Sfanta Impartasanie In Spiritualitatea Contemporana. Deasa SAU Rara Impartasire

SFÂNTA ÎMPĂRTĂȘANIE

ÎN

SPIRITUALITATEA CONTEMPORANĂ.

DEASĂ SAU RARĂ ÎMPĂRTĂȘIRE?

INTRODUCERE

A scrie și a vorbi despre Sfânta Taină a Împărtășaniei a fost o dorință a mai multor generații de creștini și cu atât mai mult a fost, și este, dorința fiecărei generații de teologi.

Am ales să dezvolt și să scriu lucrarea de față din două motive:

În primul rând, cu toate că s-a scris foarte mult despre Sfânta Taină a Euharistiei, am impresia că mai sunt încă lucruri de spus despre această Sfântă Taină. Acest lucru rezultă din practica concretă a Bisericii, pentru că există practica unei împărtășanii rare, a celor care nu vin în mod regulat la biserică. Sunt de asemenea mulți credincioși care vin cu regularitate la biserică, dar care se împărtășesc și ei rar. Acest lucru arată că ori nu este înțeleasă semnificația Sfintei Taine a Împărtășaniei pentru viața noastră de creștini sau că aceasta nu reprezintă spiritual nimic pentru ei. Sfânta Împărtășanie este cel mai minunat dar lăsat de Dumnezeu oamenilor pe pământ, până la întâlnirea cu El în viața viitoare.

Ea este centrul vieții liturgice a Bisericii și este în același timp și centrul care polarizează în jurul său întreaga creștere duhovnicească a creștinului în Trupul Bisericii. Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că Sfânta Euharistie este începutul vieții creștine, mijlocul ei – modalitatea prin care creștem – și sfârșitul sau mai simplu zis este cununa vieții noastre. Cu alte cuvinte, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Cel ce ni se oferă ca jertfă la fiecare Sfântă și Dumnezeiască Liturghie este totul „Calea, Adevărul și Viața” (In.14,6). El este Cel ce ne cheamă la o nouă viață în afara păcatului, ne susține curățindu-ne permanent pe acest drum și tot El este Cel ce ne așteaptă spre a ne învia și așeza în sânul Sfintei Treimi.

Pentru a ne apropia de înțelegerea acestei Sfinte Taine a Împărtășaniei trebuie să avem credință vie și să rostim cuvintele : „Cred Doamne și ajută-ne credinței mele”(Mt.9,24), și astfel va rodi în noi nădejdea că pe Acela pe care îl contemplăm, odată, Îl vom vedea față către față. Dar pentru aceasta trebuie să avem o adevărată viață spirituală creștină, o viață nouă cu Hristos și în Hristos condusă de Duhul Sfânt.

Viața spirituală are trei etape: curățirea, iluminarea și desăvârșirea. Sfânta Euharistie corespunde celei de a treia etape a vieții spirituale, adică faza unirii cu Hristos. Prin Euharistie depășim în viața duhovnicească celelalte două faze, de purificare prin Botez și de iluminare prin mirungere. Acum nu mai suntem copii, nici tineri în Hristos ci prin Euharistie devenim maturi în Hristos unindu-ne cu Acesta în cel mai intim mod.

Din nefericire, societatea contemporană trece printr-o criză moral-spirituală în care întâlnim oameni dezbinați lăuntric și care își duc existența lor în afara lui Dumnezeu și a Bisericii Lui și care nu știm dacă își dau seama de faptul că au ajuns la „roșcovele”(Lc.15,16), la fel ca și tânărul din parabola Fiului risipitor, ajungând la conștiința că nu mai pot să trăiască fără să își facă o grabnică limpezire a conștiinței lor.

O societate secularizată în care economicul triumfă asupra spiritualității și trupul asupra sufletului în care oamenii rătăcesc pierduți negăsind drumul de întoarcere „acasă,” pentru că secularizarea este inversul sfințeniei, este căutarea lui Dumnezeu într-o direcție greșită și anume a păcatului, pentru că nu vreau să aleagă calea spovedaniei și a rugăciunii, a refaceri legăturii cu Hristos, să zică „Tată, am greșit înaintea cerului și înaintea Ta, fă-mă ca pe unul dintre simbriașii Tăi”(Lc.15,21), și El iar să ne hrănească cu „pâinea vieții”și să spună mort erai și ai înviat, pierdut ai fost și te-ai aflat (Lc.15,32).

Este necesară o ieșire din sânul acestei societăți însă, o ieșire spirituală pentru a descoperi Învierea noastră. Și această ieșire este Sfânta Împărtășanie deoarece Euharistia este anularea secularizării și însușirea vieții. Fiincă deformând mereu chipul lui Dumnezeu din noi, avem nevoie de Sfânta Împărtășanie pentru a cuceri starea pierdută, a asemănării cu Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu e iubirea, iar iubirea presupune nimicirea eului nostru, curățirea și învierea cu Hristos. Iisus Hristos ce ne-a adus iubirea Tatălui, făcându-Se El Însuși iubire, iar noi, primind iubirea Lui, ne regăsim. Iată soluția la această criză: revigorarea spirituală, printr-un creștinism trăit în Duhul Sfânt, în Duhul Adevărului și al iubirii. Este nevoie de o întâlnire vie cu Hristos și o trăire întru El, încât să putem zice și noi împreună cu Sfântul Apostol Pavel „nu mai trăiesc eu ci Hristos trăiește în mine”(Gal.2,20).

Această întâlnire ne este oferită de Biserică, la Sfânta Liturghie prin Taina Sfintei Împărtășanii, prin care Hristos ne înalță prin împărtășirea cu Trupul și sângele Său la comuniunea cu Tatăl în Duhul Sfânt. Și uniți cu Hristos și uniți unii cu alții, prin El putem înainta pe calea acestei comuniuni tot mai desăvârșițe cu Dumnezeu și cu toți oamenii.

Astăzi, tot mai mulți sunt cei care cred că pot fi credincioși și fără Biserică – fără Euharistie bine știind că Euharistia face Biserica – sau pot să participe la Sfânta Liturghie ca niște simpli spectatori, fără să se pregătească pentru a se apropia de Sfintele Taine. Oare nu ne cheamă pe toți Mântuitorul Hristos atunci când preotul iese cu Sfântul Potir și zice: ,,cu frică de Dumnezeu cu credință și dragoste să vă apropiați”!?

Biserica a devenit ceva exterior creștinului zilelor noastre. El vine la biserică, își rezolvă problemele personale după care rămâne în continuare în afara ei. Nu se simte membru ai acestui trup mistic al lui Hristos, – care este Biserica- în care au fost încorporați prin Sfânta Taină a Botezului așa cum se simțeau creștinii primelor veacuri și chiar și cei dintr-o perioadă mai apropiată de timpul nostru. Unul dintre motive este cel pe care îl subliniază ilustrul profesor de Liturgică, părintele Ene Braniște, ,, dispariția împărtășirii generale și cu regularitate de până în secolul IV și acest lucru se simte cel mai bine din secolul VI și crește până în zilele noastre.” Acest fapt s-a accentuat în ortodoxie mai ales din veacul trecut încoace.

Mulți creștini ortodocși participă la Sfânta Liturghie convinși că aceasta este singura obligație din partea lor. Aceștia consideră că nu mai au nicio altă datorie, și că Sfânta Împărtășanie nu este pentru ei sau, când binevoiesc să se împărtășească într-o duminică, primesc această împărtășire ca pe o obligație ce trebuie îndeplinită cel puțin odată pe an, în Postul Mare, atunci când bifează aceasta pe lista pe care și-au întocmit-o și pe care mai sunt adăugate altele cu ar fi :cumpărarea de miel, cozonaci etc. sau, cel mult de patru ori pe an, în cele patru posturi. Cu toate că timpul Postului Mare încă mai reprezintă pentru mulți credincioși un timp de apropiere de Dumnezeu, modul în care o facem însă, arată cât de mult ne-am îndepărtat de El.

