciorchinele s-a realizat individual, elevii au posibilitatea de a observa modul de gândire a colegilor asupra problemei aflate în studiu, și de a compara cu propriile lor rezultate, susținându-și punctul de vedere și chiar de a-și îmbunătăți modul de lucru.

Exemplu – tema: Sărbători ale sfinților pe luna decembrie, ianuarie, mai, iulie.

Metoda Photolangage

Această metodă constă în prezentarea unui ansamblu de ilustrații variate (fotografii, desene) pe o anumită temă propusă în scopul facilitării acesteia.

Etape în utilizarea metodei:

Se prezintă în fața clasei obiectivul activității și modul de desfășurare.

Se așează imaginile, desenele, iar fiecare elev le privește și se oprește asupra unuia dintre acestea. Elevii sunt solicitați să-și exprime alegerea făcută. Apoi se discută pe marginea imaginilor dinamizându-le de către profesor prin întrebări și răspunsuri, astfel să scoată în evidență cât mai multe aspecte legate de tema propusă.

Această metodă se poate utiliza în scopul exprimării reprezentărilor individuale și colective despre un anumit subiect. Este utilizată la ora de religie pentru a scoate în evidență preocupările elevilor, cât și locul ocupat de activitățile religioase, pentru a afla virtuțile sfinților (imagini cu sfinți: Nicolae, Stelian, Filofteia, Gheorghe, Dimitrie).

Exemplu “Sfinții-prietenii copiilor”.

Se poate utiliza metoda Photolangage cu scopul exprimării de către elevi a reprezentărilor individuale și colective privind virtuțile acestor sfinți.

Se afișează imagini reprezentând Sfinții – cei considerați prietenii copiilor, bisericile unde se află sfintele lor moaște, dar și imagini reprezentând modul lor de cinstire / necinstire a sfinților.

Apoi se solicită elevilor să-și aleagă o imagine favorită cu unul din sfinți și pe baza virtuților pe care le are să povestească o întâmplare fie din viața lor personală, fie aflată de la cineva având legătură cu aceste virtuți.

În funcție de timpul avut la dispoziție se poate citi o poveste cu caracrter religios.

Exemplu povestire:

Lecția Sfântului Nicolae

Într-una din zile dorind a se închina la Sfântul Mormânt al Mântuitorului Iisus Hristos, Sfântul Nicolae s-a pornit cu multă dragoste spre Ierusalim.

După ce și-a văzut dorința îndeplinită, Sfântul Nicolae ar fi vrut să rămână în apropierea Cetății Sfinte, căci gândurile lui îl îndemnau spre aceasta. Deodată un glas dumnezeiesc l-a sfătuit să se întoarcă în patria sa, la mitropolia din Lichia.

Aflând o corabie Sfântul Nicolae s-a înțeles cu corăbierii și le-a plătit să-l ducă în patria sa. Aceștia însă fiind vicleni, au luat banii Sfântului, dar s-au gândit să-l ducă în altă țară, unde ei aveau interes, iar nu spre Lichia.

Așezându-se în corabie și pornind spre larg, Sfântul Nicolae a văzut că acesta nu plutește spre patria sa. Înțelegând ce se întâmplă el a început să-i roage pe corăbieri să-l ducă în Lichia, dar aceștia, batjocoritori râdeau de rugămințile lui.

Începând a se ruga la Dumnezeu, rugăciunile Sfântului au fost ascultate și îndată s-a pornit pe mare un vânt puternic ce a întors corabia pe drumul dorit de el.

Corăbierii văzând că nu pot în nici un fel să scape de puterea vântului acela, erau îngroziți și, înțelegând că Dumnezeu îl iubește pe călătorul acela evlavios, nu știau la ce să se aștepte.

Ajungând la locul dorit, Sfântul Nicolae n-a făcut nici un rău acelor corăbieri vicleni, nu s-a mâniat și nu i-a certat, ci binecuvântându-i i-a lăsat să plece în drumul lor.

Metoda: organizatorul grafic

Este o metodă care propune esențializarea prin schematizarea noțiunilor, ideilor cu ajutorul reprezentării grafice a materialului informativ ce urmează să fie exprimat oral sau în scris.

El are mai multe variante:

comparativ cronologic al etapelor, tip cauză – efect soluție – problemă explicație;

Etape în utilizarea metodei:

Se așază clasa în grupe și se prezintă sarcina didactică.

Elevii analizează materialul informativ prezentat de profesori și își extrag informația esențială, și o expune în fața clasei fiind analizată împreună cu toți elevii în cadrul unei activități organizate frontal.

Organizatorul grafic duce la formarea capacității elevilor de a extrage informațiile esențiale dintr-un conținut și de a identifica posibile conexiuni dintre acestea.

Voi prezenta în continuare modelul grafic comparativ.

Organizatorul grafic comparativ

Este utilizat în prezentarea diferitelor caracteristici ale unor evenimente, fenomene care prezintă asemănări și deosebiri.

Organizatorul grafic poate avea mai multe forme: tip diagrama Venn, tip tabel sau balanță.

Exemplul 1. Diagrama Venn

O diagramă Venn este formată din două cercuri mari care se suprapun parțial. Ea poate fi folosită pentru a arăta asemănările și diferențele între două idei sau concepte.

Profesorul poate cere elevilor să construiască o asemenea diagramă completând în perechi doar câte un cerc, care să se refere la unul din cele două tipuri de oameni. Apoi elevii se pot grupa câte patru pentru a-și compara cercurile, completând împreună zona de intersecție a cercurilor cu elemente comune celor două tipuri de oameni.

Exemplul 1: Sfântul Mucenic Gheorghe și Sfântul Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir

Exemplul 2. Organizatorul grafic: tip tabel

În care în prima coloană a tabelului se scrie denumirea evenimentelor, fenomenelor care urmează a fi prezentate, iar în coloanele următoare vor fi prezentate caracteristicile. Apoi va fi completat tabelul cu semnul „+” prezintă caracteristici și cu semnul „-” absență caracteristici.

Exemplul 3. Sfinții Apostoli Petru și Pavel

Elevii vor fi îndemnați să studieze un tabel prezentat de profesor, atât pe orizontală cât și pe verticală și să scoată în evidență cuvintele care se referă la aspecte din viața Sfinților Apostoli Petru și Pavel.

Apoi aceste cuvinte se vor studia privind asemănările și deosebirile dintre cei doi Sfinți Apostoli.

Pasul următor va fi de elaborare de enunțuri orale referitoare la cei doi sfinți apostoli utilizând cuvintele identificate.

Sfântul Apostol Petru: Betsaida, Asia, pescar, fratele lui Andrei, apostol, Tabor, lepădare, iertat, credință, putere, Iope, Tabita, epistole, Roma, Nero, răstignit, martir.

Sfântul Apostol Pavel: Tars, Asia, Damasc, lumină, orbire, Anania, credință, putere, botez, iertat, apostol, epistole, Roma, Nero, decapitare, martir (cuvintele subliniate sunt comune).

Organizatorul grafic cronologic

306 Începutul domniei Sfântului Împărat Constantin cel Mare

313 Edictul de la Milan

321 Generalizarea duminicii ca sărbătoare generală

325 Convocarea Sinodului I ecumenic

337 Sfârșitul vieții Împăratului Constantin

Domnia Sfântului Împărat Constantin cel Mare

Organizatorul graflc al caracteristicilor

Procesul proiectării a fost împărțit în trei etape: înainte de a începe lecția / lecția propriu-zisă / după lecție.

Înainte de a începe lecția

Motivația:

De ce este valoroasă această lecție?

Cum se leagă ea de ceea ce am predat deja și de ceea ce voi preda mai departe?

Ce ocazii de exersare a gândirii critice oferă această lecție?

Obiective:

Ce cunoștințe și semnificații vor fi exploatate sau transmise?

Ce vor putea face elevii cu acestea?

Condiții prealabile: ce trebuie să știe și să poată face un elev deja pentru a putea învăța această lecție?

Evaluare:

Ce dovezi vor exista că elevul a învățat lecția?

Resursele materiale și managementul timpului:

Cum vor fi gestionate resursele și timpul pentru diverse activități?

Lecția propriu-zisă…

Evocare:

Cum vor fi conduși elevii către formularea unor întrebări și scopuri pentru învățare?

Cum vor ajunge să-și experimenteze cunoștințele anterioare?

Realizarea sensului:

Cum va fi exploatat conținutul de către elevi?

Cum își vor monitoriza ei înțelegerea acestui conținut?

Reflecție:

Cum vor utiliza elevii cunoștințele dobândite în cadrul lecției? Cum vor fi îndrumați să caute informații suplimentare, răspunsuri la întrebările care există și rezolvări pentru neclaritățile rămase?

Încheiere:

La ce concluzie ar trebui să se ajungă până la sfârșitul lecției?

În ce măsură este de dorit să se rezolve problemele ridicate?

După lecție …

Extensie:

Ce alte întrebări pot fi învățate pornind de la această lecție?

Ce ar trebui să facă elevii odată ce s-a terminat lecția?

4.7. Proiectarea pedagogică

Algoritmul proiectării didactice este complex, fiind un proces de anticipare a ceea ce dorește profesorul să realizeze în cadrul unei lecții, sistem de lecții sau pe parcursul întregului an școlar (proiectarea lecției, planificări calendaristice, semestriale și anuale) pentru a realiza obiectivele curriculumului școlar la ora de religie. Dacă ne referim la o secvență de instruire (sau la proiectarea acesteia) va constitui un sistem al sistemului “Tehnologia didactică”.

„Tehnologia didactică” semnifică ansamblul a patru activități (subsisteme) aflate la interrelație:

Proiectarea

Realizarea

Evaluarea

Reglarea (autoreglarea)

În activitatea de proiectare se remarcă următoarele etape:

prima etapă “Ce voi face” vizează obiectivele operaționale care trebuie fixate și realizate;

a doua etapă „Cu ce voi face” se referă la resursele educaționale de care dispune sau trebuie să dispună educatorul;

a treia etapă : “Cum voi face” se referă la sistemul de metode și mijloace materiale pe baza cărora trebuie să se atingă obiectivele.

Prin corectarea celor trei puncte cheie amintite mai sus, se proiectează lecția într-un set de acțiuni realizate în mai multe etape:

Stabilirea categoriei / tipului de lecție și a obiectivelor în procesul de predare-învățare se cunosc opt categorii de tipuri de lecție : lecția de transmitere și însușire de noi cunoștințe, lecția de formare, de priceperi și deprinderi intelectuale, lecția de formare, de priceperi și deprinderi practice, lecția de dobândire de noi cunoștințe, lecția de recapitulare și sistematizare, lecția de verificare și evaluare, lecția mixtă și lecția de creație.

Analiza, organizarea resurselor activității, adică:

analiza conținutului științific al lecției;

analiza resurselor psihologice ale clasei;

analiza resurselor materiale.

Evaluare strategiei euristice:

sistem metodologic;

resurse materiale;

forme de organizare a activității elevilor.

Stabilirea structurii procesuale a lecției (desfășurarea lecției):

captarea atenției elevilor;

reactualizarea cunoștințelor anterioare;

anunțarea obiectivelor noi, a temei noi;

dirijarea procesului de învățare;

realizarea conexiunii inverse, feed-back;

fixarea noilor cunoștințe;

transferul noilor cunoștințe în practică;

anunțarea temelor pentru acasă.

În această lucrare am prezentat proiectele pedagogice de teologie didactică pentru lecțiile:

PROIECT DE LECȚIE

Clasa: a VI-a

Disciplina: Religie Ortodoxă

Subiectul (titlul lecției): Credință și Jertfă: Sfântul Mare Mucenic Gheorghe

Tipul lecției: mixtă

Durata lecției: 50 min.

Obiective operaționale:

La sfârșitul lecției, elevii vor fi capabili să:

O1: să povestească pe scurt viața Sfântului Gheorghe;

O2: să memoreze rugăciunea prezentată;

O3: să alcătuiască o compunere despre exemplul Sfinților Mucenici;

O4: să precizeze mai multe obiceiuri românești legate de Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință.

Obiective formativ-educative:

– să se întărească în credință și să urmeze exemplul Sfinților.

Strategia didactică:

– mijloacele de învățământ folosite la lecție: icoane.

– metodele de învățământ folosite la lecție: conversația, explicația, exercițiul, conversația euristică, lectura religioasă.

– formele de organizare a clasei: frontală, individuală.

Bibliografia:

Viețile Sfinților, Poezii (Sfântul Ioan Iacob Românul), Metodica predării Religiei.

Desfășurarea lecției:

I. Moment organizatoric

– salutul, rugăciunea, prezența.

II. Verificarea cunoștințelor

– se verifică lecția anterioară, prin întrebări, cu notare.

III. Pregătirea pentru lecția nouă

– prin reamintirea cunoștințelor elevilor legate de persecutarea creștinilor.

