Sfanta Liturghie Intalnire Tainica Si Reala cu Hristos
LUCRARE METODICO-ȘTIINȚIFICĂ PENTRU OBȚINEREA GRADULUI DIDACTIC I
SFÂNTA LITURGHIE – ÎNTÂLNIRE TAINICĂ ṢI REALᾸ CU HRISTOS
METODE SI PROCEDEE
DE PREDARE – ÎNVĂȚARE
FOLOSITE ÎN LECȚIILE REFERITOARE
CUPRINS
PARTEA I
PRELIMINARII
CAPITOLUL 1. NOȚIUNI GENERALE DESPRE SFÂNTA LITURGHIE
Instituirea Sfintei Liturghii
Structura Sfintei Liturghii
Formularele Sfintei Liturghii în rânduiala ortodoxǎ
CAPITOLUL 2. SFÂNTA LITURGHIE- ÎNTÂLNIREA TAINICĂ CU HRISTOS
2.1. Liturghia celor chemați
Binecuvântarea mare și ectenia mare
2.1.2. Antifoanele
Vohodul mic
Trisaghionul
Liturghia credincioșilor
Vohodul mare
Anaforaua
CAPITOLUL 3. ÎNTÂLNIREA REALĂ CU HRISTOS
Liturghia celor chemați
Vestirea Evangheliei
Predica
Liturghia celor credincioși
Anaforaua
Împǎrtǎșirea clericilor și a credincioșilor
CAPITOLUL 4. “CU PACE SĂ IEȘIM
Sfânta Liturghie – anticipare a Împǎrǎției celei veșnice
Sfânta Liturghie – centru al transfigurǎrii lumii
PARTEA II
CAPITOLUL 5. PRINCIPII, METODE ȘI PROCEDEE DE PREDARE-ÎNVĂȚARE UTILIZATE ÎN LECȚIILE REFERITOARE .
5.1. Principiile didactice – principiul hristocentric
– principiul eclesiocentric
5.2. Metode de comunicare și asimilare a cunoștințelor
5.2.1. Metode de comunicare oralǎ
Metode expozitive
5.2.1.2.Metode interogative
5.2.2. Metode de comunicare scrisǎ
Lectura
Lectura și interpretarea textului biblic
5.3. Metode de cunoaștere a realitǎții religioase
Observarea directǎ a realitǎții religioase
Studiul și interpretarea simbolurilor
Analiza documentelor
Studiul de caz
Exemplul
Rugǎciunea
Meditația religioasǎ
Deprinderile morale
Cultul divin
Metode fundamentate pe acțiune
Jocul didactic
Dramatizarea
Exercițiul moral
Metoda îndrumǎrii teoretice și practice
Proiecte de tehnologie didactică
Finalitățile educației religioase
CAPITOLUL 6. CERCETAREA PEDAGOGICĂ
Cercetarea psihopedagogică
Concluzii asupra cercetării psihopedagogice
6.3. Anexe
Bibliografie
PARTEA I
PRELIMINARII
Centrul vieții liturgice al unei comunități și al întregii Biserici îl constituie Sfânta Liturghie, numită adesea și „centrului cultului divin public ortodox”. În același timp, Sfânta Liturghie este poartă de intrare în împărăția cerurilor, o poartă deschisă de „Mântuitorul Însuși (…) în ajunul Morții sale pe Cruce, adică Joi seara, cea de Taină (…) «luând pâine și binecuvântând, a frânt și, dând ucenicilor, a zis: Luați, mâncați, acesta este trupul Meu. Și luând paharul și mulțumind, le-a dat, zicând: Beți dintru acesta toți, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor» (Mt. 26, 26 – 28)”. Această poartă fusese închisă după izgonirea primilor oameni din eden, când „a pus heruvimi și sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul către pomul vieții” (Fc. 3, 24).
În descrierile evanghelice, Cina cea de Taină nu este o cină obișnuită atât din perspectiva contextului în care ea avea loc (era ultima dată când Mântuitorul mânca împreună cu ucenicii Săi înainte de Sfintele Sale Pătimiri), cât și din perspectiva scopului pe care această cină îl are – deplina conștientizare a ucenicilor cu privire la misiunea Mântuitorului, „a noastră mântuire”. Cina cea de taină capătă așadar, dincolo de caracterul soteriologic, un caracter eshatologic, în perspectiva dobândirii de către toți cei ce se fac fii ai ascultării a cereștii Împărății, care „nu este din lumea aceasta” (In. 18, 36), dar care se deschide din lumea aceasta.
Pe de altă parte, Cina cea de Taină S-a constituit ca o nouă întâlnire cu Fiul lui Dumnezeu întrupat și, evident, ca o nouă descoperire a lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu și om, întâlnire anticipată în dimensiunile sale de momentul Schimbării de pe Muntele Taborului și având ca punct culminant Moartea, Învierea și Înălțarea Mântuitorului, iluminate toate prin Pogorârea Duhului Sfânt. Cina, așadar, nu are doar acest aspect de instituire a Sfintei Liturghii, ci este ea însăși un eveniment care – în lumina evenimentelor care i-au urmat – L-a redescoperit pe Hristos ucenicilor „pe cât li se putea”. Fiecare zi petrecută de cei doisprezece ucenici în apropierea Mântuitorului este un nou prilej de a-L descoperi pe Dumnezeul cel adevărat, Dumnezeu cel mai înainte de veci.
Din această perspectivă, Sfânta Liturghie nu este doar o actualizare a Cinei celei de Taină, ci este și ea însăși o întâlnire a credincioșilor cu Hristos, o întâlnire în egală măsură tainică și reală, mistică și nemijlocită, dar și o invitație la descoperirea Celui prin care toate s-au făcut. Aceasta este și tema prezentei lucrări, care își propune să identifice Sfânta Liturghie mai mult decât ca inimă a cultului divin public, o întâlnire cu Hristos Domnul.
Structura lucrării este dată de cea a Sfintei Liturghii, urmărind să prezinte în primul capitol, intitulat „Noțiuni generale despre Sfânta Liturghie”, instituirea Sfintei Liturghii, structura Sfintei Liturghii, formularele Sfintei Liturghii în rânduiala ortodoxă.
În capitolul al doilea, intitulat „Sfânta Liturghie – întâlnirea tainică cu Hristos”, vor fi prezentate momente centrale din Liturghia celor chemați (Binecuvântarea mare și ectenia mare, Antifoanele, Vohodul mic, Trisaghionul liturgic) și Liturghia credincioșilor (Vohodul mare, respectiv Anaforaua), momente care capătă accente de simbol ale întâlnirii cu Hristos.
Cel de-al treilea capitol al lucrării are drept subiect întâlnirea reală cu Hristos – în cadrul Liturghiei celor chemați prin Vestirea Evangheliei și prin Predică, iar în Liturghia celor credincioși, Anaforaua și Împărtășirea clericilor și a credincioșilor.
Punctarea momentelor Sfintei Liturghii în acest fel are drept punct de plecare o dublă realitate: pe de o parte, Sfânta Liturghie are un caracter mistic, simbolic (în care simbolul face trimitere la o realitate nevăzută, transcendentă și mântuitoare), pe de altă parte ea are un caracter de realitate imediată, dar duhovnicească, a prezenței lui Hristos în mijlocul celor „doi sau trei adunați” în Numele Său.
Ultimul capitol, intitulat „Cu pace să ieșim” face trimitere la îndemnul de la finalul Sfintei Liturghii, adresat de protos poporului, analizând Sfânta Liturghie ca anticipare a Împărăției celei veșnice și ca centru al transfigurării lumii, al înnoirii acesteia, scop de altfel al întregului cult divin.
Lucrarea se încheie cu un set de concluzii, menite să puncteze aspectele esențiale dezvoltate în cuprinsul lucrării.
NOȚIUNI GENERALE DESPRE SFÂNTA LITURGHIE
Instituirea Sfintei Liturghii
În Sfintele Evanghelii, instituirea Tainei Euharistiei (și implicit a Sfintei Liturghii) este legată de Cina cea de Taină, când „luând pâinea, mulțumind, a frânt și le-a dat lor, zicând: Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceți spre pomenirea Mea. Asemenea și paharul, după ce au cinat, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă, întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi” (Lc. 22, 19 – 20).
Momentul propriu-zis al instituirii Euharistiei a creat anumite discuții între Ortodoxie și Catolicism, discuții care se concretizează în folosirea pâinii dospite, respectiv a celei nedospite la săvârșirea Sfintei Liturghii. În Evangheliile sinoptice, așadar, pare să fie acreditată ideea că Cina cea de Taină a avut loc după ce deja începuse sărbătoarea Paștilor, când deja se mânca numai pâine nedospită. Sfântul Teofilact al Bulgariei, în comentariul său după Luca explică însă astfel formularea „ziua azimelor”: „«zi a azimelor» numește vinerea, întru care seara, avea să jertfească Paștile. Deci Domnul poate joi dimineața îi trimite pe ucenici, pe Petru și pe Ioan”. Explicația sa se bazează pe succesiunea seară – dimineață (succesiune regăsită și în modul de trăire liturgică a timpului). Astfel, vineri seara corespunde în limbajul actual cu joi noaptea, care însemna (ca urmare a apunerii soarelui) că ziua de vineri deja începuse. În Evanghelia Sfântului Ioan, momentul Cinei celei de Taină este plasat în mod clar înainte de Paști, căci ni se spune că arhiereii și cărturarii „L-au adus pe Iisus de la pretoriu; și era dimineață. Și ei n-au intrat în pretoriu, ca să nu se spurce, ci să mănânce Paștile” (In. 18, 28).
Euharistia este legată în mod organic de Liturghie; de altfel, Sfântul Evanghelist Luca menționează alături de cuvintele de instituire și imperativul Mântuitorului „aceasta să faceți întru pomenirea Mea” (Lc. 22, 19). De aceea, săvârșirea Sfintei Liturghii fără sfințirea darurilor de pâine și vin este furt de cele sfinte, iar cel care se face vinovat de această greșeală este caterisit.
Liturghia este locul și timpul săvârșirii și al administrării Euharistiei către credincioșii prezenți, iar locul săvârșirii Sfintei Liturghii este biserica: „dat fiind caracterul de înaltă sfințenie al misterului (Sfintelor Taine) ce se săvârșește în Liturghie, precum și nota de solemnitate demnă în care se desfășoară acțiunea ei, s-a stabilit regula ca Liturghia să nu fie oficiată prin case, cum se îngăduie la nevoie pentru unele dintre celelalte Sfinte Taine, ci numai într-un lăcaș sfânt, anume destinat acestui scop”. În mod excepțional, pentru aceia dintre creștini care nu pot participa și nu se pot împărtăși din binecuvântate pricini (boală), Sfânta Împărtășanie poate fi dată și acasă (sau acolo unde se află cel aflat în imposibilitatea de a participa ), dar din Sfânta Împărtășanie pentru cei bolnavi, aflată continuu pe Sfânta Masă, în Sfântul Altar.
Cina cea de Taină este amintită nu doar prin rostirea cuvintelor de instituire în cadrul Liturghiilor Euharistice (cea a Sfântului Ioan Gură de Aur și cea a Sfântului Vasile cel Mare), ci și în mod direct, în rugăciunea pe care proiestosul o rostește înainte de înălțarea Cinstitelor Daruri, zicând „Aducându-ne aminte, așadar, de această poruncă mântuitoare” și în rugăciunile de dinainte de împărtășire – atât în cazul clericilor, cât și în cazul mirenilor. Desigur că pomenirea lui Hristos este o permanență a Sfintei Liturghii în ansamblul său, El fiind „Cel ce aduce și Cel ce se aduce, Cel ce primește și Cel ce Se împarte”, toate actele liturgice avându-L ca destinatar ori ca punct de pornire. Preotul „are rolul de aducător al rugăciunilor și al darurilor credincioșilor către Dumnezeu, de organ văzut al prefacerii darurilor în Trupul și Sângele lui Hristos, de transmițător al binecuvântărilor lui Dumnezeu către credincioși, nu ca să arate că poporul nu are și el o relație directă cu sfânta Treime, ci ca organ văzut al Arhiereului Hristos. Însuși Hristos se roagă în preot pentru credincioși, Se adresează lor, adună rugăciunile și darurile poporului, unindu-le cu ale Sale”.
Instituirea Liturghiei face parte din iconomia mântuirii, din ceea Dumnezeu întreprinde „pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire”, pentru izbăvirea neamului omenesc din robia păcatului și a morții și este ea însăși un act mântuitor pentru cei care se apropie „cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste” de Sfântul Potir, de Trupul și Sângele Mântuitorului, Care se dau „spre iertarea păcatelor și spre viața de veci”.
Structura Sfintei Liturghii
Liturghierul, cartea care cuprinde toate rânduielile ce se săvârșesc în legătură cu Sfânta Liturghie în bisericile de parohie, menționează Proscomidia ca parte a Sfintei Liturghii. De altfel, cele două nici nu pot fi separate una de cealaltă, întrucât Proscomidia „constă în pregătirea darurilor în vederea Sfintei Jertfe. (…) Prin aceasta se îndeplinește, s-ar putea spune, prima formă pentru consacrarea și afierosirea lor”. Această rânduială se săvârșește întotdeauna de către preot, ajutat sau nu de diacon, în taină, în Sfântul Altar, la proscomidiar. În egală măsură, în cadru Proscomidiei „preotul istorisește simbolic, treaptă cu treaptă, ceea ce este esențial întuitoare” și în rugăciunile de dinainte de împărtășire – atât în cazul clericilor, cât și în cazul mirenilor. Desigur că pomenirea lui Hristos este o permanență a Sfintei Liturghii în ansamblul său, El fiind „Cel ce aduce și Cel ce se aduce, Cel ce primește și Cel ce Se împarte”, toate actele liturgice avându-L ca destinatar ori ca punct de pornire. Preotul „are rolul de aducător al rugăciunilor și al darurilor credincioșilor către Dumnezeu, de organ văzut al prefacerii darurilor în Trupul și Sângele lui Hristos, de transmițător al binecuvântărilor lui Dumnezeu către credincioși, nu ca să arate că poporul nu are și el o relație directă cu sfânta Treime, ci ca organ văzut al Arhiereului Hristos. Însuși Hristos se roagă în preot pentru credincioși, Se adresează lor, adună rugăciunile și darurile poporului, unindu-le cu ale Sale”.
Instituirea Liturghiei face parte din iconomia mântuirii, din ceea Dumnezeu întreprinde „pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire”, pentru izbăvirea neamului omenesc din robia păcatului și a morții și este ea însăși un act mântuitor pentru cei care se apropie „cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste” de Sfântul Potir, de Trupul și Sângele Mântuitorului, Care se dau „spre iertarea păcatelor și spre viața de veci”.
Structura Sfintei Liturghii
Liturghierul, cartea care cuprinde toate rânduielile ce se săvârșesc în legătură cu Sfânta Liturghie în bisericile de parohie, menționează Proscomidia ca parte a Sfintei Liturghii. De altfel, cele două nici nu pot fi separate una de cealaltă, întrucât Proscomidia „constă în pregătirea darurilor în vederea Sfintei Jertfe. (…) Prin aceasta se îndeplinește, s-ar putea spune, prima formă pentru consacrarea și afierosirea lor”. Această rânduială se săvârșește întotdeauna de către preot, ajutat sau nu de diacon, în taină, în Sfântul Altar, la proscomidiar. În egală măsură, în cadru Proscomidiei „preotul istorisește simbolic, treaptă cu treaptă, ceea ce este esențial în istoria mântuirii noastre, patimile și moartea Domnului ca Jertfă de Sine, așa cum au fost prefigurate de profetul Isaia și consemnate de Evanghelistul Ioan, singurul dintre apostoli care a fost martor ocular al înfricoșătoarelor evenimente”.
În practică însă, Proscomidia se săvârșește fie înainte de începerea Utreniei, fie în timpul acesteia, astfel încât toată lucrarea să fie terminată înainte de Vohodul Mare, momentul în care Cinstitele Daruri sunt aduse și așezate pe Sfânta Masă.
Liturghia propriu-zisă este împărțită în două părți: Liturghia catehumenilor sau a celor chemați, numită astfel fiindcă la încheierea ei cei care nu primiseră Taina Sfântului Botez, numiți catehumeni, precum și cei care din diferite motive nu erau împărtășiți, părăseau sfântul lăcaș, respectiv Liturghia credincioșilor.
Fiecare dintre aceste două părți are propriile momente, care însă conduc unul spre altul în mod firesc.
În mod diferit arată Sfânta Liturghii în rânduiala alcătuită de Sfântul Grigorie Dialogul, rânduială din cadrul căreia nu face parte Proscomidia (ea fiind săvârșită în Duminica precedentă), Liturghia catehumenilor este mai degrabă prima parte a Vecerniei (din rânduiala căreia împrumută multe dintre elemente), iar din Liturghia credincioșilor lipsesc elementele care țin de sfințirea Darurilor (întrucât aceasta s-a realizat tot în duminica precedentă).
Desigur, Sfânta Liturghie nu a arătat dintotdeauna în felul în care o știm astăzi. Astfel, „mai înainte eshatologic, cultul a devenit acum (după secolul IV) istoric. Aceasta înseamnă că evenimente separate ale istoriei mântuirii s-au evidențiat în cadrul acestuia ca obiecte de comemorare cultică specială”. Cultul, ca exprimare a credinței, a cunoscut un amplu proces de îmbogățire, mai ales după secolul IV, îmbogățire datorată pe de o parte frământărilor teologice generate de erezii și disputele din plan doctrinar sau moral, iar pe de altă pare influenței pe care a exercitat-o solemnitatea de la curtea imperială. Desigur, îmbogățirea cultului a fost „destinată să ajute participantul să retrăiască – psihologic și religios – evenimentele sau seriile de evenimente” aflate în legătură cu istoria, ca timp al mântuirii. Astfel, dacă Sfânta Scriptură este o istorie a mântuirii neamului omenesc, rolul ei fiind să evidențieze cum am fost izbăviți din robia morții, Sfânta Liturghie este în egală măsură amintire a acelorași fapte, mulțumire pentru acestea și cerere a celor de folos pentru mântuire.
Mai mult decât atât, o serie de acțiuni liturgice au apărut din necesități de ordin practic – este cazul, de exemplu, al Vohodului mic, legat de intrarea arhiereului în Sfântul Altar pentru a prezida săvârșirea sfintei Liturghii, ori Vohodul mare, legat de aducerea Cinstitelor Daruri pe Sfânta Masă.
Momentele semnificative ale Liturghiei catehumenilor sunt Vohodul mic, lecturile biblice și predica, iar cele ale Liturghiei Catehumenilor sunt Vohodul mare, Anaforaua, momentul împărtășirii.
Formularele Sfintei Liturghii în rânduiala ortodoxă
În cultul divin public al Bisericii Ortodoxe de astăzi rânduiala Sfintei Liturghii se săvârșește după trei formulare, ce poată numele autorilor lor: Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur – arhiepiscop al Constantinopolului între 398 și 404 –, Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare – arhiepiscop al Cezareei Capadociei între 370 și 379 – și Dumnezeiasca Liturghie a Darurilor mai înainte sfințite, numită și a Sfântului Grigorie Dialogul – episcop al Romei între 590 și 604. Primele două dintre aceste rânduieli sunt euharistice, adică în cadrul lor se sfințesc darurile de pâine și vin, devenind Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos.
Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur se săvârșește în toate zilele din cursul anului, cu excepția celor în care se săvârșește una dintre celelalte două rânduieli, după cum urmează:
Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare se săvârșește în ziua de 1 ianuarie (când este sărbătorit și autorul acestei rânduieli), în primele cinci duminici din Postul Mare, în Joia cea Mare, în Sâmbăta cea Mare, în ajunul Nașterii Domnului și în ajunul Botezului Domnului (dacă acestea nu sunt sâmbăta sau duminica, situație în care se săvârșește în înseși zilele sărbătorilor amintite). În Joia cea Mare, în Sâmbăta cea Mare, în ajunul Nașterii Domnului și în ajunul Botezului Domnului rânduiala Sfintei Liturghii este unită cu rânduiala Vecerniei, potrivit îndrumărilor tipiconale;
Dumnezeiasca Liturghie a Darurilor mai înainte sfințite, numită și a Sfântului Grigorie Dialogul se săvârșește în zilele din cursul săptămânii din perioada Postului Mare, cu excepția zilei de Buna Vestire (25 martie), când se săvârșește – în situația practică de azi – Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, a Joii celei Mari, precum și a zilelor aliturgice, în care nu se săvârșește niciuna dintre cele trei rânduieli (luni și marți în prima săptămână, respectiv Vinerea Mare).
Paternitatea celor trei rânduieli ale Sfintei Liturghii este atribuită ierarhilor amintiți, chiar dacă „existența unui formular cu oficiul Liturghiei înainte de veacul al IV-lea nu poate fi pusă la îndoială” și chiar dacă nu există nicio dovadă sigură că rânduiala atribuită Sfântului Ioan Gură de Aur chiar îl are ca autor pe acesta. Totuși, potrivit Sfântului Grigorie de Nazianz, Sfântul Vasile cel Mare a alcătuit „formulare de rugăciuni și rânduiala altarului”.
2. SFÂNTA LITURGHIE – ÎNTÂLNIREA TAINICĂ CU HRISTOS
2.1. Liturghia celor chemați
2.1.1. Binecuvântarea mare și ectenia mare
În spațiul răsăritean, lăcașul de cult cunoaște, începând cu secolele IX – XIV, dezvoltarea iconostasului, a zidului care numai aparent delimitează Sfântul Altar de Naos și de restul bisericii. Însă înălțarea catapetesmei a fost gândită tocmai ca un element de relație între Sfântul Altar și Naos. Astfel, catapeteasma invită pe de o parte credincioșii prezenți la sfintele slujbe să reflecteze la realitatea duhovnicească de dincolo de ea, iar pe de altă parte ne pune înainte Persoana Fiului lui Dumnezeu întrupat, pe cea a Preacuratei Sale Maici și pe cele ale unora dintre sfinții pe care se sprijină în mod deosebit procesul nostru de mântuire, dar și evenimentele istorice care confirmă purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de acest proces, culminând cu momentul Răstignirii Mântuitorului, evenimentul care atestă în cel mai înalt grad iubirea lui Dumnezeu pentru om și dorința Lui „ca tot omul să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Tim. 2. 4).
Din fața Sfintei Mese (deci, din spatele catapetesmei) și cu fața către Sfânta Masă, preotul rostește, cu glas înalt binecuvântarea mare, formularea de început a Sfintei Liturghii – „Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor”, formulare pe care o regăsim și la începutul unora dintre sfintele Taine (a Botezului, a Cununiei, a Maslului).
După rostirea acesteia, preotul închide sfintele uși și el (sau diaconul, dacă este) rostește ectenia mare.
Prin iconografie, întregul sfânt lăcaș face trimitere la Împărăția lui Dumnezeu, cea plină de slavă: credincioșii se află în mijlocul sfinților, care îi privesc cu dragoste și care le împărtășesc din experiența lor cum se pot apropia de Dumnezeu; dincolo de rugăciunile pe care le fac pentru noi, sfinții ne oferă repere de trăire, ne indică ce să facem și cum să trăim pentru a deveni locuitori ai Împărăției lui Dumnezeu. În acest context, binecuvântarea de la începutul sfintei Liturghii devine o clamare a descoperirii acestei Împărății și, în egală măsură, o laudă adusă lui Dumnezeu, Care ne-a descoperit nouă această Împărăție.
În Împărăția lui Dumnezeu locuiesc sfinții – cei care se bucură de pacea dumnezeiască și de a căror stare dorim și noi, cei prezenți să ne împărtășim. De aici, îndemnul din deschiderea ecteniei mari: „În pace, Domnului să ne rugăm”, urmat de răspunsul celor prezenți: „Doamne, miluiește”. Pacea este, în mod evident, un dar al lui Dumnezeu pentru cei care o caută cu adevărat, iar ea nu poate fi cerută decât de ; de aici, răspunsul amintit al celor adunați în biserică.
Restul ecteniei celei mari este construit în același registru dialogal, în care preotul sau diaconul invită participanții să se roage „pentru pacea a toată lumea”, „pentru statornicia sfintelor lui Dumnezeu biserici și pentru unirea tuturor”, pentru ierarh, „pentru binecredinciosul popor român de pretutindeni” și pentru conducători, pentru diferitele nevoi ale creștinilor de pretutindeni și, în anumite situații, pentru nevoi particulare ale unora dintre creștini.
Un aspect important al ecteniei mari (și, în egală măsură, și al ecteniilor mici) este modul în care sunt construite cererile – toate converg către un răspuns al lui Dumnezeu ca dar, ca formă de exprimare a iubirii lui Dumnezeu pentru cei care se roagă. „Domnului să ne rugăm” are drept răspuns formularea „Doamne, miluiește”, care arată că „ei (creștinii) speră să primească ceea ce cer nu pentru că ar fi îndreptățiți la aceasta, ci pentru milostivirea lui Dumnezeu”. Așadar, împlinirea tuturor nevoilor noastre este un dar pe care Dumnezeu ni-l face în vederea mântuirii. Ectenia pregătește participanții pentru o întâlnire vie și durabilă cu Dumnezeu. dincolo de pereții bisericii, în viața de zi cu zi și devine o aplicare a îndemnului Sfântului Apostol Pavel: „Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri, pentru toți oamenii, pentru împărați și pentru toți care sunt în înalte dregătorii, ca să petrecem viață pașnică și liniștită întru toată cuvioșia și buna-cuviință, că acesta este lucru bun și primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, Care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Tim. 2, 1 – 4).
„Această cerere a milei nu este o milogeală nedemnă de om (Nietzsche), căci lucrurile pe care le cerem nu ni le putem da noi, oricât am fi de încrezători în noi; apoi Dumnezeu nu-Și arată mila în gesturi de stăpân disprețuitor, ci în participarea, la dimensiunile noastre, la durerea noastră prin Crucea asumată de El, și în valoarea ce ne-o dă făcându-se om ca noi pentru veci”.
Ecfonisul ecteniei este precedat de două îndemnuri: „Pe Preasfânta, curata, preabinecuvântata, slăvita stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea și pururea Fecioara Maria cu toți sfinții să o pomenim” și „Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, după care Preotul rostește ecfonisul „Că Ție se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor”.
Cele două îndemnuri de la final au rostul de a conștientiza participanții cu privire la două aspecte esențiale ale Ortodoxiei: cinstirea sfinților și preacinstirea Maicii Domnului, respectiv încredințarea vieții noastre în mâinile lui Hristos. Încredințarea vieții către Hristos exprimă de fapt măsura credinței și, în același timp, devine o întâlnire cu Hristos, întâlnire ce îngăduie o cunoaștere mai profundă a Acestuia. Ectenia mare deschide așadar nu doar dialogul dintre om și Dumnezeu în Sfânta Liturghie, ci propune o mai mare apropiere o mai intensă relație între om și Dumnezeu. A-ți încredința viața cuiva poate însemna un act de curaj sau un act de iubire. În relația cu Hristos, precum și în relația cu semenii, este un act de iubire.
2.1.2. Antifoanele
În Liturghia primelor veacuri, Antifoanele erau versete ale Psalmilor 91, 93 și 94, între versetele cărora au fost intercalate cu timpul stihuri de proveniență creștină. Astăzi, versete din acei psalmi se mai intonează doar în zilele de rând, respectiv la sărbătorile împărătești, în duminici și la sărbătorile sfinților cântându-se imnele „Binecuvintează suflete al meu pe Domnul”, „Unule Născut” și „Fericirile” (mai rar, se intonează imnul „Apărătoare Doamnă”), iar în timpul lor preotul rostește rugăciunile anume precizate de Liturghier, care se termină cu ecfonisul ecteniilor care le precedă.
Inițial, psalmii antifonici însoțeau intrarea arhiereului și a credincioșilor în sfântul lăcaș, ori chiar procesiunea sosirii ierarhului de la reședință la biserică. O dată cu fixarea cultului, psalmii antifonici au fost reduși la ceea ce știm astăzi.
Primul antifon are un caracter profund doxologic („Mărire tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin! Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul și toate cele din lăuntrul meu, Numele cel sfânt al Lui. Binecuvântat ești Doamne!” – Ps. 102, 1), caracter ce poate fi pus în relație cu chiar binecuvântarea pentru începerea Sfintei Liturghii (o formulă prin excelență doxologică, de asemenea). Pentru cel care percepe Liturghia ca pe un pas în (sau chiar înspre) Împărăția lui Dumnezeu, o asemenea rugăciune de mulțumire nu poate lipsi. Antifonul I este, în egală măsură, o rugăciune de mulțumire pentru binefacerile primite de de-a lungul timpului.
Antifonul al doilea, ca și cel dintâi, este precedat de Doxologia mică, însă face referire la evenimente istorice din viața Mântuitorului, ca prin care omul a fost scos din robia păcatului, fiindu-i oferită posibilitatea îndumnezeirii: „Mărire tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin! Unule Născut, Fiule și Cuvântul lui dumnezeu, Cel ce ești fără de moarte și ai primit pentru mântuirea noastră a Te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria, Care neschimbat Te-ai întrupat și răstignindu-Te, Hristoase Dumnezeule, cu moartea pe moarte ai călcat, Unul fiind din Sfânta Treime, împreună mărit cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, mântuiește-ne pe noi”.
„Textul acestei cântări este o adevărată mărturisire de credință asupra veșniciei, Întrupării, jertfei și biruinței lui Hristos”. În această sinteză a iconomiei mântuirii, Biserica unește rugăciunea de laudă cu cea de cerere, împletește mărturisirea credinței cu recunoștința pentru binefacerile primite.
În taină, preotul se roagă; el cere în rugăciunea din timpul primului antifon: „caută spre noi și spre această sfântă biserică și fă bogate milele Tale cu noi și cu cei care se roagă împreună cu noi”; rugăciunea din timpul celui de-al doilea iterează ideea mântuirii întregului popor numit cu numele lui Hristos (comp. F. Ap. 11, 26). Reamintind de tot ceea ce Dumnezeu a făcut „pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire”, cele două antifoane dimpreună cu rugăciunile ce le însoțesc se constituie ca o întâlnire tainică cu Hristos, într-o perioadă în care El nu Se descoperise deplin ci era doar așteptat de întreaga umanitate „cu suspine negrăite”. De altfel, primele două antifoane fac trimitere la perioada Vechiului Testament, în care împlinirea profețiilor mesianice, așadar a promisiunilor lui dumnezeu, era așteptată. Corelate cu ectenia mare și cu anumite pasaje din Evanghelie, primele două antifoane ilustrează două trepte ale percepției prezenței și lucrării lui Dumnezeu în lume și în istorie: antifonul I transpare ca o rugăciune de mulțumire pentru răspunsul dumnezeiesc pozitiv față de cererile din ectenia mare, prin coroborare cu versetul „De aceea vă zic vouă: «Toate câte cereți, rugându-vă, să credeți că le-ați primit și le veți avea»” (Mc. 11, 24), în vreme ce antifonul al II-lea pune, în auzul tuturor, problema mântuirii ca scop esențial al omului și al umanității, accesibil însă numai celor ce iubesc „frumusețea casei” lui Dumnezeu, trecând accentul de la împlinirea nevoilor concrete, imediate (enumerate la modul general în ectenia mare), la împlinirea nevoii sădite de Dumnezeu în adâncul inimii tuturor oamenilor.
Întâlnirea tainică cu Hristos rezidă, pe de o parte, în recunoașterea ajutorului pe care acesta îl dă celor care cred în El și întregii umanități în procesul de devenire duhovnicească prin sprijinul imediat, iar pe de altă parte în enumerarea actelor prin care El ne-a scos din robia păcatului, arătându-ne „biserică sfințită, neavând pată sau întinăciune ori altceva de acest fel” (Ef. 5, 27).
Legarea vieții de Hristos, prin care avem izvor de apă vie în inimile noastre, este enunțată puternic în cele două antifoane de la începutul Liturghiei. Lauda și cererea sunt argumente reale ale raportării și mărturii directe ale manifestării Sale în viața creștinilor. De aceea, ele se dovedesc a fi parte a întâlnirii tainice cu Fiul lui Dumnezeu.
