Sfaturi Misionar Catehetica In Epistolele Sfantului Vasile Cel Mare
CUPRINS:
Introducere
Capitolul I: Predica și cateheza în timpul Sfântului Vasile cel Mare
I.1. Generalități privind învățământul catehetic, școlile catehetice și reprezentanții de seamă
I.2. Sfinții Capadocieni și caracteristicile predicii lor
I.3. Viața, Opera și Învățătura Sfântului Vasile cel Mare
Capitolul al II-lea: Sfaturi misionar-catehetice în Epistolele Sfântului Vasile cel Mare
II.1. Genul Epistolar și utilitatea lui în istoria Bisericii
II.2. Epistolele Sfântului Vasile cel Mare adresate prietenului său, Sfântul Grigorie de Nazianz (trasarea momentelor importante din viața sa)
Capitolul al III-lea: Clasificarea epistolelor vasiliene și realizarea catehezei prin ele
III.1. Epistolele din care reiese relația cu membrii familiei
III. 2. Epistole cu conținut amical adresate unor personalități contemporane
III. 3. Epistole de consolare și îmbărbătare ale unor persoane și epistolele cu conținut istoric-documentar
III. 4. Epistole cu conținut moral-ascetic și canonic
III. 5. Epistole cu conținut dogmatic
III. 6. Epistole privind filantropia și opera caritativă
Capitolul al IV-lea: Sfântul Vasile, mare liturghist și predicator în actualitate
Concluzii
Bibliografie
Curriculum Vitae
Declarație
Introducere
Considerată din punct de vedere istoric, predica Mântuitorului este modelul prin excelență al predicii creștine. El este Învățătorul unic, după propriile-i cuvinte: „Unul este Învățătorul vostru” (Matei 23, 8), Unul nu în sens de singular și exclusiv, ci de revelator suprem al adevărului, cu putere dumnezeiască de a trezi spiritele, pentru a le purifica și face părtașe adevărului în chipul cel mai profund.
Iisus Mântuitorul este „Profetul” prin Sine, nu printr-un dar venit din altă parte. În acest fel Mântuitorul a altoit adevărul nou și absolut pe slova veche, circumscrisă în limitele spațiului poporului ales.
Tema centrală a predicii Mântuitorului este Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu. „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția lui Dumnezeu” sunt cuvinte programative în Predica Domnului (Matei 4, 17, Mc. 1, 15 etc.). Strâns legate de tema centrală, Mântuitorul a reliefat în predici trei subiecte principale: Dumnezeu, lumea, omul. Dumnezeu – Treime a iubirii: Tatăl, a Cărui dragoste nemărginită, mărturisită de Iisus prin cuvintele „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan, 3, 16), este reliefată îndeosebi prin parabola Fiului Risipitor, a cărei frumusețe și adâncime este inegalabilă sub acest aspect; Fiul, a Cărui iubire S-a dovedit prin actul suprem al jertfei, însoțit de cuvintele de pe Cruce: „Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac” (Luca, 23, 34); „Duhul Sfânt, izvor nesecat al harului iubirii și adevărului (Ioan 14, 26; Ioan 15, 26)”.
Sfinții Apostoli au urmat îndeaproape mesajul Domnului și au dus mai departe cuvântul și învățătura Sa. Predica lor a purtat numele de kerigma.
Cuvântul „kerigma” are origine grecească și se referă la propovăduirea Apostolilor, adică misiunea de a duce mai departe învățătura lui Hristos. Să ne imaginăm cum se petreceau lucrurile într-o comunitate în care venea pentru prima oară un Apostol: spunea cine este, în numele cui vorbește și, apoi, prezenta pe scurt învățătura evanghelică. Cu alte cuvinte, anunța, vestea ceva, desfășura, adică, o acțiune kerigmatică. Dacă acea comunitate îl accepta, urma o perioadă, mai mare sau mai mică de catehizare. După catehizare cei instruiți erau botezați, participau la Sfânta Liturghie și, ascultau apoi omilia și, alternativ, predica tematică.
Operele Sfinților Părinți, ca o fericită completare și tâlcuire a Sfintei Scripturi, constituie temelia pe care se zidește edificiul trainic al unui învățământ complet, care-și poate împlini scopul, acela de a forma caractere religios-morale, țintind în ultimă instanță desăvârșirea, în vederea mântuirii. Cunoașterea și utilizarea lor de către noi, cei de azi, urmează, de fapt, sfatului înțelept dat de Sf. Ap. Pavel, atât de potrivit în acest sens: “Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința…” (Evrei 13, 7).
Prin lucrarea de față cu titlu „Sfântului Vasile cel Mare și omilia” dorim să scoatem în evidență personalitatea unuia dintre Sfinții Părinți ai Bisericii nostre, mare ierarh și stâlp al ortodoxiei. Vom pune accent în special pe epistolele sale care sunt un tezaur pentru istoria bisericii și din conținutul lor vom încerca să aflăm cum s-a desfășurat predica și cateheza în vremea sa și dacă aceste lucrări pot fi un ajutor al catehetului zilelor noastre.
Sfântul Vasile cel Mare este unul dintre cei mai importanți Sfinți Părinți ai secolului al IV-lea. “Perioada patristică în care se încadrează Sfântul Vasile cel Mare este considerată <<epoca de aur>> a creștinismului. Ea debutează cu anul 313, data promulgării Edictului de la Milan, de către Împăratul Imperiului Roman, Sfântul Constantin cel Mare, și se finalizează în anul 461, data morții papei Leon I”.
Am considerat necesar să spicuim din mulțimea epistolelor sale spre a înțelege de ce au zis mulți din cei care i-au apreciat scrisul că epistolele formează fără îndoială partea cea mai importantă a activității literare a Sfântului Vasile.
Pentru că, în fond, în ciuda “ne-ndrăznelii și timidității tipice” de care vorbește într-o scrisoare, oricât de mult s-ar scrie despre viața și opera acestui om, totuși ai impresia că n-ai spus destul și că mereu rămân și altele care ar trebui spuse.
Despre limba epistolelor Sfântului Vasile s-a scris cu elogii. Cu toate că se întâlnesc în scrisul său și unele expresii forțate, totuși dintre toate operele corespondența sa a tost cea mai îngrijită și prin urmare și cea mal citită.
Pe lângă laudele pe care i le-au adus dintre contemporani Sfântul Grigorie de Nazianz și marele retor Libaniu, amintim cele spuse de patriarhul Fotie: “în toate scrierile sale Vasile e excelent: abil în mânuirea stilului curat, clar și just, cu un cuvânt demn de tribuna și de catedra cea mai clasică. Atunci când e vorba de ordinea și de curăția gândurilor, el strălucește în primul rând, nimeni nu-1 întrece: vrea să convingă, e plăcut, sclipitor, stilul e curgător, spontan. În așa măsură convinge stilul. De aceea cine ar lua ca model predicile sau scrisorile lui, unul ca acela, în caz că nu-i de tot ignorant, n-ar mai avea nevoie nici de Demostene, nici de Platon”. Ceea ce-i mai important decât totul, cum însuși declara, el nu scria ca să afișeze, ci ca să zidească sufletește.
Nu-i de mirare că Erasmus de Rotterdam îl socotea cel mai mare cuvântător al antichității creștine, iar Cassiodor găsea în scrisul lui cea mai reușită încercare de reînviere a stilului antic plasticizant. Un contemporan de al nostru subliniază și el că “taina scrisului lui a constat tocmai în faptul că a îmbrăcat adevărul veșnic al creștinătății în haina frumoasă a limbajului clasic”. Și totuși hotărârea unanimă a creștinătății, care a ridicat pe vremea lui Alexie Comnenul (1081—1118) la treapta de cinstire și de sfințenie deosebită vrednicia Sfinților Trei Ierarhi, a fost faptul că în ce-l privea și-a pus “toată puterea pentru reclădirea Bisericii lui Dumnezeu”, cum mărturisea adeseori în epistolele sale.
Sfântul Vasile cel Mare etalează valorile creștine eterne, pe care trebuie să se axeze întreaga educație. Pedagogia contemporană confirmă adevărurile reliefate de acest mare dascăl al lumii și ierarh, care a evidențiat ideea plasticității firii umane. Astfel, educația copilului în disciplina și iubire față de Dumnezeu trebuie realizată din zorii copilăriei: „sufletul să fie în drumat spre practicarea faptelor bune îndată, de la început, când este încă ușor de format și fraged și, fiind moale ca ceara, primește cu ușurință formele care se presează asupra lui, așa încât, atunci când va veni rațiunea și puterea de a judeca, să înceapă drumul de la primele noțiuni și de la exemplele de pietate, care i-au fost predate, pentru ca rațiunea să arate ceea ce este folositor, iar obiceiul să îndrume cu ușurință spre săvârșirea binelui”.
În învățăturile sale date pentru educarea tinerilor și implicit pentru îndrumarea celui ce-L caută pe Dumnezeu Sfântul Vasile se arată un mare îndrumător de drumuri.
“Educația creștină are ca ideal curățirea de patimi, formarea omului duhovnicesc, comportamente. Așadar, religia are o latură intelectuală, care conține învățătură de credință, și o dimensiune afectivă, manifestată prin trăiri, evlavie, și o parte practică, concretizată prin ritualuri, ceremonii. Or, Sfinții Părinți ai Bisericii, luminați de harul Duhului Sfânt, au știut totdeauna să semene în sufletele credincioșilor învățătura creștină, ținând seama de mediul în care trăiau, educația primită și capacitățile fiecăruia, precum în pilda semănătorului și cea a talanților. Astfel a procedat și Sfântul Vasile, ajungând la inimile multora prin cuvintele bogate în învățături susținute prin exemplul personal”.
Mai putem spune că Omiliile Sfântului Vasile sunt model pentru propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu astăzi.
“Izvorâte din experiența vieții sale ascetice și a bogatei pregătiri teologice și laice, Omiliile Sfântului Vasile cel Mare sunt un far călăuzitor pentru creștinii din toate vremurile. Cuvintele folosite sunt simple, accesibile tuturor categoriilor de credincioși care i le-au ascultat sau citit de-a lungul timpului. Sunt bogate în învățături duhovnicești care au fost transmise cu mult tact pedagogic. Ca un model de profesor al retoricii, știință care l-a ajutat în elaborarea omiliilor și a cuvântărilor sale, a dovedit multă popularitate în rândul credincioșilor. Acest fapt se reflectă în ușurința cu care expunea și combina ideile astfel încât cunoștintele duhovnicești erau transmise folosindu-se de numeroase analogii cu situații din viața de zi cu zi, din științe sau cu argumente solide din Sfânta Scriptură”.
Capitolul I: Predica și cateheza în timpul Sfântului Vasile cel Mare
I.1. Generalități privind învățământul catehetic, școlile catehetice și reprezentanții de seamă
Aici nu ne propunem să intrăm în prea multe detalii istorice, ci să punctăm doar care au fost marile centre ale catehizării, reprezentanții mai de seamă, operele lor principale în acest subiect, inclusiv tematica acestora, totodată ce anume din aceste opere poate sluji demersului predicatorial actual.
Școala catehetică din Alexandria Egiptului este considerată de o importanță deosebită în veacul de aur al literaturii, prin metoda utilizată în discursul predicatorial și reprezentanții ei, mari dascăli și învățați ai creștinătății.
În acest centru vestit al antichității au călcat picioarele Sfântului Marcu, unul din cei șaptezeci apostoli, autor al celei de-a doua Evanghelii. Iată ce spune Eusebiu de Cezareea despre el: “Despre Marcu se spune că a fost cel dintâi trimis să predice Evanghelia în Egipt, așa cum a compus-o, și tot el a întemeiat acolo primele biserici”. Iar în Cronică spune că Marcu a evanghelizat și Alexandria, știre preluată probabil de la Dionisie, episcopul Alexandriei, ucenic al lui Origen, la care Eusebiu se referă deseori în Istoria sa.
Ei bine, în acest centru evanghelizat deja, pe la jumătatea secolului al II-lea s-a deschis o importantă școală catehetică, al cărei prim conducător a fost Panten (pe la anul 180). Interesant este faptul că școala alexandrină este cunoscută sub nume diferite: școala cuvintelor sau învățăturilor sacre, școala catehizării, adunarea (pentru învățătură) a credincioșilor sau, simplu, Școala din Alexandria.
După Panten, cei mai valoroși cateheți vor fi Clement Alexandrinul (150-217) și Origen (185-245). La început această școală nu a fost întreținută de Biserică, ci prin mijloace particulare. Origen, de pildă, pentru a putea trăi vindea manuscrise ale unor autori profani pe care le poseda, sau dădea lecții particulare. Însă erudiția profesorilor alexandrini aMarcu, unul din cei șaptezeci apostoli, autor al celei de-a doua Evanghelii. Iată ce spune Eusebiu de Cezareea despre el: “Despre Marcu se spune că a fost cel dintâi trimis să predice Evanghelia în Egipt, așa cum a compus-o, și tot el a întemeiat acolo primele biserici”. Iar în Cronică spune că Marcu a evanghelizat și Alexandria, știre preluată probabil de la Dionisie, episcopul Alexandriei, ucenic al lui Origen, la care Eusebiu se referă deseori în Istoria sa.
Ei bine, în acest centru evanghelizat deja, pe la jumătatea secolului al II-lea s-a deschis o importantă școală catehetică, al cărei prim conducător a fost Panten (pe la anul 180). Interesant este faptul că școala alexandrină este cunoscută sub nume diferite: școala cuvintelor sau învățăturilor sacre, școala catehizării, adunarea (pentru învățătură) a credincioșilor sau, simplu, Școala din Alexandria.
După Panten, cei mai valoroși cateheți vor fi Clement Alexandrinul (150-217) și Origen (185-245). La început această școală nu a fost întreținută de Biserică, ci prin mijloace particulare. Origen, de pildă, pentru a putea trăi vindea manuscrise ale unor autori profani pe care le poseda, sau dădea lecții particulare. Însă erudiția profesorilor alexandrini avea să se răsfrângă benefic asupra prestigiului școlii, în special prin studierea și interpretarea Sfintei Scripturi.
Metoda prioritară de interpretare în această școală este cea alegorică. Această tendință mistică de abordare a textelor sfinte va fi temperată, în plan general, prin interpretarea literală pe care se va axa Școala din Antiohia. De la Clement ne-au rămas trei lucrări mai importante: Pedagogul, Protrepticul și Stromatele. Dintre acestea, în ceea ce privește Catehetica, cel mai mult ne interesează Pedagogul. Ca și alți mari și conștiincioși dascăli creștini, Clement urmărea întemeierea unei științe creștine care să contracareze și să învingă orgoliul “științei” păgâne. El nu respinge, de fapt, filozofia păgână, pe care o aseamănă oarecum cu Vechiul Testament, care pregătește receptarea Noului Testament. El apreciază știința în general, însă pe cea creștină în mod cu totul special, pe care o consideră, de fapt, prima treaptă a mântuirii. “Pedagogul” este considerat, astfel, primul tratat științific de pedagogie din care s-a alimentat tradiția creștină privind educația în toate timpurile.
Origen s-a impus posterității în domeniul doctrinar-catehetic în special prin lucrarea De Principis, adică "Despre Începuturi", în patru cărți, în care se ocupă cu învățătura creștină despre: Sfânta Treime, îngeri, lume, om, suflet, înviere, libertate, Sfintele Scripturi etc.. Om de mare căldură sufletească și de adâncă profunzime a convingerilor religioase, în același timp dascăl de strălucită erudiție, în special în domeniul biblic și dogmatic, el a fost considerat, totodată, “cel mai popular catehet al veacului al III-lea, care și-a petrecut toată viața în câmpul învățăturii și al predicii”, cum se exprimă un cercetător francez pe la începutul secolului al XX-lea. Scopul lucrării nominalizate mai sus, este cel mărturisit de Origen însuși: “Am scris această lucrare, pe de o parte, pentru aceia dintre credincioșii noștri care caută explicarea în haina rațională a principiilor de credință; dar pe de altă parte, am vrut să dau și un răspuns împotriva ereticilor care mereu ne provoacă la discuții neplăcute…” .
Antiohia este un alt centru creștin și renumit în veacul de aur al literaturii patristice și prin școala catehetică de aici. Este vorba de capitala provinciei romane Siria. Nu trebuie confundată cu Antiohia Pisidiei, oraș din provincia romană numită “Galatia” ( Fapte 13, 14-44), în care, după moartea martirică a Sf. Arhidiacon Ștefan de la Ierusalim, s-au refugiat mulți dintre creștinii de aici de teama represaliilor. Aici va propovădui și Sf. Ap. Pavel împreună cu Barnaba (Fapte 11, 26) și cu alți “prooroci și învățători” (Fapte 13, 1). De reținut, de asemenea, că în Antiohia ucenicii lui Hristos s-au numit prima oară creștini (Fapte 11, 26-27).
Aici va ființa, astfel, o puternică școală catehetică, cei mai de seamă reprezentanți ai ei fiind următorii: Lucian de Samosata (preot martir), Diodor de Tars, Sf. Ioan Gură de Aur († 407).
Linia prioritară de interpretare a Sfintei Scripturi a fost cea literală, sau istorico-gramaticală, cum se poate observa foarte bine îndeosebi la Sf. Ioan Gură de Aur, reprezentantul cel mai renumit al acestei școli. De aceea, în cele ce urmează vom creiona câteva aspecte legate de preocupările sale catehetice lucru pe care îl vom dezvolta în capitolul al II-lea al lucrării.
Opinii cu privire la educație aflăm în mai toate predicile sale (în special omilii), dar cele mai accentuate convingeri pedagogice le găsim în “Despre gloria deșartă și cum trebuie să crească părinții pe copii”. In ceea ce privește catehumenatul și amănunte legate de școala propriu-zisă, găsim date remarcabile în catehezele baptismale, 12 în total, dintre care cele mai relevante sunt a doua și a treia. Menționăm mai întâi faptul că Sf. Ioan Gură de Aur, hirotonit preot în Antiohia în anul 386, de către episcopul Flavian, avea calitatea de predicator al catedralei episcopale (386-398), funcție care includea și sarcina de a pregăti catehumeni pentru primirea Botezului, lucrare ce se făcea de regulă în timpul Postului Paștilor. Așa se face că Sf. Ioan a rostit o serie de cateheze baptismale, dintre care din nefericire ni s-au păstrat foarte puține. Am pomenit de catehezele 2 și 3, pentru faptul că în ele se descriu cel mai explicit ritualul botezului.
Sf. Ioan Gură de Aur se adresează astfel neofiților: “Fiți deci vrednici de această mare cinste! Fugiți de toate ispitele diavolului, împodobiți-vă cu zelul pentru virtute, cercetați biserica, petreceți-vă ziua în rugăciune și mulțumire, în lectură și zidire sufletească, în convorbiri duhovnicești… Căci Botezul nu folosește la nimic, dacă după primirea lui continuăm a duce o viață nedemnă!”.
În general, învățătura catehetică hrisostomică, în forma ei de expunere, poartă pecetea personalității marelui orator, orientată mai mult spre eforturile ascetice și progresul în virtute decât spre speculația asupra învățăturilor de credință, orientare întru-totul valabilă și pentru cateheții din zilele noastre.
La Ierusalim, leagănul creștinismului, exista de asemenea o școală catehetică pentru comunitatea de acolo. Nu se cunosc anii de început ai școlii catehetice din această cetate. Abia în secolul al IV-lea ne este cunoscută activitatea ei, datorită Sf. Chiril al Ierusalimului, care în anii 347-348 și-a rostit aici celebrele sale cateheze.
În Cezarea Palestinei avem de asemenea un centru catehetic care s-a reparcat prin reprezentanții lui în veacul al IV-lea.
Începuturile acestei școli se leagă de numele lui Origen, care, în urma unor neînțelegeri cu episcopul Demetrius din Alexandria, se refugiază aici. Între elevii săi se numără Pamfil, Sf. Grigorie de Nazianz și Eusebiu de Cezareea. Sf. Grigorie lasă posterității, între alte opere, Cele cinci cuvântări teologice, care, pe lângă valoarea lor dogmatică, au și o mare importanță catehetică. Trebuie să notăm și contribuția însemnată a lui Pamfil în această școală, el înzestrând-o cu o bibliotecă impresionantă, totodată prestigiul de care s-a bucurat Eusebiu, cel mai învățat episcop al Cezareii Palestinei, căruia istoria bisericească îi datorează atât de mult pentru informațiile din primele secole ale creștinismului.
Școala catehetică din Edesa Siriei își datorează începuturile învățatului Protogene, pe la sfârșitul veacului al II-lea. Între cateheții mai însemnați amintim pe Efrem Sirul († 378), cunoscut imnolog și orator bisericesc, numit și “liră a Sfântului Duh”, pentru vorbirea sa frumoasă. În interpretarea Sfintei Scripturi a ținut calea de mijloc, între cea alexandrină și cea antiohiană.
Școala Apuseano-Africană include cetățile Roma, Milanul, Cartagina, Hippo-Regius etc.
La Roma s-au remarcat Sf. Justin Martirul și Filozoful și Hipolit. La Milan a activat Sf. Ambrozie (cu scrieri preponderent dogmatice și morale). La Cartagina – Tertulian (De baptismo, De anima, De penitentia etc) și Sf. Ciprian, care-și avea aici reședința episcopală (De dominica oratione). La Hippo în nordul Africii își avea reședința episcopală Fericitul Augustin cel mai mare teolog apusean.
