Sfantul Simeon Noul Teolog In Contextul Traditiei Monahale Model In Educatie

PARTEA I – științifică

CAPITOLUL I

SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG ÎN CONTEXTUL TRADIȚIEI MONAHALE- MODEL ÎN EDUCAȚIE

1 Viata sfantului Simeon

2 Opera sfantului

3 Supranumele de Noul teolog

4 Catehezele sale

5 Monahismul in perioada sa

5 Model pentru ucenicii sai

Viața Sfântului Simeon Noul Teolog

La sfârșitul secolului a X-lea , pe bolta Bisericii Ortodoxe va lumina unul dintre cei mai mari trăitori ai vieții în Hristos și care a avut o mare influiență în dezvoltarea spiritualității ortodoxe, mai cu seama asupra monahismului. În această perioadă avea să se nască Sfântul Simeon Noul Teolog.

Viața Sfântului Simeon Noul Teolog a fost scrisă de ucenicul și biograful său, Nichita Stithatul. De la el aflam că Sfântul Simeon Noul Teolog s-a nascut în anul 949 în Galata din Paflagonia (Asia Mică). Părinții săi se numeau Vasile și Teofana și erau membrii ai micii aristocrații paflagoniene. La o vârstă fragedă, cel mai probabil 10 ani, copilul este adus de părinți la Constantinopol, unde este primit cu mare bucurie de catre bunicii săi, care în acea perioadă aveau o mare trecere la curtea împărătescă. Este dat în grija unui profesor de gramatică, de la care va invăța noțiunile de bază. „ Fire așezată și gânditoare încă din copilărie, el s-a dedicat cu multă râvnă învățăturii; istețimea lui naturală îl făcea să prindă repede și datorită însușirilor lui și mai ales inteligenței, a tras folos din toate.”

Sfântul Simeon Noul Teolog este contemporan cu cel mai ilustru reprezentant al dinastiei Macedonene, împăratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976-1025). În anul 960, încă tânăr , a fost trimis de părinți la un unchi din partea tatălui, pentru a-și continua instruirea și a fi introdus la curtea imperială. Unchiul său Vasile, ocupa atunci un post important la curtea imperială. Acesta dorea să-l prezinte pe nepotul său impăratului, dar tânărul Simeon refuză această cinste

După moartea unchiului său, în 963, Simeon încearcă, cu toate că era foarte tânăr, să intre în Mănăstirea Studion, unde are o primă întâlnire cu Simeon Evlaviosul care devine părintele lui duhovnicesc. Tânărul Simeon își găsise în el povățuitorul care-l va călăuzi de-a lungul întregii sale vieți. Astfel, el a fost impiedecat să intre la mănăstire la o vârstă fragedă și sfătuit să mai aștepte.

Sfântul Simeon Evlaviosul i-a recomandat tânărului să citească scrierile Sfântului Marcu Ascetul (prăznuit în 5 martie), pe lângă alți scriitori duhovnicești. El a citit acele cărți cu atenție și punea în practică ceea ce citea.

Sf. Simeon s-a rănit cu dragostea pentru frumusețea duhovnicească și a încercat să o dobândească. În timpul zilei ajuta oamenii nevoiași care locuiau în palatul lui Patrikie, iar noaptea rugăciunile lui se prelungeau, prinzându-l miezul nopții la rugăciune. Odată, în timp ce se ruga, o lumină divină, foarte strălucitoare, a coborît asupra lui, inundând camera. N-a văzut decât lumina în jurul său și nu a mai simțit pământul de sub el. I s-a părut că el însuși s-a transformat în lumină. Apoi mintea i-a urcat la ceruri și a văzut o a doua rază, mai strălucitoare ca cea dintîi, iar la capătul ei părea că se afla Sfântul Simeon Evlaviosul, cel care i-a dat spre citire scrierile Sf. Marcu Ascetul.

Pentru următorii șase ani, el si-a continuat legătura cu Simeon Evlaviosul, își impusese un regim de viată foarte aspru , sporind timpul pentru rugăciune și lecturarea cartilor sfinte.

La vârta de 29 de ani , Sfântul Simeon intră în mănăstirea Studion, unde este admis inițial de egumenul Petru și dat în grija părintelui Simion Evlaviosul. La mai puțin de un an va trebui să părăsească mănăstirea, dar părintele său duhovnicesc îl conduce la mănăstirea Sfântul Mamas din Constantinopol, unde îl recomandă egumenului de acolo, Antonie. Acesta îl hirotonește preot în anul 980. Puțin după aceea Antonie moare și Simeon este numit egumen al mănăstirii prin decretul patriarhului Nicolae Hrisoverghi. A rămas în fruntea mănăstirii timp de douăzeci și cinci de ani, din 980 până în 1005. Acum începe pentru Simeon o perioadă de viață duhovnicească intensă, închinată rugăciunii și desăvârșirii lăuntrice, dar și o activitate accentuată de ordin administrativ.

El reface zidurile pe jumătate ruinate ale mănăstirii, si impune anumite rânduieli pentru ucenicii săi. „ În catehezele sale, îi învăța arta artelor și stiința științelor, adică viața monahală.”

Începe să fie vestit în Constantinopol, este cunoscut pentru înțelepciunea și sfințenia sa, dar va fi și atacat și criticat. Rămâne sub îndrumarea părintelui său duhovnicesc până la moartea acestuia. Atât de mult și-a iubit și respectat duhovnicul, încât după moartea acestuia, Sfântul Simoen Noul Teolog întensifică cultul inchinat Sfântului Simeon Evlaviosul, și începe să prăznuiască în fiecare an ziua trecerii sale la Domnul, compunându-i imne liturgice care-l celebrau ca pe un sfânt.

În timpl patriarhului Sinesie (996-998) ,la mănăstirea Sântul Mamas, un grup de călugări se revoltă împotriva lui Simeon, dar patriarhul îi va exila. Își va incheia activitatea de egumen în anul 1005. Sfântul Simeon avea să fie exilat din cauza unei dispute teologice cu fostul mitropolit al Nicomidiei, sincelul Ștefan. Se crede că disputa a avut ca punct de plecare invidia sincelului la adresa renumelui de teolog de care se bucura Sfântul Simeon. Sincelul l-a provocat pe starețul de la Sfântul Mamas cu o întrebare cu caracter scolastic:(”…Lămureste-mi această problemăȘ spune-mi, cum desparți Fiul de Tatăl – printr-o deosebire rațională sau printr-una reală? Prin această îtrebare, plină de gânduri ascunse singhelul nădăjduia ca Simeon – oricare ar fi fost răspunsul pe care l-ar fid at dintre cele două posibile – să facă un pas greșit, deoarece, fiind lipsit de învățătură, s-ar fi făcut de râs, judecând greșit chiar de la prima lor întâlnire; lăudătorii lui ar fi recunoscut în sfârșit că este un ignorant”) căreia Noul Teolog i-a răspuns printr-o epistolă(păstrată ca Imnul 21), în care își dă măsura iscusinței teologice, a întemeierii în spiritul teologiei Părinților Bisericii, dublate de propria experiență spirituală. (“ El a reușit stfel să dezlege încâcitele noduri ale înțeleptului, descurcându-le unul câte unul prin puterea cuvântului și a duhului, ca și prin puterea cugetării sale.”)

Învins , singhelul Ștefan s-a răzbunat inițiind o anchetă la mănăstirea Sfântul Mamas, iar apoi contestând canonic validitatea cultului local pe care Sfântul Simeon il aducea părintelui său. Procesul s-a incheiat cu sentința patriarhală prin care se dispunea interzicerea cultului Cuviosului Simion Evlaviosul.