2.1.3. Vohodul mic
Pe parcursul activității publice a Mântuitorului, cei care-L urmau, precum și locuitorii diferitelor cetăți prin care a trecut, au avut prilejul de a asculta cuvintele Sale, fie ca învățături, fie ca pilde, fie ca mustrări, fie ca laude. Între toate momentele acestea un loc aparte îl ocupă Predica de pe munte (Mt. 5 – 7), în care este prezentată, în linii precise, esența învățăturii Mântuitorului. Din această predică, fragmentul cunoscut sub denumirea de Fericiri este parte componentă a Sfintei Liturghii sub chipul Antifonului III, timp în care preotul (sau după caz, soborul) săvârșește Vohodul mic, care actualizează ieșirea Mântuitorului la propovăduire.
Pentru credinciosul care participă , cântarea Fericirilor trebuie să constituie un nou prilej reflecție cu privire la viața și menirea sa, la conformitatea între ceea ce el face și ceea ce Dumnezeu așteaptă de la el, la ceea ce trebuie să facă și la ceea ce trebuie să nu facă.
Purtarea Sfintei evanghelii în procesiunea Vohodului mic devine o întâlnire tainică cu Hristos Domnul, anticipând lectura biblică de mai târziu, dar și actualizând unul dintre mesajele Mântuitorului Hristos – „S-a apropiat împărăția cerurilor”.
Cântarea Fericirilor este precedată de intonarea stihului „Întru Împărăția Ta când vei veni, pomenește-ne pe noi, Doamne”, de rugăciunea tâlharului care s-a pocăit pe cruce. Credincioșii prezenți în biserică se află la o răscruce – între a tinde către lumea aceasta și a se situa în Împărăția lui Dumnezeu. Ascultând mărturisirea tâlharului – și chiar repetând-o – cei prezenți în biserică au prilejul unei noi convertiri „pe drumul Damascului”, al unei întoarceri către Hristos.
Taina prezenței lui Hristos în lume după ce „S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui” este revelată de vohodul cu Evanghelia: Biserica zidită de El pe piatra credinței că El este Fiul lui Dumnezeu se întărește prin împlinirea poruncii celei noi, dată odată cu venirea Fiului lui Dumnezeu. Noutatea este una de sens: să faci binele; prin comparație, Legea Vechiului Testament oprea săvârșirea răului. Or acest lucru confirmă o dată în plus spusele Sfântului Apostol Pavel: „credința vine din auzire”.
Unitatea credinței, cerută de într-un alt moment al Sfintei Liturghii, se păstrează și se consolidează pe ascultarea de Mântuitorul. Dar omul nu-l descoperă singur pe Dumnezeu, ci Acesta Se descoperă omului pentru ca el să-l cunoască și astfel „la cunoștința adevărului să vină”.
Gestul vizibil al preotului de a binecuvânta spre ușile împărătești, în timp ce rostește rugăciunea „Binecuvântată este intrarea sfinților Tăi totdeauna, acum și pururi și în vecii vecilor” subliniază dimensiunea eshatologică și soteriologică a prezenței credincioșilor în biserică.
Pe de altă parte, faptul că ușile împărătești sunt deschise reflectă faptul că pentru toți cei care ascultă cuvântul dumnezeiesc și îl împlinesc, cerurile sunt aproape, iar accesul în Împărăția lui Dumnezeu este posibil. Astfel, întâlnirea tainică și temporară cu Hristos din acest moment devine temei sau element constructiv și constitutiv al relației cu Dumnezeu și al unei noi întâlniri, reală și veșnică „în ziua cea neînserată a Împărăției” Sale.
Vohodul mic atrage atenția asupra sensului umanității, așa cum i-a fost acesta conferit ed Dumnezeu omului – intrarea în veșnicie. Acest lucru este subliniat de structurarea tripartită a bisericii (pronaos, naos, altar), fiecare corespunzând unui nivel de duhovnicie, reflectat în mod extraordinar de pictura bisericească. Astfel, un aspect conotativ al picturii bisericești din pronaos și naos este legat de timpul acestei lumi, supus lui Hristos, Care este reper (înainte de Hristos și după Hristos), dar care este și Cel pe care întreaga umanitate L-a așteptat; în același timp, aspectul conotativ al picturii Sfântului Altar este viața veșnică întru slujirea lui Hristos – ținta pe care fiecare dintre oameni o are. Crearea omului ca bărbat și femeie s-a făcut pentru ca cei doi să se sprijine unul pe celălalt întru dobândirea stării de sfințenie, dar acest lucru este posibil numai prin asumarea acestui rol și practicarea lui prin slujirea celuilalt. Exersarea capacității de a sluji celorlalți devine capacitate de a-L sluji pe Hristos. De aceea, rugăciunea de la intrarea cu Sfânta Evanghelie amintește de împreună slujirea oamenilor și a îngerilor în ceruri, spre slava lui Dumnezeu.
2.1.4. Trisaghionul
Exceptând anumite sărbători, îndată după intrarea cea mică, se cântă imnul Sfinte Dumnezeule, trisaghionul liturgic: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi”.
„Cântarea aceasta e împrumutată parte din cântarea îngerilor, parte din cartea sfinților psalmi ai proorocului și este alcătuită de Biserica lui Hristos, fiind închinată Sfintei Treimi. Într-adevăr, cuvântul Sfinte, cântat de trei ori, este din imnul Serafimilor (Is. 6, 1 – 3; comp. și Apoc. 4, 6); iar cuvintele Dumnezeule, tare, fără de moarte sunt din acel psalm al lui David, în care el spune: «Însetat-a sufletul meu de Dumnezeu cel tare, Cel viu» (Ps. 41, 2). Alegerea și împreunarea acestor cuvinte, precum și adaosul cererii «miluiește-ne pe noi», este opera Bisericii, care cunoaște și propovăduiește de Unul Dumnezeu în Treimea Sa. Prin aceasta ea vrea să arate pe de o parte legătura dintre Vechiul și Noul Testament, iar pe de alta că îngerii și oamenii s-au unit într-o singură biserică și un singur cor prin venirea lui Hristos (comp. Ef. 1, 10), Cel ce mai presus de ceruri și totodată pe pământ”.
Trisaghionul se află în strânsă legătură cu rugăciunea vohodului mic sau a intrării, rugăciune care face trimitere la sfinții „îngeri, care slujesc împreună cu noi și slăvesc bunătatea Ta”. Liturghia este, prin prisma acestor rugăciuni, ca – de altfel – și prin referirile pe care alte rugăciuni le fac la îngeri, o întâlnire între om, împreună cu întreaga creație, inclusiv Puterile cerești, și Dumnezeu.
În Rugăciunea cântării celei întreit sfinte, preotul cere: „Dumnezeule cel sfânt, Care întru sfinți te odihnești, Cel ce cu glas întreit sfânt, ești lăudat de serafimi și slăvit de heruvimi și de toată puterea cerească închinat (…) primește și din gurile noastre, ale păcătoșilor, întreit-sfânta cântare și ne cercetează pe noi întru bunătatea Ta”.
În cadrul Liturghiei arhierești, trisaghionul este primul imn cântat după ce arhiereul intră în Sfântul Altar; în perioada veche, acesta era practic momentul începerii „oficiale” a Liturghiei, după ce comunitatea de credincioși se aduna în biserică. prezidată de arhiereu, atenția se mută din centrul naosului, locul în care arhiereul se află până la momentul Vohodului Mic, spre Sfântul Altar; intrarea în Sfântul Altar este un simbol al intrării în împărăția lui Dumnezeu. odată ajuns aici, credinciosul nu poate decât să mulțumească lui Dumnezeu pentru ajutorul de până acum și să ceară înnoirea ajutorului și de aici înainte. În Rânduiala rugăciunii de mulțumire, rugăciunea ce constituie centrul acestei rânduieli, conține următoarea idee: „și iarăși, căzând înaintea Ta, mulțumim, rugând cu umilință nemăsurata și nespusa Ta milostivire ca, precum ai binevoit a primi acum rugăciunile robilor Tăi și cu milostivire i-ai învrednicit a li se împlini cererile, așa și de acum înainte învrednicește-i a spori întru dreapta credință, în dragostea cea către Tine și cea către aproapele și a dobândi ale Tale binefaceri împreună cu toți credincioșii Tăi”. Situația este asemănătoare în acest moment al Liturghiei, căci – în plan simbolic – credincioși au ajuns „Să vadă bunătățile Ierusalimului ceresc” cu ochii cei trupești. De aceea, după fireasca laudă și mulțumire pentru ajutorul primit, urmează această cerere atât de simplă, dar profundă: „miluiește-ne pe noi”.
În această lumină, trisaghionul este un imn de laudă la adresa lui Dumnezeu, primul al comunității depline, aflate în comuniune – comunitatea este aici deplină prin prisma faptului că atât mirenii, cât și membrii ai tuturor treptelor ierarhiei bisericești.
Aici este vorba despre o întâlnire între creștin și Hristos dincolo de limitele lumii acesteia, în însăși Împărăția lui Dumnezeu. De aceea, ea are un caracter anticipativ, este o pregustare a unei realități viitoare. Tocmai de aceea, creștinii întăresc cântarea întreit-sfântă cu o cerere. Esența acestei cereri este ca această virtualitate să devină reală, fapt ce nu este posibil numai prin efortul omului, ci este în mod esențial rodul ajutorului lui Dumnezeu. În încheierea dialogului dintre Mântuitorul și ucenicii Săi cu privire la originea sa, Sfântul Apostol Petru este fericit de Mântuitorul, „că nu trup și sânge ți-au descoperit ție aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri” (Mt. 16, 17). În același fel se desfășoară lucrurile și în dobândirea Împărăției lui Dumnezeu și, de aceea, creștinii încheie trisaghionul cu această cerere, „miluiește-ne pe noi”. Mila este un aspect fundamental al relației dintre Dumnezeu și om; lipsit de mila lui Dumnezeu omul s-ar afla în imposibilitatea totală de a colabora cu Dumnezeu, așadar de a-I sluji acestuia, și, implicit, de a se mântui. De aceea, una dintre primele rugăciuni ale sfintei Liturghii are în vedere tocmai mila lui Dumnezeu. În mod cert, creștinii constată nevrednicia lor în relația cu Dumnezeu și o mărturisesc, dar nu ca pe o laudă, ci ca pe o circumstanță care face cu atât mai necesară manifestarea milei dumnezeiești. Trisaghionul evidențiază că mila nu este un atribut al unei singure Persoane a Sfintei Treimi, ci al tuturor deopotrivă, dar și că această milă se concretizează în comunicarea unei stări care îl ridică pe cel care se roagă mai presus de lumea aceasta.
2.2. Liturghia credincioșilor
2.2.1 Vohodul Mare
Liturghia credincioșilor începe cu Vohodul Mare, încadrat de imnul Heruvic și de imnul Ca pe Împăratul, în fond o singură rugăciune, intonată în două etape. Cele două imne amintite, dimpreună cu rugăciunea rostită în taină de către preot dezvăluie sensul Întrupării și al Jertfei Mântuitorului Hristos – îndumnezeirea omului – și descriu condiția esențială a ajungerii pe această treaptă – lepădarea a toată grija cea lumească. În acord cu aceste aspecte se află rugăciunea pe care preotul o rostește în taină în timpul cântării Heruvicului, rugăciune în care se face amintire de nevrednicia omului pentru a-L primi pe Hristos în „casa sufletului său, care este pustie și toată surpată”, așa încât „nimeni dintre cei legați cu pofte și cu desfătări trupești nu este vrednică să vină, să se apropie sau să slujească” lui Dumnezeu, dar și de faptul că în Hristos găsim deopotrivă Jertfitorul, Jertfa, Primitorul și Dăruitorul.
În comentariile pe marginea Sfintei Liturghii, Vohodul Mare face trimitere pe Cruce a Mântuitorului și la punerea Mântuitorului în mormânt – fapt subliniat mai ales de cele trei tropare pe care preotul le rostește întru sine în timpul intrării în Sfântul Altar – dar și la dialogul pe care Mântuitorul îl are cu tâlharul care s-a pocăit și care i-a cerut Domnului „Pomenește-mă întru Împărăția Ta, când vei veni”.
Întâlnirea cu Mântuitorul rămâne una simbolică, aici preotul purtând „cele ce închipuiesc Sfântul Trup și Sfântul Sânge” ale Mântuitorului, dar și pentru că acțiunile și cuvintele pe care preotul (sau episcopul, arhierească) le rostește în auzul tuturor ori doar în taină au ca fond acțiunile și cuvintele Mântuitorului. Astfel, în sens eshatologic, punerea Aerului pe umeri face trimitere la pilda oii celei rătăcite, în care păstorul, găsind oaia o pune pe umerii săi și o aduce la turmă; sosirea preotului în mijlocul bisericii amintește de Întruparea Fiului lui Dumnezeu și arătarea Sa între oameni; poposirea preotului în mijlocul bisericii și pomenirile pe care acesta le săvârșește amintesc de răstignirea pe Cruce, în mijlocul lumii; intrarea în Sfântul Altar și așezarea Cinstitelor Daruri și tămâierea lor semnifică ofranda pe care Dumnezeu-Omul o aduce lui Dumnezeu-Tatăl. În sens istoric, așezarea Cinstitelor Daruri pe Sfânta Masă înseamnă punerea trupului Mântuitorului în mormânt (fapt subliniat de rostirea troparului „Iosif cel cu bun chip”), iar acoperirea lor cu Aerul simbolizează punerea pietrei la ușa mormântului, iar cădirea, împreună cu rostirea celor două versete ale Psalmului 50, reprezintă rugăciunea pentru noul Sion, Ierusalimul ceresc.
Întâlnirea simbolică dintre participanții și Hristos Domnul este reflectată însă și de pomenirile pe care preotul le săvârșește în timpul Vohodului Mare (ierarhul locului, conducători, cler, monahi, ctitori etc.). În dialogul pe care Mântuitorul îl are – în timpul interogatoriului – cu Pilat, Mântuitorul îi spune acestuia: „Nu ai fi avut nici o putere asupra mea, dacă nu ți-ar fi fost dat ție de sus”, arătând că toată ordinea din lume este rânduită spre mântuirea oamenilor. La o asemenea perspectivă fac trimiterile și pomenirile pe care le face preotul în timpul Vohodului Mare, pomeniri în care se cere ca Dumnezeu să-i pomenească în Împărăția Sa pe cei amintiți. Aceste pomeniri sunt un extraordinar prilej de reflecție cu privire la sensul lumii și al vieții omului și la modul în care Dumnezeu se implică permanent în mântuirea oamenilor.
Darurile de pâine și vin sunt puse pe Sfânta Masă ca ofrandă adusă de întregul popor lui Dumnezeu. În cadrul Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare, în timpul ecteniei punerii înainte, preotul rostește o rugăciune în cadrul căreia amintește de jertfele tipice ale Vechiului Testament: jertfa dreptului Abel, cele ale lui Noe sau ale lui Samuel. Toată această rememorare întărește preotului slujitor conștiința momentului și a situației pe care o retrăiește: el este un exponent al întregii comunități care aduce jertfă lui Dumnezeu.
Vohodul Mare de mai înainte sfințite are o desfășurare aparte prin comparație cu celelalte două rânduieli, în sensul că se desfășoară în tăcere, deoarece Darurile sunt deja sfințite, iar rugăciunile de pomenire au fost deja rostite. Pe același principiu, nu mai întâlnim nici anaforaua cu toate cele ce țin de ea. În Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, rugăciunea ecteniei punerii înainte este mai degrabă o rugăciune înainte de împărtășire, căci ea face referire mai mult la vrednicia celor care se împărtășesc.
După așezarea Cinstitelor Daruri pe Sfânta Masă, preotul rostește cele trei tropare ce amintesc de înmormântarea Mântuitorului, de prezența Sa „în mormânt cu Trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul și pe scaun împreună cu tatăl și cu Duhul”, și descriu mormântul Mântuitorului ca fiind „purtător de viață și mai înfrumusețat decât raiul cu adevărat și decât toată cămara împărătească mai luminat” și „izvorul învierii noastre”. Învierea Mântuitorului este centrul vieții creștine; de aceea sărbătoarea Învierii este numită – în rânduielile bisericești – „praznic al praznicelor și sărbătoare a sărbătorilor”. Totodată ea este garanția învierii noastre, pe care o așteptăm, nădăjduind că vom „învia întru învierea vieții” (In. 5, 29).
În timpul intrării preotului în Sfântul Altar, la strană se intonează imnul „Ca pe Împăratul”, imn ce face referire tot la întâlnirea cu Hristos; deopotrivă, stihurile desprinse din Psalmul 50 rostite de preot în timpul tămâierii Cinstitelor Daruri aflate de acum pe Sfânta Masă fac trimitere la întâlnirea de , așadar la moartea și învierea fiecăruia dintre oameni.
Moartea și Învierea Mântuitorului sunt, așadar, esența învățăturilor desprinse din Vohodul Mare, dar nu sunt singurele evenimente cuprinse în acest moment. Acest aspect reflectă tocmai întâlnirea tainică cu Hristos, în lumea aceasta, ca anticipare sau pregustare a întâlnirii cu El în veșnicie.
2.2.2. Anaforaua
O întâlnire tainică între credincioși și Hristos are loc în timpul anaforalei. Pentru mireni, Anaforaua înseamnă toate cântările rostite începând cu răspunsul pe care credincioșii îl dau preotului la invitația „Sus să avem inimile” și până la ecfonisul „Și ne dă nouă cu o gură și cu o inimă a slăvi și a cânta preacinstitul și de mare cuviință Numele Tău, al tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor”, incluzând mărturisirea „Treimei celei de o ființă și nedespărțite”, trisaghionul biblic, răspunsurile mari, Axionul și imnul Pe toți și pe toate. Ca definiție de dicționar, anaforaua este „partea centrală a Liturghiei, care corespunde cu rânduiala și rugăciunea Sfintei Jertfe”. Ea are originea în marea rugăciune a Mântuitorului de cea de Taină, care include momentul instituirii Tainei Sfintei Euharistii și, implicit, a Sfintei Liturghii. Anaforaua conține rugăciunea de mulțumire sau doxologică (numită și marea rugăciune euharistică, în care putem delimita rugăciunea teologică, trisaghionul biblic, rugăciunea hristologică și cuvintele de instituire), rugăciunea de aducere aminte sau anamnetică (anamneza) și rugăciunea de sfințire sau epicleza, precum și dipticele, în cadru cărora sunt pomeniți – la modul general – toți creștinii din lume, indiferent de starea lor socială.
Rugăciunea teologică face un sumar inventar al evenimentelor centrale din istoria mântuirii neamului omenesc, recapitulând – în rugăciunea rostită în taină de preot – evenimentele nodale ale istoriei mântuirii: „Tu din neființă la ființă ne-ai adus pe noi și, căzând noi,iarăși ne-ai ridicat și nu ne-ai Te-ai depărtat, pe toate făcându-le, până ce ne-ai suit la cer și ne-ai dăruit împărăția Ta ce va să vie”. În cadrul rugăciunii intonate de către credincioși se face referire la „Treimea cea de o ființă și nedespărțită”, menționând fiecare dintre Persoanele dumnezeiești.
Rugăciunea hristologică, citită de preot în taină, în timp ce la strană se intonează trisaghionul biblic, face referire la momentul Patimilor Mântuitorului și cea de Taină. De altfel, îndată după rugăciunea hristologică, preotul rostește cu glas tare cuvintele de instituire, cuvinte care devin prilej de întâlnire tainică între credincioși și Hristos. Astfel, auzind aceste cuvinte – „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor”, respectiv „Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” – credincioșii aud tocmai invitația Mântuitorului Hristos de a se împărtăși. Întâlnirea are loc prin prisma auzirii cuvintelor pe care le-a rostit Însuși Mântuitorul, dar și prin faptul că înaintea creștinilor prezenți se află deocamdată Cinstitele Daruri, cele care sunt numai în mod virtual Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos, dar care vor ajunge la această stare după rugăciunea de sfințire. Nu este vorba nici despre o iluzie și nici despre o inducere în eroare a celor prezenți. În eventualitatea auzirii rugăciunii pe care preotul o rostește în taină, mirenii ar înțelege corect semnificația cuvintelor. Aici este o întâlnire cu Hristos cel istoric ți, în același timp, rugăciunea pe care preotul o rostește în taină, este o lecție de istorie, căci pe măsura rostirii ei apare o nuanțare a cuvintelor. Astfel, rugăciunea făcând trimitere , exprimă următoarea idee: „Acesta – Fiul lui Dumnezeu – venind și toată rânduiala cea pentru noi plinind, în noaptea în care a fost vându – sau, mai degrabă, când El Însuși S-a dat pentru viața lumii”.
Pe de altă parte, în timpul rostirii acestei rugăciuni, credincioșii cântă trisaghionul biblic, preluat din Isaia 6, 3, care amintește de cuvintele cu care a fost întâmpinat Mântuitorul la intrarea sa în Ierusalim: „Bine este cuvântat Cel ce vine întru Numele Domnului! Osana întru cei de sus!”, cuvinte care evidențiază starea de așteptare a Mântuitorului, de întâmpinare a Sa cu bucurie. Desigur, așteptarea creștinilor este diferită de cea a poporului evreu, pentru că acum Mântuitorul este așteptat „să vină cu slavă și cu cinste”. Totodată, credincioșii deja pregustă întâlnirea reală cu Mântuitorul, întâlnire prilejuită de prezența reală a Mântuitorului, prin Sfintele Taine.
Această tainică întâlnire între participanții și Hristos Domnul este evidențiată de anamneză, rugăciunea în cadrul căreia sunt amintite „toate cele ce s-au făcut pentru noi”. Amintirea acestor evenimente care țin de viața Mântuitorului și de mântuirea oamenilor, face posibilă o nouă întâlnire, de asemenea tainică, între credincioși și Hristos. Recapitularea acelor evenimente de căpătâi Îl aduc înaintea celor care participă Desigur, este o evocare această anamneză, dar ea are puterea de a-L aduce în mijloc pe Cel despre care se vorbește.
După rugăciunea de sfințire a Darurilor, întâlnirea cu Mântuitorul a celor care se află în biserică este reflectată de diptice. Referirile inițiale ale dipticelor sunt la sfinți, la cei care au dobândit deja Împărăția cerurilor, la cei care deja au primit „Împărăția ce va să fie”, pentru ca ulterior să fie menționați cei care au încă nevoie de ajutor în lumea această. Mai amplă, rugăciunea dipticelor din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare face trimitere mai precis la modalitățile prin care Dumnezeu își exercită puterea conducătoare asupra lumii, invocând ajutor și binecuvântare pentru toți.
Finalul anaforalei face referire la ierarhul locului, dar și la comunitatea locală și la anumite categorii de credincioși, care din motive binecuvântate nu se află la slujbă, pomeniți alături de cei care aduc daruri și fac bine în biserici.
Toți cei pomeniți ori amintiți la modul general în cadrul anaforalei au fost pomeniți și la proscomidie. Pe de altă parte, anaforaua este precedată de Rugăciunea punerii înainte și de mărturisirea credinței. În acest fel, Anaforaua devine un nou prilej de adunare în jurul Mântuitorului Hristos al celor care au dobândit deja Împărăția lui Dumnezeu, dimpreună cu cei care încă o caută. Faptul este reflectat și subliniat de ecfonisul anaforalei, care adună întru slăvirea lui Dumnezeu pe toți cei care doresc acest lucru.
3. ÎNTÂLNIREA REALĂ CU HRISTOS
3.1. Liturghia celor chemați
3.1.1. Vestirea Evangheliei
Liturghia celor chemați ne oferă prima întâlnire reală la momentul celei de-a doua lecturi biblice, pericopa evanghelică, în cadrul căreia este redată învățătura Mântuitorului Hristos, așa cum a fost ea transmisă prin intermediul celor patru Evanghelii canonice. În mod cert, citirea Evangheliei are ca sens cunoașterea cât mai profundă a ceea ce Mântuitorul a învățat, așa încât cei care „rodesc întru răbdare” să fie cât mai mulți. Lectura biblică a constituit dintotdeauna – în cadrul creștinismului – nucleul cultului divin public, prin intermediul căruia Dumnezeu S-a descoperit pe Sine celor care cred.
În întreaga activitate publică, Mântuitorul a învățat în mod constant pe cei care se aflau în apropierea Sa despre Dumnezeu și despre relația pe care oamenii trebuie să o aibă cu El. Uneori, învățătura Sa era cuprinsă în predici – Predica de pe Munte fiind cea mai cunoscută și cea mai complexă dintre toate –, alteori cuvântul a fost anticipat de diferite acțiuni, iar în alte situații a fost confirmat de transpunerile în practică de către Mântuitorul. Desigur, există și minuni care nu sunt însoțite de nicio predică și predici care nu sunt însoțite de minuni.
Astfel, minuni precum cea a înmulțirii pâinilor și a peștilor, vindecarea fiului lunatic, potolirea furtunii pe mare sunt urmate de explicări ale acțiunilor întreprinse, în vreme ce minuni precum vindecarea slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda sau a femeii cu mâna uscată sunt precedate de explicări cu privire la sensul existenței umane. „Iisus Hristos este Învățătorul și Proorocul suprem prin Însăși Persoana sa. Iisus Hristos nu este ca un oricare alt om, ba nici chiar ca oricare alt întemeietor de religie (…) învățătura Lui arată adevăratul drum de desăvârșire al umanității. Iar în aceasta El nu face decât să se tălmăcească pe Sine Însuși, fiind și drumul spre desăvârșire, și desăvârșirea însăși”.
Pe drumul spre Emaus, Mântuitorul dialoghează cu Luca și cu Cleopa fără însă ca aceștia să știe cine este Cel ce vorbește cu ei, căci „ochii lor erau ținuți să nu-L cunoască” (Lc. 24, 16), iar El „începând de și de la toți proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile cele despre El” (Lc. 24, 27). Această conversație, în care Hristos vorbește despre Sine fără a se nominaliza, îi face pe cei doi să le ardă inimile pe cale în privința Sa, este urmată de o dezvăluire deplină la momentul frângerii pâinii. Citirea pericopei evanghelice de îl poziționează pe credinciosul prezent mai presus de cei doi ucenici, pentru că el știe deja cine i se adresează și despre cine îi vorbește; tocmai de aceea, întâlnirea cu Hristos în cadrul lecturilor biblice este una reală.
„Pericopele sunt rânduite în așa fel, încât în cursul unui an bisericesc cei ce vin regulat la biserică să cunoască momentele importante ale vieții și toate faptele mântuitoare ale lui Hristos, ca și învățăturile Lui esențiale, care sunt îndrumări pentru viața ce ne duce la înviere. Dar din fiecare pericopă se poate cunoaște Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel Întrupat, și opera lui mântuitoare în întregime”. O atare situație este posibilă însă numai prin reflecție, dublată de rugăciune. Biserica a rânduit, de aceea, ca orice creștin să se roage înainte de citirea Sfintei Scripturi; , înainte de citirea Sfintei Evanghelii cere „să strălucească în inimile noastre lumina cea curată a cunoașterii dumnezeirii”, așa încât sensul cuvintelor dumnezeiești rânduite de sfinții părinți să fie pătruns cât mai în profunzime.
Duminica sau în sărbători, în cadrul Sfintei Liturghii săvârșite cu diacon, acesta cere în auzul tuturor binecuvântare pentru a citi pericopa evanghelică, iar preotul îl binecuvintează – de asemenea – în auzul tuturor, spunând această rugăciune, care inducă sensul citirii Evangheliei: „Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfântului, întru tot lăudatului Apostol și Evanghelist (N) să-ți dea ție, celui ce binevestești, cuvânt cu putere multă, spre plinirea Evangheliei iubitului Său Fiu, a Domnului nostru Iisus Hristos”; acest lucru este posibil prin urmarea îndemnului rostit chiar înainte de citirea propriu-zisă a Evangheliei – „Să luăm aminte”. Fără a lua aminte la conținutul Evangheliei, adică fără a-l asculta și împropria, împlinirea învățăturilor evanghelice, adică urmarea lui Hristos, nu este posibilă. Iar aceasta poate echivala cu nesocotirea lui Dumnezeu.
Este de la sine înțeles că lectura pericopelor biblice se repetă continuu, cu mici variații ca amplasare de-a lungul anului bisericesc; acest lucru se întâmplă tocmai în vederea acestei aprofundări a Cuvântului dumnezeiesc, pentru că fiecare lectură poate aduce noi și noi sensuri, deopotrivă pentru cel care, pe baza textului evanghelic citit, rostește predica, respectiv și pentru cel care ascultă predica sau chiar și numai pericopa evanghelică în sine.
O parte dintre cuvântările Mântuitorului se încheie cu formularea „Cine are urechi de auzit, să audă”. „Sfânta Scriptură are o putere covârșitoare, prin care a prefăcut și preface nenumărate suflete în sfinți”. Acest lucru a fost posibil tocmai în virtutea auzirii cuvântului dumnezeiesc și a potrivirii vieții de zi cu zi în acord cu acest cuvânt. Lectura biblică este asemenea întâlnirii dintre Zaheu și Hristos, la finalul căreia Domnul rostește acea frază care sfărâmă tot ceea ce socotiseră cei de față: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia”. Citirea Evangheliei transformă fiecare astăzi într-o posibilitate de mântuire pentru cei care sunt dispuși să-l întâlnească în mod real pe Domnul Iisus Hristos, întâlnire oferită. De aceea, pericopa evanghelică se citește în mod solemn: „Evanghelia nu se citește critic, rece, iscoditor, cu porniri de îndoială în cele citite, ci cu simțirea că suntem ridicați într-o altă zonă; se citește în duh de laudă, doxologic, într-o bucurie sărbătorească pentru ceea ce ne-a dat și ne dă Dumnezeu”.
După citirea Sfintei Evanghelii, preotul binecuvintează credincioșii cu partea pe care se găsește icoana Învierii, fapt ce simbolizează că „Însuși Hristos cel răstignit și înviat pentru noi ne binecuvintează (…) Învățătura a fost pregătirea pentru Jertfă și Înviere”.
3.1.2. Predica
„Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez” (In. 3, 30) – sunt cuvintele care exprimă cel mai clar sensul prezenței Sfântului Ioan Botezătorul în lume. De altfel, atunci când Mântuitorul spune că „între cei născuți din femei, nimeni nu este mai mare decât Ioan; dar cel mai mic în împărăția lui Dumnezeu este mai mare decât el” (Lc. 7, 8) subliniase la fel de clar că Ioan Botezătorul aparținea Vechiului Testament, care pregătea venirea Fiului lui Dumnezeu întrupat. Sensul predicii proorocilor Vechiului Testament era tocmai anunțarea lui Mesia. Niciunul dintre profeți nu vorbește despre sine, ci toți despre Hristos; de aceea, Mântuitorul spune „Cercetați Scripturile, că socotiți că în ele aveți viață veșnică. Și acelea sunt care mărturisesc despre Mine” (In. 5, 39).
Predica preotului este legată, în mod inevitabil, de pericopa evanghelică a zilei respective. „Condiția unei adevărate propovăduiri trebuie să cuprindă deplina lepădare de sine a propovăduitorului, lepădarea de tot ceea ce este numai al său, chiar și de darul și de talentul său”.
Predica devine astfel o întâlnire reală cu Hristos. În mod cert, predica a ocupat din toate timpurile un loc important în cadrul cultului public: după prima predică a Sfinților Apostoli, s-au botezat „ca la trei mii de suflete” (F. Ap. 2, 41), iar primii creștini. Ea a mijlocit atunci întâlnirea reală cu Hristos, cunoașterea voii Sale și întoarcerea sau venirea ascultătorilor către Hristos.
O „predică” este și minunea săvârșită de Sfântul Apostol Petru, dimpreună cu Sfântul Ioan, cu ologul din naștere: „Argint și aur nu am; dar ce am, aceea îți dau. În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te și umblă! Și apucându-l de mâna dreaptă, l-a ridicat și îndată gleznele și tălpile picioarelor lui s-au întărit. Și sărind, a stat în picioare și umbla, și a intrat cu ei în templu, umblând și sărind și lăudând pe Dumnezeu. Și tot poporul l-a văzut umblând și lăudând pe Dumnezeu” (F. Ap. 3, 6 – 9). Iar Sfântul Apostol Pavel preciza „Vai mie dacă nu voi binevesti” (I Cor. 9, 16).
Predica este, așadar, o dimensiune importantă a Sfintei Liturghii, ea fiind o întâlnire cu Hristos, dar și rezultatul întâlnirii cu Hristos și prilejuiește întâlnirea cu Hristos și descoperirea Lui. În mod clar, fără predică, posibilitatea credincioșilor de a-L cunoaște pe Dumnezeu este sensibil redusă – „credința vine din auzire”. În același timp, predica este sau poate fi un model de mărturisire a credinței, un reper pentru credincioșii care participă în ceea ce privește acest aspect esențial al vieții lor duhovnicești.