Pentru dezvoltarea predicii și a literaturii de specialitate este necesar să amintim și contribuția pe care au avut-o Școlile Mănăstirești.
După ce creștinismul a dobândit libertate de manifestare, în secolul al IV-lea se pun bazele monahismului organizat. Între inițiatori amintim pe Pavel de Teba († 341), Antonie cel Mare († 356), Pahomie cel Mare († 346).
Organizator strălucit al monahismului răsăritean este, de asemenea și Sf. Vasile cel Mare (330-379), care dă între altele și Regulile mari și mici pentru monahi, alături de alte scrieri ascetice. Din opera sa din câmpul omiletic și catehetic reținem în chip special Omilia către tineri, în care Sfântul Vasile sfătuiește pe tinerii creștini din vremea sa ce atitudine trebuie să aibă față de scrierile profane. Această omilie catehetică impresionează în primul rând prin erudiția în câmpul profan de care autorul dă dovadă, citând cu o dexteritate debordantă din mai toți scriitorii și filozofii antichității: Homer, Hesiod, Pericle, Socrate, Platon, Pitagora, Euripide, Solon etc.
Departe de a respinge scrierile lor, le recomandă cu sinceritate, dar atrage atenția că trebuie extras din ele numai ceea ce folosește vieții, dând exemplul albinei, care zăbovește asupra tuturor florilor, dar nu de la toate culege mierea: “Trebuie, deci, și voi să citiți scrierile autorilor profani, așa cum fac albinele; acelea nici nu se duc fără nici o alegere la toate florile, nici nu încearcă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se așează, ci iau cât le trebuie pentru lucrul lor, iar restul îl lasă cu plăcere… Noi, dacă suntem înțelepți, să luăm din cărți cât ni se potrivește nouă și cât se înrudește cu adevărul, iar restul să-l lăsăm. Și după cum atunci când culegem flori de trandafir dăm la o parte spinii, tot așa și cu niște scrieri ca acestea; să culegem atât cât este de folos și să ne ferim de ceea ce este vătămător. Așadar, chiar de la început se cuvine să cercetăm pe fiecare dintre învățături și să le adaptăm scopului urmărit, potrivit proverbului doric: să potrivim piatra după fir” .
Această recomandare este întru-totul valabilă și pentru tinerii din zilele noastre, care sunt, de altfel, mult mai expuși capcanelor de tot felul pe care unele cărți profane le ascund, decât erau tinerii din vremea Sf. Vasile. De aceea socotim că este locul aici să amintim și sfatul Sf. Ap. Pavel, care consună armonios cu linia călăuzitoare pe care se axează omilia Sf. Vasile: “Toate-mi sunt îngăduite, dar nu toate de folos” (I Cor. 6, 12). Reținem în final că Sf. Vasile, cu toată prudența pe care o recomandă, sfătuiește totuși răspicat: “Trebuie să stăm de vorbă cu poeții, cu scriitorii, cu oratorii și cu toți oamenii de la care am putea avea vreun folos oarecare pentru cultivarea sufletului…”. Asupra activității Sfântului Vasile cel Mare în domeniul predicatorial vom reveni mai pe larg în capitolul dedicat Sfinților Capadocieni și caracteristicile predicii lor.
În Apus, întemeietorul școlilor mănăstirești este considerat Benedict de Nursia, care a înființat ordinul călugăresc al Benedictinilor (529), la mânăstirea de pe Monte-Casino (Italia).
Treptat, au luat ființă școli în tot Apusul Europei, în care religia nu era obiect de învățământ separat, ci interferată cu celelalte materii, întrucât toate cele „septem artes liberales” se predau în spirit religios. “Manuale” de bază erau: Sfânta Scriptură, cărțile de cult și scrierile lui Aristotel “încreștinate”. Limba de predare-ascultare era latina, metoda prioritară era memorizarea. „Călugării ajung cu timpul și preoți parohi, ființând astfel așa-numitele Școli parohiale, în care erau ajutați de cântăreți și paraclisieri, singurii “intelectuali” ai comunităților și, implicit, singurii luminători ai celor dornici de învățătură. Materialul didactic se reducea la citirile din cărțile pomenite mai sus, la care se adăuga memorizarea Simbolului de credință, a rugăciunii Tatăl nostru, a celor zece porunci și a altor norme de credință creștină”.
I.2. Sfinții Capadocieni și caracteristicile predicii lor
Părinții Capadocieni au apărat credința și ne-au învățat că recurgerea la ea nu înseamnă demisionare din lume, ci că aceasta este calea prin care lumea este adusă la împlinirea propriei vocații. Ei fac parte din categoria acelor gânditori aparținând epocii de aur a Bisericii, care ne-au arătat că formația culturală aleasă nu îndepărtează, ci apropie de Dumnezeu. Au scris în toate genurile literaturii teologice, rămânând modele de teologhisire și de viață conformă credinței și teologiei profesate. Prin organizarea monahismului și a instituțiilor caritative ale Bisericii, prin apariția primelor tratate de pnevmatologie și antropologie, cei trei Părinți, s-au arătat ca oameni de mare cultură creștină și modele greu de atins.
Când vorbim de Sfinții Capadocieni, ne gândim, desigur, la Sfinții Vasile cel Mare, Grigorie din Nazianz (Teologul) și Grigorie din Nyssa, acesta din urmă – frate al Sfântului Vasile. În Capadocia au fost însă mult mai mulți sfinți, așa cum există în orice Biserică.
Capadocia este o regiune din centrul Asiei Mici (Turcia de azi) care avea drept capitală orașul Cezareea, pe care Sfântul Grigorie din Nazianz îl numea „metropolă a culturii“, aflat pe drumul care lega Constantinopolul de Antiohia.
Cei trei sfinți despre care vom spune câteva lucruri în cele ce urmează s-au distins în rândul altor sfinți care au trăit atunci, într-o perioadă foarte zbuciumată a istoriei acelei țări și a Bisericii, în general. Primii doi au fost numiți (alături de mai-tânărul Ioan Gură de Aur) „mari dascăli ai lumii și ierarhi“, al treilea fiind considerat a fi între ei „filosoful“, pe acesta împăratul Teodosie cel Mare îl va avea drept etalon al Ortodoxiei, iar Sinodul al VI-lea Ecumenic l-a numit „Părinte al Părinților “. Prin noțiunea de „Părinți ai Bisericii “înțelegem pe acei mari teologi din primele secole creștine care au scris lucrări normative pentru Biserică și s-au dovedit a avea viață și doctrină ireproșabile.
Biserica căpătase libertatea în anul 313. În anul 325, la Niceea se formulase învățătura corectă cu privire la Dumnezeu-Tatăl și Dumnezeu-Fiul. Aceasta nu a adus însă și pacea în Biserică. Împărații s-au amestecat pe nedrept în viața Bisericii, făcând fie să domine erezia ariană (cum au făcut fiii lui Constantin cel Mare și Valens), fie să resuscite păgânismul (cum a făcut Iulian Apostatul), și unii, și alții lovind în Ortodoxie, nu în erezie.
Sfinții Capadocieni, oameni cu o cultură admirabilă și credință luminată au trăit într-o epocă în care entuziasmul de a deveni creștin nu era însoțit întotdeauna de o cultură autentic creștină. Pătrunderea creștinismului în culturile locale cunoștea un avânt deosebit, dar structurile organizatorice ale Bisericii nu au mai putut selecta cum s-ar fi cuvenit pe cei care intrau în sânul ei. De aceea, persoane având o solidă cultură păgână, dar fără una autentic creștină au ajuns să exprime în Biserică formația lor culturală nefertilizată de lumina Tradiției Bisericii (a modului ei de gândire și a vieții sale) și să dea naștere la ceea ce s-a numit și se numește până azi erezie – adică o gândire, o credință și un mod de a trăi credința greșite comparativ cu ceea ce Biserica a crezut, a gândit și a trăit dintotdeauna.
Sfinții Capadocieni au fost oameni cu o cultură păgână admirabilă care-i putea așeza alături de cele mai luminate minți ale epocii lor, dar care au făcut și dovada unei credințe, unei gândiri și a unei vieți care confirmau în ei puterea Evangheliei lui Hristos prezentată lumii prin sfinții Săi apostoli. Scrierile lor au devenit normative pentru cugetarea teologică ulterioară, iar modul lor de trăire, potrivit Evangheliei (mai ales în ceea ce privește viața monahală) a fost model pentru foarte mulți creștini din vremea lor și de după ei. Nu înseamnă că nu au avut probleme. Dimpotrivă! Au avut, și nu puține. Nu este ușor să modelezi gândirea și viața celui care-și absolutizează propriile-i idei și propria-i cultură, nerealizând că, atât cultura, cât și ideile personale sau preluate de la alții sunt doar căi de comunicare cu semenii și cu Dumnezeu. Dacă ideile și cultura ta te împiedică să comunici în mod real cu semenii și cu Dumnezeu, trebuie să accepți că în acestea se cuvine să faci schimbări, să le aduci îmbunătățiri.
Sfinții Capadocieni au încercat și au reușit să facă din vasta lor cultură cale de comunicare cu oamenii și cu Dumnezeu. Nu însă fără greutăți. Au înțeles că toate, bune sau rele, capătă un rost în efortul de împlinire pentru împărăția lui Dumnezeu. Și nu au precupețit nimic pentru această împărăție.
Cei trei Sfinți Capadocieni au făcut parte din familii aparținând protipendadei micrasiatice. Sfinții Vasile și Grigorie din Nyssa veneau dintr-o familie de creștini fervenți. Tatăl, pe nume tot Vasile, era originar din provincia Pont (provincia din nordul Capadociei al cărei țărm nordic este scăldat de apele Mării Negre). Părinții acestuia fuseseră creștinați de Sfântul Grigorie Taumaturgul, fost ucenic al lui Origen. Din cauză că erau creștini, în timpul persecuției lui Dioclețian li s-a confiscat averea, fiind nevoiți să trăiască ascunși ani de zile prin pădurile din Pont, pentru a nu cădea victime persecuției. După proclamarea Edictului din Mediolanum s-au întors la casele lor, și-au recuperat averea și au dus o viață creștină. Vasile va ajunge un reputat avocat și profesor de retorică în Neocezareea Pontului. Despre el, Sfântul Grigorie din Nazianz spune că era „un nume mare pentru toți… care întrecea în virtute pe toți oamenii“. Mama celor doi Sfinți, Vasile și Grigorie, Emilia, era din Cezarea Capadociei, venind dintr-o familie tot atât de distinsă ca și cea a soțului ei, „fiind între femei ceea ce soțul ei a fost între bărbați “, avea să spună despre ea același Sfânt Grigorie din Nazianz. Vasile și Emilia au avut zece copii, patru băieți și șase fețe. Retorul Vasile și Emilia au dat copiilor o educație deosebită.
Vasile, cel de-al doilea fiu al soților Vasile și Emilia, s-a născut în anul 330, după Macrina, sora cea mare și cea care a preluat în bună parte responsabilitatea educării fraților săi. A început studiile cu tatăl său. Apoi a fost trimis la școlile din Cezareea Capadociei. Va continua studiile la Constantinopol (după unii, și în Antiohia Siriei), apoi la Atena, unde a studiat aproape cinci ani retorică, filosofie, medicină. „La Atena, tânărul Vasile (ca, de altfel, și Grigorie, prietenul său) va avea profesori celebri în Academia ateniană, printre care pe Prohaeresius, scos din academie de împăratul Iulian în 362 pentru că era creștin, și pe Himerius”.
Vasile se va întoarce în Capadocia prin anul 356-357, unde pentru scurtă vreme va practica retorica. În timpul studiilor sale, tatăl său a murit. Bunica sa, Macrina, mama sa, Emilia, sora sa Macrina și fratele său Navkratios îmbrățișaseră viața ascetică în Pont, pe proprietățile lor din localitatea Anesa, pe malul râului Iris, locurile pe unde altădată viețuiseră ascunși părinții retorului Vasile de teama persecuțiilor împăraților romani. Tânărul Vasile va fi convins de sora sa să se alăture celorlalți membri ai familiei, îmbrățișând viața ascetică. Și va face acest lucru după ce se va boteza (în anul 358) și după ce va face o călătorie în Siria, Egipt și Palestina pe la monahii deja celebri. Se va stabili într-o sihăstrie pe malul râului Iris, se pare acolo unde fusese fratele său Navkratios, mort, ucis de o fiară în pădurile din Pont. „În anul 362 va fi hirotonit preot în Cezareea, iar în anul 370 va fi ales și hirotonit mitropolit al Cezareei Capadociei. Va avea o activitate pastoral-misionară strălucită, implicându-se în tot ceea ce a însemnat viață bisericească și responsabilitate episcopală. Sfântul Vasile a murit în Cezareea în anul 379, lăsând în urma lui multă jale, dar și amintirea unui ierarh autentic, model pentru ceea ce înseamnă a fi om mare”.
Sfântul Grigorie din Nyssa, luptătorul aprig împotriva ereziei ariene s-a născut prin anul 335. Nu a avut posibilitatea să studieze în centrele culturale în care a studiat fratele său mai mare. A studiat numai în Cezareea. El declară că l-a avut profesor pe Vasile, de la el știind toate. A învățat și cu alți profesori, dacă avem în vedere profunzimea operelor sale și dovada largului discurs filosofic întâlnit în operele sale. A fost căsătorit cu Theosebeia și se pare că a avut un băiat. În anul 371 împăratul Valens va împărți Capadocia în două. Pentru că Sfântul Vasile avea mari probleme în lupta pentru Ortodoxie, a înființat câteva episcopii unde a așezat teologi de încredere. Între aceștia se numără prietenul său, Grigorie, și fratele său, Grigorie. Acesta va fi hirotonit episcop pentru Nyssa, un oraș mic la o distanță de circa 80 de kilometri de Cezareea. La rândul lui, și Sfântul Grigorie a avut necazuri din partea adversarilor. În anul 375, arienii, adversarii săi, îi înscenează un proces de ordin economic, în urma căruia episcopul Grigorie este trimis în exil, de unde se va întoarce în scaunul episcopal după trei ani, în urma unui decret imperial de grațiere. Cei doi frați se găseau în conflict cu ereticii arieni, susținuți de împăratul Valens și de reprezentanții săi în aparatul administrativ imperial. Una dintre măsurile împăratului împotriva Ortodoxiei a constat în arestarea a 80 de episcopi ortodocși, pe care i-a pus pe o corabie pe care a trimis-o în largul mării, unde a scufundat-o. Cei doi frați episcopi au scăpat de riscul sancționării imperiale, cu toate că i-au opus o rezistență vădită. Sfântul Vasile va ajunge chiar să se bucure de considerația împăratului și a guvernatorului provinciei, care, la un moment dat, fusese pe punctul de a-l sancționa exemplar. Impresionat de forța pe care marele capadocian o degaja la Sfânta Liturghie, împăratul s-a cutremurat, a dat înapoi, revocând ordinul de arestare.
După moartea Sfântului Vasile, Sfântul Grigorie va prelua cu toată forța lupta împotriva ereziei ariene (profesată de Eunomiu). Pe Eunomiu îl va reduce la tăcere prin cele douăsprezece cărți în care i-a combătut sistemul de gândire și prin respingerea mărturisirii de credință a acestuia într-un tratat special. Va lupta împotriva ereziei apolinariste și împotriva pnevmatomahilor, dar nu va neglija nici viața monahală, însă altfel decât o făcuse fratele său. Va fi unul dintre stâlpii Ortodoxiei la Sinodul al II-lea Ecumenic, împăratul Teodosie remarcând calitatea deosebită a prestației sale teologice și retorice. El este cel care a rostit cuvântările la moartea împărătesei Flacilla și a prințesei Pulheria. Pe el împăratul avea să-l trimită cu misiuni speciale în Bisericile Siriei și Palestinei. Va trece la cele veșnice în anul 395.
Sfântul Grigorie din Nazianz, al doilea teolog din istoria Bisericii s-a născut în localitatea Arianz, din părinții săi Grigorie (ajuns ulterior episcop în Nazianz) și Nona, model de femeie, soție și mamă creștină. „A mai avut frați, pe medicul Cezar, și o soră, pe nume Gorgonia. Sfântul Grigorie va studia în Cezareea, unde va remarca pregătirea deosebită a lui Vasile, despre care va scrie, mai târziu, cu multă admirație”. Va continua studiile în Cezareea Palestinei, apoi în Alexandria Egiptului, de unde va veni la Atena. Aici va fi din nou coleg cu Vasile. Îi va lega o prietenie care va dura toată viața. Prietenia dintre Sfinții Vasile și Grigorie a rămas unul dintre modelele de prietenie din istoria Bisericii. Se va întoarce din Atena prin anul 358. Va petrece un timp cu Sfântul Vasile la Anesa, unde cei doi prieteni care optaseră pentru viața ascetică vor pune bazele unei colecții de texte alese din operele lui Origen, colecție pe care au numit-o „Filocalia “. Va fi hirotonit preot de tatăl său. Iar în anul 372, Vasile îl va hirotoni episcop pentru localitatea Sasima, unde se pare că nici nu a activat ca episcop. Va duce viață de anahoret în ținuturile Siriei, de unde va fi solicitat să meargă în Constantinopol, spre a apăra învățătura despre Sfânta Treime. Va merge și, din capela casei unor prieteni va face amvonul de unde se vor auzi în capitala imperiului cele mai frumoase învățături despre Dumnezeu, ceea ce i-au adus supranumele de „Teologul “. Va ajunge episcop al Capitalei, calitate în care va prezida unele ședințe ale Sinodului din 381. Va demisiona însă din această funcție și se va retrage la Nazianz, unde va duce viață de eremit și unde va trece la cele veșnice prin anul 391.
Capadocienii s-au opus formulărilor incorecte ale credinței în Sfânta Treime. Acest mare risc l-au înțeles cei trei mari Părinți Capadocieni când s-au opus oricărei forme de credință în care în mod formal se accepta Treimea, dar, în realitate, din aceasta, Fiul lui Dumnezeu făcut Om, Domnul Hristos, era socotit fie creatură, fie un dumnezeu care nu ar fi fost deoființă cu Dumnezeu-Tatăl, iar Duhul Sfânt-Mângâietorul era înțeles fie ca o existență impersonală, fie creatură. Cei trei Capadocieni duc mai departe gândirea Sfântului Atanasie, arătând că Ființa lui Dumnezeu, una și aceeași, subzistă în cele trei ipostasuri sau Persoane (Tatăl, Fiul și Sfântul Duh), existând distinct unul de altul, acționând însă unitar, potrivit ființei-una. „Sfinții Capadocieni, utilizând terminologia filosofiei grecești, eliberează însă gândirea multor teologi contemporani lor de substanțialismul gândirii grecești, deschizând drumul personalismului creștin fundamentat pe Revelație”.
Clarificarea învățăturii despre Sfânta Treime este contribuția fundamentală a Părinților Capadocieni, pentru care ei au rămas dascăli ai lumii și ierarhi. Toți trei au scris consistent, abordând toate genurile teologiei pe care au pus-o în slujba vieții concrete. Trăind la înalt nivel Taina Dumnezeului Viu al Revelației, nu al filosofilor, vor exprima în categoriile filosofiei grecești această Taină și o vor expune credincioșilor, ca ei să aibă la îndemână calea participării autentice și sigure la Cel Viu. Au făcut aceasta cu convingerea că nu orice credință dă siguranța împărtășirii de Cel Viu, după cum nici orice raportare evlavioasă la Hristos nu va fi mântuitoare, dacă nu va fi cea pe care o mărturisește Biserica. De aceea, când, spre exemplu, Sfântul Grigorie a trebuit să părăsească Constantinopolul, poporul s-a opus, spunând că, plecând episcopul Grigorie din oraș, li se răpește Treimea. Pe lângă înalta prestație teologică, Sfântul Vasile a avut un rol fundamental în organizarea monahismului entuziast și popular, deja destul de puternic în Capadocia, căruia i-a dat bază teologică și scripturistică. El a rămas în istorie și ca model de credință lucrătoare prin iubire, datorită faptelor și instituțiilor sale caritative: aziluri de bătrâni, spitale, case pentru primirea celor nevoiași, școli de instruire în diverse meserii și locuri de muncă. Sfântul Grigorie de Nyssa va provoca pe trăitorul adevărului creștin, monah sau nu, spre a se interesa de progresul în cunoașterea lui Dumnezeu, nu ca teoretizare, ci ca participare la intimitatea prezenței energetice a Acestuia. El este și primul Părinte al Bisericii care ne-a lăsat primul tratat de antropologie creștină, așa cum Sfântul Vasile este cel care a scris primul tratat de pnevmatologie. „Sfântul Grigorie din Nazianz adâncește cunoașterea religioasă și o exprimă nu numai în concepte de o subtilitate deosebită, subliniind că bucuria contemplării lui Dumnezeu poate deborda și îmbrăca chiar haina poeziei. Este unul dintre primii Părinți ai Bisericii care ne-a lăsat opere literare creștine”.