După un nou proces, incheiat in anul 1009, Sfântul Simeon avea să fie exilat pe malulul Bosforului, intr-o localitate , numita Palukiton. Sfântul Părinte se stabilește în paraclisul Sfintei Marina, inde avea să-și petreacă restul zilelor. Prin anii 1010 sau 1011, patriarhul îi reabilitează pe Sfântul Simeon, propunându-i, reparatoriu, hiritonia întru arhiereu. Sfântul Simeon il refuză insă, preferând viața de pustnic. Suferind de o boală a pântecelui, Sfântul Simeon își prevestește moartea și strămutarea moaștelor și își dă sufletul în timpul slujbei de prohodire căreia tot el îi dăduse binecuvântarea inițială la 12 martie în anul 1022.

Prin Sfântul Simeon Noul Teolog s-a pus în evidență directă despătțirea de planul adânc al spiritualității între Răsărit și Apus. În Răsărit spritualitatea a fost înțeleasă totdeauna ca un contact nemijlocit al sufletului cu puterile Duhului Sfânt, pe baza ascezei purificatoare a întrgului om, inclusiv a trupului, pe când în Occident „ spiritualitatea” a fost înțeleasă tot mai mult ca o subtilă speculație rațională, nepreocupată de această purificare a trupului.

Epoca Sfântului Simeon Noul Teolog- imperiul și Biserica bizantină în secolele X-XI

Bizanțul, de mai multe secole reprezenta în Europa singura mare putere statală. Această realitate a făcut din el bastionul civilizației creștine pe de o parte împotriva popoarelor migratoare din nord, pe de altă parte împotriva forțelor necreștine ale Persiei sasanide, ale Islamului și turcilor selgiucizi. Se recunoaște faptul că Bizantul servea de adăpost Occidentului oprind noile invazii asiatice, dar întreaga operă de stăvilire a expansiunii forțelor necreștine întreprinsă de Bizanț în tot cursul existenței sale are aspectul unei perpetue „ cruciade”

Bizanțul a fost un pământmult dorit care avea să stârnească invidia și egoismul multor popoare din Europa și Asia. Un imperiu creștin prin excelență, Bizanțul a încurajat viața religioasă și în special viața creștinească.

Sfântul Simeon Noul Teolog a fost contemporan cu cel mai mai mare împărat din dinastia macedoneană, Vasile al II-lea (976-1025). În timpul domniei sale, Împeriul Bizantin a cunoscut o perioadă de renaștere a încrederii și de expansiune, lărgindu-si granița de est până în Armenia; a recucerit mare acetate a Antiohiei, iar în vest a adăugat Imperiul Bulgar, care fusese indeoendent de Imperiul Bizantin vreme de multe secole.

În epoca Sfântului Simeon fostele teritorii sudice și orientale ale Imperiului Bizantin se aflau de mult timp sub ocupație musulmană, în timp ce în Occident în cepeau să se pună în mișcare sub conducerea succesorilor saxoni ai lui Carol cel Mare, noile state car for forma apoi Europa Occidentală și se iveau primele licăriri slabe ale unei papalități revigirate. Aceste două mari puteri, latină în vest și musulmană la sud- est, aveau să conducă ulterior la căderea vechiului Imperiu.

Constantinopulul se bucura la sfârșitul secolului X și începutul secolului XI de un fel de revirament literar. Pacea instalată în Imperiu după anul 843 a făcut loc unei renașteri culturale. În timpul patriarhului Fotie începe o renaștere a culturii clasice, renaștere ce va continua în timpul Sfântului Simeon și va atinge apogeul în cariera lui Mihail Psellos, “primul umanist bizantin”, care a devenit un simbol al renașterii culturale a Bizanțului.

Biserica, la rândul ei, cunoscuse și ea un revirament în secolul anterior nașterii Sfântului Simeon. Avântul misionar va fi una din gloriile Bisericii grecești medievale care, în secolul X ,câștigase pentru Ortoddoxie teritoriile actuale ale Bulgariei și Serbiei. Efortul va fi încununat în timpul vieții Sfântului simeon prin botezul rușilor kievieni, care anticipa încreștinarea vastelor teritorii ale Rusiei. Același mare patriarch, Fotie, fusese și patronul acestei mișcări misionare. Elevul și protejatul său, Constantin Filozoful ( Sfântul Chiril) și fratele acestuia, Sfântul Metodie, au așezat prin intermediul operei lor de traducere și, în cazul Sfântului Metodie, al eforturilor misionare, fundamentele intelectuale și spiritual pentru convertirea slavilor. Ei erau originari din Tesalonic, un oraș bilinv în secolul al IX-lea, limbile greacă și slavă fiind vorbite de populația orașului. Chiril, un bun lingvist, făurește alfabetul glagolitic într-un timp scurt, traducând, așa cum făcuseră latinii, texte creștine în limba slavonă. După o lucrare misionară bogată, ei au fost invitați de Papa Nicilae I la Roma. Sfântul Chiril a murit la 14 februarie în anul 869, la scurt timp după ce s-a călugărit. Metodiu activează încă 12 ani la slavi, punând bazele Bisericii slavone din Europa centrală. A revenit la Constantinopol fiind primit de impăratul Vasile I și de patriarhul Fotie, aceștia fiind interesați de extinderea misiunii la pooarele slave.

În sfera liturghiei, a poeziei liturgice și reformei monahale, mănăstirea Sfântul Ioan din cartierul Studion din Constantinopol, avându-l în frunte pe Sfântul Teodor Studitul și apoi o serie de succesori renumiți și-a pus amprenta atât asupra cultului public al Imperiului cât și asupra vieții sale monahale, îndeosebi asupra marelui centru al monahismului de la Muntele Athos, care tocmai se năștea în timpul vieții Sfântului Simeon. Intră aici o altă trăsătură a vieții Bisericii byzantine: rolul și influiența monahilor. Pentru credinciosul de rând, mănăstirea era locul spre care privea pentru soluția tuturor bolilor sale. După o înfrângere politică, în fața unui eșec public, în dificultățile finaciare, în căutarea celui mai bun duhovnic, în orice etapă a viții sale și în orice criză, el îi căuta pe monahi. Monahismul în Biserica Răsăriteană a eferit un șir nesfârșit de bărbați și femei sfinte.

Sfântul Simeon Noul Teolog a fost un model în epocă și exemplul lui am putea spune că ne mai vorbește și azi. Prin viața sa , el s-a dovedit a fi mai mult decât o personalitate istorică a vastului Imperiu Bizantin. El a dat un nou suflu de viață ortodoxiei și a Bisericii în general.

Prin viața sa, prin opera sa și prin ucenicii săi, Sfântul Simeon Noul Teolog inaugurează în secolul al XI-lea, o perioadă de reînoire duhovnicească și de redefinire a unor teme biblice dar și termeni patristici într-o lumină efervescentă menită să trezească spiritul epocii sale la trăirea vie a experienței și relației cu Dumne

Învățături dogmatice în operele Sfântului Simeon Noul Teolog

Teologia Sfântului Simeon Noul teolog are la bază învățăturile Sfinților Părinți și ale sriitorilor mistici ca: Doadoh al Foticeii8, Marcu Ascetul, Macarie Egipteanul. O importantă influiență asupra dezvoltării duhovnicești și teologice a Sfântului Simeon Noul Teolog la avut părintele său duhovnicesc , Sfântul Simeon Evlaviosul.

Scrierile Sfântului Simeon sunt pline de mărturii ale vederii luminii dumnezeiești. Pentru el, vederea luminii dumnezeiești este sinonimă cu vederea lui Dumnezeu. Citind scrierile Sfântului Simeon putem spune, că pentru acest sfânt, scopul vieții creștine este vederea lui Dumnezeu sau a luminii dumnezeiești. Mai mult Sfântul Simeon arată că pentru a vedea pe Dumnezeu, viața noastră întreagă trebuie să fie o căutare a Acestuia. Pocăința și lacrimile sunt primii pași pentru descoperirea lui Dumnezeu ca lumină, apoi sunt necesare și eforturile ascetice, care nu trebuie să fie despărțite de iubire , ascultare și smerenie.