Pe de altă parte, în dialogul cu Sfinții Apostoli, Mântuitorul le spune acestora „Eu vă voi da gură și înțelepciune, căreia nu-i vor putea sta împotrivă, nici să-i răspundă toți potrivnicii voștri” (Lc. 21, 15). De aici înțelegem că în exercițiul predicii, preotul – dacă nu se concentrează asupra propriei experiențe duhovnicești, ci are în vedere să-L mărturisească pe Hristos, primește întregul sprijin al Acestuia. De aici înțelegem că are loc o întâlnire reală cu Hristos atât a preotului predicator, cât și a celor care ascultă predica sa. Desigur, pentru credincioșii care au o viață duhovnicească bogată și exercițiul lecturii Sfintei Scripturi, predica se poate constitui ca un reper pentru diferite conexiuni cu alte evenimente relatate de Sfânta Scriptură și aprofundate de textele liturgice ori patristice, așa încât apropierea de Dumnezeu să fie cât mai mare.
În explicațiile despre slujirea profetică a Mântuitorului, găsim ideea că El este Profetul, prin excelență, fiindcă vorbește despre Sine cu toată autoritatea. Preotul predicator se află sub semnul a două dintre slujirile Mântuitorului – cea învățătorească și cea profetică, el învățând despre Hristos și profețind Împărăția lui Hristos. El prilejuiește, așadar, întâlnirea cu Hristos tuturor celor care se împărtășesc de cuvântul dumnezeiesc.
Pe de altă parte, „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt. 4, 4) ceea ce-l transpune pe preotul care vestește pe Hristos într-un hrănitor al celor flămânzi de Dumnezeu. În mod evident, predica – pregătit cu atenție și bazată pe textul evanghelic – face posibilă întâlnirea reală cu Hristos prin aceea că desființează noi bariere în relația cu Acesta, bariere consistând mai ales în lipsuri de înțelegere. Predica este rostită în mod curent la finalul Liturghiei; rostirea ei îndată după lecturile biblice ar sublinia relația corectă dintre acestea și predică și ar facilita mai bine înțelegerea corectă a textului biblic.
Sfântul Apostol Pavel scrie corintenilor: „am judecat să nu știu între voi altceva, decât pe Iisus Hristos, și pe Acesta răstignit” (I Cor. 2, 2); o asemenea viziune aparține deopotrivă și preotului predicator și ea trebuie să fie centrul preocupărilor sale, pentru că o asemenea atitudine facilitează realmente întâlnirea cu Hristos.
Ca moment al Sfintei Liturghii, predica este deci, o mărturisire a credinței predicatorului. Însă pentru cei care au inima deschisă spre mărturisirea preotului, ei pot identifica în propria viață momentele în care Hristos a intervenit în viața lor și i-a ajutat (în mod evident, în fiecare moment al vieții lor Hristos și-a oferit sprijinul, așa încât să ajungă la mântuire; rămâne problema doar a conștientizării, a recunoașterii și a mărturisii acestor momente). De aceea, întâlnirea cu Mântuitorul în cadrul predicii este una nu doar virtuală, ci și una reală. Desigur, predica poate trezi conștiințe și atunci ea are un rol determinant în întâlnirea cea mai importantă cu Hristos, cu Dreptul Judecător.
„Eu sunt Calea, adevărul și Viața” (In. 14, 6) sunt cuvinte ale Mântuitorului, care certifică această dimensiune eshatologică a predicii. În afara predicii, aprofundării sensurilor cuvântului dumnezeiesc îi lipsește un suport foarte important: ancorarea în învățătura garantată a Bisericii prin Sfânta Tradiție. Este îndeobște înțeles în ortodoxie raportul dintre Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție; aici, în predică ele se întâlnesc. În predică, se întâlnesc deci cele două moduri de transmitere a Revelației dumnezeiești.
3.2. Liturghia celor credincioși
3.2.1. Anaforaua
Anaforaua încadrează momentul liturgic al prefacerii darurilor de pâine și vin în Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos. Ea este locul și timpul în care Hristos devine prezent în mod real în mijlocul comunității aflate în comuniune. În mod excepțional, Sfânta Liturghie subliniază puterea rugăciunii, adeverind necesitatea prezenței acesteia în viața creștinilor: după momentul în care preotul se roagă în taină lui Dumnezeu rostind epicleza, în care cere „Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste aceste Daruri, ce sunt puse înainte. Și fă, adică, pâinea aceasta, Cinstit Trupul Hristosului Tău. Iar ce este în potirul acesta, Cinstit Sângele Hristosului Tău. Prefăcându-le cu Duhul Tău ce Sfânt”, pentru ca în cadrul ecteniei cererilor, rostită îndată după ecfonisul anaforalei credincioșii să audă cererea „Pentru Cinstitele Daruri ce s-au adus și s-au sfințit”. Desigur, această corelare – cerere și împlinirea cererii – nu este singulară, ea fiind prezentă în cadrul tuturor slujbelor; dar în cadrul Sfintei Liturghii ea este atât de evidentă încât nu poate să nu fie folosită drept model. Cu atât mai mult cu cât ea, Liturghia, ne mijlocește o întâlnire directă, reală, fără ocolișuri cu chiar Dumnezeu.
Tot în cadrul anaforalei, mai este prezentă o întâlnire directă, reală cu Hristos, chiar înainte de momentul sfințirii, la momentul anamnezei: „Aducându-ne aminte, așadar, de această poruncă mântuitoare și de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de Cruce, de mormânt, de Învierea cea de a treia zi, de înălțarea ca ceruri, de șederea cea de-a dreapta și de cea de-a doua și slăvită iarăși venire, ale Tale dintru ale Tale, Ție îți aducem de toate și pentru toate”. Ultimele cuvinte ale ecfonisului, el vede în fața sa pe Hristos, Cel care primește Darurile în „sfântul, cel mai presus de ceruri și duhovnicescul Său jertfelnic, întru miros de bună mireasmă duhovnicească”. Împreună cu preotul se află și comunitatea aflată în comuniune; de aceea preotul nu aduce jertfa doar în numele său, ci în numele tuturor celor prezenți în biserică, precum și în numele celor care „din binecuvântate pricini nu sunt de față”, „pentru cei ce călătoresc pe uscat, pe ape și prin aer, pentru cei bolnavi, pentru cei ce ostenesc, pentru cei robiți”, lucru evidențiat de pluralul verbului (aducem), dar și de cuvintele finale (pentru toate). Formularea „de toate” se referă la „totalitatea darurilor pe care ni le-a oferit Dumnezeu și pe care noi, după modelul Său, I le oferim întocmai, fără a ne permite să păstrăm ceva pentru noi”. Așadar, dacă Dumnezeu ne-a oferit ca dar lumea, noi punem la rândul nostru înaintea lui Dumnezeu lumea.
La finalul Proscomidiei, Sfântul Disc prezintă o imagine a Împărăției lui Dumnezeu: Mântuitorul Hristos este reprezentat de agneț; în dreapta agnețului este reprezentată Maica Domnului; în stânga agnețului sunt reprezentate cetele sfinților; cele trei triunghiuri mai mici din fața agnețului îi reprezintă pe episcopul locului (conducerea bisericească), al doilea pe conducătorii lumești, iar cel de-al treilea pe cei care au construit biserica (ctitori). Miridele îi reprezintă pe credincioșii vii (cele din dreptul părticelei ce o simbolizează pe Maica Domnului) și adormiți (cele din dreptul părticelelor scoase în cinstea sfinților). Astfel, întreaga biserică gravitează în jurul Mântuitorului Hristos și aceasta este Împărăția Sa.
În timpul în care preotul se roagă în taină pentru sfințirea darurilor (al epiclezei), credincioșii împreună cu strana se roagă, cântând imnul liturgic „Pre Tine Te lăudăm”, imn care are bogate semnificații, conținând toate cele trei aspecte ale rugăciunii (mulțumire, laudă, cerere) și care este adresat, de asemenea, Mântuitorului Iisus Hristos. Din perspectiva imnului cântat de credincioși, Hristos este de asemenea de față, pentru că adresarea este directă, fără a mai cere sprijin din partea cuiva. Ea este, desigur, izvorâtă din sentimentul propriu al celor care se roagă în acel moment și în acel loc, un sentiment de recunoștință, dar și de nădejde.
După rugăciunea de sfințire a Darurilor de pâine și vin, preotul dă la o parte dvera și rostește ecfonisul „Mai ales pentru Preasfânta, curata, preabinecuvântata, slăvita Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea și pururea Fecioara Maria”. Întregul moment își dezvăluie semnificația prin „citirea” sa în context – este precedat de epicleză și continuat cu dipticele. Ridicarea dverei vrea să sublinieze realitatea transformării Darurilor, iar ecfonisul arată că prin Maica Domnului omenirea a dobândit împlinirea făgăduinței dumnezeiești făcute după căderea în păcat a primilor oameni; de aceea „mulțumirea I se aduce în continuare lui Dumnezeu, pentru existența și lucrarea sfinților din ceata imediat următoare Maicii Domnului, precum și pentru acelea ale tuturor sfinților”.
În imnul iubirii, Sfântul Apostol Pavel subliniază ideea că „dragostea nu cade niciodată” (I Cor. 13, 8). Nădejdea și credința se pierd (în sens pozitiv, de această dată) în momentul dobândirii celor cerute (în cazul creștinilor ancorați puternic în viața duhovnicească, starea de sfințenie, mântuirea), dragostea fiind singura care rămâne, întrucât ea este mai mare. Iubirea se manifestă atât în prezența, cât și în absența celui iubit. În cazul de față, iubirea transpare tocmai din constatarea prezenței permanente a celui iubit și mai ales iubitor El Însuși față de cei care mărturisesc că au nevoie de sprijinul Său.
Anaforaua este, prin prisma celor amintite, punctul culminant al întâlnirii reale dintre creștinii prezenți și Hristos Dumnezeu, punct din care perspectiva împărtășirii transpare ca normalitate, dacă nu cumva chiar ca datorie morală esențială față de Dumnezeu, față de sine și față de înseși slujba la care aceștia participă. Concedierea catehumenilor în perioada Bisericii primare poate fi înțeleasă în adevărata sa dimensiune prin raportare la acest moment.
3.2.2. Împărtășirea clericilor și a credincioșilor
Centrul cultului divin public ortodox este, neîndoielnic, Sfânta Liturghie, iar în inima acesteia se află împărtășirea. Acest lucru este reflectat cu prisosință de multe dintre rugăciunile pe care preotul le rostește în taină, mai ales în cadrul Liturghiei credincioșilor. Astfel, – în Liturghia Sfântului Ioan gură de Aur – îndată după rugăciunea de sfințire a Darurilor, se face trimitere la împărtășirea celor de față, atunci când preotul amintește despre cei „care se vor împărtăși”, iar în timpul ecteniei cererilor preotul cere de în numele tuturor celor de față „învrednicește-ne să ne împărtășim cu cuget curat, cu cereștile și înfricoșătoarele Tale Taine ale acestei sfinte și duhovnicești mese”, pentru ca înainte de a ridica Sfintele Daruri să ceară: „Și ne învrednicește, prin mâna Ta cea puternică, a ni se da nouă Preacuratul Tău Trup și Scumpul Tău Sânge și, prin noi, la tot poporul”. În același registru se înscrie și chemarea „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați” dar și ectenia „Drepți, primind dumnezeieștile, sfintele, preacuratele, cereștile, nemuritoarele și de viață făcătoarele, înfricoșătoarele lui Hristos Taine, cu vrednicie să mulțumim Domnului”. Desigur, referiri similare întâlnim și în celelalte formulare ale Sfintei Liturghii: Liturghia Sfântului Vasile cel Mare și Liturghia Sfântului Grigorie Dialogul. Un argument major al sensului euharistic al Sfintei Liturghii îl constituie tocmai existența acestui din urmă formular liturgic, utilizat exclusiv în perioada Postului Mare.
La momentul împărtășirii clericilor, Sfântul Trup și Sfântul Sânge sunt consumate distinct, cu formule diferite: „Cinstitul și Preasfântul Trup al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos se dă mie, nevrednicului preot (N), spre iertarea păcatelor și spre viața de veci. Amin.”, respectiv „De asemenea, Cinstitul și Preasfântul Sânge al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos se dă mie, nevrednicului preot (N), spre iertarea păcatelor și spre viața de veci. Amin”. Pentru credincioșii mireni, Trupul și Sângele Mântuitorului sunt date deodată, preotul care împărtășește rostind rugăciunea „Se împărtășește robul/ roaba lui Dumnezeu (N) cu preasfântul Trup și Sânge al Domnului, Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos spre iertarea păcatelor și spre viața de veci. Amin”.
Momentul împărtășirii este, atât pentru clerici, cât și pentru credincioși, momentul celei mai intime întâlniri cu Hristos, întâlnire care – pentru cei ce se apropie „cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste” – deschide perspectiva unei întâlniri și mai intime, în Împărăția cerurilor.
Împărtășirea își dezvăluie însă această dimensiune, de întâlnire cu Hristos, numai pentru cei ce își curățesc inima, căci „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Această curăție a inimii vine atât din rugăciune (atât în timpul Sfintei Liturghii și al celorlalte slujbe), cât și din strădania de a împlini voia lui Dumnezeu, conștientizând și mărturisind lucrarea lui Dumnezeu în lume. Întreaga Sfântă Liturghie converge către acest moment în care Hristos este nu doar sesizabil, ci pătrunde întreaga ființă, „mintea și sufletul, inima și trupul”.
Împărtășirea clericilor are loc în Sfântul Altar, după înălțarea Sfintelor Daruri și frângerea pâinii devenită acum Trupul Mântuitorului, mai întâi cu Sfântul Trup și după aceea cu Sfântul Sânge. Astfel, după îndeplinirea acțiunilor necesare (separarea părticelelor Agnețului, „plinirea potirului credinței” – punerea părticelei IIS în Sfântul Potir –, binecuvântarea și turnarea căldurii în Sfântul Potir, luarea părticelei cuvenite din Sfântul Trup și rostirea rugăciunilor rânduite în Liturghier), preotul consumă Sfântul Trup (și anume fragmentul pe care sunt imprimate literele HS) sau părticica primită de la arhiereu ori luată de el însuși, după care bea de trei ori din Sfântul Potir. Diaconul primește întotdeauna Sfântul Trup de la episcop sau de la preot, în absența episcopului, precum și Sfântul Sânge. Clericii care nu slujesc se împărtășesc sau sunt împărtășiți tot acum. După împărtășire, fiecare cleric este dator să citească Rugăciunea de mulțumire. În timpul împărtășirii clericilor, la strană se cântă pricesne sau cântări duhovnicești ori se citește sinaxarul zilei.
Împărtășirea clerului inferior (ipodiaconi, citeți, anagnoști etc.) are loc după împărtășirea tuturor clericilor, după ce preotul sau diaconul invită pe credincioșii prezenți „cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste” să se apropie de Sfântul Potir, dar înaintea credincioșilor. Toți aceștia sunt împărtășiți cu Sfântul Trup și cu Sfântul sânge deodată, cu lingurița, după ce în prealabil unul dintre credincioși sau chiar preotul care îi împărtășește rostește cu glas tare rugăciunile de dinainte de împărtășire. Membrii clerului inferior și mirenii sunt împărtășiți din părticelele NI și KA.
Venirea credincioșilor înaintea Sfântului Altar în vederea împărtășirii ține de lucrarea și chemarea lui Dumnezeu, Cel „care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină”; de aceea, credincioșii prezenți cântă „Bine este cuvântat cel ce vine întru Numele Domnului; Dumnezeu este Domnul și S-a arătat nouă”. Această recunoaștere a privilegiului de a fi chemat de Dumnezeu are drept scop conștientizarea de către credincioși o dată în plus atât a situației de a se afla în imediata apropiere a „Fiului lui Dumnezeu celui viu”, cât și asupra întâlnirii reale cu Hristos. Împărtășirea este urmată de mărturisirea faptului de a fi văzut lumina cea adevărată, respectiv de rugăciunea de mulțumire a mirenilor pentru faptul de a fi fost învredniciți a se „împărtăși cu Sfintele, cele fără de moarte, Preacinstitele și de viață făcătoarele Taine”.
Deznodământul Sfintei Liturghii este, la rândul său, o pregătire pentru un eveniment viitor. La momentul rostirii Simbolului Credinței, creștinii mărturisesc ca pe un fapt mântuitor și cea de-a doua venire a Mântuitorului Hristos, „ca să judece viii și morții”. Pe de altă parte, Mântuitorul că „dacă nu veți mânca Trupul Fiului Omului și nu veți bea Sângele Lui nu veți avea viață în voi” (In. 6, 53). În timpul mutării miridelor sfinților de pe Sfântul Disc în Sfântul Potir, preotul se roagă „Dă-ne nouă să ne împărtășim cu Tine mai adevărat în ziua cea neînserată a Împărăției Tale”, întocmai cum sfinții deja se împărtășesc de prezența Mântuitorului în Rai.
4. „CU PACE SĂ IEȘIM”
4.1. Sfânta Liturghie – anticipare a Împărăției celei veșnice
Sfânta Liturghie începe cu binecuvântarea Împărăției lui Dumnezeu, o împărăție veșnică, „unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin”. Această împărăție se deschide în biserică și este anticipată de Sfânta Liturghie, care este o sinteză a istoriei mântuirii neamului omenesc, istorie în centrul căreia stă Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat.
Întregul parcurs al Sfintei Liturghii este un urcuș continuu, începând din momentul contemplării raiului (fie din perspectiva omului tocmai ieșit din Raiul cel din Eden, fie din cea a celui abia intrat în el), continuând cu cererea împlinirii diferitelor nevoi spre mântuire, nevoi care pe parcursul vieții în trup pot fi materiale și culminând cu reînnoirea lumii întru duhovnicie de către cei care au fost martori ai unei minuni care se repetă înaintea lor în mod constant, până la sfârșitul veacurilor.
Participarea credincioșilor capătă sens tocmai în perspectiva Împărăției celei veșnice. Amprenta veșniciei este dată de toate detaliile care fac parte din ansamblul liturgic – forma bisericii, pictura bisericească, obiectele cultice, rugăciunile, actele liturgice. Nu există element care să fie în afara unui simbolism, care să nu conducă spre o realitate supra-lumească și supra-firească, aflată altfel în sfera normalității dumnezeiești, așa cum a fost ea revelată primilor oameni. Liturghia, ca ceremonie, este o aducere a cerului pe pământ și, în același timp, o purtare a omului în cer. O asemenea experiență se poate formula în cuvinte precum „În biserica Slavei Tale stând, în cer ni se pare a sta”.
În Naos, la baza turlei, este pictată pe partea de răsărit, scena intitulată „Dumnezeiasca Liturghie”; participanții care urmăresc cu privirea gesturile protosului vor avea înaintea lor această icoană în momentul în care preotul le adresează îndemnul liturgic „Sus să avem inimile”. În această icoană, „Mântuitorul este înfățișat ca arhiereu, stând în fața Sfintei Mese, pe care se află Sfânta Evanghelie și deasupra căreia plutește porumbelul Sfântului Duh și chipul Celui Vechi de zile, ilustrându-se astfel ideea că jertfa e adusă tuturor celor trei Persoane ale Sfintei Treimi”. De aceea, „Liturghia euharistică fiind celebrarea Liturghiei cerești veșnice (…), este pregustarea încă de aici a fericirii Împărăției cerurilor”.
Pe de altă parte, Sfânta Liturghie este presărată continuu cu trimiteri – uneori deschise, alteori ușor aluzive – la împreună slujirea omului cu îngerii în Liturghia cea cerească. Este cazul Rugăciunii intrării, din timpul Vohodului Mic, al Imnului heruvic, al Rugăciunii teologice din cadrul Anaforalei (toate din cuprinsul rânduielii întocmite de Sfântul Ioan Gură de Aur). Trimiterile acestea au darul de a conștientiza pe cei care le aud sau le rostesc cu privire la sensul înalt al Sfintei Liturghii – de a îi face părtași pe participanți, încă din viața aceasta – la Împărăția cerurilor.
Așadar, participarea îl face pe credincios părtaș atât în mod anticipativ, cât și în mod concret. Pentru aceasta este nevoie ca „toată grija cea lumească acum să o lepădăm, ca pe Împăratul tuturor să-L primim”. Desigur, primirea Împăratului se va face, la vremea potrivită, prin împărtășire, pentru ca același lucru să se întâmple „mai adevărat, în ziua cea neînserată a Împărăției”.
Liturghia „pământească” are drept punct culminant împărtășirea celor care au dezlegare de la duhovnic în acest sens. Frecvența împărtășirii însă este o chestiune care prilejuiește multiple discuții, încă din perioada de aur a Bisericii. Totuși, este demn de semnalat un aspect care ține de momentul împărtășirii credincioșilor: în timpul Sfintei Liturghii, acest eveniment se petrece în fața ușilor împărătești, pe solee, spațiul din fața iconostasului aici în vechime erau așezate stranele cântăreților, amintind – în viziunea patriarhului Sofronie al Ierusalimului – de fluviul de foc, ce desparte pe păcătoși de cei drepți. Dincolo de această semnificație, mai este un aspect care transpare, mai ales în lumina Axionului din Joia Mare: cei care se împărtășesc „de aici se înalță”, pentru ca apoi să mărturisească în mijlocul lumii „Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cele ceresc, am aflat credința cea adevărată, nedespărțitei Sfintei Treimi închinându-ne, că ne-a mântuit pe noi”.
În acest context, înțelegem că prin împărtășire și – prin ectenie – prin participarea , credincioșii experimentează raiul, pe care ulterior îl vor mărturisi dincolo de limitele spațiului liturgic al bisericii. Este de la sine înțeles că dacă Trupul și Sângele Mântuitorului se dau „spre iertarea păcatelor și spre viața de veci”, primitorii trebuie să mărturisească înaintea tuturor cele ce au văzut. Pe de altă parte, iertarea păcatelor este o urmare a pocăinței, dar și o revoluție duhovnicească, în sensul revenirii la starea de normalitate, la starea primordială a omului, cea de dinainte de căderea în păcat a primilor oameni. Ca sens, pocăința conține conștientizarea și asumarea păcatului, respectiv schimbarea comportamentului. Cel care se împărtășește, ridicându-se spre cer a trecut prin primele două etape (conștientizare și asumare); revenirea sa este însoțită de mărturisirea lui Hristos, deci de schimbarea comportamentului așa încât să fie în acord cu voia lui Dumnezeu.
Înainte de încheierea Sfintei Liturghii, preotul rostește cuvintele „Cu pace să ieșim”; acest îndemn are scopul de a conștientiza asupra necesității permanentizării trăirii Împărăției celei veșnice și dincolo de pereții lăcașului de închinare.
Punând participarea în paralel cu parabola semănătorului, timpul petrecut în biserică este perioada semănatului; dacă semințele semănate sunt mâncate de păsări sau rodesc însutit nu mai depinde de semănător, ci de felul pământului pe care a căzut sămânța, de atitudinea pe care creștinul o are în raport cu evenimentele duhovnicești care se petrec în jurul său. Aducerea păcii dumnezeiești în mijlocul oamenilor este o datorie sfântă a celor care se împărtășesc, ca și a celor ce doar participă (deși participarea reală, deplină, înseamnă – finalmente – tocmai împărtășirea.
Punând participarea în paralel cu parabola samarineanului milostiv, și mai ales cu fraza care încheie această parabolă („Du-te de fă și tu asemenea!”), este evident că toți cei care au participat la această dumnezeiască slujbă nu pot avea altă atitudine decât să-L vestească pe Hristos.
Liturghia are ca centru Euharistia, așadar mulțumirea. Sfânta Scriptură este plină de mărturii despre mulțumirea adusă lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de-a lungul timpului. Această mulțumire vine din conștientizarea Împărăției lui Dumnezeu și a apropierii de Acesta. Totodată mulțumirea devine – pentru cel ce mulțumește – anticipare a Împărăției lui Dumnezeu. În fapt, mulțumitorul este capabil de acest sentiment pentru că trăiește în apropierea Împărăției și în același timp este un purtător și un vestitor al Împărăției în lumea în care trăiește. Lumea a fost creată de Dumnezeu ca spațiu al mântuirii omului; ea este un loc atât al experiențelor materiale care conduc la mântuire (prin împlinirea, de exemplu, a faptelor de milostenie trupească), precum și al experiențelor duhovnicești, prin care omul pregustă Împărăția care îl așteaptă să se nască din nou.
Creștinul este chemat să intre în Împărăția lui Dumnezeu (în definitiv, inclusiv apelul „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați” face referire la intrarea în această Împărăție), dar nu pentru a rămâne pasiv față de ceea ce se întâmplă în jurul său, ci pentru a cizela pe cei din jurul său după modelul ceresc. De aceea, la scurt timp după momentul împărtășirii, urmează îndemnul „Cu pace să ieșim”, care primește din partea credincioșilor răspunsul „Întru numele Domnului”, o formă de exprimare a determinării de a urma întru totul voii lui Dumnezeu, o afirmare și o asumare a dorinței de a schimba lumea potrivit voii dumnezeiești. „Aceasta o voiește Hristos: ca toate potențele umane să fie actualizate în mod pozitiv în fiecare om, prin adunarea tuturor în El și prin silința fiecăruia de a fi într-o cât mai deplină comunicare cu toți în El și, în primul rând, cu El însuși”.
Ideea de ieșire este întâlnită și în slujba Cununiei, în care preotul cere lui Dumnezeu să binecuvinteze „intrările și ieșirile lor”. „Cel ce știe să intre și să iasă «cu vrednicie» este stăpân pe propriul destin”. Orice intrare este și implică, deopotrivă, o ieșire. De această dată, ieșirea din biserică poate echivala cu intrarea în Împărăția lui Dumnezeu, în condițiile în care creștinii își asumă misiunea slujirii lui Dumnezeu și dincolo de limitele spațiului eclesial. În fond, participarea converge spre reașezarea lumii în adevărata sa misiune, de spațiu al mântuirii omului. Omul nu este separat de lume și nici lumea de om, căci sunt creați unul pentru celălalt.
Când preotul rostește „Ale Tale dintru ale Tale, Ție îți aducem de toate și pentru toate”, înălțând darurile de pâine și vin, el aduce ca dar înaintea lui Dumnezeu, în mod simbolic, atât lumea cât și omul: „Pâinea adusă ca prescură lui Dumnezeu e ceea ce întreține viața oamenilor, deci comunitatea anunță prin gestul acesta că pune însăși viața ei la dispoziția lui Dumnezeu. Dar pâine, ca și viața proprie, o au oamenii ca dar de la Dumnezeu”.
4.2. Sfânta Liturghie – centru al transfigurării lumii
Încă de la începutul Sfintei Liturghii, creștinul este invitat să deschidă ochii duhovnicești, cel puțin, într-o nouă dimensiune, care transcende realitatea imediată și către care sufletul omului tinde încă de la crearea lumii: Împărăția lui Dumnezeu. Pe de altă parte, omul nu este scos întru totul din contextul său, lumea, pentru că pe de o parte el face parte din lume, iar pe de alta pentru că lumea a fost creată pentru el. De aceea, Sfânta Liturghie este nu doar o schimbare a ambientului în care omul viază, ci este și o invitație la a transfigura lumea. Această transfigurare pune omul să actualizeze – atât în cadrul Sfintei Liturghii, cât și în viața sa cotidiană – originea și destinul omului și al lumii.
Lectura capitolului I al cărții Facerea ne pune în față un anume plan al lui Dumnezeu cu privire la crearea lumii, o anumită succesiune a etapelor, al cărei sens scapă dacă nu punem totul în corelație cu versetul 26 al aceluiași capitol: „Și a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot pământul!»”, ceea ce descoperă că totul are în vedere omul. Dincolo de logica firească – era necesar ca Dumnezeu să creeze mai întâi mediul în care omul să trăiască și să se dezvolte, pentru ca la final să creeze pe cele ce avea să stăpânească toate – ordinea din crearea lumii are și un sens duhovnicesc: lumea este spațiul mântuirii omului. De aceea, orice intervenție împotriva mediului, devine o intervenție împotriva mântuirii, împotriva omului și implicit a lui Dumnezeu. păcatul strămoșesc a alterat armonia inițială a omului cu Dumnezeu, dar și cu întregul univers: „blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrănești din el în toate zilele vieții tale! Spini și pălămidă îți va rodi el și te vei hrăni cu iarba câmpului! În sudoarea fetei tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ești luat; căci pământ ești și în pământ te vei întoarce”; așadar, pământul nu mai răspunde nevoilor materiale ale omului, dar nici celor duhovnicești, el nu mai este un spațiu al mântuirii. Sfânta Liturghie caută să recupereze tocmai acest aspect al lumii, de spațiu propice mântuirii. De aceea, multitudinea de referiri la lume în sensul material, atât în rugăciunile sau cântările auzite de toți participanții, cât și în cele rostite în taină de către preot.
În acest context, Sfânta Liturghie apare ca un centru al transfigurării lumii, de la binecuvântarea de început și chiar de la rânduielile premergătoare până la rugăciunile de încheiere (otpust).
În centrul Sfintei Liturghii se află omul și lumea care a fost creată pentru el. În urma căderii în păcat a primilor oameni, ea a fost afectată, așa încât nu va mai sprijini mântuirea omului, ca până atunci: „blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrănești din el în toate zilele vieții tale! Spini și pălămidă îți va rodi el și te vei hrăni cu iarba câmpului! În sudoarea fetei tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ești luat; căci pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Fac. 3, 17 – 19). De aceea, multe dintre cererile sau rugăciunile Sfintei Liturghii au în vedere transfigurarea lumii, așa încât ea să revină la starea de dinainte de păcatul strămoșesc.
Rânduiala Sfintei Liturghii acoperă întregul spectru al nevoilor omului, indiferent că sunt materiale sau duhovnicești, nevoi supuse însă dezideratului mântuirii, care este nevoia esențială a omului. De aceea, o constantă a rugăciunilor din cuprinsul Sfintei Liturghii este reconfigurarea lumii, transfigurarea ei așa încât să devină „cerul pe pământ”. Ceea ce este rostit în auzul tuturor participanților este deopotrivă mărturisire de credință și exprimarea unor realități care se cer revizuite: „Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Această cerere mărturisește faptul că Hristos Dumnezeu este reperul esențial al oricăruia dintre creștini, ca cei ce poartă numele lui Hristos, dar și nevoia de a-L sluji pe Hristos întreaga viață, atât din punct de vedere temporal, cât și din punct de vedere calitativ. Înstrăinarea de Dumnezeu implică o diminuare a cel puțin uneia dintre aspecte: fie omul nu se mai dedică deloc lui Dumnezeu, fie dacă o face, nu este un act conștient și consistent.
În ispitirea Mântuitorului, ultima dintre ispite este cea a supunerii lumii de către diavol Fiului lui Dumnezeu întrupat, în schimbul unui act rezervat exclusiv lui Dumnezeu. Sfânta Liturghie urmărește tocmai anularea stării de fapt că lumea îi aparține diavolului: „Și suindu-L diavolul pe un munte înalt, I-a arătat într-o clipă toate împărățiile lumii. Și I-a zis diavolul: «Ție îți voi da toată stăpânirea aceasta și strălucirea lor, căci mi-a fost dată mie și eu o dau cui voiesc; deci dacă Tu Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta». Și răspunzând, Iisus i-a zis: «Mergi înapoia Mea, satano, căci scris este: "Domnului Dumnezeului tău să te închini și numai Lui Unuia să-I slujești»” (Lc. 4, 5 – 8). Lumea păcatului este una destructurată, aflată în permanentă distanță față de Dumnezeu, Creatorul ei, și față de scopul creării ei.
Jertfa Mântuitorului nu are efect doar asupra omului, ci asupra întregii creații. Această re-ctitorire a lumii de către Hristos este mărturisită în cadrul Sfintei Liturghii. De aceea, rânduiala începe cu binecuvântarea Împărăției, pentru că aceasta a devenit accesibilă, prin Hristos, chiar din viața și din lumea aceasta. Ectenia mare și toate celelalte ectenii nu doar cer continuitatea lumii, ci întăresc credința și nădejdea că acest lucru este posibil prin mila lui Dumnezeu, milă ce este model pentru mila oamenilor și, totodată, amplificată de această milă umană. Parabola celui care datora zece mii de talanți este grăitoare în acest sens.
Transfigurarea nu înseamnă, totuși, o recondiționare a lumii, ci este o naștere din nou, așa încât să nu mai existe pricină de înstrăinare de Dumnezeu, iar omul să aibă posibilitatea primirii Împăratului tuturor.