Ei au creștinat oarecum aparatul noțional al filosofiei grecești și în general al „literelor păgâne “, profesând o teologie care păstrează echilibrul între misticismul abisal și diform oriental, pe de o parte, și scolastica greacă, pe de altă parte. Au fost niște oameni deschiși problemelor sociale. Au inițiat și au cultivat bunele relații interumane până și cu cei care nu-i iubeau. Sfântul Vasile va reuși să câștige cooperarea cu guvernatorii Modestus și Demonstene și cu împăratul Valens, inițial foarte ostili. Sfântul Grigorie demisionează din scaunul de episcop al Capitalei, spre a asigura pacea Bisericii.
Învățătura corectă despre Sfânta Treime este fundamentală credinței Bisericii, mai ales că Sinodul de la Niceea, stabilise, formal, învățătura despre Dumnezeu-Tatăl și Dumnezeu-Fiul. Nu fuseseră convinși toți participanții la sinod de justețea formulării crezului niceean. Ba, mai mult, datorită faptului că disputele nu se terminau, împărații au crezut că restabilesc pacea Bisericii trimițând episcopii ortodocși în exil. De altfel, până în anul 360 s-au ținut nu mai puțin de douăsprezece sinoade care au abordat multe dintre detaliile apărute după formularea dogmei de la Niceea. Se urmărea, pe de o parte, evitarea formulelor ariene, pe de altă parte sabelianismul, care nega existența independentă a Fiului și a Sfântului Duh. După anul 350, Aetius și Eunomiu au lansat ideea că Fiul nu este de aceeași ființă cu Tatăl. Ulterior s-a lansat ideea că Duhul Sfânt nu ar fi Dumnezeu deoființă și egal cu Tatăl și cu Fiul.
Învățătura corectă despre Sfânta Treime este fundamentală credinței Bisericii. Creștinul nu poate să se mulțumească cu o simplă atitudine evlavioasă față de Mântuitorul Iisus Hristos. O credință care se mulțumește cu atât nu este mântuitoare. Adică, Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Om „ca omul să aibă viață și s-o aibă din destul “. Porunca expresă a Mântuitorului este: „Fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru Cel din ceruri este desăvârșit “(Mt. 5, 48). Desăvârșirea este vocația și finalitatea existenței umane. Desăvârșirea nu este o simplă sau complicată preformanță exclusiv umană datorită educației și prin eforturi etice, ci constă în modul de existență care depășește și exclude moartea. Or, aceasta nu este posibilă decât prin participarea la Cel Viu. Iar participarea la Cel Viu se face, în ultimă instanță, prin hrănirea cu Trupul și Sângele Celui deodată Om și Dumnezeu Adevărat, Iisus Hristos (Ioan 6, 53-56). Dacă Fiul n-ar fi deoființă cu Tatăl, crezând în El și împărtășindu-ne chiar din El, nu va fi posibil să participăm prin El la desăvârșirea Tatălui, așa cum ne-a fost dată porunca ce corespunde propriei noastre vocații. Dacă Duhul Sfânt, prin Care Hristos este actualizat de fiecare dată în viața noastră, n-ar fi Dumnezeu adevărat, ființând în mod distinct de Tatăl și de Fiul, dar în același timp deoființă cu Tatăl și cu Fiul, ci ar fi creatură, ne vom găsi în situația de a nu avea acces la Hristos, Fiul lui Dumnezeu, prin urmare nu vom putea avea acces tocmai la Cel care a făcut dovada că a biruit moartea, la Cel Viu, Cel către Care avem vocația să accedem, la Care avem vocația să participăm.
„Ne împărtășim din Dumnezeu proporțional cu credința avută în El. O credință care mă raportează nedrept la Dumnezeu nu este mântuitoare, după cum nu este mântuitoare o gândire prin care Îl concep și-L înțeleg greșit pe Dumnezeu. Cum ar fi posibil să accedem la Dumnezeu-Tatăl, Izvorul Vieții, prin intermediul unei creaturi, fie că o numesc Fiu, fie că o numesc Duh Sfânt?”
I.3. Viața, Opera și Învățătura Sfântului Vasile cel Mare
Sfântul Vasile cel Mare (330-379) a fost unul dintre cei trei Părinți capadocieni și singurul care s-a bucurat de cinstea de a fi numit "cel Mare", și aceasta datorită darurilor speciale cu care a fost înzestrat: „mare personalitate ecclesiastică, organizator, excelent exponent și apărător al învățăturii creștine ortodoxe, părinte al monahismului răsăritean, reformator al liturghiei”. S-a născut la anul 330, în Capadocia, într-o familie vestită pentru noblețea, bogăția materială și spirituală și credința ei cu totul deosebită. Temelia educației sale este pusă de tatăl său, Vasile, profesor de retorică la Neocezareea în Pont, fiu al Sfânta Macrina cea Bătrână, și elev al Sfântului Grigorie Făcătorul de Minuni. Doi dintre frații săi au ajuns episcopi alături de el: Grigorie de Nyssa și Petru al II-lea de Sebaste, iar sora sa, Sfânta Macrina cea Tânără, a ajuns un model de viață ascetică. După ce a studiat la Cezareea Capadociei, la Constantinopol și Atena, însușindu-și și aprofundând tot ceea ce era mai bun din cultura păgână, revine în țara în 356 și devine profesor de retorică.
Nu după multă vreme, părăsește cariera de profesor pentru a îmbrățișa viața monahală. Primul pas pe care îl face este de a se boteza. Apoi pornește într-un pelerinaj, care îl duce în marile centre de trăire ascetică din Egipt, Palestina, Siria și Mesopotamia, pentru a-i cunoaște pe marii trăitori asceți ai vremii, iar în cele din urmă se stabilește ca sihastru pe malul râului Iris de lângă Neocezareea (358). Nu după mult timp, în jurul său se adună o mulțime de ucenici, punându-se astfel temeliile primei comunități cenobitice. În 358 este vizitat de Grigorie de Nazianz, cu care legase o trainică prietenie, în timpul studiilor la Atena, și împreună redactează Filocalia, o colecție de texte din scrierile lui Origen. Totodată, Vasile concepe setul de Reguli monahale (Regulile mari și mici) care vor avea un mare impact asupra organizării și dezvoltării monahismului cenobitic în Biserica Răsăriteană. Totodată, înființează o serie de mănăstiri care vor urma regulele întocmite de el. Eusebiu, episcop de Cezareea, sesizând aptitudinile deosebite ale lui Vasile, îl convinge să primească harul preoției. Este hirotonit în 364. Vasile se dedica trup și suflet noilor sale îndatoriri, fiind un bun sfătuitor, remarcabil exeget al Sfintelor Scripturi, stâlp al credinței și sprijinitor al Bisericii. „După moartea lui Eusebiu în 370, este numit succesor al acestuia în scaunul episcopal de Cezareea, mitropolit de Capadocia și exarhal diecezei politice a Pontului. Conștient de importanța misiunii sale, Vasile s-a ostenit să fie la înălțimea răspunderilor care îi reveneau”.
A încercat să curme schismele și ereziile din întregul Răsărit creștin, prin cuvântări unite cu acțiuni, prin tratate polemice, prin legături practice cu toți, căutând pe unii, trimițând pe alții, apelând, avertizând, blamând, cenzurând, apărând popoarele, cetățile, pe particulari, ajutând pe cei săraci, pe bolnavi și năpăstuiții soartei. El crează un complex de asistență socială lângă Cezareea, supranumit Vasiliada, pe care Sfântul Grigorie îl așează mai presus de cele șapte minuni ale lumii, în materie de credință, îl înfruntă direct pe împăratul Valens, sprijinitor al arianismului și pe trimișii săi. Pentru el, succesul Bisericii era strâns legat de unitatea ei. În acest sens, s-a străduit să mențină relații bune cu Biserica Romei. Personal i s-a adresat papii Damasus, descriind situația dificilă a Bisericii din Răsărit și invitându-l la un contact direct cu aceasta. Din nefericire, unitatea dintre Răsărit și Apus nu putea fi realizată din pricina disputei legate de cearta dintre Paulin și Meletie pentru scaunul de Antiohia. Apelurile făcute de către Vasile la Alexandria și la Roma, nu au dat nici un rezultat, mai ales pentru că ierarhia apuseană era împotriva lui Meletie, favorizat de Vasile, aceștia l-au recunoscut pe Paulin.
„În planul controverselor teologice, Vasile s-a confruntat cu aripa extremistă a arienilor, conduși de către Eunomiu, cât și cu pnevmatomahii, care negau dumnezeirea Duhului Sfânt. După cum era de așteptat, activitatea deosebită pe care Marele Vasile a desfășurat-o, nu a fost văzută pretutindeni cu ochi buni. În unele cercuri a fost suspectat de apolinarism, pentru că a corespondat cu Apolinarie și că ar fi accentuat mai mult unitatea Persoanei lui Hristos, decât separarea celor două firi. Cu toate acestea, el și-a dus misiunea la bun sfârșit, adormind întru Domnul la l ianuarie 379, fără a vedea rezultatele strădaniilor sale concretizate în convocarea și ținerea sinodului ecumenic de la Constantinopol, din 381/382, prin care se pune virtual capăt ereziei ariene”.
Opera scrisă completează excelent portretul Sfântului Vasile. Deși adeseori s-a accentuat doar latura sa de organizator, diplomat, sau administrator bisericesc, activitatea sa literară îl dezvăluie în plinătatea măreției sale. Opera sa scrisă a fost apreciată atât de cei educați, cât și de cei mai puțin educați, de creștini, dar și de păgâni. Sântul Vasile a abordat dintre cele mai variate teme: dogmatice, ascetice, pedagogice și liturgice. Din fericire cea mai mare parte a producției sale literare s-a păstrat.
Dintre lucrările dogmatice prima și cea mai veche este Adversus Eunomium, concepută în trei cărți și scrisă între anii 363-365. Titlul grecesc al acestui tratat indică faptul că, în realitate lucrarea Sfântului Vasile este o respingere a Apologiei lui Eunomiu, episcop de Cyzic, conducătorul grupării extremiste ariene a anomienilor. A doua scriere dogmatică este îndreptată împotriva unei alte erezii, a pnevmatomahilor, și este intitulată Despre Duhul Sfânt. „Acest tratat pnevmatologic argumentează în esență consubstanțialitatea Fiului și a Duhului Sfânt cu Tatăl, în virtutea căreia Persoanelor Sfintei Treimi li se cuvine cinstire egală. Scrierile ascetice atribuite lui Vasile sunt adunate într-un corp de treisprezece lucrări, dintre care însă unele nu sunt scrise de el și aparțin, după câte se pare, lui Didim cel Orb”.
Acest segment literar cuprinde optzeci de Reguli morale, fiecare regulă fiind bazată pe un citat noutestamentar. Colecția se adresează tuturor creștinilor, deși ținta finală a normelor rămâne trăirea ascetică. Aceste norme au fost scrise de Sfântul Vasile în perioada șederii sale în așezământul monahal de pe malul râului Iris și în timpul vizitei Sfântului Grigorie de Nazianz.
La aceste reguli moral-ascetice se adăugă cele 313 Reguli mici sau Regulae brevius tractatae, care conțin norme pentru viața de zi cu zi într-un așezământ monahal, 55 Reguli mari sau Regulae fusius tractate, care prezintă principiile de bază ale vieții monahale și, bineînțeles, Filocalia, compusă în colaborare cu Sfântul Grigorie de Nazianz. Regulile au fost redactate sub forma unui dialog. Această expunere se mai păstrează doar în traducerea siriacă și în cea făcută de Rufin. O a doua redactare a acestora este realizată de Sfântul Vasile și adăugată colecției de Epitimii sau norme pentru pedepsirea călugărilor care încălcau regulile monahale. Această versiune a fost rezumată de Teodor Studitul. Cea de a treia redactare, făcută tot de Sfântul Vasile, conține o combinație între regulile monahale și cele moral-ascetice pe care autorul o trimite discipolilor săi din Pont. Dintre toate versiunile cea mai populară a fost așa numita Vulgata, compilație realizată de un autor necunoscut din sec. al VI-lea.
Regulile monahale ale Sfântului Vasile au rămas în Biserica de Răsărit temelia organizării vieții manăstirești. În Apus, ele au circulat în traducerea făcută de Rufin de Aquileia și au fost cunoscute de Sfântul Cassian și Sfântul Benedict, legiuitori monahali în Apus. Tratatele pedagogice ale Sfântului Vasile abordează deschis problema educației tinerilor și definesc limpede atitudinea Bisericii creștine față de știința și cultura păgână.
Capitolul al II-lea: Sfaturi misionar-catehetice în Epistolele Sfântului Vasile cel Mare
II.1. Genul Epistolar și utilitatea lui în istoria Bisericii
Înainte de a fi avut tratate dogmatice, expuneri istorice ori colecții de predici, Biserica creștină a avut o literatură de gen epistolar. Din cele 27 de cărți ale Noului Testament, 21 sunt epistole. Prin ele slujitorii altarelor și mirenii înșiși își desfășurau activitatea ori își exprimau părerile, luminând pe semenii lor asupra tuturor problemelor ivite în decursul timpului. În condițiile de atunci diaconița Febe, căreia Sfîntul Pavel îi încredințase în Corint înmânarea Epistolei către Romani (Rom. 16, 1) îndeplinea aceeași muncă de epistolat, muncă pe care peste 120 de ani o vor îndeplini „robii lui Hristos”, prietenii martirilor din Lyon și Vienne, cînd vor „întări pe frații lor” din Asia și Frigia cu istorisirea în chip de epistolă a suferințelor lor mucenicești. Tot gen epistolar a îmbrăcat și în secolul al III-lea literatura de felul „Exhortației la martiriu”, pe care marele dascăl Origen o trimitea în anul 235 unor clerici.
Desigur, la redactarea acestor lucrări autorii lor nu vor fi avut la dispoziție prea mult timp nici în portul Chenchrea, în veacul I, și nici în Alexandria veacului al IV-lea, unde Sfîntul Atanasie se grăbea să încheie, tot sub formă de epistolă, “Viața Sfîntului Antonie”, cînd “se apropia vremea plutitului”, iar din exilul său nici Sfântul Ioan Gură de Aur nu va fi avut nici el prea mult timp să șlefuiască stilul minunatelor sale “Scrisori către Olimpiada”. În ce privește viața creștinilor din părțile Dunării se știe ce importanță deosebită prezintă știrile epistolare în legătură eu moartea martirică a Sfântului Sava cel înecat în Buzău.
Cu excepția sfinților Isidor Pelusiotul, și a lui Nil Sinaitul de la nici un alt scriitor bisericesc nu ni s-au păstrat atâtea epistole ca de la Sfîntul Vasile cel Mare, care le avem în traducere românească în colecția “Părinți și Scriitori Bisericești”, volumul 12.
“Și cu toate că viața lui s-a sfârșit înainte de a fi împlinit 50 de ani, așa cum “Istoria bisericească” a lui Eusebiu de Cezareea ne-a păstrat aproape întreagă memoria primelor trei veacuri creștine, așa putem spune că cele 366 de epistole păstrate sub numele Sfîntului Vasile n-au pereche în toată literatura creștină prin mulțimea și varietatea informațiilor privitoare la viața bisericească în general, la controversele dogmatice, morale, ascetice, canonice, dar și literare și culturale din acel timp. Personalitatea lui uriașă a fost primul factor care a contribuit la formarea aproape a unui cult la adresa lui”.
Frații săi Grigorie și Petru îl numesc “cel mare” și “sfânt” încă fiind în viață. „Retorul Libaniu recunoștea că în redactarea scrisorilor Vasile se arăta adeseori biruitor”.
Împăratul Valens și miniștrii lui au trebuit să dea înapoi atunci cînd l-au amenințat cu exilul, în aceeași situație punânduse și guvernatorii, când au îndrăznit să-i ceară socoteală în ce scop ridică așezăminte filantropice.
Dar ceea ce a contribuit și mai mult la creșterea prestigiului deosebit al Sfîntului Vasile pe tărîmul literaturii epistolare a fost admirația marelui său prieten Grigorie de Nazianz, care a și dispus să se multiplice textul scrisorilor sale și să fie prezentate ca “model al genului”, încît nu va trece poate un veac de la moartea sa și un număr însemnat din colecția epistolelor sale vor fi deja strînse în volum, care se va îmbogăți cu timpul.
Desigur, că, în vederea acestui scop, s-a vorbit, nu fără temei, de o reală influență a epistolografiei grecești din epoca sofisticii târzii asupra scriitorilor capadocieni.
Semnificativă este în această privință epistola 51 a Sfântului Grigorie de Nazianz adresată unui nepot al său, Nicobul, în care, imltând principiile retoricii lui Gorgias din dialogurile lui Platon, recomandă un scris cu fraze cât mai concise, cât mai clare și compuse cât mai fermecător și mai elegant. Căci, zicea el, “cea mai bună și mai reușită epistolă e cea care va putea convinge în același timp atât pe omul simplu, cît și pe cel cult, fără să mai fie nevoie de comentarii. Frumusețea frazei nu o dau nici ornamentul și nici încărcătura podoabei, ci felul în care folosești o sentință, o zicală, o glumă chiar, dar să le știi doza în așa fel încît să nu abuzezi alectând prin grosolănie, prin risipă de vorbe ori prin aluzii prea provocatoare. Cea mai mare frumusețe constă în aceea de a nu te lăuda cu ea”.
În privința aceasta Sfântul Vasile s-a dovedit un maestru al genului, însuși Grigorie, care a fost un poet și un scriitor genial, va declara într-o altă epistolă. “Totdeauna am pus pe Vasile deasupra mea, cu toate că el gândea că lucrurile ar sta invers. Din respect față de adevăr totdeauna am pus scrisorile lui înainte, abia pe locul al doilea lăsând să urmeze ale mele. Doresc să fim mereu puși unul lîngă altul fără să mă dau pe mine drept pildă de cumpătare și de condescență”.
În feul acesta, ca prim inițiator al colecției trebuie socotit Sfântul Grigorie de Nazianz, același care ne-a salvat și copierea și multiplicarea textului “Filocaliei” (întocmită de Sfinții Vasile și Grigorie după operele lui Origen), atunci când a cerut episcopului Teodor din Tiana să înnoiască textul acestei lucrări care se deteriorase. De altfel cititorul atent va putea surprinde și din textul mai multor epistole diferite cazuri când însuși Sfîntul Vasile a folosit tahigrafi pentru copierea și răspândirea unora din scrierile sale, dar și cazuri când colaboratorii mai apropiați (așa cum a fost Amfilohiu de Iconium) i-au sugerat compunerea unora din aceste scrieri (inclusiv din epistole), au fost cazuri cînd însuși Sfîntul Vasile a trimis spre consultare sau recenzare unele din epistolele sale.
La început, colecția întocmită de Nicobul a cuprins, cum era și firesc, epistolele trimise de Vasile lui Grigorie de Nazianz, precum și ale unor rudenii ale sale. „Dar e tot așa de posibil ca să se fi încadrat aici și o serie întreagă din epistolele nesemnate, așa cum putem vedea destule din cele cuprinse între numerele 291-360. Desigur, va fi jucat un rol deosebit în creșterea colecției și contactul pe care Sfîntul Vasile îl va fi avut cu retorul Libaniu, probabil și cu Iulian Apostatul”.
În chipul acesta unii cercetători sunt de părere că încă nu va fi trecut un veac de la moartea ierarhului și colecția va fi și ajuns aproape de completare. La nici 50 de ani după moartea Sfîntului Vasile, îl auzim pe Isidor Pelusiotul exprimîndu-se despre el cu respect, numindu-l “inspirat de Dumnezeu”. Cei mai cunoscuți codici care conțin epistolele marelui ierarh datează din sec. X—XII. Aceștia conțin între 200—300 epistole, deci majoritatea absolută a epistolelor cunoscute azi.
Pentru a întări cele spuse anterior prezentăm în continuare câteva mostre de exprimare elegantă și concisă de care a dat dovadă arhiepiscopul Capadociei, care explică pe deplin faima epistolelor sale.
Drept exemplu de concizie, lui Olimpiu, un bogătaș din Neocezareea, vechi prieten al ierarhului, dar cam leneș la scris, îi adesează un scurt bilet în care-i spune în iarna lui 363—364: “După cum toate produsele își au un anotimp al lor: florile primăvara, grânele vara și poamele toamna, tot așa un produs al iernii pot fi scrisorile”. Altuia îi trimite rândurile următoare: “Dacă există un semn că ești în viață, acela o cuvântul. Cum s-ar putea crede că mai ești pe pămînt dacă tu nu vorbești nicicînd? Pune capăt tăcerii, scrie-mi și arată că mai ești în viață”.
Altcuiva îi scrie: “Să știi că-mi ești drag, iată ți-o spun și în scris. Că tu mă urăști, am înțeles-o din faptul că mă treci sub tăcere. Scrie măcar de acum înainte, iar pe cei care te iubesc, iubește-i și tu cu un condei, cu cerneală și cu o foiță de hârtie”.
