Sfarsitul Politeismului Si Expansiunea Ortodoxa

Campania militară a rușilor din anul 860 a fost decisivă pentru politica religioasă a Bizanțului asupra populației din regiunea Pontului. Imperiul intuia primejdia ce venise din aceste părți, de aceea a început opera misionară a Bisericii în rândul populației din Crimeea și din jurul ei. Cele mai importante probleme ale Bizanțului erau fortificarea pozițiilor la Marea Negră și întărirea legăturilor cu haganul hazarilor.

Misionarii evrei și musulmani erau foarte activi printre hazari. Mulți dintre ei deja îmbrățișaseră credința musulmană. Comunitățile evreiești de la granița de nord făceau de asemenea un prozelitism activ.. Haganul a cerut la Constantinopol să i se trimită un învățat care să discute cu evreii și cu musulmanii și să explice doctrina creștină, fiindcă poporul său, în majoritate păgân, se găsea în prezența a trei religii.

Frații Constantin și Metodie sunt trimiși de patriarhul Fotie. Aceștia au condus activități misionare și au predat hazarilor principiile creștine. Discuțiile teologice s-au ținut la curtea haganului hazar. Printre altele, cei doi frați au analizat învățătura despre Sfânta Treime și despre Întrupare, au comparat învățăturile creștine cu cele din iudaism și din islam. Au păzit dogma Sfintei Treimi citând versete din Noul și Vechiul Testament care vorbesc despre Dumnezeu ca Duh Sfânt, Logos și Creator. Au apărat învățătura despre Întrupare, întrebându-i pe teologii evrei prezenți cum nu poate Dumnezeu să apară în trup omenesc în timp ceși lui Moise i s-a arătat în chip de tufiș arzător. Au explicat și au justificat folosirea icoanelor și au comparat moralitatea creștină cu etica iudaică și cea musulmană. Este posibil ca în Rusia creștinismul să fi pătruns chiar prin hazari. Așadar, Bizanțul a înlocuit în Pannonia influența Romei. Acest fapt este sesizat în epoca lui Justinian. Pannonia era dominată de avari, iar slavii de acolo le deveniseră supuși. Avarii aduseseră cu ei civilizația care se cheamă Kesztbely, după locul unde s-au făcut mai multe descoperiri arheologice privitoare la ei. Avarii au avut, deci, relații comerciale cu bizantinii. Banii bizantini circulau aici, multe descoperiri s-au făcut. .

Nimicirea Imperiului Avar, s-a datorat campaniileor lui Carol cel Mare, între anii 788-796. Slavii dintre Dunăre și Tisa sunt uniți de Krum la Imperiul Bulgar, iar cei din Pannonia și Vest, de Imperiului Franc. Bizantinii, în conflict cu francii, reiau Veneția și Coasta Dalmată. Influența bizantină pătrunde la moravi pe două căi: pe vechea cale romană, prin Veneția, și pe calea care venea din Constantinopol pe cursul Dunării, înlăuntrul țărilor slave. După dispariția avarilor, intermediarii acestor relații au fost bulgarii. Astfel, slavii transdanubieni au putut avea cunoștință despre Bizanț.

Misiunea la popoarele slave s-a făcut prin prisma centrelor importante din Germania, precum Regensburg, Passau și Salzburg, care implicau suzeranitatea francilor și alianța cu Roma.

În anii 830, ducele Movimir a unit triburile morave împotriva francilor. Dar francii, sub conducerea lui Ludwig Germanicul, l-au îndepărtat de la tron și l-au instalat în locul lui pe nepotul său creștin, Ratislav. Dar Ratislav a luptat și pentru independența Moraviei până ce a fost capturat de Ludwig, orbit și trimis la mănăstire. El consideră că acceptarea creștinismului, cu consecventa încorporare a Moraviei în orbita creștinismului vestic, îl va consolida ca stat.

În 862, hanul Boris al Bulgariei a avut o întâlnire cu regele Ludwig, pe Dunăre, în apropiere de Viena. El căuta o alianță cu regele german pentru a scăpa de Constantinopol. Așadar, Boris se afla în postura de a accepta încreștinarea de la germani.

Astfel prințul Rostislav al Moraviei, greu încercat de poziția sa, între de Ludwig Germanicul și bulgari, se supune, în 862, Curții bizantine. Acesta acceptă misionarii greci, trimiși de bizantini. Acestui fapt se datorează sosirea lui Constantin și Metodie.

Supunerea sa față de Imperiul Bizantin, avea la bază pe langă motivele religioase, și pe cele politice. Acesta căuta ajutor împotriva preoților apuseni, care se implicau în statul său. De aceea el cere bizantinilor, oameni învățați care să clarifice problemele legate de credință, și dorea ca acest fapt să se împlinească în limba sa. În 862, cu binecuvântarea patriarhului Fotie, Metodie pleacă în Moravia. Totodată se pare că l-a sfințit pe Constantin în episcop, după obiceiul bizantină, ca misiunea să fie condusă de un vlădică. Era și o misiune diplomatică. Constantin fusese ales pentru că se știa că stăpânirea hazarilor se întindea și asupra unor triburi slave, iar Constantin, la Thessalonic, învățase limba slavilor, cunoștea obiceiurile lor și putea informa Curtea bizantină asupra populației de la nord, cu atât mai mult cu cât din acele părți veniseră barbarii ce asediaseră Constantinopolul în iunie 860. Constantin putea să indice mijloacele de a evita pe viitor această primejdie. Acești misionari, Chiril și Metodie, vor găsi, în inima barbară a continentului, un mediu deja creștin: creștinat, se pare, prin evanghelizări făcute de clerul apusean din Bavaria și din patriarhatul nord-italian de Aquileea, cu cneji deja închinători lui Hristos și ziditori de biserici, precum Mojmir sau Pribina de la Nitra, sau Kocel.