Noțiunea de lume se referă atât la ansamblul creației lui Dumnezeu ca spațiu al mântuirii omului, cât și la ansamblul umanității. Prin Sfânta Liturghie este vizată transfigurarea nu doar a creației, ci și a umanității. Omul trebuie să fie capabil să-L simtă pe Dumnezeu în apropierea sa, să se „împrietenească” cu Dumnezeu, pentru ca astfel să poată dobândi iertarea păcatelor și să ajungă la viața veșnică.
În Rugăciunea punerii înainte, preotul cere: „fă-ne vrednici a-Ți aduce daruri și jertfe duhovnicești”, pentru ca în rugăciunea din timpul ecteniei cererilor cere: „învrednicește-ne să ne împărtășim cu cuget curat, cu cereștile și înfricoșătoarele Tale taine ale acestei sfinte și duhovnicești mese”, iar în rugăciunea de dinainte de înălțarea Sfintelor Daruri invocă prezența Mântuitorului pentru a-i sfinți pe el și pe toți cei care participă la Sfânta Liturghie; toate acestea implică o transfigurare a omului, în sensul redobândirii de către acesta a capacității de a-L sluji de a-L percepe pe Dumnezeu în imediata sa proximitate, toate cu rostul de a facilita împlinirea sensului existențial al său: mântuirea.
Anaforaua pune în fața omului realitatea prezenței lui Dumnezeu.
5. PRINCIPII, METODE ȘI PROCEDEE DE PREDARE –ÎNVĂȚARE UTILIZATE ÎN LECȚIILE REFERITOARE LITURGHIE – ÎNTÂLNIRE TAINICĂ ṢI REALᾸ CU HRISTOS
Procesul de învățământ este un ansamblu de acțiuni complexe efectuate de către educatori asupra elevilor, având ca scop formarea personalității acestora. În cazul Religiei realizarea educației presupune respectarea unor principii și folosirea metodelor corespunzătoare.
Principiile didactice sunt normele generale pe care se întemeiază procesul de învățământ. În proiectarea, desfășurarea și evaluarea unei lecții, între principii există o strânsă legătură.
5.1. Principiile didactice – principiul hristocentric
– principiul eclesiocentric
Principiul hristocentric cere ca educația să se concentreze în jurul Persoanei Mântuitorului Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat “pentru noi oamenii și a noastră mântuire”. Spre exemplu voi folosi diferite aspecte și simboluri din Vechiul Testament care prefigurează viața și activitatea pământească a Domnului nostru Iisus Hristos, dar și trimiterea Duhului Sfânt în lume și prezența Lui în Sfânta Euharistie.
Domnul Iisus va fi prezentat ca Om adevărat și Dumnezeu adevărat, Cel ce a luat fire omenească pentru împăcarea neamului omenesc cu Dumnezeu.
Principiul eclesiocentric cere ca noi să transmitem cunoștințele religioase conform învățăturii Bisericii noastre Ortodoxe.
Scopul vieții noastre este mântuirea, iar aceasta nu se poate realiza decât in Biserică. Din acest motiv, noi trebuie să prezentăm copiilor învățătura despre Biserică în așa fel încât să dezvoltăm în sufletele lor dragostea față de această Instituție întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos, respectul față de slujitorii ei și bucuria de a participa slujbe ale Bisericii.
5.2. Metode de comunicare și asimilare a cunoștințelor
“Metodologia didactică semnifică ansamblul metodelor și procedeelor utilizate în procesul de instruire având la bază o concepție unitară cu privire la actul de predare-învățare, principiile și legile care-l guvernează.”
Metoda: derivat etimologic din grecescul methodos (odos-cale,drum,metha-spre), cuvântul metodă semnifică drumul spre, calea de urmat pentru atingerea unui scop, modul de căutare, de descoperire a adevărului sau “drum care conduce la cunoașterea realității și la transformarea acesteia pe baza cunoașterii.”
Metodele de învățământ sunt selectate de profesor în funcție de finalitățile educaționale, particularitățile individuale și de vârstă ale elevilor, conținutul procesului de predare-învățare, natura mijloacelor de învățământ, experiența sa la catedră.
Alegerea metodei sau metodelor pentru o lecție sau mai multe aparține profesorului care trebuie să țină cont de scopul lecției, tipul lecției,dar și de nivelul general al colectivului de elevi.
Metodele de învățământ sunt determinate în principal de sarcina fundamentală a școlii, aceea de a forma un tip de personalitate umană, dezvoltată armonios, cu credință în Dumnezeu.
După izvorul principal al învățării, utilizăm clasificarea metodelor propusă de I. Cerghit, la care s-au adăugat metode specifice educației religioase.
Metodele se clasifică după două criterii:
demersul logic specific ce duce la învățare;
izvorul principal al învățării.
După demersul logic: – metoda inductivă
– metoda deductivă
– metoda analitică
– metoda sintetică
– metoda genetică
Procedeele didactice sunt ajutătoare metodei, ele ajută metoda.
5.2.1. Metode de comunicare orală
5.2.1.1. Metode expozitive
Metodele expozitive sunt utilizate pentru transmiterea acelor cunoștințe care, datorită volumului mare sau gradului de complexitate ridicat, nu pot fi dobândite de elevi prin efort propriu. Metodele expozitive sunt frecvent utilizate în învățământ deoarece prezintă o serie de avantaje cum ar fi:
– poate fi transmis un volum mare de informații într-un timp relativ scurt;
– oferă posibilitatea clarificării noțiunilor de bază;
– furnizează un suport pentru studiul individual;
– permit adaptarea noțiunilor transmise la nivelul intelectual al elevilor.
Metoda expozitivă situează elevul pe post de receptor. Ea poate să apară singură în cadrul unei lecții, dar de obicei ea este folosită alături de alte metode. Spre exemplu ea se poate îmbina cu demonstrația sau conversația.
În funcție de vârsta elevilor și de experiența lor această metodă are mai multe variante:
Povestirea
Explicația
Descrierea
Argumentarea
Prelegerea școlară
Expunerea cu oponent
Povestirea
Povestirea este o narațiune simplă, dar într-un limbaj expresiv, metodă folosită mai ales la clasele mici. Povestirile cu subiect biblic sunt cele mai utilizate metode de predare în învățământul primar. Povestirea este una dintre metodele cel mai des folosite la ora de religie, deoarece ea contribuie la dezvoltarea imaginației copiilor și a creativității acestora.”Povestirea constă în prezentarea informației sub formă descriptivă sau narativă respectând ordonarea în timp sau în spațiu a obiectelor, fenomenelor, evenimentelor.”
Povestirea presupune prezentarea de către profesor a unor fapte, evenimente, întâmplări, fie cu scopul însușirii unor cunoștințe, fie cu scopul însușirii unor valori care pot influența pozitiv cracterul elevilor. În timpul povestirii pot fi folosite explicațiile, dar ele trebuie să fie pe locul doi după prezentarea faptelor.
Povestirea este influențată de claritatea celor expuse, de asigurarea unui climat socio-emoțional adecvat, prin folosirea de către profesor a intonației, mimicii și gesturilor din care să reiasă clar atitudinea pe care o ia față de subiectul expus.
În Sfânta Scriptură povestirea este o metodă frecvent utilizată, în special de Mântuitorul Hristos. Spre exemplu avem Pildele,acele scurte povestiri cu înțeles moral.
Această metodă poate fi folosită și atunci când expunem învățătura despre viața și activitatea unor Sfinți Apostoli(călătoriile misionare ale Sfântului Apostol Pavel), sau viața unor sfinți cunoscuți(viața Sfintei Mucenițe Filofteia).
Referitor la tema lucrării pot povesti momentul întemeierii Sfintei Liturghii, joi seara cea de Taină, atunci când Domnul Iisus luând pâinea și binecuvântând a frânt și a dat ucenicilor Săi, zicând:”Luați, mâncați, Acesta este Trupul Meu”.Luînd apoi paharul de vin si mulțumind, le-a dat lor zicând:”Beți dintru acesta toți:Acesta este Sângele Meu al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă, spre iertarea păcatelor.”(Matei 26, 26-28;Marcu 14, 22-24; Luca 22, 19-20).
În timpul povestirii trebuie să ținem cont de puterea de înțelegere a copiilor, dar nu trebuie să ne ferim de cuvântul biblic, cu care copiii trebuie să se familiarizeze.
Prin intermediul povestirilor biblice introducem pe copii în lumea sentimentelor .Această metodă poate fi utilizată cu succes și la gimnaziu și la liceu.
Descrierea
Descrierea este metoda expozitivă care prezintă caracteristicile exterioare tipice ale obiectelor, proceselor, fenomenelor, locurilor etc. urmărind, în special, aspectele fizice ale acestora.
Descrierea se realizează pe baza observației și are ca scop principal dezvoltarea spiritului de observație al copiilor. Atunci când folosim descrierea trebuie să ținem cont de capacitatea elevilor și să încercăm să nu folosim detalii nesemnificative.
Descrierea este des întâlnită în Sfânta Scriptură. Exemple:
– Sfântul Ioan Botezătorul este descri în Sfânta Evanghelie după Marcu astfel:”Și Ioan era îmbrăcat în haine din păr de cămilă și avea cingătoare de piele împrejurul mijlocului și mânca lăcuste și miere sălbatică.”(Mc. 1,6). Această descriere poate fi utilizată în lecțiile despre Botezul Domnului, despre Sfântul Ioan Botezătorul, despre post și pentru descriere icoanei Sfântului.
– momentul pogorârii Duhului Sfânt peste Sfinții Apostoli:”Și din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet ca de suflare de vânt ce vine repede, și a umplut toată casa unde ședeau ei. Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre ei.”(F. Ap. 2,2-3);
– descrierea unor minuni săvârșite de Mântuitorul Hristos: Învierea fiului văduvei din Nain(Luca 7, 11-16), Înmulțirea pâinilor și a peștilor (Ioan 6, 3-14) etc.;
– decrierea icoanelor unor sfinți;
– descrierea veșmintelor preoțești.
Referitor la tema lucrării pot descrie modul în care are loc pregătirea darurilor de pâine și de vin pentru a fi sfințite, sau cum este așezată pâinea pe Sfântul Disc, descrierea proscomidiarului, descrierea prescurii etc.
Explicația
Explicația este metoda expozitivă prin intermediul căreia se lămuresc anumitelucruri, cum ar fi o noțiune, un fapt, un nume de persoană, o pildă, o poruncă din Decalog, un verset din Sfânta Scriptură etc.
Explicația are două funcții, una cognitivă, de cunoaștere a unor noțiuni și una formativă, ce duce la îmbogățirea vieții religios-morale a elevilor. Elevii trebuie informați despre rolul, cerințele celor zece porunci, despre consecințele respectării sau nerespectării acestora, pentru ca ei să le respecte și să le aplice în viața lor. “Fără funcția formativă educația morală nu se poate realiza.”
Explicația trebuie să îndeplinească anumite condiții :
– să țină cont de pregătirea elevilor;
– să fie corectă din punct de vedere doctrinar;
– să fie completă, clară, convingătoare;
– să fie făcută cu căldură, nu ca o simplă informație.
Această metodă se folosește la gimnaziu cu precădere, dar și la clasele primare se poate utiliza cu succes pe baza materialului intuitiv.
Exemple:
– explicarea cuvântului Apostol, virtute,Evanghelie, Moise etc.
– explicarea unor pilde:Pilda viței și a mlădiței.
Și le-a spus Apostolilor Domnul Iisus:”Eu sunt vița cea adevăratăși Tatăl Meu este lucrătorul. Orice mlădiță care nu aduce roadă întru Mine, El o curățește, ca mai multă roadă să aducă. Rămâneți în Mine și Eu în voi. Precum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi, dacă nu rămâneți în Mine. Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne în Mine și Eu în el, acela face roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine, se aruncă afară ca mlădița și se usucă, și le adună și se aruncă în foc.”(In. 15, 1-6)
Această pildă a spus-o Domnul Sfinților Săi Apostoli pentru a le explica marea Taină a unirii oamenilor cu Trupul Său. Vița este una singură, iar mlădițele sunt multe. Toate mlădițele se hrănesc însă, cresc și aduc rod rod din seva pe care și-o iau din vița cea una, de care toate sunt legate.
-explicarea cuvântului liturghie: o rânduială de slujbă sfântă, cunoscută la început sub diferite numiri, ca Frângerea Pâinii(Fapte 2, 42), Masa sau Cina Domnului(I Corinteni 10, 16), Euharistie(Mulțumire). Mai pe urmă, această sfântă slujbă a primit numele de Liturghie, sub care o cunoaștem azi și care înseamnă lucrare sau slujbă publică, obștească, rânduită și săvârșită spre folosul tuturor.
Sfânta Liturghie este pentru creștini centrul cultului ortodox și are o dublă semnificație: pe de o parte împărtășirea cu Sfântul Trup ăi Sânge al Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar pe de altă parte reactualizarea morții și Învierii Lui.
Pentru a-și atinge scopul, mai ales cel formativ, explicația trebuie să nu fie transmisă ca o simplă informație, ci trebuie făcută cu multă căldură sufletească.
Argumentarea
„Argumentarea este metoda prin care se formează și se întăresc convingerile despre adevărurile religioase și se înlătură convingerile greșite.” Această metodă necesită mult tact din partea profesorului, el trebuind să țină cont de pregătirea elevilor, să argumenteze clar pentru a nu crea confuzii. Profesorul poate să aducă argumente din Sfânta Scriptură, din Sfânta Tradiție, din istoria Bisericii, argumente raționale, dar și dovezi din experiența de viață a unor personalități cât și a sa proprie.
Exemple:
– în lecțiile despre Maica Domnului profesorul aduce argumente din Sfânta Scriptură:”Iată Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu și vor chema numele lui Emanuel.”(Isaia 7, 14), sau atunci când Elisabeta a zis:”Și de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?”(Lc. 1, 43). De asemenea profesorul va putea aduce dovezi din Sfinții Părinți sau din experiență.
– referitor a Impărtășaniei care are loc în timpul Sfintei Liturghii, profesorul poate aduce dovezi din Biblie: ”Luați, mîncați…, beți dintru acesta toți .. acesta este Sângele Meu…”(Mt. 26, 26-28)
Sau poate argumenta din experiență: Un băiat nu credea că în Sfântul Potir se află Însuși Trupul și Sângele Domnului, iar preotul era tare mâhnit din această pricină. S-a rugat mult pentru luminarea aceluia. Când a crescut, tânărul, venind în vizită la preotul său a văzut pe Sfânta Masă carne și sânge. De atunci înainte nu s-a mai îndoit niciodată de Sfânta Împărtășanie.
Argumentarea este așadar o metodă care cere ca profesorul să stăpânescă bine arta de a argumenta și să aibă putere de convingere asupra celor ce ascultă.
e. Prelegerea
Prelegerea este metoda prin care este expusă fără întrerupere o temă religioasă. Prelegerea se face pe baza unui plan dat la începutul acesteia.
Prelegerea are mai multe forme:
-prelegerea magistrală-comunicarea orală este îmbinată cu scrisul la tablă
-prelegerea dialog-profesorul folosește comunicarea orală și conversația euristică
-prelegerea cu ilustrații-profesorul folosește și materiale intuitive, cum ar fi scheme, hărți, casete audio,video, CD, DVD etc.
Prelegerea trebuie să fie pregătită temeinic, să fie îmbinată cu descrierea, exemplul, explicația, povestirea, argumentarea, problematizarea. În același timp profesorul trebuie să urmărească reacțiile celor ce ascultă și să se adapteze la aceștia.
Exemplu: legătura dintre agape și Sfânta Liturghie. La început masa de obște avea loc înainte de împărtășire, întrucât în timpul mesei nu la început Mântuitorul binecuvintează și frânge pâinea oferind-o ca Trup al Său real ucenicilor Săi. Documentele păstrate din primele trei veacuri creștine dovedesc că Liturghia era urmată de mesele frățești și de colectele cu scop filantropic, prin care mesajul Evanghelieiera transpus în planul vieții sociale.
Cu trecerea timpului agapa s-a despărțit de Sfânta Euharistie, ea rămânând doar masa dragostei la care cei lipsiți erau ajutați de cei avuți.
Prelegerea sau cuvântarea a fost folosită de către Sfinții Părinți și Scriitorii bisericești: Sfântul Ioan Gură de Aur(Despre Preoție), Sfântul Grigorie de Nazianz(Cele 5 cuvântări teologice), Didim cel Orb(Despre Sfânta Treime).
În metoda prelegerii, cunoștințele pot fi prezentate fie în mod inductiv, pornind de la analiza faptelor concrete pentru a ajunge la concluzii ,fie în mod deductiv, începând de la enunțarea unei concluzii urmând ca ca ea să fie întărită cu exemple.
Atunci când prelegerea este combinată cu dezbaterea după fiecare unitate urmează întrebări de fixare, pentru ca în final să se rezume ideile principale.
g. Expunerea cu oponent
Expunerea cu oponent este o formă dramatizată a expunerii. Ea necesită prezența unui alt cadru didactic sau a unui elev, care intervine în timpul expunerii, adresând întrebări, cerând lămuriri sau chiar creând situații problemă. Intervențiile celei de-a doua persoane vor fi regizate, ele făcându-se la momentul potrivit,pentru captarea atenției spre noile cunoștințe.
La ora de religie expunerea trebuie să fie cât mai activă. Expunerea este o metodă didactică de comunicare orală a unor noțiuni, fie sub forma narațiunii la clasele primare, fie sub forma explicației în învățământul gimnazial, fie sub forma prelegerii la liceu.
Forma narativă a fost des folosită de Domnul nostru Iisus Hristos, mai ales în Pilde: Pilda semănătorului(Mt. 13, 3-9), Pilda fiului risipitor(Lc. 16, 19-31) ș. a.
5.2.1.2. Metode interogative
Metodele interogative se bazează pe dialogul dintre profesor și elevi.Ele sunt tot metode orale, dar mai active decât cele expozitive. Prin aceste metode se valorifică întrebările și răspunsurile.
Ca metode interogative avem conversația și problematizarea.
1. Conversația
Conversația este cea mai des utilizată metodă și este folosită în toate tipurile de lecții alături de alte metode. Prin intermediul dialogului realizat între profesor și elevi se transmit cunoștințe și se oferă posibilitatea atingerii unui nivel moral mai înalt. Conversația este folosită în toate tipurile de lecții alături de alte metode, dar se poate desfășura și în afara orelor de religie, sub forma conversației individuale-de la om la om, atunci când elevul sau profesorul o solicită.
În funcție de modul de adresare și obiectivul vizat întrebarea poate fi:
Frontală – adresată întregii clase;
Directă – adresată unui singur elev;
Inversată – a profesorului de către elev și returnată acestuia;
De releu și de comunicare – adresată de elev profesorului și repusă de acesta întregii clase;
Imperativă- este formulată o cerință clară;
De revenire- întrebare pe care profesorul o pune reluând o părere emisă de un elev, dar care nu a putut fi luată în seamă la acel moment.
Calități ale întrebărilor:
Profesorul va ține cont atunci când va formula întrebările ca ele:
– să fie formulate corect din punct de vedere logic și gramatical;
– să fie precise, accesibile, variate;
– să conțină un singur răspuns;
– să aibă legătură cu cele predate;
– să stimuleze gândirea elevilor.
Se pot adresa întrebări ajutătoare, însă numai atunci când este cazul.
Calități ale răspunsurilor:
Profesorul va urmări ca elevii să formuleze răspunsuri corecte și care să îndeplinească următoarele condiții:
– să fie corecte din punct de vedere logic și gramatical;
– să fie complete;
– să fie conștiente și însoțite de explicații dacă este cazul.
Calități ale dialogului:
În timpul dialogului profesorul:
– îl ajută pe elev;
– nu trebuie să pună întrebări greșite sau capcană;
– nu intervine decât dacă elevul face greșeli grave;
– îi incurajează pe elevi să răspundă corect;
– adresează întrebarea întregii clase și mai apoi numește un elev să răspundă.
Sfânta Scriptură ne oferă destule exemple de convorbiri: convorbirea Domnului Iisus cu femeia samarineancă, cea cu tânărul bogat, sau cu Sfinții Apostoli. De asemenea conversația este des întâlnită și în întâlnirile lor cu oamenii care le cereau sfaturi în legătură cu problemele lor.
Conversația este de mai multe feluri:
-conversație euristică
-conversație catehetic
-conversație în actualitate sau dezbaterea
a) Conversația euristică
Termenul de conversație euristică vine de la cuvântul evriscein care înseamnă a găsi, a descoperi. Așadar conversația euristică este metoda didactică bazată pe dialog, ce se folosește atunci când elevii pot desprinde împreună cu profesorul cunoștințele noi, din analiza cunoștințelor anterioare.Această metodă se folosește în verificarea cunoștințelor anterioare, în introducerea în tema lecției noi, în comunicarea noilor cunoștințe, în apreciere și asociere.
Exemplu de conversație euristică:
– Ce este Sfânta Liturghie?
– Cine poate participa la această Slujbă?
– Ce importanță are ea în viața creștinului?
– Ce folos duhovnicesc au cei ce participă Liturghii?
b) Conversația catehetică
Principalul scop al acestei metode este ca profesorul să poată verifica nivelul cunoștințelor elevilor la un moment dat. Dacă în cazul conversației euristice întrebările au legătură unele cu altele, constituind un lanț, în cazul conversației catehetice fiecare întrebare cu răspunsul ei alcătuiesc un întreg.
“Conversația catehetică este metoda de instruire și educare a elevilor prin intermediul întrebărilor și răspunsurilor, cu scopul de a reproduce cele observate, descoperite și asimilate de ei, sub conducerea profesorului.”
Metoda conversației catehetice se folosește în verificarea cunoștințelor anterioare și se numește conversație de verificare, și în fixarea cunoștințelor noi, numindu-se conversație de fixare.
Această metodă a conversației catehetice se poate utiliza și în cadrul conversației ce precedă predarea unei teme noi, atunci când profesorul dorește să-și dea seama de nivelul la care trebuie concepută predarea, sau pe tot timpul predării pentru a vedea cât au înțeles elevii. Exemplu de conversație catehetică:
– Când și unde are loc Sfânta Liturghie?
– La ce oră începe Slujba?
– Care sunt cele trei părți ale Sfintei Liturghii?
– Ce rugăciuni cunoscute se rostesc în timpul ei?
c) Dezbaterea sau conversația în actualitate
Este o formă a conversaței caracterizată printr-un schimb de opinii, impresii, informații, propuneri axate în jurul unui subiect, a unui fapt, luat în studiu, cu scopul de a consolida, clarifica și sintetiza cunoștințe, de a analiza anumite cazuri sau texte, de a soluționa unele probleme, de a argumenta unele idei sau texte, de a dezvolta capacitatea de exprimare a elevilor.
Dezbaterile sunt de mai multe feluri:
– dezbateri pe baza unui referat;
– dezbateri pe baza unei prezentări, unei poziții și contrapoziții;
– dezbateri de tipul mesei rotunde;
– dezbateri pe baza unui plan stabilit;
– dezbateri pe baza unui dialog;
– consultații în grup;
– dezbateri bazate pe recoltarea, în prealabil, de întrebări;
– dezbateri pe baza jocului de asociație de cunoștințe.
Problematizarea
Problematizarea este denumită și predare prin rezolvare de probleme. Este metoda didactică ce pune în fața elevilor anumite dificultăți create special. Prin depășirea lor elevii învață lucruri noi. Profesorul trebuie să fie capabil să ajute elevii să depășească problemele ivite prin întrebări ajutătoare. Atunci când formulăm întrebările –problemă sau situațiile –problemă trebuie să ținem cont de nivelul de pregătire al elevilor și să formulăm problemele treptat.
Problematizarea nu se folosește când predăm un adevăr revelat. Atunci când elevii pun întrebări-problemă în lecțiile referitoare la învățătura de credință, profesorul va formula răspunsul corect, fără a crea discuții.
Problematizarea este considerată drept una din cele mai eficiente metode, datorită contribuției pe care o are la dezvoltarea personalității elevilor.
În Sfânta Scriptură găsim numeroase exemple de întrebări sau situații problemă:
– Cum a reușit micul păstor David să îl ănvingă pe uriașul Goliat doar cu praștia?
– Cum putem explica rătăcirea evreilor prin pustiu timp de 40 de ani înainte de a ajunge în Canaan?
– Ce ați fi făcut dacă erați martori ai minunilor Domnului?
– De ce este importantă Sfânta Euharistie în viața noastră?
– Noi cum putem fi adevărați creștini?
5.2.2. Metode de comunicare scrisă
Metoda de comunicare scrisă este este metoda didactică în cadrul căreia învățătura are ca sursă esențială și ca instrument de formare a elevului cartea.Pentru noi, oamenii cartea este o sursă permanentă de informații, dar în același timp o sursă de emoții și sentimente. Cea mai importantă carte pentru creștini este Biblia sau Sfânta Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu.
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că ceea ce este hrana pentru trup, aceea este și citirea Sfintei Scripturi pentru suflet.
Sfânta Scriptură este superioară oricărei cărți de literatură, deoarece deși este scrisă în limbaj omenesc ea este insuflată, este Cuvântul și voia lui Dumnezeu.Citind și împlinind cuvântul lui Dumnezeu, de fapt noi comunicăm cu Mântuitorul Hristos, Care S-a răstignit și a înviat pentru omenire.
Atunci când a fost ispitit de diavol în Pustiul Carantaniei, înainte de începutul activității publice, Mântuitorul Hristos spune:” Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.”
Sfânta Scriptură și manualul sunt două cărți care sunt nelipsite de pe bănci în cadrul orelor de religie.Alături de ele se pot folosi și alte materiale cum ar fi cărți de rugăciuni, de colinde, dicționare, reviste de specialitate,scrierile Sfinților Părinți, texte religioase.
În școală cartea este nelipsită, profesorul folosind-o atunci când își proiectează activitatea, iar elevii pentru studiu și aprofundare.
5.2.2.1. Lectura
Lectura este o metodă de comunicare scrisă prin care se urmărește învățarea propriu-zisă, informarea și documentarea în vederea rezolvării unor sarcini precise de învățare în scopul susținerii unui efort de autoinstruire permanent.
Metoda lecturii este folosită la orice nivel de învățământ, dar și în afara activității școlare. Prin intermediul lecturii elevii își formează următoarele deprinderi: deprinderea lecturii comprehensive(elevii ințeleg corect ce au citit), deprinderea lecturii esențializate(elevii conspecteză și își iau notițe sub forma rezumatului), deprinderea lecturii demonstrative(elevii sesizează și rezolvă probleme), deprinderea lecturii problematizate(sesizează situații-problemă), deprinderea lecturii creative(elevii observă, rezolvă și chiar inventează situații-problemă).
Lectura se folosește atât în cadrul orelor:
– lectura explicativă,
– luarea notițelor,
– studiu individual,
dar și acasă:
– studiu individual,
– activități suplimentare.
Finalitățile lecturii sunt: dobândirea fondului aperceptiv necesar înțelegerii textului de elevi și căpătarea deprinderii lucrului cu cartea.
Lectura este utilizată la orice nivel de învățământ, dar dacă elevul este la începutul perioadei de școlaritate se folosește metoda lecturii explicative.
Lectura explicativă
Lectura explicativă este metoda de bază în învățământul primar și constă în citirea textului din manual, explicarea în clasă și folosirea materialului intuitiv, sub îndrumarea profesorului. Are un mod de desfășurare specific, pornind de la lectura integrală a textului,continuând cu explicarea pe fragmente și încheind cu încercarea de redare a întregului conținut.
Pentru ca lectura explicativă să fie eficientă trebuie îndeplinite anumite condiții: lecturarea să fie corectă și conștientă, explicațiile noi să fie în legătură cu cele predate anterior și să fie ajutate de material intuitiv adecvat, iar citirea și explicațiile să urmăească înțelegerea noțiunilor religioase și nu din punct de vedere strict literar.
Lectura explicativă necesită următoarele etape:
1. Pregătirea clasei în vrderea înțelegerii lecției. Acum profesorul reactualizează anumite cunoștințe care au legătura cu lecția nouă și explică anumite cuvinte care urmează să apară în timpul predării noului conținut. De exemplu:
Prescuri-pâinișoare dospite având formă rotundă, dar mai ales de cruce
Miride-părticele mărunte de pâine scoase de preot din prescuri
2. Citirea textului din manual. Se face de către profesor, integral sau pe fragmente, folosind materialul intuitiv de care dispune. Va explica noile cuvinte pe care nu le-a explicat la început, acestea putând fi notate pe tablă și în caiete.
3. Analiza textului din manual. Va fi făcută de către profesor cât se poate la nivelul de înțelegere al elevilor.
4. Formularea ideilor principale. Acestea vor fi notate de profesor pe tablă iar de elevi în caiete.(începând cu clasa a-III-a)
5. Recitirea textului în întregime. Este necesar dacă textul a fost citit pe fragmente, iar dacă nu este timp suficient putem citi doar fragmentele importante.
6. Povestirea conținutului lecției după ideile principale. Se urmărește fixarea cunoștințelor.
De exemplu putem citi lectura Cei trei prieteni. Doi dintre prieteni care nu au participat au fost jefuiți, iar cel de-al treilea a rămas teafăr și cu toți banii, pentru că a mulțumit lui Dumnezeu în Sfânta Biserică.
Luarea notițelor
Luarea notițelor se face sub îndrumarea profesorului. Vor fi notate pe tablă și în
caiete idei principale, scurte rezumate,definiții, cuvinte noi,concluzii.La clasele mici
notițele vor fi sumare.
Lectura individuală
Studiul individual are loc în clasă dar și acasă. Dacă prin lectura explicativă s-a format la elevi deprinderea de a folosi manualul independent, prin studiul individual elevii se desprind de sub tutela profesorului.Acum elevii citesc de mai multe ori textul pentru a-l înțelege, îl împart pe fragmente,extrag idei principale. Profesorul intervine cu explicații suplimentare acolo unde elevii nu au înțeles.
Exemplu:
– informația: Deschideți Sfânta Scriptură după Matei capitolul 26, versetele 26-28.
– formularea sarcinii: Identificați în text ce cuvinte rostește Mântuitorul Hristos și cu cine vorbește.
– construirea răspunsului: Elevii notează răspunsul pe caiete.
– verificarea răspunsului: Elevii răspund iar profesorul verifică dacă este corect.
Efectuarea activității suplimentare
Activitatea suplimentară se realizează acasă. La religie activitatea suplimentară poate consta în citirea notițelor, învățarea unor rugăciuni, poezii și cântări religioase, căutarea, transcrierea și memorarea unor versete biblice, răspunsuri la întrebări,confecționare de material didactic,etc.
Exemplul 1: Citiți cu atenție lecția și formulați câteva învățături morale.
Exemplul 2: Citiți textul de 11,23 și povestiți în scris evenimentul relatat
Exemplul 3: Alcătuiți un scurt text folosind cuvintele: Cină, Mântuitorul, Apostoli, Impărtășanie, Liturghie.
5.2.2.2. Lectura și interpretarea textului biblic
Biblia sau Sfânta Scriptură este colecția cărților sfinte ale Vechiului Testament și ale Noului Testament scrise de autori aleși de Dumnezeu sub inspirația Duhului Sfânt.
Pentru a arăta că în Sfânta Scriptură avem “cuvintele vieții celei veșnice”(In. 6,68), Domnul Iisus Hristos ne îndeamnă să citim textul sfânt (In. 5,39), făcând și El acest lucru în sinagoga din Nazaret(Lc. 4,16-21).
Încă din primele secole ale creștinismului s-a citit și s-a interpretat Sfânta Scriptură , chiar din timpul Sfinților Apostoli.
Primul interpret al Vechiului Testament și al învățăturii Sale a fost chiar Mântuitorul Hristos, iar apoi cei ce au continuat acest lucru au fost Sfinții Apostoli, episcopii și școlile catehetice. Dintre acestea cele mai importante sunt cea din Alexandria și cea din Antiohia. Între acestea au apărut discuții privind modul de interpretare a Sfintei Scripturi. Școala din Alexandria pune accent pe interpretarea alegorică a Bibliei, iar cea din Antiohia dă importanță sensului literar.
Lectura și explicarea textului biblic se fac în baza unor reguli fixate de Ermineutica biblică și cu ajutorul Exegezei biblice.Ermineutica biblică ne oferă regulile ce permit descoperirea sensului corect al unui text din Sfânta Scriptură, iar exegeza ne dă explicația textului așa cum l-a înțeles autorul.