IV. Anunțarea titlului lecției noi și prezentarea obiectivelor propuse

– se notează titlul. Se va urmări prezentarea vieții unuia dintre cei mai mari Sfinți ai Ortodoxiei, cu scopul întăririi credinței elevilor și a oferirii unui exemplu de sfințenie. Se arată cel puțin o icoană cu Sfântul Gheorghe, dar și album de icoane.

V. Comunicarea noilor cunoștințe

– Între anii 284 – 305 d. Hr., Imperiul Roman a fost condus de către împăratul persecutor Dioclețian. Acesta era păgân (închinător la zei) și dăduse mai multe decrete împotriva creștinilor, dorind să distrugă Biserica lui Hristos și să șteargă din conștiințele oamenilor numele de „creștin”. Tot atunci a trăit voievodul Gheorghe, un creștin de douăzeci de ani, frumos și viteaz, mare conducător în armata împăratului. El rămăsese orfan și, auzind de hotărârea împăratului de a pedepsi pe creștini, s-a hotărât să le ia apărarea acestora și să-și mărturisească, neînfricat, credința. Mai întâi și-a împărțit averea săracilor, apoi s-a dus în fața împăratului și i-a zis:

– Împărate, degeaba îi chinuiești pe creștini. Ei se roagă Dumnezeului adevărat, pe când tu și slugile tale vă închinați dumnezeilor mincinoși, care nu au putere. Și eu cred în Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu! 

– Turbat de mânie, împăratul, care aprecia calitățile militare ale lui Gheorghe, a încercat să-l convingă pe acesta să se închine idolilor, promițându-i averi și locul al doilea în împărăție. Dar Gheorghe nu a primit. Atunci el a fost închis în temniță și bătut. A doua zi, a fost tras pe o roată cu țepușe. Dar îngerul Domnului a venit la el și i-a spus: „Bucură-te!”, vindecându-l.

Mulți oameni au început să creadă în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, văzând că Gheorghe, în loc să moară, a devenit mai frumos, mai luminos și fără vreo vătămare. Căci mare este puterea exemplului Sfinților Martiri sau Mucenici, dar și mare este ajutorul pe care îl primesc ei de la Dumnezeu, fiind întăriți cu harul Său, ca să poată răbda toate necazurile și durerile care se abat pe nedrept asupra lor! Între cei care s-au convertit la vederea curajului și a strălucirii Sfântului, s-a numărat însăși soția împăratului, împărăteasa Alexandra, care a fost ulterior închisă și ea pentru mărturisirea credinței creștine.

– Mai apoi, Sfântul a fost aruncat într-o groapă cu var nestins, fără să ardă de viu. A fost încălțat cu încălțăminte ce avea piroane de fier înroșite în foc, iar el a spus împăratului că… i-au plăcut încălțămintele. Până la urmă, a fost chemat vrăjitorul Atanasie, ca să-l otrăvească pe bunul Gheorghe.

„Cât sunteți de nebuni! Căci puterea lui Dumnezeu o numiți farmece și vă mândriți cu înșelăciunea diavolească cea fără de rușine.” (din cuvintele Sfântului Gheorghe către împărat și către vrăjitor, după Viețile Sfinților).

Însă Sfântul Gheorghe a băut otrava cu bucurie, fără să pățească nimic. După aceea, el a fost bătut cu vine de bou și obligat să învieze un mort. Prin rugăciune, Sfântul a înviat pe mortul acela, dar împăratul tot nu a crezut în Hristos – Dumnezeu.

– În schimb, vrăjitorul a devenit credincios și a fost ucis. Gheorghe a ajuns din nou în temniță, unde a vindecat bolnavi și a înviat chiar și un bou al unui om ce venise la el, plângând că i-a murit ajutorul său la muncă. Creștinii se puteau strecura în temnițe la cei închiși.

În ziua de 23 aprilie, sfântul a mers cu împăratul la locul statuilor idolilor, iar acestea nu i-au suportat prezența, neînfricarea și mărturisirea credinței în Domnul nostru Iisus Hristos, încât singure s-au dărâmat. Enervat la culme, împăratul a poruncit să i se taie lui Gheorghe capul, cu sabia. Așa s-a dus la Cer marele mucenic, neîncetând să facă minuni și după moarte. El este ocrotitorul Moldovei din timpul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, dar și al Angliei. Sfântul este numit și „Purtătorul de biruință”, fiind sărbătorit la 23 aprilie, în fiecare an.

„Cel ce crede în Mine, va face și el lucrurile pe care le fac Eu; și mai mari decât acestea va face.” (Sfânta Scriptură)

„Fă, Doamne, să se preamărească prin mine numele Tău.” (rugăciunea Sfântului Gheorghe)

VI. Fixarea noilor cunoștințe

Întrebări și discuții:

Cine era Gheorghe?

De ce a fost el închis?

Cum a fost chinuit acest Sfânt?

De ce nu murea Sfântul Gheorghe, atunci când era torturat?

Cum se ruga el?

De ce s-au dărâmat statuile idolilor în prezența Sfântului Gheorghe?

Cum a murit Sfântul Gheorghe? Când a murit?

VII. Aprecierea, asocierea, generalizarea

– Istorioară religioasă: Sfântul Gheorghe și balaurul

După moartea vestitului Sfânt, s-a întâmplat ca într-o cetate de lângă Israel să apară un balaur. Acesta locuia într-un lac și mânca mulți oameni. Împăratul cetății s-a dus la oracolul idolilor, să-i întrebe ce să facă, să scape de balaur, căci nimeni nu putea să-l omoare, fiindcă scuipa venin și flăcări. Diavolii din idoli au mințit, spunând că balaurul se liniștește, dacă primește zilnic câte un copil de mâncare.

Oamenii și-au dat, rând pe rând, copiii de mâncare. A venit și rândul fetei împăratului. Dar când ea stătea pe malul lacului și aștepta balaurul, a venit un soldat pe un cal alb, care a ucis balaurul. Acela era Sfântul Gheorghe, care le-a spus apoi oamenilor cetății să nu se mai închine la idolii mincinoși, ci la Hristos – Dumnezeul adevărat, că Hristos i-a dat lui putere să omoare balaurul. De atunci Sfântul Gheorghe e pictat în icoane călare pe un cal alb, cum ucide un balaur.

Simbolul icoanei este și acesta: balaurul este diavolul, pe care Gheorghe l-a învins cu puterea lui Dumnezeu.

– Obiceiuri românești:

Sfântul Gheorghe era pictat pe toate steagurile lui Ștefan cel Mare și Sfânt. El ajuta Moldova în războaiele contra turcilor. În cinstea acestui Sfânt, domnitorul Ștefan cel Mare avea tot un cal alb.

Se zice în popor că Sfântul Gheorghe și Sfântul Dumitru au cheile vremii: Sfântul Gheorghe închide iarna cu cheia și dă drumul primăverii, iar Sfântul Dumitru închide vara și dă drumul vremii reci. Ei sunt doi Sfinți foarte importanți pentru români. De fapt, anul este împărțit de străbunii noștri în patru: iarna este sub protecția Sfântului Ioan Botezătorul (7 ianuarie), primăvara este în grija Sfântului Gheorghe (23 aprilie), vara e sub paza Sfântului Ilie (20 iulie), iar toamna e în grija Sfântului Dumitru (26 octombrie).

După 23 aprilie, turmele de oi urcă la munte.

– Poezii religioase: Memorați rugăciunea de mai jos:

Rugăciune

Purtător de cunună te-ai arătat

Iar pe cei potrivnici i-ai rușinat

Și precum ai biruit

Cu puterea lui Hristos

Pe balaurul cumplit,

Așa, Gheorghe mucenice,

Zdrobește neamul viclean

Și scapă pe cel sărman.

(de Sfântul Ioan Iacob Hozevitul)

VIII. Evaluarea

Exercițiu, muncă independentă:

Alcătuiți o compunere (circa 10 rânduri) despre curajul mucenicilor de a-L mărturisi pe Hristos chiar și în fața mai-marilor lumii din vremea lor.

IX. Activitatea suplimentară

– Răspundeți în scris la întrebarea: „Care este diferența între Sfinții Martiri și Sfinții Cuvioși?”.

X. Încheierea

– rugăciunea, salutul.

PROIECT DE LECȚIE

Clasa: a VII-a

Disciplina: Religie

Subiectul (titlul lecției): Sfinții Trei Ierarhi – modele ale iubirii față de semeni

Tipul lecției: mixtă

Durata lecției: 50 min.

Obiective operaționale:

La sfârșitul lecției, elevii vor fi capabili să:

O1: să indice datele serbării Sfinților Trei Ierarhi;

O2: să motiveze serbarea lor împreună, pe 30 ianuarie;

O3: să precizeze importanța serbării acestor Sfinți Ierarhi;

O4: să arate misiunea Sfinților Trei Ierarhi în Biserica vremii lor și peste veacuri.

Obiective formativ-educative:

– să înțeleagă că numai Sfinții pot face cu adevărat misiune în lume, fiind modele pentru creștinii din toate timpurile.

Strategia didactică:

mijloacele de învățământ folosite la lecție: icoană cu Sfinții Trei Ierarhi.

metodele de învățământ folosite la lecție: dezbaterea, conversația, explicația, exercițiul, problematizarea, lectura religioasă, povestirea.

formele de organizare a clasei: frontală.

Bibliografia:

Proloage, vol. I;

Dicționar al numelor de Botez;

„Istoria Bisericii Române", pr. M. Păcurariu, pentru seminariile teologice;

Pr. I. M. Stoian, „Dicționar religios";

Sfântul Ioan din Kronștadt, „Liturghia: Cerul pe Pământ".

Desfășurarea lecției:

I. Moment organizatoric

– salutul, rugăciunea, prezența.

II. Verificarea cunoștințelor

– prin întrebări adresate frontal, legate de lecția anterioară, cu notare.

III. Pregătirea pentru lecția nouă

– Prin discuție despre citatul de la Sfântul Paisie Aghioritul, despre filantropie:

„Când ne interesăm de celălalt, obligăm pe Hristos să se intereseze de noi. Vrei ca rugăciunea ta să fie din inimă, pentru a fi primită de Dumnezeu? Fă din durerea semenului tău durerea ta.

Dumnezeiască este bucuria pe care o simte omul atunci când dă!

Cine obosește pentru aproapele său din iubire curată, acela se odihnește cu oboseala. Pe când cel care se iubește numai pe sine însuși și trândăvește, acela obosește și când stă.

Jertfa pentru semenul nostru ascunde marea noastră iubire pentru Hristos. Câți au, deci, intenția bună de a face milostenie, dar nu au nimic și de aceea îi doare, aceia miluiesc cu sângele inimii lor.

Oamenii indiferenți și neîndurători care se gândesc numai la ei înșiși și se satură în nesimțire, în paralel își umplu inima cu multă neliniște și se chinuiesc încă din această viață. Pe când cei milostivi, întrucât satură pe alții cu dragostea lor, sunt săturați de iubirea lui Dumnezeu și de binecuvântările Sale îmbelșugate."

IV. Anunțarea titlului lecției noi și prezentarea obiectivelor propuse

– se notează pe tablă / în caiete titlul lecției noi: „Sfinții Trei Ierarhi – modele ale iubirii față de semeni.” Este vorba despre Sfinți care au trăit în momente de răscruce pentru Biserica Ortodoxă, când învățătura Bisericii a fost puternic atacată prin erezii.

V. Comunicarea noilor cunoștințe

– Sfinții Vasile cel Mare (330 – 379), Grigorie Teologul (328 – 389) și Ioan Gură de Aur (344 – 407) sunt sărbătoriți împreună la data de 30 ianuarie, drept cei mai mari Învățători și Episcopi ai Bisericii noastre. Ei sunt cunoscuți și sub numele de „Sfinții Trei Ierarhi", pentru că toți trei au fost episcopi. În popor, sărbătorii lor i se mai spune, de aceea, „trisfetitele".

Acești trei sfinți au și sărbătoriri separate: Sfântul Vasile, pe 1 ianuarie, Sfântul Grigorie pe 25 ianuarie, iar Sfântul Ioan pe 13 noiembrie și pe 27 ianuarie.

Cei trei ierarhi au trăit toți în secolul al IV-lea d.Hr., fiind învățați în știința vremii lor, dar și cunoscători și trăitori ai învățăturilor Sfintei Scripturi. În vremea lor, Biserica tocmai scăpase de perioada persecuțiilor, când cineva putea fi închis și ucis pentru simplul fapt că se declara sau se numea „creștin”. Venea pentru Biserică o altă perioadă grea, în care înfloreau diverse învățături greșite (ereziile), mai ales cele legate de Sfânta Treime. Sfinții Trei Ierarhi au avut de luptat cu aceste erezii, pentru a păstra dreapta credință a Bisericii. Ei și-au arătat iubirea pentru aproapele, conducând pe păstoriții lor la calea Adevărului, dar și prin faptele milosteniei trupești.