Nepotul lui Ratislav, Svatopluk, a preluat apoi ducatul, a negociat independența Moravieiși și-a extins controlul asupra Boemiei, spre vest și până în Galitia și Silezia, spre est, având acum o populație de aproximativ două milioane de locuitori, dintre care trei pătrimi erau de naționalitate slavă.

Frații misionari au trecut probabil prin Bulgaria în 863, dar nu s-au oprit aici. Mulți dintre discipoli, izgoniți din Moravia de către germani, au venit spre sud și au găsit refugiu în Bulgaria în 886, și au continuat, în circumstanțe mult mai favorabile, învățăturile apostolilor slavi. Invazia maghiarilor, în 893, a distrus tot ce a mai rămas din Biserica Slavonă din Moravia.

Moravii au fost convertiți de cei doi frați vestiți: Constantin sau Chirilși Metodie, fiii lui Leon, un ofițer bogat din Thessalonic, oraș grecesc într-o regiune în mare parte slavă.

S-a discutat mult despre originea lor, dacă erau de origine greacă, mixtă cu slavi sau cu valahi. S-au remarcat prin învățătură, asceză și practică misionară, promovând Ortodoxia curată într-o vreme în care se simte deja o tensiune între patriarhiile din Roma și din Constantinopol pentru unele inovații latine și drepturi misionare.

Chiril s-a născut în 827 și a primit la botez numele de Constantin, fiind cel mai mic dintre cei șapte frați ai săi . În 842 a fost trimis la Constantinopol să studieze, avându-i profesori pe Leo Gramaticul și pe Fotie, viitorul patriarh al Constantinopulului.

Metodie s-a născut cu doisprezece ani mai devreme decât fratele său. Se cunosc puține lucruri despre anii tinereții, dar în cariera sa a fost numit în funcții bisericești și imperiale. În 840 era „strategos” (guvernator) al unei colonii slave din provincia Opsikion, pe râul Styrmon. Fiind iubit de greci, Metodie este propus arhiepiscop pentru slavi, dar el se retrage la o mănăstire din Olimpul Bitiniei, unde este numit stareț.

Liturghia slavă a trebuit să se impună popoarelor convertite anume la ortodoxia bizantină, și acest fapt a determinat în Orient apariția unei civilizații noi, slave, pentru slavii înșiși, dar și pentru bulgarii de la Volga, domnind asupra slavilor, și chiar pentru populația de origine romanică de pe țărmurile Dunării. Bizantinii nu-și dăduseră niciodată cu adevărat osteneala să infiltreze adevărata credință barbarilor din nord, mai puțin primejdioși cât rămâneau păgâni. Dar prozelitismul acerb al vechii Rome, a impus ortodocșilor de la Constantinopol datoria de a câștiga pentru Hristos pe bulgarii temuți, dar și disprețuiți de ei.

La momentul în care frații au plecat spre Constantinopol, în 867, sporise rivalitatea între Biserica Apuseană și cea de Răsărit. Patriarhul Fotie fusese excomunicat de Nicolae I și folosirea limbii slavone era foarte criticată în Roma..

Chiril a murit la Roma în 14 februarie 869. Deși Metodie a dorit să-i ducă trupul în pământul în care predicase Evanghelia lui Hristos, papa a insistat ca el să fie înmormântat în biserica Sf. Clement, unde se găseau moaștele sfântului, pe care frații le aduseseră la Roma.

Metodie se reîntoarce în Moravia, dar aici intră în conflict chiar cu mitropolitul Bavariei. Este arestat de Carloman, fiul lui Louis Germanicul,și este adus în fața sinodului bavarez din Regensburg, în noiembrie 870. În ciuda apelului către papă, este întemnițat în Swabia, timp de aproximativ trei ani. Protestele papei au rămas fără ecou, eliberarea lui Metodie fiind realizată de-abia la insistențele succesorului său, papa Ioan al VIII-lea (872-882). Cu toate acestea, papa Ioan nu a mai aprobat folosirea limbii latine la liturghie.

Succesorul lui Ratislav ca prinț al Moraviei a fost Svatopluk, nepotul său, pe care Metodie îl criticase pentru lipsa de morală. Acesta, împreună cu mâna sa dreaptă, episcopul Wiching de Neitra îl denunță la Roma pentru continuarea folosirii limbii slavone în cult și îl acuză chiar de erezie, pentru că nu folosea adaosul Filioque în Crez, deși, în acea perioadă,nici măcar la Roma nu se rostea. Cu toate acestea, Metodie a reușit să-l convingă pe papa de ortodoxia sa, și a reintrodus folosirea limbii slavone. În 882 a mers la Constantinopol, unde a fost primit cu cordialitate de împărat și de patriarh. A murit la 6 aprilie 885, probabil la Stare Mesto ( azi, Velehrad, în Cehia).