De asemenea, Sfântul pune accent pe sinceritate și bunătate și arată că Dumnezeu se arată mai degrabă celor bânzi și smeriți cu inima decât celor care trăiesc o viață în asceză, dar fac din aceasta un scop și uită uită de fapt că asceza nu este decât o treaptă către Dumnezeu. Cei ce ajung să primească descoperirea luminii dumnezeiești încep să trăiască încă de pe pământ în Împărăția luio Dumnezeu, iar trecerea din viață nu este decât o treaptă către o vedere mai curată și desăvârțită a luio Dumnezeu. Prin lumina dumnezeiască se produce o transfigurare a omului, o transfigurare eshatologică.

Numai printr-o rugăciune neîncetată, printr-o dăruire totală de sine, putem face experiența prezenței lui Hristos. Vederea luiminii lui Hristos nu este o vedere materială, ci o “simțire a minții”, un contact spiritual cu realitatea spirituală a lui Hristos.

Pentru Sfântul Simeon Noul Teolog Hristos este “ușa” prin care se intră în casa Cunoștinței Tatălui, iar “ dacă Iisus este lumina lumii (Ioan 8, 12) și ușa (Ioan 10,7-9 ), negreșit El este o ușă luminoasă și nu numai o simplă ușă, iar cine a ajuns în ea, a ajuns în lumina lumii. Dar El este Lumină a lumii nu ca unul văzut în mod sensibil, ci ca unul contemplat în mod inteligibil.”

Învățătura despre hristologie, în general, și întrupare, în special, a Sfântului Simeon Noul Teolog urmează învățătura Bisericii și a Sfinților Părinți. Astfel, pe baza hotărârilor sinodului IV ecumenic, Sfântul Simeon mărturisește că firile Mântuitorului Iisus Hristos s-au uni în mod neamestecat, neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit Mântuitorul Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat și om adevărat Care S-a întrupat pentru mântuirea noastră și pentru ca noi să devenim dumnezei.

Sfântul Simeon subliniază adesea că cei care Il iubesc pe Hristos, aceia Îl și văd: “…ca să cunoști că Îl văd pe Hristos cei ce-L iubesc și păzesc poruncile Lui, ascultă-L pe Domnul Însuși care zice :Cine are poruncile Mele acela este cel ce Mă iubește pe Mine, iar cine Mă iubește pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu și eu îl voi iubi pe El și mă voi arăta lui(In.14, 21).”

El susține că Hristos este Dumnezeu adevărat și că El se arată în chip recunoscut celor ce Îl iubesc și celor care își arată iubirea față de El prin păzirea poruncilor. Hristos fiind Lumina lumii, este natural ca toți cei credincioși să- L vadă și astfel să-L poată cunoaște, căci a-L cunoaște pe Dumnezeu pornind numai de la Scripturi este, practice cu neputință. “ Cum socotești că slujești Lui, pe care nu L-ai văzut niciodată? Iar nevăzându-L, nici învrednicindu-te să auzi glasul Său, de unde ai învățat voia lui cea Sfântă?…”

Cunoașterea lui Dumnezeu , la Sfântul Simeon, are întotdeauna un caracter luminos și hristocentric în același timp, tocmai pentru că Hristos e Lumina lumii, iar cunoscându-L pe Hristos, Care “ Dumnezeu fiind în chip,” ne descoperă nouă chipul luminos al lui Dumnezeu, în Sine Însuși.

Cunoașterea lui Dumnezeu este o profundă viață interioară cu Hristos și prin Hristos, o relație intimă între eul propriu și Hristos prin Sfântul Duh. Chiar dacă nu viețuiește în temporalitatea noastră, vecină cu ea, aptă de a ușura și susține legătura dintre noi și El.

Hristos nu apare niciodată cu trăsături omenești , vizibile, ci ca lumină și foc în inima lui Simeon sau, mai degrabă, ca un “ chip fără de chip” sau ca o “ fantomă fără formă”. Cel ce Îl are pe Hristos format în el însuși cunoaște mișcările Sale, căci “ arătându-Se în lumină în chip subzistent și ființial într-o formă fără formă și într-un chip fără de chip este văzut îm chip nevăzut și înțeles înfulger în inimile noastre, ne face un mărgăritar luminos”.

Lumina iubirii divine poate pătrunde acum într-un suflet purificat de patimi, într-o inimă curată și o conștiință transparent, capabilă să vadă această lumină, să o simtă și să o înțeleagă, deoarece nici o patimă nu mai stă în calea “vederii” și cunoașterii lui Dumnezeu

Întrebat odată de către sincelul Ștefan , dacă cele Trei Persoane se disting numai teoretic sau și practic, Sfântul Simeon Noul Teolog, îi răspunde la intrebare printr-o lungă epistolă de 500 de versuri ( Imnul 21), denunțând caracterul scolastic al distincției în cauză.

Ne putem întreba ce l-a determinat pe Ștefan să-i pună o astfel de întrebare Sfântului Simeon. Intrebarea pusă de sincelul Ștefan , părea a fi compusă astfel încât orice ce răspuns ar fi dat Sfântul Simeon, ar fi putut sa-l acuze de erezie. Dacă Simeon răspundea că distincția este reală”, ar fi putut fi acuzat de arianism, sau cel puțin ar fi implicat într-o dificilă dispută teologică.

Dacă ar fi răspuns că distincția este” rațională”, ar fi putut fi acuzat de erezia lui Sabelie, care învăța că „există o singură Ființă, numită Tată și Fiu, nu unul provenind din celălalt, ci El Însuși din El Însuși, cu numele de Tată și Fiu, acestea putând fi schimbate între ele”.

Sfântul Simeon îi prezintă un răspuns teologic echilibrat, numind ambelele părți care iau parte la controversă. “ Ai plinit economia Ta și pe cel sricăcios l-ai făcut Dumnezeu asemenea Ție, Dumnezeule, Cel mai-înainte-fără-de-început, Care ești prin fire împreună cu Dumnezeu Fiul și Cuvântul Cel împreună-fără-de-început, Cel născut de Tine…Care nu e separat de Tine mental, ci e inseparabil de Tine în mod real. Chiar dacă e separat, dar nu prin fire, ci mai degrabă prin ipostază sau persoană, căci a spune că e separat în mod real e propriu celor lipsiți de cucernicie și fără Dumnezeu, iar a spune că e separat în mod mental e propriu celor cu totul întunecați”

Învățătura depre Sfânta Treime la Sfântul Simeon Noul Teolog nu este sistematizată într-o lucrare specială. Sfântul Simeon nu și-a propus să realizeze o scriere dogmatică în care să trateze despre Sfânta Treime. Tot ceea ce a scris a făcut-o cu scopul de a se apăra împotriva celor ce-l acuzau de învățături greșite și a scris pentru a îndemna pe credincioși să-i urmeze și să se facă părtași luminii dumnezeiești. În tratarea despre Sfânta Treime, el insistă pe unitatea Acesteia, fără a desființa cele trei Ipostase: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.

Sfântul Simeon mai arată și că scopul omului este vederea Sfintei Treimi încă din acestă viață ca arvună a vieții celei veșnice. Când vorbește despre Duhul Sfânt, nu vorbește despre Acesta ca fiind separat de Tatăl și de Fiul, ci de fiecare dată menționeză și celelalte două Persoane, arătând încă o dată că Persoanele Sfintei Treimi nu pot fi despărțite.

O învățătură preferată și pe care a dezvoltat-o ori de câte ori a avut ocazia, este aceea despre simțirea conștientă a harului Sfântului Duh, Insistă pe această simțire conștientă fiindcă numai astfel omul este sigur că împlinește voia luio dumnezeu, și lucrurile și eforturile sale sunt primite de Acesta ca jertfîă de bună- mireasmă.