Sfântul Vasile cel Mare a fost îndrumător și al mirenilor (laicilor), și al călugărilor. Cele mai vestite cuvântări ale sale sunt despre Cartea Facerii și despre Cartea Psalmilor. Sfântul Vasile a insistat ca în viața călugărilor rugăciunea să fie împletită cu munca. Iar pe mireni îi îndeamnă să ridice așezăminte pentru îngrijirea bolnavilor, a săracilor, a orfanilor, a bătrânilor (spitale, azile, orfelinate și altele). El s-a străduit, împreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur, să înfrumusețeze slujba Sfintei Liturghii din timpul lui, alcătuind Liturghia care și azi se numește a Sfântului Vasile cel Mare, și care se săvârșește și azi în anumite duminici și sărbători; după cum și Sfântul Ioan a alcătuit Liturghia care îi poartă numele și care se săvârșește cel mai frecvent în Biserică.

Sfântul Grigorie a fost numit și „Teologul”, adică „Cuvântătorul de Dumnezeu", pentru că a explicat Taina Sfintei Treimi, pe înțelesul oamenilor din timpul lui. În Constantinopol, capitala Imperiului Bizantin, rămăsese o singură biserică ortodoxă, toate celelalte transformându-se în biserici eretice, urmând erezia lui Arie. Dar după ce Sfântul Grigorie a predicat cinci ani în acea singură biserică ortodoxă, situația s-a inversat: rămăsese în Constantinopol o singură biserică eretică.

Sfântul Ioan Gură de Aur – a predicat mai ales mirenilor, chemându-i la faptele milosteniei și la pocăință. E considerat cel mai iscusit orator pe care l-a avut Biserica. El a explicat Evanghelia după Matei și cele 14 Epistole (scrisori) ale Sfântului Apostol Pavel. Din cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur (Hrisostomul):

„Să scoatem din sufletul nostru neomenia, să întindem mâna noastră spre milostenie, să mângâiem pe cei săraci nu numai cu bani, ci și cu cuvântul, ca să scăpăm și de pedeapsa cuvenită ocărilor și să moștenim și împărăția cerurilor pentru cuvintele noastre bune și milosteniile noastre, cu harul și cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia Se cuvine slava și puterea în vecii vecilor”.

"Ioan" = "Dumnezeu a avut milă" (de la ebraicul "Yehohonan").

"Grigorie" = "care veghează" (de la grecescul "Gregorios").

"Vasile" = "rege", "conducător" – de la grecescul "Basileos".

– Sfinții Trei Ierarhi au fost atât de slăviți în Biserica Ortodoxă, încât în jurul anului 1100 d.Hr. s-a ajuns la ceartă între credincioși din cauza cinstirii lor. Astfel, erau creștini care îl considerau pe Sfântul Vasile drept cel mai mare dintre ierarhi, pentru că a unit cuvântul cu fapta. Alții îl considerau pe Sfântul Grigorie ca fiind cel mai mare, pentru cuvintele lui frumoase și pentru profunzimea gândirii lui, iar alții dădeau întâietate Sfântului Ioan Gură de Aur, pentru că a fost mai bun cuvântător decât toți. Acești creștini se împărțiseră în cete și se dușmăneau între ei. Sfinții Trei Ierarhi, din cer, n-au suportat să vadă că oamenii se ceartă din cauza lor. Ei s-au arătat atât pe rând, cât și împreună, unui episcop înțelept, numit Ioan, și i-au zis:

– Noi la Dumnezeu una suntem și nu este niciunul mai mare între noi. Fiecare dintre noi a avut rolul său. Deci poruncește creștinilor să nu se mai certe pentru acest lucru. Noi ne-am străduit să îi împăcăm pe oameni, nu să le dăm motiv de ceartă. Pentru aceasta, fă-ne praznic la toți trei într-o zi.

Episcopul Ioan a ascultat ce i-au zis Sfinții Trei Ierarhi și a înștiințat și pe ceilalți creștini. Așa s-a pus capăt vrajbei și s-a ales drept zi de prăznuire 30 ianuarie.

– În cinstea Sfinților Trei Ierarhi, domnitorul Vasile Lupu a ridicat în secolul al XVII-lea o minunată biserică la Iași, care uimește lumea prin frumusețea ei.

VI. Fixarea noilor cunoștințe

– Întrebări și discuții:

Cine sunt cei Trei Sfinți Ierarhi?

De ce se serbează împreună?

Care sunt datele de serbare separate, ale fiecăruia?

Cum au apărat acești Sfinți credința cea dreaptă?

Ce probleme avea Biserica în vremea lor?

VII. Aprecierea, asocierea, generalizarea

– Să știm mai mult:

a. Despre biserica Sfinții Trei Ierarhi din Iași:

– A fost înălțată de Vasile Vodă Lupu (1634 – 1653). E cea mai frumoasă biserică dintre cele pe care acest voievod le-a ridicat. A fost începută în anul 1635 și sfințită la 6 mai 1639. În această biserică au fost așezate moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva la 13 iunie 1641. E o biserică din piatră și marmură; în exterior e acoperită de sus până jos cu sculpturi foarte frumoase.

– Se știe că în noaptea de 26 spre 27 decembrie 1888 a izbucnit un incendiu în paraclisul bisericii Sfinții Trei Ierarhi, de la un sfeșnic. A ars tocmai racla cu moaștele Sfintei Parascheva. Argintul care învelea racla s-a topit, dar lemnul de sub argint și moaștele au rămas neatinse. În urma acestei minuni, moaștele au fost mutate la Catedrala ortodoxă din apropiere.

b. Despre Arie.

– Arie a trăit între anii 256 – 336 d.Hr. și a fost preot în Alexandria Egiptului. Din cauza mândriei și invidiei, a ajuns eretic, învățând pe oameni că Fiul nu este egal cu Tatăl, că Iisus Hristos nu este Dumnezeu, ci prima ființă creată de Dumnezeu Tatăl. El ataca astfel învățătura despre Sfânta Treime, și foarte mulți oameni l-au crezut, inclusiv împărați.

– Erezia lui a fost numită „arianism" și condamnată de Biserică în mod oficial în anul 325.

– De la Sfântul Ioan din Kronștadt:

– „Ție, Doamne”- se cântă la Sfânta Liturghie după cuvintele „Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm"; ne îndeamnă să lăsăm în grija lui Hristos toate problemele, mai mari sau mai mici, ale vieții noastre.

VIII. Evaluarea

-Istorioară religioasă:

Minunea Sfântului Vasile cel Mare din cetatea Niceea

În vremea împăratului Valens, care îmbrățișase erezia ariană, căpeteniile ereticilor din Niceea au cerut ca ortodocșii să fie goniți din biserica lor, și lăcașul să le fie dat lor. Ceea ce împăratul a și făcut. Credincioșii izgoniți au venit în grabă la Sfântul Vasile și i-au spus ce s-a întâmplat.

Sfântul Vasile s-a dus îndată înaintea împăratului și i-a propus să facă el dreptate în privința bisericii aceleia, fără să țină partea vreuneia din părți. Iar dacă împăratului nu îi va plăcea dreptatea Sfântului, putea mai apoi să-l izgonească, iar biserica să o dea arienilor. Împăratul a acceptat și i-a dat scrisoare de împuternicire Sfântului Vasile, cu care acesta s-a dus la arieni.

Iată dreptatea Sfântului Vasile: a propus arienilor ca să închidă biserica respectivă și să o pecetluiască, și separat să o pecetluiască și ortodocșii. Arienii aveau la dispoziție trei zile și trei nopți ca să se roage, după care să facă să se deschidă singure ușile bisericii. Apoi aveau și ortodocșii o noapte la dispoziție, pentru rugăciune. Dacă nu se deschideau ușile bisericii singure la nici una din părți, biserica urma să rămână tot arienilor. Aceștia au primit provocarea. Dar ortodocșii s-au supărat pe sfânt.

Biserica a fost pecetluită și pusă sub pază. Și s-au rugat ereticii trei zile și trei nopți, strigând „Doamne miluiește", dar ușile bisericii nu s-au deschis. Atunci și Sfântul Vasile a strâns toți credincioșii, rugându-se împreună toată noaptea. Apoi s-au dus în fața ușilor și Sfântul Vasile a zis: „Bine este cuvântat Dumnezeul creștinilor totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin". Și poporul a zis: „Amin!” Atunci s-a făcut cutremur mare, zăvoarele s-au dezlegat singure și pecețile au sărit, iar ușa s-a deschis cu putere, lovindu-se de zid. Apoi au intrat cu toții în biserică și au făcut slujbă. Arienii, văzând minunea, s-au lepădat de erezie. Împăratul, aflând întâmplarea, s-a mirat foarte tare, dar nu a revenit la dreapta credință. De aceea a și avut un sfârșit al vieții înfricoșător (a ars de viu). Așa au apărat dreapta credință Sfinții Trei Ierarhi.

(după Proloage, la 1 ianuarie)

Extrageți din istorioară modalitatea în care au făcut misiune Sfinții Trei Ierarhi, printre eretici sau între cei înșelați de eretici.

IX. Activitatea suplimentară

– Exercițiu:

Alcătuiți enunțuri în care să folosiți cuvintele: „mirean”, „erezie”, „arian”, „ierarh”, „teolog”.

X. Încheierea

– rugăciunea, salutul.

PROIECT DE LECȚIE

Clasa: a VI-a

Disciplina: Religie

Subiectul (titlul lecției): Sfinții Împărați Constantin și mama sa, Elena

Tipul lecției: mixtă

Durata lecției: 50 min.

Obiective operaționale:

La sfârșitul lecției, elevii vor fi capabili să:

O1: să povestească viața Sfântului Constantin cel Mare și despre aflarea Crucii de către Sfânta Elena;

O2: să precizeze cele mai de seamă acte făcute de acest Împărat în ajutorul creștinilor;

O3: să completeze spațiile punctate cu datele corespunzătoare;

O4: să explice importanța Edictului de la Milan pentru Biserica creștină.

Obiective formativ-educative:

– să conștientizeze diferența dintre împărații imperiali din secolele I – IV d. Hr. și Sfântul Constantin cel Mare, ca iubitor al creștinilor și al religiei lor.

Strategia didactică:

– mijloacele de învățământ folosite la lecție: tabelul cronologic, hartă.

– metodele de învățământ folosite la lecție: conversația, explicația, exercițiul, lectura religioasă, problematizarea, argumentarea.

– formele de organizare a clasei: frontală, individuală.

Bibliografia:

– I.V.Felea, „Duhul Adevărului";

– Proloage, vol. II;

– Sf. Ioan din Kronștadt, „Liturghia – Cerul pe Pământ";

– Timothy Ware, „Istoria Bisericii Ortodoxe";

– Pr. Eugen Drăgoi, „Istoria Bisericii Ortodoxe";

– Pr. Ioan Rămureanu, „Istoria Bisericii Ortodoxe", vol. I;

– Viețile Sfinților pe luna mai;

– Acatistier, 1994.

Desfășurarea lecției:

I. Moment organizatoric

– salutul, rugăciunea, prezența.

II. Verificarea cunoștințelor

– frontal, oral, cu notare, a lecției predate anterior.

III. Pregătirea pentru lecția nouă

– Prin lecturarea poeziei dedicate Sfinților Împărați.

IV. Anunțarea titlului lecției noi și prezentarea obiectivelor propuse

– Se notează pe tablă / în caiete titlul lecției noi: „Sfinții Împărați Constantin și mama sa, Elena”. Vom cunoaște astăzi viața Sfântului Constantin și legile pe care acesta le-a dat ca Împărat al Imperiului roman, în favoarea creștinilor. De asemenea, despre evlavia deosebită a Sfintei Elena, mama sa.

V. Comunicarea noilor cunoștințe

Vreme de aproape trei sute de ani creștinii fuseseră prigoniți de marii împărați ai lumii, începând cu Nero. Hristos fusese răstignit, Apostolii (în afară de Sfântul Ioan Evanghelistul) muriseră pentru credință; urmaseră apoi mii de martiri. Cu toate acestea, Biserica creștină nu a putut fi risipită: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea”(Ioan XVI, 33). După toate persecuțiile, tot mai rămăseseră sute de episcopi, la anul 313 d.Hr.

– Vremea persecuțiilor a încetat în secolul al IV-lea d.Hr., când prin mila lui Dumnezeu a venit la conducerea Imperiului roman de Apus, iar apoi și de Răsărit, Sfântul Constantin cel Mare, ajutat și de mama sa, Sfânta Elena. Iar venirea lui la conducerea Imperiului s-a făcut printr-o minune de la Dumnezeu, cum ne spun și istoricii (Eusebiu de Cezareea). Astfel, Imperiul roman din vremea aceea era condus în Răsărit de Dioclețian, ajutat de ginerele său, Galeriu, capitala acestei părți a imperiului fiind la Nicomidia. Apusul imperiului era împărățit de Maximian și de fiul lui, Maxențiu, ajutat de Constanțiu Clor, tatăl Sfântului Constantin, capitala fiind la Roma. Constanțiu supraveghea Galia, Spania și Britania. Numai în ținuturile lui creștinii nu erau prigoniți, ci socotiți cei mai de seamă cetățeni ai Imperiului roman, deși Constanțiu era de religie păgână.