Unui episcop Sfântul Vasile îi scrie: “Dacă nu ești invitat, te plîngi; dacă ești invitat, nu răspunzi la chemare. Ceea ce s-a întânplat acum, a doua oară, dovedește că de prima oară te-ai servit doar de un pretext ireal. În realitate n-ai fi venit nici dacă ai fi fost invitat. Drept aceea, răspunde acum pe loc invitației pe care ți-o fac și nu fi iarăși absurd, căci știi că o acuzație nouă dă tărie dublă celei vechi, făcând-o și mai neântemeiată. Mereu îți cer să mă asculți și pe mine; dacă pe mine nu mă poți vedea, ar fi cu dreptate să nu treci cu vederea măcar pe sfinții martiri, căci tocmai pentru slujba de pomenire a lor ai fost pus pe listă. Arată-ți, dar, bunăvoința atât față de unii din noi, cât și față de ceilalți dar dacă nici acest lucru nu-ți convine, atunci fii binevoitor măcar pentru cei mai venerabili, adică față de martiri”. Aici Sfântul Vasile cel Mare caută să popularizeze cultul unor martiri care au pătimit chinuri și moarte cu vreo 10 ani înainte, pe vremea lui Iulian Apostatul.
Iată și o scrisoare plină de delicatețe și eleganță, prin care tânărul ascet Vasile ceartă pe la anul 360 pe același Olimpiu, care-i mai făcea donații în bani și în alimente: “Ce-ai de gând, minunate prietene? De ce vrei să-mi alungi din casă pe iubita-mi sărăcie, mama supremei filosofii? Cred că dacă ar avea grai ți-ar intenta un adevărat proces de expulzare, spunându-ți: Iată, eu așa mi-am ales dinainte să conviețuiesc cu Vasile pentru că el admiră nu numai pe Zenon filozoful, care după ce a pierdut totul într-un naufragiu n-a scos din gură nici un cu-vânt greu, ci doar a exclamat: “Bravo, destinule, văd că tu mă faci să îmbrac mantaua sărăcăcioasă a filozofului”, ci și pe ucenicul său, care noaptea săpa fântâni pentru câțiva bănuți, din care să poată trăi, dar și ca să-și plătească ziua lecțiile de filozofie. Și tot așa nu înceta deloc să admire pe Diogene pentru faptul că făcea orice numai să nu pretindă de la viață mai mult decât dă natura, încît într-o zi a aruncat din mână cupa de lut, căci învățase de la un copil că tot așa de bine se poate bea și când te pleci să-ți iei apă în căușul palmelor.
Iată, dar, ce mustrări și înfruntări ți-ar putea face sora mea, sărăcia, cu care mă obișnuisem în casă și pe care ai alungat-o acum prin bucatele cu care m-ai încărcat tu. Și ți-aș mai putea spune vorbe și mai grele: dacă te mai prind pe aici am să-ți dovedesc că traiul ce l-ai pus până acum pe mine seamănă cu luxul sicilienilor și cu plăcerile sibariților italieni”.
Multe din epistole sunt adevărate tratate cu conținut istoric, ascetic, moral, dogmatic sau canonic. „Înafară de ordinea cronologică, în care ni le-au prezentat călugării maurini în secolul XVIII, ordine care a rămas în mare aceeași până azi, s-a încercat de către editorii și traducătorii în greaca modernă și o clasare a epistolelor după conținutul lor. E adevărat că această grupare nu e ușor de întocmit și nici deplin eficientă, întrucât multe din epistole conțin material diferit”.
II.2. Epistolele Sfântului Vasile cel Mare adresate prietenului său, Sfântul Grigorie de Nazianz (trasarea momentelor importante din viața sa)
Prietenia dintre Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Grigorie din Nazianz, colegi de studii la școala retorică din Cezareea Capadociei și la vestita școală din Atena, a rămas un exemplu pentru toate timpurile. Cert este faptul că după desăvârșirea studiilor la Atena deși drumurile lor, o vreme, s-au despărtit, mai apoi, s-au întâlnit iarăși spre a-și conjuga eforturile pentru binele Bisericii.
În cele ce urmează, ne propunem să conturăm relațiile dintre cei doi Sfinți Părinți, așa după cum ele se revelează potrivit epistolografiei vasiliene. O parte dintre scrisorile Sfântului Vasile către Sfântul Grigorie Teologul îi sunt adresate înainte de hirotonia întru episcop a celui care va deveni arhiepiscop al Cezareei. Celelalte scrisori scot în evidență problemele cu carte se confrunta mitropolia din Cezareea Capadociei în timpul arhipăstoririi Sfântului Vasile cel Mare.
În corpusul corespondenței vasiliene, semnate înainte de hirotonia întru episcop a Sfântului Vasile cel Mare, se regăsesc patru scrisori adresate prietenului său din Nazianz.
Sfântul Vasile nu se va dărui, după terminarea studiilor de la Atena, carierei universitare decăt un timp foarte scurt. Întors de la studii în Capadocia, va preda o vreme retorica. Însă, predarea retoricii nu aducea Sfântului Vasile mulțumirea sufletească necesară. Tocmai de aceea, va lepăda pentru totdeauna această îndeletnicire și, după ce va primi Sfânta Taină a Botezului, pleacă spre ținuturile locuite de către cei care-și doreau desăvârșirea spre a cunoaște el însuși modul prin care va putea, în mod authentic, să-L slujească pe Dumnezeu.
Întors acasă, va căuta un loc pentru a întemeia o mânăstire pentru cei care vor dori să ajungă la desăvârșire. Într-o epistolă, din această primă categorie de scrisori către prietenul său Grigorie, sfântul Vasile îi descrie locul unde este amplasată mânăstirea.
Locurile mirifice, aproape de râul Iris, în vecinătate cu satul Annesi, sunt propice pentru cei care își caută liniștea sufletească. Lângă el, Sfântul Vasile cel Mare, dorea să fie atât fratele său Grigorie cât și prietenul său, Grigorie Teologul. Acest loc se potrivește cu modul de viață a Sfântului Vasile și este convins că descrierea acestuia în amănunțime prietenului său îl va determina să se stabilească în această mânăstire cu cel care-și dorea să rămână aici ,,toată viața”
Unde este amplasată mânăstirea se află ,,un munte înalt, acoperit de o pădure deasă și udat în partea nordică de ape răcoroase și limpezi. La poalele lui se întinde o câmpie lină, adăpată continuu de apele care se preling din munte. O pădure, care a crescut parcă de la sine jur împrejurul acestei câmpii, bogată în arbori variati și de toate speciile, înconjură câmpia ca un zid. Nici insula Calipso, pe care Homer o lăuda, parcă mai mult decât pe celelalte, pentru frumusețea ei, nu se poate compara cu acest loc. Dar puțin lipsește acestui loc ca să fie cu adevărat ca o insulă, pentru că din toate părțile este mărginit. Căci de-o parte și de alta se cască două prăpăstii adânci, iar în față un torent mare de apă țâșnește dintr-o stâncă, formând apoi el însuși un zid continuu și greu de trecut. Muntele se întinde de-a lungul celei de-a patra laturi, împreunându-se cu alte două prăpastii prin niște stânci masive în formă de semilună, neîngăduind astfel trecerea nici din spate“.
Accesul spre mânăstirea întemeiată de Vasile, pe malul râului Iris, se poate face doar printr-un singur loc. Procurarea hranei, în această zonă muntoasă, nu presupune prea multe eforturi dar, cel mai mare avantaj al celor care locuiesc acolo, este că se pot bucura din plin de liniștea sufletească.
Având liniștea sufletească necesară, orice doritor în a-L urma pe Hristos se poate dedica studiului Sfintei Scripturi, fără a uita de rugăciune și având măsura cuvenită în toate lucrurile bineplăcute Lui Dumnezeu, îi arată Vasile prietenului său Grigorie într-o altă scrisoare.
Toate aceste elemente, sunt indispensabile pentru atingerea scopului urmărit de un călugăr: lupta împotriva patimilor și ajungera la desăvârșire. În concepția vasiliană, viața de la oraș este un loc al răutăților. Cu toate că a părăsit îndeletnicirile celor din lume, Sfântul Vasile nu consideră că a reușit să înfrângă patimile care îl asaltează și în acest loc mai retras de răutățile lumii. El mărturisește prietenului său următoarele: ,,Mi-e rușine oarecum și mie să descriu cu amănuntul ceea ce fac ziua si noaptea în aceste locuri retrase. E drept că am părăsit viața de oraș, socotind-o prilej pentru tot felul de răutăți. Dar pe mine însumi n-am reușit încă să mă depășesc. Dimpotrivă, am ajuns asemenea celor ce călătoresc pe mare, care, din pricina neobișnuinței în ale navigației, devin neliniștiți, simțind că-i apucă răul de mare […] Cam printr-o astfel de stare sufletească trec și eu, întrucât pretutindeni port încă încuibate în mine patimi, care continuu mă tulbură, așa că din toată această schimnicie și retragere în singurătate încă n-am dobândit aproape nimic deosebit“.
Sfântul Vasile cel Mare își dorea să-l aibă lângă el pe prietenul său pentru a trăi împreună doar pentru Hristos și pentru a lupta împotriva ereticilor care aduceau grave atingeri învățăturii de credință cu privire la Sfânta Treime pe care Sfinții Părinți ai Bisericii au apărat-o dintotdeauna. Acesta este motivul unei alte scrisori către Grigorie din Nazianz.
În contextul învățăturilor eronate despre Dumnezeu, Sfântul Vasile cel Mare este de părere că trebuie să se găsească ,,răspunsurile teologice cele mai potrivite”. Chiar dacă Sfinții Părinți au lămurit unele probleme de credință fie la sinoadele la care au luat parte fie, mai apoi, prin diferite scrieri ce reprezintă contribuții personale la stabilirea învățăturii de credință, acestea, ,,mai pot fi totuși îmbunătățite, atunci când împrejurările o cer”.
Prietenului său, Sfântul Vasile îi adresează rugămintea să se dedice apărării credinței strămoșești. Iată ce spune lui Grigorie din Nazianz: ,,…să te dedici cu totul apărării adevărului creștin și, cu avântul pe care Dumnezeu ți l-a sădit în cuget, să ajuți la consolidarea poziției corecte a învățăturii, căci nu trebuie să ne mărginim doar la aceste obiective, fără a mai nădăjdui spre nimic altceva, căci fiind și așa cu mult mai slabi decât s-ar crede, mai multă primejdie aducem învățăturii creștine prin slăbiciunea cuvântului nostru, decât adăugând mult prea puțina noastră vigoare pentru apărarea adevărului”.
De ce a cerut Sfântul Vasile cel Mare sprijinul Sfântului Grigorie din Nazianz? Cauzele se regăsesc încă din evenimentele derulate după anul 325. După Sinodul I Ecumenic, arienii se vor separa în trei partide. O primă grupare a arienilor era condusă de către Aețiu și Eunomie. În concepția acestora, Logosul nu este Dumnezeu și nici asemenea Lui. O altă grupare, condusă de către Eusebiu al Nicomidiei, învăța că Fiul este dintr-o substanță asemănătoare cu Tatăl. În sfârșit, gruparea condusă de către episcopul Acaciu din Cezareea, era de părere că Fiul este întru toate asemănător cu Tatăl, fără să explice, însă, ce înțelege prin această asemănare.
Înainte de a lua sarcina grea a arhieriei, Vasile va lua atitudine împotriva rătăcirii ariene. Împotriva lui Eunomie, care era de părere că între Tatăl și Fiul nu poate să existe nici o asemănare, Sfântul Vasile va scrie o lucrare în care va arăta că Tatăl și Fiul nu se pot deosebi cu nimic după esență ci doar după Ipostase. Chiar așa stănd lucrurile, noi nu putem cunoaște în ce constă natura divină, mulțumindu-ne doar să-l percepem pe Dumnezeu potrivit lucrărilor Sale ad extra. Atunci când vorbim despre Dumnezeu va trebui să avem adâncă evlavie deoarece ,,până și cea mai precisă definiție e mult mai neputincioasă decât gândirea celui ce vorbește și decât curiozitatea celui ce cugetă. Aceasta pentru că, în mod firesc, cuvântul nu poate fi în stare să redea toată adâncimea ideilor. Și atunci, dacă puterea noastră de gândire e slabă, iar și mai neajutorată decât ea e puterea de exprimare a limbii, oare la ce altceva va trebui să ne așteptăm de pe urma spuselor noastre, decât la scuza că suntem prea săraci în cuvinte? Desigur, însă, că acest lucru n-ar putea constitui o pricină pentru care să ne putem opri vreodată de a mai cerceta și întreba, căci ar fi o adevărată trădare dacă nu ne-am sili să punem la îndemâna tuturor celor ce iubesc pe Dumnezeu răspunsurile teologice cele mai potrivite”.
Sfântul Grigorie va apăra ceea ce Sfântul Vasile susținea contra ereticilor. Pe Dumnezeu noi nu putem să-L cunoaștem după esență ci doar după lucrările Sale în raport cu lumea și cu oamenii. Ceea ce este Dumnezeu în ființa Sa depășește puterea omenească de înțelegere. Spre exemplu, atunci când vorbește despre Taina Dumnezeirii, Sfântul Părinte spune următoarele: ,,…există un singur Dumnezeu, pentru că există o singură Dumnezeire și deși credem că sunt trei, persoanele din El își au referința către Unime. Căci nu este unul din cei trei mai Dumnezeu, iar altul mai puțin Dumnezeu, și nici unul un Dumnezeu mai întăi, iar altul un Dumnezeu mai pe urmă, nici nu se desparte prin voință, nici nu se împarte prin putere și nici nu există ceva acolo din cele ce sunt proprii lucrurilor care se pot împărți, ci, dacă trebuie s-o spun într-un cuvânt, Dumnezeirea este neîmpărțită între împărțiți și ca în trei sori uniți între ei o singură amestecare a luminii. Așadar, când privim către Dumnezeu și către cauza primă și către monarhie, unul este lucrul care ni se înfășitează; când însă privim către cele în care este Dumnezeirea și care își au de aici ființa, din cauza primă, mai presus de timpuri și deopotrivă slăvite, atunci trei sunt cele pe care le adorăm“.
Atât Sfântul Vasile cel Mare cât și Sfântul Grigorie din Nazianz vor avea un aport deosebit în lupta ereziei ariene, aducând lămuriri substanțiale în scrierile lor în ceea ce privește raporturile dintre Ipostasele Divine și notele caracteristice ale fiecăreia.
Scrisorile pe care Vasile le va trimite prietenului său Grigorie vor avea eficacitatea deplină. Descrierea minunatelor locuri de pe malul Irisului, scrisorile prin care Sfântul Vasile îl îndemna tot timpul pe prietenul său să-i scrie și să-l viziteze vor determina pe Grigorie să poposească un timp la fostul său coleg de studii. Sfântul Vasile îi răspundea într-o scrisoare: ,,Alaltăieri ți-am primit epistola și ți-am recunoscut-o îndată, nu atât după caracterele ei grafice, cât mai ales după stilul în care a fost redactată. Ai scris doar câteva cuvinte, dar ele spun mult. Nu ți-am răspuns de îndată pentru că plecasem de acasă, iar cel care mi-o adusese abia a ajuns s-o predea cuiva din colaboratorii mei și repede a și șters-o. Acum însă rog pe fratele meu Petru să-ți transmită felicitările mele, pe de-o parte, pentru că ți-ai făcut datoria de a-mi trimite salutări, iar pe de alta, pentru că mi-ai dat ocazia să-ți scriu și eu o a doua scrisoare. De bună seamă că redactarea unor astfel de scrisori laconice, cum sunt cele care-mi vin de la tine, nu produce prea mare oboseală la citit“.
Vremea petrecută împreună de către cei doi prieteni, a fost benefică pentru mulțumirea lor sufletească și pentru binele Bisericii. Au lucrat împreună la Filocalie și au încercat să aducă unele îmbunătățiri în viața monahală, prin regulile care le vom cunoaște, mai târziu, sub numele Sfântului Vasile cel Mare.
Timpul cât au stat împreună la mânăstirea înființată de Vasile se apropia de sfârșit. Tatăl Sfântului Grigorie, episcopul Grigorie, a fost acuzat de către unii călugări că a semnat la Rimini formula ariană prin care se ataca dumnezeirea Fiului. Fiul episcopului din Nazianz, devenit preot în anul 361, se va întoarce lângă tatăl său pentru a-l susține împotiva celor care îi deveniseră dușmani urmare unor împrejurări independente de voia lui.
Pentru că și autoritățile civile erau favorabile arianismului, este firesc ca tatăl lui Grigorie să fi susținut candidatura Sfântului Vasile pentru scaunul episcopal din Cezareea Capadociei.
Una dintre epistolele pe care episcopul din Cezareea Capaociei, Vasile cel Mare, o adresează lui Grigorie, în concepția calugărilor maurini, ar aparține, de drept, episcopului Grigorie care cerea episcopului Eusebiu al Samosatelor să sprijine pe Sfântul Vasile, pentru a deveni ierarhul Capadociei.
Redăm conținutul scrisorii: ,,…cum s-ar putea înnoi bătrânețea mea, ca să pot trece peste întinderea care mă desparte de Tine, prea iubite, ca să-mi astâmpăr dorul și să istorisesc supărările sufletului și să regăsesc prin Tine o mângâiere oarecare în necazurile mele? Într-adevăr, după moartea episcopului Eusebiu o mare teamă m-a copleșit. Cei care pândeau altădată Biserica metropolei noastre și voiau s-o umple de neghinele eretice nu voiau ei oare să prindă acum un prilej de a smulge prin învățăturile lor tulburătoare credința care fusese semănată cu multă oboseală în sufletele oamenilor și să destrame unitatea acestei Biserici? Tocmai acest lucru l-au făcut în multe Biserici. Or, când au sosit scrisorile clerului, care ne rugau să nu trecem peste voia lor tocmai într-o clipă atăt de grea, am privit în jurul meu și mi-am adus aminte de dragostea Ta, de credința Ta dreaptă și de râvna pe care ai depus-o totdeauna pentru Biserică. Iată de ce am trimis pe prea iubitul Eustație, diaconul nostru, să facă apel la înțelepciunea Ta, pentru ca la toate însărcinările grele pe care le-a împlinit în folosul Bisericilor să mai adauge și pe cea de azi: să-mi liniștească bătrânețea întâlnindu-se cu ea și să învioreze credința dreptei Biserici, dându-i împreună cu mine (dacă, bineînțeles, voi fi socotit vrednic să particip și eu la această acțiune sănătoasă) un păstor după voia Domnului; care sa fie în stare să îndrepteze poporul său. Eu am în fața ochilor un bărbat, care nu-i necunoscut nici Prea Sfinției Tale: dacă suntem socotiți vrednici de a-l dobândi, vom fi câștigat o mare siguranță în fața lui Dumnezeu și vom săvârși cea mai mare binefacere pentru poporul care ne-a chemat. Dar, Te rog de o mie de ori, lasă la o parte orice șovăială”.
Alături de bătrânul episcop Grigorie va fi și fiul său Grigorie. Amândoi vor sprijini politica bisericească a celui care a fost ales mitropolit al Cezareei Capadociei. În acest sens, avem o altă scrisoare din corpusul corespondenței vasiliene care mărturisește despre strădania Sfântului Vasile de a păstra mitropolia sa nedivizată. Sfântul Vasile pentru a-și întări poziția sa, în fața episcopului Antim care îl sprijinea pe episcopul Faust al Satalelor, va chema la treapta arhieriei pe prietenul său Grigorie din Nazianz și pe fratele său Sfântul Grigorie al Nyssei. Deși aproape cu sila cei doi au fost hirotoniți, Grigorie din Nazianz pentru Sasima și fratele său pentru Nyssa, aceștia au acceptat având în vedere faptul că nu pot trăda dragostea celui care era pus într-o situație așa de dificilă prin acuzele ce i se aduceau, pe de o parte, că are o învătătură de credința eronată pe care o propovăduiește poporului, iar, pe dealtă parte, calomniat fiind de cei care nu suportau să depindă de un episcop așa de tânăr.
Sfântul Vasile îi scrie următoarele Sfântului Grigorie: ,,…vino să lucrăm împreună în lupta care ne așteaptă spre a face de rușine pe dușmanul care s-a întrarmat împotriva noastră. Chiar și numai arătându-te, le vei stăvili acestora avântul și vei împrăștia pe cei care s-au legat să răstoarne liniștea împărăției, căci din darul pe care ți l-a dat Dumnezeu, le vei arăta că Tu ești conducătorul luptătorilor noștri, închizând orice gură nelegiuită care grăiește fărădelege împotriva lui Dumnezeu. Dacă acest lucru se va întâmpla, atunci faptele vor arăta cine te va urma pe drumul cel bun și cine ezită și trădează, în chip viclean, învățătura cea adevărată. Iar dacă interesele Bisericii sunt trădate, atunci puțin mă interesează să mai conving prin vorbe pe oamenii care mă prețuiesc atât cât ar putea prețui cei ce n-au învățat niciodată să se măsoare cu ei înșiși“.
Sfântul Grigorie a răspuns inițiativelor lui Vasile având în vedere ,,interesul Bisericilor” și prețuirea sinceră pe care o manifesta față de vechiul său prieten. Va fi hirotonit episcop de Sasima. Însă, nu va ocupa niciodată, de fapt, acel scaun episcopal datorită puternicei influențe de care se bucura în acel ținut rivalul Sfântului Vasile, episcopul Antim. Sfântul Grigorie va rămâne, până ce va fi ales episcop al Constantinopolului, alături de tatăl său, episcopul din Nazianz.
