Sfantul Irineu De Lyon. Opera Si Doctrina

CUPRINS

INTRODUCERE

Între marii Părinți ai Bisericii, un loc de cinste îl ocupă Sfântul Irineu de Lyon, atât prin viața sa pilduitoare, cât și prin opera sa teologică, rămânând un simbol al epocii patristice și un nume vrednic de aleasă cinstire pentru întreaga creștinătate. Sfântul Irineu este unul dintre Părinții bisericești cei mai des citați de către Eusebiu și de alți scriitori patristici și e studiat atent de teologia modernă, ca unul din izvoarele de primă importanță pentru cunoașterea istoriei și culturii creștine din secolul al II-lea. Aproape la tot pasul, istoricul primelor secole îl întâlnește pe Sfântul Irineu. Fie că studiază ereziile, teologia, dogma, problema Sfintei Scripturi, a Sfintei Tradiții sau organizarea Bisericii, va recurge la Sfântul Irineu neputând să treacă peste mărturiile lui. Episcopul de Lugdunum este punctul principal al gândirii creștine pentru secolul al doilea, punctul de ,,trecere obligatorie”, legătura între perioada de început a Bisericii creștine și perioada în care creștinismul și-a format deja conștiința de sine și o ierarhie foarte bine conturată.

Tradiția creștină când se referă la Sfântul Irineu de Lyon, mărturisește că acest ierarh este unul din conducătorii deosebiți ai Bisericii, credincios păzitor al ortodoxiei. Tradiției Apostolice și un binecuvântat păstrător al păcii în vremurile dificile .

Ortodoxia doctrinei lui, viața lui curată, lupta lui îndârjită contra ereticilor, opera sa de încreștinare a galilor de sud, echilibrul sau în momente grele pentru Biserică și rolul său important în diverse împrejurări ale istoriei vremii sale i-au creat o autoritate de prim ordin și un prestigiu aparte. La acestea contribuiau și originea sa orientală, el venind la Lyon din mediul Sfântului Policarp, ucenicul Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan.

Un studiu dedicat marilor figuri ale istoriei creștine reprezintă un demers cultural cât se poate de edificator, extrem de util și benefic, într-un secol al mistificărilor ideologice și al relativizării valorilor fundametale ce stau la baza culturii și spiritualității europene. A vorbi despre personalitățile marcante care au influențat în mod determinant gândirea teologică creștină, de-a lungul timpului, din veacurile primare și până astăzi, însemnă a descoperi acele resorturi spirituale extrem de semnificative care au făcut ca învățăturile veșnice ale Mântuitorului Hristos să fie prezentate în chip mereu actual, într-o multitudine de contexte istorice și culturale, prin vocile de profundă rezonanță ale celor mai importanți Părinți ai Bisericii.

În acest sens, personalitatea și activitatea teologică și misionară a Sfântului Irineu de Lyon, în mod incontestabil, unul dintre cei mai importanți teologi al celui de-al doilea secol creștin, se înscrie în aceeași linie culturală, în încercarea de a identifica, prin intemediul intepretării istorice, modelele proeminente, figurile de prim rang ale teologiei creștine, care au influențat în mod decisiv, pentru totdeauna, gândirea și trăirea creștină.

ASPECTE BIOGRAFICE

Sfântul Irineu de Lugdunum este cel mai de seamă Părinte bisericesc din a doua jumătatea secolului al doilea. Este primul teolog de anvergură din perioada postapostolică. El a ascultat pe Sfântul Policarp și și-a însușit învățăturile lui, Policarp fiind, la rândul sau , ucenicul Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan. Astfel se leagă firul generațiilor creștine, păstrându-se în mod complet și exact învățătura Domnului, predată de Sfinții Apostoli.

Datele biografice, referitoare la personalitatea Sfântului Irineu al Lyonului, sunt reduse și într-o mare măsură inexacte. Totuși, există o serie de aspecte unanim cunoscute și aprobate referitoare la viața sa, care ne permit să conturăm, într-o oarecare măsură, figura proeminentă a acestui mare ierarh creștin.

Astfel, Sfântul Irineu s-a născut în provincia Asiei Proconsulare, cel mai probabil în orașul Smyrna sau în împrejurările acestui oraș, în prima jumătate a secolului II, anul nașterii sale, extrem de controversat, fiind situat fie undeva între anii 115 și 125, conform unei părți a cercetătorilor, fie între anii 130 – 142, conform unor alte păreri.Asupra multor date din viața Sfântului Irineu planează incertitudinea, întrucât nici Eusebiu al Cezareei și nici Fericitul Ieronim, figurile cele mai reprezentative ale istoriografiei perioadei respective, nu oferă vreo informație în acest sens.

Singura sursă cu adevărat importantă referitoare la anii copilăriei Sfântului Irineu o oferă o scrisoare, mai bine spus un fragment, adresate prietenului său Florinus, care, după toate probabilitățile, căzuse în erezia lui Valentinian. În acest fragment de scrisoare păstrat la Eusebiu de Cezareea, Sfântul Irineu evocă anii copilăriei, în timpul cărora, la Smirna, îl asculta cu multă râvnă pe bătrânul episcop Policarp: ,,Căci îmi amintesc mai bine lucrurile de atunci decât cele care s-au întâmplat acum mai de curând. Într-adevăr, cunoștințele pe care le aduni în tinerețe cresc deodată cu sufletul și rămân unite mereu cu el. De aceea pot spune și locul unde ședea fericitul Policarp atunci când vorbea, locurile pe unde intra și ieșea din clasă, felul lui de viață, înfățișarea lui fizică, felul cum vorbea cu mulțimile, cum istorisea el relațiile lui cu Ioan și cu celelalte persoane care au văzut pe Domnul, știrile sale despre minunile și despre învățătura Lui”. Cuprinsul ,,Scrisorii” este deosebit de prețios. Ascultându-l pe Policarp, tânărul Irineu a simțit ecoul direct al cuvântului celor care fuseseră martorii oculari ai vieții lui Iisus Hristos, în mod deosebit: Apostolul și Evanghelistul Ioan, Sf. Apostol Pavel ș.a. Prin Policarp, Sfântul Irineu avea să ducă cu el în Galia, viața, tradiția și dinamismul spiritual al Asiei.

Nu sunt cunoscute motivele pentru care Sfântul Irineu a părăsit Asia Mică și a venit în Galia. Oricum, în jurul anului 177, el se găsea în Lyon și era preot în cadrul Bisericii de aici. Se presupune faptul că Sfântul Irineu ar fi fost luat de Sfântul Policarp, în călătoria pe care acesta a întreprins-o la Roma, în anul 155, unde va rămâne, ca ucenic al Sfântului Iustin, în cadrul școlii acestuia, pentru ca mai apoi, la fel ca mulți alți misionari, să treacă în Galia, unde va deveni preot.