– Atunci când a murit Constanțiu, a venit în locul lui Sfântul Constantin, care se închina pe atunci unui zeu al soarelui. Murind și Maximian, a venit în locul lui Maxențiu, un vrăjitor periculos care nu iubea deloc pe creștini și care asuprea populația. Maxențiu nu a mai vrut să împartă conducerea cu Constantin și a pornit război împotriva acestuia. Oastea lui Maxențiu avea 150 000 de ostași, pe când cea a lui Constantin, doar 20 000. Constantin s-a rugat Dumnezeului celui adevărat să îl ajute în luptă. Ca răspuns al rugăciunii, Constantin a văzut ziua în amiaza-mare o cruce luminoasă strălucind pe cer, pe care scria cu litere alcătuite din stele: „Prin acest semn vei învinge”. Sfântul nu a înțeles din primul moment ce înseamnă această viziune, pentru că Crucea era și un element de tortură a celor răstigniți. Dar noaptea i s-a arătat Hristos Însuși, în vis, spunându-i să-și pună pe steagul de luptă semnul Crucii, căci așa îl va birui pe Maxențiu. Așa făcând, Constantin a biruit pe Maxențiu la Roma, iar acesta s-a înecat în anul 312 în râul Tibru. În același an, Constantin a devenit împăratul Imperiului roman de Apus.

Bucuros și uimit de ajutorul primit de la Dumnezeu în luptă, Constantin a început să iubească religia creștină. De aceea, de cum a ajuns împărat al Imperiului roman de Apus, a dat edictul de la Milan, în anul 313. Prin acest edict (decret) a oprit prigonirea creștinilor și le-a dat libertate în imperiu. Tot prin acest act restituia creștinilor lăcașurile de cult confiscate în timpul persecuțiilor și diverse alte bunuri confiscate. După trei sute de ani de chinuri și ucideri, creștinii puteau să-și manifeste credința în siguranță. În timp, Împăratul Constantin a dat și alte legi care favorizau pe creștini: va scuti preoții creștini de dări, va declara oficial ziua duminicii ca zi de odihnă în imperiu (în 321), va scoate chipurile zeilor de pe monede, înlocuindu-le cu semne creștine, va ridica multe biserici, în tot imperiul. El va da și legi care dovedeau inima sa bună: ușurează sclavia, dă subvenții de la stat pentru familiile nevoiașe (care ajungeau să-și vândă copiii din cauza sărăciei), interzice tortura prin răstignire, dă pedepse aspre pentru cei care furau copii etc.

– În anul 324, Împăratul Constantin se luptă cu Liciniu, conducătorul Imperiului roman de Răsărit, persecutor al creștinilor, și îl înfrânge. În urma victoriei, el devine împărat și al Răsăritului. În acest fel, libertatea creștinilor a cuprins întreg imperiul. În anul 325, Sfântul Constantin organizează la Niceea prima adunare a episcopilor ortodocși (primul sinod ecumenic), pentru a lua măsuri împotriva ereziei lui Arie. Câtă schimbare se produsese: împăratul Nero și mulți alții ca el făcuseră din creștini torțe umane, hrană pentru animale sălbatice, iar Constantin stă la masă cu episcopii lumii pentru a întări dreapta credință!

– În anul 330, Împăratul Constantin mută în mod oficial capitala imperiului de la Roma la Bizanț, o localitate de pe malul Bosforului, pe care o numește Constantinopol (orașul lui Constantin). De la numele acestei localități, imperiul își va schimba și el numele din „Imperiul roman" în „Imperiul bizantin".

De ce a mutat Sfântul capitala de la străvechea Romă?

– Au fost mai multe motive, printre care unele de ordin strategic și economic. Dar principalul motiv era religios: Roma era plină de temple idolești, pe când în Bizanț Constantin a ridicat multe biserici și a interzis sacrificiile la zei. Tradiția ne spune că Însuși Dumnezeu l-a călăuzit să aleagă noua capitală.

– Conform aceleiași Tradiții, Sfântul Constantin a fost botezat de episcopul Silvestru, în urma unui vis în care a fost îndemnat de Sfinții Apostoli Petru și Pavel să se boteze, iar prin Botez a scăpat de boala incurabilă a leprei.

– Elena, mama evlavioasă a Sfântului Constantin, este cea care s-a învrednicit de găsirea lemnului Crucii pe care a fost răstignit Hristos, cea îngropată în dealul Golgotei (sau al Căpățânii), alături de crucile celor doi tâlhari răstigniți. Cu mare greutate a aflat sfânta Crucea, iar pentru a o deosebi de celelalte două cruci a fost nevoie de o minune de la Dumnezeu, care a făcut ca Crucea Sa să învieze un mort. Tot Sfânta Elena e cea care a zidit foarte multe biserici în Ierusalim și în alte părți ale imperiului.

Sfântul Constantin a murit la zece ani după moartea mamei sale, în anul 337, fiind amândoi sărbătoriți de Biserică la 21 mai și socotiți „întocmai cu Apostolii".

VI. Fixarea noilor cunoștințe

– Întrebări și discuții:

Cum îi considera Constanțiu Clor pe creștini?

De ce l-a învins Constantin pe Maxențiu în luptă?

Ce însemnătate are pentru istoria Bisericii Edictul de la Milan?

Ce legi favorabile creștinilor a mai dat Sfântul Constantin?

De ce și când a mutat Împăratul Constantin capitala imperiului la Bizanț (Constantinopol)?

Ce a descoperit Sfânta Elena?

Când sunt serbați Sfinții Împărați Constantin și Elena?

VIII. Evaluarea

– Din Viețile Sfinților:

Despre tatăl Sfântului Constantin

La curtea împăratului Constanțiu erau și dregători păgâni, dar și creștini. Vrând împăratul să afle care dintre ei sunt mai credincioși, i-a supus la următoarea probă: i-a chemat pe toți la sine și le-a zis:

– Dacă îmi este cineva credincios și voiește să fie în palatul meu, să se închine zeilor mei și împreună cu mine să le aducă jertfe, și atunci îmi va fi prieten adevărat. Iar dacă nu va voi, să plece de la curtea mea.

Imediat, cei de față s-au separat în două grupuri: păgânii, chiar dacă se închinau la alți zei decât împăratul, au acceptat să renunțe la zeii lor, pe când creștinii au hotărât să plece de la curte. Dar împăratul, spre uimirea tuturor, i-a oprit la curte tocmai pe creștini și i-a gonit pe ceilalți, zicând:

– Voi, creștinii, dacă purtați atâta credință Dumnezeului vostru, înseamnă că și pe mine mă veți sluji cu credință. Iar voi, care vă închinați la zei, dacă puteți renunța cu ușurință la zeii voștri, înseamnă că și pe mine mă puteți trăda ușor, deci nu vă mai vreau la curtea mea. Și i-a alungat împăratul Constanțiu pe păgânii lingușitori.

(Din Viețile Sfinților pe luna mai, la 21 mai)

Ce dovedește această istorisire despre tatăl Sfântului Constantin?

– Exercițiu:

Completați următorul tabel cronologic cu datele care lipsesc:

Sfântul Constantin

– 312 – împărat al Imperiului roman de Apus;

– 313 – … … … … … … …;

– 321 – declară sărbătoarea duminicii ca zi de odihnă oficială în imperiu;

– 324 – împărat și al Imperiului roman de Răsărit;

– 325 – … … … … … … …;

– 337 – adormirea lui în Domnul.

IX. Activitatea suplimentară

– Exercițiu:

Motivați în scris de ce Sfinții Constantin și Elena sunt numiți de Biserică „întocmai cu Apostolii”.

X. Încheierea

– rugăciunea, salutul.

4.8. Evaluarea și intrepretarea rezultatelor

Evaluarea are un rol esențial în desfășurarea procesului de învățământ, putem spune chiar că aceasta constituie cheia succesului activității didactice dacă se desfășoară la timpul și locul potrivit.

Ca și la alte concepte, evaluării i se dau mai multe accepțiuni, trei dintre ele sunt:

Evaluarea este un proces, deci o activitate etatizată care se desfășoară într-o anumită perioadă.

Ea nu se rezumă la notarea elevilor, ci este importantă evaluarea calitativă (adică urmărirea feed-back-ului).

Evaluarea implică o serie de măsuri, schimbări (deci judecăți de valoare, pe baza cărora se pot adopta anumite decizii, care au scop să amelioreze domeniile care se supun evaluării).

Evaluarea este un subsistem „Tehnologia didactică”, iar probele de evaluare urmăresc în fiecare moment al secvențelor de instruire, dacă s-au realizat obiectivele operaționale prestabilite.

Deci evaluarea răspunde la întrebarea „ce rezultate am obținut în clasă, cu elevii încercând să realizez proiectul de lecție prestabilit”.

Scopul final al evaluării nu este de a stabili din efort cât de mare este credința elevului, ci de a-l face pe acesta să se interogheze, să se aplece spre sine, spre credința sa. Prin evaluare se obțin informații utile, semnificând luarea unor decizii ulterioare.

4.8.1. Funcțiile evaluării

Acțiunea de evaluare a eficienței învățământului îndeplinește următoarele funcții. Acestea se referă la sarcinile, obiectivele, rolul și destinațiile evaluării.

Funcțiile de evaluare privesc atât învățământul în întregul său, cu relația de subsisteme sociale, cât și componentele activității de învățământ, interacțiunea elementelor interne ale acestuia.

Funcții pedagogice:

Funcțiile pedagogice decurg în funcționarea procesului de instruire și educare.

Acestea sunt:

Funcțiile generale ale evaluării:

1. Funcția diagnostică

2. Funcția de reglare

3. Funcția prognostică

4. Funcția de selecție

5. Funcția de constatare și apreciere a elevilor.

1. Funcția diagnostică constă în depistarea factorilor care conduc la obținerea anumitor rezultate ale elevilor pentru a stabili eventualele proceduri de remediere a punctelor critice. Un profesor trebuie să știe întotdeauna la ce rezultate a ajuns în procesul pe care îl conduce, să cunoască ce au acumulat elevii, lacunele din pregătirea lor, posibilitățile și ritmurile lor de învățare, înclinațiile, precum și eficacitatea propriei sale activități. Cercetările și experiența lor didactică arată cât este de important să nu se solicite elevii decât ceea ce sunt în măsură să facă, dar la fel de important este să li se ceară maximum ceea ce pot realiza.

2. Funcția de reglare, de ameliorare a activității și de optimizare a rezultatelor, care constau în demersurile comune ale evaluatorilor și evaluaților pentru a face corecțiile necesare în stilul de conducere, respectiv în activitatea de conducere.

Datele evaluării constituie un factor de reglare a activității:

pentru profesor care își reglează metodologia;

pentru elevi constituie un indiciu în reglarea efortului de învățare, în depistarea și corectarea la timp a erorilor instalate la începutul secvenței de învățare;

pentru părinți constituie un indiciu în acordarea de sprijin.

3. Funcția prognostică (de predicție) în sensul anticipării performanțelor viitoare ale elevilor pe baza rezultatelor înregistrate și al planificării secvențelor următoare ale activității de învățare. De obicei, această funcție se asociază celei diagnostice fiind complementare. Ca instrumente se utilizează cel mai frecvent testele de aptitudini, de capacități sau de abilități specifice.

4. Funcția de selecție a elevilor pentru accesul într-o treaptă superioară de învățământ sau într-un program specific de instruire (gimnaziu, liceu, învățământ superior, cursuri post universitare). Realizarea acestei funcții permite clasificarea și / sau ierarhizarea elevilor în urma rezultatelor obținute, în condițiile existenței, de obicei a unui număr limitat de locuri pentru frecventarea cursurilor sau formelor de învățământ respective.

Ca instrumentare ideală este utilizarea de teste standardizate de tip normativ.

5. Funcția de constatare și apreciere a rezultatelor produse.

Furnizează date despre rezultatele propriu-zise ale elevilor și despre judecata de valoare cu care sunt asociate aceste rezultate.

Funcțiile specifice ale evaluării sunt:

a). Funcția motivațională

b). Funcția de consiliere

a). Funcția motivațională deoarece evaluarea stimulează activitatea de învățare a elevilor și se manifestă prin valoarea propriu-zisă a feed-back-ului oferit de evaluare. Valoarea ritmică îl face pe elev să învețe cu regularitate, deci între frecvența ascultării la lecție și reușita școlară există o corelație directă.

O evaluare obiectivă stimulează și sporește încrederea în forțele proprii.

Aprecierea obținută în școală este asimilată, interiorizată de elev, devenind reper de autoapreciere, în formarea imaginii de sine.

b ). Funcția de consiliere (de orientare școlară și profesională).