Referitor la încreștinarea bulgarilor se cunoaște faptul că în anul 813, aceștia cuceresc orașul Adrianopol, și iau ca prizonieri un număr mare de creștini, printre care se afla chiar episcopul orașului. Aduși în Bulgaria, acești creștini formează o comunitate și încep o activitate misionară pentru a-i converti pe cuceritori, dar nu au avut un succes foarte mare, de vreme ce însuși episcopul a fost martirizat.

De la 852, Boris se afla în fruntea bulgarilor. El cultiva raporturile cu francii și s-a gândit acum că noua religie îi era indispensabilă,ca să se poată menține între vecinii franci, moraviși bizantini, toți creștini. Bogor-Boris, avea un unchi Nravota (Voinos), care se încreștinase mai înainte. Într-un război împotriva grecilor, sora lui Boris a căzut în mâinile inamicilor. Dusă la Constantinopol, a primit acolo botezul. După un timp, întorcându-se la fratele său, a încercat fără îndoială să-l atragă la noul cult. Se pare că mânăstiri existau de ceva timp printre bulgari. De asemenea, la curte se afla un prizonier grec, călugărul Theodor Cupharas, ale cărui îndemnuri au făcut probabilă o anumită impresie asupra prințului bulgar. Acesta a putut să pună la încercare în timpul unei foamete eficacitatea rugăciunilor îndreptate către Dumnezeul creștinilor și în schimbul conversiunii sale a cerut un dar important –Zagora, țara situată între Sidera și Debeltos. Poporul său, adică toată Curtea bulgară, a trebuit să-și urmeze șeful la baptister, cel care l-a botezat pe Boris fiind un episcop grec pe nume Iosif . Convertirea nu a fost ușor acceptată de popor, dar răscoala a fost înăbușită de rege. Un episcop grec a fost primul șef religios recunoscut al țării bulgarilor. O „pace veșnică” a fost încheiată totodată între noul „archon Mihail”, care acum era un „bun creștin”, și Imperiu. Acesta nu mai era stingherit acum decât de raziile sarazine și de pirateriile celor din Creta.

Cu privire la convertirea bulgarilor, știm faptul că încreștinarea lor nu a fost așa rapidă. Începută înainte de plecarea lui Chiril și al lui Metodie către Moravia, se va termina după ce părăsesc Bulgaria..

Dar marele eveniment al relațiilor dintre Imperiu și bulgari nu a fost numai simpla trecere la creștinism a supușilor lui Boris-Mihail, ci acceptarea formei slavone pentru noua lege.

Biserica Apuseană recunoștea ca limbi sfinte și potrivite pentru liturghie doar cele trei limbi scrise pe crucea lui Iisus – ebraică, greacă și latină. Acest mod de a înțelege lucrurile nu era însă în uzanța Bisericii Răsăritene, și astfel Chiril și Metodie nu au avut nici o ezitare în a traduce Biblia și texte liturgice grecești în slavonă.

Chirilși Metodie au creat un nou alfabet, cel glagolitic, păstrat în Dalmația mult după ce a fost înlocuit pretutindeni de alfabetul cirilic. Totodată ei alcătuiseră o nouă limbă literară, amestecând limba slavonă din Macedonia, din teritoriul din jurul Thessalonicului, cu cuvinte grecești și poate și cu unele elemente de latină vulgară, îmbogățind limba primitivă,patriarhală, a barbarilor păgâni din această „slavonie”. Făcând aceasta, ei imitau creația de o genială îndrăzneală pe care se încumetase să o realizeze în părțile Durostorului, pentru vizigoții de la Dunărea de Jos, în secolul IV, acel Wulfila sau Ulphilas arian, care a însemnat în frumosul manuscript de la Uppsala, scris cu litere de argint pe pergament de purpură, rezultatul divinației sale. Orientul cu mai multe limbi liturgice vechi și care întemeiase de curând un creștinism armean separat, cu alfabetul său particular, tot de derivație greacă, permitea ceea ce Occidentul, de latinitate unică, nu a consimțit niciodată să accepte, în ciuda primelor șovăieli ale papalității cu privire la slavii din Moravia.

Bizanțul dorise foarte mult pentru bulgari adoptarea creștinismului grec. Dar mulțumită propagandei Sf. Clement, elev al fraților din Thessalonic (Metodie și Chiril), forma slavonă a biruit. Va fi înjghebată o literatură din care au vrut unii să facă în mod greșit manifestarea imediată a unui fel de conștiință națională. De fapt Biserica Bulgară a dobândit conștiința unei autonomii, ale cărei consecințe politice aveau să fie incalculabile.

Pe la anul 855, după mărturia Chrabir, încep să traducă texte (folosind în acest sens literele grecești uzitate la Bizanțîn formă majusculă-uncială) din Septuaginta grecească în dialectul slavon de la Thessalonic, paleobulgar, mai ales din Evangheliar și Psaltire, apoi din cărți de ritual și altele, îngrijindu-se și de un cerc de ucenici. Chiril alege tocmai majuscula greacă, pentru că era folosită exclusiv pentru textele bisericești care reprezentau cuvântul Domnului și nu puteau fi scrise cu litere mici, folosite doar pentru texte laice. Se pare că exista și un scris slavon minuscul, după minuscula greacă, dar numai pentru uz economic, care, firește, nu putea fi aplicat în Biserică.