Necesitatea interpretării textelor scripturistice este dată de importanța conținutului ei adică Revelația Divină. După întoarcerea din robia babilonică evreii ascultau textul biblic apoi traducerea și interpretarea.După scrierea cărților Noului Testament Sfântul Apostol Petru a explicat că Sfinții Apostoli au vestit cuvântul lui Dumnezeu după cele ce au văzut cu ochii lor și au grăit purtați de Duhul Sfânt.
Inspirația se întinde la toate cărțile Sfintei Scripturi, dar nu se extinde până la expresii, cuvinte și litere;este o inspirație de ansamblu, de idei, unitate realizată de Duhul Sfânt.
Sfinții Părinți consideră că exegeza trebuie făcută după anumite principii. Astfel a apărut ermineutica, cea care stabilește principiile și regulile cu ajutorul cărora se face o tâlcuire corectă a textului biblic.Regulile ermineuticii clasice sunt următoarele:
1. Citirea versetului respectiv în contextul în care a fost scris(apropiat și îndepărtat-secțiunea în care apare textul, întreaga scrietre, teologia autorului)
2. Citirea locurilor paralele care reprezintă acele texte din Sfânta Scriptură ce întrebuințează expresii și cuvinte asemănătoare sau tratează aceleași lucruri.
3. Consensul unanim al Sfinților Părinți sau regula credinței(interpretarea să nu se abată de la învățătura de credință.
5.3. Metode de cunoaștere a realității religioase
A cunoaște realitatea religioasă presupune căutarea permanentă a lui Dumnezeu.Din Sfânta Scriptură aflăm că omul vorbea direct cu Dumnezeu în Grădina Raiului. Cu timpul omul s-a depărtat de Creator, iar căutarea a devenit tot mai grea.
Această metodă mai este numită observație didactică. Observația se poate face în grup sau de către fiecare elev în parte, sub îndrumarea profesorului de religie. Se pot observa anumite fenomene, fapte, sau obiecte spre a fi mai bine cunoscute.
5.3.1. Observarea directă a realității religioase
Aceasta este o metodă prin care profesorul de religie urmărește să îi conducă pe elevii săi la cunoașterea lui Dumnezeu Creatorul celor văzute și nevăzute, prin contemplarea acestora. Ei nu trebuie să se rezume la acest fapt de a contempla creația, ci trebuie să ducă o viață morală și să pună în centrul vieții lor căutarea Împărăției lui Dumnezeu.
Prin observație se urmărește descrierea, explicarea, precum și interpretarea unor fapte. De asemenea se urmărește și explicarea rezultatelor observațiilor efectuate la un anumit moment.
Prin această metodă se formează la elevi anumite calități cum ar fi răbdarea, consecvența, imaginația ș. a.
În Vechiul Testament pentru regele David admirarea frumuseților create de Dumnezeu este un mod de a se întări în credință:”Cerurile spun slava lui Dumnezeu iar facerea mâinilor Lui o vestește tăria.”(Ps.18,1).
În Noul Testament Mântuitorul Hristos ne asigură în Predica de pe Munte că purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de om întrece cu mult grija Lui față de creație.
Fericitul Augustin spunea:”Observând lumea, simetria din ea, părțile și mișcarea ei, varietatea și frumusețea ei oricine va mărturisi că ea n-a putut fi făcută decât de un Dumnezeu cel nespus de mare și frumos.”
5.3.2. Studiul și interpretarea simbolurilor
Studiul și interpretarea simbolurilor este o metodă e cunoaștere a realității religioase prin intermediul căreia se transmit gradat elevilor cunoștințe noi cu ajutorul unor simboluri, cum ar fi semnul Sfintei Cruci, anumite obiecte creștine, imagini.Astfel elevii înțeleg mai ușor cele expuse.
Cu ajutorul materialului didactic, cu o icoană în mână, o imgine cu conținut religios, sau un obiect sfânt copiii ajung mai ușor la înțelegerea și cunoașterea adevărată a unor lucruri.
În paginile Sfintei Scripturi apar foarte multe simboluri. Avem spre exemplu în Vechiul Testament:
– scara lui Iacov(Fac. 28,12),
– rugul lui Moise(Ieș. 3,2),
– mielul pascal(Ieș. 12,1-14),
– șarpele de aramă(Num.21, 8-9),
– semnul lui Iona(Iona 2,1).
Iar în Noul Testament, în Sfintele Evanghelii, mai ales în cea după Ioan, găsim nenumărate simboluri și minuni cu valoare de semn:
– apa cea vie(In. 4,10),
– Lumina lumii(In.8,12),
– Păstorul cel bun(In. 10,11),
– transformarea apei în vin(In. 2,6-9),
– înmulțirea pâinilor și peștilor(Mt. 14, 15-21) etc.
Toate aceste semne aveau rolul de a prefigura anumite evenimente și întâmplări din viața Mântuitorului nostru Iisus Hristos și al Maicii Sale, Fecioara Maria.De altfel Mântuitorul a și explicat anumite semne din Legea Veche, care aveau legătură cu Persoana Sa: înălțarea șarpelui de aramă preînchipuie înălțarea pe cruce a Fiului Omului, semnul lui Iona prefigurază cele trei zile cât va sta în pământ Domnul.
La religie această metodă de cunoaștere a realității religioase poate fi utilizată:
– atunci când conținutul lecției cuprinde semne, minuni;
– în lecțiile cu conținut liturgic;
-în lecțiile în care profesorul utilizează icoana.
Exemple:
1. La clasele mari pentru a explica Taina Sfintei Euharistii, putem face asocierea cu minunea transformării apei în vin din Cana Galileii:apa prefăcută în vin este un semn pentru schimbarea vinului în Sângele Domnului.
2. Atunci când se va vorbi despre Sfânta Liturghie, mai ales la clasele mari, profesorul va explica faptul că toate citirile, cântările și celelalte acțiuni au un anumit scop, dar în aclași timp ele simbolizează momente din viața Mântuitorului Hristos:”Să luăm, de pildă, intrarea cu Sfânta Evanghelie în altar sau intrarea cu cinstitele daruri. Fiecare din acestea se săvârșește cu un scop practic:cea dintâi, să se citească Evanghelia, cea de a doua, ca să se săvârșească Jertfa. Dar și una și alta închipuie ieșirea sau arătarea în lume a lui Hristos: una închipuie arătarea, încă nedeplină și nedeslușită, de la început, cealaltă pe cea desăvârșită și deplină.”
3. Atunci când folosește o icoană, profesorul poate explica semnificația culorilor:albul simbolizează curăția, albastrul credința, roșul este simbolul iubirii, al jertfei, auriul simbolizează pe Hristos Însuși, cafeniul simbolizează smerenia, sărăcia.
5.3.3. Analiza documentelor
Această metodă constă în cercetarea unor documente care țin de conținutul disciplinei Religie. Alături de scrierile sacre se pot folosi reviste teologice, reviste bisericești, manuscrise, monografii, articole, alte publicașii religioase. Acestea sunt documente scrise. Pe lângă acestea există și documente obiectuale(pietre funerare, podoabe cu însemne creștine, piese numismatice, diferite obiecte de cult), dar și rme de construcții(catacombe, vechi așezări rurale, mânăstiri, bazilici paleocreștine).
Analiza documentelor necesită cunoștințe diverse și temeinice. Din această pricină, în cadrul unei lecții, profesorul poate valorifica rezultatele analizei făcute de specialiști anterior, sau poate invita un specialist care să-i conducă pe elevi în analizarea documentelor.Documentele folosite vor fi din cele mai reprezentative și illustrative, care pot trezi interesul și curiozitatea elevilor. De asemenea în cazul în care nu dispunem de documentele originale, putem folosi reproduceri ale acestora.
În cadrul acestei metode se parcurg următoarele etape:
1. Profesorul va preciza mai întâi elevilor cu claritate obiectivele urmărite;
2. Studierea documentelor, vestigiilor, se prezintă elevilor de la ciclul primar sub
formă de expunere, printr-o descriere a acestora de către profesor;
3. La gimnaziu prezentarea documentelor se face pe baza unor observații directe, epoca din care datează, locul descoperirii, precum și locul, timpul și momentul, locul unde se află în prezent;
4. Observarea elementelor semnificative;
5. Descrierea documentului;
6. Desprinderea concluziilor.
Exemple: În lecția Răspândirea creștinismului profesorul poate prezenta ilustrații cu minuni ale Sfinților Apostoli, sau imagini ale comunităților înființate de aceștia.
În lecția despre martirii creștini, atunci când prezintă viața sfinților de , profesorul poate prezenta ilustrații cu cripta în care au fost descoperite Moaștele celor 4 sfinți: Zoticos, Atalos, Camasis și Filipos.
5.3.4. Studiul de caz
Este metoda ce constă în confruntarea elevului cu o situație reală din viață prin a cărei observare, înțelegere, interpretare urmează să realizeze un progres de cunoaștere.
Prin studiul de caz se urmărește identificarea cauzelor ce au determinat declanșarea fenomenului respectiv, precum și evoluția acestuia prin comparații cu fapte și evenimente similare.
După autorul I. Cerghit, s-ar putea determina următoarele etape ale studiului de caz:
a. Alegerea cazului și conturarea principalelor elemente semnificative
b. Lansarea cazului(poate avea loc ca o situație problematică)
c. Procurarea informației în legătură cu cazul
d. Sistematizarea materialului
e. Dezbaterea asupra informației culese
f. Stabilirea concluziilor.
Această metodă-studiul de caz-se bazează pe o serie de alte metode didactice. De altfel avantajele ei sunt multiple: elevul este situat în centrul problemei, toți elevii se pot antrena în rezolvarea problemei, cultivă spiritul de responsabilitatea în cadrul grupului, dar și capacitatea de inițiativă, conduce la desprinderea unor învățături importante atât pentru viață, cât și pentru credința în Dumnezeu.
Spre exemplu, în lecțiile despre slujirea aproapelui, elevii pot citi, analiza, compara coportamentele unor personaje din Pildele Mântuitorului, iar la sfârșit pot desprinde frumoase învățături morale:să iubim și să ajutăm pe aproapele aflat în suferință, să nu fim nepăsători față de semenii noștri, față de bolnavi, sau cei lipsiți.
Aceste învățături nu vor fi uitate niciodată de elevi.
5.3.5. Exemplul
Exemplul este metoda în cadrul căreia mesajul ce urmează transmis este cuprins într-un model. Această metodă se bazează pe intuirea și imaginea unor modele ce întruchipează fapte sau acțiuni morale. Baza psihologică a exemplului este dată, pe de o parte de efectul sugestiv al comportării altora, iar pe de altă parte de tendința spre imitație proprie omului în general și copilului în special.
Datorită prezenței unei alte ființe umane, reale sau imaginare, această metodă a fost denumită “modelarea umană “. Observarea modelului sau imaginarea lui îl obligă pe elev la raportare și comparare și implicit la autoaprecierea propriului comportament.
Modelul desăvârșit este cu siguranță Domnul Iisus Hristos. El Însuși ne spune:”Învățați de că sunt blând și smerit cu inma”(Mt. 11,29).Tot El ne-o dă ca exemplu pe femeia văduvă care a pus ultimii doi bănuți pe care îi avea în cutia darurilor.(Lc.21,1-14)
În folosirea exemplului profesorul trebuie să respecte câteva condiții psihopedagogice:
– să asigure în clasă un climat socio-afectiv adecvat necesar pentru ca elevii să-și poată însuși comportamentul modelelor prezentate;
– să nu se autodeclare exemplu, putând fi astfel numai prin conduita sa în colectiv;
– să evite să numească exemplu perfect un copil din clasă;
– să folosească exemple opuse numai în cazul în care este sigur că elevii vor adopta exemplele pozitive.Modelele negative sunt “utile numai în măsura în care ele devin un etalon de raportare față de care copilul se detașează adoptând o conduită opusă.” Totuși aceste modele negative îi ajută pe copii să facă diferența dintre bine și rău, dintre moral și imoral.
Ținând cont de faptul că de obicei copiii au tendința de a imita pe adulți se impune ca profesorul de religie să adopte o conduită care să-l recomande ca exemplu demn de urmat de elevii săi. De asemenea este necesar ca profesorul să le ofere elevilor cele mai bune exemple. Poate folosi Sfânta Scriptură, Viețile Sfinților, filmulețe moral-religioase, povestiri cu conținut moral.
5.3.6. Rugăciunea
Prin rugăciune noi stăm de vorbă cu Dumnezeu, Făcătorul cerului și al pământului.
Dacă Însuși Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos S-a rugat atât pentru El cât și pentru noi, oamenii, cu atât mai mult trebuie să ne rugăm noi oamenii. Din Sfânta Scriptură vedem că Hristos ne-a învățat cum să ne rugăm(Mt. 6,5-8), ce rugăciune să rostim(Mt. 6,9-13), ne-a lăsat exemple de rugăciuni: stăruitoare ca a femeii canaaneence, rugăciuni de pocăință cum este cea a vameșului, dar și exemple de rugăciuni care nu au fost plăcute lui Dumnezeu, ca cea a fariseului.
Conform celor spuse de Mântuitorul nu trebuie să spunem multe cuvinte când ne rugăm. Cuviosul Siluan Atonitul ne îndeamnă să ne rugăm simplu”ca un copil” pentru ca rugăciunea să ne fie ascultată.Rugăciunea particulară trebuie completată de rugăciunea publică, în Casa lui Dumnezeu, învățând astfel să ne rugăm și pentru ceilalți.
Pentru a folosi cu succes această metodă de educație se impune să ținem cont de următoarele aspecte:
– elevii trebuie să înțeleagă textul rugăciunilor și să dorească să învețe cât mai multe rugăciuni;
– profesorul trebuie sǎ rosteascǎ rugǎciunea la intrarea si la ieṣirea din clasǎ ȋmpreunǎ cu elevii, dar sǎ facǎ rugǎciuni ṣi cu alte ocazii, cum ar fi atunci cȃnd cineva apropiat este bolnav, sau ȋn vreme de secetǎ, sau ȋn zilele de sǎrbǎtoare;
– elevii sǎ rosteascǎ rugǎciunea de dimineaṭǎ ṣi de searǎ, ȋnainte ṣi dupǎ masǎ, cȃnd pleacǎ ȋn cǎlǎtorie, cȃnd se ȋntorc, cȃnd ȋncep ṣi sfȃrṣesc lucrul, cȃnd intrǎ ȋn bisericǎ ;
– elevii trebuie sǎ se roage pentru ei, pentru pǎrinṭi, fraṭi, pentru toṭi oamenii, pentru cei ce le fac bine sau rǎu;
– nu trebuie sǎ cerem ȋn rugǎciuni ce putem face noi;
– profesorul este dator sǎ ȋi ȋnveṭe pe elevii sǎi diferite tipuri de rugǎciuni, de laudǎ, de mulṭumire ṣi de cerere, explicȃndu-le totodatǎ cǎ ṣi rugǎciunile scurte spuse ȋn diferite ȋmprejurǎri ale vieṭii, dar rostite din inimǎ, sunt ascultate de Dumnezeu.
În Sfȃnta Scripturǎ avem multe locuri unde ȋntȋlnim rugaciuni ale diferitilor oameni, dar ṣi rugǎciunea Domnului din Grǎdina Ghetsimani, sau rugǎciunea pentru cei ce Îl rǎstigneau.
5.3.7. Meditaṭia religioasǎ
Meditaṭia religioasǎ este o actiune, o lucrare a sufletului. Prin aceastǎ metodǎ, noi creṣtinii meditǎm, reflectǎm asupra unei sau unor probleme cu conṭinut religios, sperȃnd cǎ vom urca pe scara virtuṭilor ṣi vom dobȃndi pacea lǎuntricǎ.
Pentru ca aceastǎ metodǎ sǎ-ṣi atingǎ scopul final sunt necesare urmǎtoarele conditii:
-profesorul sǎ ṭinǎ cont de nivelul de pregǎtire al elevilor;
-sa ne raportǎm tot timpul desǎvȃrṣit- Mȃntuitorul Hristos, dar ṣi la exemplele sfinṭilor;
-profesorul trebuie sǎ pregǎteascǎ discuṭia pȃna la cel mai mic detaliu;
-sǎ se facǎ analogie cu anumite texte scripturistice, sau cu scrieri ale Sfinṭilor Pǎrinṭi;
-profesorul sǎ urmǎreascǎ la copii formarea deprinderii de a medita la problemele religioase pe tot parcursul vieṭii .
Proorocul David ne dǎ un frumos exemplu atunci cȃnd mediteaza ȋn Psalmul 8 asupra importanṭei pe care i-a dat-o Dumnezeu omului.
Exemple:
1. Trebuie sǎ meditǎm asupra suferinṭelor pe care Le-a indurat Domnul nostru Iisus Hristos, mai ales ȋn perioada Postului Învierii Domnului.
2. Cȃt de importantǎ este participarea sfintei Liturghii, sau ȋmpǎrtǎṣirea cu Sfȃntul Trup ṣi Sȃnge al Domnului?
Este bine ca meditaṭia religioasǎ sǎ devinǎ o dorinṭǎ a copiilor ṣi chiar sǎ mediteze zilnic asupra faptelor pe care le-au fǎcut ȋn fiecare zi.
– Ce am fǎcut astǎzi bine ?
– Ce aṣ fi putut sǎ fac ṣi am amȃnat?
– Cum aṣ proceda dacǎ aṣ fi pus din nou ȋn acea situaṭie?
5.3.8 Deprinderile morale
Deprinderile morale se referǎ la faptele bune practicate de creṣtini. Practicarea acestor virtuṭi ȋncepe ȋn sȃnul familiei, se continuǎ la ṣcoalǎ prin intermediul orelor de religie, se dezvoltǎ ȋn bisericǎ prin participare ṣi se ȋntǎresc pe tot parcursul vieṭii.
Deprinderile morale esenṭiale ȋn viaṭa creṣtinului sunt urmǎtoarele: practicarea faptelor bune, postul, participarea ale Bisericii, lectura din Sfȃnta Scripturǎ, pǎstrarea ṣi respectarea tradiṭiilor religioase.
Sfȃntul Apostol Iacov ne ȋndeamnǎ foarte frumos la practicarea faptelor bune atunci cȃnd spune ȋn Epistola sa:”Ce folos, fraṭii mei, dacǎ cineva zice cǎ are credinṭǎ, iar fapte nu are?… Cǎci precum trupul fǎrǎ suflet este mort, aṣa ṣi credinṭa fǎrǎ fapte, moartǎ este.”(Iacov 2, 14; 26)
Profesorul de religie este dator sǎ foloseascǎ orice moment pentru a-i ajuta pe copii sǎ cunoascǎ aceste calitǎṭi ṣi sǎ le aplice ȋn viaṭǎ.
Profesorul contribuie la formarea deprinderilor morale la copii folosind aprobarea sau dezaprobarea.
Aprobarea oferǎ copiilor posibilitatea de a alege ȋntre bine ṣi rǎu, de a deosebi atitudinile frumoase de cele urȃte. Aprobarea poate lua mai multe forme:
– acordul pentru o faptǎ poate fi exprimat printr-un zȃmbet, o privire, un gest de apreciere sau un cuvȃnt de ȋncurajare
– lauda – este forma verbalǎ a aprobǎrii. Ea se poate face ȋn particular sau ȋn faṭa clasei.
– exprimarea recunoṣtiṭei – este o formǎ prin care profesorul ȋṣi aratǎ bucuria faṭǎ de unele fapte mai deosebite ale copiilor.
– recompensa – este o formǎ de premiere a unor rezultate ce depǎṣesc nivelul cerut. Recompensa poate fi: moralǎ( scrisori de felicitare, diplome) ṣi materialǎ (premii, cǎrṭi, excursii,iconiṭe etc.)
Pentru utilizarea cu succes a acestei metode este necesar ca profesorul sǎ-ṣi cunoascǎ foarte bine elevii.
Sfânta Scripturǎ ne oferǎ nenumǎrate modele de aprobare:
– Mȃntuitorul Hristos aprobǎ faptele celor care care au ȋncercat sǎ ȋṣi schimbe comportamentul ṣi sǎ ȋṣi dovedeascǎ pǎrerea de rǎu pentru greṣelile trecute
– În Pilda talanṭilor Domnul Iisus apreciazǎ ȋn mod deosebit realizǎrile primilor doi slujitori care au ȋnmulṭit cei 5, respectiv 2 talanti.
Urmȃnd exemplul Mȃntuitorului Hristos ṣi eu pot aprecia ṣi ȋncuraja pe acei copii care participǎ din ce ȋn ce mai des ȃnta Liturghie, sau ȋi pot recompensa pe aceia care participǎ foarte des dǎruindu-le iconiṭe, cǎrṭi religioase, sau o notǎ bunǎ ȋn catalog.
Dezaprobarea este o formǎ negativǎ a ȋntǎririi prin care manifestǎrile morale nu sunt acceptate.
Dezaprobarea poate ȋmbrǎca ṣi ea forme diverse:
– dezacordul-este o formǎ de exprimare a nemulṭumirii profesorului faṭǎ de modul ȋn care au fost ȋndeplinite sarcinile sau chiar faṭa de unele comportari ale elevilor. Dezacordul se poate realiza printr-o privire sau un gest dezaprobator sau printr-o expresie cum ar fi: „nu este bine cum ai procedat…”, „ sunt dezamǎgit de modul ȋn care te-ai comportat… „etc.
– observaṭia – se poate face individual sau ȋn faṭa clasei sau ȋn prezenṭa pǎrinṭilor.
– avertismentul – reprezintǎ un fel de ultimatum ce se adreseazǎ pe un ton grav;
– sancṭiunea – cea mai ȋnaltǎ formǎ a dezaprobǎrii( mustrare scrisǎ).
Ṣi Sfȃnta Scripturǎ ṣi Sfȃnta Tradiṭie cuprind exemple de dezaprobare: mustrarea poporului ales in timpul cǎlǎtoriei prin pustiu, certarea celui de-al treilea slujitor din Pilda talanṭilor, care a ȋngropat talantul primit, dezaprobarea Sfinṭilor Apostoli faṭǎ de unele greṣeli ale primilor creṣtini. Însuṣi Mȃntuitorul ȋl ceartǎ pe Saul pe drumul Damascului:” Saule, Saule de ce mǎ prigoneṣti?”
Aceste forme ale dezaprobǎrii trebuie utilizate treptat. Profesorul trebuie sǎ cerceteze ȋn amǎnunṭime cauza celor ȋntǎmplate, ȋmpreunǎ cu pǎrinṭii, dirigintele sau ȋnvǎṭǎtorul, cu colegii ṣi sǎ le explice clar ce este greṣit. De asemenea va trebui sǎ le arate care vor fi consecinṭele faptelor sau faptei, pe termen scurt ṣi pe termen lung, iar dupǎ aceasta ȋi va ȋndemna sǎ se gȃndeascǎ ȋndelung la cele puse ȋn discuṭie.
Trebuie avut ȋn vedere un aspect foarte important ṣi anume cǎ elevii trebuie sǎ conṣtientizeze cǎ prin aceste metode nu sunt nedereptǎṭiṭi ȋn nici un fel.
Pentru ca aceastǎ metodǎ sǎ-ṣi atingǎ finalul, adicǎ ȋndreptarea moralǎ, profesorul trebuie sǎ dea dovadǎ de tact, sǎ ȋi mustre cu blȃndeṭe, sǎ fie foarte atent la influenṭele celor din jur asupra copiilor ȋn cauzǎ. Este dator sǎ fructifice influenṭele benefice, si atȃt cȃt se poate sǎ le elimine pe cele nefavorabile.
5.3.9. Cultul divin
Cultul divin ortodox este compus din: Sfȃnta ṣi dumnezeiasca Liturghie, cele 7 Sfinte Taine, cele 7 Laude bisericeṣti ṣi ierurgiile. Centrul cultului ortodox este Sfǎnta Liturghie. Lectura biblicǎ ṣi cȃntarea religioasǎ joacǎ cel mai important rol ȋn cadrul cultului divin.
Sfȃnta Liturghie
Sfȃnta Liturghie reprezintǎ cel mai complet mod de manifestare ṣi de trǎire religioasǎ. Prin participarea la aceastǎ Slujbǎ oamenii pot ajunge la desǎvȃrṣirea creṣtinǎ, la asemǎnarea cu Dumnezeu.
Sfȃnta Liturghie dezvoltǎ elevului sentimentul iubirii faṭǎ de Dumnezeu ṣi faṭǎ de aproapele ṣi ȋi mijloceṣte multe cunoṣtinṭe religioase, fiind o carte cu imagini vii despre cele mai ȋnalte adevǎruri creṣtine; elevul afla dogmatica ortodoxǎ expusǎ ȋn imnuri, cȃntǎri ṣi rugǎciuni.
Rolul educativ al Sfintei Liturghii este dat de prezenṭa realǎ a Domnului ṣi Mȃntuitorului nostru Iisus Hristos, ȋn Sfȃnta Împǎrtǎṣanie. În timpul Sfintei Liturghii elevilor li se prezintǎ toatǎ viaṭa ṣi activitatea Domnului Iisus: fapte din viaṭa Sa, ȋnvǎṭǎturile Sale, patimile, dar mai ales biruinṭa Sa asupra morṭii prin care ne-a rǎscumpǎrat din pǎcatul strǎmoṣesc ṣi ne-a adus ȋmpǎcarea cu Dumnezeu.
Participȃnd Liturghii elevul trǎieṣte ȋn comuniune cu semenii. Rugǎciunile ȋn comun a unora faṭǎ de ceilalṭi, pentru cei din cǎlǎtorii, pentru cei bolnavi, pentru cei adormiṭi, dezvoltǎ la copii sentimente de iubire faṭǎ de cei din jur.
Parcurgqnd toate etapele Sfintei Liturghii, elevul putem spune cǎ aflǎ toate adevǎrurile de credinṭǎ ale Bisericii noastre Ortodoxe.
Prin intermediul Sfintei Liturghii elevii primesc ṣi ȋṣi ȋnsuṣesc anumite cunoṣtinṭe religioase, dar ȋn acelaṣi timp li se dezvoltǎ anumite capacitǎṭi cum ar fi atenṭia, memoria, inteligenṭa, voinṭa, gȃndirea. Totuṣi, elementul esenṭial este dezvoltarea unor sentimente profunde de iubire pentru Dumnezeu ṣi pentru semeni.
Cȃntarea ṣi rugǎciunea ȋn comun contribuie la dezvoltarea noastrǎ spiritualǎ ṣi ne ȋnvaṭǎ sǎ ne gȃndim mai mult la poruncile Mȃntutorului ṣi ȋn fine la desǎvȃrṣirea noastra duhovniceascǎ. Sfȃntul Clement Alexandrinul spunea:”Sǎ ȋnvǎṭǎm muzica pentru ȋmpodobirea ṣi liniṣtea caracterului”
Sfintele Taine
Dupǎ Înǎlṭarea Sa la cer, Mȃntuitorul Hristos ne-a lǎsat ȋn Biserica Sa cele 7 Sfinte Taine prin care primim harul nevǎzut, dar curǎṭitor ṣi mȃntuitor al Duhului Sfȃnt.
Toate cele 7 Sfinte Taine sunt la fel de importante, dar esenṭiale pentru viaṭa spiritualǎ am putea spune cǎ sunt Taina Spovedaniei ṣi bineȋnṭeles Sfȃnta Euharistie.
Taina Spovedaniei sau Pocǎinṭa este mijlocul prin care „haina sufletului” se reȋnoieṣte. Ea are un scop vindecǎtor pentru creṣtin:”Iatǎ cǎ te-ai fǎcut sǎnǎtos. De acum sǎ nu mai pǎcǎtuieṣti, ca sǎ nu-ṭi fie ceva mai rǎu.”(In.5,14)
Pocǎinṭa este o condiṭie esenṭialǎ pentru a intra ȋn Împǎrǎṭia cerurilor. De aceea profesorul de religie trebuie sǎ ṣtie sǎ conṣtientizeze rolul acesteia ȋn rȃndul elevilor sǎi. De altfel Sfȃnta Scripturǎ ne prezintǎ destule exemple de pocǎinṭǎ: pocǎinṭa regelui David, rugǎciunea vameṣului ṣi ȋntoarcerea fiului risipitor.
Sfȃnta Euharistie ocupǎ locul central ȋn viaṭa noastrǎ, deoarece prin ȋmpǎrtǎṣire primim pe Însuṣi Hristos, ca adevǎratǎ mȃncare ṣi bǎuturǎ(In. 6,55). De acum putem mǎrturisi ca ṣi Sfȃntul Apostol Pavel:”De acum nu mai trǎiesc eu, ci Hristos trǎieṣte in mine.”(Gal. 2,20)
Sfȃntul Nicolae Cabasila spunea:”Îndatǎ dupǎ Împǎrtǎsanie, trupul, sufletul ṣi toate puterile noastre se induhovnicesc; atunci ȋnsemneazǎ cǎ trup se uneṣte cu trup, sȃnge cu sȃnge ṣi suflet cu suflet. Urmarea este cǎ binele biruie rǎul tot mai cu tǎrie, iar cele dumnezeieṣti stǎpȃnesc peste cele omeneṣti.”
Profesorul le va explica elevilor importanṭa si foloasele Sfintei Euharistii, modul ȋn care trebuie sǎ se pregateascǎ pentru primirea ei, cȃnd trebuie sǎ ne ȋmpǎrtǎsim.
De asemenea, este important ca elevii sǎ ṣtie cǎ:
– Domnul Iisus a poruncit sǎvȃrṣirea Sfintei Euharistii:”Aceasta sǎ faceti spre pomenirea Mea.”(Lc. 22,19);
– prin primirea Sfintei Împǎrtǎṣanii se ȋntǎreṣte viaṭa religioasǎ;
– prin ȋmpǎrtǎsirea tuturor credincioṣilor din acelasi potir, se ȋntǎreṣte comuniunea cu cei vii ṣi cu cei adormiṭi;
– întrucȃt efectele primirii Sfintei Împǎrtǎṣanii privesc atȃt sufletul, cȃt ṣi trupul, ȋnseamnǎ cǎ ṣi pregǎtirea pentru ȋmpǎrtǎsire trebuie sa aibǎ ȋn vedere sufletul ṣi trupul. Creṣtinul este atenṭionat inainte de Împǎrtǎsanie, cǎ „Sfintele „ nu se dau decȃt´Sfinṭilor”;
– despre ȋmpǎrtǎṣirea cu nevrednicie ṣi urmǎrile acesteia ne vorbeṣte atȃt Sfȃnta Scripturǎ, cȃt ṣi Sfȃnta Tradiṭie. Sfȃntul Apostol Pavel aratǎ cǎ cei ce se ȋmpǎrtǎṣesc cu nevrednicie „osȃndǎ ȋṣi mǎnȃncǎ ṣi beau, nesocotind trupul Domnului. De aceea, mulṭi dintre voi sunt neputincioṣi ṣi bolnavi, ṣi mulṭi au murit”(I Cor. 11, 29-30), iar Sfȃntul Ioan Gurǎ de Aur ȋi asemǎna cu Iuda pe cei ce se ȋmpǎrtǎṣesc fǎrǎ pregǎtirea necesarǎ;
– nici Sfȃnta Scripturǎ ṣi nici Sfinṭii Pǎrinṭi nu recomandǎ deasa sau rara ȋmpǎrtǎṣanie, ci ȋmpǎrtǎṣania fǎcutǎ cu pregǎtirea necesarǎ;
– dupǎ primirea Sfintei Împǎrtǎṣanii, trebuie sǎ pǎstrǎm sfinṭenia pe care am dobȃndit-o.
c) Cele 7 Laude bisericeṣti
Slujbele celor 7 Laude bisericeṣti reproduc momentele vietii pǎmȃnteṣti a Mȃntuitorului.
Participȃnd activ la sfintele slujbe copiii pot ajunge la ȋnṭelegerea corectǎ a ȋnvǎṭǎturilor de credinṭǎ. Cunoṣtinṭele pe care le-au acumulat le lumineazǎ mintea iar modele sfinṭilor ȋi determinǎ sǎ le urmeze exemplul.
În cǎrṭile de cult ni se prezintǎ toatǎ ȋnvǎṭǎtura Bisericii Ortodoxe, iar elevii sunt chemaṭi sǎ urmeze exemplul Sfinṭilor, martirilor ṣi cuvioṣilor.
Cȃntarea religioasǎ
Cȃntǎrile religioase reprezintǎ credinṭa transpusǎ pe linii melodice. Scopul cȃntǎrii este de a-i apropia pe credincioṣi de Dumnezeu.