Deosebit de importantă pentru formarea elevilor este influența pe care o exercită actul evaluării asupra vieții psihice a acestora, asupra laturilor afective. Odată cu educarea obișnuinței de a muncii sistematic, informațiile pe care le primesc elevii asupra rezultatelor obținute, a nivelului de atins, îl ajută în conturarea aspirațiilor, precizarea intereselor, în cunoașterea și dezvoltarea aptitudinilor. Aceste efecte au valoare însemnată în luarea unor decizii adecvate în ceea ce privește orientarea lor școlară și profesională, oferindu-le posibilitatea alegerii formei corespunzătoare de învățământ.

Funcții sociale

Trăsătura caracteristică a acestor funcții o constituie faptul că toate decurg din rolul pe care îl are învățământul în viața socială, din interacțiunea și dezvoltarea economică, socială, politică și culturală a unei societăți.

a). Evaluarea în învățământ are rolul de a confirma sau infirma acumularea de cei instruiți a cunoștințelor și abilităților necesare unei activități social – utile, învățământul fiind mijlocul principal și hotărâtor de pregătire a cadrelor necesare diferitelor sectoare ale activităților sociale.

b ). Există și rațiuni economice care justifică evaluarea eficienței activității școlare. Fiind una din cele mai vaste și costisitoare „întreprinderi” sociale, învățământul absoarbe o parte tot mai mare din venitul național al fiecărei țări. E firesc, deci, ca societatea, făcând investiții considerabile pentru educație, materiale și umane, să se intereseze prin organismele sale de eficiența acestor investiții, să cunoască efectele sociale ale acestor cheltuieli.

c ). Rațiuni care derivă din funcțiile activității de conducere a acțiunilor sociale demonstrează, de asemenea, utilitatea actului de evaluare. Evaluarea este o activitate indispensabilă în procesul conducerii în general, a luării deciziilor în special fiind menită să furnizeze informațiile necesare reglării actului pedagogic în etapele următoare, adoptării măsurilor corespunzătoare pentru creșterea eficienței activității.

Luarea deciziilor este un act care privește nu numai conducerea învățământului în ansamblu, deci nu numai eforturile de decizie, ci și pe cel care conduce activitățile de instruire și educare a elevilor, deci pe profesori.

4.8.2. Formele evaluării

Teoria și practica pedagogică operează cu mai multe clasificări ale formelor tipurilor de evaluare, în funcție de diferite criterii.

l. În funcție de cadrul de referință la care se raportează evaluarea, distingem următoarele tipuri (forme de evaluare):

evaluarea de progres, când rezultatele elevului sunt raportate la rezultatele sale anterioare, adică elevul e considerat în raport cu propriul său standard, remarcând progresele sau regresele pe parcurs.

evaluarea normativă ca rezultatele elevului sunt raportate la norma de grup, adică la media grupului de comparație. Situarea sa pe scară având grade de reușită deasupra și dedesubtul mediei acestui grup, duce la clasificarea și ierarhizarea elevilor în clasă, ceea ce promovează competiția și cultivă motivația pentru reușita individuală.

evaluarea formativă, când evaluăm elevul în raport cu obiectivele programei școlare. Prioritate ar trebui să aibă în școală evaluarea formativă. Practic rezultă un compromis între aprecierea în funție de obiectivele și oferta clasei din considerente legate de promovabilitate.

După modul în care se integrează în desfășurarea procesului didactic, evaluarea poate fi de trei tipuri:

evaluarea inițială se realizează de obicei prin probe scrise la începutul unui nou ciclu de învățare sau program de instruire, început de an școlar, semestru, capitol.

Informațiile obținute în urma realizării unei evaluări inițiale sprijină planificarea activităților viitoare ale profesorului din perspectiva adecvării acestora la posibilitățile elevilor sau a inițierii, dacă este cazul, a unor programe de recuperare.

evaluarea formativă (continuă sau de progres) se efectuează prin măsurarea și aprecierea rezultatelor pe parcursul unui program din momentul începerii lui și până se încheie. Acest tip de evaluare constă în estimarea diferitelor faze ale progresului și a rezultatelor obținute, efectuându-se în trepte succesive, foarte scurte, analizate în detaliu.

Evaluarea continuă se realizează în mai multe modalități:

probe de evaluare pentru atingerea unui obiectiv operațional pe parcursul lecței;

probe de scurtă durată (10 minute) pentru verificarea atingerii mai multor obiective operaționale aplicate la sfârșitul orei (itemi, obiectivele lecției);

probe de scurtă durată (10 minute) aplicate la începutul orei următoare (itemi, obiectivele lecției).

Dacă progresele nu sunt cele mai scontate, se stabilește un diagnostic, precizându-se neajunsurile și dificultățile, și se aplică măsurile de remediere necesare.

Evaluarea continuă se deosebește de celelalte forme de evaluare prin două trăsături principale:

ritmul mult mai alert al activității de evaluare, frecvența mult mai mare a verificărilor și aprecierilor pe parcursul unei perioade.

scurtarea considerabilă a intervalului dintre evaluare și ameliorările aduse actului pedagogic.

În perspectiva atingerii rezultatelor dorite, evaluarea formativă cuprinde mai multe secvențe:

cunoașterea condițiilor de desfășurare a activității;

observarea desfășurării activității;

cercetarea cauzelor și stabilirea lor;

măsuri de ameliorare, tratarea adecvată în funcție de dificultățile sesizate;

observarea și evaluarea efectelor, măsurilor adoptate.

Evaluarea formativă are rolul de a releva nu numai neajunsurile, aspectele critice ale procesului didactic ci și calitățile acestuia, punctele forte, pe care urmează să se întemeieze acțiunea de ameliorare a acestuia.

Perfecționarea procesului de evaluare formativă și îmbunătățirea rezultatelor sunt favorizate de două condiții:

1) stabilirea tehnicilor de măsurare pe tipul obiectivelor pedagogice, astfel încât evaluarea să fie în strictă concordanță cu scopurile urmărite.

2) integrarea actului evaluării în activitatea didactică, astfel încât măsurarea și aprecierea să intervină la timp, informându-i pe cei angajați în această activitate despre succesiunea etapelor și condițiile desfășurării lor.

Evaluarea continuă este importantă atât pentru profesor care iși poate regla activitatea, asigurându-și astfel feed-back-ul, cât și pentru elev care își poate verifica progresul (autoevaluarea).

Formarea capacității de autoevaluare la elevi presupune o evaluare bine concepută de profesor care să îi învețe și să îi ajute pe elevi să se ghideze ei însuși.

Astfel evaluarea formativă urmărește printre altele să îl deprindă pe elev să realizeze o justă evaluare a rezultatelor sale, a distanțelor care îl separă de nivelul pe care trebuie să-l atingă.

c) evaluarea sumativă (finală, cumulativă, globală) se realizează de obicei la sfârșitul unei perioade lungi de instruire (de exemplu: capitol, semestru, an școlar, ciclu de învățământ). Este complexă oferind informații relevate cu privire la cunoștințele esențiale și la modul de aplicare a acestora în contexte noi și în practică.

Acest tip de evaluare se realizează în mod obișnuit prin teze semestriale și prin lucrări scrise anuale, dar și prin lucrări practice, teste, examene de capacitate și bacalaureat.

Evaluarea finală poate lua în considerare și datele obținute pe parcursul perioadei. În acest fel se ajunge la o evaluare mai obiectivă, prin corectarea erorilor de apreciere operate pe parcurs. Astfel evaluarea dobândește caracter sumativ.

3) Dacă se urmărește drept criteriu cine realizează evaluarea, aceasta poate fi de două feluri:

a) Evaluări interne atunci când acțiunea evolutivă este afectată de către aceeași persoană sau intuiție care este aplicată direct și în activitatea de instruire (de exemplu profesorul de clasă).

b) Evaluări externe în care se implică o persoană sau o intuiție alta decât cea care a asigurat realizarea procesului didactic.

4.8.3. Metode și instrumente de evaluare

Evaluarea rezultatelor școlare presupune o anumită metodologie în stabilirea căreia trebuie date răspunsuri la următoarele întrebări:

1) Pe cine evaluăm? Evaluăm :

– toți elevii

– un anumit grup de vârstă

– elevii luați individual

2) Când evaluăm? Evaluăm:

– de câteva ori pe an

– la date fixe

– continuu

3) Cu ce evaluăm? Evaluăm prin:

– probe de evaluare orale, scrise, practice,

-observația directă în clasă

-tehnici autoevaluative

-referate, proiecte

-portofolii.

4) Pentru cine evaluăm? Evaluăm pentru:

-elevi

-părinți

-profesori

-factori de decizie

-instituții sau persoane care vor angaja viitori absolvenți.

5) Evaluăm în funcție de ce? Evaluăm în funcție de:

– obiective curriculare

– obiective operaționale (de evaluare)

Răspunsul la aceste întrebări variază de la o metodă la alta. Etimologic, conceptul de metodă derivă din grecescul „metodos” care semnifică „drumul spre”, „cale de urrnat” pentru atingerea unui obiectiv precizat și definit.

Metoda de evaluare este o cale prin care profesorul oferă elevilor posibilitatea de a demonstra nivelul de stăpânire a cunoștințelor, de formare a diferitelor capacități testate prin utilizarea unei diversități de instrumente adecvate scopului urmărit. Metoda de evaluare vizează începutul demersului de proiectare și realizare a actului evaluativ, de stabilirea obiectivelor de evaluare și până la construirea și aplicarea instrumentelor de evaluare prin care intenționăm informațiile necesare și relevante pentru scopurile propuse.

Instrumentul de evaluare este parte integrantă a metodei, fiind cel care concretizează la nivel de produs opțiunea metodologică a profesorului pentru testarea performanțelor elevului într-o situație educațională bine definită.

Instrumentul de evaluare este cel care pune în valoare atât obiectivele de evaluare, cât și demersul inițial pentru a atinge scopul propus, uneori reușind chiar și o schimbare de abordare a practicii evaluative curente sau celei de examen. Utilizarea din ce în ce mai susținută a unor instrumente de evaluare ar putea revigora întreaga viziune a profesorului asupra a ceea ce trebuie evaluat, când, cum și mai ales cu ce?

4.8.3.1. Metode tradiționale de evaluare

În elaborarea diferitelor instrumente de evaluare, profesorul de religie îmbină și aplică metode, procedee și reguli cu măiestria proprie. Dintre instrumentele de evaluare amintim testele docimologice (numite teste de evaluare didactică) și portofoliul.

Pentru a stabili volumul, cantitatea și calitatea cunoștințelor dobândite către elevi și pentru a forma la aceștia deprinderea de a-și îndeplini sarcinile școlare la timp, sunt folosite continuu și sistematic diferite moduri de evaluare:

observarea curentă

verificarea orală

verificarea activității suplimentare

verificarea prin lucrări scrise

concursurile de cunoștințe religioase

Observarea curentă

Prin observarea curentă profesorul urmărește modul în care elevii își îndeplinesc sarcinile muncii zilnice:

dacă sunt atenți la explicațiile profesorului

dacă sunt atenți la oră atunci când nu sunt ascultați

dacă elevii realizează activitatea individuală

modul în care pun în practică cunoștințele religioase, morale dobândite la orele de religie.

Verificarea orală

Verificarea orală reprezintă metoda de evaluare cea mai utilizată la clasă.

Dintre tehnicile de evaluare orală menționăm:

tehnici reproductive (se solicită numai capacitatea de memorare, de aceea se folosesc rar)

tehnici bazate pe rezolvarea unor probleme și situații problemă, dezlegarea sensului unor cuvinte, rebus, cuvinte încrucișate

tehnici ce presupun o perioadă de pregătire a răspunsului (examen de bacalaureat) .

În cadrul probelor orale modul de organizare a activității poate fi pus verificarea individuală sau frontală.

Anchetele psihologice relevă faptul că circa 60% din elevi trăiesc o tensiune emoțională în cazul probelor orale, pentru alții același moment al lecției este un prilej de „evadare”. Tensiunea afectivă repetată este dăunătoare, provoacă aversiune față de controlul cunoștințelor, îl îndeamnă pe elev să găsească formule de evaziune, învață numai pentru notă sau de frica notei, speculează sistemul de examinare aplicat de profesori și caută să se înscrie în regulile acestuia, gândește pretexte pentru a se sustrage, fuga de la ore.

Verificarea individuală constă în ascultarea a 2-3 elevi într-o oră și prezintă următoarele avantaje:

permite elevilor expunerea mai amănunțită a cunoștințelor;

profesorul își dă seama mai bine de nivelul de cunoștințe;

profesorul poate cere motivarea sau argumentarea unui răspuns;

elevii pot fi ajutați prin întrebări suplimentare.

Dezavantajele verificării orale sunt:

este neglijată parțial clasa;

dăunează pregătirii constante a elevilor;

favorizează învățarea în salturi, în funcție de numărul de note;

poate favoriza apariția factorului emotivitate din partea elevilor.

Verificarea orală frontală constă în punerea de întrebări de către profesor întregii clase, după care este indicat elevul care va răspunde.

Avantajele acestui mod de evaluare constau în faptul că:

stimulează gândirea întregii clase;

asigură participarea activă a elevilor la lecție;

încurajează pregătirea ritmică;

permite notarea elevilor prin adresarea mai multor întrebări celor vizați.