Pentru Sfântul Simeon, Hristos e de față pretutindeni, de aceea el ne îndeamnă să ne grăbim să-L găsim încă fiind aici, ca să-L vedem și să-L contemplăm în lumina slavei Sale, pentru a-L cunoaște cu adevărat.

Sfântul Simeon Noul Teolog ne arată că de fapt Hristos este cunoaștere, înțelepciune, cuvânt, lumină, strălucire, asemănare, vedere, recunoașterea Stăpânului și haina de nuntă.

Hristos va fi haina tuturor în măsura în care fiecare se va îmbrăca cu râvnă în El, încă de aici, fiindcă nimeni nu poate intra la nunta cea de taină ( a cunoașterii lui Dumnezeu) fără a purta această „haină neapropiată”.

Cel ce se îmbracă în Hristos se se îmbracă în haina luminoasă a cunăașterii lui Dumnezeu, prin întâlnirea și unirea cu El la nunta cea de taină a contemplației mistice. Însuși numele lui Hristos, pentru Sfântul Simeon Noul Teolog, posedă deja toată slava Dumnezeirii, iar frumusețea Lui naște dorința de a-L vedea. De altfel, vederea Lui este rodul vieții creștine și ne dăruiește nemurirea și cunoașterea.

Cunoașterea prin experiență personală a lui Dumnezeu „nu se impotrivește înțelegerii esențial hristocentrice a Evanheliei, deoarece ea însăși este posibilă doar în hristos, adică prin părtășie la umanitatea indumnezeită a lui Iisus.” Legătura personală a omului cu Dumnezeu cel viu va avea mai curând drept obiect persoana lui hristos, care ne dezvăluie ființa dumnezeiască; astfel cugetarea și viața creștină devin hristocentrice.

În viziunea Sfântului Simeon Noul Teolog, Hristos însoțește sufletul începând din momentul purificării până la cel al desăvârșirii pe calea cunoașterii lui Dumnezeu.” El este temelia nesfărmată pentru cei începători, nădejde nemișcată pentru cei aflați la mijloc și iubire nesăturată și viață nesfârșită pentru cei desăvârșiți.” Sfântul Simeon socotește harul energiei necreate ve izvorăște din Hristos ca o taină a lui Hristos, în care e îmbrăcat sau ca pe Insuți Hristos.

Din viața si mai ales din scrierile Sfântului Simeon Noul Teolg putem învăța foarte multe lucruri bune și folositoare sufletului, pentru mântuirea noastră. El ni se dezvăluie ca un părinte deplin al Bisericii în măsura în care ne apropiem prin experiență și simțire a harului, de experiența sa duhovnicească și de teologia sa mistică. Teologia sa nu are nici o articulare interioară fără comunicarea noastră reală cu Dumnezeu și nu putem genera decât păreri extremiste deplorabile cu adresă la teologia sa.

Despre lumina dumnezeiască

„Fericiți, cei care, primind pe Hristos Care vine ca lumină în întuneric, s-au făcut ei înșiși fi i ai luminii și ai zilei” .

Între diferitele viziuni și manifestări dumnezeiești de care Sfântul Simeon Noul Teolog s-a învrednicit, vederea Luminii celei necreate și împărtășirea de ea ocupă un loc important în gândirea și experiența mistică a acestui sfânt al Bisericii noastre. În mod constant și cu totul deosebit, Sfântul Simeon vorbește despre Lumină în multe din scrierile sale. Astfel, ea este înfățișată, fi e ca un fenomen mistic interior sau exterior, fi e ca un mod de manifestare a lui Dumnezeu, care Se face cunoscut omului prin revelarea Luminii celei dumnezeiești, izvorâte din însăși Ființa Sa.

În însemnările sale găsim numeroase referiri la vederea Luminii în care i S-a revelat Dumnezeu. În unele cazuri este foarte posibil să fi e vorba de vederile pe care le voi descrie în cele ce urmează; în altele însă, anumite amănunte tind să indice faptul că este vorba despre noi vederi, întrucât se pare că Sfântul s-a învrednicit de multe asemenea experiențe . Ele erau de scurtă durată și, desigur, de fiecare dată el trăia cu durere retragerea harului și părăsirea.

CUNOAȘTEREA LUI DUMNEZEU PRIN VEDEREA LUMINII — EXPERIENȚE MISTICE

Una dintre numeroasele viziuni dumnezeiești de care s-a învrednicit Sfântul Simeon este relatată în Imnul al XXV-lea astfel: Șezând în lumina sfeșnicului ce strălucea și-mi lumina întunericul și negura nopții, mi se părea că sunt ocupat în lumină cu o citire, urmărind cuvinte și cercetând legăturile lor. Și în vreme ce mă afl am, Stăpâne, ocupat cu acestea, deodată mi Te-ai arătat de sus cu mult mai mare ca soarele șiai strălucit din ceruri până în inima mea. Toate celelalte le vedeam ca un întuneric adânc. Iar prin mijlocul lui trecea din ceruri până la mine, nevrednicul, un stâlp luminos, tăind tot văzduhul. Și îndată am uitat de lumina lămpii, am uitat de casa unde mă afl am, părându-mi-se că șed într-un văzduh întunecat. Am uitat cu totul și de trupul meu însuși. Și Îți spuneam Ție și-Ți spun și acum din adâncul inimii: „Miluiește-mă, Stăpâne, Tu singur, miluiește-mă, pe mine care nu Ți-am slujit niciodată în nici un fel, Mântuitorule, ci Te-am mâniat din vârsta tinereții…”

Cea dintâi împărtășire concretă de vederea Luminii dumnezeiești o trăiește în timpul unei privegheri și rugăciuni de noapte, în vremea când avea 20 de ani, fapt pe care îl descrie în mod admirabil în Cateheza 22, folosindu-se – din smerenie – după pilda Apostolului Pavel, de persoana a III-a: Stând el în picioare într-o zi și spunând mai mult cu mintea decât cu gura: „Dumnezeule, milostiveștemă pe mine, păcătosul!” (Lc. 18, 13), dintr-o dată o strălucire dumnezeiască l-a încununat de sus și a umplut tot locul. Iar atunci când s-a petrecut aceasta, tânărul nu mai știa și a uitat dacă era în casă sau sub un acoperiș. Fiindcă de pretutindeni venea numai lumină și nu știa dacă mai umbla pe pământ. Nu mai era în el nici teamă de a nu cădea, nici grija de lume, nimic din cele ce-i năpădesc pe oamenii ce poartă trup nu-i ataca gândul, ci fi ind cu totul împreună cu lumina nematerială și părându-i-se că s-a făcut el însuși lumină, și uitând toată lumea, a ajuns plin de lacrimi și de bucurie și de veselie negrăită. Apoi mintea lui s-a înălțat la cer și a văzut altă lumină mai limpede decât cea care era aproape de el. Și stând în apropierea acelei lumini i s-a arătat în chip uimitor bătrânul acela sfânt7 și deopotrivă cu îngerii, care îi dăduse porunca și cartea […]. Trecând vederea aceasta, și precum spunea, venindu-și din nou în sine însuși, tânărul a fost cuprins de bucurie și de uimire și a vărsat lacrimi din inimă, și lacrimilor le-a urmat dulceața. La sfârșit, a căzut pe pat și în ceasul acela a cântat cocoșul și a arătat că era miezul nopții.

În esență, această primă viziune este un dar pe care Dumnezeu îl face acestui tânăr neexperimentat, care nu era, nici un mare ascet și – după câte însuși mărturisește – nici un îndârjit nevoitor. În urma acestei experiențe Simeon va trece, însă, printr-o perioadă de criză „mondenă”11, timp în care el va uita aproape cu desăvârșire această viziune și bucuriile de care s-a împărtășit prin vederea Luminii.