Vasta cultură clasică și creștină a Sfântului Irineu ne face să credem că în Asia Mică el ar fi studiat alături de cei mai vestiți profesori ai timpului. Opera sa scrisă revelează cultura sa multi laterală, îndeosebi clasică și creștină, însoțită de o excepțională putere de pătrundere a problemelor. Când ajunge episcop, în 177-178, el cunoștea ca nimeni altul, atunci, istoria și spiritualitatea, atât a Răsăritului, cât și a Apusului.

Astfel, în timpul persecuției lui Marcus Aurelius, Sfântul Irineu era preot al Bisericii din Lyon. Clerul acestei Biserici, dintre care foarte mulți suferiseră persecuții pentru credință, l-au delegat ca trimis al lor pe preotul Irineu, care avea îndatorirea de a-i prezenta o scrisoare papei Elefterie referitoare la montanism.

Această misiune nu numai că îl va scăpa de la moarte, întrucât în Lyon se declanșase o cruntă persecuție, dar îi va și urma în scaun episcopului Photin, care suferise moarte martirică în cadrul acestei persecuții. Vreme de un sfert de secol, Sfântul Irineu a luptat ca episcop pentru răspândirea și întărirea credinței creștine în Galia.

În timpul păcii religioase, care a urmat persecuției lui Marcus Aurelius, noul episcop și-a împărțit activitatea între îndatoririle pastorale și cele misionare și scrierile sale, îndreptate, aproape în totalitate, împotriva gnosticismului, erezie care se răspândea cu rapiditate în Galia și în împrejurimi.

În jurul anului 190 – 191, în timpul disputei pascale, Sfântul Irineu va interveni pe lângă papa Victor al Romei, pentru a ridica sentința de excomunicare pronunțat împotriva comunităților creștine din Asia Mică, care continuau să serbeze data Paștilor simultan cu Paștele iudaic. Victor, care n-a reușit să convingă Bisericile Asiei să adopte obiceiul Romei, amenința cu suprimarea comuniunii; într-o scrisoare, din care nu ni s-au păstrat decât câteva texte, Sfântul Irineu îl sfătuiește pe Victor la mai mult echilibru, la mai multă smerenie, amintindu-i că această chestiune s-a mai discutat între Policarp și Anicet, fără a fi rezolvată, și totuși cei doi au rămas mai departe în bună înțelegere, păzind fiecare tradiția locului său. Intervenția Sfântului Irineu s-a dovedit a fi salvatoare pentru unitatea, pacea și armonia Bisericii.

Trei serii de realizări au împodobit viața Sfântului Irineu: 1. lucrarea misisonară de convertire a popoarelor păgâne din sudul Galiei, pe o rază destul de mare în jurul Lyonului; 2. lupta împotriva gnosticismului, cu care prilej a elaborat o interesantă și bogată teologie, cu rădăcini și în apus și în răsărit; 3. străduința de împăcare a Bisericilor din Asia reprezentate de episcopul Policrat al Efesului cu Bisericile din Apus, reprezentate de episcopul Victor al Romei, în problema datei Paștilor. 

Nu cunoaștem precis sfârșitul vieții Sfântului Irineu. Ieronim ( De viris ilustribus, 35) îl consideră martir, iar Grigorie de Tours (Historia Francorum, I, 27) susține că Irineu a suferit martiriul sub Septimiu Sever (202).

Pomenirea Sfântului Irineu, episcopului Lyonului, este comemorată la 28 iunie, în Apus, și la 23 august, în Răsărit.

CONTEXTUL ISTORIC

Este necesar, să observăm, în linii generale, contextul istoric preliminar urcării în scaunul episcopal de Lyon a Sfântului Irineu, tocmai pentru a înțelege încărcătura spirituală a momentului, precum și misiunea providențială a acestui ierarh, desfășurată într-un secol al multiplelor controverse și provocări extra-eclesiale.

Situația Bisericii Creștine în cea de-a doua jumătate a secolului al II-lea, aflată în perioada celor mai zbuciumate și numeroase persecuții, este perioada în care vor accepta martiriul pentru credința în Hristos cei mai mulți clerici, nobili, oficiali imperiali sau soldați din armata romană. În acest sens, o serie de informații istorice, de prim rang, referitoare la Biserica din Galia, provin dintr-un act martiric, alcătuit cu ocazia martirizării unui grup de patruzeci și opt de creștini la Lugdunum (Lyon), pe valea Ronului, în Galia, la începutul lunii august a anului177, în timpul împăratului Marcus Aurelius (161 – 180).

Epoca în care a trăit Sfântul Irineu a fost una de mare încercare pentru Biserică, deoarece, pe lângă dușmanii ei tradiționali externi, iudaismul și păgânismul, ea se confrunta cu două mișcări eretice deosebit de primejdioase, ivite chiar în sânul ei, și anume gnosticismul și montanismul. La acestea se adăugau incertitudinile căutărilor de început și mai ales lipsa unor norme unanim acceptate care să îndrume viața și practica Bisericii creștine în mod unitar. Gnosticii se străduiau să realizeze un creștinism care să se acomodeze culturii timpului, absorbind miturile religioase ale Orientului, dând o funcție dominantă filosofiei religioase a grecilor și, în consecință, lăsând un loc mult prea modest pentru revelație ca temelie a întregii cunoașteri religioase, pentru credință și pentru Evanghelia lui Hristos. La rândul lor, montaniștii se aflau în așteptarea venirii iminente a sfârșitului lumii și considerau că adevărata viață creștină consta în ruperea totală de lume și părăsirea ei, prin adoptarea unui mod de viață extrem de riguros.

Din punct de vedere doctrinar, gnosticii făceau distincție între Demiurg sau Dumnezeul creator , și Ființa divină supremă, ruptă de creație și incognoscibilă. Demiurgul a apărut din Ființa divină supremă de-a lungul unor emanații sau eoni. Printr-o întâmplare nefericită, Demiurgul a căzut dintre eoni, devenind sursa de creație și stăpânul lumii materiale care este considerată imperfectă, ontologic rea și deci opusă lumii spirituale. Ca faptură creată de Demiurgul cazut, omul este, la rândul lui, înstrăinat cu desăvârșire de Dumnezeu. Cu toate acestea, o scânteie sau sămânță din substanța divină a intrat în structura ontologică a unor oameni care, prin gnoza (gnosis) și prin rituri, asociate cu aceasta scânteie divină, pot fi salvați din lumea materială rea și astfel să se reîntoarcă în Ființa divină. Acești oameni, posesori ai scânteii divine, erau numiți spirituali (pnevmatikoi),  pe când ceilalți erau considerați trupești sau materiali (sartikoi sau hylikoi). La aceste grupări, alte curente gnostice mai adăugau încă o categorie, a psihicilor (psyhikoi). Cât privește problema eliberării omului din robia lumii materiale rele, gnosticii susțineau că omul își realizează mântuirea prin cunoaștere (gnosis), mai exact prin cunoașterea de sine și a adevăratului său destin. Prin cunoaștere, omul se regăsește pe sine, descoperă situația lui reală în lume și, bineînțeles, care este destinul lui ultim. De aceea, funcția mitului în gnosticism este de a dezvălui omului ceea ce este el cu adevarat sau care este adevărata lui identitate sau natură. Mitul cosmologic îi dă gnosticului posibilitatea să își urmărească traiectoria ontologică, să vadă cum a ajuns în situația în care se află, dar și cum se poate elibera din starea de înstrăinare. Când gnosticul ajunge să realizeze că este ontologic identic cu Divinitatea supremă, el se eliberează unindu-se cu ea.