Astfel, a fost creată o nouă limbă literară modelată pe cea grecească după sintaxă și vocabular abstract, dar datorită faptului că diferitele limbi slave erau, pe atunci, încă apropiate una de alta, înțeleasă de toți slavii. Astăzi este cunoscută sub denumirea de slavona bisericească veche. Aceasta a devenit, după limba greacă și latină, a treia limbă internațională a Europei, și graiul literar comun al bulgarilor, sârbilor, rușilor, ucrainienilor, și – pentru o perioadă de timp – a românilor, care, creștini fiind, au avut acces la commonwealth-ul cultural Bizantin.

Frații Chirilși Metodie au fost venerați în Biserica Ortodoxă cu mult înainte ca praznicul lor să fie introdus în calendarul Bisericii Catolice și ei trebuie văzuți ca figuri vitale în relațiile dintre Biserici și de o mare importanțăpentru regiunile în conflict din fosta Yugoslavie.

Creștinismul a fost introdus în Rusia Kieveană pe vremea domniei lui Vladimir Sveatoslavici, prin intermediul grecilor din Bizanț. Creștinismul a jucat un rol foarte însemnat în viața Rusiei Kievene. În comparație cu păgânismul, creștinismul reprezenta un mare progres. El a favorizat dezvoltarea și consolidarea raporturilor feudale în Rusia Kieveană și a contribuit la răspândirea printre slavii răsăriteni a unei culturi mai înalte, cultura bizantină.

Stabilirea unei religii unice a grăbit procesul de unificare a tuturor triburilor slave și a întărit puterea cneazului. Creștinismul a înlesnit stabilirea unei legături mai strânse cu Bizanțul și cu statele din apusul Europei. Vladimir a întreținut legături de prietenie cu Boemia, Polonia și Ungaria.

Cu o sută de ani înainte de creștinarea Rusiei, misionarii Chiril și Metodiu alcătuiră, din însărcinarea guvernului grec, un alfabet slav și traduseseră cărțile bisericești din grecește în limba slavonă (bulgară), pentru a înlesni răspândirea creștinismului printre slavii apuseni și meridionali. Acest lucru a fost cu putință, deoarece, în anul 864, țarul Boris al bulgarilor, s-a creștinat împreună cu tot poporul bulgar, primind botezul creștin, iar la botez a primit numele de Mihail. Abia din anul 889 activitatea celor doi misionari începe să prindă rădăcini consolidând astfel creștinismul în lumea slavă, care, până atunci, doar auzise de creștinism, nu îl și cunoscuse.

Lupta dintre păgânismul muribund și creștinismul bizantin a fost totuși grea și îndelungată. În acest sens, Acad. N. S. Derjavin spune: „Astfel se explică lupta grea, dârză și îndelungată, adesea sub forme violente, sângeroase, ce o ducea dogma creștină cu păgânismul la slavi. Până la urmă, această dogmă fiind o gândire mai progresistă a învins păgânismul, însă n-a reușit, în epoca feudalismului și capitalismului, să smulgă cu totul din gândirea populară rămășițele păgânismului, adânc înrădăcinat. Aceste rămășițe, au continuat să săIășluiască până în ziua de astăzi în masele populare exploatate din societatea capitalistă sub formă de prejudecăți și superstiții grosolane, primitive, dușmănoase culturii și progresului omenirii”. Procesul de eliminare a acestor prejudecăți și superstiții, este în curs de lichidare a ultimelor rămășițe de magie, obscurantism și bigotism păgân, care se mai opun în calea progresului și culturii întregii omeniri.