Atunci cȃnd profesorul va alege o cȃntare bisericeascǎ va trebui sǎ ṭinǎ cont de vȃrsta copiilor, de ȋntinderea vocilor, de tematica programei ṣcolare. La clasele mici se foloseṣte ȋnvǎṭarea cȃntǎrii dupǎ auz, iar la clasele mari dupǎ note muzicale dacǎ este posibil. Învǎtarea unei cȃntǎri ste un permanent dialog profesor-elevi.
În cultul divin ortodox nu este nici o slujbǎ fǎrǎ cȃntare religioasǎ. De exemplu: cȃntǎrile Sfintei Liturghii, cȃntǎri ȋn cinstea Maicii Domnului, colinde, cȃntǎri ale Postului Mare.
Cȃntǎrile religioase sunt mijloace de modelare a sufletului ṣi de dobȃndire a virtuṭilor creṣtine.
5.4. Metode fundamentate pe acṭiune
În cadrul orelor de religie metodele fundamentate pe acṭiune sunt urmǎtoarele:
– jocul didactic;
– dramatizarea;
– exerciṭiul moral;
– metoda ȋndrumǎrii teoretice ṣi practice.
Jocul didactic
Jocul didactic este o metodǎ care se bazeazǎ pe acṭiune. Fiind cunoscutǎ predispoziṭia copiilor faṭǎ de joc, profesorul foloseṣte acest lucru pentru asimilarea unor noṭiuni sau conṭinuturi.
Jocul este propus ṣi condus de cadrul didactic ṣi trebuie sǎ fie cȃt mai atractiv, dar ȋn acelaṣi timp adaptat la particularitǎṭile de vȃrstǎ ale elevilor.
Deṣi este recomandat la clasele primare, jocul didactic poate fi folosit cu succes ṣi la gimnaziu, ȋn orice tip de lecṭie.
Pentru a putea fi atinse obiectivele propuse, jocul didactic trebuie sǎ ȋndeplineascǎ anumite condiṭii:
– jocul trebuie sǎ fie ales ȋn funcṭie de posibilitǎṭile ṣi aptitudinile elevilor;
– regulile jocului trebuie sǎ fie bine ȋnṭelese de cǎtre toṭi participanṭii;
– sǎ nu dureze mult ṣi sǎ includǎ pauze scurte;
– sǎ se modifice timpul total de joc, ȋn funcṭie de gradul de atenṭie al elevilor;
– sǎ se desfǎṣoare ȋn mod prietenesc;
– ȋn cazul ȋn care se formeazǎ echipe, unii membrii pot fi ȋnlocuiṭi pe parcurs de elevii care nu au fost incluṣi de la ȋnceput ȋn joc.
Exemplul 1 – Jocul didactic se poate folosi pentru ca elevii sǎ descopere anumite expresii dacǎ vor ȋnlocui cifrele ce literele corespunzǎtoare conform codului:
A=1 4=N 7=F 10=G 13=E
L=2 5=I 8=T 11=H
S=3 6=Â 9=U 12=R
3 7 6 4 8 1 2 5 8 9 12 10 11 5 13
S F Â N T A L I T U R G H I E
Exemplul 2 – Jocul Trǎistuṭa fermecatǎ
Elevii vor fi ȋmpǎrṭiṭi pe grupe. Cȃte un elev va extrage cȃte o ȋntrebare din trǎistuṭǎ iar ȋn funcṭie de rǎspunsuri va fi desemnatǎ echipa cȃṣtigǎtoare:
– Ce este Sfȃnta Liturghie?
– Care sunt pǎrṭile ei?
– Unde ṣi cȃnd se sǎvȃrṣeṣte?
– Care este momentul cel mai important? etc.
Valorificarea pedagogicǎ a resurselor ludice asigurǎ evoluṭia jocului didactic la niveluri metodologice situate ṣi dincolo de sfera ȋnvǎṭǎmȃntului preṣcolar ṣi primar. Jocurile de simulare proiecteazǎ astfel diferite situaṭii de ȋnvǎṭare bazate pe elemente ṣi relaṭii virtuale de conflict, de decizie, de asumare de roluri etc., care angajeazǎ capacitatea de acṭiune a elevului, spiritul sǎu de competiṭie, posibilitǎṭile sale de explorare euristicǎ a realitǎṭii.
5.4.2. Dramatizarea
Dramatizarea este metoda bazatǎ pe acṭiune simulatǎ prin care profesorul sau elevii exagereazǎ anumite situaṭii sau fapte prin dialog, mimicǎ, gesturi, cu scopul de a sublinia idei ṣi sentimente ṣi de a adȃnci ȋnṭelegerea semnificaṭiei unor situaṭii.
În Sfȃnta Scripturǎ avem descrise momente ȋn care s-a folosit dramatizarea, cel mai cunoscut fiind momentul cȃnd arhiereul Caiafa ȋṣi rupe veṣmintele, amplificȃnd „vina” Mȃntuitorului ṣi determinȃndu-i pe cei din Sinedriu sǎ hotǎrascǎ rǎstignirea Acestuia.
Dramatizarea poate fi folositǎ cu succes ȋn cadrul oricǎrui tip de lecṭie.
Exemple de moduri de folosire a acestei metode:
1. Reconstituirea unor momente din vieṭile unor sfinṭi despre care elevii au ȋnvǎṭat.
2. Reconstituirea modului de viaṭǎ a unor personaje biblice.
3. Interpretarea pe roluri a unor poezii cu subiect religios.
4. Interpretarea unor scenete cu subiect religios, cum ar fi de Florii, de Paṣte, de Crǎciun, de Înǎlṭare sau cu ocazia unor sfinṭi, a sfinṭilor ȋngeri.
5.4.3. Exerciṭiul moral
Exerciṭiul moral este o metodǎ bazatǎ ȋn principal pe acṭiune. El constǎ ȋn repetarea conṣtientǎ a unor gesturi desfǎṣurate sub ȋndrumarea profesorului de religie ṣi care urmǎreṣte formarea unor deprinderi ṣi comportamente moral-religioase.
La ora de religie profesorul le explicǎ elevilor ṣi le exemplificǎ anumite gesturi, urmȃnd ca apoi aceṣtia sǎ execute aceleaṣi lucruri chiar neȋnsoṭiṭi de profesor.
Aceastǎ metodǎ presupune douǎ momente importante:
– formularea cerinṭelor, sub formǎ de rugǎminte, ȋndemn, sugestie, organizare de tradiṭii etc.
– exersarea propriu-zisǎ, sub conducerea acṭiunii de cǎtre profesor, iar cȃnd este cazul fǎrǎ intervenṭia lui.
Prin folosirea acestei metode se evitǎ automatizarea practicilor religioase ṣi ȋn acelaṣi timp se consolideazǎ deprinderile de comportament religios-moral ale elevilor.
Exerciṭiile didactice pot fi clasificate ȋn funcṭie de gradul lor de complexitate (exerciṭii simple, semicomplexe, complexe) sau de dirijarea acṭiunii automatizate (exerciṭii dirijate, semidirijate, autodirijate). Evoluṭia lor pedagogicǎ marcheazǎ saltul formativ, realizabil de la exerciṭiul automatismelor- care are o razǎ de acṭiune limitatǎ- la exerciṭiul operaṭiilor, care angajeazǎ un cȃmp aplicativ mai larg, perfectibil la diferite niveluri de referinṭǎ didacticǎ ṣi extradidacticǎ.
Exemple:
1. Pentru formarea deprinderii de a realiza corect ṣi conṣtient semnul Sfintei Cruci profesorul va crea cadrul adecvat. De asemenea vor fi sfǎtuiṭi cǎ este bine sǎ se ȋnchine oricȃnd este nevoie.
2. Formarea deprinderii de a merge cu colindul pe la casele creṣtinilor. Dacǎ aceasta existǎ deja, se sugereazǎ continuarea acesteia, reamintind entuziasmul vestirii Naṣterii Mȃntuitorului la orice casǎ. Profesorul ȋi ȋnsoṭeṣte pe copii ṣi ȋi indeamnǎ sǎ vinǎ ṣi dupǎ ce vor fi absolvit clasele gimnaziale.
5.4.4. Metoda ȋndrumǎrii teoretice ṣi practice
Aceastǎ metodǎ numitǎ Metoda ȋndrumǎrii teoretice ṣi practice precede sau se alǎturǎ ȋn desfǎṣurarea unor activitǎṭi cu caracter practic. Aceastǎ metodǎ este folositǎ cu precǎdere ȋn lecṭiile cu conṭinut liturgic. Profesorul explicǎ ṣi demonstreazǎ anumite practici liturgice, iar ȋntreg conṭinutul este necesar sǎ corespundǎ cu scopul final urmǎrit.
Profesorul de religie va trebui sǎ explice pe ȋnṭelesul copiilor motivul ȋndrumǎrii respective ṣi bineȋnṭeles anumite reguli sau indicaṭii ce trebuie respectate pentru ca activitatea respectivǎ sǎ se realizeze ȋn condiṭii optime.
Metoda ȋndrumǎrii teoretice ṣi practice poate fi folositǎ :
– atunci cȃnd profesorul explicǎ sau demonstreazǎ anumite acte de cult, cum ar fi: explicarea modului ȋn care se realizeazǎ corect semnul Sfintei cruci, cȃnd ȋngenunchem ṣi de ce, ce ȋnseamnǎ ṣi cum se fac metania micǎ ṣi mare, etc. Aceste gesturi ȋnsoṭesc rugǎciunile, cȃntǎrile religioase;
– atunci cȃnd profesorul explicǎ ce ȋnseamnǎ cǎdelniṭarea ȋn bisericǎ, adicǎ trimiterea spre credincioṣi a Duhului Sfȃnt;
– atunci cȃnd profesorul de religie explicǎ elevilor ṣi demonstreazǎ cum trebuie sǎ se comporte ȋnainte de primirea Sfintelor Taine, ȋn specila Sfȃnta Tainǎ a Spovedaniei ṣi a Împǎrtǎṣaniei;
– atunci cȃnd profesorul explicǎ ṣi demonstreazǎ modurile de ȋntrebuinṭare corectǎ a Sfintei Scripturi, a cǎrṭilor de cult, a altor cǎrṭi cu conṭinut religios, sau a calendarului creṣtin-ortodox.
Aceastǎ metodǎ a ȋndrumǎrii teoretice ṣi practice este folositǎ ȋn lecṭiile de formare de priceperi ṣi deprinderi.
În Sfȃnta Scripturǎ, Mȃntuitorul Hristos, dupǎ ce le transmite ȋnvǎṭǎturile Sale Sfinṭilor Sǎi Apostoli ṣi le dǎ puterea de a face minuni ȋi trimite la propovǎduire, nu ȋnainte de a-i ȋndruma referitor la cele ce vor avea de fǎcut. El le spune:” sǎ nu aveṭi nici aur, nici argint, nici bani ȋn cingǎtorile voastre; nici traistǎ pe drum, nici douǎ haine, nici ȋncǎlṭǎminte, nici toiag.”(Mt. 10,9-10). Iar mai departe ȋi ndeamnǎ zicȃnd:” fiṭi ȋnṭelepṭi ca ṣerpii ṣi nevinovaṭi ca porumbeii.”( Mt.10,16).
La rȃndul lor, Sfinṭii Apostoli ȋi ȋndeamnǎ pe urmaṣii lor, preoṭii cu privire la sǎvȃrṣirea Sfintelor Taine.
Elevii trebuie atenṭionaṭi asupra anumitor practici religioase, ȋn sensul cǎ acestea nu trebuie sǎ devinǎ simple gesturi. Rugǎciunea fariseului, fǎcutǎ doar din gurǎ ṣi nu din suflet, nu ne asigurǎ intrarea ȋn Împǎrǎṭia lui Dumnezeu: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra ȋn Împǎrǎṭia cerurilor, ci cel ce face voia Tatǎlui Meu Celui din ceruri.”(Mt. 7,21)
Referitor la tema prezentei Lucrǎri, ȋnaintea unei vizite ȋmpreunǎ cu elevii la biserica din localitate ȋn vederea participǎrii Liturghii, profesorul de religie va iniṭia o activitate de indrumare:
Teoretică – ȋn timpul cǎreia profesorul le va explica elevilor ce este Sfȃnta Liturghie, care este importanṭa ei ȋn viaṭa creṣtinilor, care sunt momentele principale ale slujbei, simbolistica acestora, precum si alte informatii folositoare.
Practicǎ – ȋn care profesorul va expune anumite reguli referitoare la ṭinuta vestimentarǎ a elevilor, comportamentul acestora ṣi locul ȋn Sfȃnta Bisericǎ, la atitudinea pe care o vor avea aceṣtia ȋn timpul Slujbei.
Profesorul va continua sǎ urmǎreascǎ modul ȋn care elevii respectǎ precizǎrile cadrului didactic, revenind cu explicaṭii sau precizǎri atunci cȃnd se impune acest lucru, scopul final fiind acela al formǎrii unor deprinderi liturgice, dar ṣi de comportament moral-religios.
5.5. Proiecte de tehnologie didacticǎ
PROIECT DIDACTIC
DATA
UNITATEA DE ÎNVᾸṬᾸMÂNT: ṢCOALA GIMNAZIALᾸ” BUICᾸ IONESCU” GLODENI
CLASA: a VII-a
DISCIPLINA: RELIGIE
ARIA CURRICULARᾸ: OM ṢI SOCIETATE
PROFESOR: GHEORGHE NADIA
UNITATEA DE ÎNVᾸṬARE: EXPRIMAREA ÎNVᾸṬᾸTURII CREṢTINE
CONṬINUTUL ÎNVᾸṬᾸRII: SFÂNTA LITURGHIE – ÎNTÂLNIRE CU HRISTOS
TIPUL LECṬIEI: TRANSMITERE ṢI ÎNSUṢIRE DE NOI CUNOṢTINṬE
SCOPUL LECṬIEI: – conṣtientizarea importanṭei Sfintei Liturghii ȋn viaṭa noastrǎ;
– ȋntǎrirea credinṭei ȋn Dumnezeu.
COMPETENṬE SPECIFICE:
2.1. Utilizarea corectǎ a termenilor religioṣi ȋnvǎṭaṭi ȋn contexte lingvistice noi;
3.2. Explicarea rolului ṣi importanṭei participǎrii conṣtiente ṣi active a credincioṣilor la rugǎciunile Bisericii.
COMPETENṬE DERIVATE:
C1 – idientificarea importanței Sfintei Liturghii pentru viața și mîntuirea omului;
C2 – recunoaṣterea celor trei Liturghii ale BOR;
C3 – numirea ṣi explicarea momentelor principale din timpul Sfintei Liturghii;
C4 – precizarea comportamentului credincioṣilor ȋn timpul slujbei.
STRATEGIA DIDACTICᾸ:
METODE ṢI PROCEDEE: expunerea, explicaṭia, conversaṭia, povestirea, lectura, exerciṭiul, problematizarea
MIJLOACE DE ÎNVᾸṬᾸMÂNT: Sfȃnta Scripturǎ, fiṣa de lucru, CD, prezentarea Power-point
FORME DE ORGANIZARE: individualǎ, frontalǎ pe grupe.
RESURSE:
– Programa ṣcolarǎ pentru disciplina Religie clasa a-VII-a;
– Planificarea calendaristicǎ ṣi semestrialǎ;
– Proiectarea Unitǎṭii de ȋnvǎṭare Exprimarea ȋnvǎṭǎturii creṣtine;
– Muha, Camelia, Caiet de Religie creṣtin-ortodoxǎ, clasa a- VII-a, Editura Sf. Mina, Iaṣi 2009;
– Pr. Prof. univ. dr. Sebastian Ṣebu, Metodica predǎrii Religiei, Editura Reȋntregirea, Alba Iulia 2000.
SCENARIUL DIDACTIC
FIṢᾸ DE LUCRU
1. Cum poate fi definitǎ Sfȃnta Liturghie?
2. Cine ṣi cȃnd a sǎvȃrṣit prima oarǎ Sfȃnta Liturghie?
3. Cine sǎvǎrṣeṣte ȋn zilele noastre Sfȃnta Liturghie?
4. Cȃnd ṣi unde are loc Slujba Sfintei Liturghii?
5. Care este Sfȃnta Tainǎ care are loc ȋn timpul Sfintei Liturghii?
6. În ce se prefac pȃinea ṣi vinul aduse de credincioṣi ?
7. Care sunt cele douǎ rugǎciuni importante care se rostesc ȋn timpul Sfintei Liturghii?
8. Enumeraṭi cinci momente din timpul Sfintei Liturghii cunoscute de voi.
5.6. Finalitǎṭile educaṭiei religioase
Problema finalităților educației este desigur ȋn dependenṭă de problema educației, privitǎ în ansamblul ei. Deși nu putem spune cǎ există o definiție a acesteia, educația este înțeleasă ȋn general drept acțiunea ce are ca scop central dezvoltarea capacităților persoanei umane.
Astfel, putem afirma cǎ finalitățile educației au o dimensiune curriculară, prin intermediul cǎrora se asigură sensul acțiunilor educative, în conformitate cu acele valori pe care aceasta le promovează.
Finalitățile educației religioase vizeazǎ ȋn special educația ce se realizeazǎ în școală, dar și educația ce se poate realiza în afara acesteia (cum ar fi de exemplu cateheza sau predica).
Atingerea finalităților educației religioase este direct dependentǎ de măsura în care acṭiunea didactică valorifică diferite aspecte ale demersului didactic bazat pe revelația divină.Desigur cǎ pentru fiecare om căutarea lui Dumnezeu este primordilaǎ și rǎmȃne baza oricăror acțiuni religioase.
Idealul educației religioase este mai ales urmărit prin scopurile și obiectivele disciplinei Religie, acestea urmǎrind formarea unui caracter religios-moral la elevi.
Idealul vieții creștine va fi totdeauna cunoașterea ṣi iubirea lui Dumnezeu: “Și aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17,3).
Idealul creștin este aṣadar nu o idee, ci o Persoană, și a devenit posibil de atins de cǎtre noi după întruparea Cuvȃntului, Fiul lui Dumnezeu. Acest ideal poate fi realizat prin acṭiuni educativ-religioase. Mȃntuitorul Iisus Hristos ridicǎ atingerea idealului creștin la rangul de poruncă.
Ea poate fi împlinită numai prin comuniunea cu El, în Sfȃnta Euharistie: “Și le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veți mânca Trupul Fiului Omului și nu veți bea Sângele Lui, nu veți avea viață în voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6,53-54).
Mijloacele pe care omul le are la ȋndemȃnǎ pentru a se apropia de idealul creștin sunt ȋn primul rȃnd de natură religioasă(rugăciunea, participarea slujbe ale Bisericii, primirea Sfintelor Taine, lectura din Sfȃnta Scripturǎ etc.) dar și de natură morală (practicarea virtuților creṣtine în raport cu Dumnezeu, cu semenii lui și cu sine însuși), toate acestea aflȃndu-se într-o strânsă legătură.
6. CERCETAREA PEDAGOGICᾸ
6.1. Cercetarea psihopedagogicǎ
1. Delimitarea temei de cercetat;
2. Formularea obiectivelor cercetării;
3. Formularea ipotezei/ipotezelor cercetării;
4. Eșantionul de subiecți;
5. Desfășurarea cercetării pedagogice;
– Metoda autoobservației
– Metoda observației
– Metoda testelor
6. Interpretarea rezultatelor obṭinute;
7. Concluzii asupra cercetării.
1. Delimitarea temei de cercetat
În realizarea cercetării privind importanṭa orei de religie ȋn dezvoltarea caracterului moral – religios, la clasa a VII-a, s-a pornit de la următoarele considerente cu valoare de premize ale cercetării:
Educația religioasă nu poate fi realizată fără participarea activǎ ȋn general ṣi ȃnta Liturghie ȋn special , aceasta oferind un sistem de valori, care stă la baza studierii disciplinei Religie în școală;
Finalitățile studierii Religiei includ identificarea și definirea unor concepte privind practicarea unei vieṭi creṣtine conforme cu ȋnvǎtaturile Mȃntuitorului Hristos;
Prin inițierea elevilor în participarea ȃnta Liturghie se oferă posibilitatea de a realiza transferul de achiziții (cunoṣtinṭe religioase) din plan teoretic, în cel aplicativ, concret;
Prin conținutul formal ṣi informal pe care îl prezintă, ora de Religie oferă posibilități în ceea ce privește practicarea , acestea fiind valorificate în prezenta cercetare;
2. Formularea obiectivelor cercetǎrii:
– Aflarea opiniei elevilor despre importanța participǎrii ale Bisericii în viața lor;
– Identificarea ponderii pe care o deține Sfȃnta Liturghie în cadrul Programei școlare de religie, sub diferite aspecte (conținuturi, activități de învățare, finalitǎṭi);
– Utilizarea adecvată a unor metode de cercetare, pentru investigarea aptitudinilor religioase ale elevilor implicați în prezenta cercetare pedagogică;
– Analiza relației dintre prezența rugăciunii ȋn comun din timpul Sfintei Liturghii în preocupărie religioase obiṣnuite și comportamentul elevilor;
– Valorificarea caracterului formativ-informativ al conṭinuturilor, prin prezentarea ȋnvǎṭǎturii conform cǎreia Sfȃnta Liturghie este o ȋntȃlnire cu Hristos Domnul;
– Analiza modului ȋn care citirea lecturilor biblice ṣi cunoaṣterea ȋnvǎṭǎturii creṣtine despre importanṭa Sfintei Liturghii conduc la dezvoltarea interesului pentru Disciplina Religie;
– Stabilirea creṣterii eficienṭei ȋnvǎṭǎrii conṭunuturilor din domeniul Liturgicii, prin discuṭii, chestionare pe baza temelor prezentate;
– Analiza modului ȋn care ora de Religie ṣi activitǎṭile extracurriculare conduc la conṣtientizarea ȋn rȃndul elevilor a faptului cǎ Sfȃnta Liturghie este o anticipare a Împǎrǎṭiei veṣnice.
3. Formularea ipotezei/ipotezelor cercetării
Ipoteza principală:
Implicarea în participarea activǎ ȃnta Liturghie conduce la formarea unui comportament moral-religios ȋn rȃndul elevilor.
Ipoteze secundare:
Realizarea unei educații creṣtine, în conformitate cu principiile și normele morale creștine influențează considerabil devenirea morală a elevilor;
Dacǎ participǎ ṣi urmeazǎ modelul oferit de Domnul Iisus ṣi de sfinṭi, copiii ȋncearcǎ sǎ meargǎ pe drumul cel bun, sǎ aibǎ o viaṭǎ moralǎ deosebitǎ;
Prin utilizarea metodelor complementare de evaluare la disciplina Religie, elevii au posibilitatea de a-și verifica ṣi demonstra capacitățile și competenṭele, crescând astfel interesul lor pentru studierea disciplinei Religie.
4. Eṣantionul de subiecṭi
Pentru realizarea acestei cercetări, au fost implicați elevi ai claselor :
– clasa a VII-a A: 7fete ṣi 9 bǎieṭi – clasa experimentalǎ
– clasa a VII-a B: 6fete ṣi 11 bǎieṭi – clasa de control
Locul unde se desfǎṣoarǎ prezenta cercetare este Ṣcoala Gimnazialǎ “Buicǎ Ionescu” din localitatea Glodeni.
Perioada de cercetare:
Cercetarea pedagogicǎ s-a desfǎṣurat de-a lungul unui an ṣcolar ṣi anume 2013-2014.
Pe tot parcursul cercetǎrii s-a urmǎrit valorificarea caracterului formativ al conṭinuturilor, prin cunoaṣterea ȋnvǎṭǎturilor de credinṭǎ despre Sfȃnta Liturghie, precum ṣi al activitǎṭilor extraṣcolare.
5. Desfășurarea cercetării pedagogice. Metoda autoobservației
Pentru succesul actului educativ, trebuie tot timpul să ne punem întrebări cu referire la munca noastră, la impactul pe care îl are asupra copiilor ceea ce le prezentǎm, la modul în care putem diversifica metodele folosite ȋn cadrul orelor de religie.
Pentru autoobservațiile realizate am folosit urmǎtoarele:
1. Prin ce metode aș putea să trezesc interesul elevilor pentru participarea la slujba Sfintei Liturghii?
Am observat că cei mai interesați de participarea ȃnta Liturghie sunt acei copii care au o educație religioasă primită în familie, care participă la slujbele bisericii și la alte manifestări religioase ȋmpreunǎ cu părinții, decât cei pentru care legătura cu Dumnezeu se rezumǎ aproape doar la ceea ce aflǎ la ora de religie.
Pentru a-i motiva pe elevi să participe , am gȃndit un mic experiment pedagogic la clasa a VII-a, în perioada dinaintea marii sǎrbǎtori a Învierii Domnului. Elevii din aceste clase au avut de prezentat trei evanghelii care se citesc în această perioadă duminica , și să realizeze un rezumat al acestor evanghelii, ajutându-se de cuvintele de învățătură rostite de preot ȋn cadrul predicii.
Majoritatea elevilor și-au realizat aceste portofolii, mulți dintre ei realizând astfel de fișe. O parte dintre elevi a recunoscut că participarea lor s-a datorat temei pe care au avut-o de realizat. Altfel, ei sau părinții lor nu ar fi participat la sfintele slujbe.
Au fost de asemenea elevi, care mergeau foarte rar , iar în urma realizării temelor date, au mărit frecvența participării
Atunci cȃnd i-am ȋntrebat pe unii copii cum li s-a părut această activitate independentǎ, toți au fost de acord cu cerințele impuse, solicitând și alte activități de acest fel.
2. Cum aș putea să-i motivez pe elevi ȋn vederea lecturǎrii Sfintei Scripturi ṣi memorarea unor versete biblice importante?
Am folosit fiṣele de lucru, dar cel mai frecvent am folosit micile concursuri pentru ca elevii să învețe rugăciuni și texte biblice. La final copiii au primit mici daruri pentru participare la lecție.
Fișele de lucru, precum și testele de evaluare, au fost concepute astfel ȋncȃt elevii să intre cât mai mult în contact cu textul Sfintei Scripturi . Totuși, consider beneficǎ inițierea unor ore suplimentare de lectură biblică, astfel ȋncȃt toți elevii să cunoască, să înțeleagă, să se roage și să citească din Sfânta Scriptură.
3. Cât de des ar trebui să administrez elevilor activitǎṭi/teme pentru acasǎ în care să valorifice rugăciunile învățate la ora de religie și textele biblice lecturate care în cele din urmă îi poate duce la practicarea unei vieṭi crestine?
Consider cǎ acele teme pentru acasǎ sub forma unor activități mai complexe (proiect, portofoliu) sunt cele mai potrivite, in primul rȃnd datoritǎ libertății pe care o lasă elevilor dar și a timpului mai îndelungat de realizare a acestora.
Cu toate acestea, elevii trebuie în fiecare oră îndemnați să se roage și să citească din Biblie, sǎ participe ȋn fiecare duminicǎ ȃnta Liturghie și cȃt se poate de des să se Impǎrtǎṣeascǎ cu Sfȃntul Trup ṣi Sȃnge al Mȃntuitorului nostru Iisus Hristos.
După realizarea acestui portofoliu , au fost elevi care s-au rugat mai puțin și nu au mai citit din Biblie,au venit mai rar , alții care au continuat lectura, rugăciunea ṣi participarea De aceea, cred cǎ elevii trebuie să fie îndrumați permanent spre participare la viaṭa bisericii ṣi ȋmpǎrtǎṣire cu Sfintele Taine .
4. Prin ce modalități aș putea să-i fac pe elevi sǎ conștientizeze cȃt este de important să aplice în viața lor zilnicǎ ȋnvǎṭǎturile biblice?
Cred că important este ca elevul să participe la slujbele Bisericii, iar mai departe va lucra Duhul Sfȃnt.
Un alt aspect deosebit de important, pe care nu avem voie să-l trecem cu vederea e legat de propriul nostru comportament. Elevii imită persoane ṣi comportamente, de aceea trebuie să avem noi un caracter aparte, pentru ca apoi să putem sǎ le insuflǎm și lor credinṭa creṣtinǎ.
În cadrul acestei cercetări am realizat o analiză comparativă calitativă a răspunsurilor elevilor la chestionarele administrate. Unul dintre itemii chestionarului a avut în vedere frecvența anumitor activități religioase desfășurate de aceștia.
Rezultatele cumulate de cei 33 de elevi au fost următoarele:
La începutul experimentului
La sfârșitul experimentului
Din lista activităților religioase pe care le realizează elevii, unele se pot realiza zilnic: rugăciunea particulară, lectura din Biblie, examenul de conștiință, audiția de cȃntǎri religioase.
Din analiza comparativă a datelor autoevaluării, se observă modificări în frecvența realizării activităților respective.
Deṣi la ȋnceputul experimentului erau puṭini acei elevi care participau ȃnta Liturghie aproape ȋn fiecare duminicǎ ṣi sǎrbǎtoare, la sfȃrṣitul acestuia numǎrul lor a crescut considerabil.
De asemenea, important este faptul că la sfârșitul experimentului, elevii au înțeles importanța rugăciunii particulare, fapt dovedit de creșterea numărului de elevi care se roagă zilnic sau de 1-2 ori pe săptămână și că la sfârșitul experimentului nu s-au regăsit cazuri de realizare a rugăciunii o datǎ pe lunǎ sau mai rar.
De observat cǎ s-au înregistrat modificări considerabile și în cazul lecturii din Sfȃnta Scripturǎ și al audierii de muzică religioasă, acasă.
Analiza comparativă a datelor prezentate arată o creștere a frecvenței activităților religioase ȋn rȃndul elevilor.
Metoda observației
Metoda observației am folosit-o pe tot parcursul desfășurării experimentului pedagogic, deci pe tot parcursul anului ṣcolar.
Pentru a putea cuantifica datele privind evoluția elevilor pe parcursul anului școlar, am folosit o fișă de observație în care am urmărit mai multe aspecte din viața elevilor legate de participarea lor ȃnta Liturghie.
Pentru a vedea care sunt cunoṣtinṭele despre Sfȃnta Liturghie la ȋnceputul experimentului, am solicitat elevilor să răspundă la un set de 10 întrebări, acest lucru fiind realizat chiar la ȋnceputul anului școlar. Răspunsurile elevilor la acest chestionar vor fi sintetizate în cele ce urmează.
1. Cum poate fi definitǎ Sfȃnta Liturghie?
Dintre răspunsurile copiilor amintesc urmǎtoarele:
„Sfȃnta Liturghie este singura cale a omului de a se ȋntȃlni cu Creatorul său, de a-L lăuda și de a-L mări, de a-I mulțumi pentru tot ceea ce ne-a dat și de a-I cere în continuare ajutorul.”
„Sfȃnta Liturghie este cea mai importantǎ slujbǎ care cuprinde toate momentele din viaṭa pǎmȃnteascǎ a Mȃntuitorului Hristos .”
„O legătură cu Dumnezeu cel Viu, o convorbire și o comunicare personală cu Cel ce ne-a creat.”
„Simbolizează singura modalitate prin care omul intră în comuniune cu Dumnezeu ṣi este ȋn comuniune cu semenii sǎi.”
„Sfȃnta Liturghie este cea mai importantǎ slujbǎ a Bisericii Ortodoxe.”
„Singurul mijloc prin care comunicǎm cu Dumnezeu, îi mulțumim pentru tot ce ne-a dăruit și Îl rugǎm să ne dea tot ce avem nevoie.”
2. Cine ṣi cȃnd a sǎvȃrṣit pentru prima oarǎ Sfȃnta Liturghie?
Este de remarcat că la această întrebare aproape toți elevii au știut că Mȃntuitorul Hristos a sǎvȃrṣit prima datǎ Sfȃnta Liturghie joi seara ȋnainte de rǎstignirea Sa cea de Tainǎ.
3.Cine sǎvȃrṣeṣte ȋn zilele noastre Sfȃnta Liturghie?
În zilele noastre slujba Sfintei Liturghii este sǎvȃrṣitǎ de preoṭi ṣi episcopi.
4. Cȃnd ṣi unde are loc slujba Sfintei Liturghii?
“Slujba Sfintei Liturghii se face duminica ṣi ȋn alte zile de sǎrbǎtoare la bisericǎ.“
“Sfȃnta Liturghie se sǎvȃrṣeṣte ȋn zilele de sǎrbǎtoare ṣi duminica ȋn biserici, dar ȋn mǎnǎstiri se face ȋn fiecare zi.”