Unele sisteme gnostice vorbesc despre un mântuitor, eliberator sau salvator, un emisar sau trimis, care coboară din Divinitatea supremă pentru a-i descoperi omului cunoașterea mântuitoare. Iisus Hristos era prezentat, prin urmare, ca un astfel de emisar al Dumnezeului suprem, care să faciliteze omului ,,gnoza” sau cunoașterea eliberatoare. Mai exact, Hristos ar fi fost unul dintre eonii divini, care a pogorât asupra omului Iisus ca să aducă gnoza mântuitoare. El nu și-ar fi asumat trup omenesc autentic și nici nu ar fi murit pe cruce, ci s-ar fi sălășluit temporar în omul Iisus, asumându-și o înfățișare umană aparentă. Prin opoziția dualistă dintre Bine și Rău, dar și prin doctrina despre mântuire și despre Hristos pe care a promovat-o, gnosticismul a devenit o mare primejdie pentru creștinismul secolului al II-lea. În realitate, el n-a făcut altceva decât să denatureze și să pervertească întregul conținut al revelației divine a Vechiului, dar și a Noului Testament, deturnând cu desăvârșire sensul Întrupării Domnului Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

OPERA

O abordare oricât de sumară a gândirii teologice a Sfântului Irineu trebuie să aibă în vedere faptul că el a ținut de două lumi: una veche, Greco-romană, și alta nouă, lumea creștină.Această apartenență a dus la realizarea unei sinteze bine echilibrate între spiritul religios și cel intelectual al antichității greco-romane și credința și principiile doctrinaire ale creștinismului.

Dacă ne referim la teologia sa, trebuie să admitem că Sfântul Irineu este în primul rând un înfocat apărător al învățăturii creștine. Întreaga sa operă are, ca punct de plecare și bază, Sfânta Scriptură. Limbajul folosit de Sfântul Irineu în combaterea doctrinei gnostice nu se depărtează de expresia biblică. Limbajul teologic al Sfântului Irineu nu folosește termeni filosofici, asemenea lui Dionisie Areopagitul sau Maxim Mărturisitorul, dar transpare în el limpezimea adevărului biblic pe care îl transmite, plin de căldura Duhului Sfânt, care-ți pătrunde sufletul și-ți aprinde în inimă dorul după Dumnezeu.

Dintre cele mai importante idei teologice ale gândirii sale amintim: recapitularea, unitatea Treimii, identitatea dintre Cuvântul Creator și Cuvântul Întrupat, iar una din ideile care-i reliefează originalitatea este aceea a îmbrăcării trupurilor noastre întru nestricăciune și nemurire, datorită lui Hristos Euharistic, comunicat nouă prin Duhul Sfânt.

Un element esențial al teologiei marelui dascăl este Treimea care l-a creat pe om, ca să-l desăvârșească prin iconomie. În gândirea Sfântului Irineu, Iisus Hristos este autorul iconomiei. Aceasta are ca domeniu exclusiv creatul. Tatăl nu lucrează singur în iconomie, ci totdeauna prin Fiul și Duhul. Termenul de ,,iconomie” reprezintă la Sfântul Irineu Întruparea Fiului și tot ceea ce a săvârșit El în viața Sa pământească. Desăvârșirea iconomiei lui Dumnezeu o constituie învierea trupurilor, dovada puterii lui Dumnezeu.

În scrierile sale, el a îmbinat teologia apologetică și polemică cu revizuirea teologică a mărturisirii de credință ocazionată de botez. Dar, spre deosebire de gnostici, care apelau la așa numita doctrină secretă apostolică, dar și la tradiții religioase, altele decât iudaică și creștină, Sfântul Irineu se străduiește să descopere tradiția adevărată în mărturisirea baptismală a întregii Biserici, care accentua credința într-un ,,singur Dumnezeu, Tată Atotputernic, creator al cerului și al pământului” și în ,,Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a întrupat pentru a noastră mântuire”.

În centrul gândirii sale, care se conforma tradiției Bisericii din vremea sa, el va plasa adevărul mântuirii realizate de Hristos. Sfântul Irineu sesizează cu deosebită perspicacitate, că mesajul creștin este indisolubil legat de istoria mântuirii și că opera de răscumpărare și istorică este centrată pe firul ce merge de la Vechiul Testament la Hristos.

Hristologia reprezintă, la Sfântul Irineu, elemental forte în cadrul iconomiei mântuirii.Ea începe cu Întruparea Mântuitorului și toată activitatea Sa mesianică, continuându-se cu pogorârea Duhului Sfânt, ca să se desăvârșească în Eshaton, unde Hristos va împărăți veșnic. Luminatul dascăl al Lyonului se apleacă cu toată stăruința asupra lucrării mântuitoare a lui Hristos folosind termenul mult îndrăgit de el: ,,recapitulare”. Iisus Hristos recapitulează toată creația , toate vârstele și toate neamurile.

Sfântul Irineu avansează ipoteza ,,împărăției de o mie de ani”. După părerea lui, acest răstimp este un act de dreptate ,,pentru cei ce au suferit pentru Hristos”. ,,Timpul împărăției” sau ,,mileniul”, este localizat de Sfântul Irineu pe pământ, unde oamenii își vor primi moștenirea făgăduită de Dumnezeu, iar după această perioadă va avea loc judecata universală.

Potrivit teologului francez Andre Benoît, teologia Sfântului Irineu nu prezintă o unitate deosebită, un sistem. Prin urmare, Sf. Irineu de Lyon nu este un teolog sistematic. Scopul principal pentru care a scris lucrarea Adversus haereses (respectiv Descoperirea și combaterea gnozei cu nume mincinos – cum apare în originalul grec), a fost combaterea gnosticilor. În primul rând, Sfântul Irineu a intrat în posesia lucrărilor lor. În aceasta constă originalitatea sa, deoarece, până la el, nici un alt teolog nu a studiat gnoza eretică, respectiv gnoza lui Valentin, care a reprezentat pentru acel timp ,,recapitularea tuturor ereziilor”, și din această cauză nimeni nu areușit să-i combată. Mesajul Sfântului Irineu are o valoare universală și își găsește aplicabilitatea și pentru zilele noastre, fiind un îndemn pentru toți cei ce apără dogma creștină: ,,Cel ce vrea să-i convertească (pe eretici) trebuie să cunoască amănunțit învățătura lor, argumentele lor. Este imposibil pentru un medic să-i vindece pe cei bolnazi, dacă el nu cunoște mai întâi boala de care aceștia suferă. Așa se explică de ce înaintașii noștri, deși mult superiori nouă, n-au reușit să se împotrivească valentinienilor într-un mod satisfăcător. Ei nu cunoșteau doctrina lor…”.