Cu toate acestea, Dumnezeu i se arată din nou, dovedind limpede prin aceasta că numai pentru marea Sa milostivire dăruiește omului bunătățile Sale. Astfel, următoarea manifestare mistică a Luminii, de o intensitate mult mai redusă în comparație cu prima, pare să fi avut loc abia după opt ani (977), în vremea când Simeon se afla ca frate începător în obștea de la mănăstirea Studion, experiență dobândită acum printr-o nevoință ascetică mult mai aspră și datorită rugăciunilor părintelui său duhovnicesc.

Această nouă vedere de care Sfântul Simeon a fost învrednicit este confirmată, mai apoi, de către bătrânul său povățuitor, ca fiind arătarea reală a lui Hristos care a binevoit să ia chip și să se înfățișeze în Lumina cea neînserată și Care, Dumnezeu adevărat și Om adevărat fi ind, îl încredințează de aceasta pe tânărul nevoitor, grăind astfel către dânsul: „Da, Eu sunt, Dumnezeu Care M-am făcut pentru tine om; iată, Eu te-am făcut pe tine precum vezi, și tu te vei face dumnezeu!”.

Vederea Luminii capătă acum un caracter hristocentric, aspect al unei trăiri duhovnicești înalte care constituie în sine culmea sau apogeul vieții spirituale desăvârșite a omului, adică întâlnirea personală cu Hristos și comuniunea cu El, întrucât numai în momentul în care Hristos începe să vorbească în inimă prin Duhul Sfânt, se poate afirma că acel suflet a dobândit o cunoaștere personală a Luminii. Simpla ei vedere nu oferă o cunoaștere adevărată, ci dimpotrivă poate provoca o tristețe profundă, căci „bucură atunci când se arată și rănește atunci când se ascunde”.

Toate vederile minunate de care „Noul Teolog” a fost învrednicit prin mila lui Dumnezeu, fiecare dintre ele unică și autentică în felul ei, s-au produs fără ca Simeon să le caute în vreun anumit fel. Ele au fost darul lui Dumnezeu. De aceea, ele nu pot fi explicate printr-o asceză deosebit de aspră și, deci, nici printr-o stare psihologică specială creată de o astfel de asceză. De altfel, atunci când vorbește despre cea dintâi, Sfântul Simeon crede de cuviință să adauge că nu făcuse nimic deosebit pentru aceasta și nici măcar nu se gândise la așa ceva.

Lumina dumnezeiască în concepția Sfântului Simeon Noul Teolog

Cel mai adesea când Sfântul Simeon vorbește despre ceea ce numim vedere el se referă, pe de o parte, la „vederea luminii Preasfintei Treimi și nu la orice fel de lumină”, iar pe de altă parte, înțelege această vedere drept sălășluirea însăși a Treimii în noi, adică ενοίκησις. Această coborâre a luminii în ființa noastră este în același timp urcarea noastră spre ea, la Tatăl, în lumina lui Hristos, prin harul Sfântului Duh. În aceeași măsură, se vorbește despre vedere ca și contemplare mistică, act prin care sunt exprimate atât înțelegerea duhovnicească a Luminii cât și vederea realităților extatice: „Căci – zice Simeon – Dumnezeu nu este nicăieri pentru cei ce văd trupeste, fi indcă este nevăzut; dar pentru cei ce înțeleg duhovnicește este pretutindeni, fi indcă e prezent”.

Contemplarea ca vedere produce, așadar, o cunoaștere duhovnicească în om. De aceea, atunci când Simeon vorbește despre Lumina dumnezeiască el o înțelege ca fiind acea „lumină gândită cu mintea”, în sensul că mintea înțelege lumina pe măsura luminării sale de către Dumnezeu și știe că lumina e a lui Dumnezeu, că e dumnezeiască și că ea este, în fapt, iubirea lui Dumnezeu față de sine. În istorisirea vederilor sale, Simeon insistă mult asupra luminii care-l covârșește într-atât încât mai înainte de a-L vedea pe Dumnezeu la început numai pe ea o vedea.

Deși se întreabă ce este această lumină, totuși înțelege destul de repede natura ei dumnezeiască și faptul că prin ea Dumnezeu Însuși Se face văzut. După cum însuși se exprima într-unul din discursurile sale etice, această lumină este „însăși Lumina simplă a Dumnezeirii”, a Preasfintei Treimi, căci după mărturia ucenicului iubit „Dumnezeu Însuși este lumină” (cf. I In 1, 5).

În același timp, el simte cum această Lumină îi răpește mintea și sufletul, aprinzându-i dorul de ea prin dulceața și frumusețea ei. Începe să verse râuri de lacrimi duhovnicești, sufletul fiindu-i cuprins de o mare iubire și de un dor nespus: „…Știu că e mare, dar cât de mare nu știu. […] Dar fi indcă nu pot afl a desăvârșirea luminii, doresc mai mult și pururea suspin că e puțin ce mi s-a dat – chiar dacă mi se pare mult – în raport cu ceea ce bănuiesc că e încă departe. Față de ceea ce doresc, ceea ce văd mi se pare că nu e nimic, nesimțind deloc bogăția a ceea ce mi s-a dat”.

Mai presus de toate, însă, simte cum Lumina aceasta negrăită îl preschimbă, îl înnoiește și făcându-l, astfel, asemenea lui Dumnezeu, îl unește cu El și-l îndumnezeiește. Într-o așa de mare măsură se revelează Dumnezeu în lumină încât toate vederile de care Simeon s-a împărtășit au un caracter extatic. Însă nu e vorba de un extaz impersonal, căci el este răpit din lume și iese din sine cu scopul de a fi ridicat, în Lumină, la întâlnirea și unirea personală cu Dumnezeu.

Primul extaz nu înseamnă de îndată îndumnezeirea, ci doar începutul procesului real și profund al curățirii de patimi și al recunoașterii, înaintea măreției dumnezeiești, a stării reale de păcătoșenie. Acestuia îi urmează, treptat, unirea cu Dumnezeu. Grăitoare în acest sens este rugăciunea a șaptea din canonul Sfintei Împărtășanii, alcătuită de Sfântul Simeon, în care, printre altele, citim și acestea: „Știu, Mântuitorule, că altul ca mine n-a greșit Ție, nici a făcut faptele pe care le-am făcut eu. Dar și aceasta știu, că mărimea greșelilor mele și mulțimea păcatelor mele nu covârșesc răbdarea cea multă a Dumnezeului meu, nici iubirea Lui de oameni cea înaltă; ci, pe cei ce fi erbinte se pocăiesc, cu mila îndurării îi curățești și îi luminezi și cu Lumina îi unești, părtași Dumnezeirii Tale făcându-i fără pizmuire; și – lucru străin de gândurile îngerești și omenești – adeseori vorbești cu ei ca și cu niște prieteni ai Tăi adevărați…”.

Astfel că „simțirea” sau „vederea” lui Dumnezeu și unirea cu El în lumină se ivește în om pe măsura curățirii sale de păcate. Părintele Dumitru Stăniloae, vorbind într-un studiu despre semnificația Luminii dumnezeiești în spiritualitatea ortodoxă și analizând gândirea Sfântului Grigorie Palama și a Sfântului Simeon Noul Teolog, spunea următoarele: Însuși faptul că vederea luminii dumnezeiești echivalează cu o unire cu Dumnezeu, iar unirea aceasta este o unire din iubire, de care sufl etul se umple tot mai mult prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, sau a voii Lui, arată că întâlnirea cu Dumnezeu în lumină este o unire sau o întâlnire între credincios și Dumnezeu în iubire, ca între persoană și Persoană, o unire sau o întâlnire în care persoanele sunt întregi și totuși nu se confundă.