Este trist că în afara posturilor rânduite de Biserică, în zilele de sărbătoare și duminica, atunci când se săvârșește Dumnezeiasca Liturghie la chemarea preotului „Cu frică de Dumnezeu cu credință și cu dragoste apropiați-vă!ˮ – care este glasul Domnului nostru Iisus Hristos peste veacuri – să se împărtășească doar doi, trei credincioși. Oare, dacă ne-am împărtășit duminica trecută, este de ajuns ? Duminica aceasta putem să stăm liniștiți ? Nu este oare Sfânta Liturghie masa cea de taină a Sfintei Treimi la care ne invită pe toți fiii săi, să gustăm din merindele vieții veșnice ?

Idealul vieții creștine desăvârșite este ca într-o parohie să se împărtășească toți creștinii prezenți la Sfânta Liturghie – de aceea este bine ca duhovnicul să fie preotul paroh – dar acest lucru nu se întâmplă pentru că nu ni-L dorim pe Hristos în inimile noastre așa de des precum ne dorește El din dragoste pentru noi.

Dacă L-am dori, precum ne iubește El, atunci permanent am căuta să gustăm din Trupul și Sângele Său care ne este oferit de preot sau episcop din Sfintele Potire și la cuvintele „cu frică de Dumnezeu să vă apropiați” nu am face pasul în spate în loc să îl facem în față.

Sfânta Împărtășanie, fiind Taina care se repetă, ca să ni-L înnoiască în noi pe Mântuitorul Iisus Hristos, pentru a crește în El trebuie să fie luată cât mai des și cu vrednicie, pentru că cine se împărtășește rar cade în nepăsare și indiferență, știind că flacăra luminii și a iubirii dumnezeiești nu este aprinsă de lungimea timpului. Taina Sfintei Euharistii este culmea creației, a iubirii, a milei și a atotputerniciei divine. În ea și prin ea, Mântuitorul nostru Iisus Hristos se întrupează și se jertfește fără încetare, în chip nesângeros pentru mântuirea noastră.

În Biserica Ortodoxă preoții, monahii sau mirenii s-au întrebat adesea, cum și cât de des trebuie să ne împărtășim? Pe această temă a curs enorm de multă cerneală și acesta este un lucru bun pentru că este pe departe cel mai important subiect al omenirii. Au existat și mai există și astăzi păreri contradictorii cu privire la frecvența împărtășirii credincioșilor. Unii monahi, cinstiți pentru duhovnicia lor, fără a fi restrictivi, limitează totuși frecvența împărtășiri, iar alți monahi, preoți însă nu împărtâșesc această concepție restrictivă. Una dintre acestea este cea a Părintelui Teofil Părăian care spune : ,,Cel care vrea să se împărtășească în fiecare duminică la Sfânta Liturgie trebuie să ducă o viață curată și nu trebuie să se pregătească în mod special pentru asta pentru că împărtășirea cu Sfintele Taine nu-i o recompensă, ci un ajutor. Și atunci dacă duci o viață curată din punct de vedere creștin te poți împărtăși cu binecuvântarea duhovnicului, de câte ori vrei să te împărtășești sau de câte ori îți dă dezlegare duhovnicul să te împărtășești. Căci Liturghia este făcută ca oamenii să se împărtășească, nu ca să nu se împărtășească”.

De aceea, acesta a fost primul motiv pentru care am dorit să redactez această lucrare, pentru a dedica o atenție aparte jertfei Mântuitorului nostru Iisus Hristos prin care toți primim mântuire și pentru a semnala prezența perpetuă a Sa în viața fiecăruia, o prezență care ne este reamintită de preot .

O voce care te trezea definit și iremediabil, alteori printr-o voce duioasă spunea :,,Oameni buni, Dumnezeu este cu noi ! Hristos este pe Sfânta Masă, aici la doi metri, real și substanțial în Sfântul Potir” iar această voce era a Părintelui Ioan Iovan, abordarea căruia fiind al doilea motiv al acestei lucrări. Acest motiv este și de a urma un imbold, de a scoate la lumină, atât cât este cu putință, chipul ascuns dar luminat al mărturisitorului lui Hristos, Părintele Ioan Iovan, duhovnicul de la Mănăstirea Recea. Se dorește a fi un răspuns la diferitele rețineri și neînțelegeri ale unor fețe bisericești sau simpli credincioși față de persoana și personalitatea sa, față de înțelegerea și de aprofundarea lucrării sale duhovnicești ,,în ogorul Domnuluiˮ a celui ce a fost un mare îndrumător al multor suflete de creștini.

Lucrarea de față putem spune că este o încercare de a scrie cu vrednicie despre această Sfântă Taină – care este unirea noastră cu Hristos în modul cel mai înalt posibil, ,,Dincolo de ea nu se mai poate merge, nici nu se mai poate adăuga ceva”. Contribuția personală constă în adunarea și sistematizarea materialului și în răspunsul la întrebări definitorii pentru credința noastră: Ce este Sfânta Împărtășanie? Care este importanța acestei Sfinte Taine pentru viața duhovnicească a întregii comunități și pentru viața personală a fiecărui creștin? De câte ori ne împărtășim? Care este relația noastră cu duhovnicul și cine poate primi Sfânta Împărtășanie?

În conținutul ei, lucrarea cuprinde următoarele:

Capitolul I – Sfânta Împărtășanie în spiritualitatea ortodoxă, capitol ce este împărțit în trei subcapitole. Primul subcapitol expune instituirea și semnificația Sfintei Treimi Euharistice, al doilea subcapitol Sfânta Euharistie ca Taină și Jertfă și al treilea subcapitol Sfânta Euharistie ca Taină a comuniunii.

Capitolul II – Sfânta Împărtășanie, evoluția istorică a practici în Bisericii ortodoxe; Controverse. Acest capitol este împărțit în două subcapitole. Primul subcapitol cuprinde un istoric al evoluție acestei Sfinte Taine, plecând din primul veac al Bisericii creștine, când toți creștinii participau la Sfânta Liturghie, se împărtășeau și procesul prin care sa ajuns astăzi se împărtășeasc doar câțiva credincioși la Sfânta Liturghie. În cel de-al doilea subcapitol am aruncat o privire asupra controversei din Biserica Ortodoxă Română pe tema rarei sau desei împărtășiri, privind și expunând părerile celor mai mari duhovnici din țara noastră .

Capitolul III – Euharistia – Taina desăvârșirii creștine. Ea cuprinde două subcapitole. Primul subcapitol: Duhovnicul povățuitor spre poarta Raiului, arătând importanța acestuia în practica Sfintei Împărtășani, iar doilea – Sfânta Euharistie, izvor de progres duhovnicesc.Pentru că este menită să hrănească viața duhovnicească și prin pregătirea pe care o implică, Sfânta Împărtășanie provoacă și permite dezvoltarea duhovnicească.

Concluzii – Cercetând pozițile celor care, fie în trecut, fie astăzi le-au exprimat în legătură cu practica Sfintei Împărtășani în Biserica Ortodoxă, lucrarea are la final concluziile la care am ajuns în urma studiului efectuat. Arătând tot o dată că Tradiția Biserici militează în favoarea împărtășiri dese cu o pregătire cuvenită.

I.SFÂNTA ÎMPĂRTĂȘANIE ÎN SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ

1.1.Instituirea și semnificația Sfintei Euharistii

Definiția pe care trebuie să o dăm spiritualității creștine este următoarea: spiritualitatea creștină este viața nouă ,,cu Hristos” și ,,în Hristos” condusă de Duhul Sfânt, sau cu alte cuvinte ,,un chip de gândire, de simțire și o trăire a vieții în Duhul lui Hristos”. Pentru că El este modelul ideal, obiectul supremei noastre iubiri și mijlocitorul desăvârșirii mântuirii noastre. Fără Hristos nu există viață spirituală, numai cunoscându-l pe El putem duce o viață spirituală autentică. Iar vârful aceste spiritualități se obține în unirea cu Dumnezeu prin Hristos, când viața noastră realizează desăvârșita ei creștere duhovnicească pentru că El ne face părtași la viața Lui.