Precizarea originalității teologice a Sfântului Irineu, în raport cu adversarii săi și Părinții epocii, a oscilat mult timp între două atitudini extreme. Una minimalizează valoarea și aportul documentelor utilizate de Sfântul Irineu, insistând numai pe munca teologică efectuată de Sfântul Irineu plecând de la Sfânta Scriptură; cealaltă accentuează importanța surselor utilizate de Sfântul Irineu în așa măsură încât acesta nu mai există ca teolog original. Adevărul se situează între cele două poziții. Sfântul Irineu a lucrat plecând de la alți autori, înaintași sau contemporani, ortodocși sau eterodocși, dar sinteza pe care o elaborează e proprie lui.

Cea dintâi și cea mai importantă lucrare a Sfântului Irineu este: ,,Denunțarea și combaterea gnozei cu nume mincinos”. În limba latină: ,,Adversus Haereses”. Titlul se mai poate traduce și altfel: ,,Punerea în lumină și combaterea pretinsei cunoștințe”. Cei mai mulți editori preferă titlul prescurtat: ,,Adversus Haereses”, pe care-1 vom folosi și noi. Aceasta lucrare are un caracter polemic.

Lucrarea , prin conținutul ei bogat, se dovedește a fi o carte de referință în domeniu, poate cel mai reprezentativ document de combatere a ,,rătăcirilor” veacurilor primare și, totodată, unul ce militează pentru promovarea unității în Biserică.

Principalul scop al scrierilor Sfântului Irineu de Lyon este să demonstreze unitatea și unicitatea lui Dumnezeu, unicitatea lui Iisus Hristos, unitatea dintre Iisus Hristos și Dumnezeu, unitatea planului divin și a iconomiei mântuirii.

Demonstrația predicării apostolice, este cea de-a doua lucrare importantă a Sfântului Irineu. Această lucrare a fost menționată de Eusebiu de Cezareea în Istoria Bisericească V, 26. n-a fost cunoscută de istorici decât prin acesta. Se părea definitiv pierdută, când, în 1909, arhimandritul Karapet Termekerttschian a descoperit un manuscris armean în Biblioteca Bisericii ,,Maica Domnului” din Erevan, în Armenia. Se pare că traducerea armeană are la bază textul grec. Are două părți și se încheie cu un epilog. Prima parte este o expunere a învățăturii creștine pe baza simbolului baptismal de credință. Tratează despre: Dumnezeu-Tatăl, Fiul întrupat, Duhul profetic, despre creație, despre întrupare și răscumpărare, împlinirea Vechiului Testament în Noul Testament. Partea a doua cuprinde o serie de lămuriri privitoare la: profețiile legate de venirea lui Hristos, lucrarea Lui, Biserică. Întreaga lucrare este centrată pe ideea iconomiei mântuirii.

Sfântul Irineu nu prezintă capitole de dogmatică în înțelesul de azi, ci în polemica sa cu gnosticii reliefează puncte principale din învățătura Bisericii secolului al doilea.

Opera teologică a Sfântului Irineu cuprinde și alte scrieri, din care s-au păstrat, însă,numai fragmente. Dintre acestea, se cuvine să amintim:

Despre monarhie – lucrare adresată prietenului său, Florinus, trecut mai apoi la gnosticism, în care susține teza că Dumnezeu nu este autorul răului în lume;

Despre ogdoabă – lucrarea este adresată tot lui Florinus, prin intermediul ei fiind combătută teza gnosticului Valentinian, referitoare la ogdoaba eonilor. Astfel, potrivit sistemului gnostic al lui Valentinian, deasupra tuturor lucrurilor, invizibile și inefabile, se găsește ființa supremă, „Tatăl” sau „Adâncul”, însoțit de „Tăcerea” sau „Liniștea”, care împreună cu „Rațiunea” și „Adevărul” alcătuiesc „Tetrada”. Toate acestea, împreună cu „Cuvântul” și „Viața”, „Omul” și „Biserica”, completează ogdoaba eonilor. Astfel, ogdoaba, decada și dodecada (compuse din 30 de eoni), alcătuiesc „Pleiroma”, și anume comuniunea perfectă a ființelor inefabile, care corespund celor trei categorii: valentinienilor, creștinilor obișnuiți și necreștinilor, primele două fiind destinate veșniciei, în timp ce ultima categorie este destinată pieirii;

Despre schismă – lucrare adresată unui oarecare Blastus, prietenul lui Florinus, la fel ca și Scrisoarea către papa Victor , combate erezia quartodecimanilor;

Despre știință – lucrarea reprezintă o apologie a creștinsmului, împotriva ereticilor

Cuvântările despre credință – lucrarea este adresată lui Demetrius, diacon în Vienne;

Scrisoare din Lyon – este adresată papei Victor, pentru a lămuri controversele pascale din timpul său.

Astfel, opera Sfântului Irineu, mai puțin bogată în titluri, însă cât se poate de considerabilă în conținut și idei, reprezintă o operă bine definită, în care elementele fundamentale de doctrină creștină se întâlnesc cu răspunsuri pragmatice, adresate tuturor fondatorilor de noi curente creștine, constituind o sursă inepuizabilă pentru cunoașterea marilor „devieri creștine” ale vremii, dar și pentru observarea preocupărilor celui mai mare ierarh pe care l-a avut Lyonul și totodată, unul dintre cei mai reprezentativi Părinți ai Bisericii lui Hristos.

UNITATEA PERSOANEI LUI IISUS HRISTOS.

În gândirea Sfântului Irineu, Hristos restabilește comuniunea omului cu Dumnezeu. El este Mijlocitor între oameni și Dumnezeu. Această mijlocire presupune întruparea Cuvântului. Unirea noastră cu Dumnezeu nu este posibilă decât pentru că Iisus Hristos este în același timp Dumnezeu și om. Trebuia ca Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni (1Tim. 2, 5), prin înrudirea Sa cu fiecare din cele două părți, să le readucă pe una și pe cealaltă la prietenie și înțelegere, așa ca și Dumnezeu să-l primească pe om, iar omul să se ofere lui Dumnezeu.

Iisus Hristos împlinește în persoana Sa planul Tatălui, adică mântuirea neamului omenesc. Toate acestea le-a săvârșit din dragostea Sa față de oameni: ,,Cuvântul lui Dumnezeu, Iisus Hristos Domnul nostru, din nemăsurata Sa iubire față de noi, S-a făcut ceea ce noi suntem, ca noi să devenim ceea ce El este”.