Dezavantajele verificării orale frontale sunt:

profesorul nu poate aprecia obiectiv calitatea și cantitatea cunoștințelor fiecărui elev;

nu oferă totdeauna condițiile unei noi juste, prin faptul că întrebările nu au același grad de dificultate;

se poate face diferit de la o oră la alta, din cauza variației stărilor afective ale profesorului.

Datorită avantajelor pe care le prezintă, este indicată folosirea ambelor moduri de verificare orală.

Profesorul se va implica afectiv în verificarea elevilor, trăind rezultatele acestora prin felicitarea celor cu o pregătire bună, respectiv prin încurajarea și sprijinirea celor cu rezultate slabe, fără însă a deveni indulgent.

Pentru verificarea orală profesorul poate utiliza o fișă de evaluare orală care să conțină: conținutul răspunsului (coerență și logică), prezentarea răspunsului (fluență, claritate, siguranță, acuratețea limbajului, alcătuirea frazei).

FIȘĂ DE EVALUARE

Clasa: a VIII-a

Disciplina: Religie

Verificarea activității suplimentare

Privită ca etapă a lecțiilor, verificarea vizează atât activitatea suplimentară, cât și verificarea cunoștințelor. În verificarea activității suplimentare se va ține cont de următoarele aspecte:

– se face la începutul etapei de verificare;

– atunci când se constată greșeli comune, acestea vor fi lămurite și corectate cu ajutorul elevilor;

– se îmbină cu verificarea orală pentru a înlătura tendința de copiere a activității suplimentare;

– nu se notează întrucât nu mai este obligatorie.

Verificarea prin lucrări scrise

În predarea religiei cea mai importantă modalitate de verificare prin lucrări scrise este testul de cunoștințe. Acest mod de evaluare permite verificarea cunoștințelor întregii clase, dar se referă strict la subiectul dat și nu oferă o imagine de ansamblu asupra cunoștintelor elevilor.

Pentru ca acest mod de evaluare să fie eficient, profesorul va ține cont de următoarele aspecte:

– testul de cunoștințe se dă neanunțat, dacă volumul de cunoștințe ce se vor verifica este mic, respectiv se anunță atunci când urmează să se verifice un volum mai mare de cunoștințe;

– subiectele să fie formulate clar, fără întrebări capcană;

– profesorul va prezenta punctajul pentru fiecare subiect în parte;

– elevii vor fi atenționați că prin copiat, încalcă porunca a opta din decalog:

„Să nu furi!”, elevii care copiaza vor fi sancționați;

– lucrările vor fi corelate astfel încât rezultatele evaluării să poată fi valorificate;

– profesorul va comunica și va argumenta calificativele sau notele acordate;

– frecvența testelor de cunoștințe va fi stabilită de fiecare profesor, în funcție de caracteristicile colectivului de elevi;

– aprecierea se face prin calificative sau note.

Deosebit de importante pentru procesul didactic sunt probele de evaluare informativă, evenimentele care constituie „cheia succesului” lecției. Activitatea constă în aplicarea și corelarea în clasă, împreună cu elevii și sub forma autocorectării a testelor formative derivate din sistemul de obiective prevăzut în proiectul de lecție. Chiar dacă proiectul se extinde pe mai multe lecții, evaluarea progresului trebuie aplicată în finalul fiecărei lecții, pentru fiecare obiectiv propus.

O importanță deosebită sub raportul efectului informativ o are autocorelarea testului formativ de către elevi, sub îndrumarea profesorului sau a unui elev care a rezolvat testul său fără nici o greșeală, putându-l utiliza ca grila de corecție.

Rezultatele testelor de progres trebuie să constituie baza pe care educatorul o stabilește pentru sarcinile de studiu individual (teme pentru acasă) care trebuie formulate astfel încât să intensifice atenția celor învățate și să asigure transferul lor, pregătind instruirea anterioară.

Avantajele probelor scrise sunt:

– economia de timp pe care o realizează în cadrul bugetului alocat relației predare – învățare – evaluare. Probele scrise permit evaluarea unui număr mare de elevi într-un timp relativ scurt;

– posibilitatea profesorului de a emite judecăți de valoare mult mai obiective, întemeiate pe existența unor criterii de evaluare clar specificate și prestabilite;

– posibilitatea elevilor de a-și elabora răspunsul independent fără nici un fel de intervenție din afară, reflectând cunoștințele demonstrate într-un ritm propriu;

– diminuarea stărilor tensionale, de stres, care pot avea un impact negativ asupra performanței elevilor timizi sau cu alte probleme emoționale;

– anonimatul lucrării, ușor de realizat permite o diminuare a subiectivității profesorului.

Principalele dezavantaje ale acestei probe sunt:

– relativa întârziere în timp a momentului în care se realizează corectarea unor greșeli sau completarea unor lacune identificate, deci feed-back-ul este slab;

– la unele teste elevii pot alege la întâmplare răspunsul corect;

În elaborarea probelor de evaluare scrise se utilizează mai multe tipuri de itemi.

4.8.4. Testele docimologice

Testele se realizează sub forma unui set de întrebări (itemi). În funcție de modul în care profesorul așteaptă să primească răspunsul, testele docimologice se clasifică în teste cu itemi închiși și deschiși, iar în funcție de momentul evaluării în teste de evaluare inițiale, de progres și finale.

În elaborarea testelor docimologice se parcurg mai multe etape:

Selectarea conținutului de modificat.

Selectarea obiectivelor operaționale, a căror realizare va urmări evaluarea.

Fragmentarea sarcinilor.

Evaluarea itemilor.

Punerea itemilor într-o succesiune logică.

Prezentarea instrucțiunilor de lucru.

Precizarea timpului de execuție în funcție de volumul și gradul de dificultate a itemilor.

Atribuirea punctajului pentru fiecare dintre itemi.

Multiplicarea testului docimologic pentru fiecare elev sau grupuri de elevi.

Cu toate avantajele prezentate de acest tip de evaluare (uniformitatea și obiectivitatea verificării, posibilitatea verificării unui volum mai mare de cunoștinșe, lipsa influenței simpatiei sau antipatiei datorită unicității criteriului de apreciere, economie de timp, eliminarea stresului evaluării orale, dezvoltarea capacității de autoevaluare la elevi), testele docimologice nu sunt instrumente perfecte de evaluare din cauza dezavantajelor pe care le prezintă (nu pot fi apreciate formarea deprinderilor și atitudinilor de complexitate superioară, se neglijează calitatea în favoarea volumului mare de cunoștințe, apariția fraudei prin faptul că răspunsurile pot fi alese la întâmplare, lipsa de experiență a profesorilor în elaborarea testelor, lipsa întrebărilor ajutătoare, încurajarea metodelor diferite de învățare, consum mare de efort în elaborarea lor).

Testele docimologice elaborate în funcție de modul în care profesorul așteaptă să primească răspunsul.

Teste cu itemi închiși – prespupun răspunsuri binare (corect-greșit, adevărat-fals, da-nu) cu alegere multiplă (un anunț cu mai multe răspunsuri corecte, la alegere; un anunț cu un singur răspuns corect, la alegere) și cu răspunsuri corelate (de potrivire solicită completarea unor răspunsuri eliptice sau stabilirea unor corespondențe între elementele date).

Exemple:

Itemi închiși cu răspunsuri binare

Sfânta Muceniță Filofteia s-a născut în Epivata (NU)

Edictul de la Milan a avut loc în anul 313 (DA)

Itemi închiși cu alegere multiplă

un enunț cu mai multe răspunsuri corecte:

Părinții Sfintei Fecioare Maria au fost:

Ioachim

Zaharia

Ana

Un enunț cu un singur răspuns corect, la alegere:

La întoarcerea din Egipt, Dreptul Iosif, Fecioara Maria și pruncul Iisus s-au stabilit în orașul:

Betleem

Nazaret

Ierusalim

Itemi închiși cu răspunsuri corelate:

completarea unor răspunsuri eliptice.

Exemplu:

Se sărbătorește la 7 ianuarie Sfântul Arhidiacon Ștefan

A făcut parte dintre primii diaconi

aleși de Sfinții Apostoli

A slujit ca militar în armata împăratului Sfântul Mucenic Gheorghe

Dioclețian care îi ura pe creștini

Stabilirea unor corespondețe între numele sfinților cu moaște la noi în țară, locul unde se află acestea și ziua în care îl sărbătorim pe Sfântul respectiv.

Cuviosul Dimitrie cel Nou Tismana 11 aprilie

Cuviosul Grigorie Decapolitul Timișoara 30 iunie

Cuvioasa Paraschiva Bistrița 2 iunie

Sfântul Ierarh Ghelasie Cernica 7 decembrie

Sfântul Calinic Suceava 27 octombrie

Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș Râmeț 14 octombire

Sfânta Muceniță Filofteia Curtea de Argeș 20 noiembrie

Sfântul Nicodim de la Tismana București 26 decembrie

Sfântul Ioan cel Nou Suceava Iași 15 septembrie

Teste cu itemi deschiși – presupun din partea elevilor: construirea unor răspunsuri logice, aferente care să evidențieze capacitatea de exprimare corectă, gradul de însușire a vocabularului specific, completarea prepozițiilor lacunare; completarea desenelor lacunare; elaborarea unor eseuri.

Exemple:

Itemi deschiși care presupun construirea unor răspunsuri logice:

Ce semnificație au sfinții pentru viața noastră?

Ce virtuți alese au avut sfinții?

Ce învățături morale desprindem din opera Sfinților Trei Ierarhi?

Itemi deschiși care presupun completarea propozițiilor lacunare:

I-a pregătit pe oameni pentru primirea Fiului lui Dumnezeu și de aceea S-a numit……

(Înaintemergătorul)

Primul mucenic creștin, …………… a fost omorât prin ……… în prezența lui ……….. care s-a numit mai târziu Sfântul Apostol ………..

(Sfântul Arhidiacon Ștefan; lapidare; Saul; Pavel)

Teste docimologice în funcție de momentul evaluării

În funcție de momentul evaluării distingem teste de evaluare didactică:

Inițiale – se dau la începutul anului școlar, la începutul unui semestru sau când profesorul preia clasa de elevi.

De progres – se dau în mod curent și periodic pentru ca profesorul să evidențieze progresul făcut de elevi.

Finale – se dau la sfârșitul unui capitol, semestru sau an școlar.

Structura unui astfel de test este numărul itemilor, conținutul itemului, rezolvarea, punctajul parțial și total.

Test (inițial, de progres, final) de evaluare

1 punct din oficiu

Test de cunoștințe

Numele și prenumele………

Timp de lucru 45 minute

1,5 p. Indicați prin săgeți datele sărbătorilor închinate Maicii Domnului și sfinților.

15 august

15 septembrie

26 octombrie

8 noiembrie

8 septembrie

Sărbători închinate 6 decembrie Sărbători închinate

Maicii Domnului 25 martie sfinților

23 aprilie

20 mai

20 iulie

21 noiembrie

1,5 p. Completați spațiile punctate cu informația corectă:

Sfinții sunt sărbătoriți în ziua în care au ……. și s-au unit cu ………, în viața veșnică.

După moarte au fost recunoscuți ca ……….. Sunt prietenii lui ……….. și locuiesc împreună cu Acesta.

3 p. În coloana (A) sunt enumerate localități unde se află moaște ale sfinților, iar în coloana (B) sunt enumerate nume de sfinți. Înscrie în partea din stânga din fața fiecărei date din coloana (A) litera din coloana (B) care corespunde Sfântului aflat acolo.

B.

………1. Curtea de Argeș a) Sfânta Cuvioasa Paraschiva

………2. Tismana b) Sfântul Ierarh Nicoale

………3. Iași c) Sfântul Nicolae

………4. București d) Sfânta Muceniță Filofteia

………5. Cernica e) Sfântul Ierarh Spiridon

………6. Timișoara f) Sfântul Dimitrie cel Nou

g) Sfântul Iosif

h) Sfântul Calinic

1 p. Citește cu atenție fiecare din următoarele afirmații. În cazul în care apreciezi că afirmația este adevărată încercuiește litera A; dacă apreciezi că afirmația este falsă, încercuiește litera F.

În cazul afiramției false:

subliniază cuvântul care face ca afirmația să fie falsă:

scrie în spațiul marcat răspunsul corect.

(A, F) În ziua de 15 septembrie se cinstește aflarea lemnului Sfintei Cruci, de către Împărăteasa Elena și Înălțarea lui în văzul lumii/………………….

(A, F) Pe data de 8 noiembrie sunt cinstiți Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil și toți îngerii buni/……………

2 p . Citește cu atenție textul de mai jos și scrie cum ar trebui să procedeze Andrei în această situație:

Este ziua Sfântului Apostol Andrei, 30 noiembrie. Sunetul clopotului cheamă la biserică. Micuțul Andrei cu bunica se îndreaptă spre biserică spre a cinsti ziua sfântului ocrotitor. Pe drum bunicii i se face rău și nu mai poate merge la biserică.