Viața noastră spirituală n-are un alt rost, alt sens, decât să ne ancoreze în viața veșnică, căci viața spirituală este viața veșnică. Viața duhovnicească începe pe pământ, dar nu se termină, se continuă în eternitate. Participarea la viața duhovnicească ne este dată prin Sfintele Taine, începând cu Sfânta Taină a Botezului, care este nașterea din nou, unirea cu Hristos, îmbrăcarea în Hristos, moartea și învierea cu Hristos, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel „câți în Hristos v-ați botezat în Hristos v-ați îmbrăcat”(Gal.3,27) și „îngropați fiind împreună cu El prin botez, cu El ați înviat prin credință în lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce a înviat din morți”(Col.2,12) . Această etapă este cea curățitoare, după care urmează etapa iluminatoare în care primim harul Mirului și atingem punctul cel mai înalt în Sfânta Euharistie când ajungem în fața unirii sau a desăvârșirii. Taina Euharistiei, a Împărtășaniei sau a Cuminecăturii – acestea fiind câteva din multitudinea de nume care i se dau acestei Sfinte Taine – ocupă un loc central în viața Bisericii, deosebindu-se de celelalte Taine prin care primim anumite daruri ale harului mântuitor prin faptul că acesta este actul de mulțumire prin excelență a Bisericii prin tot ceea ce am primit de la Dumnezeu în și prin Fiul Său. Prin Euharistie se aduce mulțumire nu numai pentru întreaga Biserică ci și pentru toată lumea, jertfa de pe cruce a Domnului Iisus Hristos reabilitează întreaga creație.

În această Sfântă Taină a Euharistiei nu este o împărtășire tainică a harului, ci este taina în care creștinul, sub chipul pâinii și a vinului, se împărtășește cu trupul și sângele lui Hristos care constituie hrana împărăției veșnice. ,,Mâncare și băutură ai dat oamenilor spre desfătare, ca să-ți mulțumească Ție, iar nouă ne-ai dăruit, prin Fiul Tău mâncare și băutură duhovnicească și viață veșnică.”

Taina Sfintei Euharistii este de origine dumnezeiască și instituirea ei s-a făcut de însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos la Cina cea de Taină în Joia Patimilor Sale când luând pâinea și binecuvântând-o a frânt-o și a dat-o ucenicilor și a zis: „Luați, mâncați, acesta este trupul meu”(Mt.26,26) și apoi luând paharul și mulțumind, le-a dat ucenicilor zicând : „Beți dintru acesta toți; Că acesta este Sângele Meu al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor”(Mt.26,28).

Relatarea despre Instituirea Tainei Euharistice este făcută de către evangheliștii sinoptici (Mt.26,26-28; Marc.14,22-24; Luc.22,19-21) și de către Sfântul Apostol Pavel în epistola I către Corinteni (1 Cor.11,24) aproape cu aceleași cuvinte, doar că la Sfântul Apostol și Evanghelist Luca și la Sfântul Apostol Pavel ne mai sunt relatate și cuvintele pe care le-a rostit Mântuitorul Iisus Hristos îndată după instituirea Sfintei Taine Euharistice „Aceasta să o faceți spre pomenirea Mea”(Lc.22,19).

Din Evanghelia a IV-a a Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan lipsește relatarea evenimentului de instituire a Sfintei Taine Euharistice deoarece acesta nu mai crede că este necesar să mai relateze sau să mai adauge ceva la relatările făcute de ceilalți patru apostoli, fiindcă acestea sunt clare și complete.

Sfânta Împărtășanie nu numai că a fost așezată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos ca Taină, dar El a încercat și să-i pregătească pe oameni pentru primirea ei, iar această pregătire ne este relatată de Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan în evanghelia a-IV-a capitolul 6 unde avem expusă ,,cuvântarea euharistică” cu prilejul înmulțirii minunate a celor cinci pâini și a celor doi pești și cu care a săturat pe cei cinci mii de oameni. Aici Sfântul Apostol Ioan nu consemnează momentul instituirii ca un eveniment istoric ci arată consecințele spiritual-teologice pe care acesta le poate avea pentru aceia care vor crede în ea și o vor accepta.

Învățătura Domnul Iisus Hristos despre ,,Pâinea vieții” este dezvoltată în această cuvântare și se ajunge la o treaptă mai înaltă de înțelegere, ca în final, să extindă semnificația acestei ,,pâini” asupra propriei Persoane prezentă în pâinea euharistică. Principalele idei spuse celor prezenți cu acest prilej și pe temeiul cărora s-a dat învățătura despre pâinea euharistică sunt: ,,Lucrați nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viața veșnică, pe care o va da vouă Fiul Omului, căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl; Adevărat, adevărat vă zic vouă: nu Moise v-a dat pâinea cea din cer; ci Tatăl Meu vă dă din cer pâinea cea adevărată. Căci pâinea lui Dumnezeu este cea care se coboară din cer și care dă viață lumii; Eu sunt pâinea vieții, cel ce vine la Mine nu va flămânzi și cel ce va crede în Mine nu se va înseta niciodată; Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce crede în Mine are viață veșnică; Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este Trupul Meu.ˮ(In.6,27;32-33;47-48;35;51)

Din toate aceste exprimări succesive unde Mântuitorul are în vedere atât sensul literar cât și cel simbolic, Iisus Hristos arată clar distincția dintre minune și sens: mulțimea a mâncat pâinea înmulțită este o minune și dacă ei nu înțeleg semnificația spirituală a acestei pâini, obținută prin minune, atunci ea nu va avea pentru ei un efect durabil chiar dacă este rezultatul unei minuni. El este „Pâineaˮ cea adevărată care S-a pogorât din cer și a avut totodată și intenția de a arăta în ce sens poate deveni și va deveni El „Pâineaˮ vieții pentru lume și arată aceasta în două exprimări: ,, Eu sunt pâinea vieții; Cel ce vine la Mine nu va flămânzi și cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată.ˮ(In.6,35) Prima expresie este hrana duhovnicească dată tuturor, doar să existe cei care sunt flămânzi și însetați după această pâine duhovnicească care este cuvântul ce dă viață și lumină celor ce Îl primesc cu credință, iar cea de a doua expresie este cea care smintește mulțimea.

Caracterul neobișnuit al acestei expresii și profunzimea acestei mari revelații a comunicării omenirii cu Dumnezeu, părea stranie nu numai iudeilor, orbiți de prejudecăți și de necredință, ci și unora din cei apropiați lui Hristos, ,,Mulți dintre ucenicii Lui auzind aceasta ziceau: Greu este cuvântul acesta ! Cine poate să-l asculteˮ(In.6,60) .

Zadarnice au fost noile mărturii ale lui Hristos cu scopul de a risipi sămânța îndoielii ce încolțise în ei. Aceste mărturii care oferă cheia înțelegerii afirmațiilor Sale, fac aluzie la Înălțarea Sa și contrastul dintre duh și trup. Aici lasă să se înțeleagă că prin Înălțarea Sa, trupul Său se va spiritualiza deplin și numai în această stare se va oferi lumii spre mâncare în Sfânta Împărtășanie. Domnul Iisus Hristos se adresează și celor doisprezece apostoli întrebându-i dacă nu vor să plece și ei după cei în care încolțise necredința, dar credința apostolilor deja prinsese rădăcini și aceștia, prin Simon Petru, răspund: ,, Doamne, la cine să ne ducem?Tu ai cuvintele vieții veșniceˮ(In.6,68).