Potrivit Sfintei Scripturi, Sfântul Irineu împarte timpul fără de sfârșit al Întrupării în trei perioade: prima este aceea a arătării în chip văzut a Fiului. Ea începe la zămislirea feciorelnică și durează până la Înălțare și Cincizecime, este timpul activității mesianice a Mântuitorului. A doua perioadă cuprinde revărsarea Duhului Sfânt pe pământ. Duhul continuă în oameni lucrarea săvârșită de Fiul întrupat, până la arătarea slavei Sale la sfârșitul veacurilor. Va începe apoi a treia perioadă, în care Iisus Hristos va fi cu drepții în împărăția lui Dumnezeu. Gnosticii separau pe Hristos de Iisus, pe Mântuitorul de Cuvântul și pe Cuvântul de Cel Unul Născut. Pentru a combate această împărțire a Persoanei Mântuitorului, Sfântul Irineu va apela la ,,Mărturisirea de credință” a Bisericii: ,,Biserica răspândită în lumea întreagă până la marginile pământului a primit de la Apostoli și de la ucenicii lor credința într-Un singur Dumnezeu, Stăpânul tuturor, care a făcut cerul și pământul, marea și toate câte sunt în ea și într-un singur Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat pentru mântuirea noastră”.

În cartea a doua din ,,Adversus Haereses”, Sfântul Irineu se ocupă în special de combaterea emanațiilor eonilor în Dumnezeu. În același timp, el susține că în Prologul Evangheliei după Ioan este vorba de un singur Cuvânt al lui Dumnezeu și nu de Cuvântul separat de Mântuitorul. Sfântul Irineu exclude orice deosebire între Unul-Născut și Cuvântul, afirmând Nașterea Fiului lui Dumnezeu, ca unul Născut din Tatăl.

Teoria lui Ptolemeu, prin care despărțea pe Iisus de Hristos, mergea până la negarea Întrupării Cuvântului. Cuvântul, spuneau gnosticii, nu ia deloc parte la: Nașterea, Patimile, Moartea și Învierea lui Iisus, la ceea ce e specific omenesc în viața lui Hristos. Cuvântul, insistă Sfântul Irineu, este autorul acestor fapte mântuitoare.

Gnosticii susțineau că Hristos s-ar fi coborât peste Iisus la Botez, încercând astfel o despărțire a lui Hristos de Iisus. La această aberație, Sfântul Irineu întemeindu-se pe Sfânta Scriptură, le răspunde: ,,Matei spune iarăși despre Botez. ,,Cerurile s-au deschis și Duhul lui Dumnezeu S-a pogorât peste El și glas din cer s-a auzit, zicând: Tu ești Fiul Meu Cel iubit In care am binevoit” (Mt. 3, 16-17). Cu adevărat, nu Hristos este cel care a coborât în acel moment peste Iisus, Hristos și Iisus nu sunt ființe deosebite. Cuvântul lui Dumnezeu este Mântuitorul tuturor și stăpânește peste cer și pământ, este Iisus, după cum am arătat și Care S-a întrupat și a fost uns de Duhul prin Tatăl, devenind Iisus Hristos”.

Pentru Sfântul Irineu, Iisus devine Iisus Hristos prin ungerea Duhului. Dacă Duhul coboară peste Iisus este din pricina umanității asumate. ,,Iisus” este numele aceluiași Cuvânt, adică al Mântuitorului, Domn al cerului și al pământului. ,,Hristos” este numele ce se dă lui Iisus din pricina ungerii Sale prin Duhul. Această ungere arată că El și-a asumat trupul. Iisus Hristos înseamnă deci Cuvântul Întrupat, uns prin Duhul Sfânt. Episodul Botezului nu arată unirea unui Iisus omenesc cu un Hristos dumnezeiesc, ci coborârea Duhului peste Cuvântul. Duhul pe care L-a primit Hristos se va revărsa peste toată umanitatea; la acest Duh participă creștinii prin umanitatea lui Iisus.

Unirea pe care teoria gnostică o propune , între Hristos și Iisus, este în afara subiectului, afirmă Sfântul Irineu. Nu este suficient ca Hristos să fie unit cu Iisus, ci trebuie ca Iisus Hristos să fie una și aceeași persoană, pătimitoare și nepătimitoare. Cel care s-a coborât peste Iisus este fără îndoială Duhul. El nu coboară în Cuvântul, decât pentru că Acesta S-a făcut trup. În această umanitate concretă a lui Iisus Hristos s-a împlinit iconomia lui Dumnezeu, prevăzută și vestită de prooroci, prin revărsarea Duhului peste întreaga umanitate.

Exprimarea Sfântului Irineu nu este totdeauna foarte clară. El nu dispunea la acea vreme de termenii tehnici necesari pentru exprimarea raporturilor dintre firea omenească a lui Iisus Hristos și cea dumnezeiască în Persoana Cuvântului. În orice caz, reiese limpede că: numai omul poate primi ungerea, dar acest om este și Dumnezeu.

Principalul scop al scrierilor Sfântului Irineu de Lyon este să demonstreze unitatea și unicitatea lui Dumnezeu, unicitatea lui Iisus Hristos, unitatea dintre Iisus Hristos și Dumnezeu, unitatea planului divin și a iconomiei mântuirii. Noutatea exegezei Sfântului Irineu raportată la hristologia de dinainte de el este că pentru el numele ,,Iisus” reprezintă persoana divină, Cuvântul, iar numele ,,Hristos” este atribuit lui Iisus în baza umanității pe care și-a asumat-o.

RECAPITULAREA TUTUROR ÎN HRISTOS.

Hristologia reprezintă centrul întregii teologii a Sfântului Irineu, la baza căreia a așezat învățătura referitoare la recapitularea întregii omeniri în Hristos. În cadrul teoriei recapitulării, Sfântul Irineu „descoperă chipul în care se săvârșește unirea celor despărțite, a ființei dumnezeiești cu omenirea. În aceasta constă originalitatea Sfântului Irineu și prin ea el ni se descoperă ca unul dintre cei mai moderni gânditori creștini”.

Chiar dacă paternitatea cuvântului recapitulare ca și concept ,este atribuită Sfântului, Irineu, ea se găsește și în epistolele Sfântului Apostol Pavel, în special în Efeseni 1, 10, cu paralele în Romani 5, 12; 5, 19; 11, 36; dar și în Romani XIII, 9, texte pe care Sfântul Irineu le folosește foarte frecvent în lucrările sale.