Religia creștină era bine cunoscută de rușii secolului al X-lea, negustorii și mercenarii varegi aduseseră cu ei credința creștină de la Constantinopol. Convertirea rușilor la creștinism are loc tot în perioada lui Vladimir, care a profitat de excepționalele împrejurări politice pe care i le oferea războiul civil din Bizanț ca să negocieze intrarea sa în comunitatea statelor creștine. Vladimir a ușurat introducerea creștinismului, pe de o parte datorită creștinării sale în rit ortodox, dar pe de alta datorită căsătoriei cu Ana, sora împăratului bizantin Vasile al II-lea. Bizanțul a făcut, astfel, două mari daruri slavilor: un sistem complet de doctrină creștină și o civilizație creștină complet dezvoltată, fără a lua în calcul că, implicit, curtea imperială dădea legitimitate dinastiei rurikizilor. Rusia kieveană nu s-a convertit complet la creștinism de la bun început, inițial limitându-se doar la câteva orașe, în timp ce mare parte din sate au rămas păgâne până în secolul al XIV-lea. Integrarea definitivă a Rusei kievene în sistemul politic al Europei Evului Mediu timpuriu are loc odată cu căsătoria Anei de Kiev cu Henric I al Franței, la mijlocul secolului al XI-lea, dar după moartea cneazului Iaroslav (1054), unitatea țării a fost spulberată; războiul civil care a urmat a dat naștere unor cnezate familiale autonome și rivale, a căror unitate a fost menținută doar de Biserică și de mitropolitul Kievului și al tuturor Rusiilor. Această descompunere a statului kievean a ușurat cucerirea mongolă, care a început în anul 1237 împotriva cnezatelor din nord. Slavii au fost în antichitate o populație migratoare, alcătuită dintr-o mulțime de triburi și foarte numeroasă. Dintre toate popoarele migratoare care au trecut peste pământul Daciei, cel mai însemnat rol în formarea poporului român l-au avut slavii. Ei au jucat în acestă parte de lume rolul pe care l-au avut alte popoare migratoare în Europa în formarea națiunilor actuale. Astfel, poporul român s-a format din substratul dacic peste care s-a așezat primul superstrat roman, apoi al doilea superstrat, cel slav. În mod similar s-au format și alte popoare europene, cum ar fi italienii, peste care s-a suprapus superstratul longobard, deci germanic, francezii, la care pe substratul galic s-a suprapus superstratul roman și apoi franc, tot de origine germanică, la spanioli peste substratul iber s-a asimilat superstratul roman, urmat de cel vizigot, din nou un neam germanic. Românii sunt un popor romanic cu influență slavă, după cum francezii, italienii și spaniolii sunt popoare romanice cu influență germanică. Slavii ne-au influențat sub aspectul limbii, organizării sociale și de stat și sub aspect cultural și bisericesc. Trebuie ținut cont că limba română modernă și-a luat cele mai pregnante caracteristici și cele mai uzitate cuvinte din limba latină, cu modificările specifice nouă, atestate de către specialiștii în lingvistică. Doar circa 16% din cuvintele din limba română sunt de origine cert slavă. Nici aceste cuvinte de origine slavă nu au intrat deodată în vocabularul limbii noastre, și dacă o parte însemnată vor fi fost intrate în limbaj în secolele VI-XI, o parte au continuat să fie asimilate până în secolul al XIX-lea, deci sunt achiziții relativ recente.

Concluzii

Mitologia slavă veche nu s-a păstrat din păcate deloc, deși, după toate probabilitățile, ea a existat. În scrierile bisericești se pomenește nu o dată, ci de mai multe ori, despre așa numitele kosciune (prin acest cuvânt se traduce cuvântul grecesc mit). Puținele rămășițe ale vechii religii slave i-a făcut pe unii cercetători să considere că această religie era sărăcăcioasă în comparație cu religia altor popoare vechi. Dar probabil că este vorba pur și simplu de insuficienta studiere a religiei vechilor slavi și de numărul redus al surselor.

Tocmai din cauza lipsei totale a documentelor scrise, proprii păgânismului slav, precum și insuficiența izvoarelor, au dat prilej cercetătorilor să facă multe greșeli și i-au silit să folosească în mod excesiv bogatul folclor al popoarelor slave. Așa s-a făcut că până nu demult exista un întreg panteon slav, ieșit în mare parte, din fantezia unor cronicari creștini de prin sec. XV. Critica serioasă mai nouă a curățat însă tărâmul religiei slave de ipotezele hazardate din trecut și a alungat din Olimpul slav zeitățile intruse.

Între altele, s-a adus lumină în problema mult dezbătută a existenței unui „zeu suprem” al slavilor, despre care vorbește Procopiu de Cezareea, și în aceea a unei înrudiri între zeii slavi întocmai ca între cei ai grecilor, despre care vorbește Helmold. Cercetările mai noi au dus la concluzia că „orice concepție despre un zeu suprem, precum și orice rudenie sau idee de rudenie între zei, era străină adevăratei religii a vechilor slavi”.

De asemenea, s-a lămurit că, deși cultul animalelor este atestat la vechii slavi – unele triburi purtând chiar nume de animale: „Lupi”, „Corbi” etc. – totemismul este absent în viața acestora.

Ca privire de ansamblu asupra religiei slavilor, în comparație cu alte religii, cercetătorii au fost izbiți de lipsa unei mitologii propriu zise și a unei concepții cosmogonice în această religie. Desigur, nu credem că popoarele slave să nu fi avut în credințele lor o cât de rudimentară concepție cosmologică, dar din moment ce izvoarele pe care le avem n-o menționează sub nici o formă, nu avem dreptul s-o inventăm sau s-o scoatem cu orice preț din actualul folclor al popoarelor slave.

De asemenea, cercetătorii au fost izbiți de caracterul, am putea spune, exclusiv uranian al zeilor slavi. Numai printr-o exegeză forțată a ajuns A. Brückner să facă din Veles-Volos un zeu htonian, subpământean. În legătură cu aceasta, este de remarcat lipsa aproape totală a divinităților feminine din panteonul slav. Obișnuitul contrast: cer – pământ, pe care îl întâlnim în alte religii, reprezentat prin divinitatea masculină (cerul) și cea feminină (pământul), lipsește din religia slavilor.

Cercetătorii religiei slavilor scot în evidență și transformările prin care a trecut această religie într-un interval de aproximativ 2500 de ani. Dacă la început predomina cultul arborilor, animalelor, izvoarelor și demonilor, în general; mai târziu se impun anumite zeități, care, de asemenea, pe alocuri își schimbă cu vremea caracterul, datorită împrejurărilor. Astfel, zeii slavilor de la Elba și Oder, care până pe la anul 1.000 după Hristos erau în majoritatea cazurilor, zei solari, zei pașnici, ca toți zeii slavi, devin de la această dată înainte, zei ai războiului și apărători ai triburilor. De acum înainte, idolii lor sunt înfățișați ca luptători înarmați și chiar numirile zeilor se schimbă, trădând un caracter războinic. Acest fapt trebuie pus în legătură cu luptele slavilor de la Elba și Oder pentru apărarea libertății și a existenței, dar și cu înrâurirea ce a fost exercitată asupra lor, din partea zeităților nordice, al căror caracter era exclusiv războinic.