5. Care este Sfȃnta Tainǎ care are loc ȋn timpul Sfintei Liturghii?
La această întrebare, iată câteva din răspunsurile elevilor:
“În timpul Sfintei Liturghii are loc cea mai importantǎ din cele ṣapte Taine, ṣi anume Împǎrtǎṣania.”
“În timpul Sfintei Liturghii copiii ṣi oamenii se ȋmpǎrtǎṣesc cu Trupul ṣi Sȃngele Domnului nostru Iisus Hristos.”
“Împǎrtǎṣania este Sfȃnta Tainǎ care are loc ȋn timpul Liturghiei.”
6. În ce se prefac pȃinea ṣi vinul aduse de credincioṣi la bisericǎ?
Ṣi la aceastǎ ȋntrebare toṭi elevii au ṣtiut sǎ rǎspundǎ corect: Pȃinea ṣi vinul aduse de credincioṣi se prefac ȋn Trupul ṣi Sȃngele Domnului Iisus Hristos.
7. Care sunt cele douǎ rugǎciuni importante ṣi foarte cunoscute de noi care se rostesc ȋn timpul Sfintei Liturghii?
Majoritatea elevilor au ṣtiut cǎ cele douǎ rugǎciuni sunt Tatǎl nostru ṣi Crezul.
8. Enumeraṭi cinci momente din timpul Sfintei Liturghii.
La această întrebare voi enumera din nou câteva din răspunsurile elevilor:
“Cȃteva dintre momentele importante ale Sfintei Liturghii sunt: citirea Sfintei Evanghelii, ieṣirea cu Sfintele Daruri, ȋmpǎrtǎṣania, rostirea predicii, cȃntarea Fericirilor, miruirea.”
“Citirea din Sfȃnta Evanghelie, rostirea rugǎciunii Tatǎl nostru, ȋmpǎrtǎṣania, cuvȃntarea preotului, ȋmpǎrṭirea anafurei.”
“Cȃteva momente importante ar fi: cȃnd pǎrintele citeṣte Sfȃnta Evanghelie, cȃnd dascǎlul citeṣte din viaṭa Sfinṭilor Apostoli, cȃnd se ȋmpǎrtǎṣesc copiii, cȃnd se rosteṣte Crezul, cȃnd se ȋmpare anafora.”
9. Cum se numesc Sfintele Vase ȋn care se pun pȃinea ṣi vinul aduse de credincioṣi?
Unii elevi ṣtiau cǎ Sfintele Vase sunt numite Sfȃntul Disc ṣi Sfȃntul Potir, alṭii
nu ṣtiau. Cei care merg mai des slujbe sau care au avut curiozitatea de a afla cum se numesc aceste Vase Sfinte ṣtiau.
10. Ce folos sufletesc avem atunci cȃnd participǎm la slujba Sfintei Liturghii?
Cȃteva dintre rǎspunsuri vor fi amintite ȋn cele ce urmeazǎ:
“Dacǎ participǎm la aceastǎ Sfȃntǎ Slujbǎ, ne putem apropia mai mult de Dumnezeu.”
“Ne apropiem de Dumnezeu ṣi simṭim cǎ Domnul Iisus Hristos este acolo alǎturi de noi.”
“Atunci cȃnd avem suflet bun ṣi cȃnd participǎm ne apropiem de Dumnezeu, ni se iartǎ pǎcatele, devenim mai credincioṣi.”
“Ne apropiem de Dumnezeu ṣi devenim mai buni.”
“Folosul sufletesc ȋn urma participǎrii ȃnta Liturghie este cǎ devenim mai buni ṣi mai credincioṣi.”
“Folosul sufletesc atunci cȃnd participǎm ȃnta Liturghie este apropierea de Dumnezeu, devenim mai credincioṣi ṣi mai sǎnǎtoṣi, ni se iartǎ pǎcatele, iar Domnul Dumnezeu ne este tot mai aproape.”
Aproape de sfȃrṣitul anului ṣcolar am aplicat un alt chestionar, mai complex. Rezultatele vor fi expuse ȋn cele ce urmeazǎ:
Ce reprezintǎ Sfȃnta Liturghie?
La aceastǎ ȋntrebare toṭi elevii au ṣtiut sǎ rǎspundǎ corect: Sfȃnta Liturghie reprezintǎ cea mai importantǎ slujbǎ a Bisericii Ortodoxe, in timpul cǎreia darurile de pȃine ṣi de vin aduse de credincioṣi se prefac ȋn Însuṣi Sfȃntul Trup ṣi Sȃnge al Mȃntuitorului nostru Iisus Hristos cu care ne ȋmpǎrtǎṣim spre iertarea pǎcatelor ṣi spre viaṭa de veci. “Sfȃnta Liturghie este slujba slujbelor prin excelenṭǎ.”
Ce reprezintǎ prin momentele ei Sfȃnta Liturghie?
“Prin momentele ei, Sfȃnta Liturghie reprezintǎ ȋntreaga viaṭǎ a Domnului Iisus Hristos.”
“Fiecare moment al Sfintei Liturghii corespunde unui moment din viaṭa pǎmȃnteascǎ a Mȃntuitorului Hristos.”
Care sunt cele douǎ pǎrṭi ale Sfintei Liturghii?
De remarcat faptul cǎ ṣi la aceastǎ ȋntrebare toṭi copiii au rǎspuns corect:
Cele douǎ pǎrṭi ale Sfintei Liturghii sunt:
– Proscomidia
– Liturghia propriu-zisǎ care se ȋmparte ȋn douǎ: – Liturghia catehumenilor
– Liturghia credincioṣilor
Ce se ȋntȃmplǎ ?
La aceastǎ ȋntrebare voi aminti cȃteva din rǎspunsurile elvilor:
“Proscomidia este partea de ȋnceput a Sfintei Liturghii, atunci cȃnd preotul pregǎteṣte ȋn altar pȃinea ṣi vinul aduse de credincioṣi.”
“Proscomidia este partea premergǎtoare Sfintei Liturghii ce se sǎvȃrṣeṣte ȋn tainǎ ȋn Sfȃntul Altar. Preoṭii pregǎtesc darurile de pȃine ṣi de vin aduse de creṣtini ca jertfǎ nesȃngeroasǎ.”
Ce reprezintǎ Sfȃntul Agneṭ?
“Sfȃntul Agneṭ ȋnchipuie pe Mȃntuitorul Hristos, “Mielul lui Dumnezeu” aṣa cum L-a numit Sfȃntul Ioan Botezǎtorul.”
“Sfȃntul Agneṭ este pȃinea care se va preface ȋn Trupul Domnului Iisus Hristos.”
“Sfȃntul Agneṭ reprezintǎ pǎtratul scos de cǎtre preot din prescurǎ. El are ȋntipǎrite literele IS HS NI KA, adicǎ Iisus Hristos ȋnvinge.”
“Sfȃntul Agneṭ reprezintǎ acel pǎtrat scos din prescurǎ de cǎtre preot ṣi aṣezat pe Sfȃntul Disc. “
“Sfȃntul Agneṭ este partea pǎtratǎ cu pecete pe care preotul o scoate din prescurǎ ṣi o aṣeazǎ pe Sfȃntul Disc. Agneṭul reprezintǎ pe Domnul nostru Iisus Hristos Cel ce S-a jertfit pe cruce pentru mǎntuirea noastrǎ.”
Care este cel mai important moment din timpul Sfintei Liturghii?
Ṣi la aceastǎ ȋntrebare toṭi elevii au ṣtiut sǎ rǎspundǎ. Iatǎ cȃteva din rǎspunsuri:
“Punctul culminant al Sfintei Liturghii ȋl reprezintǎ sǎvȃrṣirea Sfintei Jertfe, adicǎ prefacerea darurilor de pȃine ṣi de vin ȋnTrupul ṣi Sȃngele Mȃntuitorului ṣi ȋmpǎrtǎṣirea cu acestea.”
“Cel mai important moment din timpul Sfintei Liturghii este atunci cȃnd preotul rosteṣte rugǎciunea de invocare a Duhului Sfȃnt pentru a preface pȃinea ṣi vinul ȋn Trupul ṣi Sȃngele Domnului.”
“Momentul cel mai important este acela cȃnd pȃinea ṣi vinul aduse de credincioṣi se transformǎ la rugǎciunea preotului ȋn Trupul ṣi Sȃngele Domnului ṣi Mȃntuitorului nostru isus Hristos.”
Ce legǎturǎ existǎ ȋntre Sfȃnta Liturghie ṣi jertfa Domnului de pe Dealul Golgota?
“În chip vǎzut Domnul Iisus Hristos S-a jertfit o singurǎ datǎ pe Dealul Golgota, iar ȋn chip nevǎzut pentru ochii noṣtri se jertfeṣte la fiecare Sfȃntǎ Liturghie.”
“La fiecare Liturghie Domnul se jertfeṣte pentru noi.”
“Legǎtura dintre Sfȃnta Liturghie ṣi jertfa Domnului de pe Dealul Golgota este cǎ la fiecare Sfȃntǎ Liturghie Domnul Iisus se jertfeṣte pentru noi.”
Ce importanṭǎ are participarea ȃnta Liturghie pentru mȃntuirea noastrǎ?
“Sfȃnta Liturghie este cea mai ȋnsemnatǎ slujbǎ a Bisericii noastre. Fǎrǎ a participa la aceastǎ slujbǎ nu ne putem mȃntui.”
“Aṣa cum jertfa de pe crucea Golgotei este punctul culminant al activitǎṭii pǎmȃnteṣti a Domnului nostru Iisus Hristos, la fel ṣi Sfȃnta Liturghie este coroana tuturor slujbelor bisericeṣti.”
“Fǎrǎ a participa la slujba Sfintei Liturghii nu putem ajunge ȋn Rai.”
“Este cel mai important sǎ participǎm la slujba Sfintei Liturghii, deoarece fǎrǎ a veni ȋn Casa Domnului ṣi fǎrǎ a ne ȋmpǎrtǎṣi nu putem sǎ ne mȃntuim.”
9. Ce reprezintǎ pentru tine Sfȃnta Liturghie?
“Pentru mine Sfȃnta Liturghie ȋnseamnǎ o adevǎratǎ ȋntȃlnire cu Hristos, Domnul nostru.”
“Sfȃnta Liturghie Inseamnǎ pentru mine ȋntreaga viaṭǎ ṣi suferinṭǎ a Domnului nostru.”
“Pentru mine Sfȃnta Liturghie reprezintǎ cea mai importantǎ cale spre mȃntuire.”
“Sfȃnta Liturghie este foarte importantǎ deoarece primim pe Domnul Hristos Însuṣi sub forma pȃinii ṣi vinului. “
“Sfȃnta Liturghie este un izvor de ȋnvǎṭaturi pentru suflet pe care le putem lua din: cȃntǎrile din timpul slujbei, citirile din faptele Sfinṭilor Apostoli, citirea din Sfȃnta
Evanghelie, viaṭa Domnului, din rugǎciunile importante precum Crezul sau Tatǎl nostru sau din predica rostitǎ de preoṭi.”
“ȃnta Liturghie ascultȃnd cuvintele preotului ascultǎm glasul lui Hristos Domnul.”
“În fiecare duminicǎ ṣi zi de sǎrbǎtoare petrecem timp ȋmpreunǎ cu Hristos Domnul nostru.”
10. De ce participi/nu participi ȋn fiecare duminicǎ ṣi sǎrbǎtoare ȃnta Liturghie?
“Eu particip aproape la fiecare Sfȃntǎ Liturghie pentru ca este foarte importantǎ pentru mȃntuirea noastrǎ, dar ṣi pentru cǎ ȋmi place foarte mult sǎ vin ȋn Casa Domnullui.”
“Încerc sǎ fiu prezentǎ la fiecare slujbǎ pentru a fi mai aproape de Dumnezeu, iar cȃnd nu merg am anumite probleme.”
Deoarece Programa de Religie pentru clasa a VII-a include ṣi tema prezentei cercetǎri, am procedat la parcurgerea acestei teme ȋn mod diferit:
– la clasa experimentalǎ am folosit metode ṣi procedee moderne, diverse
– la clasa de control am desfǎṣurat o lecṭie folosind metode tradiṭionale.
În urma acestei acṭiuni am observat clar cǎ la clasa experimentalǎ:
– elevii au fost mult mai interesaṭi sǎ afle ṣi sǎ descopere noi informaṭii despre Sfȃnta Liturghie
– au rezolvat sarcinile cu uṣurinṭǎ, dar ṣi cu plǎcere
– au ȋnceput sǎ participe mai des Liturghii
Proiectele didactice se gǎsesc la finele lucrǎrii.
Metoda testelor
Testul pe care îl voi prezenta a fost administrat elevilor din clasele a VII-a A ṣi B, după finalizarea unității de învățare „Exprimarea învățăturii de credință creștină”, în luna martie anul 2014.
Acest test a avut ca obiectiv verificarea cunoștințelor acumulate de elevi pe parcursul unitǎṭii de ȋnvǎṭare ȋn general ṣi noṭiuni despre Slujba Sfintei Liturghii ȋn special.
În realizarea testului am folosit:
• itemi subiectivi;
• itemi semiobiectivi
Pentru fiecare item evaluat s-a constituit un barem de corectare și notare, punctajul maxim pe care elevii îl puteau obține fiind 100 puncte, 40 puncte fiind acordate din oficiu.
Testul dat se prezintă sub următoarea formă:
Nume ṣi prenume: Data:
Clasa:
Punctaj obținut:
TEST DE EVALUARE
a) Definiṭi Sfȃnta Liturghie.
b) Explicaṭi cine ṣi ȋn ce ȋmprejurǎri a instituit Sfȃnta Liturghie.
Alegeṭi varianta corectǎ:
Cine poate sǎvȃrṣi Sfȃnta Liturghie:
numai arhiereii ṣi preoṭii
numai arhiereii
numai diaconii
Unde se poate sǎvȃrṣi Sfȃnta ṣi dumnezeiasca Liturghie:
ȋn orice loc
numai ȋn biserici
ȋn biserici ṣi mǎnǎstiri
În ce zile se sǎvȃrṣeṣte slujba Sfintei Liturghii:
numai duminica
numai in zilele de sǎrbǎtoare
duminica ṣi ȋn zilele de sǎrbǎtoare
Care sunt cele trei Liturghii ce se sǎvȃrṣesc ȋn Biserica Ortodoxǎ
Liturghia Sfȃntului Ioan Gurǎ de Aur, a Sfȃntului Vasile cel Mare ṣi a Sfȃntului Grigorie Teologul
Liturghia Sfȃntului Ioan Botezǎtorul, a Sfȃntului Vasile cel Mare ṣi a Sfȃntului Grigorie
Liturghia Sfȃntului Ioan Gurǎ de Aur, a Sfȃntului Vasile cel Mare ṣi a Darurilor mai ȋnainte sfinṭite.
Completaṭi spaṭiile libere:
Sfȃnta ………………… este slujba slujbelor . Cele ……… pǎrṭi mari ale ei sunt: ……….. ṣi Liturghia propriu-zisǎ. La rȃndul ei Liturghia se ȋmparte ȋn douǎ: Liturghia ……………. ṣi a credincioṣilor.
Proscomidia este rȃnduiala pregǎtirii darurilor de …………… ṣi de ………….. care alcǎtuiesc material jertfei. Sfȃntul ………….. reprezintǎ pǎtratul scos de preot din prescurǎ, care are pecetea IS HS NI KA ṣi care Îl reprezintǎ pe Mȃntuitorul Hristos.
Sfȃntul Agneṭ ṣi miridele se aṣazǎ pe Sfȃntul …………… .
Vinul ṣi apa se toarnǎ ȋn Sfȃntul ………………. ṣi ȋnchipuie ……………… care a curs din sfȃnta coastǎ a Domnului.
4. Scrieți o scrisoare unui prieten prin care să-i explicați de ce Sfânta Liturghie este cea mai importantă slujbă a Bisericii la care trebuie sǎ participe ṣi el totdeauna. În elaborarea ei aveți ȋn vedere următoarele aspecte:
– definirea pe scurt a Sfintei Liturghii;
-două caracteristici ale Sfintei Liturghii (de ex. cand se savarseste, cine o savarseste, unde se săvârșește);
– rugǎciuni cunoscute care se rostesc;
– menționarea minunii care are loc de fiecare dată;
– douǎ argumente pentru importanța Sfintei Liturghii In general ṣi ȋn viaṭa ta ȋn special.
Se acordă 40 puncte din oficiu.Punctaj total-100 puncte
BAREM DE CORECTARE:
) 5 p
b) 5 p
Total 10 p
2. 4 *2,50 p =10 p
3. 10*2 p = 20 p
4. 5*4 p = 20 p
Notele obținute de elevi:
Clasa a VII –a A au obținut: nota 10- 6 elevi; nota 9-5elevi; nota 8-3 elevi; nota7-2 elevi.
Clasa a VII-a B au obṭinut: nota 10 – 4 elevi; nota 9- 7 elevi; nota 8- 3 elevi; nota 7- 3 elevi.
Se observă o îmbunătățire a cunoștințelor odată cu parcurgerea programei școlare, care include în cadrul lecților de clasa a VII-a ṣi tema prezentei lucrǎri.
Deoarece metoda testelor constituie nu numai o metodă de cercetare, ci în special de evaluare, voi atașa prezentei lucrări, teste de evaluare pentru clasele a VII-a, care au ca temă centrală ,”Sfȃnta Liturghie” precum și două proiecte didactice cu tema” Sfânta Liturghie – rugăciune atotcuprinzătoare a Bisericii” ṣi „Sfȃnta Liturghie-ȋntȃlnire tainicǎ ṣi realǎ cu Hristos”.
Am atașat de asemenea la anexe și un referat cu titlul « Sfȃnta Liturghie ȋn viaṭa noastrǎ », realizat de un elev foarte bun din clasa a V-a.
6. Interpretarea rezultatelor obṭinute
Organizarea și desfășurarea cercetării pedagogice. Interpretarea rezultatelor
Analiza rezultatelor se va face în funcție de ipotezele cercetării elaborate în etapa premergătoare experimentului didactic. Marea majoritate a datelor obținute au fost analizate în etapa de constatare a datelor analizate, de aceea, acea parte nu o voi mai relua, în continuare prezentȃnd comparativ rezultatele obținute.
Ipoteza principală:
Inițierea elevilor în practicarea unei vieṭi creṣtine, ȋn participarea constantǎ ȋn general ṣi ȃnta Liturghie ȋn special, rostirea de rugăciuni acasă, la școală, la biserică, particular sau public, conduce la modificări considerabile ȋn comportamentul elevilor.
După ce elevii au fost inițiați în a ști cȃnd ṣi cum trebuie sǎ participǎm ȃnta Liturghie, la ce orǎ venim, ce avem la noi, cum ne prezentǎm ȋn faṭa lui Dumnezeu ȋn Casa Lui, cum ne rugǎm, cum folosim modelele oferite de sfinṭi în viața noastrǎ, ei au avut ca exerciții de rezolvat anumite aspecte privind înțelegerea motivului ṣi importanṭei pentru care participǎm Din cele douǎ clase unde s-a realizat experimentul, un procent destul de mare dintre elevi, înțeleg importanṭa sfintelor slujbe ȋn viaṭa noastrǎ, având capacitatea să–și formeze un program de viaṭǎ creṣtinǎ.
Tot ca dezvoltare a capacității de înțelegere a importanței participǎrii ȃnta Liturghie, se poate vedea și din răspunsurile elevilor la anumite teste ṣi chestionare. Chiar dacă doar unii dintre elevi au reușit să elaboreze răspunsuri mai ample ṣi mai complexe, în cadrul evaluării orale am observat că marea majoritate a elevilor reușesc să înțeleagă necesitatea participǎrii active la slujbele Bisericii, dar întâmpină unele dificultăți în exprimarea ideilor. Prin urmare, trebuie insistat ca elevii să își dobândească abilități de deprindere a unei vieṭi creṣtine, de ȋmpǎrtǎṣire cu Trupul ṣi Sȃngele Domnului ṣi Mȃntuitorului nostru Iisus Hristos, a rugăciunii particulare ṣi publice, pentru ei ṣi pentru toṭi semenii .
Modificările ȋn comportamentul religios-moral al elevilor au fost vizibile, chiar dacǎ durata experimentului a fost relativ scurtǎ. Din răspunsurile elevilor dar și din observarea sistematicǎ acestora s-a putut vedea modul de raportare a elevilor la conținuturile disciplinei Religie.
Aceștia acordǎ o atenție sporită atât instruirii lor teoretice, dar și modului de viață, elevii participând constant , , dorința de a se spovedi și împărtăși cȃt mai des, mai ales în post aparṭinȃndu-le. Sunt și elevi al căror comportament nu s-a schimbat foarte mult, aici impunându-se o atenție mai mare pe viitor, cu toate că, participă la toate activitățile ṣcolare ṣi extraṣcolare desfășurate.
Din cele observate ṣi expuse se poate concluziona că ipoteza principală se confirmă, implicarea elevilor în participarea activǎ ȃnta Liturghie conducȃnd la formarea ṣi dezvoltarea unui comportamentului moral-religios adecvat.
Ipoteze secundare:
1. Realizarea unei educaṭii creṣtine influenṭeazǎ considerabil devenirea moralǎ a elevilor.
Factorii implicaṭi ȋn educaṭia moral-religioasǎ a copiilor sunt:
– ṣcoala
– familia
– Biserica
Omul este creat de Dumnezeu dupǎ chipul ṣi asemǎnarea lui Dumnezeu. Chipul se referǎ la faptul cǎ omul este ȋnzestrat cu voinṭǎ, raṭiune ṣi sentimente, iar asemǎnarea se referǎ la canalizarea acestor trei virtuṭi spre facerea de fapte bune ṣi evitarea rǎului. Toatǎ viaṭa omul tinde spre asemǎnarea cu Dumnezeu.
Pornind de la aceastǎ premisǎ observǎm cǎ este necesar sǎ se realizeze o dezvoltare religios-moralǎ a copiilor.
Ora de religie, prin profesorii de religie, are menirea de a ȋndrepta pe copii pe drumul cel bun, dar pǎrinṭii sunt datori de a pune bazele unei bune educaṭii. La acestea se adaugǎ ṣi rugǎciunile stǎruitoare ale Bisericii.
Atunci cȃnd existǎ o strȃnsǎ colaborare ȋntre cei trei factori implicaṭi, adicǎ Bisericǎ, familia ṣi ṣcoala, copiii vor avea parte numai de ceea ce este bun ṣi frumos.
Educaṭia religioasǎ vizeazǎ atȃt instruirea copiilor privind credinṭa noastrǎ creṣtin-ortodoxǎ, dar mai ales practicarea unei vieṭi creṣtine ṣi ȋmpǎrtǎṣirea cu Sfintele Taine ale Bisericii.
Scopul comun al celor trei factori implicaṭi este acela de a educa pe copiii noṣtri, dar ṣi de a-i pregǎti pentru a se dezvolta intelectual ṣi moral pentru viitor.
Cǎrṭile Vechiului Testament, cum ar fi Deuteronomul, Psalmii ṣi Pildele, dovedesc faptul cǎ scopul Educaṭiei este dobȃndirea ȋnṭelepciunii necesare omului pentru a trǎi ṣi a fi bineplǎcut lui Dumnezeu.
În Noul Testament avem exemplul copilului Hristos, model de ascultare ṣi iubire faṭǎ de familie.
Educaṭia creṣtinǎ are ȋn centru dragostea faṭǎ de om ṣi de Dmnezeu. Cei ce reuṣesc sǎ-L iubeascǎ pe Dumnezeu din toatǎ inima ṣi pe aproapele la fel, sunt fericiṭi pe pǎmȃnt ṣi vor moṣteni Împǎrǎṭia Cerurilor.
Ṭinȃnd cont cǎ majoritatea elevilor au fost impresionaṭi ȋn timpul parcurgerii anumitor conṭinuturi, sau ȋn urma participǎrii ȋn grup , au participat activ ṣi au dovedit interes ṣi bucurie ȋn anumite momente, putem afirma cǎ aceastǎ ipotezǎ se confirmǎ.
2. Cine participǎ ṣi urmeazǎ modelul oferit de Mȃntuitorul Hristos ṣi de sfinṭii Sǎi, se poate spune cǎ este pe drumul cel bun.
În acest sens, cele mai grăitoare dovezi sunt chiar răspunsurile elevilor date la diferitele teste sau chestionare aplicate,sau în elaborarea portofoliilor. Marea majoritate a elevilor au fost plăcut surprinși de mulțimea învățăturilor descoperite prin participarea la slujbe, prin lecturarea unor pasaje din Sfânta Scriptură, unii dintre ei, aplicând în viața lor cele descoperite, și chiar povestind ṣi încercând să îi învețe la rȃndul lor și pe cei din jur.
Sunt și elevi care nu ṣi-au schimbat atȃt de mult comportamentul, chiar dacă au auzit ce ȋnseamnǎ să fii un bun creștin. Însă nǎdǎjduim cǎ dacǎ ei cunosc aceste precepte morale la un moment dat vor ajunge la împlinirea poruncilor, cu toate că, toți elevii, așa cum am menṭionat ṣi ȋn alte rȃnduri, participă cu toată responsabilitatea la primirea Sfintelor Taine.
Pentru că îndeplinirea poruncilor moral-religioase este condiṭionatǎ de voința fiecăruia dintre noi, în mare parte ipoteza se confirmă, însă totul ține de voința fiecărui individ.
3. Prin utilizarea metodelor complementare de evaluare la religie, elevii au posibilitatea de a-și verifica ṣi demonstra capacitățile și competențele, crescând interesul lor pentru studierea disciplinei Religie.
Pentru a vedea importanța metodelor complementare de evaluare la religie, voi realiza un tabel comparativ cu notele obținute de elevi la testul scris și notele obținute în urma realizării portofoliilor.
În urma realizǎrii portofoliilor, elevii au obṭinut urmǎtoarele note:
6.2. Concluzii asupra cercetării
În urma cercetǎrii se observǎ cǎ eficiența inițierii elevilor în cunoașterea ȋnvǎṭǎturilor de credinṭǎ creṣtin-ortodoxe și practicarea unei vieṭi religioase fost desprinsă, prin autoobservarea, observarea dar și analiza activității didactice ce a fost desfaṣuratǎ în cadrul acestui experiment psihopedagogic. Pe de altă parte, prin analiza și interpretarea rezultatelor obținute de elevi se poate observa rolul orei de Religie ȋn formarea caracterului moral-religios al acestora.
Analizȃnd calitativ și cantitativ rezultatele obṭinute, putem observa două aspecte importante:
• definirea efectelor pe care le are inițierea și implicarea copiilor în cunoașterea și praticarea virtuṭilor creṣtine asupra procesului de ȋnvǎṭǎmȃnt la disciplina Religie;
• evidențierea efectelor participǎrii în general ṣi ȃnta Liturghie ȋn special, în formarea și dezvoltarea de comportamente conform perceptelor legii morale la elevi.
Din analiza curricumului se desprinde concluzia că participarea la viaṭa Bisericii este necesar în tratarea conținuturilor la clasa a-VII-a.
Sfânta Scriptură are o pondere ridicată de utilizare în cadrul programei școlare, numărul exemplelor de rugăciuni știute de elevi este relativ ridicat. Profesorul trebuie sǎ inisiste ca elevul să aprofundeze practicarea rugăciunii și mai ales participarea la slujbele Bisericii;
Pentru ca elevii să conṣtientizeze importanṭa Sfintei Liturghii și să facă legătura între participarea la aceastǎ Sfȃntǎ Slujbǎ și evenimentele vieții cotidiene, aceștia trebuie încurajați permanent să lectureze cuvântul lui Dumnezeu. Acest lucru se poate realiza fie solicitȃndu-le efectuarea unor exerciții ca temă pentru acasă, fie prin diferite concursuri .
Practicarea rugăciunii în cadrul orei de Religie, participarea frecventǎ la slujbele Bisericii,dar și realizarea de activități suplimentare cum ar fi portofoliul ṣ.a. a condus la un progres al elevilor privind însușirea limbajului de specialitate din domeniul Religiei, lucru observat din evaluările orale, observaṭiile sistematice dar și din evaluǎrile scrise, chiar dacă unii elevi întâmpină dificultăți ȋn exprimare sau de organizare a ideilor.
Pe de altǎ parte s-a putut observa că marea majoritate a elevilor percep importanṭa Sfintei Liturghii în acord cu trăirile lor religioase, raportȃnd-o la viața lor personală.
Inițierea elevilor în practicarea rugăciunii, a virtuṭilor creṣtine, ȋn participarea la viaṭa Bisericii, le solicită acestora toate capacitǎṭile: afective, cognitive, volitive. În acelaṣi timp sunt declanșate sau susținute anumite procese psihice (analizele, sintezele, analogiile, deducțiile, comparaṭiile) și, desigur anumite trăiri religioase.
De asemenea, rugăciunea, lectura unor frafmente biblice, a dus la modificări benefice ȋn comportamentul multor elevi, atunci cȃnd au fost puṣi ȋn anumite situaṭii, amintindu-și de îndemnurile și sfaturile primite ȋn cadrul Sfintelor Slujbe, sau ȋn exemplul Mȃntuitorului Hristos, sau al sfinṭilor.
La unii elevi al căror interes a fost mai scăzut faṭǎ de aceste teme, comportamentul, atitudinile acestora necesitǎ o atenṭie sporitǎ din partea cadrului didactic ṣi pe viitor.
Din rezolvarea cu succes a sarcinilor administrate pe parcursul experimentului se observǎ creṣterea semnificativǎ a interesului elevilor faṭǎ de disciplina Religie. Acest lucru se poate datora ṣi complexității de aspecte ce trebuiesc luate în considerare în demersul didactic.
Încercarea de a găsi tot timpul cel mai potrivit mod de argumentare pentru fiecare idee, constituie de fapt și un exercițiu de exersare a gândirii logice. Acest fapt conduce la necesitatea ca elevii să își structureze mai bine informația și ȋn acelasi timp să își susțină propriul punct de vedere.
Indiferent care este nivelul de cunoștințe al unui elev la disciplina Religie, se poate afirma cu certitudine cǎ întâlnirea cu rugăciunea și cu textul biblic, implicarea ȋn viaṭa Bisericii, ȋmpǎrtǎṣirea cu Sfintele Taine, au rolul de a-l ajuta să dobândească un nivel de cunoaștere și comunicare cu Dumnezeu.Acest lucru poate fi ușor de sesizat din răspunsurile date de elevi la chestionarul aplicat. Aṣadar, se poate vorbi pe lângă progresul în plan intelectual și de un progres considerabil în plan spiritual, evidențiat atȃt în activitățile extracurriculare desfaṣurate, dar mai cu seamǎ în trăirea lăuntrică a fiecǎruia, prin spovedanie și împărtășania cu Trupul ṣi Sȃngele Mȃntuitorului nostru Iisus Hristos.
Inițierea ṣi implicarea permanentǎ a elevilor în lectura Sfintei Scripturi, in practicarea rugăciunii ṣi mai ales ȋn participarea ȃnta Liturghie, contribuie semnificativ la progresul ȋn viaṭa spiritualǎ,la dobȃndirea de cunoștințe moral-religioase, la creșterea interesului față de disciplina Religie.
6.3. Anexe
PROIECT DE LECȚIE
UNITATEA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: ṢCOALA GIMNAZIALᾸ “BUICᾸ IONESCU”-GLODENI
DATA: 26. 03.2014
CLASA: a VII-a B
DISCIPLINA: Religie
PROFESOR: Gheorghe Nadia
SUBIECTUL LECTIEI:: Sfânta Liturghie – rugăciunea atotcuprinzătoare a Bisericii
TIPUL LECTIEI: mixtă
SCOPUL LECTIEI: – dobândirea, consolidarea și sistematizarea cunoștințelor despre SfântaLiturghie
– consolidarea comportamentului moral-religios.
COMPETENTE DERIVATE:
C1 – defineṣte Sfȃnta Liturghie;
C2 – prezintǎ date generale despre Sfânta Liturghie, precizând momentul instituirii, săvârșitorii și participanții , locul și timpul săvârșirii Sfintei Liturghii.
C3 – descrie modul de pregatire a unui bun creștin pentru participarea
C4 – enumerǎ Sfintele Liturghii ale Bisericii Ortodoxe, precizând autorii acestora;
C5 – argumenteazǎ importanța și necesitatea Sfintei Liturghii ȋn viaṭa creștinului.