Deși puse sub semnul îndoielii, mai există în corpusul corespondenței vasiliene încă două scrisori care se referă la disciplina pe care trebuie să o observe cei care fac parte din cler și care ar fi fost adresate Sfântului Grigorie din Nazianz, pe acestea le vom prezenta mai tarziu la capitolul utmător când vom face o catalogare a scrisorilor după conținutul lor.
În ceea ce privește raporturile dintre cei doi Sfinți Părinți celebri din perioada patristică, putem să spunem că rămân model demn de urmat și pentru alții.
Potrivit sesizării unui autor, la care subscriem și noi, în spiritualitatea creștină ,,Vasile este inseparabil de prietenul său puțin mai vârstnic, Grigorie din Nazianz, și de mezinul său, Grigorie al Nyssei, împreună cu care formează triada marilor capadocieni. Dar Vasile este personalitatea dominantă, care îi influențează și îi conduce pe cei doi prieteni și colaboratori. Omenește, Grigorie din Nazianz s-a atașat de Vasile și a contat pe sprijinul și prietenia lui; teologic, l-a considerat maestrul său. A îmbrățișat cu o fervoare pasionată noua evlavie ascetică, pentru care milita Vasile; ar fi vrut să o facă să lucreze și în Biserică. Dar Grigorie nu are o fire de conducător și a cunoscut întotdeauna eșecul în fața realităților vulgare și dure ale vieții, pe care în gândurile sale preferă să le ignore“.
Capitolul al III-lea: Clasificarea epistolelor vasiliene și realizarea catehezei prin ele
III.1. Epistolele din care reiese relația cu membrii familiei
Pentru mediul familial și în general despre relațiile cu rudeniile sale Sfântul Vasile nu ne-a lăsat, din păcate, informații prea bogate. Vom aminti totuși că în cele patru epistole mari cu numerele 204, 207, 210 și 223 se descrie între altele foarte pe scurt atmosfera religioasă în care a crescut ierarhul și influența binefăcătoare pe care a exercitat-o asupra lui Sfânta Macrina cea Bătrână. Mai amintim apoi, alte trei epistole, care ne înfățișează un anumit aspect privitor la raporturile Sfântului Vasile cu unele din rudeniile sale.
E vorba de întreita “fraudă” comisă de Grigorie (viitorul episcop de Nyssa) pentru a împăca pe fratele său Afuns de curând Arhiepiscop la Cezareea cu bătrânul lor unchi, numit tot Grigorie, care-și avea scaunul de episcop undeva nu departe de metropola Capadociei. „Nu știm care a fost motivul supărării dintre ei, poate invidia sau lipsa de condescență față de noul lor superior ori poate și o lipsă de tact din partea proaspătului arhiepiscop. Oricum, între episcopii sufragani se va fi simțit o opoziție oarecare față de Vasile, mai ales după ce se dusese zvonul că prin presiunile prefectului Modestos din anii 371-372 se auzise că Sfântul Vasile va fi exilat”.
În această situație fratele său, Grigorie plăsmuiește în trei rânduri câte o scrisoare ca venind din partea unchiului și cerând împăcarea lor. Ne putem închipui reacția Sfântului Vasile. “Cum să atribui numai naivității tale asemenea fapte?” îi scrie el. “Înșelăciunea a fost descoperită abia în clipa când episcopul însuși mi-a spus cu gura lui că nu el a scris-o. Ce iei de minte slabă poate și aceea care după prima și a doua greșeală, îi dă drumul tot necontrolat și la a treia? ”.
După supărarea aceasta, Sfântul totuși răspunde, încheind scrisoarea adresată fratelui Grigorie, că se duce bucuros la întâlnire cu unchiul, căruia, îi scrie două scrisori de condescendență de la superior la inferior, exprimîndu-și bucuria împăcării “dacă păcatele mele sunt cauza celor întâmplate, fie ca din clipa aceasta să înceteze amărăciunea mea”, iar în cealaltă epistolă după ce “de curând” l-a cercetat, îl roagă “să aibă grijă de el” ca o rudă apropiată ce este.
Despre relațiile cu prietenul Grigorie de Nazianz ne vorbesc patru epistole: 2, 7, 14 și 71. Cronologic se pare că cea dintîi a fost redactată cea cu numărul 14, în care îi aduce aminte prietenului de făgăduința făcută încă îndată după întoarcerea de la Atena că i se va alătura în viața de retragere de pe valea Irisului. Celebră este în această epistolă descrierea locului unde s-a gândit să-și găsească “așezarea pentru toată viața”.
În altă epistolă, scrisă în preajma hirotonirii, Sfântul Vasile cerea prietenului său să se “dedice cu totul apărării adevărului creștin”. Era vremea când el lucra la redactarea tratatului “Contra lui Eunomiu”, prima sa scriere. Cea mai extinsă dintre epistolele adresate lui Grigorie este cea cu numărul 2, care e o adevărată pravilă sau îndreptar spiritual al monahului, care caută să practice “filosofia înaltă” a slujirii integrale a lui Dumnezeu și a omului. Cu epistola 71 redactată în anul 371 încep să se desprindă deja marile frământări de ordin spiritual și administrativ în care ierarhul nostru cere și mai energic prietenului său să nu dea ascultare bătrânulul episcop din Sebasta Armeniei, Eustațiu, care fusese și pentru Vasile unul din organizatorii monahismului în Asia Mică, dar care alunecase acum spre orientări ariene, și-i spune “lasă pe oamenii aceștia în treaba lor și vino să lucrăm împreună în lupta care ne așteaptă”. Era epoca celei mai înfocate persecuții regizate de regimul Împăratului Valens, care nu s-a rușinat să încarce pe o corabie pe 80 de episcopi care apărau linia crezului ortodox de la Niceea și să-i înece în mare.
Erau anii când pentru a descuraja pe marele ierarh din Cezareea Capadociei, care n-a vrut să se plece noilor curente, i s-a dezmembrat în două arhiepiscopia ca să-i slăbească autoritatea, așa cum ne istorisesc multe din epistolele Sfântului Vasile.
III. 2. Epistole cu conținut amical adresate unor personalități contemporane
Un mare număr de epistole au conținut amical, de recomandare și de intervenție. A fost una din trăsăturile fundamentale ale caracterului său de mare păstor al Bisericii, un om de acțiune prin excelență. Aceasta o dovedește felul în care a știut să vorbească oamenilor și cum s-a priceput să-i atragă spre inițiative bune și mari. Așa cum a știut folosi ca puțini alții și moștenirea culturii clasice, așa întâlnim în epistolele sale pagini neîntrecute în care, ca și în așezămintele sale filantropice, știa să vină în ajutor unor nedreptățiți sau unor nevoiași, fără să jignească pe unii și fără să lingușească pe alții.
Iată, de pildă, ce scria unui guvernator al Capadochiei: “Cînd ți-am primit epistola m-a încercat un sentiment straniu: în clipa în care am pus mâna pe ea aveam senzația că primesc un comunicat oficial și în timp ce desfăceam sigiliul de ceară ca să citesc m-a apucat o teamă ca și cum m-aș fi așteptat la o sentință de osândire, așa cum primeau spartanii în vremea veche. După ce am citit textul scrisorii am început să râd de-a binelea, nu numai pentru că nu-mi trimiteai nimic periculos, dar și pentru că am început să-ți compar scrisoarea cu a unui al doilea Demostene”.
Într-o altă epistolă cu conținut amical, Sfântul Vasile pe sofistul Leonțiu, fost coleg de școală, “De ce nu scrii ?”. Aceasta căci se știe doar că “un sofist n-are alt lucru decât să scrie. Mai mult, pretextând că ți-e lene să pui mâna să scrii, nu ți se va cere nici să scrii pentru că un altul îți poate lua locul la masa de scris. Nu va fi atunci nevoie nici de limba ta, pentru că atunci când ea nu vorbește, va face acest lucru careva din cei apropiați ai tăi. Iar dacă nimeni din ei nu-i de față, atunci poți sta de vorbă cu tine însuți, dar în orice caz nu vei tăcea, căci ești doar în același timp și sofist și atic, după cum nici privighetorile nu mai tac din clipa în care primăvara le tot îndeamnă să cânte”.
Mai apoi Sfântul continuă atenționându-l că nu i-a răspuns la scrisoare “Dar acum să vorbesc despre altceva. Ți-am trimis o lucrare scrisă de mine împotriva lui Eunomiu. Ai putea-o socoti drept încercare copilărească, ori ceva mai serios decât așa, vei judeca singur. Semnalează-mi ce observi în ea, căci mai ales prin aceea și deosebesc prietenii de lingușitori: unul vorbește numai ce știe că place, pe când celălalt nu ezită să spună și cuvinte care supără”.
Felicitând altădată pe un înalt dregător, cu ocazia intrării lui în slujbă, Sfântul Vasile cere să fie scutit de dări un bătrân care-și pierduse singurul fecior, râmânând acum cu grija de a hrăni și pe nepotul său în vârstă de abia câțiva ani. Se știe că listele de dări se revizuiau destul de des în Imperiul Bizantin. “Presupun, zice ierarhul, că nu acest mic prunc va ajunge să facă parte din senatorii care vor propune stingerea dărilor ori vor plăti solda militarilor și nici nu va fi nevoie ca tocmai perii albi ai acestui nenorocit moșneag să fie din nou necinstiți” prin astfel de măsuri nedrepte.
Către prefectul Modestos, cel care-1 amenințase în anul 371 cu exilul, Sfântul Vasile adresează în anul următor următoarele rânduri: “dacă chiar mărinimia Ta mi-a îngăduit să-ți scriu, atunci te rog să acorzi în duhul adevăratei iubiri de oameni izbăvirea acestei regiuni agricole nenorocite, reducând la o cotă acceptabilă obligațiile pe care le-au pentru întreținerea armatei locuitorii din regiunea de graniță a munților Taurus”.
Într-un alt fragment: “Aș vrea să întreb pe cel care mereu sâcâie urechile tale loiale: ce greșim noi față de cei mai mari dacă ne administrăm noi bisericile? Aducem vreun prejudiciu cuiva când ridicăm Dumnezeului nostru câte un locaș de rugăciuni sau când ridicăm spitale și aziluri pentru străinii sau pentru bolnavii care trec pe aici? Sau când facem locuințe pentru infirmieri, pentru medici, adăposturi pentru animalele de povară, atelierele pentru muncitori și tot ceea ce mintea omenească a putut născoci pentru menținerea unei vieți onorabile?”.
Altădată intervine să fie redus numărul prea mare de cai sechestrați pentru muncile publice.
Prin câteva rânduri, Sfântul Vasile exprimă mulțumiri unei văduve mai înstărite pentru că i-a împrumutat catârii, folosiți probabil la lucrările așezămintelor filantropice.
Patrologul J. Quasten a constatat că din cele 366 de epistole scrise, 72 sunt amicale, iar 66 de recomandare, deci un număr afoarte mare.
III. 3. Epistole de consolare și îmbărbătare ale unor persoane și epistolele cu conținut istoric-documentar
Un număr de 18 epistole sunt de consolare, de îmbărbătare. Cuvântul de consolare se îndreaptă nu numai în cazuri de pierdere fizică sau deces al unui soț, sau a unui copil, ci și de pierdere a unui păstor dintr-o comunitate oarecare. Așa avem cazurile relatate de epistolele 28 și 29, cu ocazia morții episcopului Musonios din Neocezareea, respectiv Vasile de Ancira, apoi de epistola 62 pentru episcopia de Parnasos, dar avem și de îmbărbătare și chemare caldă spre unitate și simțire ortodoxă, așa cum a făcut-o în epistolele 101, 134, 140, 238.
În aceste epistole deplânge lipsa de unitate sufletească în comunități fruntașe ca Alexandria (unde Sfântul Atanasie murise la 2 mai 373), sau Antiohia, unde schisma dura de aproape 40 de ani. În Neocezareea și Nicopole, unde spiritul de rivalitate și partid a adus multă amărăciune în sufletul marelui ierarh, cu toată sănătatea lui șubrezită, căuta să adune, să mângâie, să ridice moralul tuturor.
Nu i-au scăpat acestui neîntrecut păstor atenții și de genul celei amintite în epistola 206 în care mângâie pe episcopul Elpidiu, care-și pierduse un nepot, dar nici fapte ca acelea din epistolele 256-257, în care caută să mângâie pe niște călugări prigoniți de arieni.
Fără îndoială că cea mai importantă categorie de epistole sunt cele cu conținut istoric-documentar în care trebuie să încadrăm numeroasele scrisori trimise Sfântului Eusebiu de Samosata.
Acesta ers confidentul său cel mai apropiat, căruia îi adresează nu mai puțin 22 de epistole.
O altă categorie o adresează lui Meletie de Antiohia căruia îi adresează șase epistole.
Sfântul Vasile mai adresează scrisori lui Amfilohiu de Iconium, poate cel mai apropiat colaborator nu numai pe tărâm strict bisericesc, dar și pe cel literar, către care ni s-au păstrat 17 epistole. Sfântului Atanasie al Alexandriei, Sfântul i-a scris de 6 ori lui Diodor din Tars 2 epistole, lui Epifanie de Cipru o epistolă și lui Asholiu de Tesalonic căruia scris patru epistole. De asemenea nu trebuie să uităm epistolele în legătură cu episcopii și credincioșii din Armenia Mică și Pont, locul unde și-a petrecut el copilăria, față de care se simțea foarte apropiat, dar cu care a și avut multe frământări și amărăciuni chiar din partea unor vechi colaboratori ai săi, cum au fost Uscubul de Sebasta și chiar rudenia sa episcopul Atarvios de Neocezarceea, în sfârșit cei mai depărtați ca distanță și care s-au arătat din păcate destul de reci și de distanți: episcopii din Italia și Galia, cărora le-a cerut în 7 epistole concursul pentru a face față asalturilor ariene și mai ales a lichida schisma din Antiohia care dura de atâtea decenii din păcate și din vina lor, căci n-au susținut pe episcopul local Meletie, ci pe un episcop apusean Paulin.
Cititorul e rugat să citească și să recitească aceste emoționante apeluri pentru revenirea la unitate și pace în Biserici.
Exemplul Sfântului se poate vedea chiar și când scria unor simpli soldați, studenți, cunoscuți, dintre ei mari dregători, cum era comitele Terențiu, marele medic Eustațiu, dar și călugări și călugărițe, văduve, agenți fiscali, tuturor Sfântul Vasile căuta să le presare în inimă, într-un veac în care discuțiile teologice ajunseseră o adevărată pasiune, evlavie adevărată, pentru că, după cum zice într-una din epistole, în loc să se rămână la teologie, care trebuie să însemneze preamărirea lui Dumnezeu, s-a transformat într-o tehnologie. Se știe că nefiind stabilit încă, prin sinod, înțelesul clar al termenilor “usia” și “ipostasis”, acum când episcopul Apolinarie de Laodiceea insinua denaturarea doctrinei hristologice, care va frământa mai târziu întreg Răsăritul creștin, iar rătăcirea lui Eunomiu și a lui Macedoniu nu vedeau în Duhul Sfânt mai mult decât o făptură a lui Dumnezeu, strădania impresionantă a marelui Vasile, care în bunătatea lui preconiza reprimirea în comuniunea Bisericii chiar și a arienilor, care nu înțelegeau toate implicațiile lui “omousios” doar să declare că primesc formula niceeană, va reuși totuși să pregătească atmosfera de la Sinodul II Ecumenic deși atunci el nu va mai fi în viață.
Vor răsuna neuitate cuvintele prin care se deplângea situația rea în care ajunsese Biserica: “năpasta rătăcirii ariene nu se reduce acum doar la două-trei biserici, ci-și întinde pustiirile ei de la granițele Iliriei și până la Tebaida Egiptului. Trufia oamenilor, care nu mai cunosc frica de Dumnezeu, urcă în primele rânduri. Demnitatea preoțească a dispărut, lipsesc păstorii care să îndrume cu înțelepciune turma lui Hristos, în vreme ce vânătorii de măriri folosesc banii bolnavilor sub masca luptei pentru ortodoxie, mulți își ascund dușmăniile personale, în multe locuri mirenii fug sau sunt fugăriți din biserici și, printre suspine și lacrimi, înalță afară, pe câmp, sau în pustietăți, mâinile întrebătoare către Dumnezeu”.
În astfel de vremuri de restriște, Sfântul Vasile caută și găsește prilejuri să întărească credința preoților din comunitățile rămase fără păstor, de multe ori chiar și a mirenilor înșiși, îmbărbătându-i cu înflăcărare că ziua biruinței nu va întârzia. Așa se aude cuvântul din Nord până în orașele de lângă Mare, în Samosata, Bereea, Calchida și Edesa Siriei, în Caloneea, Nicopole, Satala și alte orașe din Armenia Mică și din Pont. “Conjur pe orice om temător de Dumnezeu și care așteaptă judecata lui Dumnezeu să nu se lase dus de învățături străine”, zicea el într-o epistolă adresată celor din Sozopole. “Nu vă înecați la mal, mai sunt doar câteva zile până când toate se vor îndepărta”, spunea el în alt loc.
Pentru noi, românii, în afară de Scrisoarea Bisericii din Goția către Biserica din Capadocia, care vestea Marelui Vasile modul cum a pătimit Sfântul Sava de la Buzău, rămân tot atât de mult grăitoare cele patru epistole care au în vedere stările de lucruri din Biserica străromână și prin care Sfântul spunea: “Când am văzut pe atlet (Sfântul Sava), am fericit pe îndrumătorul lui, pentru că a pregătit pe mulți a lupta pentru credință”, căci, mai adaugă el, “m-am îmbogățit sufletește gustând cu bucurie cele scrise despre un martir luptător în pământ barbar” peste Dunăre.
III. 4. Epistole cu conținut moral-ascetic și canonic
Ar trebui să stăruim prea mult subliniind în chip deosebit importanța epistolelor la adâncirea concepției lui moral-ascetice, la precizarea crezului său dogmatic ori la îndrumările lui hotărâtoare pe tărâm liturgic și canonic.
Cum spunea și în altă parte “omul nu-i animal monastic”. Chiar dacă a călătorit peste mări și țări, trăsătura fundamentală a crezului său ascetic se apropie totuși mai mult de monahismul sirian decât de cel egiptean, al lui Pahomie. Mărturisește el însuși acest lucru atunci cînd recunoaște în Eustațiu de Sebasta pe primul său îndrumător.
Chiar și în tratatul său “Către tineri” Sfântul Vasile preconiza o teologie a ascezei. De aceea, pe bună dreptate, s-a afirmat că Epistolele 2 și 22 cu multele lor citate biblice sunt minunate încercări de fundamentare biblică a vederilor lui ascetice. Tot așa ne învață și alte epistole. În schimb, față de exagerările lui Eustațiu de Sebasta, care vedea în monahism o viață dusă numai în retragere eremitică și în rugăciune, Sfântul Vasile recomandă munca și rugăciunea, departe de linia anahoretică și legată mai mult de viața socială.
Pentru viața liturgică de mare însemnătate sunt cele relatate îndeosebi în două din epistolele sale, în care se descrie rânduiala celor șapte laude și a cântării alternative, așa cum se obișnuia într-o formă destul de avansată pentru veacul al patrulea.
S-au bucurat de o apreciere rar întâlnită în istoria vieții duhovnicești: rânduielile canonice stabilite de Sfântul Vasile nu numai în cele trei “epistole canonice”, care cuprind sub forma celor 92 canoane normele pedagogice și educative. Acestea au intrat în legislația Bisericii Răsăritene, bucurându-se de o apreciere neîntrecută și sunt intrate ca atare și în viața spirituală a popoarelor ortodoxe.
Multe alte epistole cunt cele care prevăd norme morale și de drept de o rară disciplină. Merită subliniat între altele principiul că epitimia sau canonul să nu se dea după cantitate, ci după intenția penitentului. La fel se apreciază concepția sa superioară despre post.
Patrologul J. Quasten enumeră nu mai puțin de 41 de epistole conținând îndrumări canonice și moral-ascetice.
În canonul 84 se spune la un moment dat: “Temându-ne de dreapta judecată și având mereu înaintea ochilor ziua cea înfricoșată a răsplătirii Domnului, noi nu vrem să pierim deodată cu cei ce trăiesc în păcate, drept aceea să-i îndrumăm pe toți cei încredințați nouă, sârguindu-ne să ne mântuim sufletele”, un adevăr pe care-1 repetă adeseori în epistolele sale, care ne oferă astfel cel mai bogat material atât pentru cunoașterea vieții lui, cât și a multor aspecte din viața spirituală a vremii.
III. 5. Epistole cu conținut dogmatic
Dintre cele peste 20 de epistole cu conținut dogmatic, deși elemente de acest soi întâlnim în mult mai multe din ele, amintim câteva pasaje mai semnificative.