În sfârșit, o altă caracteristică a religiei slavilor, pe care o scot în evidență cercetătorii, este absența unei zeități cu atribute morale, o zeitate păzitoare a dreptului și a moralității. În general, zeii slavilor nu aveau atribute prea bine precizate.

Erau divinități cu atribute generale, nespecializate, care interveneau în toate domeniile vieții și în toate împrejurările. Totuși, ei nu luau parte la întreg zbuciumul sufletesc al adepților lor. Raporturile dintre zei și credincioși se mărgineau la un schimb grosolan, bazat pe interes. Zeul promitea, prin preoții săi, să fecundeze natura, să facă să germineze și să crească plantele, să înmulțească animalele, să biruiască animalele etc.; în schimb, trebuia să i se aducă jertfe. La atât se mărginea contactul omului cu divinitatea. Nici vorbă de o legătură intimă, de un raport filial, de o comuniune prin iubire, ca în creștinism.

Rugăciunea nu exista independentă de jertfă. De aceea, creștinarea slavilor nu a întâmpinat o rezistență deosebită, din partea unor astfel de adoratori, care nu se simțeau prea legați de zeii lor. Rezistența a fost îndârjită numai acolo unde încreștinarea slavilor însemna, în același timp, și înrobirea lor, cum a fost cazul pentru cei de la Elba și Oder.

Mai strâns legate au fost popoarele slave de credințele lor în demoni și de numeroasele practici vrăjitorești, pe care clerul ortodox, le-a combătut adesea fără succes, încât acestea dăinuiesc pe alocuri încă și astăzi, după 1.000 și mai bine de ani de la creștinarea slavilor.

Persistența credințelor și practicilor vrăjitorești ale vechilor slavi și asemănarea acestora cu unele credințe și practici superstițioase ale poporului român, actualizează marea problemă a înrâuririlor exercitate de credințele și practicile religioase și superstițioase ale popoarelor între ele.

Investigațiile de felul acesta ar da la iveală, în același timp și fondul păgân al nenumăratelor credințe superstițioase, care terorizează încă și astăzi sufletele oamenilor simpli, împiedicând, în general, progresul și încreștinarea reală și profundă a popoarelor.

Expansiunea slavilor a primit un accent puernic: spre est, spre vest și spre sud. În vest, grupurile germanice nu au opus inițial rezistență, ba chiar la sosirea slavilor teritoriile ocupate inițial de germanici în Europa Centrală erau deja părăsite, grupuri mari pornind spre vest și spre nord-vest. Ulterior, unele grupuri germanice s-au reorganizat militar și administrativ, recucerind o parte dinteritoriile abandonate inițial.

În anul 860, frații Chiril și Metodiu încep acțiunea de creștinare a slavilor. Anterior acestei date, ei călătoriseră la est de Marea Neagră, zona caucaziană, punând bazele unui alfabet, numit azi glagolitic. La scurt timp, discipolii lor au pus la punct un alt alfabet, pe care l-au numit chirilic, în memoria marelui cărturar care inventase un alfabet pentru a traduce Biblia în limba slavilor. Dialectul slav codificat prima oară de frații Chiril și Metodiu era cel din Salonic și din împrejurimi. Deși au existat multe speculații în jurul ideii că mama celor doi frați ar fi fost slavă, explicându-se astfel faptul că ei învățaseră limba înainte ca aceasta să fie codificată în scris, nu există nici un argument în sprijinul acestei idei. Talentul lor lingvistic a fost însă indubitabil, indiferent dacă slava au vorbit-o în familie sau au învățat-o de la populația slavă din zonă. Nu este ușor de reconstituit acel ansamblu de credințe și de obiceiuri ale slavilor. Creștinarea acestora a început în 860 și s-a încheiat, în liniile sale majore cel puțin, un secol mai târziu. Unii slavi s-au creștinat mai devreme decât au făcut-o în mod oficial conducătorii lor, așa cum ne lasă să înțelegem, ori să deducem, unele documente timpurii. Totuși, ca și în cazul altor popoare ale Europei, vechile credințe au supraviețuit.

Religia slavilor este și va fi un subiect de studiu, pentru toți cei care vor fi curioși să afle adevărul despre viața și modul lor de comportare, atât social cât și politic, dar mai ales religios.

Bibliografie

Izvoare

Cronica lui Nestor, Traducere G. Popa Lisseanu, Tipografia Bucovina, București, 1935.

Derjavin, N. S. , Slavii în vechime , București, Editura de Stat, 1949.

Paliga , Sorin , Mitologia slavilor, Editura Meteor Press, București, 2008.

Procopiu din Cezareea, Istoria secretă, trad. H. Mihăescu, ed. Gramar, 2006, București

Dicționare și Enciclopedii

Bertholet, Alfred, Dicționarul religiilor, inițiat de Alfred Bertholet în colaborare cu Hans von Campenhausem, ediție în limba română de Gabriel Decuble, Editura Universității „Al. Ioan Cuza”, Iași, 1995.