Din cuvintele Sfintei Scripturi de mai sus despre instituirea acestei Sfinte Taine se vede importanța deosebită și semnificația acestei Taine pentru credincioși și necesitatea absolută a împărtășirii cu Trupul și Sângele lui Iisus Hristos. Astfel cei care se împărtășesc cu ele și se unesc în cel mai intim mod cu El, prin aceasta devin părtași ai vieții veșnice.

În Sfânta Scriptură despre Sfânta Taină a Împărtășanie mai există o relatare, a Sfântului Apostol Luca. Este vorba despre episodul de pe drumul către Emaus, unde cei doi ucenici, Cleopa și Luca asistă la prima celebrare a Euharistiei după Învierea Mântuitorului la care arhiereu este însuși Iisus Hristos. El este ,,Cel ce aduce și Cel ce se aduce în fiecare liturghie” fiind deopotrivă Jertfă și Jertfitor, inaugurând în acest fel și moment celebrarea veșnicei Liturghii cerești pe care El o săvârșește în calitate de Arhiereu Ceresc, veșnic, la altarul cel adevărat, nefăcut de mână adică de trupul Său înviat, pnevmatizat și pătruns de energiile Duhul Sfânt după înviere. Cei doi sunt primii creștini care se împărtășesc cu trupul lui Iisus Hristos euharistic. Ei sunt martorii direcți ai acestei Sfinte Taine, ai lucrării de identificare absolute dintre Hristos și Euharistie.

Prin urmare, împărtășirea cu Cuvântul din Dumnezeiasca Liturghie este remacabil unit cu împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, deoarece prin ascultarea cuvântului se naște în noi credința ca prolog al Sfintei Tainei. Fără afirmarea credinței nu este posibilă participarea la Tainele Bisericii, de aceea rostirea Simbolului de credință de către credincioși precede împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ajungându-se de la comunicare la cuminecare, căci de asemenea, înainte de împărtășire rostim o altă mărturisire: „ Cred, Doamne și mărturisesc că tu ești cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu, Care ai venit în lume(…).ˮ Credința este împărtășirea cu Cuvântul în vederea împărtășirii cu Trupul și Sângele Său.

Dacă la „cuvântarea euharistică ˮ din capitolul 6 al Evangheliei Sfântului Apostol Ioan putem vorbi de o identificare simbolică (deși reală) dintre Hristos și Pâine la nivel de discurs, la Cina cea de Taină avem o identificare în care Hristos este prezent total și în același timp atât în fața ucenicilor cât și în pâinea care li se oferă la Emaus, putem vorbi de o împlinire eshatologică a Împărăției Cerului la care se referă Hristos la Cina cea de Taină din sfânta și marea zi de Joi ,, Și vă spun vouă că nu voi mai bea de acum din acest rod al viței până în ziua aceea când îl voi bea cu voi întru împărăția Tatălui Meu.”(Mt.26,29) Aici, la Emaus, Iisus Hristos nu mai rămâne în fața ucenicilor și în pâine ca la Cina cea de Taină ci doar în pâinea frântă și oferită ucenicilor care îl primesc în cel mai intim mod pe cel dorit și iubit. Semn al căutării lui Hristos după Înviere și Înălțării, nu altundeva decât în Sfânta Împărtășanie.

Euharistia este, fără îndoială, una dintre Tainele pe care Hristos le lasă ca un tezaur celor pentru care a venit în lume. Duhul Sfânt este Cel care dă mărturie despre lucrarea lui Dumnezeu în Taine și despre continuarea neîntreruptă a acesteia în Biserică.

Potrivit Părintelui Dumitru Stăniloaie, : „Euharistia este împlinirea iconomia mântuitoare a iconomiei iubirii lui Dumnezeu față de oameni și a unirii Sale cu noi. Dacă fiul lui Dumnezeu a vrut să vină atât de aproape de oameni încât să se unească cu ei, ca singur mod al mântuirii și îndumnezeirii lor, El nu se putea mulțumi să se întrupeze numai ca om, cu intenția de a rămâne separat de ceilalți, ci ca să meargă mai departe, întrupându-se așa – zicând în toți oamenii, neîmpiedicându-i de a rămâne persoane deosebite și neîncetând de a rămâne El însuși o persoană deosebită pentru practicarea iubirii desăvârșite. El trebuie să vină în noi, dar nu o singură dată ci mereu, deși pe de o parte trebuie să fie în noi, pe de altă parte să rămână deosebit de noi și mai presus de noi ca să poată veni mereu într-un mai mare grad în noi, spre sporirea continuă a relației de iubire, spre alimentarea iubirii care se arată și prin unirea trupului nostru cu trupul și sângele Său preacurat. Un prieten deși ți-a devenit interior prin faptul că ți s-a dăruit o dată ți se dăruiește mereu, sporind interioritatea lui în tine”.

1.2. Sfânta Euharistie ca Jertfă și Taină

Apectul de jertfă și cel de taină al Sfintei Euharistii sunt nedespărțite, deoarece chiar ca jertfă ea este o taină, căci dăruindu-se lui Dumnezeu ne înalță și ne împărtășește de sfințirea și binecuvântarea Lui și pe noi, iar ca și Taină este o jertfă căci trupul Mântuitorului Iisus Hristos care ni se dă nouă, în Sfânta Taină a Împărtășaniei este în stare de trup jertfit și înviat și imprimă starea de jertfă a noastră prin care ne înălțăm și înaintăm spre înviere.

Folosind numirea de jertfă, accentul se pune nu pe amintirea Cinei celei de Taină, ci pe însuși jertfa de pe Cruce a Domnului nostru Iisus Hristos. Sfânta Euharistie fiind reactualizarea în chip nesângeros a jertfei unice, sângeroase a Mântuitorului Hristos de pe Cruce și în acest fel se creează relația reală între Jertfă și Euharistie.

Mântuitorul Iisus Hristos, dându-se pe Sine pe cruce ca și jertfă de răscumpărare pentru mântuirea lumii, a voit ca să se găsească neîncetat și în chip simțit și văzut la îndemâna credincioșilor prin Sfânta Împărtășanie ca cei ce vor să se împărtășească din roadele jertfei Lui spre îndreptarea fiecăruia, „ parafrazând un poet al vremurilor nu demult apuse se poate spune că Hristos în lucrarea Sa mântuitoare este pom de lângă drum și neîngrădi, pom al vieții veșnice. În coroana Sa mere roșii, ca roade ale jertfei Sale ard în coacerea harului. Drumețule ce treci pe calea vieții, nu trebuie decât să te apropii, să întinzi mâna și să iei fără sfială, că nu ai să dai la nimeni socoteală.”

În Hristos cel Înviat este viața dumnezeiască, și pentru că în Hristos este și moartea omului luată în El însuși și amândouă acestea sunt activate și în noi prin dumnezeiasca împărtășanie, care ne renaște din moartea pricinuită de păcatele noastre și ne face părtași la viața veșnică.

Jertfa euharistică este o jertfă nouă, este jerfa de pe cruce a Mântuitorului Hristos – jertfa cea sângeroasă, jertfa care avea să înlocuiască definitiv toate jertfele sângeroase ale Vechiului Testament (Evr.10,10;12,10,14) pe care a adus-o El, jertfindu-se în chip real pe Golgota în ziua ce a urmat Cinei cele de Taină-este comemorarea Golgotei, o actualizare a ei prin prezența lui Hristos care se jertfește încadrând și cuprinzând în jertfa Sa și jertfa credincioșilor și aducându-se pe Sine permanent Tatălui ca jertfă desăvârșită.