Epistola 9, datând din vremea retragerii la Anisa (anul 361-362), e adresată unui vechi cunoscut cu numele Maxim Filosoful, căruia îi face o expunere a felului în care s-a răspândit erezia antitrinitară. Din pricina neputinței episcopului Dionisie cel Mare al Alexandriei (258-268) de a combate erezia lui Sabelius, care spunea că în Sfânta Treime nu ar fi trei persoane, ci ar fi numai una, care odată ar apărea ca Tată, (Creatorul), altă dată ca Fiu (Mântuitorul), iar altă dată Duh Sfânt (Stințitorul) sfântul Vasile îi scrie acestuia clarificându-l. Vrând să combată acest antitrinitarism modalist, Dionisie a trecut în extrema cealaltă, fâcând, zice Sfântul Vasile, “ca un grădinar care vrând să îndrepteze un pom tânăr crescut strâmb îl răsucește silit încât trece tocmai în sens contrar”, făcând aluzie, desigur, la antitrinitarismul monarhic al lui Pavel de Samosata, care confunda ființa cu persoanele.
Epistola a 52-a e adresată unor călugărițe care nu erau nici ele clarificate cu deosebirea între ființă și persoane, de aceea li se dau lămuriri în legătură cu termenul “deoființă”, insistând și asupra divinității Duhului Sfânt după formula urmată și în trataul Despre Duhul Sfânt, că noi “trebuie să credem după cum ne-am botezat și să ne botezăm după cum credem”, afirmând prin aceasta egalitatea ființială a celor trei persoane treimice.
Epistola 105 adresată fiicelor comitelui Terențiu, care erau diaconițe râvnitoare în apărarea credinței, vorbește cam tot de aceleași probleme.
Despre dumnezeirea Duhului Sfânt ne vorbește Sfântul Vasile în multe alte locuri, accentuând îndeosebi faptul că dacă n-ar fi în El putere dumnezeiască nu s-ar putea explica în general creșterea și dezvoltarea Bisericii în lume.
O importanță deosebită prezintă epistola 125, care este o mărturisire de credință semnată de mai mulți episcopi, între ei și de Eustațiu de Sebasta, vechi admirator al lui Arie și foarte nestatornic în ale credinței, între altele susținând că Duhul Sfânt ar fi numai făptură, nu Dumnezeu.
Dar cele mai importante sunt cele 4 epistole adresate Sfântului Amfilohiu de Iconium, în care Sfântul Vasile răspunde la o serie întreagă de întrebări de ordin apologetic, moral și dogmatic. Astfel vorbește despre puterea de cunoaștere a rațiunii omenești, despre ființa și energiile divine, despre ființă și ipostas, despre cunoaștere și credință, despre destin și providență, despre egalitatea ființială a Persoanelor Divine.
Din atenția deosebită pe care o purta monahilor Sfântul Vasile trimite asceților de sub îndrumarea sa o lungă scrisoare în care le atrage atenția să nu se încreadă în calomniile care circulau la adresa lui, e drept și din pricina că nu propovăduiau corect credința despre deoființimea Fiului și a Duhului Sfânt cu Tatăl, dar poate și mai mult din pricina intrigilor și a intereselor personale, încât au încercat să introducă și doi spioni printre călugării din așezâmântul Sfântului Vasile, care apoi au fost demascați ca fiind o acțiune nedemnă a episcopului Eustațiu.
O altă înscenare nedemnă a acestui Eustațiu este învinuirea adusă Sfântului Vasile că ar întreține relații cu Apolinarie și ar susține chiar învățături ale acestuia, întrucât ar exista și unele dovezi scrise pe care Eustațiu le-a și multiplicat, răspândindu-le printre cei prezenți la întruniri.
Marele ierarh răspunde mai întâi într-o lungă epistolă adresată direct lui Eustatie, în același timp plângându-se de “lipsa de bună credință” și de duplicitatea acestui om, revine în multe din epistole asupra acestor relații care ar fi existat între el și Apolinarie. Mai târziu, Sfântul Vasile a cerut să se aducă de față dovada originală a scrisorii, care de fapt era numai o copie falsificată.
În al doilea rând, el recunoaște că a scris acelui om înainte cu 20-25 de ani, dar numai o scrisoare conținând simple salutări, fără să fi susținut vreodată vreuna din “învățăturile stricate” ale acestui eretic. Dar înscenarea se vede că a avut un ecou destul de puternic între contemporani, încât mulți dintre corespondenți, episcopi, călugări, preoți ori simpli laici îl întreabă de acest lucru. Iată ce declară el în scrisoarea către preotul Genetilios: “Niciodată până acum nu m-a chemat nimeni vreme de atâția ani să mă judece că aș fi susținut așa ceva. N-am scris, nu aprob astfel de rătăciri (ca ale lui Apolinarie) și le anatematizez chiar, pentru că el confundă ipostasele ca și Sabelios”.
În general, Sfîntul Vasile a luat asupra sa, începând cu anul morții Sfântului Atanasie (2 mai 373), rolul de conducător al apărătorilor crezului ortodox stabilit la Niceea, încercând să adune într-un front unic toate grupările separate ale Bisericii. Din păcate, reacțiunea atingea etapa maximă de prigoană. Grigorie de Nyssa, fratele Sfântului Vasile, urma să fie și el arestat. Unul din vechii apărători ai crezului niceean Marcel de Ancira a greșit, îmbrățișând păreri apropiate de ale lui Sabelios și Apolinarie. Epistolele 243 și 263 descriu ultimele încercări disperate ale Sfântului Vasile către papa Damasus și către episcopii apuseni pentru a-i veni în ajutor. Sinodul de la Cizic din anul 376 agravase și mai mult situația. Noroc cu precipitarea evenimentelor, care au adus și la moartea lui Valens, în anul 378, și care va însemna rechemarea din exil a tuturor episcopilor în frunte cu Eusebiu de Samosata, căruia Sfântul Vasile i-a asigurat și acolo, în Tracia, unde fusese surghiunit, trimiterea regulată a corespondenței.
III. 6. Epistole privind filantropia și opera caritativă
Peste toate nu trebuie să uităm opera caritativă, sprijinită cu tot entuziasmul de Sfântul Vasile. Scrisorile 27 și 31 ne informează despre activitatea lui în timpul foametei din anul 368. În epistola 162 el invită pe Sfântul Amfilohiu de Iconium să-i viziteze azilul de săraci, iar din alte epistole aflăm că și la țară horepiscopii săi (episcopii de la țară) organizaseră astfel de așezăminte de binefacere.
Astfel de lucrări îl ajutau pe sfânt să-și uite accentele de mizantropie sau de susceptibilitate exagerată de care dădea uneori dovadă, poate din pricina sănătății lui greu încercate, dar desigur și din cauza reavoinței contemporanilor.
Dealtfel el va rămâne pentru strădania sa pilduitoare, de ajutorare, de apărare și de ocrotire a intereselor tuturor celor ce-1 solicitau, în această categorie se grupează cele mai multe din epistolele sale, pe care cititorul ar fi bine să le aibă sub ochi în mod deosebit spre a înțelege mai ușor de ce acest Sfânt Ierarh a primit încă din această lume supranumele de “cel Mare”. De aceea găsim potrivit de a înșira chiar și numai cu numărul aceste epistole: 15, 32-33, 35-37, 73, 83-85, 88, 96, 104, 107-111, 142-143, 147-149, 177-180, 273-276, 280-281, 294-299, 303, 305-309, 311-313, 315-319.
Nu vom avea deplin conturată personalitatea Sfântului Vasile dacă nu vom lua în atentă considerare munca sa de disciplinare a clerului și în general de îmbunătățire a moralității tuturor credincioșilor încredințați lui spre păstorire. Clasice au rămas cuvintele lui prin care combate simonia: “Mi s-a umplut sufletul de durere aflând acest lucru care nu părea de crezut. Dacă după ce va primi scrisoarea mea va mai sâvârși vreunul asemenea fapte, acela va trebui să fie îndepărtat de la altar, căutându-și loc altundeva”.
Ne putem închipui cum vor fi sunat în urechile multora cuvinte ca acestea: “Mult mă întristează faptul că de acum canoanele Părinților au ajuns să fie trecute cu vederea”. În epistola a 54-a, scrie el horepiscopilor, “să curățiți în întregime Biserica, scoțând din sânul ei pe cei nevrednici, iar în viitor să nu primiți decât pe cei vrednici”.
Capitolul al IV-lea: Sfântul Vasile, mare liturghist și predicator în actualitate
Slujbele cultului Bisericii Ortodoxe se încadrează în ceea ce unii liturgiști numesc „Liturghia timpului” sau „slujbele vremii”, adică ele sunt organizate urmând ansamblul ciclurilor calendaristice ce măsoară timpul: ciclul zilei, al săptămânii, lunii și anului. Prin prezența slujbelor Bisericii aceste cicluri devin cicluri liturgice.
Existente și la evrei, ca și în religiile pre sau post creștine ale altor popoare, ciclurile cultice calendaristice adică ordonate în funcție de evenimentele astronomice cum ar fi mișcarea astrelor, a soarelui și a lunii capătă o semnificație sacramentală cu totul deosebită în cultul creștin, ce constituie o parte importantă a „noului” adus de creștinism în lume.
Așa, spre exemplu, studiul textelor din primele secole creștine privind relația dintre calendar și Sărbătoarea Paștilor dovedește neîndoielnic faptul că aceasta din urmă „nu voia să fie altceva decât actualizarea evenimentului hristic istoric în lucrarea eshatologică a comunității.
Repetarea ciclică a slujbelor și sărbătorilor creștine nu mai înseamnă cercul vicios al imanenței fără ieșire, ci este simbolul liturgic „transparent” al veșniciei, care în mod văzut se actualizează prin repetarea periodică a comuniunii sacramentale cu ceea ce este veșnic.
Trebuie amintit în particular că ciclurile liturgice organizează implicit și cântarea bisericească, nedespărțită de slujbele ortodoxe.
Adunate în Ocloih, Triod, Penticostar și Minee, cântări speciale însoțesc slujbele ciclului zilnic cum ar fi: la Vecernie: stihirile la „Doamne strigat-am”, la stihoavnă, troparele și la Utrenie: sedelnele, antifoanele, canoanele, condacele, luminândele.
În ciclul săptămânal avem canoanele specifice fiecărei zile din cursul săptămânii, în cadrul glasului de rând din Octoih iar în ciclul lunar avem troparele, stihirile și alte cântări din Mineie sau în cel anual cântările specifice ale sărbătorilor cu dată schimbătoare după Paști, din Triod-Penticostar sau cele ale sărbătorilor cu dată fixă din Mineie.
Se consideră uneori că ciclurile liturgice creștine ar putea avea o origine relativ ușor explicabilă în realitățile cultice precreștine. Așa, spre exemplu, ciclul de opt săptămâni al Octoihului sau mai ales „cincizecimile” Postului Mare și Paștilor ar avea o preînchipuire în calendarul străvechi al Pentacontadeloi, de șapte săptămâni plus o zi, calendar folosit de sumerieni, acadieni și alte popoare ale Orientului antic.
Dar realitățile cultice precreștine din domeniul calendaristic, ca și teoriile cosmologice sau reprezentările și speculațiile mistico-simbolice, legate de număr ale filozofilor greci, începând cu Pitagora și mergând apoi până la gnosticii, alchimiștii și neoplatonicii contemporani primelor secole creștine nu epuizează explicarea genezei sensurilor teologice și liturgic-simbolice ale Octoihului și ale celorlalte cicluri de slujbe ale Bisericii Creștine. Este vorba cel mult despre pătrunderea în expresiile artistice ale cultului a unor sugestii din direcția ideilor amintite, existând aproape întotdeauna și un primat clar al aspectelor liturgice.
Acest proces s-ar încadra în „două tendințe paralele și complementare de a integra moștenirea religioasă precreștină și de a înzestra cu o dimensiune universală mesajul lui Hristos. Prima tendință, și cea mai veche, se manifestă în asimilarea și revalorizarea simbolismelor și scenariilor mitologice de origine biblică, orientală sau păgână. A doua tendință, ilustrată mai ales de speculațiile teologice ce încep din sec. al III-lea, se străduiește să universalizeze creștinismul cu ajutorul filozofiei grecești, mai ales al filozofiei neoplatonice”, ca și o „omologare și o unificare a tradițiilor religioase precreștine”.
În cazul ciclului Octoihului ca și al celorlalte cicluri liturgice creștine este vorba despre „o creație teologică originală, care consideră curgerea timpului prin sărbătorile anului bisericesc, cu cântările sale, ca o perioadă de pregătire întru credință pentru cele viitoare, dar totodată trăind eshatonul în prezent”.
Astfel, baza fenomenului Octoihului în Biserica Creștină este simbolismul liturgic al învățăturii ortodoxe despre cea de-a opta zi, pe care Sfântul Vasile cel Mare o numește „icoana veacului”, „veacul cel fără de moarte și fără de sfârșit”, asemuit de Sfântul Maxim Mărturisitorul cu al optulea bărbat al femeii din pilda imaginată de saduchei spre a fi deslușită de Mântuitorul (Mt. 22, 23—32) și care se referă la vremurile ultime, ale învierii morților și ale vieții viitoare, în care „firea temporală și-a primit sfârșitul”. Sau, după cum spune Sfântul Ioan Damaschin, „al optulea veac este veacul ce va să fie, o singură zi neînserată, când soarele dreptății va străluci luminos peste cei drepți”.
Pentru a nu alege decât un mic număr de exemple din scrierile unor Sfinți Părinți care s-au bucurat de o recepție deosebită în Biserică și al căror nume este legat în mod special de domeniul liturgic și în special al Sfintei Liturghii, amintim pe Sfântul Vasile cel Mare, mai ales pentru Sfânta Liturghie ce îi poartă numele, Sfântul Maxim Mărturisitorul pentru Mistagogi, una dintre cele mai vechi și mai grandioase tâlcuiri a Sfintei Liturghii, iar Sfântul Ioan Damaschin, cel puțin pentru atribuirea tradițională a alcătuirii Octoihului.
Un fragment din tratatul Despre Sfântul Duh al Sfântului Vasile cel Mare, în care acesta vorbește despre învățăturile nescrise ale Bisericii, prezintă un interes deosebit prin relevanța sa teologico dogmatică și liturgică.
„Facem rugăciuni stând în picioare, în zi de duminică, dar nu cunoaștem toți motivul. Facem aceasta nu numai pentru a ne reaminti prin această poziție, în ziua învierii, de harul ce ni s-a dat, de faptul că am învățat împreună cu Hristos și că trebuie să privim către cele de sus ci și pentru că această zi pare să fie chipul veacului viitor.
De aceea, deși este începutul zilelor săptămânii, nu a fost numită de Moise prima, ci una, pentru că, zice Scriptura, s-a făcut seară și s-a făcut dimineață și a avut loc o zi (Fac. 1, 5), ca și cum aceeași zi avea să aibă loc de mai multe ori. Această zi este una și în, același timp a opta și simbolizează pe acea cu adevărat una și a opta zi, la care s-a referit Psalmistul în unele suprascrieri ale psalmilor (Ps. 6 și 11); este starea care se va arăta după acest timp, ziua cea fără de sfârșit, care nu cunoaște seară nici a doua zi, acel veac netrecător și fără sfârșit.
Prin urmare, Biserica își învață fiii să se roage în această zi stând în picioare, pentru ca prin continua reamintire a vieții celei fără de sfârșit, să nu neglijeze să-și procure merindele necesare în vederea mutării la altă viață. Viața viitoare, despre care credem că va avea loc în veacul viitor, este simbolizată de toată perioada Cincizecimii. Căci acea zi una și prima, înmulțită de șapte ori cu șapte, alcătuiește perioada de șapte săptămâni sfinte ale Penticostarului. Începând cu Duminica, se reia acel ciclu de 50 de ori, sfârșind cu Duminica. În felul acesta această perioadă, se aseamănă veșniciei, care, ca într-o mișcare ciclică, începe de la un punct și la același punct ajunge. Biserica ne-a învățat că în această perioadă să facem rugăciuni stând în picioare, pentru ca să ne ridicăm cu mintea de la cele prezente la cele viitoare”.
În acest fragment, care este o tâlcuire liturgică a unuia dintre Sfinții Părinți cei mai importanți în legătură cu structurarea cultului creștin, putem observa deja în veacul al IV-lea cele mai multe dintre sensurile elementelor ciclice existente și astăzi în slujbele Bisericii Ortodoxe.
În primul rând, atunci când Sfântul Vasile cel Mare se referă la „rugăciunile pe care le facem stând în picioare, în zi de duminică” și „privind spre răsărit”, cum spune câteva rânduri mai înainte de fragmentul citat este în mod evident vorba despre un fapt sau, oricum, un cadru liturgic pentru că imediat anterior fuseseră menționate slujbele și jertfele liturgice ale Vechiului Testament, în contextul altor învățături nescrise, transmise prin Tradiție, despre practicile liturgice creștine obișnuite: semnul crucii, rânduielile Botezului și altele.
Dar, în mod special, este vorba despre ziua de Duminică, în care creștinii se adunau pentru cultul lor, instituit de Mântuitorul, încă din vremurile apostolice.
În al doilea rând, este limpede înfățișat caracterul ciclic al slujbelor, care este pus în legătură cu structura săptămânii unde apare și a opta zi, ca fiind tot una cu ziua „cea una” și cu Cincizecimea, aceasta din urmă fiind socotită ca și alcătuită din șapte săptămâni de șapte ori câte șapte zile, plus a opta duminică.
Cel mai important aspect al textului analizat este însă tălmăcirea teologică și liturgică pe care o dă elementelor amintite, tălmăcire întemeiată pe datele Revelației și ale Tradiției. Ciclul este simbolul veșniciei ca simbol liturgic, în contextul dat, fie că este vorba de săptămână în care a opta zi este iarăși ziua cea una sau de Cincizecime în care cele de șapte ori câte șapte zile, ce reiau de 50 de ori Duminica învierii se încheie cu a opta Duminică săptămânală, așa încât „începând cu Duminica și sfârșind cu Duminica, în felul acesta se aseamănă veșniciei, care, ca într-o mișcare ciclică, începe de la un punct și la același punct ajunge”.
Mult mai importantă decât asemănarea mișcării ciclice cu veșnicia este însă semnificația Duminicii, pe care Sfântul Vasile cel Mare o consideră revelată, punând-o în legătură cu începutul tuturor lucrurilor, consemnat în Cartea Facerii (1, 5). Această zi, cea dintâi, de fapt cea una a Facerii și a Învierii Domnului, „pare să fie chipul veacului viitor.
Această zi este una și în același timp a opta și simbolizează pe cea cu adevărat una și a opta zi. Este starea care se va arăta după acest timp, ziua cea fără de sfârșit, care nu cunoaște seara nici a doua zi, acel veac netrecător și fără sfârșit. Viața viitoare, despre care credem că va avea loc în veacul viitor, este simbolizată de toată perioada Cincizecimii. Căci acea zi una și prima, înmulțită de șapte ori cu șapte, alcătuiește perioada de șapte săptămâni ale Penticostarului.
Asemănarea mișcării ciclice cu veșnicia datorată numai aspectului oarecum exterior și chiar fizic al revenirii repetate în același punct, putea să sugereze, pe de o parte, caracterul „artificial”, construit și omenesc, al simbolului, iar pe de altă parte, să inducă un sens doar temporal, pământesc, istoric, întrucâtva cantitativ, în ceea ce privește veșnicia. Dar Sfântul Vasile cel Mare este foarte conștient de marea deosebire dintre un simbol cu rădăcina în Revelația sau instituirea dumnezeiască și o alegorie omenească; și el atenționează deslușit în această privință.
Astfel, o scurtă paranteză referitoare la folosirea și aprecierea deosebită a simbolului și a alegoriei de către Sfântul Vasile ccl Mare poate fi mai ales lămuritoare. Spre exemplu, în legătură cu Facerea, despre cele spuse de „învățații noștri din Biserică ce vorbesc despre despărțirea apelor și care, sub pretextul unei învățături duhovnicești și a unor gânduri mai înalte, au recurs la alegorie, zicând că prin ape se înțeleg, în chip figurat, puterile spirituale și netrupești”, el arată că trebuie „să respingem cuvintele acestea ca pe nișle interpretări făcute în vis și ca pe niște basme băbești! Să înțelegem prin apă, apa; iar despărțirea făcută de tărie s-o interpretăm potrivit cauzei date de Scriptură”, adică potrivit sensului spiritual revelat. „Iar dacă apele cele mai presus de ceruri sunt luate vreodată spre slăvirea Stăpânului obștesc al universului, noi pe acelea nu le socotim firi cugetătoare. Iar dacă cineva va spune că cerurile sunt puteri contemplative, iar tăria, puteri lucrătoare și săvârșitoare ale lucrărilor pe care le au de îndeplinit, să privim cuvintele lui ca pe niște cuvinte plăcute, dar nu vom spune că sunt adevărate. Tot așa nici roua, bruma, frigul și arșița nu sunt firi spirituale și nevăzute, pentru că în profeția lui Daniil sunt puse să laude pe Creatorul universului; iar cei cu mintea sănătoasă socotesc cuvintele lui Daniil, interpretate în chip spiritual, ca niște cuvinte care completează slava adusă Ziditorului”.
Deși „alegoriile” și „cuvintele plăcute” făcute „sub pretextul unei învățături duhovnicești și a unor gânduri mai înalte” sunt altceva decât cele interpretate în chip spiritual, și acest fapt pare să fie un principiu general al discursului teologic la Sfântului Vasile cel Mare, după cum vedem și dintr-o altă mărturisire a sa: „e vorba să cercetez alcătuirea lumii și să contemplu universul, nu pe temeiul principiilor filozofiei lumii, ci pe temeiul învățăturilor pe care Dumnezeu le-a dat lui Moise, slujitorul lui, Care i-a vorbit lui Moise aievea, nu prin enigme și nici nu căutăm cuvinte care să sune frumos la ureche, ci, în orice împrejurare, preferăm cuvintele cu înțeles bun”.