Bonnerjea, B. A. , Dictionary of Superstitions and Mythology, London, 1927.

Danilov , Ilie, Dicțonar de mitologie slavă, Editura Polirom, București, 2007.

Kernbach , V., Mituri esențiale, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996.

Kernbach , Victor, Dicționar de mitologie generală, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1989 .

Petre , Z., A., Lițu, C., Pavel (coordonatori), Dicționar de mitologie greco-romană, Editura Corint, București, 2001.

Popovici , I., Enciclopedia descoperirilor geografice, București, 1975.

Vasile , P., Atlas istoric didactic, București, 2000.

Cărți de specialitate

Achimescu , Pr. Dr. Nicolae, Religii în dialog, Ed. Trinitas, 2006.

Achimescu, Nicolae, Istoria si filozofia religiei la popoarele antice, Editura „Junimea”, Iași 1998.

Bautier , R.H. , The economic development of medieval Europe, London, 1971.

Bănescu , Nicolae, Istoria Imperiului Bizantin, vol. I, Ed. Anastasia 2000.

Berstein S., P., Milza, Istoria Europei, vol. 2, Iași, 1998.

Brezeanu , Stelian O istorie a Imperiului Bizantin, ed. Albatros, București, 1997.

Butler , Alban , Paul Burns, Butler’s Lives of the Saints: February, Ed. Burns & Oates, Wellwood, Great Britain, 1998.

Butler, Alban , The lives of the fathers, martyrs, and other principal saints, vol. 12, Dublin, 1866.

Carpentier , J., Lebrun F. , Istoria Europei, București, 1997.

Chifăr , Nicolae, Istoria Creștinismului, vol. III, Ed. Trinitas, Iași, 2002.

Ciachir , Nicolae, Istoria slavilor, București, 1998.

Dvornik , F., Les Slaves. Histoire et civilisation de l'Antiquité aux débuts de l'epoque contemporaine, Paris, 1970.

Dvornik, Francis , Les Legendes de Constantin et de Methode vues de Byzance, Imprimeria de Stat, Praga, 1933.

Dvornik, Francis, Slavii în istoria și civilizația europeană, București, 2001.

Crampton , R. J., Bulgaria, Ed. Oxford University Press, New York, 2007.

Evslin , Bernard, Ned Hoopes, The Greek Gods, Editura Scholastic Inc,1966.

Fletcher , Richard A. , The barbarian conversion: from paganism to Christianity, ed. Universității California, 1999.

Freeman , Edward A., The Historical Geography of Europe, ed. Longmans, Green & co., New York, 1903.

Gibbon ,Edward , Decline and Fall of the Roman Empire, vol. X, Ed. Thomas Y. Crowell & co., New York.

Glăjar, Ioan ,Mitologia slavilor, Editura Lider, București, 1955.

Hersak , Emil; Boris Niksic. Croatian Ethnogenesis: A Review of Component Stages and Interpretations (with Emphasis on Eurasian/Nomadic Elements.) Institute for Migration and Ethnic Studies, 2007 .

Ionescu, Anca Irina, Mitologia slavilor, Editura Lider, București, 2000.

Ionescu, Anca-Irina, Lingvistică și mitologie –contribuții la studierea terminologiei credințelor populare ale slavilor, Editura Litera, București, 1978.

Iorga, Nicolae , Istoria vieții bizantine, Editura Enciclopedică Română, 1974.

Iorga, Nicolae , Romîni și slavi, romîni și unguri, Editura Institutului Sud-Est-European, 1922.

Ivanov, V.V. ,V.N.Toporov, Le mythe indo-europeen du dieu de ;’orage poursuivant le serpent: reconstruction du schema, – Echanges et communication, Paris, 1970.

Jakobson , R. , The slavic god Veles an His Indo-European Cognates , Torino, 1969.

Knab, Sophie Hodorowicz , Polish Customs, Traditions, & Folklore , Hippocrene Books, New York, 1993.

Kondratieva, Tamara, Vechea Rusie, Editura Corint, București, 2000.

Leger , Louis , A History of Austro-Hungary from the Earliest Time to the Year 1889, Ed. BiblioBazaar, LLC, 2009.

Leger , Louis, Cyrille et Methode, Étude Historique sur la Conversion des Slaves au Christianisme, Ed. A. Franck, Paris, 1868.

Lübke , C. , Christianity and Paganism as Elements of Gentile Identities to the East of the Elbe and Saale Riversîn Franks, Northmen, and Slavs: Identities and State Formation in Early Medieval Europe, Editura Brepols, Turnhout, 2008.

Lung, Ecaterina, Gheorghe Zbuchea, Istorie medie universală I, Europa Medievală secolele V-XV, Ed Fundației de mâine, 2003.

Manolescu , R., Societatea feudală în Europa apuseană, București, 1974.

Manolescu, R., Costache, V., Brezeanu, S., Cazan, F., Maxim, M., Istoria medie universală, București, 1980.

Mihălcescu , I., Istoria religiunilor lumii, Editura Cugetarea, București, 1946.

Mitrany , David, The Balkans – A History of Bulgaria, Serbia, Greece, Romania, Turkey, Ed. Read Books, 2008.

Onasch , K., Civilizația Marelui Novgorod, București, 1975.