Hristos este jertfa cea vie, plină de iubire, „ căci spre deosebire de jertfele care s-au adus de-a lungul timpului, în cadrul fiecărei religii jertfa lui Iisus Hristos se distinge prin faptul că este plină de viață, El se aduce pe sine ca jertfă vie, conștient fiind de alegerea pe care o face. Dacă în cadrul religiilor respective actul de jertfă se petrece contrar instinctelor animalelor sau voinței persoanelor ce urmau să fie sacrificate, Iisus Hristos se aduce jertfă în mod liber, din proprie inițiativă. Caracteristicile firii umane nu acționează în mod contrar voinței Persoanei Fiului lui Dumnezeu, care a enipostaziat-o, ci ambele firi umane și divine sunt unite în lucrarea divino-umană care se face spre mântuirea lumii și slava lui Dumnezeu. Prin aceasta Mântuitorul Iisus Hristos dă jertfei Sale o nouă dimensiune, cea de dăruire spre viață. El ne arată că omul nu se întâlnește cu Dumnezeu numai prin moarte ci și prin viață și de aceea întreaga existență a noastră trebuie orientată în realizarea acestui fapt”.

Astfel, prin jertfa de pe Golgota care este o jertfă de ispășire, și prin Euharistie, care este o jertfă înfățișată continuu lui Dumnezeu de către Mântuitorul Hristos pentru folosul oamenilor, pământul se unește cu cerul, omul cu Dumnezeu. Căci fără Golgota și fără Euharistie zadarnică ar fi fost întruparea Sa. Între jertfa văzută și sângeroasă de pe cruce și cea tainică din Sfânta Liturghie nu există vreo deosebire esențială căci unul și același Hristos se jertfește în amândouă, numai că într-una în chip văzut iar în cealaltă în chip nevăzut, una în chip dureros iar în cealaltă fără durere. Și una și alta sunt „arderi de totˮ pe care le aduce Fiul lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii.

În Sfânta Euharistie Hristos este real, prezent cu trupul său jertfit și înviat, pentru că numai în modul acesta putem și noi muri și învia împreună cu El și în felul acesta putem fi părtași la viața veșnică.

Euharistia este ca o trăire continuă a Cinei cele de Taină, Jertfei de pe Cruce și a Învierii și acest lucru îl putem vedea la Sfântul Ioan Gură de Aur care zice: „Vezi câtă străduință pentru a ne aminti că a murit pentru noi? Fiindcă adepții lui Marcion, ai lui Valentin și Manes aveau să denatureze cândva această iconomie, negând-o, Hristos ne amintește pururea de patima Sa, legând-o și de Taine(…) Deci prin aceasta ne și mântuiește și ne învață prin aceeași Sfântă Masă(… )Apoi adaugă: Nu voi bea din rodul viei acesteia până în ziua când îl voi bea nou cu voi în Împărăția Tatălui Meu. Căci deoarece le vorbise despre patimă și moarte, introduce și cuvântul despre Înviere, pomenind de Împărăție și numind astfel învierea Sa. Și pentru ce a băut după Înviere? Ca să nu socotim noi, cei mai îngroșați, că Învierea este o nălucire De aceea, mulți au socotit ca dovadă a Învierii, mâncarea (lui Hristos). De aceea și apostolii ca să-i convingă despre Înviere spuneau : Noi care am mâncat și am băut împreună cu El. (Fapte10,41) Deci arătând că-L vor vedea înviat în chip strălucit și vor fi iarăși cu El,a spus: Până ce îl voi bea cu voi nou.Dar ce este nou? În chip nou, adică minunat, neavând trup pătimitor, ci nepătimitor și nestricăcios și neavând lipsă de hrană Deci nu pentru trebuință a mâncat și a băut după Înviere, căci n-a avut trebuință trupul Lui de acestea, ci ca să dovedească Învierea. Și de ce a băut după Înviere vin, și nu apă? Ca să înlăture altă erezie. Fiindcă unii folosesc apă în Taină ca să arate că atunci când a așezat Taina, a așezat-o cu vin, vin a folosit și după ce a înviat, la masa simplă”.

Darurile de pâine și vin pe care credincioșii le aduc prin preot și sunt oferite Domnului devin elemente euharistice, pâinea euharistică este darul adus de credincioși lui Dumnezeu îi dăm lui Hristos pâinea menită să se prefacă în trupul nostru și care să se întoarcă la noi pâine prefăcută în trupul Lui cel înviat. De altfel în darurile de pâine și vin ce le aducem și prin care ne aducem, e o întâlnire a pornirii de a ne dărui, o prefigurare a însăși dăruirii ființei noastre. Aducându-ne pe noi, Îl aducem pe El, sau se aduce El însuși prin aducerea noastră.

Toate sunt de la El nu numai în calitate de daruri date nouă, ci în calitate de daruri ce le aducem; „rațiunea trupului său scufundat în rațiunea divină se unește acolo și cu rațiunea pâinii și a vinului, care întrețin trupul, sau sunt destinate să fie asimilate de acesta. Prefacerea rațiunilor pâinii și vinului în rațiunea trupului și sângelui, care se produce în planul vieții pământești printr-un întreg proces de asimilare naturală, se produce în sânul rațiunii divine, datorită intimității supreme în care ajunge acolo cu trupul într-o singură clipă. Astfel, pâinea și vinul Euharistiei rămân fără o temelie a existenței lor în rațiunile lor separate, rămân ca simple chipuri ale rațiunilor lor scufundate în rațiunea trupului Logosului întrupat. Unirea intimă a pâinii cu trupul Domnului ipostaziat în Cuvânt preface pâinea în trupul Domnului, pentru că aceasta este rațiunea pâinii”.

Trupul Mântuitorului Iisus Hristos personal jertfit se întâlnește cu trupul Său tainic jertfit în pâinea și vinul euharistic iar acest fapt este de natură, „o nouă rază din adâncimea misterului prefacerii euharistice.”

Mântuitorul nu preface în Euharistie pâinea și vinul pentru Sine ci pentru a Se împărtăși credincioșilor care cred și doresc să se împărtășească de El. Credința și dorința lor o arată prin rugăciunea liturgică ce culminează cu invocarea Duhului Sfânt de către preot. Duhul Sfânt preface jertfa de pâine și de vin a comunității creștine în jertfa lui Hristos, în Trupul lui jertfit pe care Iisus Hristos îl aduce Tatălui și îl dă spre mâncare și băutură credincioșilor pentru a se umple de Trupul Lui jertfit.

Această invocare a Sfântului Duh se face la epicleză în Sfânta Liturghie când după pronunțarea cuvintelor rostite de Mântuitorul Hristos, preotul se roagă în taină: „ Încă aducem Ție această slujbă cuvântătoare și fără de sânge și Te chemăm, Te rugăm și cu umilință la Tine cădem; Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste aceste daruri ce sunt puse înainte. Și fă pâinea aceasta, cinstitul trupul Hristosului Tău. Iar aceea ce este în potirul acesta cinstit sângele Histosului Tău Prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt. Amin, Amin, Amin”.

Întreitul amin ne indică fenomenul invizibil al participării Sfintei Treimi la acest moment culminant al prefacerii, întrucât puterea dumnezeiască este comună tuturor ipostaselor, dar această lucrare de transformare este atribuită Sfântului Duh ca într-o cincizecime permanentă. „Această lucrare a Duhului Sfânt este culmea pe care o atinge lucrarea Sa sfințitoare prin Trupul și Sângele lui Hristos, ridicând la puritatea originară și chipul diform al credinciosului.”

Scopul realizării jertfei euharistice este împărtășirea credincioșilor cu darurile mântuitoare ale acestei jertfe, iar această jertfă a Domnului Iisus Hristos adusă odată pentru totdeauna are o infinită valoare fiind izvorul cel nesecat al mântuirii, dar credincioșii trebuie să se împărtășească din acest izvor căci altfel după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „ În zadar se săvârșește pe altarele bisericii, jertfa lui Hristos cât timp nimeni nu se împărtășește din ea.ˮ

Lucrarea ascunsă și misterioasă a Duhului lui Hristos, prin care sufletul creștinului se umple de har și de toate bunurile specifice Sfintei Jertfe Euharistice ni se dă deplin, numai prin Sfânta Taină a Împărtășaniei când credincioșii se unesc cu Hristos, așa cum arată și Pr. Dumitru Stăniloae, care afirmă : „ Prin împărtășire se întreține permanent în conștiința creștinului amintirea vie a răstignirii Mântuitorului și se deșteaptă întotdeauna în sufletele acestora atașamentul moral al jertfei Lui. Ca actualizare a morții și suferințelor Domnului pe Cruce, Sfânta Euharistie constituie mijlocul cel mai desăvârșit pentru împărtășirea credincioșilor de roadele acestei jertfe mântuitoare participând la moartea Lui prin omorârea sau înăbușirea păcatelor instinctelor care reprezintă in noi omul cel vechiˮ.

