Sfantul Munte Athos Istorie Si Actualitate
CUPRINS
INTRODUCERE 4
I. EVOLUȚIA VIEȚII CĂLUGĂREȘTI DIN SFÂNTUL MUNTE ATHOS,
DE LA ORIGINI PÂNĂ ASTĂZI 6
I.1. GEOGRAFIA SFÂNTULUI MUNTE 7
I.2. ISTORIA SFÂNTULUI MUNTE DE LA PRIMELE ATESTĂRI ISTORICE
ȘI PÂNĂ ASTĂZI 8
I.2.1. Viața monahală athonită până la Sfântul Atanasie Athonitul 9
I.2.2. Sfântul Atanasie Athonitul și organizarea vieții monahale
din Sfântul Munte Athos 12
I.2.3. Viața monahală după Atanasie. Viața de obște până la introducere
idioritmiei (1390) și situația până astăzi 14
I.2.4. Sfântul Munte ca republică monahală independentă 18
II. RAPORTURILE DINTRE MĂNĂSTIRILE DIN SFÂNTUL MUNTE ATHOS
ȘI ȚĂRILE ROMÂNE DE-A LUNGUL TIMPULUI. DANIILE DOMNITORILOR
ROMÂNI ȘI MĂNĂSTIRILE ÎNCHINATE 20
II.1. MĂNĂSTIREA MAREA LAVRĂ 22
II.2. MĂNĂSTIREA VATOPEDU 24
II.3. MĂNĂSTIREA IVIRON 26
II.4. MĂNĂSTIREA HILANDAR 27
II.5. MĂNĂSTIREA DIONISIU 28
II.6. MĂNĂSTIREA CUTLUMUȘ 30
II.7. MĂNĂSTIREA PANTOCRATOR 32
II.8. MĂNĂSTIREA XIROPOTAMU 34
II.9. MĂNĂSTIREA ZOGRAFU 35
II.10. MĂNĂSTIREA DOHIARIU 37
II.11. MĂNĂSTIREA KARACALU 39
II.12. MĂNĂSTIREA FILOTEU 40
II.13. MĂNĂSTIREA SIMONOS PETRA 41
II.14. MĂNĂSTIREA SFÂNTUL PAVEL 43
II.15. MĂNĂSTIREA STAVRONICHITA 44
II.16. MĂNĂSTIREA XENOFONT 46
II.17. MĂNĂSTIREA GRIGORIU 47
II.18. MĂNĂSTIREA ESFIGMENU 49
II.19. MĂNĂSTIREA SFÂNTUL PANTELIMON SAU RUSICONUL 50
II.20. MĂNĂSTIREA CONSTAMONITU 52
III. SFÂNTUL MUNTE ATHOS ÎN ACTUALITATE.
RELAȚIA SA CU EUROPA ȘI CU ROMÂNIA 54
III.1. RELAȚIA ATHOSULUI CU UNIUNEA EUROPEANĂ 55
III.1.1. Avatonul sau interdicția femeilor de a intra în Sfântul Munte Athos 55
III.1.2. Problema diamotirionului și a imunității fiscale.
Ajutorul bănesc dat de Uniunea Europeană Sfântului Munte 58
III.2. RELAȚIA DINTRE SFÂNTUL MUNTE BISERICA ROMANO-CATOLICĂ
ȘI CU BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ 62
III.2.1. Relația cu Biserica Romano-catolică. Atitudinea față de ecumenism 62
III.2.2. Relația cu Sfântului Munte Athos cu Biserica Ortodoxă Română 65
CONCLUZII 69
BIBLIOGRAFIE 72
CURRICULUM VITAE 77
DECLARAȚIE DE ONESTITATE 78
INTRODUCERE
Venirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos în lume ne-a redat posibilitatea de a accesa din nou raiul, prin jertfa Lui păcatele care ne împiedicau să fim aproape de Dumnezeu au fost anulate pe cruce și în vele din urmă, Hristos ne-a dat puterea de a ne mântui și de a conlucra cu harul sfințitor.
De la Hristos am primit puterea și harul, dar în mâinile noastre sta capacitatea de a ne mântui. Prin credința noastră îmbinata cu fapte bune putem să ajungem la Dumnezeu și să intrăm în rai.
După întemeierea Bisericii prin Pogorârea Sfântului Duh în ziua Cincizecimii, a început să se organizeze cultul creștin și apar primele manifestări liturgice prin care omul se împărtășește de harul divin. Credinciosul se poate ruga singur, având un cult particular specific, sau în cadrul comunității, această acțiune fiind cunoscută cu numele de cult public.
Datorită faptului că lumea devenea tot mai tumultoasă au început să existe creștini care s-au retras din lume, în locuri puști pentru a-L contempla pe Dumnezeu și pentru a se ruga în liniște și pace. Așa i-a naștere monahismul, al cărui element principal este asceză. Prin asceză tind să ajungă la nepătimire prin valorificarea virtuților și abolirea stării păcătoase din om. Nepătimirea este „acea stare a sufletului în care acesta biruiește orice ispită. Îndată ce a primit ispita din lăuntru, fie din afară, a căzut din starea de nepătimire. Desigur, această stare, deși a devenit o obișnuință, nu a devenit o însușire inalienabilă a firii, cum a devenit la îngeri, sau cum vom deveni noi în viața viitoare; deși e înlesnită în mare parte și de obișnuința pătrunsă în fire, ea are nevoie totuși de o susținere din partea voinței. Deci se poate oricând pierde, deși lucrul a devenit foarte improbabil, aproape o imposibilitate morală. De obicei nu ne consolidăm dintr-o dată în starea de nepătimire, ci prin repetate înălțări la ea, după tot mai scurte căderi, rămânând de fiecare dată tot mai mult timp în ea. De aceea, Sfântul Ioan Scărarul, declarând nepătimirea cerul din inima minții, care privește la uneltirile dracilor ca la niște jucării, cunoaște mai multe grade de nepătimire”. Se poate observa că drumul spre sfințenie este unul extrem de sinuos și monahii care doresc să ajungă la nepătimire au foarte mult de lucru și trebuie ca multe pofte ale vieții acesteia să le abolească și să se dea întru totul lui Dumnezeu și oamenilor.
S-a vehiculat faptul că monahii ar fi persoane egoiste, care nu doresc să împărtășească dragostea cu nici o persoană umană, care se izolează tocmai pentru că se consideră superiori lumii. Nici pe departe nu este așa. Monahul este o persoană mult mi sensibilă, care dorește liniștea și vrea să se împărtășească continuu de harul divin. El nu este egoist, pentru că se roagă neîncetat nu numai pentru el, ci pentru binele întregii lumi și sunt voci care spun că Dumnezeu mai ține lumea pentru aceste persoane care se roagă continuu, pentru că noi mirenii punem din ce în ce mai puțin aspect pe aceste lucruri. Așezările monahale sunt adevărate oaze de duhovnicie, sfințenie, liniște și locul perfect unde te poți reculege.
O dată cu începerea persecuțiilor organizate și susținute de stăpânirea romană unele persoane, pentru a fi perturbate în dorința lor de a se ruga și a-L contempla pe Dumnezeu s-au retras în locuri pustii, greu accesibile, unde aveau liniște și erau feriți de furia necredincioșilor. Cu timpul, renumele părinților îmbunătățiți prin asceză a început să circule dintr-o parte în alta și aceștia au început să adune în jurul lor ucenici și așa au luat naștere primele comunități monahale. Ei erau conduși duhovnicește de un părinte mai bătrân, iar toți ceilalți ascultau de sfaturile care duceau spre desăvârșire.
Trei dintre cele mai renumite așezări monahale creștine din primele secole sunt Schetia, Nitria și Chiliile (sau Kellia). Schetia a fost aleasă ca zonă de nevoință de către monahi tocmai pentru că aici se află un pustiu situat la circa 70 km de Delta Nilului, într-o vale lungă de 30 km, iar fundul acestei văi se află sub nivelul mării. De aici au fost culese învățăturile care au format celebra lucrare Patericul egiptean și tot aici s-a nevoie Sfântul Macarie cel Mare. Nitria este situată tot în Egipt, doar că în partea de nord-vest, în Delta Nilului și a fost organizată ca așezare monastică de avva Amun, un contemporan de-a părintelui Antonie cel Mare. Sursele mai vechi spun că aici se nevoiau în jur de 5000 de călugări, undeva la sfârșitul secolului al IV-lea. Kellia a apărut ca o anexă a monahismului din Nitria, fiind situată la doar la 20 km. Deși la sfârșitul secolului al VI-lea se preciza că aici trăiau 600 de călugări, numărul lor era mult mai mare, pentru că descoperirile arheologice au descoperit în această zonă un enorm oraș monastic întins pe mai bine de 30 km2. Se poate spune că viața monahală este concomitentă cu apariția Bisericii creștine.
Suntem siguri că acestea sunt cele mai cunoscute așezări monahale, dar cu siguranță au mai fost și altele mai puțin cunoscute. După legiferarea creștinismului ca religie îngăduită de puterea politică au apărut și mai multe așezări monahale și Sfântul Munte Athos este una dintre regiunile care avea să se dezvolte destul de mult în acest sens. În lucrarea de față dorim să vedem evoluția Athosului ca zonă monastică de primă clasă și să evidențiem care sunt relații actuale ale acestei republici monahale cu Europa, atât cu lumea laică și cu forțele politice care conduc continentul, dar și cu creștinătatea de rit latin. Dorim să evidențiem și relațiile pe care Sfântul Munte le-a avut cu teritoriul românesc de-a lungul secolelor.
I. EVOLUȚIA VIEȚII CĂLUGĂREȘTI DIN SFÂNTUL MUNTE ATHOS, DE LA ORIGINI PÂNĂ ASTĂZI
Athosul este singura republică monahală ortodoxă din lume, fiind situată pe peninsula nord-estică a Chalkidiki-ului care însumează o suprafață muntoasă de 285 m2 – lungimea sa fiind în jur de 60 de km, iar lățimea de 8 până la 12 km. În antichitate a purtat numele de Akte, „denumirea de Athos provenind, probabil, din mitologia elină: un străvechi gigant din Thracia cu acest nume, în lupta sa cu zeii olimpici,ar fi aruncat o stâncă uriașă împotriva lui Poseidon. Stânca aruncată s-ar fi prăbușit în mare și astfel a luat naștere acest munte stâncos, pe nume Athos”. Vitruviu relatează că Dinocrate, arhitectul lui Alexandru cel Mare, i-a propus acestuia din urmă să sculpteze muntele Athos pentru a-i da forma patronului său, însă celebrul rege macedonean a refuzat cu modestie, ilustrând o dată în plus idealul clasic de echilibru. Primele mențiuni ale muntelui Athos apar încă din antichitate, iar Homer amintește de acest loc în celebra sa lucrare, Iliada. În secolul 492 î.e.n. perșii regelui Darius I pierd majoritatea flotei într-o furtună în Marea Egee, în timp ce înconjurau Akti (Actium), fapt care relativizează succesul militar terestru al lui Mardonius contra grecilor. În campaniile militare persane ulterioare, succesorul lui Darius, regele Xerxes I, decide să taie în 480 î.e.n. un canal lung de aproape 2,5 km la baza promontoriului, pentru a evita astfel laborioasa înconjurare a Athosului, pe a cărui coste vestice curenții erau destul de puternici, îngreunând până la imposibilitate navigarea. Urmele acestei remarcabile întreprinderi de inginerie militară marchează și azi istmul Actium.
Se pară că grecii antici aveau în această regiune cel puțin cinci cetăți: Akroathon, Olophiskus, Dion, Zissus și Kleone. În această zonă se practica cultul zeului Apollo și chiar aveau o statuie gigantică pe muntele Athonului care era așa de mare încât, atunci când vizibilitatea permitea, putea fi observată până din orașul Byzantium, care va deveni în timpul lui Constantin cel Mare capitala Imperiului Bizantin, Constantinopol. Tradiția spune că această statuie s-ar fi sfărâmat în clipa în care Maica Domnului a pășit pe această peninsulă, datorită unei furtuni care a obligat corabia cu care naviga să acosteze aici. Ea mergea spre Cipru, împreună cu Sfântul Evanghelist Ioan, ca să i-a parte la instalarea lui Lazăr (cel pe care Mântuitorul Hristos l-a înviat a patra zi din morți), ca episcop și conducător al comunității creștine de pe această insulă. Fecioarei i-a plăcut mult acest loc încât i l-a cerut Fiului ei pentru a transforma în locul ei și de aceea poartă numele de „Grădina Maicii Domnului”.
I. 1. Geografia Sfântului Munte
În dezvoltarea așezămintelor monahale din această regiune nu o puțină importanță o are și configurația geografică a acestui teritoriu. Marile centre monahale s-au fundamentat în regiuni pustii și sălbatice, în care accesul era destul de dificil și aici ne referim la Nitria, Libia sau deșerturile Siriei. Acest lucru era specific monahismului ortodox care pune un mare acces pe înfrânarea și asceza sub toate raporturile tocmai pentru ca întreaga făptură se integreze în relația cu Dumnezeu și să se ridice la cer. Muntele Athos este situat pe degetul din răsărit al peninsulei Calcidice, care mai este formată încă din două astfel de mici peninsule. Geologii spun că cele trei peninsule erau unite dar o puternică erupție vulcanică a împărțit acest teritoriu în trei părți. Spre deosebire de celelalte două mici ramificații ale peninsulei Calcidice, Cassandra și Longos, pe țărmul cărora pot ancora vapoarele, Athosul nu se bucură de acest privilegiu pentru că este scăldat continuu de valuri mari, așa încât partea răsăriteană de la portul Dafni încolo este aproape total nefavorabilă acostării, pentru că există curenți de 300 până la 700 de m adâncime. Șirul muntos central definește relieful promontoriului și este orientat pe lungimea acestuia, fiind bine împădurit la nord (baza promontoriului, mai puțin înaltă) și culminând (2033 m) cu masivul de marmură la extremitatea lui sudică, scăldată de apele Mării Egee. Relieful colinar al promontoriului Actium favorizează viticultura, ocupație îmbrățișată din cele mai vechi timpuri de către călugării athoniți (în 1916, numai la mânăstirea Vatopedu erau transformați în vin mai mult de 250 de tone de struguri). Culmea muntelui, pornind de la istmul Ierissos, se lărgește imediat cel ajunge pe la mijlocul peninsulei, cam în dreptul mănăstirilor Pantelimon și Xiropotam de pe versantul apusean și Karies, Pantocrator, Stavronichita, Iviron și Cutlumuș, situate pe versantul răsăritean. „În acest ținut dintre istm și mijloc, deși nu e fertil, pământul e acoperit cu păduri în cea mai mare parte, și doar ici-acolo pâraie adânci formează câte-o râpă prăpăstioasă. Golful de la Vatoped poate adăposti chiar vaporașe, marea fiind mai liniștită și țărmul mai puțin abrupt. Totuși, din cauza sălbăticiei lui, nici acest ținut n-a fost dintru început locuit de călugări, decât puțin în jurul istmului Ierissos. Jumătatea cealaltă a muntelui, de la Dafni-Karies până la capătul lui de Sud, este ca o spinare pleșuvă, cu versanți prăpăstioși și mult mai săraci, iar colțul de sud și vest este cu adevărat deșert”.
Clima muntelui Athos, exceptând ținutul de la poalele piscului este destul de acceptabilă și favorabilă viețuirii. Temperatura variază între 25 și 40°C, vara, iar iarna între 4 și 10°C. Primăvara și toamna, cele mai plăcute în Athos, pentru ploua destul de rar. Pe pisc se vede adesea, chiar și vara, zăpadă, care iarna coboară pe întreaga spinare a peninsulei, dar nu și pe malurile mării. Pustiul din jurul vârfului Athosului e bântuit însă de veri destul de dogoritoare și de ieri foarte geroase. Dacă nu ar fi vânturi regulate care bat cel puțin pe coastă dinspre mare, ar fi nelocuibile multe din aceste ținuturi. De altfel, toată posibilitatea de locuit a Athosului se datorește mării care-l scaldă într-o climă așa de dulce, încât mulți vizitatori îl aseamănă cu satele mândre ale Italiei, locurile cu cele mai înalte și mai spectaculoase priveliști.
Dar pentru existența omului, în afară de mărăcini și mici păduri de stejar, fag, mesteacăn sau alun (acestea se află mai mult în partea de nord a peninsulei) și pe alocuri câte un cedru, măslin. Smochin sau dud, solul athonit oferă prea puține posibilități. Îndeosebi, jumătatea sudică a peninsulei nu hrănește nici puținele semănături sau plantații puse de strădania călugărilor. Mici pâlcuri vii sau câte o grădiniță modestă de legume, au putut înjgheba însă călugării în jurul oricărei mănăstiri sau schit, mai ales că este nevoie de astfel de alimente de origine vegetală care este mâncarea cotidiană a acestor călugări, pe lângă pește, fructe de mare sau alte specii de animale acvatice.
Accesul pe cale terestră pe teritoriul Republicii Autonome a Sfântului Munte nu este permis. Pe Muntele Athos, nu este permis accesul femeilor. Intrarea pe Sfântul Munte se face, de regulă, cu feribotul, fie din portul de la Uranopolis, aflat lângă Turnul Bizantin (pentru coasta de vest), fie de la Ierrisos (pentru coasta de est). Înainte de îmbarcare, toți vizitatorii trebuie să fi obținut un diamonitirion, o formă de viză bizantină care este redactată în limba greacă și datată folosind calendarul iulian, fiind semnată de către patru secretari ai unor mănăstiri importante. Se atestă permisiunea de acces pe Sfântul Munte și de cazare în mănăstirile de acolo, pe durata pelerinajului. Din rațiuni de securitate se evită accesul terestru, chiar dacă acest lucru ar fi posibil, pentru că Athosul este o peninsulă, iar transportul maritim poate fi mai ușor gestionat și verificarea atentă a celor care intră în Sfântul Munte este mult mai facilă.
I. 2. Istoria Sfântului Munte de la primele atestări istorice până astăzi
Atât Sfântul Grigorie Palama, cât și Sfântul Nicodim Aghioritul atunci când vorbesc despre începutul vieții monahale în Sfântul Munte Athos menționează faptul că Maica Domnului a fost cea care a venit în această regiune și a încercat convertirea păgânilor care îl venerau pe Apollo. „Pornind de la o relatare a vieții Sfântului Nil Izvorâtorul de Mir, ni se spune că unui ascet i se arătase în vis că împăratul Constantin cel Mare, înainte de a zidi orașul Constantinopol, voind să-și întemeieze o capitală a imperiului său la istmul acantic, a fost oprit de episcopul Marcu de Arethusia, spunându-i că Athosul este sortit Maicii Domnului, fapt pentru care Constantin nu mai clădi decât trei biserici și renunță. După alții, împăratul Constans ar fi întemeiat mănăstirea Constamonitul sau Castemunitul, Teodosiu cel Mare Vatopedul, iar Pulheria Xiropotamul și Esfigmenul, ba unii au mers până acolo că s-au gândit în legătură cu mănăstirea Caracala la o ctitorie a împăratului păgân Caracala”. Trebuie menționat faptul că aceste legende au un sâmbure de adevăr. La mănăstirea Vatopedu, călugării însărcinați cu ghidajul grupurilor de pelerini care trec pragul mănăstirii în fiecare zi, când vorbesc despre istoria mănăstirii, înainte de spune că ucenicii lui Atanasie Athonitul a pus bazele mănăstirii, după ce au organizat așezarea monahală de la Marea Lavră, menționează faptul că primul ctitor al mănăstirii este împăratul bizantin Teodosie cel Mare. Se spune că împăratul și-a pierdut fiul în urma unui naufragiu în și în urma rugăciunilor unui călugăr acesta a fost găsit într-un mărăcin în zona în care se află astăzi mănăstirea. Fericit peste măsură de această minute a zidit aici o clădirea pentru a se forma aici o comunitate monastică. De altfel, și denumirea mănăstirii provine de la vatos, care înseamnă arbust sau mărăcin, și pedos, însemnând copil.
Toate aceste lucruri atestă faptul că Maica Domnului, după ce a stârpit cultul lui Apollo din această regiune și-a creat propria comunitate creștină, fiind catalogată ca și grădină a sa de atunci, nu au încetat să viețuiască aici monahi care să se roage ei. Chiar dacă numai tradiția atestă prezența vieții ascetice în această zonă credem cu certitudine că nu a fost un moment ca această zonă să fie lipsită de monahi, la fel cum se găseau și alte așezăminte monahale în alte regiuni creștine.
I.2.1. Viața monahală athonită până la Sfântul Atanasie Athonitul
După cum am spus și mai sus, nu există documente care să ateste primele formațiuni monahale în această regiune, ci doar tradiția vorbește despre acest aspect. Istoricii sunt de părere că lipsa de mărturii scrise se datorează barbarilor care amenințau destul de mult teritoriile bizantine. În zona Sfântului Munte se prea poate ca invaziile bulgarilor și a slavilor, care în secolul al VI-lea au reușit să ajungă până la Tesalonic și chiar la periferia capitalei să nu fi permis formarea unor așezări monahale stabile. Invaziile barbare ar putea fi un motiv consistent pentru care nu aveam mărturii privind viața monahală athonită organizată decât de la mijlocul secolului al X-lea.
Arhimandritul Porfir Uspenski, care a scris cea mai importantă și mai dezvoltată istorie a Sfântului Munte este de părere că în urma invaziei arabe asupra Macedoniei dintre anii 670-676, împăratul bizantin Constantin al IV-lea Pogonatul (668-685) ar fi dat Athosul în grija unor călugări. Aceasta ar fi prima atestare a existenței monahilor pe acest munte. Deși Uspenski nu prezintă sursa din care s-a inspirat este foarte probabil ca această informație să fie veridică. În timpul împăratului Constantin Pogonatul imperiul trece prin momente destul de dificile pentru că atacurile dinspre Orient se întețesc și arabii chiar ajung lângă zidurile capitalei asediind-o. Scăparea a venit prin acel celebru lichid a cărui compoziție rămâne și astăzi un mister, focul grecesc. În aceste condiții, se prea poate ca așezăminte monahale din partea orientală amenințată de invazia necredincioșilor să fie mutate într-o zonă în care siguranța era mai mare. De fapt acest lucru nu este o acțiune imposibilă, mai ales că mai există dovezi care atestă astfel acțiuni. Spre exemplu, în timpul domniei împărătesei Irina (797-802), patriarhul Tarasie (784-806) dispune mutarea monahilor din mănăstirea Sacudion în capitală, într-o veche mănăstire din secolul al V-lea, numită Studion, iar motivul a fost același: invazia arabă. Deci, am prezentat aici o dovadă că informația adusă de Porfir Uspenski se poate să fie adevărată.
Primul călugăr athonit care a adunat mai mulți ucenici în jurul său este Petru Athonitul, despre care se crede că a trăit între anii 681și 734, dar cei mai mulți istorici sunt de părere că este generalul împăratului bizantin Teofil (827-842), are după ce scapă din închisoarea Samara unde a fost aruncat de acest ultim împărat iconoclast se retrage în Sfântul Munte Athos unde trăiește 53 de ani în asceză, iar moaștele sale sunt puse în mănăstirea Sfântul Clement de la Ivir (întemeiată de el), de către un vânător. Sfântul Petru Athonitul este prăznuit de Biserică pe data de 12 iunie și viața sa din sinaxar atestă aceste lucruri: „Acest fericit se afla cinstit cu lumeasca vrednicie, și luptându-se în război cu agarenii a fost biruit și prins de viu, a fost băgat în temnița din Samara, ferecat fiind cu grele lanțuri și cu cătușe. Iar de acolo peste nădejde scăpând prin mijlocirea Sf. Nicolae făcătorul de minuni, tot prin povățuirea acestuia s-a dus la Roma, unde îmbrăcat fiind cu schima îngerească, de către papa cel de atunci, s-a rugat lui Dumnezeu cu stăruință, ca să fie povățuiți spre oarecare loc liniștit, ca să petreacă acolo tot restul vieții sale în liniște desăvârșită precum se și făgăduise Domnului. Așadar, într-una din nopți, a văzut fericitul pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și pe Dumnezeiescul Nicolae, în urma ei și rugând-o zicea: Unde poruncești, Stăpână, ca să-și petreacă robul tău Petru restul vieții, precum s-a făgăduit? Iar apărătoarea lumii a răspuns: În muntele Athosului am plăcerea să rămână el, căci pe el l-am ales spre moștenirea mea și pe cei ce scapă la el îi voi ocroti. Deșteptându-se cuviosul, a mărturisit darurile cele mari ale Maicii lui Dumnezeu și ale adevăratului ei rob Nicolae. Pentru care s-a și dus la Sfântul Munte la Athosului, și cercetând toate cele de acolo, și aflând o peșteră întunecoasă plină de târâtoare otrăvite, cu rugăciunea pe toate le-a izgonit de acolo, și a petrecut după aceea în acea peșteră, ca un fără de trup, neavând nimic cu sine, în afară de trupul său și hainele cu care era îmbrăcat, dar cu vremea și acestea tocindu-se, petrecea gol. Hrana sa din început erau ierburile care odrăsleau în preajma peșterii și ghinda. Mai pe urmă însă, prin ajutorul Născătoarei de Dumnezeu, s-a învrednicit de hrana cerească, ce i se aducea de înger la 40 de zile. Deci în această netrupească petrecere viețuind fericitul pe pământ 53 de ani, și multe ispite suferind de la urâtorul de binelui, satana, și deci toate mai presus arătându-se cu puterea lui Dumnezeu, s-a mutat către El. Pe care l-a aflat un oarecare vânător, viu încă și aproape de sfârșit fiind. Și fiind povățuit de Dumnezeu, a luat cinstitele sale moaște și le-a dus la Mănăstirea numită Climent, și acolo a așezat această comoară. Iar de acolo le-au luat niște monahi în vremea nopții, și urcându-se într-o corabie, plutind s-au pogorât la un oarecare sat în preajma Traclei, numit Ficomon, și acolo a rămas această mare și necheltuită comoară, fiind bine primită și cinstită și de episcop și de popor, și izvoare de minuni pururi izvorând celor ce cu credință se apropie de ea”. Astfel, Petru este primul călugăr atestat documentar care a viețuit în muntele Athos și a pus bazele unei mici comunități monastice.