Spre deosebire de majoritatea Părinților Bisericii noastre, Sfântul Simeon nu ezită să vorbească deschis despre propriile sale experiențe mistice, lucru pe care îl face într-un mod cât se poate de impresionant. În acest sens, într-una din catehezele sale oferă descrierea cea mai detaliată și concretă a vederii luminii și a fazelor ei succesive, zicând: Sălășluindu-Te Tu și strălucind prin lumina slavei dumnezeiești, […] de îndată am simțit o căldură dumnezeiască, mai apoi scânteind o mică strălucire, mai apoi un sufl u dumnezeiesc, mai apoi un foc în inimă și țâșnind prin lacrimi cu curgeri necontenite, mai apoi o rază ușoară străbătând în mintea mea mai repede decât fulgerul, după care mi s-a arătat ca o lumină în noapte și ca un mic nor în chip de fl acără șezând pe capul meu, pe când zăceam cu fața la pământ și-mi făceam rugăciunea; după care a zburat, și nu după mult timp mi s-a arătat în cer

Cu Sfântul Simeon, mistica întunericului face, așadar, loc misticii luminii. Norul văzut de Simeon nu este acel nor al lui Moise, ci însăși lumina Taborului.

Făcând astfel referire în Cateheza 35 la prima vedere a Luminii, Simeon adaugă, zicând: „Căci lumina Ta cea dumnezeiască luminând toate și pe mine, nenorocitul, și făcând noaptea ca o zi luminoasă, m-a învrednicit să-L văd în chip înfricoșător în însăși înălțimea Dumnezeirii Tale ca în cer pe Acela, stând în preajma slavei Tale celei dumnezeiești, nu împodobit de o cunună oarecare, nici de un veșmânt strălucitor, nici cu o vedere schimbată, ci așa cum a fost pe când petrecea împreună cu noi și a fost văzut în fi ecare zi pe pământ…”, și aceasta s-a făcut pentru deplina încredințare că Unul și Același este Hristos Domnul.

Cât privește învățătura despre Lumina divină în concepția Sfântului Simeon Noul Teolog, putem spune că el are multe idei comune cu Evagrie Ponticul, Macarie Egipteanul, Maxim Mărurisitorul și Isaac Sirul. Însă, în timp ce Sfântul Maxim Mărturisitorul și, mai târziu, Sfântul Ioan Damaschin vorbesc de vederea slavei dumnezeiești în context hristologic, punându-o în legătură cu umanitatea îndumnezeită a lui Hristos prin care ne împărtășim de luminarea dumnezeiască, Sfântul Simeon înfățișează aceeași realitate, dar de această dată în plan pnevmatologic. E vorba la el, înainte de toate, de „o revelație a Duhului Sfânt în noi, de viața trăită în har, care nu poate rămâne ascuns, ci se manifestă pe treptele superioare ale vieții spirituale ca lumină.

Învățătura fundamentală a Sfântului Simeon Noul Teolog se întemeiază, astfel, pe faptul că pentru a vedea lumina simplă și fără formă a Dumnezeului Celui în Treime, „omul însuși trebuie să devină lumină”. Cu alte cuvinte, vederea Luminii nu înseamnă pentru Sfântul Simeon decât începutul vieții duhovnicești autentice și conștiente, fapt pentru care în gândirea sa această vedere trebuie să se producă și să înceapă încă din această viață.

În formarea intelectuală a lui Simion un rol deosebit l-a jucat mânăstirea Studion, fondată la jumătatea secolului al V-lea, devenită cu adevărat un centru al monahismului abia în perioada iconoclastă. Așa cum observă Alfeyev: „Mănăstirea Studion a reprezentat un nou model de monahism urban, în comparație cu mănăstirile creștinismului primar, fie că erau cenobitice, fie eremitice” .

Un aspect relevant al vieții și activității Sfântului Simion reiese din fundamentarea studiului Sfintei Scripturi. Studiul Scripturii a devenit pentru el însăși expresia modului său de a înțelege, de a asimila și, nu în ultimul rând, de a transmite exegeza biblică într-o formă care împletește deopotrivă experiența monahală și liturgică a hermeneuticii cu cele două mari curente interpretative: alexandrin (de orientare alegorică) și antiohian (de factură mai literală). „Tradiția monahală în general, a avut o atitudine specială față de Sfânta Scriptură ca sursă de inspirație religioasă. Călugării nu doar citeau și interpretau Scriptura, ci o și învățau pe de rost. Tradiția monahală a adus încă o modalitate de a folosi Scriptura, și anume repetiția constantă a anumitor versete sau pasaje, așa-numita meditare, care era rostită fie cu voce tare, fie în șoaptă”

Alfeyev remarcă, pornind de la această îndeletnicire monastică, că monahii (printre care, desigur, Sfântul Simion), căutau sensul „ascuns” al Scripturii și, astfel, au încercat să stabilească o legătură directă între Biblie și viața duhovnicească: „Scopul era întotdeauna ca istoria vieții fiecăruia să devină otheoria a tainelor dumnezeiești, o nesfârșită revelație a lui Dumnezeu prin Sfânta Scriptură”.

Cultul divin ocupă un loc foarte important în viața unui monah, care petrece multe ore pe zi în biserică. Sfântul Simion, care a trăit tot timpul în mănăstiri cenobitice, trebuie să fi participat zilnic la slujbele religioase în timpul celor aproximativ cincizeci de ani de viață monahală. „O analiză a formării sale ar fi incompletă dacă nu s-ar sublinia rolul enorm pe care l-au avut slujbele în viața și spiritualitatea sa”.

În deplin acord cu sfântul Grigorie de Nyssa, sfântul Simion Noul Teolog afirmă că primirea Euharistiei presupune în primul rând o „manifestare” a Duhului: „Atât pentru Sfântul Grigorie de Nyssa, cât și pentru sfântul Simion, primirea Tainei, fie a sfintei Euharistii, fie a Botezului, presupune ca Sfântul Duh să se manifeste în cel care s-a împărtășit de ea. Dacă această manifestare nu urmează Tainei, atunci aceasta a fost primită fără folos: apa a rămas apă, iar pâinea a rămas pâine” .

Așadar, pentru Sfântul Simion, realitatea Tainei nu depinde de Taina în sine, ci de starea duhovnicească a celui care o primește. Un alt aspect care trebuie semnalat este descrierea Euharistiei ca „lumină și foc”. Un asemenea punct de vedere aparține, prin tradiție, evlaviei Bisericii ortodoxe, moștenit în special de la contemporanul mai vârstnic al sfântului Simion, Simion Metafrastul: „Accentul este pus pe iluminarea mistică de către lumina dumnezeiască prin Sfânta Împărtășanie. Motivul focului care îi arde e păcătoși nu ocupă un loc atât de important ca în scrierile lui Simion Metafrastul, pentru care tema focului constituie un laitmotiv” .

Sfântul Simion a trăit într-o epocă în care cărțile erau rare și foarte scumpe. În ciuda acestui fapt, el a fost înconjurat de cărți pe tot parcursul vieții. Pe lângă ascultarea pasajelor scripturale, ascetice și hagiografice din biserică, el obișnuia să citească și în particular. Este greu de reconstituit ciclul probabil al cărților, în afara Sfintei Scripturi, pe care le-a asimilat Simion. El nu se referă constant la ceea ce a citit, iar rarele citate sau aluziile la Sfinții Părinți sunt foarte puțin relevante în ce privește evidențierea fondului său patristic.

Influența Sfântului Simion este în continuă creștere. Cu câțiva ani în urmă, arhiepiscopul Vasili Krivocheine, probabil cel mai competent editor al scrierilor Noului Teolog, regreta că niciodată, nici o biserică nu a fost închinată Sfântului Simion. Acum există deja, în Grecia, o mănăstire cu hramul său. Tradiția ortodoxă a încorporat în detaliu moștenirea literară a lui Simion. În lumea ortodoxă el este cinstit astăzi ca unul dintre cei mai importanți scriitori mistici, iar scrierile sale considerate un adevărat manual de viețuire creștină.