Prin Sfânta Euharistie fiecare dintre noi este răscumpărat, împăcat cu Dumnezeu numai dacă unim jertfa noastră duhovnicească cu jertfa lui Hristos apropiindu-ne de Sfântul Potir cu pocăință și lacrimi pentru păcatele noastre. „Murind lumii prin mortificarea trupului noi trăim pentru Dumnezeu prin viața evanghelică și ridicându-ne prin jertfa Duhului, noi vom răspândi o mireasmă bine plăcută și vom avea intrare la Tatăl prin Fiul” spunea Sfântul Chiril al Ierusalimului în una dintre catehezele sale căci în Iisus Hristos este aducerea noastră și prin El ne apropiem noi cei întinați. Dar ne îndreptăm prin credință și ne oferim Tatălui spre miros de bună mireasmă neavându-ne pe noi înșine ci pe Iisus Hristos în noi.

1.3.Sfânta Euharistie – Taină a Comuniunii

Niciunde nu se poate vorbi de o comuniune mai strânsă a credincioșilor decât în fața Sfintei Euharistii. Dragostea creștină este porunca cea mai mare dată de Mântuitorul Iisus Hristos. Acestei minunate porunci Sfântul Apostol Pavel i-a înălțat unul dintre cele mai frumoase imne, acesta este în Epistola întâi către Corinteni în capitolul 13 „ De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător(…) Și acum rămân acestea trei : credința, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.ˮ

Sfânta Taină a Euharistiei nu este altceva decât rodul dragostei dumnezeiești pe care o revarsă din belșug asupra credincioșilor Domnul Iisus Hristos. Prin împărtășirea cu dumnezeiescul Trup și Sânge, credincioșii se unesc cu însuși izvorul harului, cu Mântuitorul Iisus Hristos și ei, unul cu altul prin legătura iubirii devenind astfel Biserica trupul mistic a lui Hristos. „Euharistia este Taina care-L extinde pe Iisus Hristos în noi, sau prin care suntem asimilați la umanitatea Sa preamărită prin Înviere și Înălțare. Această extindere a lui Iisus Hristos în noi constituie Biserica o comunitate de persoane unite între ele prin același Trup și Sânge al lui Hristos pline de Duhul Sfânt. Biserica astfel constituită ca o comunitate concretă, vizibilă a oamenilor cu Dumnezeu prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt are la rândul ei puterea sacramentală de a-L extinde mai departe pe Iisus Hristos în alți oameni, prin organele alese și sfințite de Hristos Însuși în ea și pentru ea prin Duhul Lui cel Sfânt, adăugând trupului Său noi mădulare.”

Sfânta Euharistie îi face pe credincioși să se unească într-un singur trup, al Cărui cap este Însuși Iisus Hristos. De aceea sensul curent și clasic al Sfintei Euharistii este comuniunea pentru că ea ne unește în chip tainic în una și aceeași viață dumnezeiască prin Iisus Hristos.

Astfel, această Sfântă Taină este modul cel mai minunat de a aduce pe toți credincioșii la un loc fără nici o deosebire, este unicul și cel mai sfânt mijloc către o adevărată unire duhovnicească. Aici, în fața Hristosului Euharistic se unește cerul cu pământul, Creatorul cu creatura, Cel Sfânt se coboară la cel păcătos ca să-l ridice pe acesta la îndumnezeire. Euharistia este Taina care facilitează întâlnirea omului cu Dumnezeu treimic. Ea este adusă întru Fiul, se aduce Tatălui și adusă Tatălui se împlinește prin împărtășirea Sfântului Duh.

Ideea de comuniune, de unire este ceea ce definește în primul rând Biserica lui Hristos și care este dată deplin în realitatea euharistică în ideea de trup mistic a lui Iisus Hristos, „ în calitate de Trup al lui Hristos, Euharistia aduce într-un mod epicletic pe membrii Bisericii, făcându-i să se sfințească, nu într-un mod separat, unul câte unul ci plenar printr-o reciprocitate extinsă atât orizontal între credincioși cât și vertical între credincioși și Hristos”.

Elementele Sfintei Euharistii, pâinea și vinul sunt simboluri ale unirii, și cele mai adecvate imagini ale ideii de unitate în comuniune. Ele devin realitate supremă ale ideii de unire numai în faptul Sfintei Euharistii; „ în pâinea euharistică toți creștinii formează o unitate asemenea boabelor de grâu în pâine. În ea sunt adunate și strânse la un loc toate mădularele Bisericii, după cum în pâine sunt împreunate o mulțime de boabe de grâu. Dar această unitate nu rămâne doar simbolică, fiindcă ea se arată în chip real prin împărtășirea cu Trupul lui Hristos și săturându-se din această pâine euharistică sunt cuprinși într-o adevărată comuniune”.

Tot în această notă se exprimă și Sfântul Ciprian al Cartaginei când spune: „ cât este de puternică unitatea creștină o arată destul de bine Tainele Domnului, căci atunci când Domnul numește Trupul Său pâine ce este făcută din multe boabe de grâu reunite, El vrea să arate că întregul popor creștin pe care îl poartă în El trebuie să fie unit și când numește Sângele Său vin care vine din numeroși struguri nu constituie decât o singură băutură el semnifică de asemenea că turma care suntem noi nu este decât o unitateˮ. Deci pâine și vinul ca elemente a Sfintei Împărtășanii simbolizează unitatea Bisericii cum spunea Sfântul Apostol Pavel „paharul binecuvântării pe care îl binecuvântăm nu este oare împărtășirea cu Sângele lui Iisus Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este oare împărtășirea cu Trupul lui Iisus Hristos? Căci o pâine un trup suntem noi cei mulți căci toți ne împărtășim dintr-o pâineˮ(1Cor.10,16-17). Părintele prof. univ.dr. Ene Braniște spunea „ Dacă noi formăm un singur trup pentru că participăm la aceeași pâine care este Trupul lui Iisus Hristos, este pentru că această pâine euharistică care este Trupul lui Iisus Hristos face unitatea întregului Trup tainic care este Biserica.ˮ

În Euharistie „ rugăciunea, credința, nădejdea, milostenia încetează să mai fie manifestările mele și se transformă în manifestările noastre, în vreme ce întreaga relație a omului cu Dumnezeu devine relație a lui Dumnezeu cu poporul său, cu Biserica Sa. Euharistia nu e numai comunicarea fiecăruia cu Hristos în mod separat, ci mai ales, comunicarea credincioșilor, unii cu ceilalți. Astfel, adevărul biblic că drumul către Dumnezeu trece, în mod necesar pe calea către aproapele prinde viață, prin excelență, în viziunea despre om în Euharistie”.

Ideea aceasta de pâine unică, în realitatea faptului euharistic ne înfățișează cea mai adecvată imagine a Bisericii sub aspectul ei de unitate, de comuniune. Biserica este adunarea credincioșilor, a comunității în cadrul căreia se săvârșește Sfânta Liturghie, iar întrucât în cadrul Sfintei Liturghii se săvârșește și Sfânta Împărtășanie, Liturghia a devenit esența cultului creștin. Ideea de Liturghie și de Biserică nu este separată, ci este un tot unitar și astfel, ori de câte ori, pe masa Sfântului Altar stă Hristos, trebuie să fie prezenți credincioșii la întâlnirea cu El. Dar acest lucru lipsește astăzi și de aceea este nevoie de o restaurare a unirii tuturor credincioșilor în jurul Sfântului Potir, să fim recunoscători celui ce ne-a dat trupul Său spre hrană, să-i mulțumim cu recunoștință și să nu percepem Euharistia ca un mijloc de sfințire individuală.