Sfântul Apostol Pavel nu vorbește de aducerea în stare edenică a tuturor, ci de împăcarea lui Dumnezeu cu omul și a omului cu Dumnezeu, adică de apropierea și reunirea celor despărțite, a cerului cu pământul. Nu vorbește nici despre ,,restabilirea tuturor” (Origen) – ci e vorba de măreața lucrare curățitoare și împăciuitoare a Mântuitorului. Ca idee doctrinală, verbul ,,a recapitula”, întrebuințat de Sf. Apostol Pavel, arată că Iisus a restabilit legătura între cer și pământ, între lumea spirituală și om. În Romani XIII, 9 – Sfântul Apostol Pavel folosește verbul ,,a recapitula” pentru a arăta că toate poruncile sunt cuprinse în porunca iubirii; în Efeseni I, 10 – pentru a arăta că toate sunt cuprinse și reunite în Hristos.

Sfântul Apostol Pavel de obicei nu amintește aspectul individual al unirii cu Hristos, ci aspectul colectiv sau comunitar. În acest sens e caracteristic paralelismul ,,Adam-Hristos”, prin care se văd cele două omeniri; doi oameni, două planuri de existență umană colectivă. Adam și Hristos reprezintă și rezumă două omeniri: omenirea păcatului și omenirea sfințeniei; omenirea fără Dumnezeu și omenirea îndumnezeită.

Ideea recapitulării se găsește de asemenea în lucrarea Sfântului Iustin Martirul ,,Dialog către iudeul Trifon”, lucrare din care se spune că s-ar fi inspirat. Oricum chiar dacă ideea recapitulării a putut fi găsită și la Iustin, Irineu este cel care face un adevărat concept teologic din ea, în sensul în care pentru el Recapitularea întruchipează întreaga proclamație biblică despre lucrarea Mântuitorului Iisus Hristos într-un singur cuvânt. Aceasta este axa și originalitatea soteriologiei Sfântului Irineu ce definește întreaga lui teologie.

În întraga sa operă, Sfântul Irineu folosește de 49 de ori verbul ,,a recapitula” și de 10 ori substantivul ,,recapitulare”. În comparație cu folosirea termenului în Noul Testament, aceste cifre arată importanța recapitulării în teologia sa. În multe din textele ce vorbesc despre recapitulare (35), subiectul verbului este Iisus Hristos. În alte texte (AH. V, 25, 1; V, 28, 2), subiectul aceluiași verb, dar cu alt înțeles, este Antihrist.

În Dicționarul de Spiritualitate ascetică și mistică, cuvântul ,,recapitulare” are două înțelesuri: rezuma și a reînnoi. În teologia Sfântui Irineu de Lyon cuvântul ,,recapitulare” are însă o pluralitate de sensuri: a rezuma, a condensa, a aduce la unitate, a conduce spre împlinire, a fi perfect, a termina, a restaura, a repeta, a reînnoi, a se întoarce, a face un nou început, a încorpora sub un singur cap, a reorganiza. Potrivit teologului francez Albert Houssiau, considerat unul dintre deschizătorii de drum în studierea operei ierarhului de Lyon, rezumând ,,recapitularea în Hristos” într-o singură sentință, putem spune că recapitularea este ,,lucrarea de mântuire a lui Hristos, de întoarcere a omului la starea lui originală, de restaurare a frumuseții inițiale a omului; lucrarea prin care Hristos reface etapele primului om, repetă aceleași experiențe cu un rezultat opus”.

Sf. Irineu nu dă o definiție a recapitulării. Din ansamblul lămuririi sale rezultă cărecapitularea este o lucrare săvârșită de Mântuitorul, restabilind neamul omenesc, ba chiar fireaîntreagă, în fericita situație dinainte de cădere. La Naștere rezumă în Sine, ca al doilea Adam întreg neamul omenesc. În timpul etapelor vieții repetă etapele istoriei căderii lui Adam, aducând neamului omenesc ,,antidotum vitae”.

Cu puține excepții, textele referitoare la recapitulare cuprind și referiri la viața trupească a lui Iisus Hristos, adică la Taina Întrupării, care începe cu zămislirea feciorelnică și se încheie cu darul Duhului Sfânt. Recapitularea este astfel inclusă în marea Taină a Întrupării. Ea cuprinde toate lucrările lui IisusHristos până la darul Duhului Sfânt revărsat peste oameni și tot ceea ce a făcut El pentru a-i aduce la desăvârșire.

Iisus Hristos împlinește în persoana Sa planul Tatălui, adică mântuirea neamului omenesc. Toate acestea le-a săvârșit din dragostea Sa față de oameni: ,,Cuvântul lui Dumnezeu, Iisus Hristos Domnul nostru, din nemăsurata Sa iubire față de noi, S-a făcut ceea ce noi suntem, ca noi să devenim ceea ce El este”.

Recapitularea săvârșită de Dumnezeu prin Iisus Hristos este o lucrare complexă,care cuprinde reunirea tuturor ființelor creației, restaurarea și desăvârșirea lor. Este vorba de împlinirea mântuirii în Hristos. Iisus Hristos recapitulează toată creația, toate vârstele și toate neamurile. În AH: V, 17, 4 se vorbește despre actul mântuitor al lui Hristos pe cruce, ca răspuns la neascultarea lui Adam.

Noțiunea de recapitulare la Sf. Irineu se referă la relația Adam-Hristos și este dependentă de ,,iconomia” mântuirii. Sfântul Irineu a lărgit sensul ,,iconomiei” și al ,,recapitulării”, primite din Tradiție, dându-le un caracter universal. Nu numai pe Adam îl va recapitula Hristos, ci ,,omnia”, toate lucrurile. Recapitularea nu va mai fi o simplă antiteză, Adam-Hristos, ci si celelalte vor fi recapitulate: ,,antiqua plasmatio”, omul și toate popoarele. Se ajunge astfel la formula ce-i aparține Sfântului Irineu, prin care iconomia universală și recapitularea sunt strâns unite între ele. Iisus Hristos va începe o viață nouă, nu doar o simplă restaurare a umanității în starea sa originară, ci mai mult decât atât, desăvârșirea omului prin darul Duhului Sfânt.

În Vechiul Testament s-a arătat iconomia în planul de mântuire al lui Dumnezeu, prin profeți. În Noul Testament, prin Întruparea Cuvântului, iconomia lui Dumnezeu privește direct pe toți oamenii, iar Duhul prelungește lucrarea Fiului în neamul omenesc, până la sfârșitul veacurilor.

Textul scoate în evidență cele trei aspecte ale recapitulării: 1. distrugerea morții; 2.arătarea vieții și 3. realizarea comuniunii omului cu Dumnezeu. Odată cu omorârea morții, oamenii au fost eliberați și reașezați în starea lui Adam de la început; prin arătarea vieții s-a dat oamenilor Duhul Sfânt, Care lucrează spre a-i aduna pe toți în Iisus Hristos. Duhul continuă aceeași lucrare pe care Mântuitorul a realizat-o prin recapitulare.