1 punct din oficiu

BAREM DE CORECTARE ȘI NOTARE

4.8.5. Metode complementare de evaluare

Metodele complementare de evaluare permit profesorului să obțină puncte de reper și să adune informații asupra derulării activității sale, utilizând instrumente adecvate pentru a aprecia achizițiile elevilor, progresul lor, având funcția de reglare a desfășurării activității. Aceste metode nu sunt standardizate, ci sunt formulate de profesor, deci modul de proiectare diferă de la profesor la profesor.

Principalele metode complementare (alternative) de evaluare sunt:

observarea sistematică a activității și a comportamentului elevilor;

referatul;

investigația;

proiectul;

portofoliul;

autoevaluarea.

Obiectivele profesorului vizează:

apropierea autoevauării de o evaluare criterială;

acordarea unui statut nou erorii elevilor;

semnalarea erorilor și reușitelor înregistrate;

furnizarea de mjloace de învățământ necesare elevilor.

Obiectivele elevului:

conștietizarea scopului sarcinii;

înțelegerea criteriilor necesare realizării sarcinii respective;

participarea colectivă la elaborarea sau modificarea instrumentelor propuse;

găsirea modului de observare a sarcinii;

utilizarea instrumentelor puse la dispoziția sa.

4.8.5.1. Observarea sistematică a activității și a comportamentului elevilor

Observarea sistematică a activității și a comportamentului elevilor furnizează profesorului informații relevante asupra performanțelor elevilor săi din prespectiva capacității lor de acțiune și relaționare, a competențelor și abilităților de care dispun aceștia. Pentru a atinge acest scop, profesorul trebuie să utilizeze un instrumentar adecvat obiectului observării.

În mod practic, profesorul are la dispoziție trei modalități (instrumente) de înregistrare a acestor informații:

fișa de evaluare

scara de clasificare

lista de control/verificare

Fișa de evaluare este completată de către profesor, în ea înregistrându-se date factuale despre evenimentele cele mai importante pe care profesorul le identifică în comportamentul său modul de acțiune al elevilor săi (fapte remarcabile, probleme comportamentale, evidențierea unor aptitudini deosebite într-un domeniu sau altul). Profesorul va decide care comportament va fi observat și înregistrat, eventualele limite ale observațiilor înregistrate, gradul de extindere în utilizarea acestor informații.

Un model de fișă de evaluare poate cuprinde:

1. date generale despre elev: nume, prenume, clasa, vârsta, climatul educativ în mediul familial;

2. particularități ale proceselor intelectuale, limbaj, gândire, atenție, memorie, imaginație, spirit de observație, etc.

3. aptitudini și interese.

4. trăsături de afectivitate.

5. aptitudini față de:

sine

disciplină/obligațiile

colegii

6. evoluția aptitudinilor, atitudinilor, intereselor și nivelului de integrare.

Fișele se pot elabora eventual numai în cazul elevilor cu probleme, care au nevoie de sprijin și de îndrumare.

Un avantaj important al acestor fișe de evaluare este acela că nu depind de comunicarea elevului cu profesorul, profesorul fiind cel care înregistrează și interpretează comportamentul sau progresele elevului.

Dintre dezavantaje menționam:

sunt mari consumatoare de timp

nu are o cotă ridicată de obiectivitate, ceea ce are repercusiuni asupra fidelității lor.

Scara de clasificare conține un set de caracteristici (comportamente) care trebuie supuse evaluării, însoțit de un anumit tip de scară. Prin această scară, elevului îi sunt prezentate un număr de enunțuri în raport cu care acesta trebuie să își manifeste acordul sau dezacordul, discriminând în cinci etape: puternic acord, acord, indecis (neutru), dezacord, puternic dezacord.

Scara de clasificare indică profesorului frecvența cu care apare un anumit comportament.

Acestea pot fi numerice, grafice, descriptive.

Un element esențial în constituirea unei scări de clasificare îl constituie redactarea unui bun enunț.

Condițiile care trebuie respectate pentru redactarea unui bun enunț sunt:

să aibă o structură simplă, adică să cuprindă cuvinte familiare elevului, să aibă un limbaj puternic specializat sau tehnic;

să reprezinte proporții clar pozitive sau clar negative.

Este bine ca enunțurile să fie experimentale înainte de introducera lor în cadrul instrumentului.

– Lista finală trebuie să conțină un număr aproximativ egal de enunțuri pozitive și negative;

– Trebuie să facă referire clară la atitudinea sau opinia despre care dorim să aflăm informații.

Lista de control / verificare este asemănătoare cu scara de clasificare, ca manieră de structurare (un set de enunțuri, caracteristici, comportamente, etc.) deosebindu-se prin faptul că prin intermediul ei se constată doar prezența sau absența unei caracteristici, comportament, etc., fără a emite o judecată de valoare asupra ei.

Lista de control se completează cu semnul „x” în dreptul semnului dorit.

Un exemplu de listă de control / verificare este prezentat în tabelul de mai jos:

Un avantaj al listei de control este faptul că se elaborează relativ ușor, fiind și simplu de aplicat elevilor. Aceste liste se utilizează în special în cazul copiilor cu dificultăți de învățare.

4.8.5.2. Referatul

Referatul, ca modalitate de evaluare permite identificarea unor elemente de performanță individuală ale elevului, care își au originea în motivația lui pentru activitatea desfășurată.

Caracteristicile esențiale ale referatului sunt:

are un pronunțat caracter formativ și creativ, înglobând zone întinse de conținut;

are caracter integrator, atât pentru procesele de învățare anterioare, cunoștințele disciplinare și interdisciplinare, metodologia informării și a cercetării științifice, fiind în acest fel o modalitate de evaluare sugestivă, precisă, intuitivă și predictivă;

permite elaborarea unor domenii noi, ce reprezintă extinderi ale conținutului, în măsura în care tema propusă este interesantă;

se pot realiza conexiuni cu alte discipline;

are un caracter sumativ, antrenând cunoștințele, priceperi, abilități și atitudini diverse, constituite pe parcursul unei perioade mai îndelungate de învățare;

relevă motivația intrinsecă de învățare sau documentarea unor elevi.

4.8.5.3. Portofoliul

Portofoliul reprezintă o metodă de evaluare complexă care oferă posibilitatea de a emite o judecată de valoare, bazată pe un ansamblu de rezultate. Această metoda include rezultatele relevante obținute prin celelalte metode (probe orale, scrise, practice, observarea sistematică a comportamentului elevului, proiectul, autoevaluarea).

Protofoliul reprezintă „cartea de vizită a elevului”, deoarece îi urmărește progresul de la un semestru la altul, de la un an școlar la altul și chiar de la un ciclu la altul.

Portofoliul se poate compune din elemente diferite ca forme de transmitere a informației și a mesajului, fișe de temă religioasă, referate, pliante, prospecte, desene, referate intra și inter-disciplinare.

Elevul adaugă în portofoliu materialele pe care le consideră necesare și care îl reprezintă.

Alegerea elementelor de portofoliu obligatorii se subordonează obiectivelor de referință prevăzute în programa modului respectiv și obiectivelor de referință suplimentare stabilite de profesor.

Portofoliul este relevant pentru creativitatea elevilor, iar profesorul trebuie să demonstreze flexibilitate, apreciind elementele suplimentare introduse în structura sa.

Pentru a realiza cu succes un portofoliu trebuie aleasă o tematică care să permită apelarea la surse de informații diferite de cele utilizate în școală.

Portofoliul nu își atinge scopul dacă tematica are un grad accentuat de generalitate, iar elevul este înlocuit de familie pentru utilizarea utilităților.

Este recomandabil să se facă verificări periodice ale componentelor portofoliului, pentru a nu se aglomera activitatea elevului, în apropierea termenului de predare, evitându-se astfel tratarea superficială a temei.

În timpul realizării portofoliului se evaluează următoarele capacități:

de a se observa și de a manevra informația

de a raționa și de a utiliza cunoștințele

de a observa și de a alege metode de lucru

de a investiga și de analiza

de a utiliza corespunzător bibliografia

de a sintetiza și de a organiza materialul

de a realiza un produs.

O decizie importantă în cadrul proiectării este legată de:

1. Cât de multe eșantioane ale activității elevului trebuie să conțină portofoliul;

2. Cum să fie ele organizate;

3. Cine decide selecția lor (profesorul sau elevul).

Portofoliul stimulează creativitatea, ingeniozitatea și implicarea personală a elevului în activitatea de învățare, stimulând motivația intrinsecă a acestuia.

4.8.5.4. Autoevaluarea

Autoevaluarea, prin informațiile pe care le furnizează are un rol esențial în întregirea imaginii elevului din perspectiva judecății de valoare pe care o emite profesorul.

Autoevaluarea emite aprecierea propriilor performanțe în raport cu obiectivele operaționale. Prin procesul autoevaluării elevul va înțelege mai bine obiectivele și conținutul sarcinii pe care o are de rezolvat.

Elevii au nevoie să știe cât mai multe lucruri despre ei înșiși, despre dimensiunile personalității lor și despre comportamentele lor.

Implicarea elevilor în aprecierea propriilor rezultate are efecte benefice pe mai multe planuri:

profesorul dobândește confirmarea aprecierilor sale în opinia elevilor referitoare la rezultatele constatate

elevul exercită rolul de subiect al acțiunilor pedagogice de a participa la propria sa formare

îi ajută pe elevi să aprecieze rezultatele obținute și să înțeleagă eforturile necesare pentru atingerea obiectivelor stabilite

cultivă motivația intrinsecă față de învățătură și de atitudinea pozitivă.

Formarea și educarea spiritului de evaluare obiectivă la elevi se poate realiza prin următoarele variante:

a. autocorectarea sau corectarea reciprocă este un prim exercițiu pe calea dobândirii autonomiei în evaluare. Elevul este solicitat să își depisteze singur erorile la finalul unei sarcini de învățare.

b. autonotarea controlată

În cadrul unei verificări, elevul este solicitat să-și acorde o notă, apoi să argumenteze. Profesorul prin discuție cu clasa va evidenția corectitudinea sau incorectitudinea aprecierilor formulate și notarea propusă de elevi.

c. notarea reciprocă

Elevii sunt puși în situația de a-și nota colegii, prin reciprocitate, fie la lucrări scrise, fie la ascultări orale. Aceste exerciții nu trebuie să se concretizeze neapărat în notarea efectivă.

Un loc aparte îl ocupă autoevaluarea comportamenteleor din domeniul afectiv al dezvoltării personale.

Autoevaluarea comportamentelor se poate realiza prin chestionare și scări de clasificare.

Chestionarele cuprind întrebări cum ar fi:

– Cred că activitatea mea poate fi apreciată cu…

– Etapele pe care le-am parcurs pentru a rezolva sarcinile de lucru sunt…

– Prin rezolvarea acestei sarcini am învățat…

– Cred că mi-aș îmbunătăți performanța dacă…

Un exemplu de scară de clasificare este prezentat în tabelul de mai jos:

Informațiile obținute în urma autoevaluării:

sunt comparate cu cele ale profesorului, obtinute prin alte metode de evaluare;

se pun în portofoliul elevului;

se prezintă periodic părinților.

Concluzie

Toate aceste metode complementare de evaluare asigură o alternativă la cele tradiționale, îmbogățind practica evaluativă. Valențele lor formative le recomand susținut în acest sens.

Este cazul în primul rând al investigației, proiectului și portofoliului care constituie sarcini de lucru a căror rezultate stimuleaza învățarea de tip euristic.

4.8.6. Testul- instrument de evaluare a rezultatelor școlare

Testul este un instrument de măsurare a cunoștințelor, deprinderilor, aptitudinilor, prin intermediul căruia obținem informațiile necesare fundamentării unor decizii.

Validitatea unui text se referă la gradul în care acesta reușește să măsoare ceea ce trebuie măsurat. Pentru ca un text să fie valid trebuie să acopere întregul continut al programei într-un mod adecvat, ținând cont de lungime.

În literatura pedagogică au fost evidențiate următoarele tipuri de validitate:

validitatea de conținut relevă măsura în care testul acoperă în mod uniform elementele de conținut și se poate determina prin estimarea concordanței dintre itemii testului și obiectivele operaționale;

validitatea de construct exprimă acuratețea cu care testul măsoară un anumit construct specificat (de exemplu: inteligența, creativitatea, succesul, etc.);

validitatea concurentă se referă la concordanța dintre rezultatele elevilor la un test și unele criterii de comportament similare;

validitatea predictivă exprimă măsura în care testul poate face prognoza performanțelor viitoare ale elevilor;

validitatea de fațată exprimă măsura în care testul este relevant și important pentru cei care sunt testați.

Dintre factorii care influențează validitatea unui test amintim:

indicații neclare;

nivelul de dificultate neadecvat al itemilor din test;

itemi incorecți din punct de vedere tehnic;

test prea scurt;

corectarea necorespunzătoare a testului.