Iar în altă parte el avertizează că „nimeni să nu compare dumnezeiasca noastră învățătură, care este simplă și nemeșteșugită cu curiozitățile celor care au filozofat despre cer. Pe cât de frumoasă este frumusețea femeilor cinstite față de a curtezanelor, pe atât este de mare și deosebirea dintre învățăturile noastre și învățăturile filosofilor profani. Aceștia prezintă în învățăturile lor probabilități siluite; aici în Scriptură, adevărul stă de față, lipsit de cuvinte meșteșugite”.
Revenind la fragmentul analizat se poate spune că într-un astfel de context pe care-1 putem numi metodologic Sfântul Vasile cel Mare lămurește sensurile spirituale ale ciclului temporal, împreună cu cele ale „zilei cea una” și ale Duminicii sensurile spirituale fiind cele care dau valoarea simbolic-liturgică, întemeindu-le pe Sfânta Scriptură și pe interpretarea autentică a Tradiției Bisericești, „transmisă în cuvintele cele de taină” ale „învățăturilor nescrise ale Bisericii” așa cum putem vedea și în alte scrieri ale sale, spre exemplu în Omiliile la Hexaimeron.
În felul acesta, față de sensul temporal doar cantitativ pe care-1 poale sugera ciclul singur, semnificația revelată a Duminicii care echivalează cu o instituire dumnezeiască a simbolului liturgic care este Duminica. Se poate vorbi despre o instituire liturgică a Duminicii în măsura în care aceasta este sau actualzează liturgic și simbolic atât ziua Facerii cât și a învieri, iar mai apoi și a Pogorârii Duhului Sfânt, toate aceste evenimente ale mântuirii apărând menționate și în fragmentul analizat din scrierea Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh. Duminica este „chipul veacului viitor”, al eshatonului.
Iar ciclul liturgic, în cazul săptămânii cu a opta zi aceeași ca și cea una, sau în cel al Cincizecimii cu a opta Duminică ajungând tot acolo de unde a plecat cu prima Duminică, adică tot la Duminică, este simbol al veșniciei nu numai pentru că mișcarea ciclică se aseamănă cu veșnicia, ci mai ales pentru că aceste perioade sau timpuri liturgice sfinte sunt într-un fel chipuri sau extensiuni ale Duminicii cea care este, așa cum am văzut, simbolul eshatonului, „chipul veacului viitor”. Veșnicia simbolizată de ciclurile liturgice nu este o veșnicie ciclică cu corespondență mecanică sau fizică, ci este veșnicia eshatonului simbolizată de Duminică, în care prin Înviere s-a restabilit pentru creația căzută starea originară acum în chip sacramental, iar în mod desăvârșit în veacul viitor.
Fiind în legătură cu Duminica, adică fiind „alcătuite” după cum spune Sfântul Vasile cel Mare de „acea zi” și împărtășindu-se prin aceasta din veșnicia „veacului viitor” cu al cărui chip a fost învrednicită Duminica, ciclurile liturgice își trag „puterea” simbolică, în ultimă instanță, din Învierea Mântuitorului, prin care și Duminica și-a regăsit chipul de zi cea una, același cu cel de dincolo de săptămână, al zilei a opta chip sfințit și prin Pogorârea Sfântului Duh, la celălalt capăt al Cincizecimii.
Caracterul pascal al Duminicii este împărtășit astfel și de ciclurile liturgice ale Bisericii, care își găsesc în aceasta întemeierea simbolico-liturgică.
Într-un fel înrudit cu problema raportului mai înainte amintit dintre alegorie și simbol, o remarcă este necesară și în legătură cu folosirea numerelor la Sfântul Vasile cel Mare în fragmentul prezentat, săptămâna ciclul de șapte zile sau de săptămâni de zile, cincizecimea de cincizeci de zile și fiind știut că preocuparea pentru număr era un lucru obișnuit pentru cugetarea păgână antică.
Este vorba despre preocuparea pentru număr, considerat atât „în sine”, legat de măsurătoare sau numărătoare, cât și despre speculațiile filozofice, simbolice ori alegorice în legătură cu numărul.
Un alt fragment din tratatul Despre Sfântul Duh ne ajută la orientarea corectă și în această situație, atunci când Sfântul Vasile cel Mare avertizează asupra necesității folosirii cuvenite a numerelor, arătând că „transmițând învățătura despre Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Domnul nu s-a folosit de numere ci ne-a făcut cunoscută credința care duce la mântuire folosindu-se de nume sfinte. Pentru că credința este cea care ne mântuiește, iar numărul a fost conceput ca semn care ne face cunoscută totalitatea persoanelor căci cele de necuprins sunt mai presus de orice număr și dacă trebuie să și numărăm se cuvine să fim atenți ca nu cumva prin aceasta să păcătuim împotriva adevărului”.
În spiritul acestor considerații, ziua Duminicii, cea una și a opta, este chipul Învierii și a „veacului viitor” la fel ca și desfășurarea ei în ciclurile de șapte și cincizeci de zile nu în virtutea vreunei speculații asupra potențialităților simbolice ale numerelor respective, ci ca urmare a rânduielilor dumnezeiești, descoperite în iconomia Facerii și Mântuirii.
Punând datele prezentate până acum la un loc adică sensurile pascale și eshatologice ale Duminicii ca ziua „cea una” și „a opta” împreună cu cele ale ciclurilor liturgice ansamblul acestor date, așadar, ne conduc spre concluzia că dacă nu chiar toate, în orice caz majoritatea elementelor și principiilor liturgice care vor dace mai târziu până la structurarea ciclurilor liturgice așa cum le cunoaștem astăzi, existau într-o formă destul de clară deja în vremea Sfântului Vasile cel Mare. Și, lucru foarte important, acesta considera o parte dintre ele, cele mai importante, adică cele referitoare la aspectul liturgic și simbolic, ca și date ale Tradiției, deci mult mai vechi.
Iar cei care au urmat mai târziu Sfântului Vasile cel Mare în această direcție mai ales Sfântul Ioan Damaschin fiind, în sec. al VIII-lea, un reper tradițional pentru structurarea Octoihului au trebuit să adu că numai un plus de organizare în iconomia liturgică generală a Bisericii pentru a se ajunge la starea de astăzi a slujbelor orlodoxe.
Cele opt Duminici ale Cincizecimii cu toată bogăția semnificației lor pascale, izvorând din evenimentul învierii au mai trebuit doar să se „desfășoare” pe tot timpul anului în „cincizecimile” repetate ale seriilor de câte opt săptămâni ale Octoihului, pentru a preface întregul an într-un timp al învierii în care „glasurile” sunt suportul muzical chiar pentru „cântările învierii”. După cum spune subtitlul sau titlul complet al cărții Octoihului: Octoih Mare — care cuprinde cântările învierii pentru toate zilele săptămânii pe cele opt glasuri bisericești.
La capătul acestor considerații se impune o ultimă concluzie firească: dacă structura complexă actuală a ciclurilor liturgice ortodoxe în particular, a Octoihului poate fi pusă în relație cu diferite speculații mistico-simbolice legate de numere sau cu realități cultice și calendaristice din „marginea” sau din afara Bisericii creștine, cu atât mai mult pot fi căutate și găsite originile sale autentice în însăși învățăturile Bisericii despre ziua cea una și a opta și despre Cincizecime, învățături întemeiate pe Descoperirea Dumnezeiască și păstrate în Duhul Sfintei Tradiții.
Răspunsul dat de cercetarea liturgică este că în acest cadru de oralitate și fluiditate a cultului, rolul acestui sfânt părinte a fost unul literar, de perfecționare a unui text ce era atunci în uz în Cezareea Capadociei, pe baza Tradiției nescrise, tainice, binecunoscute și familiare acestuia.
Este astfel evident faptul că un episcop al secolului al IV-lea, în actul de redactare sau prelucrarea a unui text euhologic, trebuia să țină cont de o serie de norme, de un cadru definit, cel al Tradiției nescrise, în care rugăciunea euharistică trebuia să rămână, menționând creația, iconomia mântuirii, cuvintele de instituire și o doxologie finală, având astfel destul de puțină libertate de a improviza.
Rolul lui se reducea la a insera pasaje scurte într-o schemă bine definită, cu scopul de a preciza și a defini mai bine conținutul teologic al textului euhologic.
Faptul că Sfântul Vasile a prelucrat un text euharistic existent în epoca sa și i-a dat o nouă formă de expresie este mărturisit și de o serie întreagă de texte patristice pe care ne rezumăm doar a le aminti.
Primele mărturii scrise care fac referire directă sau indirectă la paternitatea acestui text euhologic sunt contemporane cu epoca în care acest sfânt părinte a trăit. În cuvântul funebru dedicat Sfântului Vasile cel Mare, rostit de prietenul său Sfântul Grigorie de Nazianz în anul 381, apare următoarea remarcă referitoare la activitatea pastorală a fostului episcop de Cezareea: „Despre purtarea de grija și conducerea Bisericii de către acest bărbat sunt și multe alte indicii: curaj atât față de conducători cât și față de cei mai puternici ai orașului; soluții lipsite de suspiciuni la diferende, care odată pronunțate de gura sa au dobândit caracterul unei legi; ajutorări a celor din nevoi, cele mai multe duhovnicești, însă nu puține și trupești: căci adesea și acest fapt, făcut din bunătate, atinge sufletul; reguli pentru monahi, scrise și nescrise, alcătuiri de rugăciuni; împodobiri ale altarului”.
„Referindu-se la acest pasaj, J. Gribomont a tradus expresia: „evhon diataxeis- alcătuiri de rugăciuni” prin „reorganizarea Liturghiei” iar Bernard Capelle o vede ca pe un indiciu clar al remanierii anaforalei euharistice aflate în acea perioadă în uz in Cezareea Capadociei, iar pentru Sfântul Grigorie de Nazianz acesta este un termen definitoriu al activității pastorale a Sfântului Vasile, sugerând, pe de o parte, atât compunerea de rugăciuni noi, cât și reorganizarea de către acesta a textelor euhologice existente, pe de altă parte, definindu-l pe marele părinte capadocian ca pe un dascăl al rugăciunii”.
Deși este o mărturie indirectă referitoare la paternitatea vasiliană a anaforalei ce poartă numele acestui sfânt, această expresie folosită de Sfântul Grigorie Teologul este valoroasă pentru faptul că ea provine de la un bun cunoscător al activității pastorale a Sfântului Vasile și pentru că este contemporană cu epoca în care acesta a trăit.
În biografia Sfântului Vasile cel Mare atribuită lui Amfilohie, episcop de Iconiu († 403), se spune că la hirotonia sa ca episcop, Sfântului Vasile cel Mare s-a rugat lui Dumnezeu șase zile în șir ca să-1 învrednicească a săvârși Jertfa cea nesângeroasă cu propriile sale cuvinte. În a șaptea zi, Mântuitorul i s-ar fi arătat în vis, împlinindu-i dorința. Sculându-se din somn, Sfântului Vasile cel Mare a început a vorbi și a scrie, inspirat : „Să se umple gura mea de laudă, ca să laud slava Ta, Doamne…” și celelalte din rânduiala Liturghiei.
La începutul secolului al V-lea, Faust din Bizanț, în lucrarea sa referitoare la istoria poporului armean (Buzandaran Patmut‘iwnk‘), nu doar menționează Liturghia Sfântul Vasile cel Mare ca fiind una deja cunoscută și răspândită, dar și citează întregi pasaje din textul acestei anaforale.
Pentru multe secole, cea mai explicită referire la paternitatea vasiliană a textului euhologic aflat în discuție a fost considerată lucrarea „Tractatus de traditione divinae missae”, atribuită lui Proclu, patriarh al Constantinopolului între 434 și 446, în care autorul postulează existența în epoca apostolică a unei Liturghii unice, foarte lungi, a Sfântului Iacob, fratele Domnului, care ar fi fost mai apoi deliberat prescurtată de către Sfântul Vasile cel Mare, pentru a putea reține atenția unei generații mai puțin fervente de creștini „Mulți oarecare și alți dumnezeiești păstori și învățători ai Bisericii dintre urmașii Sfinților Apostoli au predat ca moștenire Bisericii expunerea mistică a Liturghiei pe care în scris au lăsat-o. Dintre aceștia însă cei dintâi și mai de seamă sunt: fericitul Clement, corifeul ucenicilor și a urmașilor Sfinților Apostoli, dumnezeiescul Iacob, care prin sorți a primit moștenirea Bisericii Ierusalimului. Marele Vasile, care, văzând în vremurile care au urmat nepăsarea și înclinarea spre cele de jos a oamenilor, și din această cauză chibzuind despre lungimea Liturghiei a lăsat o versiune mai scurtă să fie rostită”.
Pe baza acestui scurt tratat, liturgiștii de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea au postulat un sens unilateral de evoluție a anaforalei euharistice. În opinia lor, textele euharistice ale epocii primare au fost formulare euhologice complexe, care au suferit însă în decursul timpului abrevieri și simplificări, dând astfel naștere anaforalelor euharistice de mai târziu, care în mare măsură s-au păstrat până în prezent.
Ipoteza fundamentală de la care se pleca era aceea a existenței dintru început a unei formular liturgic unic, identificat uneori cu textul euhologic din cartea a 8-a a Constituțiilor Apostolice, din care ar fi apărut prin simplificare toate celelalte anaforale.
Evidența și autenticitatea tratatului pus sub numele Sfântului Proclu avea să fie discreditată în 1962 de către iezuitul F.J. Leroy, care a arătat faptul că lucrarea este cu siguranță o operă plastografiată, o prelucrare a tratatului antilatin despre epicleza euharistică a Sfântului Marcu al Efesului alcătuită de Constantin Paleocappa, datând din secolul XVI. Această discreditare a avut loc după trei decenii de la apariția lucrării lui Hieronymus Engberding, în care marele orientalist german a demonstrat cu o argumentare filologică solidă faptul că în cazul anaforalei Sfântul Vasile cel Mare sensul evoluției textului euharistic a fost de la simplu la complex, invers decât cel descris în tratatul pseudoepigraf al lui C. Paleocappa, pe care îl discreditează cu aceste cuvinte: „Cu siguranță că pe bună dreptate autenticitatea acestui Logos a fost deja de secole pusă sub semnul întrebării și cu siguranță că este deja general recunoscută mai cu seamă lipsa acestuia de valoare pentru istoria Liturghiei”.
Valoarea acestui tratat constă doar în faptul că viziunea pe care o expune referitor la modul în care au apărut anaforaua Sfântului Ioan Hrisostom și cea a Sfântului Vasile aparține Sfântului Marcu al Efesului și poate fi astfel considerată drept o mărturie a tradiției patristice referitoare geneza textelor euhologice uzitate în ritul bizantin.
În jurul anului 520, diaconul Petru, scriind o epistolă din partea monahilor din Sciția către Fulgențiu și către alți episcopi ai Africii de Nord, aflați în exil în Sardinia în timpul persecuțiilor vandalo-ariene, amintește de „rugăciunea sfântului altar a Sfântul Vasile cel Mare”, din care citează un întreg pasaj: „Astfel și fericitul Vasile, episcopul Cezareeii, în rugăciunea de la sfântul altar, pe care aproape întreg Răsăritul o folosește, spune printre alte lucruri: Dăruiește Doamne, zice, putere și apărare mijloc de apărare; ne rugăm, pe cei răi buni îi fă, pe cei buni în bunătate menține-i. Căci toate le poți și nu este nimeni care să se împotrivească ție; mântuiești, de vreme ce cu adevărat ai voit aceasta și nimeni s-a opus voinței Tale” în latină astfel este textul: „Hinc etiam beatus Basilius Caesariensis episcopus in oratione sacri altaris quam paene universus frequentat Oriens, inter caetera: Dona, inquit, Domine virtutem ac tutamentum; malos quaesimus, bonos facito, bonos in bonitatem conserva. Omnia enim potes et non est qui contradicat tibi. Cum enim volueris salvas et nullus resistit voluntati suae”.
Este în mod cert o mărturie evidentă a folosirii anaforalei Sfântului Vasile la un secol și jumătate de la moartea acestuia, însă lipsa de corespondență totală cu textul anaforalei așa cum este redat de Euhologiul Barberini din secolul al VIII-lea l-a făcut pe editorul Maurist al operelor Sfântul Vasile cel Mare să afirme că textul euhologic fixat în scris nu este cel originar, ci unul care a suferit numeroase prelucrări „Astfel mi se pare că este bine cunoscut între cercetători că o oarecare Liturghie a fost scrisă de Vasile cel Mare: dar nu mai puțin este convenit faptul că aceasta nu ne-a parvenit nouă în forma integrală și neschimbată, ci mai curând mutilată sau extinsă sau alterată în numeroase moduri în multe locuri. Și un oarecare Petru diaconul amintește de o oarecare rugăciune din Liturghie pe care nu am putut-o găsi în exemplarele noastre”.
„B. Capelle va replica însă arătând că remarca este justă, însă textul citat de Petru diaconul nu face parte din anaforaua propriu-zisă rămasă, neschimbată, ci din diptice, o secțiune de origine mai tardivă care a fost cel mai des supusă retușărilor. A. Raes crede că întreaga anafora a fost remaniată între secolele VI și VIII, însă nu este exclusă și posibilitatea ca în acest pasaj autorul să facă o citare imprecisă, din memorie”.
În jurul anului 540, Leonțiu din Bizanț, un monah al lavrei Sfântul Sava din Palestina, menționează Liturghia Sfântul Vasile cel Mare ca fiind arhicunoscută și „scrisă sub inspirarea Sfântului Duh”, iar îndrăzneala lui Teodor de Mopsuestia (c 428) de a așterne în scris altă anafora o califică drept inadmisibilă.
Canonul 32 al Sinodului Trullan (692) condamnă practica armenilor de a nu amesteca vinul cu apă în săvârșirea Sfintei Euharistii și invocă autoritatea și vechimea practicii liturgice din cadrul Liturghiei Sfântului Iacob și a Sfântului Vasile cel Mare: „Iacob, fratele Domnului, care a fost primul pe scaunul Bisericii din Ierusalim și Vasile, arhiepiscopul Cezareeii, al cărui renume a fost cunoscut în toată lumea, ne-au lăsat în scris tainicul ritual al Euharistiei și au arătat că, astfel desăvârșesc potirul, umplându-l cu apă și vin”.
Este o mărturie certă a existenței la sfârșitul secolului VII a unui text scris al anaforalei Sfântului Vasile cel Mare, formular euhologic larg răspândit și cunoscut în întreaga lume bizantină.
Secolul următor aduce cu sine și apariția Codexului Barberini 336, cea mai veche colecție de anaforale cunoscută până în prezent, în care numele Sfântului Vasile cel Mare apare menționat în debutul textului euharistic cunoscut până în prezent ca aparținând marelui părinte capadocian. Textul Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare, așa cum apare în codicele Barberini 336, este reprodus de F.E. Brightman, în „Liturgies Eastern and Western, tomul I, Oxford, 1896”. Asocierea acestui formular euhologic cu numele Sfântului Vasile cel Mare, și plasarea lui înaintea celui atribuit Sfântului Ioan Gură de Aur relevă nu numai vechimea, dar și importanța pe care această Liturghie a jucat-o în lumea bizantină a acelei perioade.
„Această serie impresionantă de mărturii atât interne cât și externe privind paternitatea celei mai frumoase și mai des folosite anaforale a lumii bizantine are darul să vorbească despre posibilitatea improvizării și realizarea ei, despre modul cum un ierarh cu viață sfântă a știut să treacă prin filtrul personalității sale darul cel mare al Tradiției apostolice, „τα δoyματα”, și să îi dea o formă de expresie unică, într-o formulare biblică și teologică de excepție în ceea ce Sfântul Vasile a numit „τα κηρυyματα”.
Textele euharistice sunt mărturii ale prezenței și lucrării Sfântului Duh în Biserică. Ele aparțin dumnezeiștii Tradiții și au păstrat prin viu grai întreaga predanie apostolică în pleroma eclesială (τα δoyματα / ta dogmata). Ele au fost fixate în scris în secolele III-IV, atât din dorința de precizare și de fundamentare a învățăturii dogmatice a Bisericii, cât și din intenția unității și uniformității celebrării euharistice (τα κηρυyματα / ta kerigmata). Sfântul Vasile cel Mare a cunoscut acest neprețuit dar al Sfintei Tradiții, l-a experiat, l-a asimilat și l-a redat prin prisma personalității lui plină de sfințenie și rafinament teologic, făcând astfel ca operele sale să devină mărturii inspirate ale Tradiției, iar textul euharistic pe care l-a prelucrat să fie o sinteză a întregii învățături dogmatice a Bisericii”.
Concluzii:
Pedagogia creștină conștientizează și susține libertatea umană în progresul spiritual permanent spre Dumnezeu.
Modelul mentorului spiritual contribuie, în mod decisiv, la ancorarea personalității umane în speranța mântuirii, idealul ontologic suprem.