Personalitata lui Simeon Evlaviosul

Simeon Evlaviosul, părintele duhovnicesc al Sfântului Simeon Noul Teolog a avut o mare influență în viața ucenicului său.Amănunte despre biografia lui cunoaștem foarte puține, doar din scrierile lui Simeon Noul Teolog și ale lui Nichita Stithatul, însă și acestea nu sunt foarte clare.

În Cateheza 16 a Sfântului Simeon Noul Teolog ni se ofera informații despre Simeon EvlaviosulȘ,,Fiind supus eu unui părinte cinstit și deopotrivă cu cei mai mari și mai înalți[…].S-a întâmplat să intrăm în cetatea în cetatea în care își avea locuința, ca să-i cerceteye pe fiii săi duhovnicești.Petrecând astfel cu aceștia toată ziua-fiindcă pe mulți îi folosea chiar și numai arătându-li-se – și ajungând seara în chilia lui însetați de multa osteneală si căldură – fiindcă nu avea nicidecum obiceiul de a ațipi, deși era ceas de vară și el însuși era bătrân,ajuns ca la șaiyeci de ani[…].’’

Știm că Sfântul Simeon Noul Teolog s-a călugărit la mănăstirea Studios la vârsta de 27 ani, pe când Simeon Evlaviosul avea 60 de ani, de unde reiese că acesta s-a născut în anul 917.Aflăm despre el că deși nu era preot, avea multi fii duhovncești, era respectat atât de ucenicii săi cât și de autoritațile din mănăstire.

Tot din scrierile lui Sfântul Simeon Noul Teolog aflăm despre metodele de îndrumare duhovnicească pe care le practica Simeon Evlaviosul.Într-o zi, întorcându-se în chilie, tânărul Simeon nu a dorit să mănânce gandindu-se că nu va mai reyista la rugăciune.Însă bătrânul i-a spus să mănânce fără stanjenealăȘ,,Deci am mâncat si am băut peste trebuință;fiindcă și el mânca împreună cu mine,urmându-și neputința.După care,ridicându-ne de la masă, a zis către mine:<<Cunoaște, copile, că nici postul,nici privegherea, nici osteneala trupească, nici orice altceva din faptele cele de-a dreapta nu-L bucură pe Dumnezeu si nu-L fac să Se arate cât sufletul și inima smerite,neiscoditoare(necurioase) și bune>>.’’

Minunat de cele auzite ucenicul său i-a cerut cu sfială rugăciunile bătrânului pentru seară.Simeon Evlaviosul i-a spus să citească doar Trisaghionul și apoi să se culce.dând ascultare a început să spună rugăciunea și-o iluminare mistică a avut loc în acel timp și văzu lumina divină și pe bătrânul lui în această lumină.

Simeon Evlaviosul nu era foarte strict în ce privește aspectele ascetic, el permitea ucenicilor să mănânce chiar ,,peste trebuință’’ și să spună p scurtă rugăciune, seara, înainte de culcare.Asta nu însemna însă că el însuși nu ar fi fost un ascet și un rugător, ci doar că el nu punea pe primul loc, în urcușul duhovnicesc, efortul trupesc ci punea mult accent pe smerenie și simplitate.

În Discursul Etice 5, Sfântul Simeon descrie discuția purtată cu părintele său duhovnicesc după prima vedere a luminii,ca pe un dialog dintre cineva care tocmai a avut parte de o experiență mistică și altul care o trăiește de mul timp:,,Dacă mai e cel care i-a explicat dinainte despre acestea,ca unul care a cunoscut mai înainte pe Dumnezeu, mergând la el, îi spune : <<Am văzut>>. Iar el zice: <<Ce ai văzut, copile?>> << O lumină dulce, dulce, părinte. Dar mintea mea nu e în stare să îți spună, părinte, cum anume e… Casa chiliei mele a pierit lumea a trecut… Am rămas numai eu singur cu lumina singură… Era în mine și este acum o bucurie negrăită, iubire și dor mult, încât râuri de lacrimi s-au pornit din ochii mei, precum vezi și acum>>. Răspunzând deci acela îi spune: << Acela e copile>>.

Este intru totul adevărat faptul, că nu poate deveni un bun duhovnic decât cel care a cunoscut și a văzut ce înseamnă adevărata duhovnicie, cel care a cunoscut nu numai din citit sau din istorisirile altora ce înseamnă arta conducerii sufletelor, spovedania și duhovnicia, ci a cunoscut și a crescut el însuși s-a format duhovnicește în ascultare față de astfel de oameni cerești.

O astfel de viață duhovnicescă mistică l-a atras pe Sfântul Simeon Noul Teolog către părintele său duhovnicesc, Simeon Evlaviosul. L- a iubit și respectat intru atăt de mult incât ajunsese să sărute pământul acolo unde călca părintele său , iar după moartea acestuia i-a alcătuit un cult special dedicat lui Simeon Evlaviosul.

Nepătimire și iubire

Rolul ascezei și al căinței, al ascultării și rugăciunii, al curăției și al tuturor virtuților încununate de iubire, este nepătimirea sau „ aptheia”, căci „ dacă cugetul nostru nu se ridică la înălțimea nepătimirii într-aripat de pocăință și de lacrimi și de smerenia duhovnicească care se ivesc din acelea, n-am putea ajunge liberi de toate cele zise”, adică de orice patimă, fie ea cât de mică și de neînsemnată, sau de orice mișcare a gândului spre savârsirea faptei cele rele.

Nu există iubire fără jertfă , iar jertfa din iubire contribuie la desăvârșire. Prin iubire am putea spune că se elimină nu numai păcatele, dar cresc și virtuțile, iubirea aceasta integrală care te asimilează în Dumnezeu e însuși factorul desăvârșit, e forța după care tinzi să devii asemenea cu cel pe care-l iubești.

Iubirea nu e numai o unire cu Dumnezeu, ci și o asemănare cu El. Necesitatea năzuinței spre desăvârșire și cunoaștere se desprinde în principiul fundamental al creștinismului, care e iubirea, deoarece Însuși „Dumnezeu este iubire”, iar a-L cunoaște pe El ca Iubire nu se poate decât prin iubire. Altfel spus, Îl cunoaștem pe Dumnezeu prin Dumnezeu.

Între stările duhovnicești despre care vorbește adesea Sfântul Simeon Noul Teolog și pe care le consideră ca aparținând unui grad foarte mare de desăvârșire, un loc principal îl ocupă „eliberarea de patimi”. Sfântul Simeon înțelege” eliberaraea de patimi”, ca pe o eliberare lăuntrică de imaginație și ca pe o conte,plare mai presus de simțire.

El consideră că omul nu se poate elibera de patimile sale oricât ar lupta împotriva lor, dacă nu ar primi această putere. Gândurile rele, dat fiind puterea lor de influiență, numai prin prezența lui Dumnezeu în om , pot sa să nu mai dureze în om.

Numai cel ce nu gândește răul poate dobândi o inimă curată și numai în lumina curată vede în chip curat și cunoaște pe Dumnezeu în mod negrăit.

“ Nepătimirea spuncă constă nu numai în a fi în afară de lucrarea patimilor, ci și în înstrăinarea de amintirea lor. Și nici numai în aceasta, ci și în a ne goli mintea noastră de închipuirea lor în așa fel, ca atunci când voim să ne ridicăm mai presus de ceruri, ajungând în afară de toate cele văzute și supuse simțurilor.”