Paliga S. , Eugen S.Tudor, Lingvistica și Arheologia slavilor timpurii. O altă vedere de la Dunărea de Jos, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2009.

Popa , N. Șt. , Rușii. Istoria culturii și civilizației sec. XI-XVII, Constanța, 2000.

Robinson , Henry The Conversion Of Europe, ed. Longmans, Green & Co., Londra, 1917.

Rybakov , Boris Ancient Slavic Paganism, Moscow, 1981.

Schaff , Philip, History of the Christian Church, volumul 4, Ed. BiblioBazaar, LLC, 2009.

Szyjewski , Andrzej, Slavic Religion, WAM, Kraków, 2003.

Tokarev, S. A. , Religia în istoria popoarelor lumii , ediția a III-a, Ed. Politică, București, 1982.

Treadgold , Warren T. A history of the Byzantine state and society, Ed. Stanford University Press, Stanford, 1997.

Tucker, Ruth, From Jerusalem to Irian Jaya: a biographical history of Christian missions, Ed. Zondervan, Michigan, 2004.

Reviste și Studii

Brutzkus , J., The Khazar Origin of the Ancient Kiev , în rev. The Slavoinic and East European Review, nr. 22, 1944.

Constantelos , Demetrios J., The Conversion of Russia to Christianity in the Light of Greek Missionary Activity Among the Slavs , în rev. Greek Orthodox Theological Review, vol. 33, nr. 4, 1988.

Cozmoiu, A., Geneza mitului, în „Studii Teologice”, nr. 5-6,1957.

Glăjar, Ioan, Religia slavilor răsăriteni, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 1-2, 1952.

Ivan, Prof. Dr. Iorgu D., Evanghelizarea slavilor, în „Mitropolia Ardealului”, nr. 11-12, 1965.

Ivanov , V.V. ,V.N.Toporov, A comparative study of the group of baltic mythologic term from the root *vel – , Revista Baltica, nr 9, 1973.

Rămureanu, Pr. Prof. Ioan, Creștinarea rușilor în lumina noilor cercetări istorice, în „Studii Teologice”, nr. 5-6 ,1957.

Rezuș , Pr.Prof. Petru, Religia slavilor, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1950.

Sârbu , Prof. Univ. Dr. Corneliu , Câteva date despre religia slavilor vechi , în „Mitropolia Banatului”, nr 9-10, 1959.

Șesan , M., Slavii, creștinismul și Roma ,în Mitropolia Moldovei și a Sucevei, nr 1-2, 1961.

Șesan, M. , Despre chirilică și glacolitică , în Mitropolia Ardealului, nr. 7-8, 1959.

Vasilescu , Diacon Prof. Emilian, Religia Slavilor în Studii teologice, nr. 7-8, anul II, 1950.

Vasilescu , E., Importanța descoperirilor arheologice din Uniunea Sovietică pentru studiul istoriei religiilor, în’’Studii Teologice’’, VII,1955.

Surse de Internet

Babuș, Emanoil , Aspecte ale istoriei si spiritualității Bizanțului, ediție electronică.

Dragnea , Mihai, Care erau zeii slavilor , http://www.frontpress.ro/2011/10/care-erau-zeii-slavilor.html

Pinter Zeno-Karl, Ioan Marian Țiplic, Prelegeri de Istorie Medie Universală,2004, ediție electronică, http://arheologie.ulbsibiu.ro/publicatii/cursuri/tiplic/8b.htm.

Theodorescu , Răzvan, Specificul politic și cultural al Europei de Sud-Est, curs de Relații Internaționale și Studii Europene.

Anexă

Fig. 1. Zeul Perun, M., Dragnea, Care erau zeii slavilor, http://www.frontpress.ro/2011/10/care-erau-zeii-slavilor.html, consultat la data de 3.04.2014;

Fig. 2. Zeul Svarog, http://www.frontpress.ro/2011/10/care-erau-zeii-slavilor.html, consultat la data de 3.04.2014;

Fig. 3. Zeul Veles, ibidem;

Fig. 4. Zeul Hors, ibidem;

Fig. 5. Zeul Dajbog, ibidem;

Fig. 6. Zeul Stribog, ibidem;

Fig. 7. Zeița Mokos, ibidem;

Fig. 8. Zeul Ilaria, ibidem;

Fig. 9. Reconstituiri ale sanctuarelor pagâne de la Perin, lângă Novocorod și cel de la Krasnogorkoje, S., Paliga, Mitologia slavilor, Editura Meteor Press, București, 2008, p., 42

Fig. 10. Reconstituirea sanctuarului de la Arkona, insula Rugen, estul Germaniei, ibidem, p. 48;

Fig. 11. Reconstituirea unei ceremonii dedicate lui Perun în sanctuarul descoperit în apropierea râului Volchov din apropierea lacului Ilmen. Ulterior Santuarul a fost distrus de patriarhul Akim, ibidem, p. 38;

Fig. 12. Reconstituirea unui ritual de înmormântare, al slavilior răsăriteni din anul 922, conform descrierii călătorului arab Ibn Fadhlan.Potrivit datelor prezentate, ar fi un amestec de obiceiuri slave și germanice. Decedatul era incinerat pe o barcă împreună cu ofrande și o sclava vie, ibidem, p. 32;