Ca în toate Tainele așa și în Euharistie se inaugurează o relație personală sau o treaptă nouă a relației personale a lui Iisus Hristos cu fiecare persoană, dar aceasta are loc în cadrul comunității, într-o legătură a fiecărei persoane cu celelalte. Desigur, această unitate nu desființează persoanele credincioșilor deși se împărtășesc împreună, fiecare este chemat pe nume la împărtășire cu Sângele și Trupul Mântuitorului Iisus Hristos: „Se împărtășește robul lui Dumnezeu (N)ˮ. „Unirea cu Hristos în Euharistie este baza și izvorul unei depline iubiri între mădularele Bisericii, căci toți membrii ei sunt contrupești nu numai cu Hristos, ci și între ei. Fiecare trăiește și simte viața tuturor celorlalți ca viață luminată de mintea Aceluiași Hristos și sensibilizată și împuternicită spre bine de Duhul aceluiași Hristos. Toți sunt nu numai înrudiți ci și contrupești (Ev.3,6) cu Hristos și întreolaltă, încât nu-și mai despart, dacă aduc și aportul voinței lor, interesele, gândurile și simțirile. În sentimentul lor de topire în Dumnezeu, cu moarte tainică cu Hristos, și în pregustarea stării de înviere, nici unul nu se mai distinge de ceilalți deși în faptul că fiecare are acest sentiment, chiar această pregustare e dovada persistenței fiecăruia.”

Astfel, drumul către Dumnezeu trece în mod necesar pe calea către aproapele nostru și prinde viață în viziunea despre om din Sfânta Euharistie. Recuperarea dimensiuni unității trăite în Sfânta Euharistie este esențială pentru omul contemporan, atât de dezbinat lăuntric cât și în exterior. Pentru că omul de azi caută unitatea doar în afară, în exterior, pe plan social, dar unitatea autentică nu poate fi dobândită decât atunci când omul contemporan va conștientiza caracterul său de făptură înaintată în Hristos prin Sfânta Liturghie.

Sfânta Liturghie întruchipează comunicarea treimică extinsă la relațiile dintre credincioși, arătând baza adevăratei unități, în acest sens se exprimă părintele Dumitru Stăniloae: „ Sfânta Liturghie e locul central de creștere a oamenilor în dragoste și unire, prin împărtășirea împreună de Fiul lui Dumnezeu cel jertfit și înviat pentru ei, ca să învețe și să ia putere să se iubească și până la jertfă și prin aceasta să înainteze spre învierea cu El.ˮ Acesta este scopul Sfintei Liturghii unirea cu Iisus Hristos apoi cu semenii și creșterea noastră în viața duhovnicească și în sfințenia deplină se poate dobândi numai prin împărtășirea cu Sfintele Taine.

Sfânta Împărtășanie ocupă un loc central în cadrul vieții creștine, este memorialul patimilor și legătura care stă la baza comuniunii creștine. Scopul ei este unirea cât mai strânsă a credincioșilor cu Hristos și între ei însiși. „Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu, rămâne întru Mine și Eu întru el, un trup suntem cei mulți căci toți ne împărtășim dintr-o pâine.”(In.6,56;1Cor.10,17)

Sfânta Taină a Împărtășaniei este forma pe care o ia dorința Mântuitorului de unire între noi și cu El după chipul unității Sfintei Treimi, unitatea de viață perfectă. Împărtășirea de Trupul real al Mântuitorului aduce creștinii la comuniunea cu Trupul său tainic, deci la comuniune deplină unul cu ceilalți în Biserică, transformând Euharistia în taina prin excelență a unității, iar pe creștini mădulare ale aceluiași trup tainic al Său, căci cu fiecare împărtășire are loc o înaintare în comuniune, o extindere a Trupului lui Iisus Hristos.

Această unitate eclesială, văzută sub aspectul comuniunii euharistice se realizează în același timp în sensuri inseparabile vertical prin unirea credincioșilor cu Iisus Hristos și orizontal prin unirea credincioșilor între ei în Biserică prin Iisus Hristos. Euharistia constituie culmea relației omului cu Dumnezeu în Hristos în comuniune și unitatea iubirii, a vieții în plenitudinea ei.

Potrivit învățăturii Bisericii Ortodoxe Domnul nostru Iisus Hristos instituind Taina Sfintei Euharistii i-a stabilit acesteia pentru viitor un îndoit caracter de Taină și de Jertfă în același timp și prin aceasta El anticipând și jertfa Sa izbăvitoare de pe Cruce pe care avea să o aducă pe Golgota pentru întreg neamul omenesc. Sfânta Euharistie este comemorarea și actualizarea acestei jertfe prin prezența reală a lui Hristos, care Se jertfește nesângeros, cuprinzând în jertfa Sa și jertfa credincioșilor aducându-se pe Sine permanent Tatălui ca jertfă desăvârșită.

Sfântul Chiril al Alexandriei exprimă: „În Hristos este aducerea noastră și prin El ne apropiem noi cei întinați. Dar ne îndreptăm prin credință și ne oferim Tatălui spre miros de bună mireasmă nemaiavându-ne pe noi înșine ci pe Hristos în noi, bună mireasmă duhovnicească.ˮ

De aceea ea este pentru noi jertfă curățitoare și mijlocitoare pentru păcatele noastre și nu numai pentru ale noastre ci pentru păcatele întregii lumi. Este o jertfă de mulțumire pentru tot ce am primit de la Dumnezeu căci noi nu avem nimic prin care să putem, fie să mulțumim cu vrednicie lui Dumnezeu pentru mila Lui, fie să-L înduplecăm față de păcatele noastre.

II. SFÎNTA ÎMPĂRTĂȘANIE ÎN PRACTICA BISERICII ORTODOXE;CONTROVERSE

2.1.O privire istorică asupra practici Sfintei Împărtășanii

Încă din timpurile creștinismului primar, Sfânta Împărtășanie s-a aflat în centrul comunității creștine. Ritualul euharistic fiind centrul întregii vieți religioase la care participau toți credincioșii, iar împărtășirea cu Sfintele Taine era obligatorie pentru toți cei prezenți. Absența de la împărtășanie era acceptată numai pentru cei care nu erau prezenți din anumite motive : erau bolnavi,călători etc.

Primele date despre oficierea liturghiei în cadrul cultului care aveau ca și centralitate ,,frângerea pâiniiˮ le aflăm din Noul Testament în Faptele Apostolilor când primii creștini din Ierusalim aveau o viață de obște și mergeau la templu și frângeau pâinea, aceasta fiind și caracteristica noului cult. Scrierile Noului Testament nu ne-au păstrat nimic în relatările în legătură cu ritualul de împărtășirii din cadrul liturghiei Apostolice, dar suntem convinși că exemplul Mântuitorului Iisus Hristos a fost urmat cu strictețe și de Sfinții Apostoli, care practicau aceeași rânduială pe care a săvârșit-o și instituit-o Iisus Hristos la Cina cea de Taină. Dacă nu avem o descriere a ceea ce cuprindea liturghia apostolică – în afară de faptul că se stăruia în rugăciuni și se frângea pâinea – nu înseamnă că aceasta nu exista. Iar acest fapt reiese din Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, care cronologic vorbind este cea mai veche mărturie cu privire la Sfânta Euharistie. Celebrarea Sfintei Euharistii, la început se săvârșea în fiecare zi și după un timp aflăm că la Troia de exemplu ,,frângerea pâinii” se celebra în prima zi a săptămânii în cadrul ,,meselor frățești,” care erau în prelungirea adunărilor de rugăciune și la care se împărtășeau cei prezenți (F.A.20,6-7)

Din secolul al II-lea găsim tot mai multe scrieri care ne relatează despre cum era rânduiala împărtășirii credincioșilor și care reprezintă un bogat izvor de informații pentru a avea o privire despre cum se săvârșea Sfânta Împărtășanie în primele veacuri. Astfel de informații le avem din scrierea „Didahia celor doisprezece Apostoli” care ne relatează în capitolele IX-X și XIV-XV despre Sfânta Euharistie. De la Sfântul Ignatie Teoforul în a cărei relatări vedem că acesta consideră că pâinea euharistică este medicamentul nemuriri, un antidot împotriva morții și care asigură o continuare a vieții în Hristos.