Pe la 869, cuviosul Eftimie din Tesalonic, vine în Athos, unde îi întâlnește pe Petru Athonitul și pe Ioan Colovul, dar fiind persecutat de pirați se muta când în insula Sf. Eustratie (la o distanță de aproximativ 15 km de Athos), când în Cassandra, când la nord în Calcidica unde a zidit o mănăstire cu hramul Sfântul Andrei, iar mai apoi merge la Tesalonic unde pune bazele mănăstirii Porumbeilor, pe care Nichifor Phocas o dă în anul 963 mănăstirii athonite Lavra și unde Vasile, unicul ucenic al lui Eftimie, îi scrie viața acestuia din urmă. Deci, pe lângă Sfântul Petru Athonitul mai regăsim încă un monah athonit care a pus bazele unei mănăstiri în Sfântul Munte. În cel privește pe Ioan Colovul sau Ciuntul, despre acesta aflăm că în jurul anului 885 primește de la împăratul bizantin Vasile I Macedoneanul (867-886) un hrisov prin care el și ucenicii lui sunt opriți de mai trece cu vitele spre Ierrisos, pe motiv că le ajunge peninsula Calcidică, considerat teritoriul călugărilor. În timpul împăraților bizantini de la Leon al VI-lea Filosoful (886-912) și până la Roman I Lecapenos (919-944) s-au înregistrat mai multe dispute privind posesia de terenuri în zona peninsulei Calcidice de către monahii coliviți și ceilalți care aveau mănăstiri aici, ceea ce atestă faptul că existau așezări monahale destul de bine dezvoltate în acest teritoriu și în această perioadă. Cel care avea să organizeze viața monahală în această regiune este Sfântul Atanasie Athonitul despre viața și activitatea căruia vom vorbi în subcapitolul imediat următor.
I.2.2. Sfântul Atanasie Athonitul și organizarea vieții monahale din Sfântul Munte Athos
În perioada secolelor al IX-lea și al X-lea în capitala Imperiului s-au ridicat trei mănăstiri închinate Maicii Domnului, considerată a fi ocrotitoarea orașului, după ce brâul ei l-a salvat în anul 924 de invaziile sârbești conduse de Simeon (893-927). Prima mănăstire este Hodighitria, ctitoria împăratului Mihail al III-lea (842-867) și mamei acestuia, Teodora, imediat după victoria definitivă a iconodulilor contra iconoclaștilor. A doua este Everghetidos, iar a treia se numea Kymina, care și-a luat numele de la muntele pe care a fost creată și a fost întemeiată de un unchi al împăratului Nichifor al II-lea Phocas, Mihail Malaianos, în anul 922. Importanța aceste ultime mănăstiri constă în faptul că aici s-a călugărit și s-a format cel care a pus bazele vieții monahale organizate în Athos, Atanasie Athonitul. Sfântul a fost primul care a întemeiat primele mănăstiri și pe acest fundament avem viață monahală în Muntele Athos până astăzi.
Despre viața lui Atanasie nu s-a scris foarte mult și cele mai prețioase informații le avem din sinaxare. Sfântul Atanasie s-a născut în Trapezunt, în jurul anului 930. Tatăl lui a murit înainte de nașterea lui, iar mama s-a trecut și ea la cele veșnice imediat după botez, la care a primit numele de Avraamie. A fost crescut de o rudă de-a sa, călugăriță, care a avut o mare influență asupra vieții sale și asupra dezvoltării sentimentului religios al micului copil.
Sinaxarul spune că în timpul studiilor la Constantinopol în domeniul Literelor a început să fie ajutat de conducătorul militar Zafinezer (avea legături de rudenie cu familia Foca și Maleinos) și chiar a fost avansat în postul de profesor adjunct, deși era destul de tânăr. Cu toate acestea el nu a neglijat viața ascetică și mulți elevi veneau la Avraamie, care începe să fie recunoscut nu numai pentru capacitățile sale intelectuale, ci și pentru religiozitatea sa. Nu după mult timp el face cunoștință cu egumenul mănăstirii Kymina, Mihai Maleinos, un om foarte cucernic, pe care îl și ia ca părinte spiritual. Nu durează mult și se retrage la această mănăstire, fiind călugărit sub numele de Atanasie și datorită inteligenței sale este pus în funcția de copist și ajutor de paracliser. În scurt timp a devenit un adevărat ascet și în timp ce era retras în pustie a primit vizita generalului bizantin Nichifor Phocas, care îi promite că va intra în viața monahală imediat ce situația îi va permite. Nu viețuit mult aici și a hotărât să meargă în Muntele Athos, un loc foarte apreciat de el, pentru a întreprinde asceză în acest loc și chiar să zidească aici o mănăstire. Între timp, Nichifor Phocas în căuta de zor, neștiind unde este pentru că el își schimba-se numele în Barnaba. El a fost totuși recunoscut de fratele lui Nichifor, Leon Phocas, care a venit în pelerinaj la monahii din peninsula Calcidică.
În anul 961, după ce Nichifor a câștigat o campanie militară împotriva arabilor ca puseseră stăpânire pe insula Creta, i-a dăruit lui Atanasie aur pentru a construi un paraclis și chilii pentru sine și pentru Nichifor și apoi a construit o biserică închinată Maicii Domnului. Tot aici a fost construită o trapeză în care se află și astăzi 21 de mese mari de marmură de pe timpul lui Atanasie. Numărul monahilor a crescut rapid, iar modul de viață, la fel ca la mănăstirea Studion, era o îmbinare armonioasă între rugăciune și treburile zilnice. Totul decurge foarte bine și comunitatea monahală de la Lavra o ducea foarte bine în jurul Sfântului Atanasie. Când acesta a aflat că prietenul său, Nichifor, a fost ales împărat în anul 963, a fost extrem de supărat și aplecat din Athos, dar revine în acest loc sfânt pentru că monahii Lavrei îi simțeau lipsa. El se întâlnește cu împăratul la Constantinopol care îi dăruiește la plecare un hrisov prin care Lavra era numită mănăstire imperială care primea o rentă anulă, dar și mănăstirea Sfântul Andrei de lângă Tesalonic ca metoc. În anul 979 Nichifor este ucis și tronul este preluat de uzurpatorul Ioan I Tzimiskes (969-976), care, la prima vedere l-a crezut pe Atanasie a-i fi dușman pentru că i-a ucis prietenul, dar după ce s-a întâlnit cu acesta a fost profund impresionat de chipul de om duhovnicesc al monahului athonit și a susținut politica de ajutorare a așezămintelor monahale din Athos întreprinse de predecesorul său.
Sfântul Atanasie, prin impunerea vieții chinovial (de obște), în detrimentul vieții ascetice de tip idioritmic a mărit comunitatea monahală din Athos și de la 120 de călugări câți se găseau atunci când a venit aici, la 700 spre sfârșitul vieții sale. Sfântul Atanasie a murit sub cupola mănăstirii care s-a prăbușit peste el la data de 5 iulie 1001 și de atunci călugării athoniți, în special cei de la Mănăstirea Lavra, au o mare evlavie pentru acest sfânt care a pus bazele monahismului chinovial în această regiune.
Când Atanasie a introdus în mănăstirea înființată de el modul de viețuire chinovial, care a fost îmbrățișat de toți cei 80 de călugări aflați acolo, a avut parte de reacții negative din partea celorlalți monahi athoniți care ducea un mod de viață idioritmic. Ei vedea în inovațiile lui Atanasie o abatere de la tradiția Sfântului Munte și o amenințare a idealurilor lor ascetice. „Noua organizare monahală a lui Atanasie se baza pe: impunerea stilului chinovial, oprirea călugărilor de a poseda averi personale, interzicerea deosebirii dintre călugării greci și cei care aparțin altor popoare, supunerea tuturor unui protos, cu drepturi superioare față de cele ale stareților, oprirea intrării pe teritoriul Athosului a femeilor, organizarea comunităților monahale în mod independent față de orice autoritate. Această ultimă directivă a reprezentat linia tradițională athonită și a fost confirmată de către împăratul Nichifor II Focas. Lupta dintre grupul athonit idioritmic și apărătorii stilului de viață chinoviala durat până în anul 970, când împăratul Ioan I Tzimiskes aprobă un Tipikon, care urma să aibă valabilitate asupra întregului Munte Athos”. Acest act a fost redactat de către Atanasie și semnat de încă 54 de conducători de așezăminte monahale din regiune. El prevedea următoarele chestiuni legate de organizarea vieții monahale athonite:
– se îngăduia atât stilul de viață idioritmic, cât și cel chinovial;
– fiecare mănăstire era condusă de un egumen care este ajutat în administrație alți câțiva călugări;
– toate mănăstirile erau conduse o grupare formată din stareții acestora, care se adunau o dată pe an la Karies, care devine centru și capitală a acestei regiuni monahale;
– acest grup de conducere era condus de un protos numit de împărat și hirotonit de patriarhul de la Constantinopol, el având jurisdicție atât din punct de vedere civil, cât și bisericesc.
Acest Tipikon al Sfântului Atanasie devine un fel de constituție și regulament de funcționare a noului stat monahal din peninsula Calcidică, chestiuni care se păstrează până astăzi, cu mici reglementări și adaosuri.
I.2.3. Viața monahală după Sfântul Atanasie. Viața de obște până la introducere idioritmiei (1390) și situația până astăzi
Până la anul 1000 au fost zidite și alte mănăstiri precum Vatopedu (mănăstire grecească), Zografu (pentru călugării bulgari) și Iviron (pentru monahii de naționalitate georgiană). Din păcate, însă, așezările monahale din Athos erau adesea devastate de arabi, iar Nichifor Phocas a încercat zidirea unor fortărețe și ziduri de apărare în jurul mănăstirilor. Ioan Tzimiskes a fost și el un susținător al monahismului athonit și Sfântul Munte Athos devine în timpul dinastiei macedonenilor un centru de cultură și religiozitate însemnat nu numai pentru lumea greacă, ci pentru întreaga creștinătate.
În secolul al XI-lea, călugării athoniți s-au dedat la o serie de abuzuri atât în ce privește conducerea Athosului, cât și în ce privește comerțul. Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976-1025) i-a o serie de decizii imperiale pentru a stopa această situație nefavorabilă de aici. Lucrurile avea să revină cât de cât pe făgașul normal numai după anul 1046, când împăratul Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1054) dă un al doilea tipicon prin delegatul său, Costam Studitul, care după mai multe discuții cu monahii athoniți s-a ajuns la un consens.
În secolul al XII-lea se pun bazele altor mănăstiri precum: Sfântul Pantelimon sau Rusiconul (1143), pentru călugării ruși, și Hilandar (1197), pentru monahii de naționalitate sârbă, fiind întemeiată de călugărul sârb Sava (1176-1236). Să nu credem că dacă aveam în Athos până la sfârșitul secolului al XII-lea numai mănăstiri de altă naționalitate decât greacă, nu existau monahi greci. Existau, doar că aceștia erau înclinați mai mult spre stilul de viață idioritmic.
Situația monahilor din Athos avea să fie mult mai tensionată în secolele care au urmat pentru că Imperiul Bizantin își pierde din prestigiu și vigoare. După ce creștinii occidentali deturnează Cruciada a IV-a, Constantinopolul cade în mâna cruciaților latini la data de 13 aprilie 1203 și este predat jafului: „N-au fost nicicând văzute ori cucerite atâtea avuții, atât de nobile, atât de bogate, câte se strânseseră aici, în mai bine de șase veacuri” scria Robert de Clari, un martor al tragicului eveniment. Cu alte cuvinte, muntele Athos își pierde cea mai importantă sursă de finanțare, fără să mai vorbim de formarea statului latin din Constantinopol, care oricum era ostil creștinismului de timp răsăritean: „Tulburări au fost în perioada Bizanțului latin de după Cruciada a IV-a, din 1204 – când Athosul depindea juridic de un episcop catolic din Tessalonic – și la 1234, când Ioan Asan avea să pună tărâmul aghioritic sub patronajul patriarhului de Trnovo pentru cincisprezece ani. Întreg secolul XIII a fost zbuciumat pentru athoniți, el începând cu abuzurile nobililor și prelaților franci (care i-au făcut pe monahi să ceară protecția papei Inocențiu al III-lea) și terminându-se cu raidurile piraților și corsarilor apuseni (mercenarii catalani, angajați din greșeală de Andronic al II-lea în 1302, aveau să facă ravagii aici în 1307 și 1308)”.
Acestea nu au fost singurele necazuri venite peste athoniți, ci și chiar după restabilirea grecilor în Constantinopol, în anul 1261, ei suferă persecuția împăratului Mihail al VIII-lea Paleologul (1261-1282) care dorea ca hotărârile de la Sinodul unionist de la Lyon (1274) să fie respectate în tot imperiul. Patriarhul Ioan al XI-lea Bekkos (1275-1282), era un adept înflăcărat al politicii împăratului și chiar dacă înainte de alegere era un anti-unionist convins, după ridicarea sa în treapta de patriarh devine un apărător al unirii și un luptător pentru recunoașterea acesteia de către toată Biserica Răsăritului. „Nu se poate afirma cu certitudine dacă Bekkos era un oportunist sau dacă începuse să creadă că declarațiile sale anterioare despre catolici erau o eroare. Dacă aceasta adevărat, atunci se poate ca extremismul adepților lui Arsenios să fi determinat schimbarea de opinie. Oricare ar fi adevărul, el a fost denigrat de anti-unioniști, și în general ar fi adevărul, el a fost denigrat de anti-unioniști, și în general de istoricii răsăriteni, din cauză că a impus violent și despotic, împreună cu împăratul, unirea de la Lyon. În cadrul unui sinod convocat în grabă la palatul Blacherne în 1277, împăratul și patriarhul Ioan – acceptând cererile papei Inocențiu al V-lea, unul dintre succesorii lui Grigorie al X-lea, care solicita ca grecii să ofere dovezi clare ale atașamentului față de unire – i-au excomunicat pe toți oponenții unirii, de la laici la cler”. Patriarhul unionist și împăratul Mihail au trimis trupe și în Sfântul Munte Athos pentru ai atrage pe călugării de acolo de partea lor. Mulți călugări au fost persecutați, iar câțiva au suferit moarte martirică. Cele mai persecutate mănăstiri au fost Vatopedu și Zografu, dar și anumite schituri din jurul Kariei. Mănăstirea Iviron a acceptat unirea și s-a încercat oficierea liturghiei cu azima, dar un perete al bisericii s-a surpat peste clericii care doreau unirea și papistași. Spune că împăratul Mihail a participat personal la această invadare a Sfântului Munte, iar această atitudine față de athoniți rămâne în istorie ca o faptă regretabilă și a pus într-o lumină proastă persoana împăratului Mihail al VIII-lea.
În secolul al XIV-lea, Muntele Athos nu o duce mult mai bine ca în secolul precedent și situația avea să fie la fel de rea și în secolele care vor urma: „În secolul al XIV-lea, Sfântul Munte cunoaște una din cele mai grele situații, flagelul care a fost marea Campanie catalană – mercenarii din Spania, luați în solda imperiului împotriva turcilor, care terină din a se revolta și a teroriza jefuind Macedonia și Grecia (1307-1311). Tesalonicul apropiat a fost șapte ani (1342-4349) locul unei revoluții sângeroase. În același timp, Sfântul Munte împarte cu imperiul întreg teama invaziei turcești în Europa. Sub turci apoi, Athosul n-a fost scutit de unele necazuri, iar la 1821 a fost ocupat de armată, ca represalii și ca măsură împotriva revoluției grecești. Chiar scurta trecere a stăpânirii sârbești sub Ștefan Dușan (1331-1355), ca și apropierea și cvasi-tutela română-bulgară asupra regatului grec de Tesalonic (secolul al XIII-lea) și vecinătatea cu principatul francez de Ahaia, creație a cruciadei a patra, aduceau la Atos schimbări și griji pentru călugării greci”. Toate acestea se întâmplau pentru că așezămintele monahale din Athos depindeau de sursele de venit care erau atribuite de puterea politică din imperiu.
În secolul al XIV-lea, monahii athoniți nu au parte numai de griji și greutăți, ci sunt părtași la una din cele mai puternice dispute teologice din istoria Bisericii și anume problema isihastă. Sfântul Grigorie Palama (1296-1359), un călugăr practicat și mistic prin excelență, care s-a cristalizat în creuzetul monahismului athonit a avut câteva discuții cu filosoful calabrez Varlaam, care susținea că Dumnezeu nu poate fi cunoscut pentru că a-L cunoaște înseamnă să te împărtășești de esența divină, dar Palama vine și spune că Dumnezeu poate fi împărtășibil oamenilor prin energiile sau lucrările sale, care, la fel ca ființa divină, sunt necreate. Sinodul din anul 1341 i-a dat câștig de cauză Sfântului Grigorie care avea susținerea monahilor din Sfântul Munte în toată teologia mistică pe care o elaborase. O susținerea care venea din partea unor persoane care trăiseră real ceea ce propovăduiau. După Varlaam s-au ridicat alți teologi care au vorbit despre doctrina varlamită, Grigorie Achindin și Nichifor Gregoras, dar sinoadele din 1347 și 1351 au confirmat teologia lui Palama ca fiind ortodoxă.
Începând cu sfârșitul acestui secol au loc schimbări în ce privește viețuirea monahilor din Muntele Athos. Se dorește trecerea de la viețuirea de obște la modul idioritmic, motivele fiind incursiunea piraților are deranjau liniștea călugărilor și întreruperea donațiilor din partea bizantinilor care o duceau din ce în ce mai rău din punct de vedere economic și politic. Se emit două tipicoane care vorbesc despre introducerea idioritmiei. Primul este emis de patriarhul Antonie al IV-lea (1389-1390; 1391-1397) în anul 1394, iar al doilea de către împăratul Manuel al II-lea Paleologul (1391-1425) în anul 1406, prin care se recomanda trecerea la modul de viețuire idioritmic. Motivele sunt mult mai adânci de atât și se pare că este vorba de o stare de neascultare față de protos, tendință care se manifesta în acea perioadă printre călugării athoniți. Situația nu a fost rezolvată pentru că alte anomalii se înregistrau. Mulți călugări încep să vadă din călugărie o afacere și exista o luptă continuă pentru metoace și terenuri. Patriarhul Ieremia al II-lea (1572-1579; 1580-1584; 1587-1595) trimite un călugăr, pe Silvestru care aduce Lavra la viața de obște, iar Ieremia emite al cincilea tipicon, în septembrie 1574 prin care trece așezările monahale din Athos de la idioritmie la modul de viață chinovial. Tipiconul nu a fost drastic impus și situația degradantă a continuat și mult mănăstiri aveau datorii uriașe. Ca o reacție la această stare de împrăștiere și înclinare spre cele materiale apar schiturile, care vor dăinui până astăzi. Ele nu aveau viață de obște, dar aici se punea un accent mare pe asceză și rugăciune.
Ultimul tipicon care reglementa problemele de conducere și administrare a mănăstirilor athonite este emis în anul 1783 de către patriarhul Gavriil al IV-lea (1780-1785). „Acesta, văzând multele peripeții prin care au trecut lăcașurile athonite, mai ales din cauza relei administrații a veniturilor, fixează o epitropie, din patru membri aleși dintre delegații celor 20 de mănăstiri. Pentru precizie, mănăstirile sunt împărțite în cinci tetrade, locul prim din fiecare tedradă ocupându-l pe rând câte un delegat la Lavrei, Vatopedului, Ivirului, Hilandarului și Dionisiului. Pentru locul prim, cele cinci mănăstiri numesc alt delegat decât cel din comunitate. Durata Epistasiei e de un an. Ea e organul executiv al comunității, compusă din cei 20 de delegați ai mănăstirilor. În această situație epitropia supraveghează orice gestiune financiară, orice venituri și cheltuieli necesare întreținerii arhivei centrale din Karies, a Bisericii Protathonului, a școlii, toate se aprobă de către ei. Ei fixează asupra fiecărei mănăstiri, schit sau chilie cât trebuie să plătească pentru întreținerea acestora. Sigiliul e – după modelul dat de patriarhul Samuil în Constantinopol – împărțit în patru părți, fiecare epitrop având una, anume pentru ca lucrările să le facă împreună fără părtinire”. Aceasta este pe scurt istoria organizării vieții monahale în Muntele Athos. În subcapitolul următor vom vorbi despre situația actuală a vieții monahale athonite, cum se realizează patronajul și ce reprezintă problema naționalităților.
Timp de aproape 500 de ani, din 1430 și până în 1912, Athosul a fost sub dominație otomană, pentru că și capitala fostului Imperiul Bizantin devine din anul 1453 centru politic și administrativ al turcilor. În această perioadă, paradoxal, Athosul a dus-o mult mai bine decât în perioadele în care se afla sub patronajul latinilor, de pildă. În anul 1912, guvernatorul turc al Athosului spunea unui jurnalist: Sub legea noastră ei au rămas la fel de liberi, ba chiar mai liberi decât sub împărații bizantini. După anul 1453, în peninsula Chalcidică a fost văzută de otomani ca un loc de refugiu și de liniște și pentru acesta i-au păstrat un statul aparte. În afară de represaliile care au avut loc în toate ținuturile bizantine între aii 1821-1822, de după Eterie, turcii au respectat toate privilegiile și concesiile pe care le dăduseră monahilor athoniți. Cu toate acestea, s-au perceput impozite și taxe destul de mari și grele pentru viețuitorii de aici care au adoptat stilul de viață idioritmic, o perioadă în care s-a putut realiza plata anumitor tributuri, dar viața spirituală a decăzut extrem de mult. Deși au fost momente grele pentru viața monahală de aici, din această perioadă în care a existat dominație turcă s-au remarcat o serie de călugări care au rămas în cinstirea Bisericii Ortodoxe până astăzi: Maxim Grecul, Akakios Kavsokalivitul, Kosmas Etolianul, iar de la 1782, Nicodim Aghioritul, o mare somitate athonită. Chiar și Sfântul Paisie Velicikovski, cel care a revigorat monahismul românesc și rus, tot în Athos s-a desăvârșit.
I.2.4. Sfântul Munte ca republică monahală independentă
La 2 noiembrie 1912 Athosul reintră în posesia grecilor și este declarată republică monahală independentă și neutră, hotărâre care a fost confirmat la Conferința de la Londra (1913) și de pactul de la Sevres (1920). Cu toate acestea, Grecia a pus stăpânire încet pe Sfântul Munte, lucru care i-a nemulțumit pe călugării de aici. Așa că, în anul 1924, doi cinci călugări greci athoniți au redactat o chartă prin care se stabileau granițele republicii monahale și se limitează mănăstirile la numărul de 20, iar cel al schiturilor la 12, numere care nu se mai pot schimba niciodată. De asemenea, schismaticii și cei care nu sunt de religie ortodoxă nu au dreptul să se stabilească aici, iar toți viețuitorii care doresc să trăiască în Athos, trebuie să ia cetățenie grecească, indiferent de naționalitate. Actul se dovedește a fi nul pentru că nu a fost semnat până astăzi de una din mănăstirile imperiale și anume mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon.
Astăzi, Sfântul Munte este condus și administrat de către 20 de reprezentanți ai mănăstirilor athonite care formează Sfânta Chinotită, cu sediul în Karies. Aici se i-au hotărârile obligatorii pentru toți, în ședințele care au loc de două ori pe săptămână. Chinotita este condusă de un protos ales pe o perioadă de doar un an de către reprezentanți primelor cinci mănăstiri din ierarhie (Marea Lavră, Vatopedu, Iviron, Hilandar și Dionisiu). Forul executiv se numește Sfânta Pază și este formată din protos și cinci egumeni a celor cinci mănăstiri mai sus amintite. Ea păstrează sigiliu Chinotitei, format din patru părți, fiecare egumen având câte unul. Statul elen are și el un supraveghetor în această regiune care poartă funcția de guvernator al Sfântului Munte. Mai multe detalii despre modul de organizare al republicii monahale athonite vom aduce în capitolul al treilea unde vom vorbi despre situația actuală a Athosului și relația sa cu Europa, confesiunile creștine și Biserica Ortodoxă Română.
II. RAPORTURILE DINTRE MĂNĂSTIRILE DIN SFÂNTUL MUNTE ATHOS ȘI ȚĂRILE ROMÂNE DE-A LUNGUL TIMPULUI. DANIILE DOMNITORILOR ROMÂNI ȘI MĂNĂSTIRILE ÎNCHINATE
Domnitorii români au ajutat enorm de mult așezările monastice din Sfântul Munte Athos, până în anul 1863, când aceste ajutoare au fost sistate din cauza reformei de secularizare a averilor mănăstirești, impusă de domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), în anul 1863. Dărnicia domnitorilor români este recunoscută și de arhimandritul rus Porfirie Uspenski, cel care a scris una din cele mai complete istorii a Sfântului Munte, din secolul al XIX-lea: „Nici un alt popor ortodox n-a făcut atât de bine pentru Athos cât au făcut românii”. Acest lucru a fost recunoscut și de patriarhul Constantinopolului, Athenagoras I (1949-1972), în timpul vizitei în România, declara la data de 17 octombrie 1967 următoarele: „Numele strălucit al Basarabilor umple întreaga Catedrală din Constantinopol și pretutindeni unde am mers în Răsăritul Ortodox am găsit aceste urme vii ale Bisericii Ortodoxe Române și Biserica Ortodoxă în general. În afară de Constantinopol, Sfântul Munte Athos este plin de numele voievozilor ortodocși români. Am găsit urme de voievozi ortodocși români la Damasc, Ierusalim, Alexandria și chiar la Muntele Sinai, unde am fost în 1959. Toate locașurile acestea sfinte păstrează cu evlavie numele străluciților domnitori ai țărilor române pentru marile lor binefaceri, pentru interesul deosebit pe care l-au arătat Ortodoxiei”.
Centrul monastic al comuniunii inter-ortodoxe și simbol al spiritualității bizantine, muntele Athos, prin așezările sale monahale, a avut un rol important în viața Ortodoxiei întregi și, îndeosebi, în Peninsula Balcanică, în viața Bisericilor și a statelor din această peninsulă și nu numai, de sprijinul cărora și-a legat existența și dezvoltarea sa peste veacuri. Viața monahală ce s-a organizat la Athos, în forme tradiționale-bizantine și începând cu a doua jumătate a secolului al X-lea, a avut un caracter durabil și chiar de înflorire, în vremuri în care Peninsula Balcanică ajunsese în cea mai mare parte sub dominație turcească. În cadrul teritoriilor de sub stăpânirea turcească. Athosul rămăsese unul din locurile de refugiu ale Bisericii Răsăritene.
Călugării din Athos au primit sprijin material acordat de toți principii ortodocși stăpânitori din Sudul Dunării, iar când aceștia au pierdut rând pe rând puterea, voievozii români au fost cei care au preluat această operă de ocrotire. Această oblăduire a domnitorilor români aducea în vadul tradiției românești moștenirea despoților sârbi și a basileilor bizantini de a sprijini Ortodoxia bizantină. Putem afirma că sprijinul acordat de cele două principate române venea să salveze în veacurile al XV-lea și al XV-lea multe din mănăstirile athonite ajunse deseori în pragul falimentului și al ruinei. Căderea Constantinopolului însemna pentru Athos mai puțin pierderea subsidiilor din capitala Imperiului Bizantin, care și așa încetase de un timp, înainte de acest dezastru, cât mai ales însemna primirea unui testament pentru păstrarea spiritualității bizantine.