Recapitularea este însă strâns legată de condiția lui Iisus Hristos ca noul Adam. Adam transmite lui Iisus Hristos moartea, în timp ce Hristos îi comunică viața spirituală. Așa cum între Adam și toți oamenii există o relație organică, tot așa între Adam și Iisus Hristos există o relație organică, de aceea mântuirea adusă de Iisus Hristos este pentru toți oamenii. Recapitularea neamului omenesc stă în strânsă legătură cu recapitularea lui Adam.

Precum primul Adam a fost luat din țărână, Dumnezeu fiind Făcătorul lui, la fel și al doilea Adam, făcând o recapitulare în Sine Însuși, trebuia alcătuit ca om de Dumnezeu, pentru a se realiza o analogie cu cel dintâi în ce privește originea lui. De ce nu a luat Dumnezeu din nou țărână (din pământ), ci a dispus ca alcătuirea (lui Hristos) să fie făcută din Maria? Pentru că nu trebuia să cheme la ființă o altă alcătuire, ci pentru ca aceeași alcătuire să fie rezumată (în Hristos precum exista în Adam), păstrându-se astfel analogia.”.

Ierarhul din Lyon ține să arate că umanitatea lui Hristos este aceeași cu a lui Adam la crearea sa: ,,Și așa cum primul om plăsmuit, Adam, a primit ființă dintr-un pământ intact și feciorelnic încă, tot la fel Cuvântul, recapitulând în El pe Adam, s-a născut din Fecioara Maria și a primit această naștere pe bună dreptate, care înseamnă recapitularea lui Adam. Dacă primul Adam ar fi avut ca tată un om și s-ar fi născut dintr-o sămânță omenească, ereticii ar fi avut dreptate să zică precum că al doilea Adam s-a născut din Iosif. Dar dacă primul Adam a fost luat din țărână și plăsmuit de Cuvântul lui Dumnezeu, trebuia ca Același Cuvânt să săvârșească în El recapitularea lui Adam, având o naștere identică”.

Un nod a fost făcut prin păcat. Pentru a-l desface, trebuia să se treacă prin toate învârtiturile care l-au strâns. Iisus Hristos și Fecioara Maria au dezlegat nodul făcut de protopărinții noștri Adam și Eva.

Vorbind despre cele două ispitiri, a lui Adam și a lui Hristos, Sfântul Irineu arată că acestea sunt identice, noutatea constând în răspunsul lui Hristos. Astfel, recapitularea presupune o identitate de situație între Adam și Hristos și o diferență de răspuns. Diferența este cu totul alta între atitudinea lui Adam și cea a lui Hristos: pofta săturării lui Adam, față de foamea lui Hristos; mândria șarpelui și a lui Adam, față de smerenia lui Hristos și neascultarea lui Adam, față de ascultarea lui Hristos.

Hristos este rădăcina, prototipul, reprezentantul , căpetenia unei noi omeniri. Natura Lui umană n-a fost îndumnezeită spre a rămâne singură, izolată în sânul Sfintei Treimi, ci ,,în Hristos” au murit și au înviat (în chip potențial) , toți oamenii. Într-un chip tainic Hristos ne cuprinde pe toți. În Hristos s-a creat și se crează o nouă omenire, dar unitatea omenirii celei noi e superioară unității adamice: ea nu e numai unitate de natură, ci unitate harică. Adam stă numai la începutul omenirii; Hristos e începutul, dar și izvor permanent de viață și unitate.

Sfântul Irineu spune că Iisus Hristos este noul Adam care a readus umanității ceea ce aceasta pierduse prin neascultarea primului om, adică ,,asemănarea cu Dumnezeu și nemurirea”, căci omul învins de diavolul nu mai putea să restaureze creația, nici nu mai putea să-și recapete mântuirea. Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu a făcut pentru om și una și alta, întrupându-Se:,,Când S-a întrupat și s-a făcut om a recapitulat în Sine lungul șir de oameni și, rezumând în El omenirea, ne-a dat mântuirea, ca să primim în Hristos ceea ce pierdusem în Adam, adică calitatea de a fi după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”. Iisus Hristos s-a înălțat la cer, dar opera Sa este continuată de Duhul Sfânt, care locuiește în oameni, așa cum sublinia Sfântul Irineu: ,,Iată regula credinței noastre, …; al doilea articol: Cuvântul lui Dumnezeu, la plinirea vremii S-a făcut om între oameni, ca să recapituleze toate lucrurile. A fost văzut și pipăit, ca să distrugă moartea și să facă să se arate viața, să săvârșească comuniunea omului cu Dumnezeu. Al treilea articol: Duhul Sfânt, care la plinirea vremii s-a revărsat într-un fel cu totul nou peste umanitate, pentru a înnoi pe omul de pe pământ”.

Acest cuvânt: recapitulare arată cauza și scopul pogorământului Întrupării cumpărătoare. Iisus Hristos s-a făcut om între oameni, pentru ca să lege începutul cu sfârșitul– acesta pare a fi textul care arată cel mai potrivit centrul gândirii Sfântului Părinte.

Întruparea ca recapitulare este drumul deschis spre refacerea chipului lui Dumnezeu în om, a filiației divine, și pentru restabilirea comuniunii cu Dumnezeu prin Fiul Său, Domnul nostru, care devine principiul înfierii noastre de către Dumnezeu.

Cu Întruparea Fiului lui Dumnezeu, omul este rechemat să facă acest parcurs de la chip la asemănare.

RECAPITULARE ȘI CREAȚIE.

Chiar dacă relația între Dumnezeu și om ocupă primul loc în actul Întrupării, restabilirea ei la starea de comuniune are implicații pentru întreaga creație și aceasta datorită faptului că Cel ce săvârșește lucrarea de mântuire și răscumpărare, este totodată și Cel ce a creat totul. În acest fel, lucrarea de mântuire pare a fi o extensie a lucrării de creare, în sensul repunerii lumii create pe făgașul natural care s-o ducă la scopul care i-a fost destinat. De aici implicațiile teologice ale întregii creații pentru viața și desăvârșirea omului, pe de o parte, dar și datoriile omului față de lume, ca și creație a lui Dumnezeu, pe de altă parte.

În textele care ne vorbesc despre recapitulare se arată că Iisus Hristos ,,a recapitulat toate lucrurile cerești și pământești” (Efeseni 1, 10). În AH. V, 20, 2, Sfântul Irineu învață că lucrurile cerești sunt spirituale. În privința lucrurilor pământești este vorba de creația materială. Omul este așezat în centrul creației și indirect creația participă la recapitulare prin om, prin lucrarea Duhului Sfânt în om. Astfel, recapitularea are ca scop omul și prin el, creația. De aceea, așa cum planul lui Dumnezeu de Mântuire se realizează mai întâi în umanitatea lui Hristos, apoi trece la oameni prin darul Duhului Sfânt, la fel și desăvârșirea creației se realizează întâi în om, apoi va trece în universul întreg la sfârșitul veacurilor.