Fidelitatea reprezintă calitatea unui test de a produce rezultate constante în urma aplicării sale repetate.

Printre factorii care influențează fidelitatea amintim:

lungimea testului (cu cât testul este mai lung, cu atât crește fidelitatea sa):

opțiunea asupra tipului de itemi și corectitudinea tehnică cu care itemii au fost construiți;

modul în care testul a fost administrat (timpul suficient, instrucțiunile de test furnizate, condițiile asigurate: spațiu, temperatură, lumină, etc.);

schema de notare.

Obiectivitatea se referă la gradul de concordanță dintre aprecierile făcute de evaluatori independenți în ceea ce privește un răspuns bun pentru fiecare dintre itemii testului. Cu alte cuvinte, un test este obiectiv dacă toți cei care îl corectează cad de acord asupra aceluiași răspuns corect pentru fiecare itemi ai testului. Testele standardizate au o foarte bună obiectivitate.

Aplicabilitatea reprezintă calitatea unui test de a fi administrat și corectat cu ușurință.

Printre criteriile de selectat amintim:

importanța conținutului pe care testul îl măsoară;

concordanța dintre forma și conținutul testului și nivelul de vârsta al elevului testat;

costul și timpul necesare pentru administrarea testului;

obiectivitatea de notare și interpretarea rezultatelor.

Tipuri de teste

teste de cunoștințe – teste de aptitudine

teste criteriale – teste normative

teste formative – teste sumative

teste obiective – teste subiective

teste inițiale – teste finale.

ANEXE

Anexa 1

IZVOARE

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Minuni al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.

Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Minuni al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980.

Învățătura de credință creștin-ortodoxă, București, 1992.

Viețile Sfinților – Ianuarie

Viețile Sfinților – Martie

Viețile Sfinților – Aprilie

Viețile Sfinților – Mai

Viețile Sfinților – Iunie

Viețile Sfinților – Iulie

Viețile Sfinților – August

Viețile Sfinților – Octombrie

Viețile Sfinților – Noiembrie

Viețile Sfinților – Decembrie

Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2005.

Călăuză în credința ortodoxă, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2007.

Arhimandrit Ioanichie Bălan „Sfintele Icoane făcătoare de minuni din România, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2004.

Andrei Andreicuț „Repere de morală creștină”, Editura Reîntregirea, 2007.

Diacon Dr. Ioan Valentin Istrati „Sfântul Ierarh Nicolae, mirul iubirii lui Hristos, Pars pro toto, 2007.

Diacon Gheorghe Bălriț: „Sfinții români cu moaște”, Editura Pelerinul român, Oradea 1991.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, Editura Institutului Biblic și de Minuni al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002.

Sf. Ioan Damaschin „Dogmatica”, Editura Scripte, București, 1993.

Prof. T. M. Popescu „Doctrina Bisericii Ortodoxe despre cultul sfinților” în revista Studii Teologice, nr. 5-6, 1951.

Filocalie în Ediția II –Traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Editura Harivma București, 1992.

Preot Eugen Drăgoi „Sfinții și Pedagogia Mântuirii”, Editura Elepil, București, 1999.

Dumitru Călugăr „Hristos în școală”, Editura Episcopia Romanului și Hușilor, 1990.

Prof. Sârbu Corneliu „Cinstirea Sfinților” în Telegraful român, nr. 3-4-5-6, 1971.

Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, București, 1993.

Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu „Istoria Bisericească Universală” – manual pentru seminariile teologice, București, 1992.

Monica Opriș, Dorin Opriș, Mușata Bocoș „Cercetarea pedagogică în domeniul educației religioase”, Editura Sfântul Mina, 2006.

Constantin Cucoș „Psihopedagogie”, Editura Poilrom, 1998.

„Metodica predării religiei”, Editura Gheorghe Alexandru, 2000.

Constantin Cucoș „Educația religioasă”, Editura Polirom, 1999.

Pr. Prof. Dr. Stebastian Șebu „Metodica predării religiei”, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2000.

Călugăr Dumitru „Caracterul religios-moral creștin, Sibiu 1955.

Curriculum Național pentru învățământul obligatoriu, cadru de referință elaborat de Ministerul Educației Naționale Consiliului Național pentru Curriculum, București, 1998.

Programe școlare pentru învățământul primar și gimnazial, Ministerul Educației Naționale pentru Curriculum, București, 1998.

Sendroiu Rodica „Metode și procedee de predare a religiei în școală, 1997.

Anexa 2

NOTE BIBLIOGRAFICE

Arhimnadrit Ioanichie Bălan. Sfintele moaște din România 2004, pag. 12.

Cuvântări bisericești – Mucenici – București.

Noi minuni ale Sfântului Nicolae – Preot Igor Filin

Acatistul Tuturor Sfinților – Acatistier.

Părintele Stăniloaie – Teologia Dogmatică Ortodoxă 1978 – pag. 349.

Petru Bogdan. Viața în Hristos. Arad 1983, pag. 400.

Petru Bogdan. Viața în Hristos. Arad 1983, pag. 402.

Învățătura de credință creștin-ortodoxă Cap. IV, pag. 52

Minei – Troparul la cuvioasă.

Minei – Troparul la mucenic.

Minei – Troparul la arhiereu.

Minei – Troparul la apostol.

Minei – Tropar la un prooroc.

Prof. D. Belu „Cinstirea Sfinților în Biserica Ortodoxă 1970, pag. 32.

Arh. Ioanichie Bălan „Sfintele icoane făcătoare de minuni din România” – Sihăstria 2004.

Arh. Ioanichie Bălan: „Sfintele icoane făcătoare de minuni din România” – Sihăstria 2004.

Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine. București 2000, pag. 183.

Diacon Dr. Ioan Valentin- Sfântul Ierarh Nicolae 2007 – Mirul iubirii lui Hristos pag. 48.

Acatistier – Acatistul tuturor sfinților, pag. 550.

Pr. Prof. Dumitru Stăniloaie, pag. 85.

Idem pag. 91.

Patericul românesc – Ioanichie Bălan, pag. 615.

Acatistul Sfinților martiri – Tropar.

Teologia morală ortodoxă vol I. București, 1979, pag. 105.

Cele 100 de capete ale lui Calist și Ignatie Xanthopol, Filocalia 8, București, pag. 44.

Ilarion Felea, Religia iubirii, Editura „Diecezana”, Arad 1946, pag. 194.

Părinți și scriitori bisericești, Sfântul Macarie Egipteanul, București, 1992, pag. 88.

Repere de morală creștină, Andrei Andreicuț, Alba-Iulia 2007, pag. 127.

Idem pag. 129.

Contra fatalismului, Ilarion Felea, Religia iubirii, Arad 1946, pag. 268.

Sfinții Varsanufie și Ioan, Scrisori duhovnicești, Filocalia XI, Episcopia Romanului și Hușilor, 1990, pag. 649.

Învățături despre viața morală a oamenilor și despre buna purtare în 170 de capete, Filocalia nr. 1, Sibiu 1947, pag. 7.

Cuvânt ascetic, 19 Filocalia II, Sibiu, 1947, pag.12.

Dumitru Stăniloaie – Viața și învățătura Sfântului Grigorie Plama, pag. 71.

Actele martirice, pag. 316.

Sfântul Ignatie Teoforul, epistolele, pag. 222.

ANEXE

Anexa 1

IZVOARE

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Minuni al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.

Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Minuni al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980.

Învățătura de credință creștin-ortodoxă, București, 1992.

Viețile Sfinților – Ianuarie

Viețile Sfinților – Martie

Viețile Sfinților – Aprilie

Viețile Sfinților – Mai

Viețile Sfinților – Iunie

Viețile Sfinților – Iulie

Viețile Sfinților – August

Viețile Sfinților – Octombrie

Viețile Sfinților – Noiembrie

Viețile Sfinților – Decembrie

Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2005.

Călăuză în credința ortodoxă, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2007.

Arhimandrit Ioanichie Bălan „Sfintele Icoane făcătoare de minuni din România, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2004.

Andrei Andreicuț „Repere de morală creștină”, Editura Reîntregirea, 2007.

Diacon Dr. Ioan Valentin Istrati „Sfântul Ierarh Nicolae, mirul iubirii lui Hristos, Pars pro toto, 2007.

Diacon Gheorghe Bălriț: „Sfinții români cu moaște”, Editura Pelerinul român, Oradea 1991.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, Editura Institutului Biblic și de Minuni al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002.

Sf. Ioan Damaschin „Dogmatica”, Editura Scripte, București, 1993.

Prof. T. M. Popescu „Doctrina Bisericii Ortodoxe despre cultul sfinților” în revista Studii Teologice, nr. 5-6, 1951.

Filocalie în Ediția II –Traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Editura Harivma București, 1992.

Preot Eugen Drăgoi „Sfinții și Pedagogia Mântuirii”, Editura Elepil, București, 1999.

Dumitru Călugăr „Hristos în școală”, Editura Episcopia Romanului și Hușilor, 1990.

Prof. Sârbu Corneliu „Cinstirea Sfinților” în Telegraful român, nr. 3-4-5-6, 1971.

Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, București, 1993.

Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu „Istoria Bisericească Universală” – manual pentru seminariile teologice, București, 1992.

Monica Opriș, Dorin Opriș, Mușata Bocoș „Cercetarea pedagogică în domeniul educației religioase”, Editura Sfântul Mina, 2006.

Constantin Cucoș „Psihopedagogie”, Editura Poilrom, 1998.

„Metodica predării religiei”, Editura Gheorghe Alexandru, 2000.

Constantin Cucoș „Educația religioasă”, Editura Polirom, 1999.

Pr. Prof. Dr. Stebastian Șebu „Metodica predării religiei”, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2000.

Călugăr Dumitru „Caracterul religios-moral creștin, Sibiu 1955.

Curriculum Național pentru învățământul obligatoriu, cadru de referință elaborat de Ministerul Educației Naționale Consiliului Național pentru Curriculum, București, 1998.

Programe școlare pentru învățământul primar și gimnazial, Ministerul Educației Naționale pentru Curriculum, București, 1998.

Sendroiu Rodica „Metode și procedee de predare a religiei în școală, 1997.

Anexa 2

NOTE BIBLIOGRAFICE

Arhimnadrit Ioanichie Bălan. Sfintele moaște din România 2004, pag. 12.

Cuvântări bisericești – Mucenici – București.

Noi minuni ale Sfântului Nicolae – Preot Igor Filin

Acatistul Tuturor Sfinților – Acatistier.

Părintele Stăniloaie – Teologia Dogmatică Ortodoxă 1978 – pag. 349.

Petru Bogdan. Viața în Hristos. Arad 1983, pag. 400.

Petru Bogdan. Viața în Hristos. Arad 1983, pag. 402.

Învățătura de credință creștin-ortodoxă Cap. IV, pag. 52

Minei – Troparul la cuvioasă.

Minei – Troparul la mucenic.

Minei – Troparul la arhiereu.

Minei – Troparul la apostol.

Minei – Tropar la un prooroc.

Prof. D. Belu „Cinstirea Sfinților în Biserica Ortodoxă 1970, pag. 32.

Arh. Ioanichie Bălan „Sfintele icoane făcătoare de minuni din România” – Sihăstria 2004.

Arh. Ioanichie Bălan: „Sfintele icoane făcătoare de minuni din România” – Sihăstria 2004.

Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine. București 2000, pag. 183.

Diacon Dr. Ioan Valentin- Sfântul Ierarh Nicolae 2007 – Mirul iubirii lui Hristos pag. 48.

Acatistier – Acatistul tuturor sfinților, pag. 550.

Pr. Prof. Dumitru Stăniloaie, pag. 85.

Idem pag. 91.

Patericul românesc – Ioanichie Bălan, pag. 615.

Acatistul Sfinților martiri – Tropar.

Teologia morală ortodoxă vol I. București, 1979, pag. 105.

Cele 100 de capete ale lui Calist și Ignatie Xanthopol, Filocalia 8, București, pag. 44.

Ilarion Felea, Religia iubirii, Editura „Diecezana”, Arad 1946, pag. 194.

Părinți și scriitori bisericești, Sfântul Macarie Egipteanul, București, 1992, pag. 88.

Repere de morală creștină, Andrei Andreicuț, Alba-Iulia 2007, pag. 127.

Idem pag. 129.

Contra fatalismului, Ilarion Felea, Religia iubirii, Arad 1946, pag. 268.

Sfinții Varsanufie și Ioan, Scrisori duhovnicești, Filocalia XI, Episcopia Romanului și Hușilor, 1990, pag. 649.

Învățături despre viața morală a oamenilor și despre buna purtare în 170 de capete, Filocalia nr. 1, Sibiu 1947, pag. 7.

Cuvânt ascetic, 19 Filocalia II, Sibiu, 1947, pag.12.

Dumitru Stăniloaie – Viața și învățătura Sfântului Grigorie Plama, pag. 71.

Actele martirice, pag. 316.

Sfântul Ignatie Teoforul, epistolele, pag. 222.