De la întemeierea Marii Lavre de către Sfântul Atanasie în 962 și până astăzi, un mileniu de existență al Athosului, înseamnă un mileniu de viață spirituală, care căpătând cu timpul forme bine închegate, va avea momente de afirmare ecumenică, între care nu puțin a însemnat în viața întregii ortodoxii mișcarea isihastă. Dacă pe parcursul celor mai bine de o mie de ani de existență Sfântul Minte și-a câștigat reputația de centru al spiritualității ortodoxe în raport cu Bisericile răsăritene, astăzi însăși viața acestor mănăstiri, păstrătoare și continuatoare ale unei tradiții spirituale în felurite forme de trăire duhovnicească, forme controlate de o severă unitate dogmatică, este amenințată prin curmare izvoarelor de duhovnicie care o alimentau din toate colțurile ortodoxe. Athosul formează istoria Bizanțului, prin istoria popoarelor de pe ambele maluri ale Dunării, un capitol de o reală valoare, de un permanent interes.
Studiile despre Muntele Athos s-au bucurat din partea istoricilor români de o deosebită atenție. Cercetătorii români care au scris despre Athos s-au ocupat, așa cum este și firesc, îndeosebi de legăturile Țărilor Române cu Sfântul Munte, legături care se întind pe o lungă perioadă de timp. Deși în această direcție s-a scris destul de mult, în măsura în care se va continua publicarea de acte și documente, păstrate în arhivele mănăstirilor athonite, se vor putea aduce lucruri noi, mai mult în sensul reîntregirii și completării rezultatelor de până acum. Printre primii cercetători români care s-au ocupat de Sfântul Munte și de legăturile acestuia cu țările noastre, se numără și bizantinologul Nicolae Iorga, dar și alți mulți istorici și bizantinologi români.
În capitolul de față de propunem să prezentăm schematic relațiile pe care Sfântul Munte le-a avut cu țările române, legături care au fost destul de fructuoase atât pentru athoniți cât și pentru noi. Prin ajutorul venit de la nord de Dunăre multe mănăstiri athonite au întreprins lucrări și au fost construite clădiri care se pot vedea până astăzi de cei care vizitează Athosul. Țările române, în schimb, s-au bucurat de primirea unei influențe a Ortodoxiei bizantine, iar după căderea Constantinopolului, după ce s-a pierdut puterea politică imperială, multe aspecte bizantine aveau să se fie conservate de popoarele care au luat legătura cu Sfântul Munte Athos și cu Patriarhia Ecumenică. Putem spune fără să greșim că poporul român ocupă un loc de cinste între popoarele care s-au bucurat de moștenirea bizantină.
II.1. MĂNĂSTIREA MAREA LAVRĂ
Hramul: Sfântul Atanasie Athonitul – 5 iulie
Această mănăstire este prima construită din Sfântul Munte Athos și al are ca și ctitor pe Sfântul Atanasie Athonitul, sfânt care este ocrotitor al mănăstirii. La început, în anul 963, mănăstirea a fost instituită pentru nu mai mult de 20 de monahi, dar cu timpul s-a extins destul de mult. Datorită faptului că întemeietorul ei avea cunoștințe la curtea imperială, dar și pentru că era cea mai celebră așezare monahală athonită s-a bucurat de multe danii care au ajutat-o să subziste.
Iubitor de liniște, Sfântul Atanasie s-a retras la Athos, iar împăratul Nichifor Focas a fost cel dintâi ctitor al Lavrei, ridicând aici primele construcții, biserică și zidul de incinta și dăruind mănăstirii părticele din lemnul Sfintei Cruci, sfinte moaște și odoare de mare preț. Asta se întâmplă în secolul X, către anul 960 după Hristos.
Inițial Mănăstirea Lavră a fost închinata Bunei Vestiri, însă a luat hramul Adormirii Cuviosului Atanasie după săvârșirea acestuia, hram care se prăznuiește în 5 iulie. Mănăstirea a rămas în atenția împăraților bizantini, dintre care trebuie să pomenim pe Andronic al V-lea, Ioan I și Ioan al II-lea din dinastia Paleologilor. Și despoții sârbi Ștefan Milutin și Ștefan Dușan au făcut mari danii Marii Lavre.
Se crede că primele relații ale Marei Lavre cu țările române s-ar fi realizat în timpul lui Vlaicu Vodă I (1365-1375), dar se pare că acest lucru nu se poate atesta documentar. El a dăruit mănăstirii o vestită și frumoasă icoană a Sfântului Atanasie. Pe ferecătura, de o parte și de alta a sfântului, sunt reprezentați voievodul dimpreună cu soția sa, Doamna Ana. Icoană se păstrează și astăzi în tronul arhieresc din biserica mare.
Primul ctitor la acestei mănăstiri este considerat domnitorul Neagoe Basarab, el hotăra, în jurul anului 1517, să acorde un ajutor anual mănăstirii, reface biserica mare, donează vase liturgice și a renovat toate acareturile mănăstirii. Cu alte cuvinte, Neagoe este primul ctitor al mănăstirii. Frescele cu care acesta a împodobit katoliconul sunt între cele mai frumoase din Sfântul Munte și de referință pentru pictura bisericească în frescă. Cu bani sau moșii au ajutat și Petru Șchiopul, Alexandru cel Rău, Ieremia Movilă și Gavriil Movilă.
Vladislav al III-lea (1523-1526) este menționat în cronicile Lavrei cu două danii: prima constă într-o icoană cu Sfântul Atanasie care se află în spatele tronului episcopal și a doua reprezintă o sumă de bani prin care se acoperă cu plumb biserica cea mare. Vlad Vodă Vintilă (1532-1535), printr-un hrisov, hotărăște să dea mănăstirii o sumă anuală din visteria țării de 10.000 de aspri. La data de 20 februarie 1579, voievodul Moldovei, Petru Șchiopul, donează suma de 6000 de aspri unor călugări ai Lavrei care veniseră după ajutoare în țara noastră. Matei Basarab donează o mare sumă de bani și o cădelniță Lavrei, pe care sunt inscripționate în greacă numele lui și a soției sale, iar în anul 1635 acoperă biserica cea mare, al cărui acoperiș se degradase.
Episcopul Luca de Cipru al Buzăului, viitorul mitropolit al Ungrovlahiei, a dăruit Mănăstirii Lavra o frumoasă Evanghelie cu miniaturi, iar Matei Basarab a dăruit două Evanghelii și un chivot din argint smăltuit.
Tot Matei Basarab a ridicat pe cheltuiala sa un paraclis în incinta mănăstirii, în cinstea Sfântului Mihail Mărturisitorul, episcopul Sinadelor. Capul Sfântului Mihail fusese adus în procesiune din Sfântul Munte în Muntenia, pentru alungarea lăcustelor care invadaseră țară. Minunea s-a produs prin mijlocirea sfântului și, drept mulțumire, dreptcredinciosul voievod a ridicat acest paraclis. Atunci a plătit răscumpărare pentru a păstra câteva părți din moaștele Sfântului Mihail, pe care le-a ferecat în aur, argint și pietre prețioase, lăsându-le la Mănăstirea Arnota. Mai târziu el adus și o parte din mâna Sfântului Apostol Filip, pe care a lăsat-o tot acolo, la Arnota, ctitoria să.
Șerban Cantacuzino a închinat Lavrei, în anul 1682, mănăstirea Cotroceni cu toate moșiile ei, sursă de venit extrem de importantă pentru mănăstirea athonită. Constantin Brâncoveanu se numără și el printre binefăcătorii mănăstirii, donând tradiționala sumă de 6.000 de aspri, îmbracă cu argint mâna Sfântului Ioan Gură de Aur și dăruiește o raclă din aur și argint pentru moaștele Sfântului Mihail Mărturisitorul al Sinadelor.
Domnitorii fanarioți făcut și ei donații spre Marea Lavră, dar mult mai mici ca înainte de 1711. Spre exemplu, Nicolae Mavrocordat dăruiește 6.000 de aspri în anul 1735, iar voievodul Moldovei, Grigore Ghica, trimite 8.000 de aspri. Pentru acești bani, athoniții se obligau să aducă moaștele unor sfinți în țara noastră. În anul 1773, i se închină mănăstirea Verzunți, din județul Bacău cu toate moșiile ei, din a căror venituri se refac mai multe clădiri ale mănăstirii Lavra.
Este mănăstirea tutelară peste tot Muntele și are jurisdicție asupra tuturor schiturilor și sihăstriilor din jurul vârfului Athos, inclusiv asupra Schitului românesc Prodromul. Schitul românesc, aparținând de Marea Lavră, a fost întemeiat de călugării moldoveni Iustin, Patapie și Grigore în anul 1810. În anul 1840 schitul a fost pustiit de armatele turcești. În anul 1848 alți doi monahi moldoveni, Nifon și Nectarie, construiesc un nou schit în locul celui risipit, cu ajutor de la domnitorul Grigore Ghica. A fost terminat și sfințit în anul 1866.
Pe teritoriul Lavrei sunt schituri și chilii, multe locuite de părinți romani. Schitul românesc Prodromu, Schitul Sfânta Ana, Kerasia, Kavsokalivia, Katunakia și Karoulia precum și chilia "Danieleilor" sunt câteva din cele mai cunoscute.
II.2. MĂNĂSTIREA VATOPEDU
Hramul: Buna-vestire (25 martie)
Conform tradiției, ctitorul fondator al Mănăstirii Vatopedului dintru început a fost sfântul Constantin cel Mare, ca mulțumire că Maica Domnului l-a scăpat pe fiul său Arcadie de la înec. Și numele mănăstirii s-ar trage de la această întâmplare: „vatos”, arbust sau tufiș, și „paidos” copil – copilul găsit în tufiș / arbust. Pe la 361-363 tot Muntele Athos a fost pustiit de păgâni, iar în anii 379-395 mănăstirea a fost refăcută de împăratul Teodosie cel Mare. Dar pe la anul 860 a fost din nou prădată de către beduinii sirieni.
Mănăstirea Vatopedu este a doua mănăstire întemeiată de Sfântul Atanasie Athonitul, în jurul anului 980. El trimis în această zonă pe trei nobili din Adrianopol, Atanasie, Nicolae și Antonie, care o clădesc pe cheltuiala lor. Evident că fiind o mănăstire imperială s-a bucurat de ajutoare din partea puterii politice bizantine. Când s-a instaurat din noi stilul de viață idioritmic au loc și primele legături cu domnitorii din țările române, din a căror donații au reușit să subziste.
Clădirile actuale ale mănăstirii au fost zidite în vremea împăratului bizantin Manuel I Comneanul. Imensă arhiva a Mănăstirii Vatoped păstrează hrisoave de la împărații bizantini și patriarhii Constantinopolului, de la prinții Serbiei și țării Rusiei și nu mai puțin de 14.000 de documente care mărturisesc despre purtarea de grijă a vrednicilor de pomenire voievozi ai Țărilor Romane.
În anul 1472, la insistențele egumenului Chiril, voievodul Ștefan cel Mare ridică arsanaua pentru corăbii, pe a cărei plăcuță comemorativă se găsește stema Moldovei și numele ctitorului. Pisania acesteia, un basorelief în marmură albă, așezată acolo la anul 1496, îl înfățișează pe domnitorul ctitor închinând-o Maicii Domnului cu Pruncul în brațe. Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, cu coroana voievodală pe cap, închina Maicii Domnului cu Pruncul în brațe o bisericuță. Dedesubt, sta așezată stema Moldovei cu capul de zimbru și anul construcției, 1496. Pisania poate fi văzută și astăzi, în latura dinspre mare a clădirii.
Neagoe Basarab a fost și el un important donator al acestei mănăstiri și chiar fixase o rentă anuală pe care să o dea mănăstirii, ca în cazul Marii Lavre. În 1526 a acoperit biserica cu tablă și a zidit un mic paraclis sub formă de biserică în cinstea Sfântului Brâu al Maicii Domnului (paraclis care este până astăzi locul unde se păstrează Sfântul Brâu, situat acum aproape de intrarea în arhondaricul cel nou de la mănăstirea Vatopedu). Domnitorul Vlad Vintilă hotărâse să dea anual câte 10.000 de aspri mănăstirii, dar domnia lui a fost destul de scurtă. În anul 1709, văduva lui Șerban Cantacuzino, Maria au îmbrăcat chivotul Sf. Grigorie, act de binefacere care s-a păstrat până astăzi.
Mănăstirea Vatopedu a avut parte și de multe mănăstiri închinate. În anul 1606 se închină frumoasa mănăstire Golia din Iași, cu toate averile, casele și viile ei. Doi ani mai târziu, logofeteasa Ana donează 4 moșii și câteva vii la Cotnari. Aceste donații au ajutat enorm mănăstirea grecească pentru că în 1828, mănăstirea Golia avea un venit de 92.000 de piaștri. În jurul anului 1650 s-au mai închinat două mănăstiri moldovenești: Sfântul Dumitru și Precesta. În anul 1669, o altă mănăstire este închinată Vatopedului și anume mănăstirea Barboi din Iași. La sfârșitul secolului al XVII-lea se închină și ctitoria familiei Moțoc din Odobești, mănăstirea Mira din ținutul Focșanilor, care a fost pentru vatopedini o altă sursă de venit importantă pentru că pe la anul 1828, deși fusese săracă, devine una din cele mai profitabilă mănăstire din regiune, cu un capital anual de aproape 20.000 de piaștri. Constantin Brâncoveanu donează și el 21.000 de piaștri pentru Vatopedu, iar în anul 1729, Constantin Racoviță îi închină mănăstirea Răchitoasa din județul Tecuci cu o mulțime de moșii, din care la 1828 se mai păstrau încă 17, cu un venit de aproximativ 30.000 de piaștri.
Mănăstirea are 12 paraclise în interior și 19 în exterior. Dintre acestea, cinci sunt încorporate în biserica centrală. De o parte și de alta a Bisericii centrale a Bunei Vestiri se afla Paraclisul Sfântul Nicolae și Paraclisul Sfântul Dimitrie. Pe moșia acestei mănăstiri se afla trei schituri românești: Schitul Sfântul Ipatie, Schitul Sfântul Ioan Botezătorul și Schitul Sfântul Gheorghe. Schitul românesc Colciu, aflat în purtarea de grijă a mănăstirii, este schitul în care a viețuit Părintele Dionisie Ignat.
Edificiul cel mai prețios al mănăstirii Vatopedu este în primul rând biserica centrală. Purtând numele Maicii Domnului, biserica construită în cel mai autentic stil bizantin, cu o pictură murală reprezentând scene biblice, este de o mare simplitate, figurile sfinților expresive, umane, contrastează cu implantarea unui imens mozaic, viu colorat, unicat în Muntele Athos. Pe unul din pereții de la intrarea în biserică se vede încă stema Țării Românești, săpată în marmură. Numele domnitorilor români sunt binecunoscute la Vatopedu: Sfântul Ștefan cel Mare, Sfântul Neagoe Basarab, Alexandru Lăpușneanul, Vlad Vintilă, Vasile Lupu și Sfântul Constantin Brâncoveanu. Această mănăstire este și astăzi foarte primitoare cu românii care îi trec pragul și toții monahii vatopedini apreciază faptul că înaintașii noștri au ajutat mănăstirea.
II.3. MĂNĂSTIREA IVIRON
Hramul: Adormirea Maicii Domnului (15 august)
Zidită între anii 980 și 983 de Ioan Iviritul, general al armatelor bizantine, originar din Iviria (Georgia de azi, atunci o provincie bizantină din Caucaz). Acesta, renunțând la dregătoria sa, a fost tuns în monahism împreună cu fiii săi, Eftimie și Gheorghe de către sfântul Atanasie Athonitul, cu care era prieten. Apoi, adunând ajutoare din Iviria, a ctitorit această mănăstire cu hramul Adormirea Maicii Domnului, locuită multă vreme de călugări iviriți (georgieni). Cei trei ctitori sunt recunoscuți ca sfinți. Pomenirea lor, împreună cu a altor sfinți iviriți se face la 13 mai. Mănăstirea a fost de mai multe ori incendiată și distrusă de pirați. În timpul patriarhului latin Ioan Bekkos au fost uciși cu sabia 13călugări din Iviron, pentru ca se opuneau uniației.
Primul domnitor român care a făcut donații acestei mănăstiri este nimeni altul decât Neagoe Basarab, cel mai mare ajutător al așezămintelor monahale athonite, care și-a permis ca la sfințirea bisericii Curtea de Argeș să cheme pe toții egumenii mănăstirilor din Athos. Se pare că egumenul Dionisie zidește turnul bisericii celei mari a Ivironului, în anul 1513, cu bani de la domnitorul Neagoe.
O întâmplare din anul 1585 avea să le ofere un creditor destul de puternic în persoana voievodului Radu, fiul lui Mircea Turcitul. Acesta din urmă și-a încredințat fiul unor călugări din Iviron, când era pe punctul de fi mazilit și a fost crescut și ascuns la această mănăstire grecească. Când Radu preia scaunul de voievod răsplătește mănăstirea Iviron cu mulți bani încât devine una din cele mai bogate din Sfântul Munte. În 1605 el închină mai multe biserici din capitală și câte 15.000 de aspri. Cea mai mare donație a fost închinarea celebrei mănăstiri Sfânta Treime sau Radu-Vodă, ctitorie a sa, dar și biserica din Bălteni, care avea moșii și vii destul de întinse și numeroase.
Voievodul Alexandru Coconul închină în anii 1625 și 1626 mănăstirii Ivironului Bolintinul și mănăstirea Glavacioc, din județul Vlașca, cu toate satele, morile, viile și moșiile sale. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea închină mănăstirea Răducanu, din județul Bacău, și schitul Vălenii de Munte, care a fost ctitoria lui Radu-Vodă, cel mai mare binefăcător al Ivironului.
Egumenii de la Radu-Vodă erau foarte influenți în țările române și au reușit să îi convingă pe mulți domnitori să dea danii nu numai pentru mănăstirea Ivironului, ci și pentru alte mănăstiri athonite. Spre exemplu, între anii 1761-1762, când o parte din mănăstirea Grigoriu arde, iviriții realizează reparațiile pe cheltuiala lor. De asemenea, în anul 1764, bancherul Stavrache dă mănăstirii un ajutor de 10.000 de groși, în jur de 1.500 de lire otomane, din care se refac chiliile și se împrejmuiește o parte din mănăstire cu zid. Cu toate acestea, atât timp cât mănăstirea Radu-Vodă a fost închinată Ivironului, se afla într-o stare deplorabilă pentru că egumenii greci nu se ocupau numai de adunarea profitului și în momentul secularizării (1863), mănăstirea era în paragină aproape totală.
Mănăstirea Iviron păstrează mai afla multe Sfinte Moaște: 150 de cutii de argint (au atât de multe părticele de moaște încât, în fiecare zi, la Sfânta Liturghie, scot moaștele unui sfânt din ziua respectivă): sânge de la Sfântul Apostol Petru (o mână de țărână plămădita cu sânge, vărsat de Apostol pentru Hristos, la Roma, în anul 55), o părticică din fașă Domnului, o părticică din moaștele Sfântului Ioan Botezătorul, mâna Sfântului Ioan Gură de Aur, mâna Sfântului Mucenic Pantelimon, mâna Sfântului Mucenic Haralambie, capul Sfântului Nichita Romanul, al Sfântului Teodor Stratilat, al Sfântului Teodor Tiron și alți sfinți.
II.4. MĂNĂSTIREA HILANDAR
Hramul: Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie)
Mănăstirea Hilandar este una dintre cele mai mari mănăstiri aflate pe Sfântul Munte Athos, ea fiind așezată în partea cea mai nordică a peninsulei athonite, în apropiere de Mănăstirea Esfigmenu. Din punct de vedere al importanței monahale, mănăstirea sârbilor este a patra din Sfântul Munte, după mănăstirile Marea Lavră, Vatoped și Iviron.
Această a patra mănăstire din ierarhia celor 20 de mănăstiri athonite a fost înființată la finele secolului al XII-lea de către domnitorul sârb Ștefan Nemanja, care m-ai apoi s-a călugărit împreună cu fiul său, Rațcu, în această proprie ctitorie, sub numele de Sava. Până la căderea sa, regatul sârb a ajutat mănăstirea și toți domnitorii au contribuit cu sume anuale de bani.
În secolul al XIV-lea Mănăstirea Hilandar a fost restaurată cu ajutoare financiare oferite de împăratul bizantin Andronic al II-lea Paleologul și de despotul Ștefan Dusan al Serbiei. În această perioadă mănăstirea a trăit cea mai înfloritoare perioada din istoria să. Printre marii satreti, obștea sârbilor din Hilandar l-a avut câțiva ani și pe Sfântul Nicodim de la Tismana, adormit în anul 1406. Datorită Sfântului Nicodim, numeroși monahi romani s-au nevoit în obștea Mănăstirii Hilandar, între secolele XIV-XIX.
În secolul al XIV-lea, domnitorii români intră și ei în scenă cu donațiile lor regulate spre mănăstirile din Sfântul Munte. Cel care pornește oficial șirul daniilor domnitorilor români spre Hilandar, este nimeni altul decât Neagoe Basarab. Cu ocazia sfințirii mănăstirii Curtea de Argeș, monahii Leontie și Mardarie de la Hilandar se prezintă la data de 23 august 1517 în fața lui Neagoe și se plâng că nu au bani nici să își cumpere haine monahale. Domnitorul se obligă a le plăti în fiecare an, de Bobotează, câte 7.000 de aspri pentru trebuințele mănăstirii. Vlad Vodă Vlaicu, la data de 23 aprilie 1534 emite un document prin care mărește dania la 10.000 de aspri, plus 800 pentru renovarea clopotniței de la Hilandar. Mihnea Turcitul mărește și el dania la 15.000 de aspri și ne putem da seama cât ajutor primea mănăstirea numai din țările române.
Matei Basarab, preocupat de tipărirea de cărți în slavonă, cere ajutorul monahilor de la Hilandar pentru corectarea și supravegherea acestor tipărituri și este de la sine înțeles că domnitorul nu cerea acest lucru fără să nu plătească acestor monahi și mănăstirii. Deși actul de închinare nu s-a mai găsit, tradiția vorbește de închinarea schitului Baia de Aramă, din Mehedinți, mănăstirii Hilandar, care era o ctitorie a boierilor Milcov și Cornea Brăiloiu, cât și a altor moșii din zona Banatului.
Putem spune că „deși mănăstirea Hilandar n-a beneficiat de chiar atât de mult ca celelalte mănăstiri athonite de dărnicia voievozilor noștri, totuși, decăzând – după o glorioasă epocă a hegemoniei sârbești în Athos (1200-1370) – s-a putut reface și menține numai datorită ajutoarelor unui Neagoe Basarab, Vlad Vintilă, Mihnea Turcitul, Matei Basarab și alții. Ba, în vremea acestui din urmă era între cele mai înfloritoare mănăstiri arghiorite. În secolele XVIII și XIX se întâlnesc și danii făcute de particulari români, ceea ce dovedește că monahii sârbi au avut strânse legături cu noi. Iată de ce și Hilandarul poate fi socotit într-o măsură oarecare o ctitorie românească”.
Mănăstirea Hilandar are peste o mie de icoane bizantine și sârbești din secolele XIII-XVIII. Cea mai renumită icoana păstrată, cu mare evlavie, în biserica mare a mănăstirii, este icoana Maicii Domnului „Tricherousa”, adică „Cea cu trei mâini”, datând din jurul anului 717. Pe această icoană este înfățișată și mâna Sfântului Ioan Damaschin. Icoană este prăznuita de două ori în an, anume pe 28 iunie (11 iulie) și pe 12 iulie (25 iulie).
II.5. MĂNĂSTIREA DIONISIU
Hramul: Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul (24 iunie)
Mănăstirea Dionisiu este una dintre mărețele mănăstiri de pe Sfântul Munte Athos, a cincea în ordine ierarhică, în care se păstrează extrem de mult duhul și contribuția dreptcredincioșilor domnitori romani. Mănăstirea se afla la poalele muntelui, în partea sud-vestica a acestuia, între Mănăstirea Grigoriu și Mănăstirea Sfântul Pavel.
Mănăstirea a fost întemeiată în a doua jumătate a secolului al XIV-lea de către un călugăr de naționalitate macedoneană, pe nume Dionisie și apare în documente pentru prima dată în anul 1366, când împăratul bizantin Ioan al V-lea Paleologul i-a închinat un mic metoc în insula Lemnos. Cel care avea să îmbunătățească această așezare monahală este patriarhul Constantinopolului, Nifon al II-lea (1486-1488; 1497-1498) și mitropolit al Ungrovlahiei timp de trei ani (1502-1505). În timp ce păstorea pe teritoriul românesc a avut o dispută cu domnitorul Radu Vodă, iar acesta pleacă întristat din țara noastră. Neagoe Basarab le cere monahilor de la Dionisiu să aducă moaștele Sfântului Nifon în Țara Românească, în anul 1512, pentru ca sfântul să îl ierte pe Radu care răposase și el. După acest eveniment, Neagoe donează o frumoasă raclă în care să fie depuse moaștele, lucrată de meșteri renumiți din Brașov, reprezentând una din cele mai prețioase danii pe care domnitorul a făcut-o unei mănăstiri athonite. Între anii 1512-1521, Sfântul Neagoe Basarab, domnul Țării Românești a refăcut în întregime mănăstirea, dându-i multe obiecte de valoare și proprietăți în țară. Tot el a ridicat aici turnul de apărare, a cărui pisanie glăsuiește: „Ziditu-s-a acest turn, din temelie, cu grijă și cheltuiala lui Neagoe Basarab, domnul Valahiei, în 1520”. Pe mormântul Sfântului Nifon, domnitorul a zidit o biserică, iar lângă mănăstire a construit un apeduct. Tot el a mai dăruit mănăstirii un chivot de aur cu pietre scumpe, pentru capul Sfântului Ioan Botezătorul, pe care tot el îl dăruise Mănăstirii Dionisiu și care acum se află la Istanbul. El este pictat împreună cu fiul său Teodosie în sala sinodală și monahii de la Dionisiu și astăzi îl cinstesc pe Neagoe.
În urma incendiului de la data 26 octombrie 1535 o mare parte din mănăstire este distrusă, iar Petru Rareș, rudă apropiată a lui Neagoe renovează întreaga mănăstire pe cheltuiala lui, fapt pentru care și astăzi portretul lui și al doamnei Elena se află în katolikon și trapeză. Zugrăvită în trei registre, viața Sfântului Sebastian este cutremurătoare. Teofan Cretan s-a întrecut pe el însuși, pentru a reda cu realism viața acestui mare martir, care a suferit apărându-și credința în Dumnezeu. Epitrahilul dăruit de Petru Rareș și Doamna Elena mănăstirii Dionisiu este cea mai valoroasă piesă religioasă dăruită de un voievod roman acestei mănăstiri. Este cusut cu fire de aur și argint pe o mătase roșie, din care ies în relief cei 12 Apostoli care țin giulgiul cu care este coborât în mormânt trupul Mântuitorului.
Fiica lui Petru, Ruxandra, dimpreună cu soțul ei, Alexandru Lăpușneanu, zidesc la Dionisiu o bolniță și măresc trapeza pentru a putea intra aici în jur de 120 de persoane. Ei mai donează și o icoană a hramului care se păstrează încă lângă coloana din dreapta a trapezei.