STRATEGIA DIDACTICA
Metode și procedee: conversația, povestirea, argumentarea, explicația, demonstrația, audiția muzicală, lectura.
Mijloace de învățământ: icoana Cina cea de Taină, caseta audio/ Cd, Sf. Scriptură, fișa de lucru.
Forme de organizare a activității elevilor: activitate frontală și activitate individuală.
Resurse:
Oficiale : Programa școlară pentru disciplina Religie, clasa a VII a
Planificarea anualǎṣi semestrialǎ pentru clasa a VII a
Temporale : • număr de lecții : 1
• durata :
3. Bibliografice:
1. Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica generală, Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, Buc. , 1993
2. Cabasila , Nicolae, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii despre viața în Hristos, editura Arhiepiscopiei Bucureștilor, 1992.
3. Cucoș, Constantin, Educația religioasă, Editura “ Polirom”, Iași, 1999.
4. *** Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, Buc. 1987.
5. Șebu, Pr. Prof. Dr. Sebastian, Opriș, Dorin, Opriș, Monica , Metodica predării religiei, Editura “ Reîntregirea”, Alba Iulia, 2000.
Scenariul didactic
Momentul organizatoric: ( )
• Salutul
• Rostirea rugăciunii la intrarea ȋn clasǎ
• Notarea absențelor
• Pregătirea cu cele necesare pentru începerea orei.
Verificarea cunoștințelor însușite: ( )
• Se cere elevilor sǎ rǎspundǎ la urmǎtoarele ȋntrebǎri:
Definiți Biserica.
Când a fost întemeiată Biserica?
Precizați cine sunt membrii Bisericii.
Enumerați însușirile Bisericii și argumentați-le.
Pregătirea elevilor pentru receptarea noilor cunoștințe: ( )
• Se adresează elevilor următoarele întrebări:
– Ce este Biserica, privită ca locaș de rugăciune?
Biserica este locașul sfânt în care se adună credincioșii pentru a-L preamări pe Dumnezeu.
– Care este fapta și dovada cea mai înaltă prin care omul cinstește si preamăreste pe Dumnezeu?
Jertfa.
Hristos S-a adus pe Sine jertfă pentru mântuirea noastră.
– Cum se numeste slujba prin care se reactualizează, în chip nesângeros, jertfa Domnului Iisus Hristos?
Sfânta Liturghie
Precizarea unitǎṭii de ȋnvǎṭare, a titlului ṣi a competenṭelor derivate()
•Se anunță și se scrie pe tablă data și titlul lecției: Sfânta Liturghie- rugăciunea atotcuprinzătoare a Bisericii.
• Se precizeaza competenṭele lecției.
Comunicarea / însușirea noilor cunoștințe: ( )
• Se adresează elevilor următoarele întrebări:
– Cine a săvârșit prima Sfântă Liturghie?
Mântuitorul Hristos.
– Când a săvârșit-o?
Joi seara înainte de Patima Sa, cea de Taină. Domnul Iisus luând pâinea si binecuvântȃnd a dat ucenicilor Săi , zicând: “ Luați, mâncați, Acesta este Trupul Meu.” Luând apoi paharul și mulțumind, le-a dat lor , zicând: “ Acesta este Sângele Meu al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor.” ( Matei 26, 26-28)
• Se prezintă icoana Cina cea de taină și se audiază acest moment al Sfintei Liturgii.
– Mântuitorul le-a dat Sfinților Săi Apostoli, , sub forma nesângeroasă a pâinii și a vinului, această jertfă pe care trebuiau să o aducă de atunci înainte Ucenicii săi, după porunca Sa: “ Aceasta să faceți, întru pomenirea Mea!” ( Luca 22, 19)
– Urmând porunca Învățătorului, Sfinții Apostoli și mai apoi ucenicii lor comemorau zilnic Jertfa Mântuitorului. Ei se adunau pentru rugăciune, mulțumeau și se rugau îndelung, ca Domnul să prefacă pâinea și vinul de pe masa lor în Însuși Sfântul Său Trup și Sfântul Său Sânge, cu care apoi se împărtășeau. Același lucru l-au facut mai târziu și urmașii sfințiți ai Sfinților Apostoli, adică arhiereii și preoții, cărora ei le-au împărtășit harul dumnezeiesc de a săvârși această Sfânta Taină.
Astfel a luat naștere slujba numită Sfânta Liturghie.
• Pe baza celor explicate profesorul cere elevilor să precizeze ce este Sfânta Liturghie.
• În funcție de răspunsurile elevilor, profesorul intervine, formulează si notează pe tablă, iar elevii în caiete:
“Sfânta Liturghie este cea mai importantă slujba a cultului ortodox, prin care pâinea și vinul care se aduc lui Dumnezeu ca jertfă nesângeroasă se prefac în Trupul și Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos prin pogorârea Sfântului Duh asupra lor și se oferă credincioșilor pentru împărtășire spre iertarea păcatelor și viața de veci.”
• Notează pe tablă cine și când a instituit Sfânta Liturghie, chiar dacă acest lucru este cunoscut de elevi, pentru ca în finalul lecției elevii sǎ aibǎ ȋn caiete o schema cu informaṭii importante despre Sfânta Liturghie.
– Cine poate săvârși slujba sfintei Liturghii?
Arhierei ṣi preotii
Numai arhiereii și preoții sfințiți după rânduiala canonică a Bisericii pot săvârși Sf, Liturghie. În afară de preotul săvârșitor al sfintei Jertfe, pentru săvârșirea Sf. Liturghii mai este nevoie de cel puțin un cântăreț care să dea răspunsurile la strană și să ajute pe preot în anumite momente ale slujbei.
• Se notează pe tablă săvârșitorii Sfinei Liturghii.
-Cine poate participa ?
Orice membru al Bisericii și oricine doreste să devină membru al Bisericii.
• Se notează pe tablă participanții
-Unde se săvârșește Sf. Liturighie?
În biserică sau în paraclis și în capele sfințite.
Sf. Liturghie se poate săvârși și afară, numai în cazuri cu totul excepționale, numai cu Sfȃnt Antimis si numai cu binecuvântarea episcopului locului.
• Se notează pe tablă locul săvârșirii Sf. Liturghii.
-Când se săvârșește Sf. Liturghie?
În mănăstiri zilnic, iar în bisericile de mir duminica și în zilele de sărbători dimineața.
Există în anul bisericesc câteva zile în care nu se săvârșeste Sf. Liturghie, nici măcar în mănăstiri. Aceste zile se numesc zile aliturgice și sunt notate pe calendar. O astfel de zi este Vinerea Patimilor.
• Se notează pe tablă timpul săvârșirii Sfintei Liturghii.
– Voi participați, de obicei, ?
– Cum vă pregătiți pentru participarea ?
• Se propune lectura unor texte scripturistice , pentru a ilustra cum trebuie să ne pregătim pentru a merge “ în casa lui Dumnezeu”( Matei 5, 23-24; I Timotei 2, 8-9; Evrei 10, 22)
• Se numesc elevi pentru a citi aceste texte din Sfânta Scriptură ( sau de pe o fișă) , apoi se discută textele și se completează răspunsurile la întrebarea pusă mai înainte:
Pregătirea pentru participarea se face având în vedere atât sufletul cât șitrupul:
– Ne curățim sufletul prin rugăciune, înfrânare de la păcate și cu împăcarea inimii, alungând din ea orice ură.
– Ne spălam trupul, ne îmbrăcam cu haine curate de sărbătoare.
– Dacă dorim să ne împărtășim , trebuie să postim și să ne spovedim înainte.
– Pregătim un dar pentru altar: lumânări, tămâie, prinoase din rodul pământului. Nu trebuie să uităm nici prescura, vinul și pomelnicul cu numele celor vii și ale celor adormiți.
• Se explicǎ elevilor că în Biserica Ortodoxă există trei Liturgii și anume: Liturghia Sf. Ioan Gură de aur, Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, Liturghia darurilor mai înainte sfințite sau Sf. Grigore Dialogul.
• Se notează pe tablă cele trei Liturghii.
• Se explică de asemenea că rânduiala acestor Liturghii se găsește într-o carte numită Liturghier, care se află totdeauna în altar, la îndemâna preotului liturghisitor. Cele trei Liturghii se săvârșesc în anumite perioade ale anului. De cele mai multe ori, în cursul anului bisericesc se săvârșește Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur.
6. Fixarea și sistematizarea cunoștințelor: ( )
• Se cere elevilor sǎ completeze o fiṣǎ de lucru ce cuprinde următoarele întrebări
– Ce este Sf. Liturghie?
– Cine a instituit Sf. Liturghie?
– Când a fost ȋntemeiatǎ Sf. Liturghie?
– Cine poate săvârși Sf. Liturghie?
– Unde se poate săvârși Sf. Liturghie?
– Cum trebuie să se pregătească un bun creștin pentru a participa ?
– Care sunt cele trei Liturghii care se săvârșesc în Biserica Ortodoxă?
7. Asociera, generalizarea și aplicarea : ( )
• Se citește povestioara” Eliberat prin Sfânta Liturghie “ și se cere elevilor să argumenteze importanta și necesitatea Sfintei Liturghii pentru viața unui creștin.
8. Aprecierea activității elevilor : ( )
• Se fac aprecieri generale și individuale , privind atȃt pregătirea elevilor pentru lecție, cât și implicarea în predarea noilor cunoștințe.Se noteazǎ elevii care s-au evidenṭiat pe parcursul activitǎṭii.
9. Precizarea temei pentru acasă: ()
• Se anunță și se dau explicații privind tema pentru acasă.
“ Încercați împreună cu familiile voastre să participați cât mai des la slujba Sfintei Liturghii.
10. Încheierea activității: ( )
• Rugăciunea la ieṣirea din clasǎ.
• Salutul.
Eliberat prin Sfânta Liturghie
Un ostaș, frate cu un preot , stătea rănit pe câmpul de luptă. După câteva ore în care s-a zbătut între viață și moarte, acesta și-a revenit în fire, și-a legat singur rănile sale, dar, încercând să se întoarcă spre casa sa, a fost prins de dușmani.
Fiind luat prizonier și având oarecare îngrijire acolo, și-a văzut rănile vindicate. Preotu, fratele lui, il căută printer trupurile celor morți în război și aflând pe alt ostaș care semăna cu el, l-a îngropat cu cinste și i-a făcut pomenire, slujind pentru el Sf. Liturghie. Și a arătat Domnul Dumnezeu o minune: fratele preotului, ostașul, fiind în robie, ca să nu fugă , a fost legat și pus în fiare, dar toate legăturile șî fiarele acelea au căzut de pe el. Stăpânul său l-a întrebat ce înseamnă toate acestea și cu ce farmece umblă. Iar ostașul a răspuns: “ Mi se pare că fratele meu, fiind preot și socotind că sunt mort, face pentru mine Sf. Liturghie și , de-aș fi fost eu acum în lumea cealaltă, aș fi fost eliberat de chinuri.”
După un timp, l-a vândut stăpânul său pe ostaș în alt oraș, dar și acolo , orice legătură si fiare se puneau pe el, toate se dezlegau și cădeau. Cel de-al doilea stăpân, văzând că ostașul nu poate fi legat cu nici un fel de legătură, i-a dat drumul în țara lui, ca să-I trimită de acolo prețul răscumpărării sale.
Ajuns acasă, ostașul a povestit fratelui său, preotul care se ruga pentru el, apoi celorlalți membri ai familiei toată întâmplarea. Toți au ințeles că pomenirile Sfintelor Liturghii pot ajuta mult spre mântuirea sufletului și a trupului.
PROIECT DIDACTIC
Data: 27.03.2014
Profesor: Gheorghe Nadia
Școala Gimnaziala „Buicǎ Ionescu” Glodeni
Clasa:a VII-a A
Disciplina: Religie ortodoxă
Subiectul lecției: Sfânta Liturghie – întâlnire tainicǎ ṣi realǎ cu Hristos
Tipul lecției: transmitere ṣi ȋnsuṣire de cunoștințe
Scopul lecṭiei: Manifestarea valorilor și a cunoștințelor religioase în propriile atitudini și comportamente
Competente derivate:
C1- Prezentarea structurii și a importanței Sfintei Liturghii
C2 – Explicarea rolului și a importanței participării credincioșilor la rugăciunile Bisericii
C3 – Identificarea importanței și necesitǎṭii Sfintei Liturghii în viața creștinului
C4- Identificarea momentelor principale ale Sfintei Liturghii
C5 – Explicarea rânduielii Proscomidiei
C6 – Recunoaṣterea obiectelor liturgice bisericești
Metode și procedee: conversația, explicația, lectura expresivă, exercițiul, povestirea, problematizarea, argumentarea, observarea dirijată;
Mijloace de învățământ: Sfânta Scriptură,icoana,laptop,CD, fișa de lucru, Caiete speciale de Religie
Forme de organizare: activitate frontală/individuala;
Resurse:
1. Oficiale: – Programa școlară pentru disciplina Religie Ortodoxă, clasa a VII-a
– Planificarea calendaristică si semestrialǎ pentru clasa a VII-A
– Proiectarea Unitǎṭii de ȋnvǎṭare
2. Temporale: Nr. lecṭii-1
Timp-
3. Bibliografice: 1.*** Biblia sau Sfânta Scriptura, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2005;
2. Cucoș, Constantin (coordonator), Psihopedagogie pentru examene de definitivare si grade didactice, Editura “ Polirom”, Iași, 2009;
3. Muha, Camelia, Religie creștin ortodoxa clasa a VII-a, Caiet pentru elevi, Editura “ Sf. Mina”, Iași , 2008;
4. Dorin Opriș, Monica Opriș, Metodica Predării religiei”,Iaṣi, 2005
SCENARIUL DIDACTIC
HARTA CONCEPTUALᾸ
CELE TREI LITURGHII _
_
_
CELE TREI PᾸRṬI_
_
_
TREI MOMENTE IMPORTANTE_
_
_
TREI OBIECTE LITURGICE_
_
_
Modele de Teste de evaluare la disciplina Religie
1. Care este definiția Sfintei Liturghii? 1 p
2. Câte Sfinte Liturghii are Biserica Ortodoxǎ și cine sunt autorii acestora? 1 p
3. Așezați Sfintele Daruri pe Sfântul Disc , și explicaṭi ce reprezintă fiecare dintre ele. 2 p
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
4. Notaṭi cu A (adevărat) sau F (fals).
Sfânta Liturghie este cea mai importantă slujbă religioasă deoarece:
– prezintă viața și activitatea Mântuitorului Iisus Hristos și a Sfinților Apostoli;
– în timpul ei are loc jertfa nesȃngeroasǎ, adică momentul solemn al prefacerii pâinii și a vinului în Sfȃntul Trup și Sânge al Mȃntuitorului Iisus Hristos;
– este una din cele 7 Sfinte Taine. 1 p
5. Enumeraṭi 4 momente importante din timpul Liturghiei credincioṣilor. 1 p
Nume ṣi prenume……….. ………….. Data ……….
Sfânta Liturghie – întâlnirea cu Hristos
Fișă de lucru – cls. a VII- a
I. Definește Sfânta Liturghie și arată importanța ei completând spațiile lacunare cu informațiile corespunzătoare:
Sfȃnta Liturghie este cea mai importantă …….. religioasă prin care Biserica Îl cinstește și premărește pe Dumnezeu;este reactualizarea ……………….. Mântuitorului.
ne întâlnim in chip real cu Hristos Domnul, prin împărtășirea cu ………….. și ………………Domnului .
În timpul cântării ,,……………………………….” și a …………(rugăciune rostitǎ de preot,de invocare a Duhului Sfânt) pâinea și vinul se transformă în Trupul și Sângele Domnului. Acesta este cel mai …………………….. moment al slujbei.
Nimeni nu se poate mântui fără a se ……………. Aṣadar datoria creștinului este de a participa la slujba …………………… ……………….. .
II. Unește ce se potrivește:
III. a. Arată locul și importanța Crezului în cadrul Sfintei Liturghii. ………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
b. Când și de cine a fost întemeiată Sfȃnta Liturghie? ……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
SFÂNTA LITURGHIE ÎN VIAṬA NOASTRᾸ
Sfȃnta Liturghie a fost ȋntemeiatǎ de Mȃntuitorul Hristos joi ȋn seara Cinei celei de Tainǎ, cȃnd a binecuvȃntat pȃinea ṣi a dat-o Sfinṭilor Sǎi Apostoli zicand: ”Luaṭi, mȃncaṭi, acesta este trupul Meu”, apoi a binecuvȃntat paharul de vin, pe care l-a dat Sfinṭilor Apostoli zicȃnd: Beṭi dintru acesta toti, adaugȃnd porunca:” Aceasta sǎ o faceṭi ȋntru pomenirea Mea” (Matei 26, 26-28).
Prin aceste cuvinte, Mȃntuitorul ȋi ȋmputerniceste pe Sfinṭii Apostoli sǎ sǎvȃrṣeascǎ jertfa cea noua, obligȃndu-I sǎ o facǎ spre aducere aminte de Pǎtimirile si jertfa Sa. La rȃndul lor, Sfinṭii Apostoli au transmis acest har arhiereilor si preotilor, ca urmaṣi ai lor.
Sfȃnta Liturghie este slujba cea mai sfȃntǎ, prin care Biserica aduce lui Dumnezeu recunoṣtinṭǎ si mulṭumire pentru binefacerile primite de reprezintǎ o actualizare a jertfei Mȃntuitorului pentru “a noastrǎ mȃntuire”, dar simbolizeazǎ ȋntreaga Lui viaṭǎ, de la naṣtere si pȃnǎ la ȋnǎlṭarea Sa la ceruri. Aceastǎ sfȃntǎ slujbǎ a Bisericii noastre mijloceste credincioṣilor ȋntȃlnirea tainicǎ ṣi realǎ cu Hristos Domnul, pe Care Î l avem prezent sub forma pȃinii ṣi a vinului. În momentul invocarii Duhului Sfant de cǎtre preot, acestea se prefac ȋn Trupul si Sȃngele Domnului nostrum Iisus Hristos. Din acest motiv, Sfȃnta Liturghie ne oferǎ darul cel mai de pret pe care ni l-a dat Dumnezeu nouǎ, oamenilor. Ea constituie aṣadar centrul ȋntregului cult divin public ortodox ce are drept scop sfinṭirea credincioṣilor.
La un moment dat s-a dat denumirea de liturghie tuturor slujbelor religioase din cadrul cultului creṣtin, pentru ca mai apoi sensul cuvȃntului sǎ se reducǎ numai la acea slujbǎ religioasǎ ȋn cadrul cǎreia are loc prefacerea Cinstitelor Daruri ȋn Sfȃntul Trup ṣi Sȃnge al MȃntuitoruluiHristos. Momentul cel mai important ȋl reprezintǎ sǎvȃrṣirea Sfintei Euharistii ṣi ȋmpǎrtǎṣirea credincioṣilor cu Sfintele Daruri.
Sfânta Liturghie a fost ȋncǎ de la ȋnceput centrul vieṭii religioase. În jurul acesteia s-a organizat de-a lungul timpului viaṭa comunitǎṭilor crestine. Toate celelalte forme ale cultului creṣtin ȋṣi au izvorul din Sfanta Liturghie. De aici reiese ṣi grija manifestatǎ ȋncǎ foarte de vreme de a se stabili rȃnduiala desfǎṣurǎrii acestei sfinte slujbe si anumite reguli care sǎ asigure sǎvȃrṣirea corectǎ a acesteia. Aceste rȃnduieli au fost mereu ȋmbunǎtǎṭite pentru a face din Sfȃnta Liturghie slujba cea mai apreciatǎ de credincioṣi. Astfel a sporit participarea activǎ ṣi efectivǎ a credincioṣilor la sǎvȃrṣirea ei.
CONCLUZII
Sfântul Evanghelist Ioan redă în capitolul VI (1 – 13) al Evangheliei sale minunea înmulțirii pâinilor, în urma căreia au fost hrăniți în mod minunat peste 5000 de bărbați, cărora li se adaugă femeile și copiii. După această minune, beneficiarii ei au dorit să-L facă rege pe Mântuitorul, considerând că El le va putea aduce bunăstare. De aceea, Mântuitorul le arată unde ar fi trebuit ei să privească, spunându-le „Părinții voștri au mâncat mană în pustie și au murit. Pâinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare. Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este trupul Meu” (In. 6, 49 – 51). Aceste cuvinte descoperă pe de o parte sensul și scopul participării , iar pe de alta arată conținutul acesteia.
Sensul participării este împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului, pentru ca în acest fel să dobândim viața de veci. Împărtășirea este însă precedată de pregătire, de o înfometare (în sensul identificat în textul de 5, 6), realizată pe de o parte prin simbolurile pe care le conține Sfânta Liturghie, simboluri în care îl întrezărim pe Mântuitorul și care ne ajută să înțelegem multitudinea de modalități prin care Dumnezeu a pregătit lumea pentru primirea Fiului Său, dar și să vedem bogăția modalităților prin care Dumnezeu ne vorbește nouă astăzi, iar pe de altă parte prin conducerea credincioșilor spre „împărăția cea neînserată”. O problemă constantă a societății contemporane este comunicarea, atât în sensul identificării unui număr cât mai mare de mijloace și modalități de comunicare, cât și în sensul identificării modalităților prin care Dumnezeu ne vorbește, problemă generată pe de o parte de scăderea timpului alocat citirii textului biblic și a textelor patristice, respectiv la reflectarea celor citite, iar pe de altă parte de reducerea participărilor Acestora li se adaugă dorința omului contemporan de a primi răspuns cât mai rapid la toate solicitările pe care le are, precum și faptul că un număr tot mai mare de creștini nu experiază decât rugăciunea de cerere, în vreme ce rugăciunea de laudă ori cea de mulțumire rostite în mod conștient tind să lipsească.
Participarea ne permite să deslușim – măcar și fragmentar – moduri în care Dumnezeu ni se adresează nouă, așa încât noi să-L cunoaștem și să ajungem la viața veșnică. „Itinerariul” propus de Sfânta Liturghie în întreaga istorie a mântuirii este un astfel de exercițiu de cunoaștere a lui Dumnezeu și de re-împrietenire cu El (în fond de subiectivare a mântuirii obiective). Dincolo de simboluri se află realitatea, adică Hristos – „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (In. 14, 6), începutul și sfârșitul fiecăruia dintre oameni.
Participarea este, de altfel, unul dintre scopurile orei de Religie, pentru că prin această participare omul are acces neîngrădit la împărăția lui Dumnezeu. Conștientizarea importanței participării este un aspect esențial al orei, de acea în mod constant profesorul împreună cu elevii trebuie să participe la această sfântă slujbă, trebuie să aprofundeze cele auzite acolo prin discuții libere, deschise. De asemenea, folosirea oricăreia dintre temele din programă pentru a aduce în discuție acest aspect major al vieṭii duhovnicești este cel puțin esențială, pentru ca ora de Religie să își atingă scopul său ultim – mântuirea creștinilor care participă la această oră.
În mod evident, participarea frecventă și constantă trebuie să implice primirea Tainei Sfintei Împărtășanii, așadar o viață duhovnicească în acord cu exigențele pe care le implică acest act sacramental. Formarea unor valori și atitudini în acord cu învățătura și spiritualitatea creștină ortodoxă trebuie să fie, de aceea, o prioritate pentru profesorul de Religie.
Aprofundarea conținutului Sfintei Liturghii trebuie să fie o coordonată esențială a orei de Religie, începând tocmai de la conștientizarea sensului fiecăruia dintre actele, îndemnurile sau formulările liturgice. Astfel, de la chiar începutul Sfintei Liturghii avem o altă reprezentare a lumii, o altă perspectivă asupra relației cu Dumnezeu. Crescendo-ul duhovnicesc – reprezentat de întregul ansamblu de rugăciuni și acte liturgice – propun și conduc spre o transformare reală a credinciosului, spre o pregătire temeinică pentru a intra în Împărăția Preasfintei Treimi. Analizarea comportamentului credinciosului – dar nu în sensul etichetărilor sau al condamnărilor, ci în cel al normalității și al necesității – este, sau trebuie să fie, prin această prismă o coordonată firească a orei de Religie. Accentul trebuie să cadă pe deslușirea Sfintei Liturghii ca pregustare a Împărăției lui Dumnezeu.
Principiile didactice specifice orei de religie sunt hristocentrismul (adică raportarea continuă și constantă , ca izvor al vieții veșnice – „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieții celei veșnice” – In. 6, 68) și eclesiocentrismul (adică raportarea la practica și la experiența vie a Bisericii – Sfânta Tradiție și rânduielile bisericești de ordin canonic și liturgic). Aceste principii sunt atinse de fiecare dată când în cadrul orei de Religie sunt atinse probleme care țin de corecta participare a elevilor, în calitatea lor de creștini în continuă devenire. De altfel, acest aspect este esențial pentru o corectă percepere a relației dintre profesori și elevi: toți suntem creștini în devenire (spre Împărăția lui Dumnezeu) și de aceea atitudinea trebuie să fie una de sprijin constant, susținut, necondiționat.
Sfânta Liturghie este o incursiune în istoria mântuirii, având scopul de a întări credința participanților, dar și de a-i sprijini să devină nu doar martori, ci și mărturisitori ai posibilității mântuirii, prin schimbarea/ îmbunătățirea propriei vieți duhovnicești. O asemenea percepție izvorăște din multe dintre îndemnurile liturgice adresate de preot (sau în unele cazuri de diacon), dintre care considerăm că trebuie amintite îndemnurile ce formează toate ecteniile, cele care însoțesc lecturile biblice ori cele care sunt conținute în anafora. Este evident că în permanență creștinul este invitat să accentueze reflecția, conștientizarea cuvintelor și acțiunilor sale din cuprinsul Sfintei Liturghii, fiindcă numai în acest fel cererile sale sunt cu adevărat ale sale.
De asemenea, participarea este o descoperire a prezenței Mântuitorului în viața noastră. Dincolo de gestul suprem al împărtășirii cu Trupul și Sângele Mântuitorului, creștinii participanți au ocazia cunoașterii Mântuitorului ca Profet sau Învățător, ca Arhiereu și ca Împărat. Lecturile biblice, Jertfa euharistică și binecuvântările pe care preotul le rostește asupra credincioșilor sunt astfel de ocazii. Înțelegerea și conștientizarea implicării lui Dumnezeu în viața omului – în sens pozitiv – este prilejuită în mod extraordinar de Sfânta Liturghie. De aceea, predica este parte integrantă a fiecărei Sfinte Liturghii în mod necesar.
Pe de altă parte, participarea este o împreună slujire a clericilor și a mirenilor. Sfânta Liturghie nu este o lucrare privată, ci publică. Ea se săvârșește înaintea celor prezenți și cu participarea lor, indiferent dacă această participare se numește daruri aduse , cântare, îngenunchiere sau împărtășire. În momentul în care preotul rostește rugăciunile nu se prezintă doar pe sine înaintea lui Dumnezeu și nici doar ca exponent al credincioșilor, ci aceștia slujesc împreună cu el, fapt reliefat în câteva dintre rugăciunile rostite în taină de preot.
Sfânta Liturghie are caracter mântuitor pentru că este întâlnire cu Hristos. Tainică și reală deopotrivă, tainică și reală succesiv sau concomitent. Sunt momente când cele două aspecte sunt succesive (de exemplu primele două antifoane și vohodul mic), dar sunt și momente când acestea sunt concomitente (vohoadele sunt doar două situații). Însă nu întotdeauna întâlnirea produce schimbare și nu întotdeauna întâlnirea are efectele dorite – pentru că nu întotdeauna întâlnirea are calitatea pe care trebuie să o aibă sau pentru că nu întotdeauna cel care dorește ceva și trebuie să primească acel „ceva”. Întâlnirea cu Hristos propune întotdeauna schimbări. Ele au sau nu loc în funcție de cum cel invitat la schimbare dorește sau nu să se schime ori să schimbe calitatea duhovnicească a vieții sale. Hristos nu obligă pentru a nu încălca un drept fundamental al omului, dreptul la libertate.
Întâlnirea cu Mântuitorul în cadrul Sfintei Liturghii trebuie și poate să se continue dincolo de acest moment, în Liturghia după Liturghie – fie ca mărturisire în cuvânt a lui Hristos, fie ca mărturisire în faptă. Sfânta Liturghie este anticipare a împărăției lui Dumnezeu, nu a celei pierdute prin păcat, ci a celei pe care Mântuitorul a propovăduit-o din prima clipă. Raiul în care au locuit primii oameni era un loc al desăvârșirii viitoare; Raiul despre care vorbește Mântuitorul este unul al desăvârșirii actuale. Este Raiul pe care Mântuitorul ni-l oferă la fiecare Sfântă Liturghie. Un credincios care cunoaște acest sens al Sfintei Liturghii nu poate să nu cugete cuvinte ca cele ale psalmistului: „Dorește și se sfârșește sufletul meu după curțile Domnului; inima mea și trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul cel viu” (Ps. 83, 2).
BIBLIOGRAFIE
***, Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998.
***, Agheasmatar, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002.
***, Carte de rugăciune, Arhiepiscopia Târgoviștei, Târgoviște, 2014.
***, Catavasier, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000.
***, Învățătura de credință creștină ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000;
***, Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012.
***, Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2002.
***, Tipic, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe de Alba Iulia, Alba Iulia, 1999.
† Bartolomeu Anania, Arhipeiscopul Clujului, Cartea deschisă a împărăției – o însoțire liturgică pentru preoți și mireni, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005.
Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica generală, EIBMBOR, București, 1993.
Idem, Liturgica specială, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1985.
Bria, Pr. Prof. dr. Ion, Dicționar de Teologie Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.
Cabasila, Nicolae, Sfântul, Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1946.
Eliade, Mircea, Sacrul și profanul, Editura Humanitas, București, 2000.
Evdokimov, Paul, Taina iubirii, Editura Christiana, București, 1999.
Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Ioan, Șesan, Pr. Prof. Dr. Milan, Bodogae, Pr. Prof. Dr. Teodor, Istorie Bisericească Universală, vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , București, 1987.
Schmemann, Alexander, Euharistia – Taina Împărăției, Editura Bonifaciu, București, 2003.
Idem, Introducere în Teologia liturgică, Editura Sofia, București, 2002.
Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004.
Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993.
Streza, Lect. Dr. Ciprian, "Când și cum a fost introdus Trisaghionul biblic ", în Revista Teologica, nr.2/2007.
Idem, Sfânta Liturghie – Cina Împărăției și complementaritatea modurilor de împărtășire de Hristos, în „Studii Teologice”, seria IIIa, an IX (2013), nr. 4.
Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Sfântul, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de , Editura Sofia, București, 2007.
Vintilescu, Pr. Prof. Dr. Petre, Liturghierul explicat, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.
BIBLIOGRAFIE
***, Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998.
***, Agheasmatar, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002.
***, Carte de rugăciune, Arhiepiscopia Târgoviștei, Târgoviște, 2014.
***, Catavasier, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000.
***, Învățătura de credință creștină ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000;
***, Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012.
***, Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2002.
***, Tipic, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe de Alba Iulia, Alba Iulia, 1999.
† Bartolomeu Anania, Arhipeiscopul Clujului, Cartea deschisă a împărăției – o însoțire liturgică pentru preoți și mireni, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005.
Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica generală, EIBMBOR, București, 1993.
Idem, Liturgica specială, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1985.
Bria, Pr. Prof. dr. Ion, Dicționar de Teologie Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.
Cabasila, Nicolae, Sfântul, Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1946.
Eliade, Mircea, Sacrul și profanul, Editura Humanitas, București, 2000.
Evdokimov, Paul, Taina iubirii, Editura Christiana, București, 1999.
Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Ioan, Șesan, Pr. Prof. Dr. Milan, Bodogae, Pr. Prof. Dr. Teodor, Istorie Bisericească Universală, vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , București, 1987.
Schmemann, Alexander, Euharistia – Taina Împărăției, Editura Bonifaciu, București, 2003.
Idem, Introducere în Teologia liturgică, Editura Sofia, București, 2002.
Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004.
Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993.
Streza, Lect. Dr. Ciprian, "Când și cum a fost introdus Trisaghionul biblic ", în Revista Teologica, nr.2/2007.
Idem, Sfânta Liturghie – Cina Împărăției și complementaritatea modurilor de împărtășire de Hristos, în „Studii Teologice”, seria IIIa, an IX (2013), nr. 4.
Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Sfântul, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de , Editura Sofia, București, 2007.
Vintilescu, Pr. Prof. Dr. Petre, Liturghierul explicat, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sfanta Liturghie Intalnire Tainica Si Reala cu Hristos (ID: 167932)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.