Istoria bisericească și cultură, spiritualitatea creștină și umanismul confirmă, de aproape șaisprezece secole, contribuțiile excepționale ale Sfântului Vasile cel Mare la promovarea educației pe criterii axiologice spirituale.
Abordarea complexă și competentă a misiunii sale sacerdotale pe cele trei coordonate spirituale: ascetică, teologico-liturgică și pastoral-filantropică certificș acordarea apelativului „cel Mare”, chiar de către contemporanii săi.
Ca Apostol al Ortodoxiei și mesager al Sfintei Treimi, ca Părinte al monahismului, al Liturghiei ortodoxe și al filantropiei instituționalizate, dar și ca promotor al progresului social și moral, prin cultivarea umanismului spiritual și afirmarea educației integrale, profane și religioase, Sfântul Vasile constituie modelul de pedagog creștin, prin excelență.
Referindu-se la scopul vieții sale, el însuși se confesează: „niciodată n-am urmărit altceva decât adevărul și mântuirea”.
Educația, în concepția inspirată a marelui ierarh, realizează conlucrarea divino-umană, reflectată în comuniunea interpersonală. Sfântul Vasile cel Mare argumentează concordanța dintre știință și religie, dintre cultura profană și cea creștină, prin evidențierea Revelației naturale, care se manifestă în ființa umană, datorită chipului divin. Dar din cauza afirmării libertății ca renunțare la comuniunea paradisiacă, s-au menținut doar anumite reflexe ale armoniei primordiale. Sfântul Vasile cel Mare s-a remarcat în istoria Bisericii și a umanității prin stabilirea criteriului soteriologic, de selecție și transfigurare a culturii profane, orientate spre Revelația divină.
Printr-un limbaj abundent intuitiv, care relevă erudiția și spiritualitatea sa, marele ierarh valorizează educația profană: „după cum însușirea proprie a unui pom este de a face un fruct bun și frumos, dar și frunzele care se mișcă pe ramuri dau pomului, oarecare podoabă, tot așa și cu sufletul: fructul lui este, mai cu seamă, adevărul, dar nu-i lipsit de frumusețe, dacă-i împodobit cu înțelepciunea profană, așa precum frunzele oferă fructului inveliș și înfățișare frumoasă.
Pedagogia Sfântului Vasile cel Mare decurge din dragostea creștină, care se concretizează în abordarea integrală a principiilor didactice. Astfel, între mentorul spiritual și ucenic, există o permanentă conlucrare (evidențiată de principiul învățării active și conștiente și al asigurării conexiunii inverse) spre motivația spirituală a învățării (principiul motivației). Progresul spiritual implică preocuparea permanenta și organizată a pedagogului (principiul învățării temeinice și al sistematizării și continuității cunoștințelor). De asemenea, Sfântul Vasile relevă importanța suportului informativ-educativ, accesibil și intuitiv, prin expresivitatea lingvistică a operelor parenetice, cu predilecție.
Dar ortodoxia trebuie să se manifeste în ortopraxie. Virtuțile exegetice ale marelui ierarh se remarcă în realizarea concordanțelor biblice, prin care evidențiază principiul îmbinării teoriei cu practica: „mărturisirea dreaptă a credinței, dacă nu-i însoțită de fapte bune nu ne va putea recomanda înaintea lui Dumnezeu.
Modelul Sfântului Vasile dăinuie în istorie prin acest caracter inspirat al pedagogiei sale, de care atât educatorul, cât și educatul beneficiază prin operele sale. Prezența Sfântului Vasile în ora de religie implinește haric procesul educativ. Lecțiile de viață ale marelui ierarh transcend timpul redactării lor, adresându-se întregii umanități, pentru care se consideră responsabil în fața lui Dumnezeu. El realizează, astfel, un învățământ universal, în care se oferă ca pedagog tuturor celor care consimt să trăiască spiritual: „e nebiruit dorul celor care pot să învețe ceva folositor, iar sufletul celor care doresc să se instruiască este liber de orice împotrivire”.
BIBLIOGRAFIE:
IZVOARE:
Origen, Scrieri alese, trad. pr. T. Bodogae, colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 8, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.
Actele martirice, traducere și note de Pr. Prof. I. Râmureanu, colecția Părinți și Scriitori Bisericești, Vol. 11, București, 1982.
Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri I, colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 12, Studiu introductiv, traducere, note și indici de Pr. Prof. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988.
Eusebiu de Cezareea, Scrieri – Partea I, colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 13, trad. pr. T. Bodogae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.
Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Efrem Sirul, Despre preoție, Editura Sophia, București, 2004.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri I, colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 21, Traducere, introducere, indice și note de Pr. D. Fecioru. Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre creșterea copiilor, în vol. "Puțul și împărțire de grâu", Bacău, 1995.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia (Răspunsuri către Talasie), vol. 3, Traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ediția a II-a, Editura Harisma, București, 1994.
Sf. Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări despre Dumnezeu, trad. de pr. Gh.Tilea și N. Barbu, Curtea de Argeș, 1947.
Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvântări Teologice, Editura Herald, București, 2000.
Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele I-IV, în "Izvoarele Ortodoxiei", vol. 1, trad. de Pr. D. Fecioru, București, 1943.
CĂRȚI:
Bârsănescu, Ștefan și colab., Istoria Pedagogiei, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1969.
Bolocan, Carmen Maria, Catehetica și didactica religiei, interferențe și deosebiri, Ediția a 2-a, Editura Sf. Mina, Iași, 2008.
Bulacu, Pr. Dr., M., Omilia exegetică-biblică, I, Editura Arte Grafice, Oradea, 1929.
Bulacu, Pr. Mihail, Pedagogia Creștină Ortodoxă, Eitura Didactică și Pedagogică, București, 1935.
Bezdechi, Ștefan, Bucâți alese din opera Sfîntului Atanasie cel Mare, patriarhul Alexandriei, Editura Universitaria, Cluj, 1925.
Bernardi, Jean, Grigorie din Nazianz. Teolgul și epoca sa. (330-390), traducere Cristian Pop, Editura Deisis, Sibiu, 2002.
Braniște, Diaconul, Ene, Explicarea Sfintei Liturghii, după Nicolae Cabasila, Editura Institutului Biblic, București, 1943.
Coman, Ioan G., Patrologie. Manual pentru uzul studenților Institutelor Teologice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1956.
Corneanu, Mitropolit, Nicolae, Pregătirea școlară a Sfinților Trei Ierarhi, în vol. Patristica Mirabilia Pagini din literatura primelor veacuri creștine, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1987.
Cricovean, Pr. Dr., Mircea, Idei dogmatice în epistolele Sfrntului Vasile cel Mare, Editura Emia, Deva, 2004.
Cucoș, Constantin, Educația religioasă. Conținut și forme de realizare, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996.
Eliade, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. II, Editia a II-a, București, 1991;
Freiherr von Campenhausen, Hans, Părinți greci ai Bisericii, traducere din germană de Maria-Magdalena Anghelescu, Humanitas, București, 2005.
Grăjdian, Pr. conf. dr., Vasile, Semnificația ciclului liturgic la Sfântul Vasile cel Mare, Revista Teologică, Serie nouă, anX (82), nr. 2, aprilie-iunie, 2000, Sibiu
Mircea, Pr. Dr. Ioan, Dicționar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1984.
Milaș, N., Canoanele Bisericii Ortodoxe II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991.
Meredith, Anthony, Capadocienii, Editura Sophia, București, 2008.
Papadopoulos, Stelianos, Viața Sfântului Vasile cel Mare, Editura Bizantină, București 2003.
Rămureanu, Pr. Prof. Dr., Ioan; Pr. Prof. Dr. Milan Șesan; Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universala, 2 vol., Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti 1987.
Semen, Petre și Petcu, Liviu, Părinții Capadocieni, Editura Fundației Academice „Axis”, Iași, 2009.
Socrate Scolasticul, Istoria bisericească, IV, traducere Iosif Gheorghian, mitropolit primat, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1899.
Stăniloae, Preot, Dumitru, Cele 5 Cuvântări Teologice ale celui între Sfinți Părintelui nostru Grigorie de Nazianz, Editura Anastasia, București, 1987.
Streza, Lect. Univ. Dr., Ciprian, Cherigma și dogma în gândirea Sfântului Vasile cel Mare, în Anuarul Academic, al facultății de teologie “Andrei Șaguna”, serie nouă, Anul IV(XXIX), Editura Universității “Lucian Blaga”, Sibiu, 2003- 2004.
Quasten, Jean, Initiation aux Peres de l'Eglise, vol. III, Paris, 1963.
Voicu, Arhid. Prof. Univ. Dr., Constantin; Dumitrașcu, Preot Conf. Univ. Dr. Nicu, Patrologie. Manual pentru Seminariile teologice, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004.
*** Sinaxarul Sfinților Capadocieni, Editura Cuvântul Vieții a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, București, 2009.
***Îndreptarea Legii, ediția Academiei R.S.R., București, 1962
ARTICOLE ȘI STUDII
Babuș, Arh., Gr., Predica Sfinților Părinți, în "Glasul Bisericii", XV (1956), nr. 10, pp. 541- 553.
Bardy, J. G., Un prédicateur populaire au III-e siècle, în “Revue pratique d’apologetique”, Toulouse, 1927, pp. 88-90.
Belu, Pr. Prof. Dr., D., Sfinții Părinți, ca izvor omiletic, în "Mitropolia Ardealului", IV (1959), nr. 7-8, pp. 549-556.
Belu, Pr. Prof. Dr., D., Unele condiții ale propovăduirii, în "Mitropolia Ardealului", IX (1964), nr. 3-5, pp. 306-317.
Belu, Pr., D., Pacea ca temă omilitică, în "Mitropolia Ardealului", VIII (1963), nr. 4-6, pp.415-423.
Bolocan Carmen-Maria, Strategii (principii) didactice în Omiliile Sfântului Vasile cel Mare, în Părinții Capadocieni, coordonatori Petre Semen și Liviu Petcu, Editura Fundației Academice “Axis”, Iași 2009.
Braniște, Diaconul, Ene, Învățăminte din predica patristică pentru predica de azi, în "Biserica Ortodoxă Romana", LXV (1947), nr. 1-3, pp. 50-59.
Braniște, Pr. Prof. Dr., Ene, Explicarea Botezului în catehezele baptismale ale Sf. Ioan Gură de Aur, în "Studii Teologice” nr. 7-8/ 1970, pp. 509-527.
Coman, Pr. Prof. Dr., Ioan G., Actualitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, în “Studii Teologice”, VII(1955), nr. 7-8, pp. 400-426.
Cricovean, Pr.dr., Mircea, Viața monahală la Sfântul Vasile cel Mare, în ,, O.T.” Nr.2/2003, pp. 88-114.
Cristescu, Drd., Vasile, Influența teologiei trinitare a Sfântului Grigorie de Nazianz asupra gândirii creștine ulterioare, în ,,T.V”, nr. 1-2/1992, pp. 42-58.
Dalea, Protos., Justinian, Predica Sfinților Părinți din secolul de aur al Bisericii creștine, în "Glasul Bisericii", XVII (1958), nr. 11, pp. 1053-1067.
Ivan, I., Opera canonică a Sfîntului Vasile cel Mare și importanța ei pentru unitatea Bisericii creștine, în vol. „Sfântul Vasile cel Mare”, București, 1980.
Papadopulos, Șt., Mersul gîndirii teologice a Sf. Vasile, în „Mitrop. Ardealului”, VIII (1998), nr. 1-2, 1979.
Popa, Doctorand, Ioan D., Opera Sfinților Părinți din epoca de aur ca izvor al predicii, "Studii Teologice", nr. 5-6/1970, pp. 429-444.
Procopoviciu, Pr. Prof., P., Predica Patristică sub aspectul ei social, "Mitropolia Moldovei și Sucevei", XXXIII (1957), NR. 1-2, pp. 92-105.
Rămureanu, Pr. Prof., Ioan, Lupta ortodoxiei contra arianismului de la Sinodul I ecumenic până la moartea lui Arie, în ,,S.T.” nr.1-2/1977, pp. 15-60.
Stăniloae, Pr. Prof., D., Învățătura creștină despre muncă, "Studii Teologice", V (1953), nr. 1-2, pp. 30-45.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoție, cartea IV-a, , trad. de Pr. D. Fecioru, în "Biserica Ortodoxă Romana", LXXV (1957), nr. 10, pp. 971- 991.
Șebu, S., Contribuția Sfântului Efrem Sirul la dezvoltarea predicii creștine, în "Studii Teologice", XIX (1967), nr. 7-8, pp. 472-488.
BIBLIOGRAFIE:
IZVOARE:
Origen, Scrieri alese, trad. pr. T. Bodogae, colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 8, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.
Actele martirice, traducere și note de Pr. Prof. I. Râmureanu, colecția Părinți și Scriitori Bisericești, Vol. 11, București, 1982.
Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri I, colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 12, Studiu introductiv, traducere, note și indici de Pr. Prof. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988.
Eusebiu de Cezareea, Scrieri – Partea I, colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 13, trad. pr. T. Bodogae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.
Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Efrem Sirul, Despre preoție, Editura Sophia, București, 2004.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri I, colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 21, Traducere, introducere, indice și note de Pr. D. Fecioru. Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre creșterea copiilor, în vol. "Puțul și împărțire de grâu", Bacău, 1995.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia (Răspunsuri către Talasie), vol. 3, Traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ediția a II-a, Editura Harisma, București, 1994.
Sf. Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări despre Dumnezeu, trad. de pr. Gh.Tilea și N. Barbu, Curtea de Argeș, 1947.
Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvântări Teologice, Editura Herald, București, 2000.
Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele I-IV, în "Izvoarele Ortodoxiei", vol. 1, trad. de Pr. D. Fecioru, București, 1943.
CĂRȚI:
Bârsănescu, Ștefan și colab., Istoria Pedagogiei, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1969.
Bolocan, Carmen Maria, Catehetica și didactica religiei, interferențe și deosebiri, Ediția a 2-a, Editura Sf. Mina, Iași, 2008.
Bulacu, Pr. Dr., M., Omilia exegetică-biblică, I, Editura Arte Grafice, Oradea, 1929.
Bulacu, Pr. Mihail, Pedagogia Creștină Ortodoxă, Eitura Didactică și Pedagogică, București, 1935.
Bezdechi, Ștefan, Bucâți alese din opera Sfîntului Atanasie cel Mare, patriarhul Alexandriei, Editura Universitaria, Cluj, 1925.
Bernardi, Jean, Grigorie din Nazianz. Teolgul și epoca sa. (330-390), traducere Cristian Pop, Editura Deisis, Sibiu, 2002.
Braniște, Diaconul, Ene, Explicarea Sfintei Liturghii, după Nicolae Cabasila, Editura Institutului Biblic, București, 1943.
Coman, Ioan G., Patrologie. Manual pentru uzul studenților Institutelor Teologice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1956.
Corneanu, Mitropolit, Nicolae, Pregătirea școlară a Sfinților Trei Ierarhi, în vol. Patristica Mirabilia Pagini din literatura primelor veacuri creștine, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1987.
Cricovean, Pr. Dr., Mircea, Idei dogmatice în epistolele Sfrntului Vasile cel Mare, Editura Emia, Deva, 2004.
Cucoș, Constantin, Educația religioasă. Conținut și forme de realizare, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996.
Eliade, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. II, Editia a II-a, București, 1991;
Freiherr von Campenhausen, Hans, Părinți greci ai Bisericii, traducere din germană de Maria-Magdalena Anghelescu, Humanitas, București, 2005.
Grăjdian, Pr. conf. dr., Vasile, Semnificația ciclului liturgic la Sfântul Vasile cel Mare, Revista Teologică, Serie nouă, anX (82), nr. 2, aprilie-iunie, 2000, Sibiu
Mircea, Pr. Dr. Ioan, Dicționar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1984.
Milaș, N., Canoanele Bisericii Ortodoxe II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991.
Meredith, Anthony, Capadocienii, Editura Sophia, București, 2008.
Papadopoulos, Stelianos, Viața Sfântului Vasile cel Mare, Editura Bizantină, București 2003.
Rămureanu, Pr. Prof. Dr., Ioan; Pr. Prof. Dr. Milan Șesan; Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universala, 2 vol., Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti 1987.
Semen, Petre și Petcu, Liviu, Părinții Capadocieni, Editura Fundației Academice „Axis”, Iași, 2009.
Socrate Scolasticul, Istoria bisericească, IV, traducere Iosif Gheorghian, mitropolit primat, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1899.
Stăniloae, Preot, Dumitru, Cele 5 Cuvântări Teologice ale celui între Sfinți Părintelui nostru Grigorie de Nazianz, Editura Anastasia, București, 1987.
Streza, Lect. Univ. Dr., Ciprian, Cherigma și dogma în gândirea Sfântului Vasile cel Mare, în Anuarul Academic, al facultății de teologie “Andrei Șaguna”, serie nouă, Anul IV(XXIX), Editura Universității “Lucian Blaga”, Sibiu, 2003- 2004.
Quasten, Jean, Initiation aux Peres de l'Eglise, vol. III, Paris, 1963.
Voicu, Arhid. Prof. Univ. Dr., Constantin; Dumitrașcu, Preot Conf. Univ. Dr. Nicu, Patrologie. Manual pentru Seminariile teologice, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004.
*** Sinaxarul Sfinților Capadocieni, Editura Cuvântul Vieții a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, București, 2009.
***Îndreptarea Legii, ediția Academiei R.S.R., București, 1962
ARTICOLE ȘI STUDII
Babuș, Arh., Gr., Predica Sfinților Părinți, în "Glasul Bisericii", XV (1956), nr. 10, pp. 541- 553.
Bardy, J. G., Un prédicateur populaire au III-e siècle, în “Revue pratique d’apologetique”, Toulouse, 1927, pp. 88-90.
Belu, Pr. Prof. Dr., D., Sfinții Părinți, ca izvor omiletic, în "Mitropolia Ardealului", IV (1959), nr. 7-8, pp. 549-556.
Belu, Pr. Prof. Dr., D., Unele condiții ale propovăduirii, în "Mitropolia Ardealului", IX (1964), nr. 3-5, pp. 306-317.
Belu, Pr., D., Pacea ca temă omilitică, în "Mitropolia Ardealului", VIII (1963), nr. 4-6, pp.415-423.
Bolocan Carmen-Maria, Strategii (principii) didactice în Omiliile Sfântului Vasile cel Mare, în Părinții Capadocieni, coordonatori Petre Semen și Liviu Petcu, Editura Fundației Academice “Axis”, Iași 2009.
Braniște, Diaconul, Ene, Învățăminte din predica patristică pentru predica de azi, în "Biserica Ortodoxă Romana", LXV (1947), nr. 1-3, pp. 50-59.
Braniște, Pr. Prof. Dr., Ene, Explicarea Botezului în catehezele baptismale ale Sf. Ioan Gură de Aur, în "Studii Teologice” nr. 7-8/ 1970, pp. 509-527.
Coman, Pr. Prof. Dr., Ioan G., Actualitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, în “Studii Teologice”, VII(1955), nr. 7-8, pp. 400-426.
Cricovean, Pr.dr., Mircea, Viața monahală la Sfântul Vasile cel Mare, în ,, O.T.” Nr.2/2003, pp. 88-114.
Cristescu, Drd., Vasile, Influența teologiei trinitare a Sfântului Grigorie de Nazianz asupra gândirii creștine ulterioare, în ,,T.V”, nr. 1-2/1992, pp. 42-58.
Dalea, Protos., Justinian, Predica Sfinților Părinți din secolul de aur al Bisericii creștine, în "Glasul Bisericii", XVII (1958), nr. 11, pp. 1053-1067.
Ivan, I., Opera canonică a Sfîntului Vasile cel Mare și importanța ei pentru unitatea Bisericii creștine, în vol. „Sfântul Vasile cel Mare”, București, 1980.
Papadopulos, Șt., Mersul gîndirii teologice a Sf. Vasile, în „Mitrop. Ardealului”, VIII (1998), nr. 1-2, 1979.
Popa, Doctorand, Ioan D., Opera Sfinților Părinți din epoca de aur ca izvor al predicii, "Studii Teologice", nr. 5-6/1970, pp. 429-444.
Procopoviciu, Pr. Prof., P., Predica Patristică sub aspectul ei social, "Mitropolia Moldovei și Sucevei", XXXIII (1957), NR. 1-2, pp. 92-105.
Rămureanu, Pr. Prof., Ioan, Lupta ortodoxiei contra arianismului de la Sinodul I ecumenic până la moartea lui Arie, în ,,S.T.” nr.1-2/1977, pp. 15-60.
Stăniloae, Pr. Prof., D., Învățătura creștină despre muncă, "Studii Teologice", V (1953), nr. 1-2, pp. 30-45.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoție, cartea IV-a, , trad. de Pr. D. Fecioru, în "Biserica Ortodoxă Romana", LXXV (1957), nr. 10, pp. 971- 991.
Șebu, S., Contribuția Sfântului Efrem Sirul la dezvoltarea predicii creștine, în "Studii Teologice", XIX (1967), nr. 7-8, pp. 472-488.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sfaturi Misionar Catehetica In Epistolele Sfantului Vasile Cel Mare (ID: 167952)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.