La 28 aprilie 1577, Petru Șchiopu dă anual mănăstirii 6.000 de aspri și închină schitul Hotăranilor și mănăstirea Romanați. La 20 februarie 1640, Matei Basarab dă și el 4000 de aspri mănăstiri și renovează biserica mare și pridvorul în anul 1647. În timpul regimului fanariot, daniile românilor spre Dionisiu cresc și Șerban Cantacuzino donează 8.000 de aspri, sumă pe care o dăruiește și Nicolae Mavrocordat în anul 1716. Deși ultima donație a fost cea a lui Mihai Racoviță în anul 1717, mănăstirea athonită se întreține din veniturile destul de mari ale schitului Hotărani care deținea în jur de cinci moșii dintre cele mai bogate. În secolul al XVIII-lea, Dionisiu duce o viață destul de modestă material pentru că majoritatea fondurilor trimise aici de-a lungul anilor se sistează treptat.
Mănăstirea are 15 paraclise, precum și șapte chilii pustnicești pe munte, în care se nevoiesc câțiva sihaștri. În jurul bisericii centrale se găsesc mai multe capele, între care una închinată Maicii Domnului a Imnului Acatist. Aici se citește zilnic Imnul Acatist al Maicii Domnului. Icoana Imnului Acatist este foarte mică în dimensiuni și închisă la culoare. Se mărturisește de către unii părinți bătrâni ca aceasta icoană a fost zugrăvită de Sfântul Apostol Luca.
II.6. MĂNĂSTIREA CUTLUMUȘ
Hramul: Schimbarea la Față (6 august)
Asupra acestei mănăstiri vom zăbovi mai mult pentru că este o ctitorie românească și trebuia să fie o mănăstire a noastră în Sfântul Munte, dar din cauza neglijenței unor monahi români aceasta a trecut în mâinile grecilor. Mănăstirea se află foarte aproape de capitala administrativă a Athosului, Karies, și se situează la doar 5 minute de mers la sudul acesteia. Tradiția orală menționează faptul că această așezare monahală a fost fondată de către sfântul Cutlumuș, despre care nu există informații aproape deloc. După altă versiune, mănăstirea a fost înființată de niște monahi din Palestina care i-au dat un nume care în limba arabă înseamnă „Mântuitorul schimbat la față”, de aceea și hramul bisericii centrale de Schimbarea la Față. Prima atestare documentară este în anul 1169 și provine de la unul din egumenii săi, Isaia, ceea ce este plauzibil pentru că mănăstirea a fost adesea atacată de pirați și briganzi în secolele XII și XIII, care o distrug aproape în întregime.
Cel care a avea să o rezidească din temelii, în secolul al XIV-lea, aproape în totalitate din fondurile proprii este voievodul Ioan Vladislav vodă, care între anii 1364-1372, reface biserica, chiliile, trapeza și toată incinta mănăstirii. După ce Hariton devine mitropolit al Ungrovlahiei, el și-a păstrat funcția de egumen al mănăstirii și ne putem da ușor seama că se îngrijea să trimită banii din țara noastră acestei mănăstiri athonite. Datorită faimei pe care o căpătase este ridicată la rangul de mănăstire patriarhală și stavropighie, de către patriarhul Antonie. Elisabeta Movila și Gavriil Movilă (domnitor al Munteniei între anii 1618-1620), urmați de marele Matei Basarab (1632 și 1654), au ajutat la repararea picturii bisericii și au reconfirmat închinarea către Cultumuș a Mănăstirii Clocociov din județul Olt.
Spre sfârșitul secolului al XV-lea (1497), mănăstirea este devastată de un puternic incendiu și nu a mai rămas aproape nimic din mănăstire, dar avea să se refacă tot din daniile care au venit din țările române. Iată ce mărturie aduce un pelerin legat de acest subiect: „Când mănăstirea a fost distrusă în întregime, i-au venit în sprijin tot domnitorii români. Printre ei, Mircea cel Bătrân reconstruiește clopotnița, Radu cel Mare rezidește chiliile și un turn de apărare care se mai vede și azi. Neagoe Basarab reconstruiește trapeza, bolnița, arsanaua și zidul de incintă, dând anual câte 10.700 de aspri. În naosul bisericii mi se arată câteva fresce realizate de un oarecare Maxim, cu sprijinul bănesc al lui Radu Paisie”. Cu alte cuvinte, domnitorii români devin ctitori ai mănăstirii Cutlumuș în două rânduri și putem spune, pe bună dreptate, că este „Lavra Țării Românești”. Fiecare mănăstire athonită a primit fonduri din partea domnilor români, dar mănăstirea Cutlumuș a excelat în acest subiect. Domnitorii fanarioți fac și ei reparații la această mănăstire: între anii 1744-1767 se întreprind reparații generale, la începutul secolului al XIX, se face un turn nou din banii proveniți de la metocurile românești, în 1808 se zidesc chiliile din partea de nord a mănăstirii, în 1860 se renovează chiliile care au fost distruse de marele incendiu din anul 1860, iar în perioada 1890-1897, tot din danii venite din România se renovează aproape în întregime mănăstirea Cutlumuș.
În ce privește chestiunea legată de pierderea posesie mănăstirii Cutlumuș de către monahii români există următoarea versiune. Se pare că Vladislav Vodă ar fi refăcut mănăstirea cu scopul de a trimite aici o serie de călugări români care să trăiască viață de sine (idioritmică), dar Hariton, grec de neam, nu era de acord cu acest aspect pentru că susținea, împreună cu călugării lui greci, viața de obște (chinovială). Cu toate acestea, monahi români au fost primiți aici, pentru că nu ar fi voievodul român nu ar fi trimis niciodată bani dacă acest lucru nu se întâmpla. Cu toate acestea, Hariton, deși primise funcția de arhiereu în Țara Românească, începe să izoleze monahii români și să aducă greci din alte schituri care susțineau chinovia. Grecii nu erau de acord cu pătrunderea monahilor români în mănăstirea lor, pentru că grădinile și viile erau munca lor și doreau să o împartă cu cei de alt neam. Deși s-a încercat din răsputeri să armonizeze relațiile dintre monahii de cele două națiuni din mănăstire nu s-a prea reușit mare lucru, dar cu toate acestea s-au primit constant danii din partea domnitorilor români. Cu timpul, pentru că stareții mănăstirii au fost cu precădere greci, monahii români nu au subzistat prea mult în aceste locuri și au început să își facă alte locuri de viețuire și acest lucru este cel mai important: chiar dacă nu aveam o mănăstire a noastră în Athos există locuri pline de căldură în care monahii români trăiesc și poți să te încarci de har și binecuvântare simțindu-te, într-un fel, acasă.
Aici se află icoana Mântuitorului si a Maicii Domnului numită „Mijlocitoarea“, făcătoare de minuni. Are părticele de la diferiți sfinți: capul Sf. Haralambie, piciorul Sf. Ana, capul Sf. Alipie Stâlpnicul precum si mâna stângă a lui Grigore Teologul, Sf. Parascheva, Sf. Anastasia (izbăvitoare de otrava). Pe lângă cărți vechi de ritual si teologie, are si manuscrise, 94 pe pergament cuprinzând chestiuni bisericești din sec. X-XIV, 300 manuscrise cu materii si muzică bisericească din sec. XIV-XIX.
II.7. MĂNĂSTIREA PANTOCRATOR
Hramul: Schimbarea la Față (6 august)
Mănăstirea Pantocrator este una dintre marile mănăstiri aflate pe Sfântul Munte Athos. A șaptea în ordinea ierarhică athonită, mănăstirea se bucura de o mare cinste în rândul pelerinilor, icoana Maicii Domnului Gherontissa, păstrată în biserica centrală a acesteia, fiind mult iubita pentru minunile și mângâierile ei.
Mănăstirea aceasta se consideră a fi ctitoria împăratului bizantin Alexie I Comnenul (1081-1118), care ridicat aici o mică așezare monahală închinată Maicii Domnului icoanei făcătoarei de minuni numită „Grabnic ajutătoare”. Icoana cu pricina era păstrată în celebra mănăstire Pantocrator din Constantinopol, ctitorie a aceluiași Alexie. Cei care au fondat efectiv mănăstirea Pantocrator au fost Alexie Stratopedarcul și Ioan Primikerios, în jurul anului 1357.
Mănăstirea a fost zidită pe ruinele Mănăstirii Ravdouchou. Cu ajutorul împăratului bizantin Ioan V Paleologul, construirea mănăstirii s-a terminat în anul 1363, ocazie cu care mănăstirea a primit o serie de proprietăți, cât și titlul de mănăstire împărătească. Împărații din dinastia Paleologilor, cât și patriarhii Constantinopolului care au urmat, au continuat să ajute Mănăstirea Pantocrator.
În anul 1385 mănăstirea este mistuita de un mare incendiu, ea fiind reînnoită de patriarhul Constantinopolului Antonie și de Manuel II Paleologul (1391-1425). Fresca din biserică a fost executată de vestitul pictor macedonean Manuil Panselinos și este de o mare valoare artistică. Frescele bisericii centrale au fost restaurate în anul 1854, de către zugravul Mathaeos din Naousa.
O inscripție în slavonă de pe unul din pereții mănăstirii spune îl menționează ca și ctitor un logofăt al Ungrovlahiei pe nume Stan și se pare că îl chema și Barbu, care a domnit destul de puțin pentru că în jurul anului 1520 se călugărește. Boierul moldovean Gavriil Trotușanu, prim sfetnic al lui Ștefăniță și al lui Petru Rareș zidește chiliile pe cheltuiala proprie și chiar s-a deplasat în Sfântul Munte de mai multe ori pentru a duce daniile unor domnitori români.
În anul 1631 se închină mănăstirea Căscioarelor din Vlașca și din veniturile ei se refac chiliile între anii 1637-1641, cele din partea de vest a Pantocratorului. Călugării de la Pantocrator reușesc să câștige ca metoc și mănăstirea Doamnei, din Moldova, mai precis din Botoșani, pe data de 5 decembrie 1672, actul fiind întocmit de Ștefan Petriceicu, dar în anul 1703, Matei Racoviță îl restituie Rusiconului. De asemenea, există documente care atestă faptul că domnitorul Constantin Brâncoveanu vira suma de 3.000 de aspri mănăstirii Pantocrator din Athos. Până la secularizarea lui Cuza, Pantocratorul se întreține și întreprinde acțiuni de reparație și renovare a chiliilor din veniturile mănăstirii Căscioarele, primită în anul 1631.
De asemenea, schitul Proorocului Ilie, aparținând Pantocratorului, se pare că a fost întemeiat când era doar chilie de un român, Cosma, care a fost ajutat de domnitorul Vladislav Voievod cu suma de 15.000 de aspri, pe la anul 1452. În următoarele două secole, chilia a decăzut și va fii restaurată, reorganizată și ridicată la rangul de schit de către Sfântul Paisie Velicikovski, care se retrage în Sfântul Munte a doar vârsta de 24 de ani, avându-l ca și sfătuitor și părinte duhovnicesc tot un român, pe Sfântul Vasile de la Poiana Mărului.
Ceva mai târziu, un mare ctitor al Mănăstirii Pantocrator a fost marele logofăt Stan Craiovescu, care a refăcut zidurile mănăstirii, a ridicat arhondaricul și a susținut pictarea bisericii celei mari. Un alt boier care a ajutat mănăstirea este boierul moldovean Gavriil Trotușanu, sfetnicul lui Petru Rareș. Multe alte ajutoare adunate din Principatele Romane au mai fost trimise de către domnii fanarioți până în anul 1854, pentru renovarea bisericii și picturii, precum și a unei părți din chilii.
Mănăstirea Pantocrator are 15 paraclise, din care opt în incinta și șapte în afară. Așezări monahale dependente de Pantocrator sunt: Schitul Sfântul Ilie (rusesc), 15 chilii la Căreia, și aproape 50 de chilii și colibe în sihăstria Capsala, grecești, rusești și patru românești.
II.8. MĂNĂSTIREA XIROPOTAMU
Hramul: Sfinții 40 de mucenici din Sevasta (9 martie)
În primul tipicon al Athosului, din anul 970, este pomenit de trei ori ca și organizator al acestei așezări monahale cuviosul Pavel Xiropotamitul, fiind un ascet destul de renumit în acea vreme pentru că punea un mare accent pe asprimea vieții călugărești. A fost chiar și fruntea celor au criticat viețuirea chinovială impusă de Atanasie în Sfântul Munte și au acuzat că acesta strică rânduielile monahale de acolo. Relația cu împărații Paleologi a fost destul de bună, câțiva dintre ei, precum Andronic al II-lea Paleologul (1282-1328), care trimite destul de mulți bani din care se reînnoiesc multe din clădirile mănăstirii. În ce privește relația cu împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul, eu primit unirea cu Roma, iar tradiția spune că atunci când au săvârșit liturghia cu azimă, biserica s-a surpat peste ei și de atunci mănăstirea a știut că romano-catolicii nu au ce căuta într-o mănăstire athonită.
Neagoe Basarab este primul dintre ctitorii români și rămâne în amintirea mănăstirii prin zidirea trapezei și a unei pivnițe pe cheltuiala proprie. Vlad Vintilă donează și el suma de 5.000 de aspri Xiropotamului din care se întreprind diverse acțiuni de renovare. Doamna Ruxandra și Alexandru Lăpușneanu reabilitează katolikonul și o parte de pictură și forma bisericii actuală a bisericii se păstrează din acea perioadă. În anul 1585 i se închină mănăstirea Plumbuita din București, ctitorie Petru cel Tânăr, fiul lui Mircea Ciobanul. La data de 1 august 1670, vameșul moldovean Păun zidește o mănăstire lângă Iași, care purta hramul Sfânta Treime și mai târziu o închină Xiropotamului, iar călugării athoniți se obligau să îl pomenească. Același binefăcător, Păun, donează în anul 1672 un epitaf frumos lucrat cu fir de aur.
La data de 20 octombrie 1703 i se închină biserica Dancului (de lângă Iași) de către domnitorul moldovean Duca Vodă, iar 7 decembrie 1759 i se închină Xiropotamului biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului din Slatine. Teodor Calimachi stabilește o donație anuală în valoare de 150 de lei, iar Scarlat Ghica mărește această sumă la 500 de lei, dar mai târziu revine și trimite o danie generală în valoare de 8.000 de lei. Pe la anul 1780, doi negustori din Brașov hotărăsc să zidească pe cheltuia lor un paraclis la această mănăstirea athonită, care are hramul Sfântul Dimitrie.
Banii veniți fie de la domnitori, cât și din veniturile metocurilor din țările române, mănăstirea renovează o mare parte din clădiri și reușesc să treacă peste perioada grea în care din mediul grecesc nu prea vedea fonduri pentru Athos.
II.9. MĂNĂSTIREA ZOGRAFU
Hramul: Sfântul Mare Mucenic Gheorghe (23 aprilie)
Mănăstirea athonită Zografu se află în partea de NV a peninsulei Calcidice, nu are directă la mare și se poate ajunge aici doar după un drum de circa o ora de la malul mării. Este una din mănăstirile cele mai vechi din Sfântul Munte, fiind înființată în secolul al X-lea de trei monahi frați din Ahrida, Moise, Aaron și Ioan. Mănăstirea este închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, în urma unei minuni prin care icoana sfântului a apărut pe lemnul nepictat, în urma rugăciunile celor trei călugări. Împărații bizantini au ajutat la dezvoltarea acesteia, iar când patriarhul Beccos și Mihail al VIII-lea Paleologul a venit pe teritoriul muntelui pentru ca unirea de la Lyon să fie primită a fost una din puținele așezări monastice athonite care nu a acceptat acest act, fapt ce s-a soldat cu 26 de monahi martiri, care au fost incendiați în timp ce se refugiau într-un turn. Un monument în cinstea lor se află și astăzi în curtea principală a mănăstirii.
Mănăstirea Zografu este a nouă, în ordinea ierarhică a manăstirilor athonite, de-a lungul timpului ea bucurându-se de ocrotirea unor vestiți împărați bizantini, precum Mihail al VIII-lea Paleologul, Andronic al II-lea și Ioan al V-lea Paleologul. În secolul al XV-lea, mănăstirea a fost refăcută, în întregime, de Sfântul Ștefan cel Mare al Moldovei.
Ca și celelalte mănăstiri din Athos și aceasta s-a bucurat de danii din partea domnitorilor români. Primul donator a fost voievodul Alexandru Aldea, ctitor al Cutlumușului, care a hotărât acordarea a unei rente anuale de 3.000 de aspri. Alexandru cel bun închină și el niște moșii din Basarabia acestei mănăstiri. Ștefan cel Mare, în urma luptei de la Chilia, decide să trimite 100 de galbeni ungurești și 500 de aspri pentru bolnița de aici. În anul 1475 clădește pe cheltuiala proprie un turn pentru corăbii, iar mai târziu trimite o icoană a hramului care se păstrează și astăzi. Donațiile voievodului moldovean însă nu s-au oprit aici. Mănăstirile Vatopedu, Grigoriu, Costamonitu, Sfântul Pavel s-au bucurat și ele de daruri consistente, dovada fiind pisaniile și reprezentările lui de aici, în calitate de ctitor. Grijă și atenția deosebită de care s-au bucurat mănăstirile athonite din parte sfântului voievod au făcut ca ele să supraviețuiască peste veacuri, viața monahală să progreseze, iar pomenirea Sfântului Ștefan cel Mare, ctitorul a cărui sfințenie este astfel confirmată, încă o dată, și de sensibilitatea lui față de necazurile și greutățile în care se aflau în acele vremuri aceste vechi focare ale Ortodoxiei, să răsune neîncetat în Muntele Athos.
În muzeul mănăstirii se afla și astăzi steagul de luptă al Sfântului Ștefan cel Mare, cusut în fir de aur și argint, având pe o parte icoana sfântului Gheorghe, iar pe cealaltă stema Moldovei. Pe steagul de luptă, Sfântul Ștefan cel Mare a scris: „O, luptătorule și biruitorule, mare Gheorghe, în nevoi și în nenorociri grabnic ajutător și cald sprijinitor, iar celor întristați, bucurie nespusă, primește de la noi această rugăminte a smeritului tău rob, a Domnului Io Ștefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domnul Țării Moldovei. Păzește-l pe el neatins în lumea aceasta și în cea de apoi, pentru rugăciunile celor ce te cinstesc pe Tine, ca să Te preamărim în veci. Amin. Și aceasta a făcut-o în anul 7008 (1500), în al 43 an al Domniei Sale”.
De asemenea, rezidește, în urma unei surpări, chiliile, trapeza și alte dependințe ale mănăstirii. Radu cel Mare al Țării Românești și Neagoe Basarab trimit câte 3.000 de aspri anual spre Zografu. Doamna Ruxandra răscumpără metocurile mănăstirii, în jurul anului 1566, pentru care plătește 52.000 de aspri ungurești.
Miron-Vodă Barnovschi închină mănăstirea Adormirii Maicii Domnului din Vaslui, în anul 1628, iar Vasile Lupu atribuie Zografului ctitoria lui Ștefan cel Mare de la Dobrovăț, cât și o serie de moșii de peste Prut, care îi furnizează mănăstirii un venit destul de consistent. Constantin Cantemir închină și el mănăstirea Căpriana, în anul 1698. În secolul al XVIII-lea, Zografu avea circa 50.000 de ha de pământ în Basarabia, din care lua venituri (!), o proprietate destul de mare pentru acea vreme, mai ales că era vorba de un act de închinare. Mănăstirea Zografu devine una din cele mai sponsorizate mănăstiri din Athos, de către domnitorii români.
II.10. MĂNĂSTIREA DOHIARIU
Hramul: Sfinți Arhanghelii Mihail și Gavriil (8 noiembrie)
Mănăstirea Dochiariu – Dochiariou, Dochiaru, Dohiariu – este una dintre marile mănăstiri de pe Sfântul Munte Athos, Grecia. Aceasta este prima mănăstire ce se înfățișează ochiului pelerinului, plecat cu vaporul din portul Ouranopolis. Așezată în partea sud-vestica a peninsulei Athos, între portul Mănăstirii Zografu și Mănăstirea Xenofont, mănăstirea Dochiariu are una dintre cele mai elegante arhitecturi din Sfântul Munte.
Mănăstirea Dochiariu este a zecea mănăstire, în ordinea ierarhică a manăstirilor athonite, loc ocupat începând cu anul 1046. În cel dintâi Tipicon al Sfântului Munte, ea ocupă locul al douăzecilea. În anul 1394, odată cu cel de-al treilea Tipicon al Muntelui, mănăstirea va ajunge pe locul al 11, între cele 25 de mănăstiri existente la acea vreme. Astăzi, între cele 20, ea este a zecea.
Conform tradiției, bazele acestei mănăstiri au fost puse de un ucenic de-al lui Atanasie, pe nume Eftimie, pe la finele secolului al X-lea. Acest cuvios Eftimie avea funcția de dohiar la această mănăstire, adică se ocupa de aprovizionarea cu untdelemn și alte alimente necesare mănăstirii, de aceea și această așezare monahală înființată de el a primit numele de Dohiariu.
În ce privește ajutoarele românește trimise la această mănăstiri, primii care sunt atestați numai de tradiție ca fiind ajutători ai acestei mănăstiri sunt Bogdan cel Orb, fiul lui Ștefan cel Mare, și Neagoe Basarab. Cel care avea să zidească toate clădirile între anii 1564-1568 pe cheltuiala proprie este Alexandru Lăpușneanu, împreună cu soția sa, Ruxandra. Biserica zidită de Lăpușneanu la această mănăstire „are o formă unică în tot Athosul: are cea mai înaltă biserică din Sfântul Munte, o naie lungă din care afară, ferestre multe și este pictată în stilul școlii cretane, care seamănă perfect cu cea de la ctitoria Lăpușneanului de la Slatina. Cu drept cuvânt a susținut regretatul G. Balș, iar mai nou Strygovski, că stăm în fața unei influențe moldovenești în arta Athosului. Aceasta cu atât mai mult, cu cât mitropolitul Teofan al Moldovei a fost trimis la Athos să supravegheze lucrările, și tot el a făcut și sfințirea bisericii. Alexandru este reprezentat pe zidul nartexului interior, împreună cu familia sa, într-o pictură păstrată foarte bine până azi. Tot el a fost cel care a dat mănăstirii o cutie cu Lemn Sfânt în formă de cruce”. Ruxandra face și ea o donație fabuloasă pentru această mănăstire, după moartea soțului ei, adică 165.000 de aspri.
Biserica centrală a fost construită în anul 1568, aceasta fiind cea mai mare de acest tip, din întreg Sfântul Munte Athos. Pictură în frescă a bisericii centrale este opera lui Gheorghe Cretanul – Tzortzis, din anul 1568. Lucrări la pictură au fost întreprinse și în anul 1783. Repictarea unor părți a avut loc și în anul 1855. Minunată catapeteasma a bisericii a fost construită în anul 1783. Pictură în fresca din trapeza a fost lucrată în anul 1675. Partea nordică a trapezei a fost zugrăvită în fresca, în anul 1700.
Alexandru Coconul închină și el 12 moșii, în anul 1626, care vor purta numele de metocul Slobozia lui Ianache, proprietate care era evaluată la 300.000 de aspri. Domnitorii români din secolul al XVIII-lea dăruiesc și ei diverse obiecte de cult și danii în bani la Dohiariu.
În anul 1628, postelnicul Ianache Caragea va închina mănăstirii Dochiariu, ctitoria lui din România, anume Mănăstirea Slobozia, împreună cu cele 12 moșii ale ei. Închinarea este confirmată și după adormirea lui în Domnul, de către domnitorul Matei Basarab, care va adăugă acesteia și alte proprietăți. În anul 1652, fratele lui Ianache, va închinat și el propria mănăstire din județul Prahova, care îi poartă numele până astăzi, anume Mănăstirea Apostolache. În dată de 1 februarie 1726, mănăstirea Dochiariu va mai primi un metoc, din partea jupânesei Stana Doiceasa.
Putem spune că mănăstirea Dohiariu a avut o perioadă modestă din punct de vedere financiar în prima parte a existenței sale, până ce a început să primească donații din partea domnitorilor români. Primind bani de la aceștia mănăstirea s-a dezvoltat permanent putând să își păstreze un loc în primele 10 mănăstiri athonite. Daniile românilor, o parte din ele, se păstrează până astăzi și sunt o mărturie vie a dărniciei poporului nostru într-o perioadă în care Biserica Ortodoxă din Orient nu prea avea surse de venituri considerabile care să îi faciliteze un trai decent, ca să nu mai vorbim de o renovare sau extindere a locașurilor de cult sau a așezămintelor monahale din acest loc. Putem considera și Dohiariu o ctitorie românească.
II.11. MĂNĂSTIREA KARACALU
Hramul: Sfinți Apostoli Petru și Pavel (29 iunie)
Această mănăstire este situată între Marea Lavră și Iviron și este una din cele mai vechi mănăstiri athonite. Originea numelui acestei așezări monahale este destul de controversată. Unii autori susțin că numele i s-ar trage de la ctitorul său inițial, împăratul roman Antonin Caracal (211-217), însă această ipoteză nu este susținută documentar. O altă ipoteză sugerează că numele este de origine turcă, însemnând „turnul negru” (în turcește kara – koule), însă ea nu se susține întrucât numele mănăstirii se regăsește ca atare mult anterior stăpânirii turcești. Prima atestare documentară a existenței acestei mănăstiri este în anul 1018 și se presupune că a primit numele de la călugărul Karakalas, care a întemeiat-o, un nume destul de răspândit în acea perioadă și regiune. În încercările de supraviețui și de a se dezvolta a fost ajutată de împărații bizantini Paleologi, în special de Andronic al II-lea și Ioan al V-lea, dar și de unii patriarhi ai Constantinopolului și numele cel mai sonor în această chestiune este cel a Sfântului Atanasie.
Evident că mănăstirea a primit sprijin considerabil și de la domnitorii români. Petru Rareș este cel care ajută la zidirea unui turn din partea dinspre mare, în care se afla trapeza și câteva chilii, în urma incendiului din anul 1530. Renovarea și ridicarea clădirilor de la Karacalu în perioada dintre anii 1535-1563 s-a realizat cu sprijin financiar din partea sultanilor otomani și a domnitorului Alexandru Lăpușneanu. Doamna Ruxandra, renumită pentru sumele de bani pe care le vira spre mănăstirile athonite, a dat suma de 35.000 de aspri unor călugări de la Karacalu care veniseră după danii în țările române. În prima jumătate a secolului al XVII-lea se închină mănăstirea Sfântul Nicolae din Ismail, care a fost o sursă importantă de venit pentru mănăstirea athonită.
Ajutoarele românești au continuat și după aceștia. Peste veacuri s-au trimis aici, din Moldova, importante ajutoare bănești pentru întreținerea și înfrumusețarea mănăstirii. Danii au mai făcut și Constantin Mavrocordat, Grigore Ghica alături de alți domni fanarioți.