După cum putem observa, Sfântul Simeon insist asupra acestei laturi positive a nepătimirii: ea este nu numai o lepădare, ci și o înălțare. Însă ea nu este absența „gândurilor” ci și o putere lăuntrică capabilă să reziste patimilor, este veșmântul cu care se îmbracă fiul risipitor , întors pe calea pocăinței la Tatăl sau cel iubitor.

Sufletul nepătimitor, “ ajuns ușor prin virtuți și prin aripile iubirii lui Dumnezeu, se odihnește împreună cu toși drepții de ostenelile lui și ajunge într-o lumină nesfârșită și dumnezeiască “. Nepătimirea este, așadar, o stare de sensibilitate accentuată a minții și a sufletului, față de realitățile dumnezeiești în care trăiește și pe care le cunoaște.

Prin faptă omul trebuie să ajungă în cele din urmă la o stare de nepătimire, la independența firii sale care nu mai este supusă patimilor, căci sufletul în sine e nepătimitor, dar părăsindu-șispiritualitatea lăuntrică, exteriorizându-se, ajunge supus patimilor. Mintea care își recapătă integritatea nu mai este afectată de nimic, ea nu mai “pătimește”, ci se află în starea ei normal de “trezvie” . Trezvia, atenția inumii, puterea de discernământ și de judecată a celor duhovnicești caracterizează ființa umană în starea ei de integritate. Prin nepătimire sufletul devine impasibil față de tot ce este omenesc și pământesc. Nu mai e el care trăiește , ci Hristos trăiește acum în el, printr-o prezență continuă și puternică.

Am putea spune că, de fapt este vorba de o nepătimire care atrage prin sine o “vedere” curată a lucrurilor dumnezeiești și o cunoaștere a rațiunilor divine.

Așadar, în sens negativ, nepătimirea este eliberată de patimi, însă, în sens pozitiv este liniștea, pacea sau tăcerea sufletului , iubirea care îl copleșește, deoarece între nepătimire și iubire există o legătură strânsă.

Opera Sfântului Simeon Noul Teolog

Monahismul românesc a avut opera Sfântului Simeon în numeroase manuscrise, care datează în traduceri de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Un număr apreciabil de manuscrise se găsesc în Boblioteca Academiei și în diferite mănăstiri din Moldova. Un manuscris cuprinzând opera Sfântului Simeon, în două volume și datat de la 1804, se află în biblioteca Sfântului Sinod din București, sub cota nr.11.

Dacă elenismul și scriitorii necreștini nu au influiențat opers Sfântului Simeon Noul Teolog, Sfinții părinți l-au influiențat într-un mod evident. El se referă de multe ori în operele sale la Sfinții părinți, în special la Sfântul Grigirie de Nazianz, care pare a fi scriitorul lui favorit, la Sfântul Ioan Gură de Aur și la Sfântul Vasile cel Mare. Au mai foest găsite și unele reminiscemânțe din operele sfinților: Grigorie de Nyssa, Maxim mărturisitorul, Dionisie Aeropagitul etc. Totuși nici unul din aceștia din urmă nu sunt citați de Sfântul Simeon în mod direct.

Scrierile Sfântului Simeon apar ca cele mai valoroase din domeniul misticii bizantine. În ele se ogindește concepția despre viața spirituală a omului care, prin rugăciune și puternică contemplație reușește să vadă cu ochiul sufletului lumina divină cunoscându-și în același timp nimicnicia sa, iar mai pe urmă , înconjurat și strălucind de măreția și splendoarea dumnezeiască, să dorească în mod arzător unirea cu Dumnezeu.

Scrisul Sfântului Simeon Noul Teolog, deși se încadrează în tradiția scrisului ascetic și duhovnicesc răsăritean, descriind urcușu duhovnicesc al omului, de la curătirea de patimi și dobândirea virtuților, la contemplarea rațiunilor duhovnicești și apoi la vederea lui Dumnezeu în lumină și la unirea cu El, aduce și o notă accentuată de simțire, fapt care i-a făcut pe unii teologi să-l numească un înnoitor în tradiția duhovnicească a ortodoxiei. Acest mare mistic a primit mai târziu, în mediul monahilor athoniți, cinstea care i se cuvenea.

Data alcătuirii acestor scrieri e greu de precizat. Catehezele au fost compuse în perioada petrecerii Sfântului Simeon Noul Teolog la Mănăstirea Studion și Sfântul Mamas. Tot acolo a sris imne, lucrări exegetice și scrisori care nu s-au păstrat. După demisia din funcția de egumen, a alcătuit capetele despre virtuți și despre patimile opuse lor. În timpul disputei cu Ștefan al Nicomidiei, a alcătuit mai ales scrierile oratorice. Din timpul retragerii sale, Nichita menționează numai compunerea de imne.

La început scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog nu au fost acceptate cu entuziasm de toată lumea. Epoca sa a însemnat o perioadă de reînnoire a vieții monahale bizantine, care a atras după sine și parțiala dezaprobare din partea unor mireni sau monahi care fie că nu înțelegeau pe deplin învățăturile lui, fie erau suspicioși la modul cum sfântul își impunea și prezenta ideile cel mai adesea prin invocarea exemplului personal.

Opera sa este foarte variată și bogată în învățături duhovnicești având nenumărate imne, cateheze, epistole dar și discursuri teologice. Ele pot fi grupate astfel:

Cateheze, în număr de 34

Cuvântări teologice, în număr de 3 și etice în număr de 15

225 Capete teologice și practice

Imnele dragostei dumnezeiești.

Cateheze , în număr de 34

Catehezele Sfântului Simeon care au cunoscut întrîo primă formă o anume circulație în mediile constantinopolitane încă din timpul vieții sale, cuprind cuvântări rostite în perioada anilor 980-1005,când a funcționat ca egumen la Mănăstirea Sfântul Mamas.

Ele sunt adresate fraților monahi pentru a-i ferii de vicii și de a le ușura calea spre mântuire. Putem spune ca sunt cateheze monahale, asemănătoare celor alcătuite la începutul secolului al IX-lea de Teodor Studitul. Sfântul Simeon folosește cu evlavie, abilitate izvoare de bază ale propovăduirii creștine, in special Sfânta Scriptură, apoi viața și scrierile Sfinților Părinți, amintind în câteva rânduri pe unii ca Sfântul Ioan Gură de Aur și Sfântul Vasile cel Mare. Catehezele, deși moralizatoare, prin ținta lor, cuprind și pagini de expunere a învățăturii dogmatice, pe care se fundamentează de altfel toate îndemnurile la conduita creștină.

Motivul care l-a determinat pe Sfântul Simeon să prezinte teme de ordin pnevmatologic( cateheza 24) și să le susțină cu pasine este legat de opziția vădită a unor monahi de sub ascultarea sa care nu concepeau să urmeze viața Sfinților Apostoli și Sfinților Părinți , pe drumul unei vieți creștine fără compromisuri.

El considera că această răzvrătire e expresia unei noi erezii primejdioase și anume aceea de a susține că Biserica din vremea sa nu mai posedă aceeași plenititudine a darurilor din perioada apostolică. Ereticii noi susțineau imposibilitatea trăirii conștiente a prezentei Sfântului Duh. Sfântul Simeon îi combate cu puternică argumentare biblică, arătând astfel, că persoanei Duhului Sfânt i se atribuie lucrarea specifică de sfințire și îndumnezeire a făpturii. Pentru Sfântul Simeon, toți cei care au primit Taina Sffântului Botez, devenind creștini, sunt chemați la desăvârșirea care se dobândește prin harul Duhului Sfânt, a cărui prezență vie și lucrătoare în inimile lor îi face capabili de a cunoaște adevărurile dumnezeiești.

Este limpede că Sfântul Simeon Noul Teolog apără înțelegerea fundamentală a creștinismului ca o comuniune personală cu Dumnezeu și ca o vedere a Lui, atitudine pe care el o împărtășește cu isihasmul și cu întreaga tradiție patristică.