CONCLUZII.

Sfântul Irineu de Lyon este considerat unul dintre cei mai mari gânditori creștini ai primei perioade patristice, un adevărat creator de teologie, un autor care a știut să găsească cele mai practice răspunsuri la multe dintre problemele cu care se confrunta atunci Biserica.

Deși învățătura sa nu este ireproșabilă, cuprinzând, printre altele, un oarecare subordinaționism în sânul Sfintei Treimi, sau hiliasmul, meritul său în dezvoltarea unei teologii fundamentate pe cele două izvoare ale Revelației, Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, extrem de precise atunci când a trebuit să răspundă unor „pseudo-învățături” creștine, nu poate fi pus la îndoială. Sfântul Irineu a fost un polemist remarcabil, prin combaterea gnosticismului, un misionar prin excelență și un diplomat abil, capabil nu numai să medieze conflictul dintre Răsărit și Apus, în privința sărbătoririi Paștelui, dar și să creeze o punte între cele două spiritualități.

Întreaga sa operă îl arată pe Sfântul Irineu ca un profund gânditor al epocii patristice. Prin erudiția sa, prin vastul material prezentat în scrierile sale, precum și prin modul în care combate gnosticismul pe cale rațională, Sfântul Irineu se vădește ca un adevărat părinte al teologiei creștine în Occident. Centrul teologiei sale îl formează hristologia, învățătura despre recapitularea omenirii în Hristos.

Marea realizare a Sfântului Irineu a fost aceea de a fi demonstrat pe larg unitatea fundamentală a Revelației, deci între Vechiul Testament și Noul Testament (Revelația aceluiași Dumnezeu), precum și uitatea dintre creație și mântuire, într-o iconomie inspirată din motivul paulin al recapitulării tuturor în Hristos (Efeseni I).

Pornind de la un text din Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel, Sfântul Irineuîși încheagă o teorie explicativă a Răscumpărării pe temelia ideii de recapitulatio.

Sfântul Irineu are această originalitate că a reușit să dea o unitate desăvârșită gândirii sale asupra planului izbăvitor, în jurul acestei idei.

Recapitularea este mai mult decât o restaurare a umanității la forma originală și are ca scop îndumnezeirea omului și împlinirea întregii creații. Se are în vedere stricarea morții și comuniunea dintre om și Dumnezeu. Întruparea este începutul acestui proces, care se încheie prin ,,iconomia crucii”, și prin Parusie. Întreaga doctrină a Recapitulării este orientată spre Parusie, spre împlinirea întregii creații până când Antihristul, care este recapitularea întregului rău, va fi înfrânt. Doar atunci ființa umană – refăcută prin Iisus Hristos în chipul lui Dumnezeu și transfigurată în Duhul Sfânt – va ajunge la comuniune cu Dumnezeu.

Teoria recapitulării lămurește restabilirea omului în starea lui Adam – a cărui protoplasmă o îmbracă Cuvântul ca un al doilea Adam – rezumând astfel întreaga omenite, pe care o reînnoiește, o regenerează în Sine, repetând în viața Sa exemplară și în moartea Sa izbăvitoare întreaga istorie a protopărinteluui căzut. În acest chip se lămurește – împotriva gnosticilor –unitatea între Dumnezeu – Creatorul și Dumnezeu Mântuitorul, precum și comuniunea dintre om și Dumnezeu, care se ating în una și aceeași persoană.

Observând modelul de trăire și slujire creștină oferit de Sfântul Irineu al Lyonului, ni se confirmă din nou faptul că întotdeauna, de-a lungul zbuciumatei istorii a Bisericii lui Hristos, au existat o serie de personalități creștine providențiale care au așezat învățătura creștină pe fundamentele sale evanghelice și apostolice, arătând sensul adevărat al slujirii semenilor, al luptei pentru dreapta-învățătură și al jertfei necondiționate pentru credință.

BIBLIOGRAFIE.

1. Martirii din Lyon, traducere, introducere (p. 53 – 60), note și indici (p. 72 – 79) de pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, în vol. Actele martirice, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești”, nr. 11,București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1986,p. 61- 72.

2. André BENOÎT, St. Irénée, Introduction à ľ Etude de sa teologie,Press. Univ. De France, Paris,1960.

3. BRIA, ION, preot prof. dr.,Dicționar de Teologie Ortodoxă A-Z, București, Editura.Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994, p. 212 – 213.

4. COMAN, IOAN G., preot prof.dr.,Patrologie vol.II,București,1985.

5. DRĂGOI, EUGEN, pr., Istoria creștinismului în date, Galați, Editura Episcopiei Dunării de Jos,2004, p. 37.

6. Pr. Dr. Ioan GOJE, Sfântul Irineu – apărător al învățăturii creștine,, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2002.

7. Albert Houssiau, La christologie de Saint Irénée, Louvain, 1955.

8. IRÉNÉE DE LYON ,Contre les Hérésies, Mise en lumiere et refutation de la pretendue «connaisance»,livre III, în „Sources chretiennes”, vol. 34, texte latin, fragments grecs, 22.introduction, traduction et notes de F. Sagnard, editions du Cerf, Paris, 1952.

9. P. S. Irineu Bistrițeanul,Sfântul Irineu de Lyon – polemist și teolog, Editura Cartimpex, Cluj-Napoca, 1998.

10. MATEI, HORIA C.,,Irineu de Lyon (140/150-c.200),în „Enciclopedia Antichității”,.București, Editura Meronia, 1995, p. 179.

11. RĂMUREANU, IOAN, preot prof. dr.,ȘESAN, MILAN, preot prof. dr.,BODOGAE, TEODOR ,Istoria Bisericească Universală , vol. I (1 – 1054), București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987, p. 101 – 174.

12. VOICU, CONSTANTIN, arhid. prof. univ. dr.,DUMITRAȘCU, NICU, preot conf. univ. dr., Patrologie, manual pentru seminariile teologice, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2004, p. 65 – 73.

STUDII ȘI ARTICOLE.

1. CHIȚESCU, N., Teoria recapitulațiunii ( Ανακεφαλαιοσις ) la Sfântul Irineu, în rev. „Studii Teologice”, anul VII, 1938 – 1939, p. 115 – 140.

2. HAU, MIHAI, diac. drd., Atitudinea față de erezii a Sfântului Irineu de Lugdunum, în rev.„Ortodoxia”, anul XL, nr. 1, ianuarie – martie, 1989, p.63 – 71.

3. PETRU IOAN ILEA: Recapitularea tuturor în Hristos în teologia Sfântului Irineu de Lyon, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Theologia Orthodoxă, Nr.1, 2005.

4. MELEȘCAN,TIBERIU, arhidiacon,Sfântul Irineu, în rev. „Mitropolia Moldovei și Sucevei”,anul LIV, nr. 1 – 2, ianuarie – februarie, 1978, p. 96 -100