În cuprinsul mănăstirii se află cinci paraclise, iar în afară de două, au fost zidite de foștii egumeni de la Ismail. Dintre chilii, cea a Nașterii Domnului din Karies o zidesc în 1817 și o pictează doi ani mai târziu, trei frați din Galați, Veniamin, Zaharie și Macarie, sigur în urma unor legături cu mănăstirea închinată Sfântul Nicolae. Deși nu s-a bucurat așa de mult de danii dese din partea domnitorilor români, sprijinul destul de sporadic venit din țările române a fost de anvergură. Chiar dacă sume de bani au fost dăruite doar de câteva ori, ele au fost imense pentru acea perioadă. Important este că relație cu domnitorii români au existat și în cazul acestei mănăstiri athonite.
Biserica este măreața, zugrăvită artistic, în stil bizantin. Arhitectura bisericii are și elemente în stil moldovenesc. Mănăstirea, locuită de peste 100 de călugări în vremurile ei de glorie, astăzi, este locuită de o obște ce numără un sobor de 64 de monahi de neam grec. Biserica Mănăstirii Caracalu adăpostește câteva odoare de mare preț: o părticică din Sfânta Cruce, icoana făcătoare de minuni a Sfinților Apostoli Petru și Pavel, capul Sfântului Apostol Bartolomeu, degetul cel mic de la mâna dreaptă a Sfântului Ioan Botezătorul, capul Sfântului Policarp, episcopul Smirnei. Alte sfinte moaște mai sunt și mâna stângă a Sfintei Mucenițe Marina, părticele din moaștele Sfinților Mucenici arși în Nicomidia, de la Sfântul Mercurie și Sfântul Ioan cel Milostiv, de la Sfântul Haralambie și Sfântul Averchie, Sfântul Orest și Sfântul Mucenic Ghedeon.
II. 12. MĂNĂSTIREA FILOTEU
Hramul: Buna-vestire (25 martie)
Prima mențiune despre ea o găsim într-un memorandum al protos Nichifor, care datează din anul 1015 și unde se vorbește de „monahul Gheorghe, stareț al Mănăstirii Filoteu”. În anul 1046, în cel de al doilea Typicon al Sfântului Munte, regăsim pe monahul „Lucas, starețul Mănăstirii Maicii Domnului sau Filoteu”. Deși istoricii înclină să dateze începuturile mănăstirii în ultima parte a secolului 10, prin tradiție ctitorirea mănăstirii este atribuită Sfântului Filoteu, contemporan al Sfântului Atanasie Athonitul.
Mănăstirea a luat ființă în jurul anului 1075, când au fost construite primele clădiri sub patronajul și sprijinul financiar al împăratului bizantin Nichifor al III-lea, care a împodobit-o cu daruri împărătești. În secolul al XV-lea a fost restaurată de regele Serbiei, Leontie. Mănăstirea este acum una din cele mai frumoase mănăstiri athonite, fiind singura din Sfântul Munte care are un gazon natural în curtea interioară care împrejmuiește biserica centrală.
Domnitorul român care a făcut prima danie spre această mănăstire este Vlad Țepeș, care în anul 1457 primește vizita proigumenului mănăstirii Filoteu, iar Vlad promite o sumă de bani anuală de 4.000 de aspri, cu condiția ca binefăcătorul să fie pomenit la proscomidiar. Această sumă a fost trimisă în Sfântul Munte câteva decenii la rând, pentru că în timpul domniei Vlad Vodă Călugărul, care a domnit spre sfârșitul secolului încă mai dăruia anual 4.000 de aspri. După anul 1734, voievodul moldovean Constantin Mavrocordat stabilește ca și rentă anuală trimisă Filoteului suma de 6.600 de aspri, cu condiția ca monahii athoniți să aducă în țara noastră mâna Sfântului Ioan Gură de Aur, relicvă care se păstra la mănăstirea Filoteu.
În anul 1871 are loc un incendiu puternic în care arde toată clădirea mănăstirii, în afară de biserica cea mare și bibliotecă. Daniile românești se opresc înainte de acest tragic eveniment, iar mănăstirea se reface din donațiile diverșilor pelerini dintre anii 1782-1786. După secularizarea averilor mănăstirești începe să primească donații din parte grecilor, pentru că puterea dominația otomană începe să slăbească destul de mult în această perioadă.
Aici se află și o icoană Maicii Domnului în care e reprezentată cu Pruncul în brațe; Pruncul e strâns lipit cu fața lângă obrazul Maicii Domnului, pe care o îmbrățișează. Chipul mamei e îndurerat, prevestind suferințele viitoare ale Fiului. Se pare că acest tip de reprezentare iconografică a Maicii Domnului este o copie, datând din secolul IX, reprodusă după copiile unui original pictat de Evanghelistul Luca, în timpul vieții Maicii Domnului. Tradiția că Sf. Ev. Luca este primul care a pictat icoanele Maicii Domnului este confirmată de textele liturgice. Astfel este slujba Utreniei din ziua de 26 august, când se prăznuiește icoana Maicii Domnului din orașul Vladimir („Vladimirescaia“, din Rusia) și care aparține tipului „duioșie“ —Glicofiluza. Numele Ev. Luca este consemnat în prima parte a canonului: „Zugrăvind preacinstitul tău chip, dumnezeiescul Luca, scriitorul cel insuflat de Dumnezeu al Evangheliei lui Hristos, a înfățișat pe Ziditorul a toate pe brațele tale“.
II.13. MĂNĂSTIREA SIMONOS PETRA
Hramul: Nașterea Domnului (25 decembrie)
Numele mănăstirii s-a traduce în limba română prin „Piatra lui Petru”. Se spune că un monah pe nume Simion a binecuvântat acest loc și astfel s-a luat hotărârea ca aici să se zidească o mănăstire. Reprezintă una din cele mai spectaculoasă mănăstire, fiind construită pe vârful unei stânci. Este situată în partea de sud-vest a peninsulei Calcidice, la o înălțime de aproximativ 230 de metri de la nivelul mării. Deși o așezare modestă a existat aici încă de la finele secolului al XI-lea, construcția fastuoasă, cam așa cum se vede astăzi, a fost finalizată abia pe la mijlocul secolului al XIII-lea.
Primele date pe care le cunoaștem despre Mănăstirea Simonos Petras le avem din scrierea „Viața lui Simon cel Binecuvântat” și pe alte scrieri ale Episcopului Porfirie Uspensky. Acestea vorbesc despre „mănăstirea lui Simon”, aflată în Muntele Athos încă de prin secolele X-XI. Mănăstirea a fost însă terminată, în formă ei măreață, pe la anul 1257.
Sfântul Cuviosul Simeon a venit în Sfântul Munte pe la anul 890, unde s-a sălășluit într-o peșteră ce se păstrează până astăzi. El a pus bazele primei așezări monahale de locul actual al mănăstirii. Mănăstirea Simonos Petra a fost construită de către Sfântul Cuvios Simon, în urma unei minuni dumnezeiești. Potrivit tradiției, în noaptea de Nașterea Domnului, o stea s-a lăsat din cer peste o piatră înaltă a muntelui, aflată în apropiere, prin aceasta arătându-i-se Cuviosului Simeon locul unde trebuia să fie zidită mănăstirea. De aceea s-a și numit mănăstirea „Noul Betleem”.
Primul domnitor care i-a contact cu mănăstirea și o ajută este Neagoe Basarab, iar în anul 1540, Petru Voievod, după ce donează bani și satul Scurtești, lasă moștenirea întreaga lui averea acestei așezări monastice. În anul 1580, mănăstirea arde din temelii și egumenul de atunci, Evghenie, este nevoit să ceară mănăstirii Xenofon găzduire pentru monahii rămași fără locuință, cu promisiunea de a plăti datoria mănăstirii gazdă de 200.000 de arginți. În anul 1588 i se închină biserica Mihai-Vodă din capitală, care a fost restaurată de voievodul Mihai Viteazul. Acest domnitor devine unul din cei mai mari ctitori ai mănăstirii. El „donează o frumoasă Evanghelie care nu a ajuns până astăzi după atâtea focuri. După ce înconjoară cu zid și renovase complet mănăstirea Sf. Nicolae, Mihai Viteazul o înzestrează cu numai puțin de 14 sate, din care 13 cumpărate de el însuși cu suma de 472.000 de aspri, iar unul dăruit de soția lui Stanca. Tot atunci mai dă 2 sate și Florica, fiica lui. Prin hrisovul din 21 august 1599, Mihai închină ctitoria sa la mănăstirea Simonopetra. Despre această închinare spune N. Iorga că e prima închinare făcută de un domn român la o mănăstire din Athos”.
În prima jumătate a secolului al XVII-lea se mai închină mănăstirii Simonos Petras schitul buzoian Isvorani și schitul Beștelei din județul Argeș. Matei Basarab este și el printre ctitorii care au ajutat la pictare mănăstirii. Situația mănăstirii este destul de precară în timpul viețuirii idioritmice și abia după anul 1801, când mănăstirea revine la modul de viețuire chinovial începe să se reabiliteze din punct de vedere economic. Un foc năprasnic din anul 1891 distruge mănăstirea din temelii și abia câteva moaște au mai putut fi salvate. Egumenul mănăstirii de atunci, Neofit, era într-o vizită pastorală în Rusia și când le-a dat rușilor trista veste, în scurt timp s-au adunat atâția bani încât s-a reușit refacerea completă a mănăstirilor, iar ziduri erau acum mult mai impunătoare, având 7 etaje. Românii nu mai aveau cum să ajute în această mănăstirea pentru că intervenise legea lui Cuza din anul 1863. Nouă biserică centrală a mănăstirii păstrează arhitectura athonită și conține părți din vechiul așezământ. În anul 1990, obștea mănăstirii numără în jur de 80 de călugări
II.14. MĂNĂSTIREA SFÂNTUL PAVEL
Hramul: Întâmpinarea Domnului (2 februarie)
Potrivit consemnărilor monahului Dimitrie Alexandreos, trecut la cele veșnice în anul 1080, pe locul unde se află mănăstirea Sfântul Pavel se afla în antichitate un templu închinat zeului Apollo, iar pe ruinele acestuia, un monah pe nume Ștefan a zidit o mănăstire închinată Maicii Domnului. Ctitorul actualei așezări monahale este cuviosul Pavel Xiropotamul care a viețuit într-o peșteră din apropiere și care a întemeiat și mănăstirea cu hramul Sfântul Gheorghe. Mănăstirea, până la data de 1071 purta denumirea de Xiropotamu, iar mănăstirea Sfântul Gheorghe purta numele de Sfântul Nichifor. După acest a primit numele de Sfântul Pavel, care s-a păstrat până astăzi. Mănăstirea a fost ajutată de împărații bizantini și de domnitorii sârbi pentru a se dezvolta. Mănăstirea Sfântul Pavel primește un loc printre celelalte mănăstiri athonite începând cu anul 1370, mulțumită intervenției călugărilor sârbi Gherasim Radonia și Antonie Pegases. Mănăstirea este situată pe o vale adâncă, chiar sub Vârful Athon. Mănăstirea a fost întemeiată în secolul al X-lea, pe locul unei chilii mai vechi, de către Sfântul Cuvios Pavel Athonitul, contemporan cu Sfântul Atanasie Athonitul.
În timpul domniei otomane apar și primele ajutoare din partea domnilor români. Primul donator este Stefan cel Mare care construiește un apeduct, în anul 1500, iar peste un an, câțiva boieri munteni dau un ajutor anual format din 2.000 de aspri. În anul 1645 i se închină de către domnița Bălașa, mănăstirea Jitianului de lângă Craiova. În ce privește această mănăstirea ea a fost recunoscută ca metoc al mănăstirii Sfântul Pavel de către domnitorii Șerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu și Ștefan Cantacuzino. Două decenii mai târziu i se închină și mănăstirea Todirenilor din Burdujeni, ctitorie a lui Teodor Movilă, fratele lui Ieremia și al mitropolitului Gheorghe.
Daniile românilor continuă și în secolul al XVIII-lea, când la începutul secolului, Constantin Brâncoveanu, ridică și mai înalt turnul pe care domnitorii anteriori lui l-au clădit, repară chiliile, trapeza și construiește paraclisul Sfinților Împărați Constantin și Elena, în anul 1708, ale cărui picturi se păstrează până astăzi.
După plecarea sârbilor de aici, mănăstirea trece la viețuirea idioritmică, iar datoriile încep să crească vertiginos, ajungând la suma de aproape 22.000 de groși. Schevofilaxul mănăstirii, Antim, vine în țara noastră unde muncește adunând banii necesari pentru răscumpărarea metocurilor amanetate și a ridică un zid împrejmuitor și un turn. După revenirea la viețuirea de tip chinovial, mănăstirea se dezvoltă rapid și are loc construcția unui katolikon nou, cât și a altor clădiri care se pot vedea și astăzi. Putem observa că mănăstirea Sfântul Pavel din Muntele Athos a reușit să subziste dominației otomane și chiar să se extindă ca și construcție cu bani veniți din țările române.
Biserica centrală a mănăstirii a fost construită între anii 1839-1844, fiind închinată Maicii Domnului. Biserica are o arhitectură simetrică, în pridvorul acesteia aflându-se două mici capele, una închinata Sfântului Pavel și altă Sfântului Gheorghe. În apropierea bisericii se mai află și alte 10 capele, alături de un turn ridicat în anul 1522.
De această mănăstire depind Schitul românesc Lacu și Noul Schit. Mănăstirea are zece paraclise, trei în incinta și șapte în afară. Schitul românesc Lacu este un schit mic cu viața de sine, cu o frumoasă biserica de piatră, având hramul Sfântul Mucenic Dimitrie. Schitul a fost înființat în secolul al XVIII-lea de câțiva călugări de la Neamț, Căldărușani, Cernica și din mănăstirile basarabene.
II.15. MĂNĂSTIREA STAVRONICHITA
Hramul: Sfântul Ierarh Nicolae (6 decembrie)
Este una din cele mai impunătoare mănăstiri athonite, fiind situată în partea de răsărit a peninsulei estică a peninsulei, între mănăstirile Iviron și Pantocrator. În legătură cu numele mănăstirii se păstrează tradiția că el ar proveni de la numele color doi monahi care s-au nevoit în această regiune și au pus bazele acestei așezări monahale, Stavru și Nichita. O altă legendă atribuie dreptul de ctitorire unui patrician pe nume Nikita, care avea ca sfânt ocrotitor pe Sfântul Mare Mucenic Nichita Romanul a cărui prăznuire se face în 15 septembrie, a doua zi după Înălțarea Sfintei Cruci (14 septembrie). Din compunerea celor două cuvinte, grecescul stavros (cruce) și numele ctitorului, Nikita ar fi rezultat actualul nume al mânăstirii, Stavronikita. O serie de documente din secolul 11 vorbesc și ele de o mânăstire cu acest nume, ceea ce însemnă că este posibil ca pe aceste locuri să fi existat o așezare monahală încă de la începuturile vieții de obște în Sfântul Munte Athos. Mănăstirea Stavronikita este cea mai mică din Muntele Athos și singura care dispune de un apeduct, vechi de peste 500 de ani, unde apa limpede este tulburată de o mulțime de păstrăvi. Acesta este apeductul construit de Șerban Cantacuzino.
În secolul al XVI-lea mănăstirea era destul de săracă, iar patriarhul Constantinopolului de atunci, Ieremia, umbla după milă în țara noastră și se pară că a adunat destul de mulți bani prin care reface clădirile mănăstirii. O parte din danii le-a făcut voievodul român Radu Paisie. În anul 1533, într-un document, se spune că egumenul Grigore o reface, iar mai târziu printre cei care ajută mănăstirea cu danii în obiecte și bani a fost și principele valah Alexandru Ghica. Mănăstirea Stavronikita a fost declarată mănăstire abia în anul 1535, cu aprobarea patriarhului ecumenic Ieremia, răposat aici. Până atunci există aici doar o chilie din secolul al X-lea, care aparținea de Mănăstirea Filoteu.
Tot în acest secol, în jurul anului 1589, pescarii mănăstirii găsesc o icoană în mreje, când erau în largul mării. Se presupune că ea stătea pe fundul mării de aproximativ trei secole, fiind aruncată în mare de în jurul anului 1306, după un raid al catalanilor. Icoana Sfântului Nicolae este foarte veche, metoda de realizare a acesteia nemaifiind folosita de sute de ani, anume mozaic pe lemn. De atunci, icoana este așezată, cu mare cinste, în naosul bisericii centrale, închinate sfântului. Icoana cea minunată cu Sfântul Ierarh Nicolae Streidas se află în naos, în partea dreaptă, lângă iconostas. O dată pe an, icoana Sfântului Nicolae Steridas este scoasă în procesiune, în jurul mănăstirii, precedată de un mare sobor de preoți și călugări.
Matei Basarab este și el cel care ajută la refacerea metocului Casandra. Pe la anul 1641, Stavronikita nu avea apă și lemne. De acest lucru se ocupă domnitorul român Șerban Cantacuzino zidește un apeduct care să păstrează până astăzi. I se închină, în acest secol și mănăstirea Sfinții Apostoli din București, supranumită a Arhimandritului. După incendiul din 1741, ea se reface rapid din veniturile mănăstirii Arhimandritului. La începutul secolului al XIX-lea mănăstirea arde a patra oară și o duce extrem de greu pentru că stavropighie românească fusese și ea afectată de un cutremur și nu mai producea venituri așa de mari precum în secolul precedent.
Biserica centrală, închinata Sfântului Nicolae, este o mică bijuterie arhitectonică. Biserica cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae a fost construită între 1527-1537 și este pictată de renumitul pictor cretan Teofan. Picturile, distribuite în trei registre, reprezintă Nașterea lui Hristos, martiriul sfinților, Adormirea Sfântului Efrem din Syros, Cina cea de Taină, Înălțarea Domnului. Figuri de sfinți spiritualizați sunt zugrăviți în culori potolite, totuși de o mare prospețime. Excepțională este și figura imensă a Pantocratorului, pictată de meșterii cretani Teofan și fiul său Simeon, lucrare prin care au dorit să reliefeze frumusețea lumii, puritatea formelor, înnobilând-o nu numai cu forța dumnezeiască, dar și cu viața veșnică din însăți viața lor.
II.16. MĂNĂSTIREA XENOFONT
Hramul: Sfântul Mare Mucenic Gheorghe (23 aprilie)
Mănăstirea se află în partea de sud-vest a peninsulei, între mănăstirea Dohiariu și Rusicon, iar după tradiție a fost ctitorită de un personaj care a trăit imediat după Sfântul Atanasie Athonitul, fiind una din cele mai vechi așezări monahale din Sfântul Munte. Cel care a pus bazele acestei mănăstiri, Cuviosul Xenofont, a trăit pe la sfârșitul secolului al X-lea și începutul secolului al XI-lea și provenea dintr-o familie bogată, dar atras de viața pusnicească s-a retras în Athos. După mai multe minuni la care a luat parte el a ajuns destul de renumit în ce privește asceza și rugăciunea și a reușit ca împreună cu ucenicii lui să formeze o comunitate monastică și o mănăstire care acum îi poartă numele.
În secolul al XI-lea, mănăstirea a fost reînnoită de Cuviosul sihastru Simeon, un fost general bizantin, împreună cu trei ucenici ai săi, Eusebiu, Candid și Ilarion, ajutați de împăratul Nichifor (1078-1081). Ștefan, un amiral al împăratului Nichifor, se va călugări la această mănăstire, primind numele de Simeon. Peste ceva vreme, acesta va ajunge stareț al mănăstirii, el contribuind mult la refacerea acesteia, din punct de vedere material. Mănăstirea Xenofont a fost arsă și jefuita atât de către pirați, cât și de către armatele uniate filo-catolice. În anul 1285, mănăstirea a fost însă refăcută. Perioada de înflorire monahală din Xenefont este întreruptă de căderea Constantinopolului (1453).
Relațiile că țările române încep undeva pe la sfârșitul secolului al XV-lea, când trei monahi athoniți, despre care se presupune că ar fi avut naționalitate română, Ion, Dumitru și Teodosie, pictează trapeza de la Xenofont. Unchiul lui Neagoe, boierul Barbu, îi închină mănăstirii athonite satele Recica, Siliștea Popului și un iaz care era proprietatea schitului Zdralea, iar pe deasupra dă o sumă de 2.000 de aspri pe an.
În decursul secolului al XVI-lea și până la mijlocul celui de-al XVII-lea se găsesc 13 hrisoave care arăta danii care mai de care mai voluminoase trimise spre mănăstirea Xenofon de către domnitorii români. De aceea, la anul 1658, domnitorul Radu Leon reînnoiește toate aceste danii și donează și el suma de 10.000 de aspri. După toate aceste danii, mănăstirea se reface complet și chiar avea bani să întreprindă acțiuni de extindere a clădirilor. Tot pe la mijlocul secolului al XVII-lea i se închină schitul Roaba, renumit pentru bogăția sa, mai ales că a fost tot timpul sub atenția domnitorilor donatori care se îngrijeau să își mărească proprietățile regulat. Schitul Roaba a fost, de asemenea, confirmat de fiecare domnitor până în anul 1863 ca fiind un schit al Xenofonului și că egumenii și călugării din această mănăstire athonită aveau drept deplin asupra proprietăților și veniturilor acestuia. Majoritatea clădirilor care s-au zidit în perioada în care domnitorii români trimiteau danii spre Xenofont a fost o perioadă de înflorire și multe clădiri care au fost renovate sau clădite de la zero din această perioadă s-au păstrat până astăzi.
În curtea mănăstirii se află două biserici, una fiind mai nouă, cu catapeteasma din marmură, lucrată foarte frumos. Biserica cea veche, de dimensiuni mai reduse a fost refăcută de doi boieri romani, Duca și Radu, în anul 1545. În biserica cea veche a mănăstirii se afla încă și astăzi vasul care a fost umplut cu untdelemn, în chip minunat, de către Maica Domnului, atunci când mănăstirea rămăsese fără rezerve. Unul dintre cele mai renumite schituri ale Mănăstirii Xenofont este schitul omonim (Xenofont), întemeiat de Cuviosul isihast Silvestru, între anii 1760-1766, ajutat fiind de călugării Efrem și Agapie. În schitul amintit, aflat mai sus de mănăstire, închinat Bunei Vestiri, se nevoiau mai bine de 50 de isihaști greci și romani. Astăzi, schitul are 22 de chilii, în multe dintre ele călugării ocupându-se cu pregătirea de tămâie naturală.
În concluzie, și mănăstirea Xenofon poate fi considerată o ctitorie română ce s-a bucurat de bunăvoința domnitorilor români și este o mărturie a ajutorului românesc spre Sfântul Munte.
II.17. MĂNĂSTIREA GRIGORIU
Hramul: Sfântul Ierarh Nicolae (6 decembrie)
Se situează pe latura de vest a peninsulei Calcidice, între mănăstirile Dionisiu și Simono Petra. Mănăstirea a fost întemeiată de Sfântul Grigorie Athonitul (cel Tânăr), care a viețuit în Athos în secolul al XVI-lea. O bună perioadă de timp, mănăstirea a purtat numele sfântului protector, Sfântul Ierarh Nicolae, dar cu timpul a preluat numele monahului care a întemeiat-o, Grigorie.
În legătură cu zidirea și istoria acestei mănăstiri, până astăzi nu au ajuns decât foarte puține informații, mai toate documentele acesteia pierind în incendiile din anii 1500 și 1761-1762. Chiar și mai înainte de cele două incendii, mănăstirea a avut mult de suferit, de pe urmă atacurilor piraților. Pe la sfârșitul secolului al XV-lea, mănăstirea a fost distrusă de pirați, călugării fiind tăiați cu sabia. Pelerinul rus, Vasile Barsky, care a vizitat mănăstirea, undeva prin secolul al XVIII-lea, menționează faptul că aceasta a fost „reîncepută” (reconstruită, probabil) în anul 1500. Mănăstirea este reconstruită cu multe ajutoare primite din partea domnilor din Moldova și Tara Românească.
Primul care domnitor român atestat documentar care a avut relații cu mănăstirea Grigoriu este Ștefan cel Mare, care pe la anul 1500 a reconstruit din temelii mănăstirea și mai dat o sumă de 24.000 de aspri din care s-a cumpărat schitul Sfântul Trifon, din Karies, pentru că cei 4-5 monahi care viețuiau acolo nu puteau să plătească datoriile și cheltuielile. Fiul lui Ștefan, Bogdan, zidește biserica și întreprinde alte lucrări de renovare și reconstruire.
La sfințirea Curții de Argeș i-a parte și egumenul de la mănăstirea Grigoriu și cu siguranță a primit milă din partea domnitorului Neagoe, care a ajutat pe fiecare egumen în parte. În anul 1520, respectiv în anul 1553, domnitorii Ștefăniță Vodă și Alexandru Lăpușneanu emit și ei câte un hrisov prin care fac câte o donație în bani acestei mănăstiri athonite. Până pe la începutul secolului al XVIII-lea nu mai există date concrete care să ateste danii ale domnitorilor române spre Grigoriu, dar suntem siguri că donații din țările române au existat permanent în această perioadă, dar ele au fost făcute fie sub anonimat, fie au fost mai puțin voluminoase. Abia în anul 1720 domnitorul Mihail Racoviță trimite o mică sumă de bani mănăstirii.
Ioachim, schevofilaxul mănăstirii, în anul 1769, îl ajută pe voievodul român Alexandru Ghica cu o sumă de bani pentru a-și recăpăta tronul. Astfel, în același an, Ghica îi închină Grigoriului mănăstirea Vizantea, din județul Putna. Șaptea ani mai târziu i se închină mănăstirea Sfântul Spiridon cel Nou din București și Alexandru Ghica fixează și un ajutor bănesc anual de 1.100 de taleri, care să fie dați în ziua hramului, lucru care avea să fie menținut de domnitorii români aproape un secol. În această perioadă, mănăstirea se reface complet, adăugându-se câteva coloane la intrare, s-a zidit trapeza și câteva paraclise. Tot sub influența lui Ioachim se zidește din temelii paraclisul Sfânta Anastasia Romana, în iunie 1775, sub ajutorul Raliței Ghica și a soțului ei, protospătarul Manuil din Constantinopol.
În anul 1840, mănăstirea și-a reluat viața de obște, după rânduiala ei inițială. În anul 1859, părintele Simeon a fost ales stareț. Vreme de 46 de ani, cât a durat stăreția lui, părintele a plătit toate datoriile mănăstirii, care însumau un total de 170.000 de piaștri, și a pus pe picioare viața monahală, zidind noi chilii și clădiri.
Nouă biserică a mănăstirii Grigoriu a fost zidită între anii 1768-1770, potrivit arhitecturii athonite. Pereții bisericii au fost îmbrăcați în fresca în anul 1779, de către călugării Gavriil și Grigorie, din Kastoria. Iconostasul, minunat sculptat în lemn, a fost instalat odată cu pictarea bisericii.
II.18. MĂNĂSTIREA ESFIGMENU
Hramul: Înălțarea Domnului
Mănăstirea se află pe malul mării, între mănăstirea Vatopedu și arsanaua mănăstirii Hilandar. Este o așezare monahală veche, având ca perioadă de înființare sfârșitul secolului al X-lea. Prima așezare monahală de pe acest loc este atribuită împărătesei Pulheria, cea evlavioasă, soția împăratului Marcian (450-457), care a sprijinit financiar munca monahilor de a ridica o mănăstire. Astfel, ctitorii mănăstirii sunt câțiva călugări isihaști din veacul al XI-lea. Alături de împărăteasa Pulheria, mănăstirea a fost sprijinită material și de împărații Teodosie cel Mic și Marcian.
Ea nu apare în tipiconul lui Atanasie din anul 970, dar când Pavel Xiropotamul a depus o plângere curții imperiale bizantine denunțând metodele chinoviale ale lui Atanasie apare ca și semnatar și Teoctist de Esfigmenu. Acest eveniment a avut loc în anul 1001. Mănăstirea veche era situată mai departe puțin de locul actual, tocmai pentru că în urma unei minuni prin care se auzeau bătăi de toacă a fost mutată, primind numele de Simane. Cu timpul, însă, pentru a nu se confunda numele cu cel al mănăstirii Simonos Petra, numele este schimbat în Esfigmenu, care se traduce prin „strâmtorat”, făcându-se aluzie la cei valea dintre cei trei munți în care este situată mănăstirea. Mănăstirea Esfigmenu este incendiată și distrusă de mai multe ori, ea fiind refăcută ceva mai târziu de împăratul bizantin Ioan al V-lea Paleologul (1341-1391), cât și de despoții Serbiei, Ștefan Dușan și Gheorghe Brancovici. Cel mai mare stareț dintotdeauna al mănăstirii a fost Sfântul Grigorie Palama, ajuns mai apoi Mitropolit al Tesalonicului. Viețuind o vreme într-o peșteră de lângă Mănăstirea Marea Lavră, sfântul a ajuns mai apoi stareț la Esfigmenu.
După Neagoe Basarab, care a miluit în anul 1517 toți egumenii din Athos, Petru Rareș dă un hrisov, în anul 1546, prin care donează o sumă de bani, dar cifra nu se cunoaște. Tot el donează mănăstirii doua epitrahiluri cusute și brodate cu fir de aur și de mătase. Relațiile cu domnitorii români au continuat și în secolele care au urmat și chiar li s-au închinat unele moșii românești, din care esfigmeniții s-au întreținut multă vreme și au realizat lucrări la clădirea mănăstirii. Cel mai mare sprijin îl va da însă mitropolitul Veniamin Costachi, care îi acordă mănăstirii, vreme de 12 ani (1806-1818), tot venitul Schitului Florești, din județul Vaslui. Cu acest venit se înnoiește biserică și pictură și se reface o mare parte de incinta. Drept mulțumire, mitropolitul Moldovei, Veniamin Costachi, este pictat în pridvorul bisericii, alături de patriarhul Antim al Constantinopolului, ca un mare ctitor. La intrare în biserica cea mare a mănăstirii, în partea stângă, se afla pictat chipul Mitropolitului Veniamin Costachi al Moldovei.
Trebuie să ne aplecăm puțin asupra situației actuale a mănăstirii Esfigmenu, care este în dispută cu Chinotita Sfântului Munte. La începutul acestui an, ieromonahul Nicodim de la Marea Lavră a vorbit despre acest subiect la data de 2 ianuarie 2015 pe unul site-urile oficiale ale Sfântului Munte. El spunea că mănăstirea nu m-ai întrunește standardele de comuniune cu celelalte mănăstiri, pentru că obștea mănăstirii nu mai există, nu m-au au persoană juridică funcțională care să participe la ședințele Chinotitei, iar clădirile sunt ocupate de niște personale ostile care nu pot fi numiți monahi. Ei caută numai cearta și dezbinarea. Tensiunile au apărut după anul 1970 pentru că au refuzat să participe la activitățile comune întreprinse de monahii aghioriți. Astăzi, gruparea de ocupație, există voci prin care se spune că există o prigoană a celorlalte mănăstiri împotriva Esfigmenului. Chinotita speră ca prin ajutorul Maicii Domnului să se finalizeze această dispută, care nu este specifică Athosului.
II.19. MĂNĂSTIREA SFÂNTUL PANTELIMON SAU RUSSICON
Hramul: Sfântul Mucenic Pantelimon (27 iunie)
Mănăstirea Sfântul Pantelimon are astăzi o înfățișare foarte impunătoare și cei care intră în Sfântul Munte cu vaporul care pleacă din portul Uranopolis, o pot vedea în toată splendoare ei pe parcursul drumului pe mare. Mănăstirea este cunoscută în întreaga lume prin viețuirea aici a Sfântului Siluan Athonitul, un sfânt al vremii noastre. Cuviosul Siluan Athonitul, pe care Biserica Ortodoxă îl pomenește astăzi, în ziua de 24 septembrie, cu siguranță cel mai cunoscut sfânt al secolului trecut, a lăsat posterității scrierile sale, testamentul său duhovnicesc, o mărturie a dragostei pentru Dumnezeu și pentru oameni.
Ea a fost întemeiată încă din secolul al XI-lea și primele clădiri apar în timpul împăratului Bizantin Alexios I Comnenul (1081-1118). Mănăstirea a fost reconstruită în secolul al XIII-lea, după un incendiu, cu sprijinul împăratului bizantin Andronic al II-lea Paleologul (1282-1328) și a domnitorilor sârbi. Mănăstirea a cunoscut perioade succesive de prosperitate economică și de recesiune. De-a lungul secolelor, a fost locuită atât de monahi greci cât și ruși, numărul unora sau al altora crescând sau descrescând de la o perioadă la alta.
Începând cu secolul al XIV-lea, mănăstirea se numește Sfântul Pantelimon a Rușilor. Arsă și pustiită de mai multe ori, a fost refăcută atât de țării ruși cât și de domnii țărilor romane. Trecutul acestei mănăstiri a cărei strălucire se datorează nu numai țărilor ruși, ci și unor domnitori romani care, prin ajutoarele bănești de mii și mii de piaștri, au contribuit la renovarea ei, iar după catastrofale incendii, au trimis zidari și zugrăvi pentru reconstrucția și restaurarea multor edificii.
Nicolae Iorga este de părere că Vlad Țepeș este primul român care ajută oficial mănăstirea Sfântul Pantelimon, donându-i o sumă de bani și câteva moșii. În anul 1487, Vlad Călugărul hotărăște trimiterea unei sume de bani anuală, formată din 6.000 de aspri, Rusiconului, iar peste un deceniu, Radu cel Mare emite un act prin care dona anual suma de 5.000 de aspri spre această mănăstire.
În secolul al XVII-lea, călugării de la Sfântul Pantelimon merg pe la domnitorii din nordul Greciei după danii având o recomandare din partea patriarhului Chiril Lukaris prin care erau îndemnați toți să ajute mănăstirea aflată într-o stare de degradare. Moise Movilă nu este indiferent acestui act și închină în anul 1631 biserica Uspeniei din Botoșani, dar peste puțin timp enoriașii bisericii devin reticenți față de ruși și daniile se sistează. Ioan Vodă Mavrocordat, fiind la Constantinopol și participând la o procesiune a monahilor de la Rusicon cu moaștele Sfântului Pantelimon, le cere să vină și în țara noastră pentru ca românii să primească mila sfântului. El fixează și o rentă anuală de 100 de piaștri, adică 10.000 de aspri. Constantin Racoviță mărește această sumă la 150 de piaștri. „De acum încolo daniile și confirmările urmează regulat; în 1754 Matei Ghica, iar în 1757 și 1759 Scarlat Ghica, dau anual câte 150 de groși când sunt în Moldova și 250 de taleri când sunt în Țara Românească. Iar un act de-al lui Alexandru Ghica din septembrie 1764 confirmă daniile făcute, începând de la Mihai Racoviță până la fratele său Scarlat (1703-1759)”. Daniile românești spre această mănăstire au continuat și în secolul următor, danii care au ajutat mult la dezvoltarea și renovarea acestei așezări monahale athonite.
Cel mai mare ctitor rămâne însă, după cum am amintit și mai sus, domnul Moldovei Scarlat Callimachi (1812-1819) care zidește din temelii biserica centrală, între anii 1812-1821, trapeza mare, în care pot lua masa odată aproape o mie de monahi, clopotniță și o parte din corpul chiliilor. Pisania de la intrare arată pe Scarlat Calimah că ctitor fondator. Stema Moldovei, Capul de Bour, având trecut lângă ea anul 1819, sculptată în piatră, se vede și astăzi pe unul dintre pereții turnului mănăstirii, lângă trapeza. Între anii 1887-1888, mănăstirea a fost refăcută de tarul Rusiei Alexandru al III-lea.
II.20. MĂNĂSTIREA CONSTAMONITU
Hramul: Sfântul Arhidiacon Ștefan (27 decembrie)
Mănăstirea Constamonitu (Konstamonitou) este una dintre marile mănăstiri fortificate aflate pe Sfântul Munte Athos, în Grecia. Mănăstirea este așezată într-o vale deschisă, la o altitudine de 200 de metri, în partea de nord a peninsulei athonite, la distanță de o oră de mers pe jos față de arsanaua (portul) de la malul mării. Arsanaua mănăstirii se afla în golful numit Singhitichiu, aflat între Mănăstirea Zografu și Mănăstirea Dochiariu.
Mănăstire este așezată pe un loc deschis între mănăstirile Zografu și Dohiariu, la o oră de mers de la malul mării. Legenda spune că numele mănăstirii provine de la primul ei întemeietor care este fiul împăratului Constantin, Constanțiu. Potrivit altor tradiții, ea a fost întemeiată în secolul al X-lea de un monah cu numele Konstamonites, de la care și-a primit și numele. Astăzi, mănăstirea se află pe locul 20 în ierarhia mănăstirilor din Sfântul Munte.
În secolul al XIV-lea. Mănăstirea Constamonitou a fost atacată, jefuită și distrusă de către pirații catalani, istorie petrecută în mai toate mănăstirile athonite ale vremii. După intrarea Greciei sub jugul otoman, mănăstirile athonite au trecut și ele prin grele încercări, suferind multe răutăți de la păgânii necredincioși. Ștefan cel Mare face în anul 1497 o donație de 5.000 de aspri acestei mănăstiri, sumă care avea să fie virată anual până la moartea domnitorului, pentru pomenirea fiului său, Petru, care a murit în anul 1487. În anul 1542, Petru Rareș mărește această danie la 6.000 de aspri, ce va fi dată anual.
Această mănăstire nu a avut nicicând foarte mulți viețuitori, iar pe la anul 1660 erau doar șase. Șapte ani mai târziu ei vin în Țara Românească, pe vremea domnitorului Radu Leon și pretind că voievodul Constantin Basarab le-a închinat mănăstirea din județul Buzău, Vintilă Vodă ot Menedek și le-a promis o rentă anuală de 200 de ughi, dar totul s-a dovedit a fi o încercare a monahilor athoniți de a primi o sursă de venit ilegal, pentru că se aflau în mare strâmtorare. Leon i-a izgonit și au plecat de pe teritoriul țării fără nici un ban.
După anul 1800 se pare că au primit o serie de pământuri și case în Moldova. Clădirile ultime sunt din 1885-1894. Totuși, cu toate ajutoarele date de un Sebastianoff (care în 1862 lua cu el în Rusia pe Arhim. Meletie cu moaștele Sf. Ștefan și aici strânse bani pentru katolikon, ba chiar rezerve în bancă), a fost nevoită să stea de câteva ori sub epitropia Comunității. Biblioteca mănăstirii are puțini codici care ne-ar putea furniza date despre alte danii ale românilor către această mănăstire. Cu toate acestea, important este că și această mănăstire s-a bucurat de daruri din partea domnitorilor români, chiar dacă ele nu se pot compara cu ceea ce au primit primele mănăstiri din ierarhia de 20 de mănăstiri, pentru că așezările monahale de pe primele locuri sunt mult mai cunoscute.
Biserica centrală a mănăstirii este închinata Sfântului Arhidiacon Ștefan. În biserică se păstrează o icoană facatoare-de-minuni a Sfântului Ștefan, despre care tradiția mănăstirii spune că a venit aici în chip minunat, din Ierusalim. Icoană a plecat, pe mare, din Ierusalim, în vremea luptelor iconoclaste, când mulțime de icoane au fost stricate și distruce de necredincioși. Icoana sfântului Ștefan datează din secolul al VIII-lea.
Mănăstirea păstrează, cu mare evlavie și dragoste, o serie de Moaște și de Sfinte Odoare, printre care: o bucată din Lemnul Sfintei Cruci, Sfinte Moaște de la Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Evanghelist Luca, Sfântul Apostol Andrei, Sfinții doctori Chir și Ioan, Sfântul Partenie al Lampsakului, Sfântul Haralambie, Sfântul Mucenic Artemie, Sfântul Prooroc Zaharia, Sfinții 40 de Mucenici, Sfântul Iacob Persul și mulți alții.
III. SFÂNTUL MUNTE ATHOS ÎN ACTUALITATE. RELAȚIA SA CU EUROPA ȘI CU ROMÂNIA
După mijlocul secolului al XIX-lea, independența Sfântului Munte Athos începe să fie recunoscută de marile puteri politice ale lumii și chiar să ofere protecție acestei zone în care monahismul se practică la cele mai înalte standarde. Primul tratat internațional care recunoaște o protecție internațională a statutului Muntelui Athos a fost cel de la San Stefano (1878), însă numai pentru călugării ruși. Tratatul de la Berlin (1878) recunoaște aceeași protecție pentru toți monahii care nu s-au născut în Imperiul Otoman. În articolul 62 paragraful 8 se specifică: „Călugării din Muntele Athos, indiferent de țară de origine, sunt menținuți în posesiunile și avantajele lor anterioare beneficiind, fără nici o excepție, de o deplină egalitate în drepturi și prerogative”. Aceasta specificație este repetată în tratatele speciale de la Sevres (1920), iar mai apoi în protocolul Tratatului de la Lausanne (1923). Aceste tratate apărau drepturile și libertățile comunităților monahale non-elene în Muntele Athos, după cum urmează: „Grecia se angajează să recunoască și să mențină drepturile tradiționale și libertățile, de care beneficiază comunitățile monahale non-elene din Muntele Athos potrivit dispozițiilor articolului 62 al tratatului de la Berlin din 13 iulie 1878”. Aceeași mențiune a fost repetată în Decretul Legislativ din 29.9/31.10.1923 “Despre Protecția Minorităților în Grecia”, articolul 13.
Multe dintre prevederile de organizare ale Sfântului Munte sunt în opoziție cu Uniunea Europeană, cum ar fi avatonul (adică interdicția ca în această zonă să intre femei), diamotirionul (un permis de acces care trebuie să conțină datele celui care dorește să viziteze Athosul, semnat de una din puterile administrative ale unei mănăstiri; doar pe baza acestui document se poate intra în Sfântul Munte), privilegii fiscale etc. Toate acestea au dus la discuții și uneori la presiuni din partea Uniunii Europene, dar până acum situația a rămas la fel. În acest capitol dorim să dezvoltăm puțin relația pe care Sfânta Chinotită o are cu reprezentanții Uniunii Europene. Tot în primul subcapitol al acestui ultim capitol al lucrării noastre dorim să scoatem în evidență atitudinea pe care conducerea și monahii athoniți o au cu celelalte confesiuni creștine, mai ales că în ultimul secol s-au înregistrat o ușoară tendință de apropiere între Biserica Ortodoxă și cea Romano-catolică. În ultimul subcapitol dorim să evidențiem relațiile dintre Biserica Ortodoxă Română și Sfântul Munte, analizând situația actuală a monahismului românesc din Athos. În această prezentare se vor avea în vedere cele mai actuale informații privind subiectul tratat.
III.1. Relația Athosului cu Uniunea Europeană
După cum am spus și mai sus, Sfântul Munte Athos are o serie de reguli de organizare internă cu care Uniunea Europeană și puterile politice laice nu sunt de acord pentru că îngrădesc într-un fel libertatea de manifestare a oamenilor. După părerea noastră, relațiile sunt și acum tensionate și chiar există o oarecare presiune din partea europenilor privind reorganizarea principiilor acestei republici monahale.
III.1.1. Avatonul sau interdicția femeilor de a intra în Sfântul Munte Athos
Avatonul este legea care interzice femeilor să intre pe teritoriul Sfântului Munte Athos. În limba greacă, „avaton” înseamnă neumblat și în acest sens se face interdicția care se pune atunci când vine vorba de intrarea femeilor în Athos. Prin acest lucru, teritoriul monastic athonit rămâne un loc sihăstresc, în care numai bărbații pot să se nevoiască. O rânduială asemănătoarea a fost adoptată și la unele mănăstiri din spațiul creștin-ortodox cum ar fi: Mănăstirea Frăsinei (România – interdicție care a fost emisă la data de 17 ianuarie 1867 de Sfântul Calinic de la Cernica, care era pe atunci episcop al Râmnicului), Mănăstirea Sfântul Visarion (Grecia), Mănăstirea Sfântul Sava cel Sfințit (Israel). Mănăstirile de la Meteora aveau și ele un regulament care prevedea interzicerea femeilor de intra a pe teritoriul așezămintelor monastice, dar în anul 1948, această regulă a fost anulată. De ce acest lucru? După acest an s-a construit o șosea care facilita accesul la toate mănăstirile, chiar și la cele de pe vârfurile stâncilor și, astfel, turismul a devenit foarte dezvoltat în regiune. La mănăstirea Marea Meteora vin anual circa un milion de turiști. Toate sarcinile din complexele monahale au trecut în sarcina mirenilor angajați. Călugării mai coboară în biserica doar pentru slujba, după ce poarta se închide și turiștii nu mai au voie să intre în mănăstire.
Se poate observa că avatonul este o regulă care se aplică și în alte așezări monahale, nu numai în Sfântul Munte Athos. Trebuie să vedem acum cum a apărut această prevedere în regulamentul de organizare al Athosului. Tradiția locală spune că această decizie a fost luată de însăși Mai Domnului, pe la sfârșitul secolului al IV-lea. Fiica împăratului bizantin Teodosie cel Mare (379-398), Galla Plachidia, care era și una dintre cei mai renumiți binefăcători ai așezărilor monahale athonite, a venit în vizită în această regiune (acest eveniment este încadrat temporal în jurul anului 382). Pe când dorea să ajungă la biserica cea mare din Vatopedu, Maica Domnului, pictată pe peretele pronaosului, i-a grăit următoarele cuvinte: „Rămâi pe loc și să nu mai cutezi a veni aici de acum înainte. Cum îndrăznești tu, o femeie, să calci în acest loc?”. Din acel moment s-a luat decizia ca femeile să nu m-ai intre în Sfântul Munte, pentru că acest loc este consacrat numai unei singure femei, Fecioara Maria, ocrotitoarea monahilor athoniți. Icoana a fost mai apoi scoasă din perete și îmbrăcată cu aur și argint. Pelerinii care trec pragul mănăstirii Vatopedu pot să se închine acestui odor sfințit, în paraclisul închinat Sfântului Dimitrie. Ea poartă denumirea de „Antifonitria” sau „Împotrivă Glăsuitoarea”.
Avatonul nu rămas doar la nivelul de tradiție orală, ci chiar a fost aprobat de către împărații bizantini. Vasile I Macedoneanul (867-886) a fost primul care e emis un act oficial în favoarea așezărilor monahale din peninsula Calcidică, în anul 885, și care prevedea interdicția de a se trece peste canalul lui Xerxes, pentru că acel ținut este destinat călugărilor spre liniște și reculegere în rugăciune. Această măsură a fost reconfirmată de Leon al VI-lea Filozoful (886-912), în anul 911, și de Roman I Lecapenos (920-944), în anul 920.
Cel care avea să dea mai mult drepturi Athosului a fost împărații Nichifor Phocas și Ioan I Tzimiskes. Primul, prieten foarte bun cu Atanasie Athonitul (întemeietorul primele așezărilor monahale athonite organizate), a acceptat un statut de organizare al primei mănăstiri athonite, Marea Lavră, în anul 963, care prevedea printre altele și oprirea intrării femeilor pe teritoriul Athosului. Acest statut a fost reconfirmat și de succesorul lui Nichifor, împăratul Ioan I.
Legea a fost inserată în Carta Statutară a Sfântului Munte în anul 1926, în articolul 43b al legii nr. 4, din 10.09.1926, iar în noua restructurare a acestui document de organizare în găsim în articolul nr. 186 și cităm aici textul: „Se interzice, conform obiceiului dintotdeauna, intrarea în peninsula Sfântului Munte a părții femeiești (oameni sau animale)”.
Legea a fost păstrată cu strictețe până astăzi, dar în ultimul secol au început să apară din ce în ce mai mult presiuni privind abolirea acestei reguli, considerată de către mișcările feministe ca fiind înapoiată, retrogradă, misogină și discriminatorie. În anii 2001 și 2006, Parlamentul European a făcut apel la statul grec și la guvernarea athonită să se gândească la anularea interdicției, tocmai pentru că această regiune este considerată ca fiind o parte din patrimoniul mondial UNESCO și toți au dreptul să o viziteze. Parlamentul European a cerut în special reconsiderarea legislației grecești care condamnă penal cu închisoare timp de un an femeile care încalcă această interdicție. Parlamentarii europeni au considerat că statul grec și autoguvernarea athonită se fac solidar vinovați de discriminarea pe criterii de sex, și de încălcarea egalității între bărbat și femeie, fapt care încalcă convenții internaționale semnate de statul grec. Aici s-a adus ca argument precedentul mănăstirilor de la Meteora care au anulat avatonul. Până în anul 1953, încălcarea „avaton-ului” nu era pedepsită în nici un fel de lege. După acest an, ca urmare a debarcării mai multor femei pe teritoriul Muntelui Athos, în timpul celui de-al IX-lea Congres Internațional de Studii Bizantine, care a avut loc în aprilie 1953, la Tesalonic, statul grec a luat măsuri. Astfel, decretul-lege numărul 2623, din anul 1953, hotărăște că încălcarea „avaton-ului” să atragă după sine o pedeapsă cu închisoarea pentru o perioadă cuprinsă între două luni și un an.
În ziua de 8 ianuarie 2008, poliția Sfântului Munte, un grup format din bărbați și femei (circa 500 de persoane) a debarcat pe teritoriul athonit nu pentru a face altceva decât pentru a încălca interdicția, iar aceasta reiese din mărturia purtătoarei de cuvânt a grupului, Kyriaki Malama: „Este un act simbolic, am încălcat avatonul”. De asemenea s-a mai menționat faptul că s-a realizat această acțiune tocmai pentru a se face presiuni asupra guvernului grec și asupra Sfintei Chinotite în vederea anulării acestei interdicții. Chestiunea nu este total fără precedent pentru că în vremea regimurilor totalitare, mai multe persoane de sex feminin au venit în Athos, dar monahii spun că toate acestea au avut parte de morți năprasnice.
În același an, în luna mai a avut loc un alt incident de acest fel, dar acum situația este cu totul alta. Agenția de știri Reuters spune că patru femei cu vârste cuprinse între 27 și 32 de ani și un bărbat de 41 de ani, de naționalitate moldoveană au intrat pe teritoriul Sfântului Munte. Poliția a fost alertată de călugării care au văzut această inegalitate, dar grupul a afirmat că nu știa de această interdicție, acostând cu o barcă venind dinspre Turcia. Ei au fost iertați și au fost escortați în afara spațiului athonit.
Se poate observa aici că relația dintre Europa și Sfântul Munte nu e chiar așa de armonioasă, tocmai pentru că ceea ce am prezentat noi aici sunt o serie de impuneri voalate de a se anula avatonul, dar suntem siguri că în adânc sunt mai multă tensiune. Părintele Macarie Simonopetritul, spune: „Prin anul 1960, existau deja previziuni, din partea responsabililor politici, de a transforma mănăstirile în hoteluri, de a face șosele asfaltate la standarde europene, de a transforma Muntele Athos într-un soi de muzeu bizantin și de a-i concentra pe toți monahii în una sau două mănăstiri, restul mănăstirilor urmând a fi transformate în muzee”. Ministrul Culturii din primul guvern socialist, actrița-politician Melina Mercouri (ministru între anii 1981-1989 și 1993-1994), a propus, cu ignoranța, că monahii athoniți să fie mutați la mănăstirile din Meteora și în alte câteva locuri, iar mănăstirile să fie transformate în hoteluri, căci trapezele s-ar potrivi perfect pentru jocuri de noroc, iar chiliile ar oferi priveliști minunate asupra mării. Propunerea acesteia a scandalizat opinia publică mondială, chiar și o seamă de neortodocși exprimându-se împotrivă. Nu trebuie să mai menționăm faptul că o mare parte din politicienii greci sunt de factură europeană și sunt uneltele Uniunii Europene.
Trebuie să mai avem în vedere un singur aspect. Deși mișcările feministe și unele voci din cadrul Uniunii Europene nu au reușit să forțeze Sfânta Chinotită să anuleze avatonul, presiunile vor fi și mai intense pe acest subiect. De ce acest lucru? Tocmai pentru că Uniunea Europeană virează anual bani spre mănăstirile athonite în vedere întreprinderii unor renovări și reabilitări a picturii, ca clădirilor și a întregului patrimoniu al acestora. Iar vorba populară „cine dă banii acela dictează” se prea poate să se pună în vigoare și pe motivul banilor care s-au dat să se anuleze avatonul și chiar să se dicteze alte reguli care contravin cu formarea unui mediu prielnic rugăciunii și ascezei.
III.1.2. Problema diamotirion-ului și a imunității fiscale. Ajutorul bănesc dat de Uniunea Europeană Sfântului Munte
După cum am spus și mai sus, pe lângă problema avatonului, Uniunea Europeană, prin politica statului grec, dorește restructurarea unor reguli ale statutului de organizare al Sfântului Munte și aici ne referim la diamotirion și la imunitatea fiscală de așezările monahale athonite s-au bucurat încă din timpul împăraților bizantini.
Muntele Athos este o regiune cu un statut special și pentru a intra aici este nevoie de un permis care poartă numele de diamotirion. Zilnic se acordă un număr de 100 de permise zilnic pentru ortodocși și în jur de 10 pentru eterodocși. Acesta trebuie prezentat ori de câte ori pelerinul solicită cazare la mănăstirile sau schiturile athonite. Toate aceste permise sunt emise de un forum aflat în portul URANOPOLIS, de unde se iau și vapoarele pentru a ajunge în Dafni, portul principal al Athosului sau la una din arsanalele mănăstirilor. Acest diamotirion are structura unui permis bizantin, din trecut, datat după calendarul iulian și semnat de patru secretari a patru din cele douăzeci de mănăstiri. Valabilitatea lui ține de perioada de timp care delimitează șederea în Sfântul Munte. Toate aceste reguli, deși au o tradiție veche, incomodează puțin opinia publică europeană și chiar se vorbește aici de o anumită îngrădire a drepturilor și manifestărilor omului. Cu toate acestea, regula mai este în vigoare pentru că unii politicieni ai statului grec încă mai au credință și se luptă pentru păstrarea normelor de organizare stabilite de Sfântul Munte. Aderarea Greciei la Uniunea Europeană, în anul 1981, a făcut Peninsula Athos eligibila pentru fondurile de conservare ale Uniunii Europene. Când a intrat în Uniunea Europeană însă, Grecia a negociat și a obținut un statut aparte pentru Sfântul Munte Athos, anume dreptul Republicii Monahale Athonite de a-și păstra rânduielile vechi de secole, printre care se numără și „avaton-ul”. Statutul special al republicii este menționat în protocolul semnat între Grecia și Uniunea Europeană, la data de 6 noiembrie 1991, pentru intrarea în „spațiul Schengen”. De asemenea, în declarația grecească din anul 1997, este reînnoit conținutul declarației comune despre Sfântul Munte, declarație anexată Actului final al Tratatului de Accesiune a Greciei la Comunitatea Europeană, în anul 1979.
Prin acest permis de intrare în Sfântul Munte se poate realiza o mai bună gestionare și verificare a pelerinilor care doresc să viziteze Athosul. Cu siguranță, pe mai laici îi deranjează mai mult rigorilor care impun primirea acestui permis, mai ales că trăim într-o societate care tinde tot mai mult să fie reticentă la orice gen de îngrădire, chiar dacă aceasta are o anumită tradiție sau vine să conserve un set de valori.
Pe lângă diamotirion, o altă problemă care incomodează Uniunea Europeană este imunitatea fiscală de care se bucură Sfântul Munte. Cei trei împărați bizantini din secolul al IX-lea și al X-lea (Nichifor Phocas, Ioan I și Roman I) au scutit călugării athoniți de orice taxă sau impozit, iar acest lucru avea să se păstreze și după cucerirea otomană a Constantinopolului din anul 1453. Însă, după acest an, deși Athosul s-a bucurat de o serie de privilegii din partea conducerii politice, călugării trebuiau să dea sume de bani otomanilor pentru a-și păstra regulile de organizare internă. Acum, când tot mai mult se vehiculează ideea impozitării a fiecărui element din lumea aceasta, Athosul este tot mai mult presat.
Redăm aici câteva din articolele Cartei Statutare a Sfântului Munte care prin care putem vedea că această zonă monahală are privilegii pe care nu le întâlnim în alte domenii laice: „Avantajele fiscale ale Sfântului Munte sunt următoarele: 1. Produsele realizate în Athos sunt scutite de orice impozit pe venitul funciar net sau de oricare alt impozit direct de acest fel; 2. Transferul și veniturile obținute de pe urma oricăror bunuri deținute, aflate în Sfântul Munte sunt scutite de orice impozit. De scutire se bucură și lucrătorii artizani, dar nu și cei care profesează comerțul în interiorul Sfântului Munte. 3. Monahii care viețuiesc în Sfântul Munte sunt scutiți de impozitele pe consum, care vizează produsele realizate și consumate local, în afară de impozitele pe consumul de tutun, de praf de pușcă și celelalte materiale explozive și de mărfuri de monopol. Stabilirea sumei consumului neimpozitabil se va realiza printr-un acord special între Ministerul Economiei și Sfânta Chinotită. 4. Toate contractele încheiate în Sfântul Munte, care privesc cedarea drepturilor asupra proprietăților imobiliare aflate în interiorul Sfântului Munte, redactate de autoritățile mănăstirești competente sau de Sfânta Chinotită, sunt scutite de taxe de timbru” (articolul 2); „Toate produsele introduse în Sfântul Munte pentru monahii acestuia, în valoare de până la o mie de drahme de au de fiecare monah anual, nu se supun taxelor vamale. Ceea ce depășește această sumă precum și toate cele introduse de către se supun impozitării legale generale a statului” (articolul 167); „Toate produsele lemnoase sau de altă natură exportate din Sfântul Munte, se exportă fără a fi impozitate de stat. În Sfântul Munte, rechizițiile se execută doar cu decizia Sfintei Chinotite” (articolul 168); „În Sfântul Munte pescuitul în vederea întreținerii monahilor acestuia este liber și nesupus vreunei impozitări” (articolul 170).
Acestea sunt doar câteva din privilegiile de care se bucură călugării athoniți și care au în spate o tradiție încă de pe vremea Imperiului bizantin. Cu toate acestea, Uniunea Europeană și o parte din politicienii greci nu sunt de acord cu aceste măsuri și încearcă din răsputeri să anuleze aceste privilegii, mai ales că așezările monahale athonite sunt din ce în ce mai dezvoltate, iar veniturile lor se estimează a fi destul de mari. O materializare a acestor presiuni poate fi considerată și arestarea starețului Efrem al Vatopedului, la data de 23 decembrie 2011, fiind acuzat de o posesie ilegală asupra lacului Vistonida și a altor imobile din Grecia. Deși mănăstirea are un document bizantin care atestă faptul că lacul aparține mănăstirii încă din anul 1080, printr-un act emis de împăratul bizantin Nichifor al III-lea Botaniates (1078-1081). Toate acestea arată faptul că Sfântul Munte se află sub o atentă supraveghere fiscală și se încearcă să se i-a unele măsuri prin care să se modifice statutul privilegiat al acestei republici monahale.
O altă chestiune ce trebuie discutată este ajutorul bănesc pe care Sfântul Munte în primește de la Uniunea Europeană. Așezările monahale au fost ajutate de Stat încă din cele mai vechi timpuri și putem spune că multe dintre ele subzistă numai datorită donațiilor. Încă de la întemeierea Imperiului bizantin, curtea imperială (și tradițiile locale confirmă acest lucru) i-a ajutat pe călugării din peninsula Calcidică. După Vasile I Macedoneanul și Nichifor Phocas, prieten cu Sfântul Atanasie Athonitul, împărații chiar și-au făcut un obicei să ajute mănăstirile athonite. Donațiile au început să se diminueze o dată cu declinul imperiului, dar și după anul 1453, bani au venit din țările române și, interesant, fără a se emite o pretenție în schimbul ajutorului bănesc.
În perioada anilor 1960-1970, Sfântul Munte Athos cunoaște o criză monahală fără precedent, numărul viețuitorilor athoniti împuținându-se dramatic. În această vreme se ajunsese chiar să se vorbească despre transformarea Muntelui Sfânt în stațiune turistică, iar a mănăstirilor în muzee, monahismul urmând a fi desființat, ori extrem de limitat. În anul 2002, numărul călugărilor a ajuns la un total de 1610 de viețuitori. Astăzi, numărul călugărilor s-a înmulțit, însă odată cu aceasta s-au înmulțit și primejdiile ce amenința autonomia Sfântului Munte. Uniunea Europeană și Comisia Patrimoniului Mondial UNESCO au alocat fonduri enorme pentru dezvoltarea drumurilor și a căilor de acces spre mănăstiri, cât și pentru restaurarea mănăstirilor, a frescelor și a tuturor dependințelor acestora.
Potrivit unor calcule periodice, numai până în anul 1998, Uniunea Europeană a dat în jur de 25 de milioane de euro pentru reabilitarea, restaurarea și construirea mănăstirilor care nu se m-ai aflau într-o stare bună, iar încadrarea clădirilor din peninsulă în patrimoniul UNESCO a atras și mai multe fonduri în ultima perioadă. Deși încă nu au existat presiune de amploare privind reorganizarea statutului de organizare al Sfântului Munte având ca argument sumele de bani care s-au virat spre mănăstiri, începând cu mileniul al treilea se încearcă anularea avatonului potrivit articolului 23 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, care vorbește despre egalitatea dintre bărbați și femei.
După cum am observat, deși nu au fost presiuni vizibile din partea societății laice și a Uniunii Europene în vederea anulării unor reguli și privilegii cu o tradiție încă din timpul împăraților bizantini, cu privire la organizarea și funcționarea așezărilor monahale din Athos, a afară de unele acțiuni minore (cum ar fi unele rezoluții date de Uniunea Europeană privind anularea avatonului, debarcarea grupului de 500 de persoane printre care și femei în 2008 și arestarea starețului Efrem în anul 2011), există o oarecare tensiune între forul de conducere politic european și Sfânta Chinotită. Cu toate acestea, mănăstirile au fost ajutate să se restaureze de către UE, dar să sperăm că nu se vor încerca abolirea unor reguli și tradiții care dau specificitate acestui loc în care se nevoiesc monahi duhovnicești, abolire care ar duce la anularea statutului acestui loc de oază de duhovnicie, liniște și reculegere.
III.2. Relația dintre Sfântul Munte cu Biserica Romano-catolică și cu cea Ortodoxă Română. Atitudinea față de ecumenism
III.2.1. Relația cu Biserica romano-catolică. Atitudinea față de ecumenism
Atunci când vorbim despre relația dintre Muntele Athos și Europa trebuie să spunem câteva cuvinte și despre atitudinea pe care Sfântul Munte o are față de celelalte confesiuni creștine și despre ideea tot mai vehiculată de unire a Bisericilor și de unitate ecumenică.
După schisma din anul 1054, Biserica Ortodoxă (cu sediul la Constantinopol) și Biserica Romano-catolică (cu sediul la Roma) nu se mai află în comuniune. Au fost o serie de încercări de unire atât în timpul dinastiei Comnenilor, cât și în timpul dinastiei Paleologilor, cele din urmă fiind cele mai celebre. După cucerirea otomană a Constantinopolului, Biserica Răsăritului putem spune că și-a conservat tradițiile și în ultimul secol au existat din nou discuții privind unirea celor două Biserici surori. Una din cele mai importante acțiuni privind apropierea dintre cele două confesiuni creștine avea să fie la data de 7 decembrie 1965, când se dă o declarație comună a celor doi întâistători ai celor două Biserici, patriarhul ecumenic Athenagora I (1949-1972) și papa Paul al VI-lea (1963-1978), prin care se ridicau anatemele care au fost aruncate în anul 1054.
O altă serie de întâlniri dintre conducătorii celor două Biserici s-au înregistrat în ultimele decenii, iar cele mai intense relații s-au înregistrat în anul trecut, când patriarhul ecumenic Bartolomeu I a participat la înscăunarea actualului papă Francisc I (în primăvara anului 2014) și participarea papei la evenimentele din cartierul Fanar cu prilejul hramului bisericii ecumenice ortodoxe de aici (în toamna anului 2014). Evident că aceste acte au atras o serie de opinii, unele favorabile, iar altele total nefavorabile; în grupul celor din urmă fac parte și monahii athoniți, iar acest lucru îl vom dezvolta pe mai departe.
Relația dintre Muntele Athos și Biserica Romano-catolică a fost aproape întotdeauna tensionată după anul 1054 și până în 1453, iar starea s-a păstrat până astăzi. Pentru a ne face o imagine de ansamblu trebuie să privim puțin în ultimele secole ale Imperiului bizantin.
După schisma din anul 1054, Muntele Athos a fost centrul opoziției împotriva încercărilor împăraților bizantini și a unor patriarhi ecumenici de a se uni cu Biserica Romei. În Sfântul Munte chiar a existat o mănăstire de rit latin, care astăzi nu mai există, fiind cunoscută cu numele de Amalfion. Această mănăstire ar fi fost înființată în secolul al X-lea, de către un prieten al Sfântului Atanasie Athonitul, Leo de Benevento, cunoscut pentru smerenia sa. Avea un rit latin de factură benedictină și a avut relații destul de bune cu celelalte mănăstiri ortodoxe. Ea avea să se degradeze destul de mult în secolul al XIII-lea pentru că donațiile venite exclusiv din orașul Amalfi încetează (pentru că orașul își pierde importanța pe plan economic și comercial), ca în anul 1307, în urma raidurilor piraților în Athos să de desființeze. Deci, se poate observa că athoniții nu erau reticenți față de frații lor de aceeași confesiune.
Dar ce a făcut să se nască o oarecare reticență a monahilor din Athos pentru romano-catolici ? Se poate ca două evenimente destul de importante din istoria Bizanțului și a Sfântului Munte a dus la acest fapt: încercarea împăratului Mihai al VIII-lea Paleologul de a impune prevederile sinodului unionist de la Lyon (1274) și disputa isihastă din secolul al XIV-lea.
Împăratul Mihail al VIII-lea și patriarhul Constantinopol Ioan al XI-lea Bekkos (1275-1282) au încercat din răsputeri să respecte cerințele papalității impuse la data de 6 iulie 1274. Ei nu s-au limitat doar la impunerea actului doar în capitală ci au trimis trupe și în Sfântul Munte Athos pentru ai atrage pe călugării de acolo de partea lor. Mulți călugări au fost persecutați, iar câțiva au suferit moarte martirică. Cele mai persecutate mănăstiri au fost Vatopedu și Zografu, dar și anumite schituri din jurul Kariei. Mănăstirea Iviron a acceptat unirea și s-a încercat oficierea liturghiei cu azima, dar un perete al bisericii s-a surpat peste clericii care doreau unirea și papistași. Spune că împăratul Mihail a participat personal la această invadare a Sfântului Munte, iar această atitudine față de athoniți rămâne în istorie ca o faptă regretabilă și a pus într-o lumină proastă persoana împăratului Mihail al VIII-lea. Acest lucru trebuie luat în seamă pentru că este un motiv pentru care monahii athoniți au devenit reticență față de romano-catolici.
De asemenea, în secolul următor, romano-catolicii atacă teologia mistică a monahilor athoniți prin acțiunea călugărului calabrez Varlaam. Doctrina acestuia era bazată pe precepte preluate din Aristotel și din neînțelegerea operelor Sfântului Dionisie Areopagitul. Cel care avea să fie vocea apologetică a misticii athonite, Sfântul Grigorie Palama a realizat cel mai mare tezaur al Bisericii Ortodoxe, teologia energiilor necreate. Evenimentele de atunci au fost puțin influențate și de războiul civil de preluare al puterii imperiale bizantine dintre împăratul Ioan al V-lea Paleologul (1341-1391) și Ioan al VI-lea Cantacuzino (1347-1354), cel din urmă fiind un mare susținător al isihaștilor. Și aceste evenimente pot fi considerate un motiv de degradare a relațiilor dintre Biserica Romei și Muntele Athos. Nu mai vorbim aici de presiunile pe care papalitatea le-a făcut în cele aproape șase decenii în care la Constantinopolul a fost preluat de latini (1204-1261) în vederea acceptării doctrinei catolice.
Toate acestea au dus la o degradare a relațiilor dintre Biserica Romano-catolică și Sfântul Munte și chiar s-a format o anumită reticență privind o eventuală unire a Ortodoxiei cu Romano-catolicismul, dar și o repulsie față de tendințele ecumenice tot mai vehiculate în ultimul secol.
După anul 1990, reprezentanții și conducătorii celor douăzeci de mari mănăstiri din Sfântul Munte au trimis scrisori Patriarhiei Ecumenice să atragă atenția asupra faptului că trebuie să existe dragoste frățească și un dialog ecumenic, dar să nu fie vorba de o unire cu celelalte confesiuni de care suntem despărțiți în credință. În anul 1993, Sfânta Chinotită trimite o scrisoare patriarhului ecumenic Bartolomeu care atrage atenția asupra păstrării tradiției creștin-ortodoxe în cadrul dialogurilor ecumenice. De asemenea, în anul 2006, Sfântul Munte emite un nou comunicat în care vorbește despre vizita papei Benedict al XVI-lea la Patriarhia Ecumenică, cu ocazia prăznuirii Sfântului Apostol Andrei (30 noiembrie 2006) și a vizitei Arhiepiscopului Atenei la Vatican (14 decembrie 2006). În acest memoriu se fac specificații clare privind doctrina defectuoasă a romano-catolicilor.
În anul 2008 se emite un al memoriu face referire la participarea Patriarhiei Ecumenice la ședințele Consiliului Mondial al Bisericilor susținându-se că „participarea ortodocșilor la C.M.B. nu aduce folos nici Bisericii Ortodoxe, nici eterodocșilor și, în final, nu aduce o soluție pentru unitatea dorită a tuturor creștinilor în adevărata credință apostolică și în Biserica primelor secole”. Un an mai târziu are loc la Volons o mărturisire de credință a monahilor athoniți împotriva ecumenismului. Aici se mai adaugă și alte declarații ale monahilor athoniți mai mult sau mai puțin oficiale sau mediatizate în care se poate observa reticența față de o eventuală comuniune ecumenică.
Cea mai recentă acțiune împotriva tendințelor ecumenice ale Bisericii Ortodoxe s-a înregistrat la sfârșitul anului care a trecut, ca reacție la vizita papei Francisc la Fanar, cu ocazia prăznuirii Sfântului Apostol Andrei, la data de 30 noiembrie 2014. Respectuos, se prezintă neliniștea monahilor athoniți privind relațiile tot mai strânse dintre patriarhul ecumenic și papă și o eventuală modificare a tradiției ortodoxe de sorginte apostolică. Sfântul Munte Athos, prin aceste scrisori și memorii nu vrea să se dovedească a fi o comunitate retrogradă sau care să privească cu superioritate orice discuție cu frații din celelalte confesiuni, doar că știe din istoria sa că încă din perioada bizantină au fost încercări de impunere a doctrinei catolice în spațiul ortodox. Monahii athoniți au fost dintotdeauna primitori cu toți cei care au vizitat Athosul, dar trebuie să recunoaștem că de multe ori au fost cei datorită cărora credința ortodoxă a fost conservată și singurii care au luat atitudine împotriva celor care au încercat să modifice tradiția creștină apostolică concretizată în cele șapte sinoade ecumenice.
III.2.2. Relația Sfântului Munte Athos cu Biserica Ortodoxă Română
Biserica Ortodoxă Română a luat ființă în anul 1872 prin desprinderea Mitropoliei Ungrovlahiei și Mitropoliei Moldovei de sub ascultarea canonică a Patriarhiei de Constantinopol și ridicarea mitropolitului Ungrovlahiei, totodată arhiepiscop de București, în rangul de mitropolit-primat al României. Titlul de mitropolit-primat fusese acordat pentru prima dată de autoritățile laice mitropolitului Nifon Rusailă pe 11 ianuarie 1865. Până la constituirea Sfântului Sinod românesc în anul 1872 bisericile ortodoxe din Țările Române au fost parte integrantă a Patriarhiei de Constantinopol iar ierarhii ortodocși din Țările Române se găseau sub ascultarea canonică a patriarhului de Constantinopol. După ce și statul român primește independența în anul 1877, mitropolia ortodoxă română ia măsuri în privința primirii statutului de Biserică Ortodoxă autocefală, iar acest fapt s-a materializat la data de 25 aprilie 1885, prin acordul patriarhului ecumenic Ioachim al IV-lea. Din anul 1825, Biserica Ortodoxă Română este ridicată la rangul de patriarhie, iar primul patriarh român a fost Miron Cristea, înscăunat la data de 1 noiembrie 1925.
Am observat mai sus că monahii athoniți au avut relații puternice cu domnitorii români, până la secularizarea averilor mănăstirești (1863). Patriarhii români au restabilit legăturile cu Sfântul Munte și chiar au întreprins câteva vizite canonice în această regiune, iar monahi athoniți au venit în România. Spre exemplu, patriarhul Iustinian Marina (1948-1977) a luat parte la evenimentele care au avut loc în Sfântul Munte cu ocazia sărbătoririi mileniului de la organizarea oficială a vieții monahale de aici (1963). Până în anul 1989, când România a ieșit de sub stăpânirea comunistă, monahii athoniți nu au prea venit în țara noastră, pentru că sistemul politic ateu nu facilitate activitatea misionară și pastorală a Bisericii.
După anul 1990, monahii athoniți vor veni tot mai des în România și chiar s-a emis un volum destul de voluminos care vorbește despre activitatea starețului Efrem al Vatopedului în România doar în anul 2002. Cele mai notabile vizite în România sunt cele ale starețului Efrem, care a și dăruit unor mănăstiri românești copii ale celor mai importante icoane făcătoare de minuni ale Vatopedului: Icoana Pantanassa (la biserica Rusă din București, la mănăstirea Oașa din județul Alba, la mănăstirea Șinca Nouă din județul Brașov și, mai recent, la biserica parohiei din Orizont, un cartier al Alba Iuliei) și icoana Paramythia (la mănăstirea Lupșa din județul Alba). Pe lângă acest fapt, monahii athoniți au ținut sinaxe și conferințe la facultățile mai importante din România (atât cele de teologie, cât și cele laice), dar și pe la unele mănăstiri mai importante de pe teritoriul românesc.
Cert este că românii sunt primiți destul de bine la aproape toate mănăstirile athonite și monahii athoniți vin în vizite canonice în România ori de câte ori au prilejul, ceea ce arată o relație destul de strânsă între Biserica Ortodoxă Română și Sfântul Munte. Trebuie să spune câteva cuvinte și despre așezările monahale românești din Athos și de cele mai reprezentative personalități monahale române din Grădina Maicii Domnului.
1. Schitul Prodromu. La început, Prodromu era o chilie aparținând de mănăstirea Marea Lavră, iar în anul 1816 se adunaseră destui de mulți monahi români și au dorit să ridice această chilie la rangul de schit, dar nu au primit aprobare. În anul 1820 se primește aprobarea din partea conducerii Lavrei. În anul 1856, monahii români, ajutați de domnitorii români reușesc să adune banii necesari pentru plata unei sume de bani Lavrei pentru a intra în posesia românilor, fapt ce este confirmat de către patriarhul ecumenic Kiril, care aprobă oficial înființarea și funcționarea Schitului Moldovenesc Prodromu. În anii care au urmat, cu fonduri venite din țările române de restaurează clădirile, iar în perioada 1862-1843 se pictează katolikonul schitului. În 1889, mănăstirea Lavra încheie un nou act cu Schitul Prodromu, în 16 articole, întărit prin sigiliul patriarhului Dionisie al Constantinopolului prin care se stabileau regulile de funcționare: „Schitul Prodromu poartă supranumele de românesc, că are viață chinovială și este supus Mănăstirii Lavra, că Biserica mare are hramul Botezul Domnului și că numărul viețuitorilor din obște se stabilește la 60 și 10 frați”. Așa i-a naștere cel mai renumit schit românesc athonit, care dăinuie până astăzi.
În prezent schitul are 25 de monahi români. Aici se găsește icoana Prodromița, care în anul 1863 a fost adusă aici de ctitorul mănăstirii, ieromonahul Nifon, după ce a fost pictată de un pictor în Moldova, iar fața Preacuratei a apărut singură pe pânză. Tot aici se găsește o icoană a hramului, adică a Sfântului Ioan Botezătorul care în anul 1821 a făcut o minune, alungând jefuitorii turci care veniseră aici să prădeze locașul de cult. Biblioteca este și ea impresionantă, deținând în jur de 5000 de volume dintre cele mai vechi. Aici amintim: Cazania lui Varlaam din anul 1642, Noul Testament de la Bălgrad din 1648, Pravila de la Govora din 1652, Biblia lui Șerban din 1688, Evangheliarul lui Antim Ivireanul de la Snagov din 1697.
2. Schitul Lacu. La aproape jumătate de drum între Caracalu și Marea Lavră, drumul ce merge de-a lungul coastei orientale se divide, iar brațul cel mai mic duce în interior. La capăt, la o oră de mers, se află schitul românesc Sfântul Dimitrie. Un alt mod de a se ajunge acolo este drumul care trece prin vârfuri și leagă schitul de mănăstirea Sfântul Pavel de care aparține, situată la distanță de patru ore. Schitul idioritmic Lacu a fost fondat ca urmare a unei dezvoltări a unei chilii situată aici, care se află pe acest loc încă din secolul al XVIII-lea.
Mai precis, în timpul ocupației turcești, schitul a cunoscut și perioade de pustiire, însă pe la anul 1760 a fost reînființat de monahul moldovean Daniil. După 1830, au venit mulți călugări români, iar schitul a cunoscut o mare înflorire. În 1855 erau 5 chilii cu paraclise și 16 colibe, iar numărul călugărilor ajunsese la 32, majoritatea fiind veniți din Mănăstirile Cernica și Căldărușani. În 1849 a fost ridicată bisericuța cimitirului, cu hramul Sfântul Lazăr cel a patra zi înviat. Între anii 1898 și 1904 s-a construit biserica mare a schitului închinată Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, iar pe parcurs s-au mai construit și alte chilii, ajungând la 24, numărul călugărilor trecând de 100. Chiliile Schitului Lacu sunt: Chilia Buna Vestire, Chilia Sfântului Mare Mucenic Artemie, Chilia Sfântului Ierarh Nicolae, Chilia Acoperământul Maicii Domnului, Chilia înălțarea Domnului, Chilia întâmpinarea Domnului, Chilia Sfântului Prooroc Ilie, Chilia Cuviosului Antonie cel Mare. Fiecare chilie are câte un stareț sub ascultarea căruia se nevoiesc cei care fac parte din obștea lui. În timpul săptămânii, fiecare chilie își are programul ei, iar duminica și în sărbători se întâlnesc cu toții la biserica mare a schitului, numită Kiriacou (adică biserica de duminică), unde săvârșesc slujbele împreună. La sărbătorile mari se fac privegheri de toată noaptea. După privegheri se retrag din nou la chilii, unde petrec în liniște și rugăciuni restul săptămânii.
3. Chilia românească de la Colciu. Este una din cele mai mari chilii ce țin de mănăstirea Vatopedu, situată într-o regiune numită Kapsala, adică undeva pe malul estic al Sfântului Munte. Reprezintă una din cele mai mari chilii în care se nevoiesc monahi români, care sunt în număr de 8, fiind sub cârmuirea ieromonahului Dionisie. Are un paraclis extrem de frumos și primitor care poartă hramul Sfântului Gheorghe, purtătorul de biruință. Primul ctitor al chiliei este un creștine evlavios și înstărit din Italia, pe numele de Kolchiu, care a întemeiat aici prima așezare prin secolul al VII-lea. Chilia avea să reînvie, după ce a fost mai mult timp părăsită, din grija părintelui Dionisie Ignat (cu numele de mirean Dumitru), care a adunat în jurul său, aici, o serie de ucenici români și așa a devenit această chilie una din cele mai importante așezări monahale românești din Athos.
Părintele Dionisie s-a născut în anul 1909 și la vârsta de numai 17 ani a venit în Sfântul Munte, de unde nu a mai plecat niciodată. S-a remarcat prin asceza sa și mulți dintre cei care veneau la el îi primea și sfătuia cu bunăvoință. A devenit destul de renumit pentru viața sa duhovnicească nu numai printre monahii români, ci și printre cei de altă naționalitate și mulți veneau la el pentru sfaturi și binecuvântare. Chiar actualul stareț al mănăstirii Vatopedu, Efrem, îl avea ca duhovnic și părinte duhovnicesc. El a trecut la cele veșnice în anul 2004, după aproape optzeci de ani de nevoință
4. Chilia Sfântul Ipatie. Aparține tot de mănăstirea Vatopedu și se află doar la un sfert de oră de mers pe jos de mănăstire. O tradiție locală spune că în locul unde se află chilia a existat activitate monastică încă din secolul al XV-lea. Istoria recentă a chiliei, începe cu ieromonahul Orest Baldovin, ucenicul de chilie al Sfântului Calinic de la Cernica. Acesta a plecat după anul 1860 în Sfântul Munte, însoțit de monahii Teodosie, de loc din Săliștea Sibiului, și Ilie, din județul Prahova. Atras de frumusețea și liniștea locului, Cuviosul Orest a cumpărat în 1868 chilia cu hramul „Sfântul Ierarh și Mucenic Ipatie” de la Mănăstirea Vatopedu cu 7000 de lei. Odată cumpărat locul, părintele Orest a început să zidească o nouă biserică deasupra celei vechi din secolul XV, care era săpată în pământ ca o catacombă. Noul lăcaș, lung de 10 metri și lat de 5 metri, va fi terminat în anul 1873. După aceasta s-a îngrijit și de grădină, plantând măslini, vie, aluni, nuci, portocali, lămâi și smochini. Cuviosul Orest a trecut la Domnul în 1878, lăsând minunata chilie pe mâinile ucenicilor săi, majoritatea ardeleni. Chilia a fost condusă de atunci ce părinți români îmbunătățiți, printre care și Dometie Trihenea (1909-1985), un părinte român îmbunătățit, fost stareț al mănăstirii bulgare Zografu. Acum, chilia este condusă de părintele Ignatie Bozianu, ucenic al părintelui Dionisie Ignat de la Colciu, iar pe zi ce trece chilia este din ce în ce mai frumoasă, pentru că în ultimii ani s-au întreprins ample lucrări de restaurare.
Nevoitori români se mai află și în anumite colibe sau în cadrul unor mănăstiri athonite. Cert este că România nu duce lipsă de rugători și reprezentanți nici în Sfântul Munte și până acum relații dintre aceștia și ceilalți monahi, de alte naționalități sunt armonioase, iar prin această relație se poate bucura și Biserica Ortodoxă Română de vizite pastorale și pline de har a unor călugări athoniți îmbunătățiți.
CONCLUZII
Tărâm unic în lume, aflat sub acoperământul Maicii Domnului, Sfântul Munte este mai bine de o mie de ani locul unde omul se dedică, trup și suflet, împlinirii celei mai înalte meniri ale sale: îndumnezeirea. Având drept model pe Hristos, a doua Persoană a Sfintei Treimi, Care S-a făcut om ca să arate cum poate omul deveni dumnezeu, zeci de mii de bărbați au lăsat în urmă lumea și au venit la Muntele Athos, intrând în arena bătăliilor duhovnicești pentru a deveni sfinți, purtători de Hristos, vase pline de harul Preasfântului Duh. Toți au ales să meargă pe calea cea strâmtă a mântuirii în acest laborator de elită al sfințeniei care este monahismul, chemat să dea cele mai râvnitoare mădulare ale Bisericii Ortodoxe – corabia mântuirii, adevăratul și singurul Trup al lui Hristos.
Și într-adevăr, din secolul al X-lea și până astăzi, Sfântul Munte și călugării lui au fost coloana vertebrală a creștinismului, citadela și călăuza Ortodoxiei, inima vieții ei ascetice, farul teologiei dogmatice, patristice, morale și aghiografice răsăritene. De fapt, monahismul în general a fost un ocrotitor și conservator al tradițiilor creștine. Chiar înainte de organizarea vieții monahale în Athos prin Sfântul Atanasie Athonitul în anul 963, monahii sunt cei care adesea au fost cei care au apărat Ortodoxia de ereziile care aveau ca scot dezbinarea Bisericii. Ne aducem aminte din scrierile Sfântului Atanasie cel Mare, că Sfântul Antonie cel Mare a venit în lumea tocmai pentru a ajuta la apărarea creștinismului în fața ereziei ariene care se dezvolta din ce în ce mai mult în Imperiul Roman de Răsărit. De asemenea, marii omileți ai secolului al VI-lea și al V-lea (Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Ioan Gură de Aur etc.), înainte de a fi apărători ai Bisericii în lume au fost mai întâi monahi și s-au desăvârșit prin asceză. De asemenea, în secolul al IX-lea, tot un reprezentant de seamă al monahismului a format teologia icoanei, prin care s-a pus capăt aproape unui secol și jumătate de luptă împotriva icoanei. Acestea sunt cele mai notabile exemple, dar lista poate continua. Cert este că monahismul a fost întotdeauna o armată bine instruită, nu de forțe lumește, ci de forțe cerești, în vederea apărării Ortodoxiei de orice acțiune care venea să schimbe tradiția.
Tot aici au trăit și s-au format unii din cei mai de seamă sfinți ai Bisericii Ortodoxe: Grigorie Palama (teologul energiilor necreate ale Sfintei Treimi), Grigorie Sinaitul, Maxim Capsocalivitul, Nicodim Aghioritul, Nil Athonitul, Siluan Athonitul, Iosif Isihastul, Sofronie Saharov sau Paisie Aghioritul. În total, nu mai puțin de 300 de sfinți aghioriți figurează în sinaxare. O parte din ei au atins culmile sfințeniei după o viață petrecută în asceză aspră, rugăciune neîncetată și isihie, ajungând să guste din extazul iubirii divine. Alții au fost mărturisitori și mucenici ai dreptei credințe, prigoniți și uciși pentru că au respins impunerea ereziei catolice în timpul ocupației cruciaților (1204-1261) ori s-au împotrivit încercărilor de unire cu Roma din anii 1274-1439, organizate cu complicitatea împăraților bizantini și a patriarhilor unioniști de la Constantinopol. Conștienți că lumina Ortodoxiei nu poate fi amestecată cu întunericul ereziilor, monahii athoniți n-au acceptat niciodată ignorarea, deformarea sau bagatelizarea adevărului de credință, așa cum se încearcă și astăzi, prim Mișcarea Ecumenică și dialogul interconfesional pe teme dogmatice.
Nici o descriere a Grădinii Maicii Domnului n-ar fi însă completă fără a sublinia rolul jucat de români în istoria Athosului. De-a lungul vremii, Sfântul Munte a fost vatra de nevoință a monahilor din toate țările ortodoxe, inclusiv a celor români. Prezența călugărilor din ținuturile românești este atestată documentar începând cu secolul al XIV-lea, cu puțin timp înainte ca greutatea întreținerii Muntelui Athos să cadă pe umerii Moldovei și a Țării Românești. Este o realitate unanim recunoscută că fără uriașul ajutor material și moral acordat între secolele XV-XIX de domnitorii și boierii români, mănăstirile din Sfântul Munte n-ar fi putut rezista sub ocupația otomană și s-ar fi pustiit. Din păcate, cu toate că au dat cele mai mari ajutoare Athosului, românii nu au reușit nici până astăzi să aibă o mănăstire a lor. Monahii români din Muntele Sfânt, al căror număr a variat în timp între 50- și 700-800, s-au nevoit în colibe, chilii și în cele două schituri, Prodromu și Lacu, sau în mănăstirile celorlalte neamuri ortodoxe. Potrivit părintelui Damaschin Grigoriatul, primul traducător athonit contemporan din limba română, monahii români sunt cunoscuți ca renumiți asceți, postitori, iubitori de liniște și de rugăciune, buni slujitori la biserică, sihaștri vestiți și prietenoși cu toți ceilalți. Ajunși în pragul dispariției în a doua jumătate a secolului trecut, călugării români din Sfântul Munte sunt astăzi într-un număr de aproximativ 150.
La început de mileniu trei, principala lor misiune, la fel ca și a celorlalți monahi athoniți, este să demonstreze că felul de viață hristocentric e infinit superior modului lumesc de cugetare, de viață și de înfruntare a problemelor existenței. Miza este uriașă, pentru că de rezultatul bătăliei aghioriților cu duhul lumesc, care a căpătat puteri înmiite, deprinde de însăși soarta omenirii, așa cum atât de inspirat sesiza părintele Daniile (Sandu-Tudor) de la Rarău în urmă cu aproape un secol: „Lumea asta întreagă dacă se ține și nu cade sub blesteme e fiindcă se sprijină pe rugăciunile Muntelui Sfânt”
După anul 1990, atacul împotriva Bisericii, dar în special împotriva celei de rit răsăritean, este tot mai intens și se desfășoare pe absolut toate planurile, dar cea mai mare susținere a acestei „cauze” vine din partea mass-mediei. Biserica este tot mai ponegrită, unele vicii ale clericilor sunt amplu dezbătute și hiperbolizate, încât ți se pare că această instituție care ar trebui să fie etalonul sfințeniei a devenit un izvor al deșertăciunii și al păcatului. Oamenii de rând, necitiți și manipulați de societatea tot mai atee a zilelor noastre preia informațiile fără să le digere rațional și sentimental, ajungând să se revolte împotriva religiosului și împotriva lui Dumnezeu Însuși.
Sfântul Munte, care este centrul monahismului răsăritean, devine tot mai împresurat de acțiuni ale occidentalilor care nu sunt de acord cu regulile de organizare internă a republicii monahale și cu unele concepțiile care, în viziunea europenilor încalcă drepturile omului, sunt fundamentate pe o tradiție încă din vremea împăraților bizantini care au susținut dezvoltarea așezărilor monahale de aici.
Avatonul reprezintă o problemă pentru Uniunea Europeană, care susținând mișcările feministe (tot mai active în ultimele decenii), încearcă să obțină anularea acestei reguli socotită a fi retrogradă și misogină. Trebuie să remarcăm un aspect, monahii athoniți nu sunt reticenți față de familie și față de femei. Dacă mergi în Athos poți să ei sfaturi legate de familie și căsătorie de la orice monah, fără să fie părtinitor cu firea bărbătească și care îți va expune în termeni destul de preciși și chiar remarcabili calitățile unei femei cumsecade. S-a vehiculat ideea că femeile nu se pot bucura de relicvele athonite. Afirmația este neadevărată. Regulat, monahi delegați de Sfânta Chinotită ies în largul mării, unde alte vapoare cu femei vin și se închină la moaștele și icoanele scoase. Ca să nu mai vorbim că de fiecare dată când aceștia fac vizite canonice în Grecia sau în oricare altă comunitate creștin-ortodoxă vorbesc cu femeile, le respectă și le binecuvintează. De asemenea, mulți părinți athoniți păstrează corespondență cu femei din afara Muntelui pentru sfaturi. De aceea, regula avatonului nu este de natură să denigreze femeile, ci este o decizie proprie care trebuie respectată. Așa precum un om poate emite orice regulă pe proprietatea sa, tot așa și Athosul poate să își aleagă pe cine să lase să îi calce teritoriul.
Sfântul Munte nu este de acord nici cu ecumenismul tot mai vehiculat în ultima vreme. Monahii athoniți au fost destul persecutați de romano-catolici ca să fie îndreptățiți să refuze contactul cu ei. Athosul nu este împotriva discuțiilor și a relațiilor protocolare dintre cele două Biserici, ci se tem mai mult de o eventuală concesie din partea Ortodoxiei privind învățătura de credință, care are o tradiție bine definită, pe care monahismul athonit a concretizat-o și a conservat-o. Una peste alta, Athosul este centrul monahismului răsăritean, un loc tainic în care poți să te reculegi și să simți viața duhovnicească aproape de tine. Putem spune că având viețuitori români acolo ar trebui să ne onoreze, tocmai pentru că rugăciunea lor ne ajută atât pe noi, ca popor român, cât lumea întreagă.
BIBLIOGRAFIE
A. IZVOARE:
Biblia sau Sfânta Scriptură tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul B.O.R., cu aprobarea Sfântului Sinod, București, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2014.
***, Viețile Sfinților de peste tot anul după Mineie. Sinaxarele din Triod și Penticostar, Alexandria, Edit. Biserica Ortodoxă Alexandria, 2002.
*** Măria sa, Neagoe Basarab, însemnările monahiei Platonida, Doamnă a Țării Românești, București, Edit. Bonifaciu, 2012.
Mineiul pe Iulie, București, Edit. Editura Institutului Biblic și de Misiunea al Bisericii Ortodoxe Române, 2002.
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere din limba greacă veche, introducere și note de D. Fecioru, București, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2005.
B. CĂRȚI:
*** Carta Statutară a Sfântului Munte Athos. După ediția a treia a Sfintei Chinotite a Sfântului Munte Athos. Trad. de Caliope Papacioc, Edit. Sfântul Munte, 2007.
*** Măria sa, Neagoe Basarab, însemnările monahiei Platonida, Doamnă a Țării Românești, București, Edit. Bonifaciu, 2012.
*** Mărturie Athonită în România. Pelerinajul Arhimandritului Efrem. Omilii, sinaxe, conferințe, Muntele Athos, Edit. Sfânta Mănăstire Vatopedi, 2004.
*** Scurt îndrumător pentru pelerinii români, Sfântul Munte Athos, Tipografia Schitul Românesc Prodromu, 1998.
*** Starețul Dionisie. Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, vol. I, Sfântul Munte Athos, Edit. Prodormos, 2009.
*** Starețul Dionisie. Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, vol. III, Sfântul Munte Athos, Edit. Prodomos, 2010.
BĂBUȘ, Emanoil, Bizanțul, istorie și spiritualitate, București, Edit. Sophia, 2003.
BĂLAN, Ioanichie, Patericul românesc ce cuprinde viața și cuvintele unor cuvioși părinți ce s-au nevoit în mănăstirile românești. Secolele XIV-XX, București, Edit. Editura Institutului Biblic și de Misiunea al Bisericii Ortodoxe Române, 1980.
BĂLAN, Ioanichie, Pelerinaj la Muntele Athos, Piatra Neamț, Edit. Mănăstirea Sihăstria, 2005.
BĂNESCU, Nicolae, Istoria Imperiului Bizantin, volumul II, ediție îngrijită de Tudor Teotei, București, Editura Anastasia, 2003.
BIELAWSKI, Maciej, Monahismul bizantin. Trad. Andrei MĂRCUȘ, Târgu-Lăpuș, Edit. Galaxia Gutenberg, 2007.
BOBRINSKOY, Boris, Taina Bisericii, Cluj-Napoca, Editura Patmos, 2002.
BODOGAE, Teodor, Ajutoarele românești la mănăstirile din Sfântul Munte Athos, Pitești, Edit. Paralela 45, 2003.
CÂNDEA, Virgil; SIMIONESCU, Constantin, Witnesses to the romanian presence in Mount Athos. Introducere de Emil Condurachi, București, Edit. Sport-Turism, 1979.
CHIFĂR, Nicolae, Istoria creștinismului, vol. II, Sibiu, Editura Universității „Lucian Blaga”, 2008.
CHIRIAC, Bucur, Clopotele Athosului, ed. a II-a, revăz. de autor, București, Edit. Carpathia Press, 2005.
CHRYSOSTOMOS, Arhiepiscop, Relațiile dintre Ortodocși și Romano-Catolici. De la Cruciada a IV-a la controversa isihastă. Trad. de Raluca Popescu și Mihaela Precup, Edit. Vremea, București, 2001.
GEORGESCU, Maria, Istoria Bizanțului, ediția a III-a revizuită, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2007.
GIULLAUMONT, Antoine, Originile vieții monahale. Pentru o fenomenologie a monahismului. Trad. Constantin Jinga, București, Edit. Anastasia, 1998.
KAPLAN, Michel, Bizanț, traducere Ion Doru Brana, București, Nemira, 2010.
MACCULLOCH, Diarmaid, Istoria creștinismului, traducere de Cornelia Dumitru și Mihai-Silviu Chirilă, Iași, Polirom, 2011.
MEYENDORFF, John, Teologia bizantină. Tendințe istorice și teme doctrinare. Trad. Alexandru I. Stan, ed. a II-a reviz., București, Edit. Nemira, 2011.
MOLDOVEANU, Ioan, Contribuții la istoria realităților țărilor române cu Muntele Athos (1650-1863), București, Editura Institutului Biblic și de Misiunea al Bisericii Ortodoxe Române, 2007.
MORRISSON, Cecile, Cruciadele. Trad. de Răzvan Junescu, București, Edit. Meridiane, 1998.
MUNTEANU, V, Bizanțul și românii. Cercetare comparativă privind organizarea mănăstirilor, Iași, Edit. Alfa, 2005.
ODAHL, Charles Matson, Constantin și Imperiul creștin, traducere de Mihaela Pop, București, Editura All, 2006.
PARASCHIV, Cleopa, Pelerinaj în Sfântul Munte Athos. Sfânta Mare Mănăstire Vatopedu, Vatra-Dornei, Edit. Panaghia, 2005.
PAVEL, Aurel; TOROCZKAI, Ciprian Iulian, Adevăratul și falsul ecumenism. Perspective ortodoxe asupra dialogului dintre creștini, Sibiu, Editura Andreiană, 2010.
POPESCU, Niculae M., Viața și faptele Domnului Țării Românești Constantin Vodă Brâncoveanu, București, Edit. Basilica, 2014.
RĂDUCĂ, Vasile, Monahismul egiptean. De la singurătate la obște, București, Editura Nemira, 2003.
REGNAULT, Lucien, Viața cotidiană a Părinților deșertului în Egiptul secolului IV. Trad. de Ioan I. Ică JR., Sibiu, Edit. Deisis, 1997.
SENDLER, Egon, Icoanele bizantine ale Maicii Domnului, traducere din limba franceză de Măriuca și Adrian Alexandrescu, București, Editura Sophia, 2008.
STĂNILOAE, Dumitru, Ascetica și mistica ortodoxă, vol. I., Sibiu, Edit. Deisis, 1993.
TRUMLER, Gerhhard, Athosul, grădina Maicii Domnului. Trad. de Eduard Florin Tudor, Fundația Centrul Cultural Panellioion.
VASILIEV, A.A., Istoria Imperiului Bizantin, Trad. de Ionuț Alexandru Tudorie, Iași, Edit. Polirom, 2010.
VASILOPOULOS, Haralambie D., Ecumenismul fără mască, București, Edit. Supergraph, 2010.
VOICU, Constantin, Patrologie, vol. III, București, Editura Basilica, 2010.
VLAD, Pimen, Sfântul Munte Athos. Grădina Maicii Domnului, Sfântul Munte Athos, Tipografia Schitul Lacu, 2009.
C. ARTICOLE ȘI STUDII:
*** Cele șapte icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului de la Mănăstirea Vatoped, în „Analekta”, nr. 6, septembrie 2013, p. 8. (revista poate fi găsită pe site-ul: www.pemptousia.com).
BODOGAE, Teodor, Tradiția Sfântului Munte în viața popoarelor ortodoxe, în „Ortodoxia”, nr. 2 (februarie), 1953, pp. 206-220.
BOROIANU, Dimitrie, Ceva despre mănăstirile din Imperiul Bizantin de la secolul al X-lea până la al XV-lea, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul XXXVII, 1913, nr. 2 (mai), pp. 105-110.
COJOC, Marin, Ioan VI Cantacuzino, împărat, istoric și monah, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul CIX, nr. 1-3 (ianuarie-martie), 1991, pp. 131-152.
COMAN, I.G., Sărbătorirea Mileniului Sfântului Munte și participarea Bisericii Ortodoxe Române la festivitățile comemorative, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 7-8 (iulie-august), 1963, pp. 598-649.
CRASNEAN, George, Scurtă istorie a Athosului, în „Lumea monahilor”, nr. 79, ianuarie 2014, pp. 6-44.
DEMETRESCU, Dragomir, Originea vieții monastice în Muntele Atos, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul XXXIX, 1915-1916, nr. 5 (august), pp. 517-522.
IONESCU, Virgil D., Studiile și cercetările lui Nicolae Iorga despre Muntele Athos, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXXIX, 1971, nr. 5-6 (mai-iunie), pp. 634-643.
MICLE, V., Despre monahismul ortodox român anterior secolului al XIV-lea, în „Glasul Bisericii”, nr. 3-4 (iunie-decembrie), 1978, pp. 300-317.
MOLDOVEANU, Ioan, Relații ale mănăstirii Sf. Nicolae-Grigoriu, de la Muntele Athos, cu țările române (1650-1850), în „Biserica Ortodoxă Română”, anul CXIII, nr. 1-6 (ianuarie-iunie), 1995, pp. 43-255.
MOLDOVEANU, Ioan, Mănăstirea Vatoped de la Muntele Athos și legăturile ei cu Țările Române, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul CXVIII, nr. 7-12 (iulie-decembrie), 1999, pp. 420-460.
MOLDOVEANU, Ioan, Mănăstirea Dohiariu de la Muntele Athos și Țările Române, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul CXVII, nr. 1-6 (ianuarie-iunie), 1999, pp. 299-313.
NICOLĂESCU, Nicolae I., Sinodul al IV-lea Ecumenic și organizarea vieții monastice, în „Ortodoxia”, anul III, 1951, nr. 2-3 (aprilie-septembrie), pp. 459-479.
ORLEANU-BÎRLĂDEANU, Calistrat, Mănăstirile din Sfântul Munte, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul XXXVI, 1912, nr. 2 (mai), pp. 151-163.
PLOIEȘTEANU, Ghedeon, Istoricul Sfântului Munte Athos, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul XVIII, 1894, nr. 7 (octombrie), pp.v 553-564; nr. 8 (noiembrie), pp. 659-668.
POPESCU, Teodor M., O mie de ani în istoria Sfântului Munte Atos (963-1963), în „Ortodoxia”, anul XV, nr. 3-4, 1963 (martie-aprilie), pp. 629-680.
POPESCU, Teodor, Studiile și cercetările lui Nicolae Iorga despre Muntele Atos, în „Ortodoxia”, anul XV, nr. 3-4 (martie-aprilie), 1963, pp. 638-640.
POPESCU, Teodor M., O mie de ani în Istoria Muntelui Athos, în „Ortodoxia”, nr. 3-4 (martie-aprilie), 1963, p. 590-620.
RĂMUREANU, Ioan, Patru sute cincizeci de ani de la întemeierea Mănăstirii Curtea de Argeș, în „Glasul Bisericii”, nr. 7-8 (iulie-august), 1967, pp. 718-746.
Sălăjanul, Petroniu, Sfântul Munte Athos înainte și după căderea Constantinopolului sub turci, în vol. Simpozionului științific „BYZANCE APRÈS BYZANCE. 550 de ani de la cĂderea Constantinopolului”, Oradea, 7-8 mai 2003, pp. 233-255.
SIMEDREA, Tit, Viața mănăstirească în Țara Românească înainte de anul 1370, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 7-8 (iulie-august), 1962, pp. 673-687.
TÂRNICERU, Rareș, Monahism și civilizație monahală la sfârșitul epocii romane, în „Orizonturi Teologice”, anul IX, 2008, nr. 4 (octombrie-decembrie), pp. 144-158.
C. SURSE WEB:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Muntele_Athos (accesat la data de 23.07.2014).
http://ziarullumina.ro/documentar/istoria-sfantului-munte-athos (accesat la data de 12.12.2014).
http://www.crestinortodox.ro/biserica-lume/manastirea-pantocrator-sfantul-munte-athos-120482.html (accesat la data de 13.12.2014).
http://www.crestinortodox.ro/biserica-lume/manastirea-caracalu-67694.html (accesat la data de 12.12.2014).
http://www.munteleathos.ro/FILOTEU.HTM (accesat la data de 13.12.2014).
http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/sfantul-munte-athos/manastirea-sfantul-pavel-athos (accesat la data de 15.12.2014).
http://www.lumeacredintei.com/reviste/lumea-credintei/lumea-credintei-anul-iii-nr-10-27-octombrie-2005/athos-manastirea-stavronikita/ (accesat la data de 15.12.2014).
http://www.pemptousia.ro/2014/04/cuviosul-xenofon-ctitorul-manastirii-xenofont-din-sfantul-munte-24-aprilie/ (accesat la data de 15.12.2014).
http://www.pemptousia.ro/2015/01/sfanta-chinotita-si-chestiunea-manastirii-esfigmenu/ (accesat la data de 16.12.2014).
http://www.munteleathos.com/Pagina/Afisare/Manastirea_Esfigmenu (accesat la data de 15.12.2014).
http://uk.reuters.com/article/2008/05/26/oukoe-uk-greece-women-athos-idUKL2673593220080526 (accesat la data de 02.02.2015).
http://www.b92.net/eng/news/region.php?yyyy=2008&mm=01&dd=09&nav_id=46794 (accesat la data de 02.02.2015).
http://holy-mount-athos.org/en/speeches/110-human-rights-aspects-of-current-problems-of-mount-athos (accesat la data de 02.02. 2015).
http://www.doxologia.ro/ortodoxia-lume/staretul-efrem-de-la-manastirea-vatoped-arestat-ajunul-craciunului (accesat la data de 03.02.2015).
http://www.romeofthewest.com/2006/01/controversies-at-mount-athos.html (accesat la data de 03.02.2015).
http://www.gandul.info/international/intalnire-istorica-intre-biserici-patriarhul-ortodox-bartolomeu-merge-la-inscaunarea-papei-francisc-10672179 (accesat la data de 04.02.2015).
http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/sfantul-munte-athos/asezaminte-romanesti-din-muntele-athos-chilia-sfantul-ipatie (accesat la data de 07.02.2015).
http://www.familiaortodoxa.ro/2015/02/05/scrisoare-a-sfintei-chinotite-catre-patriarhul-ecumenic-cu-privire-la-papa-romei/ (accesat la data de 05.02.2015).
CURRICULUM VITAE
Nume și prenume: BOTA DUMITRU-VASILE
Adresa: str. Unirii, bl. 20, ap. 28, loc. Reghin, jud. Mureș (România)
Telefon: 0757524782
Sexul: bărbătesc
Data nașterii: 16 octombrie 1986
Naționalitatea: română
Experiență profesională: – noiembrie 2008 – prezent: lucrător comercial la SC Automarian SRL.
Educație și formare: – 1 octombrie 2010 – prezent: Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia, Facultatea de Teologie Ortodoxă Alba Iulia
15 septembrie 2005 – 31 mai 2008: Grup școlar „Ioan Bojor” Reghin
15 septembrie 2002 – 31 mai 2005: Școala Profesională „Ioan Bojor” Reghin
15 septembrie 1994 – 31 mai 2002: Școala Generală „Augustin Maior” Reghin
Competențe personale: – Limba maternă: romană
– Alte limbi cunoscute: Limba engleză – nivel mediu
– Competențe de comunicare: Capacitate bună de adaptare la medii culturale, dobândite în cadrul experienței profesionale, din străinătate. Integrare ușoară în medii noi.
Competențe dobândite la locul de muncă: Dezvoltarea abilităților de socializare cu clienții, putere de convingere, bună organizare și gestionare a acțiunilor de vânzare. Spirit de observație și abilități de leadership, dobândite în cadrul experienței internaționale.
Competențe informatice: O bună stăpânire a instrumentelor Microsoft Office (Word, Excel, Power Point). Familiarizat cu folosirea mediului informatic.
DECLARAȚIE
Subsemnatul Bota Dumitru-Vasile, absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia, declar pe propria răspundere că în redactarea lucrării de licență cu titlul: SFÂNTUL MUNTE ATHOS. ISTORIE ȘI ACTUALITATE, susținută la disciplina Istoria Bizanțului, nu am folosit alte surse decât cele menționate în aparatul critic, că lucrarea nu este plagiată și îmi aparține în totalitate.
Alba Iulia, Dumitru-Vasile Bota
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sfantul Munte Athos Istorie Si Actualitate (ID: 167947)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.