Dar cea mai importantă scriere patristică a secolului al II-lea, în care avem o relatarea deosebită în ceea ce privește Liturghia Euharistică și în care întâlnim și o descriere a ritualului de împărtășirii a credincioșilor, este scrierea Sfântului Iustin Martirul care, în apologia I, cu toate că o face sumar, este o relatare importantă. Aici, Sfântul Iustin Martirul ne spune că ,,se oferă întâistătătorului pâinea și vinul amestecate cu apă și acesta rostește asupra lor rugăciuni de mulțumire, la acesterugăciuni tot poporul prezent răspunde cu: Amin. Se face o amintire a patimilor Domnulu Iisus Hristos și apoi se rosteau cuvintele de instituire a Sfintei Euharistii, și împlinindu-se rugăciunile și Euharistia, urma ritualul împărtășirii credincioșilor prezenți. Diaconii împărtășeau pe credincioși și tot ei duceau Sfintele Taine și celor care nu puteau participa la liturghieˮ .

Din această relatare se poate observa că toți credincioșii care erau prezenți la Sfânta Liturghie se împărtășeau cu Sfintele Taine pentru că acesta este scopul Liturghiei, constituirea Bisericii prin adunarea laolaltă a tuturor credincioșilor, rugăciunea comună și împărtășirea lor cu Hristos prezent în Euharistie sub forma pâinii și a vinului. Euharistia este Taina ce transformă comunitatea credincioșilor în Biserică, este Taina care-L extinde pe Hristos în noi și care duce la o comunitate de persoane unite între ele prin același Trup și Sânge a lui Iisus Hristos, pline de Duhul Sfânt. Denumirea de ,,Cina Domnului, ˮ ,,frângerea pâinii,ˮ ,,Masa Domnuluiˮ etc.; sub care se găsește la început Sfânta Euharistie, nu lasă nicio clipă îndoiala că scopul final al Liturghiei sau punctul central al acesteia era împărtășirea credincioșilor și de aceea Sfânta Euharistie se mai numește și ,,Împărtășanieˮ.

Împărtășirea este deci un act implicit al Liturghiei ceea ce înseamnă că nu se poate concepe Liturghia fără împărtășanie, pentru că astfel Liturghia nu-și mai atinge scopul: unirea cu Hristos prin care se sfințesc credincioșii, căci prin împărtășirea de Hristos, noi înșine devenim purtători de Hristos. Iar actul împărtășaniei credincioșilor avea întotdeauna loc în cadrul comunității liturgice.

În epoca apostolică, atunci când avem în vedere faptul că Biserica creștină era minoritară, a începutului creștinismului și cu o spiritualitate euharistică-martirică extrem de exigentă și aprinsă după Hristos este de înțeles de ce toți cei botezați participau și se împărtășeau și chiar și mai mult, primeau și luau și acasă Sfintele Taine pentru a se putea împărtăși din motive de evlavie și dorința de împărtășire continuă cât și din motive de necesitate: persecuții, călătorii. Această practică a continuat și după perioada persecuțiilor, de exemplu în Biserica Alexandriei și Biserica Egiptului, dar a încetat în cele din urmă această practică de a lua acasă credincioșii miridele, pentru că au apărut cazuri de profanare a Sfintelor Taine și întrebuințarea lor în scopuri de vrăjitorie sau a le folosi în cazul superstițiilor.

Din secolul al III-lea serviciul liturgic se îmbogățește și se înfrumusețează, liturghiile încep să devină tot mai dese, ajungându-se a fi celebrate nu numai duminica ci de trei-patru ori pe săptămână, în unele locuri chiar și zilnic, ceea ce înseamnă desigur și o împărtășire mai deasă, continuă a întregii comunități. Iar prin aceasta credincioșii înțelegeau să-și arate toată dragostea și evlavia față de Biserică, de Trupul Mistic a lui Iisus Hristos și în biserică refugiindu-se ca spre ultimul liman de mângâiere și nădejde ca urmare a persecuțiilor îndreptate împotriva lor.

Este adevărat că creștinii de atunci erau foarte conștienți de modul și valoarea împărtășirii cu Sfintele Taine și ei nu se apropiau de acestea numai în stare de vrednicie și constetizând faptul că dacă s-ar fi apropiat cu nevrednicie se vor face vinovați față de Trupul și Sângele Domnului cum ne spune și Sfântul Apostol Pavel ( I Cor. 11,27). De aceea, când un creștin cădea în păcat de moarte făcea întâi penitență câțiva ani și după aceea era integrat în comunitatea euharistică și primea voie să se împărtășească cu Sfintele Taine. Sfântul Ciprian ne vorbește despre aceasta într-o scrisoare a sa: „ păcătoși fac pocăință pentru un timp, potrivit cnonului primit, și, potrivit rânduielii, sunt primiți la mărturisire, apoi, prin punerea mâinilor episcopului și a clerului, intră iarăși în comuniune.”

Deci căderea în păcat îl face pe creștin ,,să cadă din starea de har primită la Botez confirmată și întărită în fiecare Euharistie și-l despărțea de obștea Bisericii, nemaifiind vrednic să participe la jertfa euharistică și să se împărtășească cu Sfintele Taine.ˮ În acest context Sfântul Ioan Gură de Aur adresa creștinilor – din acele timpuri și care ar fi valabile și astăzi – cuvintele că cel ce nu este vrednic să se împărtășească acela nu este vrednic nici să participe la jertfa liturgică: „În zadar facem zilnic Sfânta Împărtășanie, se aduce în zadar jertfa și am stat zadarnic în fața Sfântului Altar, dacă nimeni nu se împărtășește. Nu spun aceste cuvinte ca să vă împărtășiți oricum s-ar întâmpla, ci ca să vă faceți vrednici de împărtășire. Dacă nu ești vrednic de jertfă, nici de împărtășire, atunci nu ești vrednic nici să stai în biserică la rugăciune. Spune-mi te rog când cineva este chemat la masă, dacă și-a spălat mâinile și s-a așezat la masă și este gata pentru mâncare și totuși nu mănâncă oare nu insultă pe cel ce l-a chemat ? N-ar fi fost mai bine ca unul ca acesta să nu fi venit ? Așa ai venit și tu ai cântat împreună cu toți ceilalți cântare dumnezeiască, ai mărturisit că ești dintre cei vrednici și nu dintre cei nevrednici, deci cum ai rămas și din masa împărătească nu te împărtășești ? Îmi răspunzi: Sunt nevrednic! Dar atunci îți spun și eu: deci ai fost nevrednic să iei parte și la rugăciunile din biserică, să nu învinovățim neputința, să nu învinovățim firea, ci mai degrabă lipsa râvneiˮ.

Rânduiala împărtășirii regulate care reprezenta regula vieții creștine în Biserica primară va fi tot mai neglijată și mai ales din secolul al IV-lea când, odată cu oficializarea creștinismului, Biserica devenise o Biserică de stat, la care mulți cetățeni ai Împeriului aderase din obligație sau conformism; apar mari comunități creștine, constituite în marea majoritate de păgâni încreștinați după o scurtă catehizare și care treceau la creștinism din motive personale – nu puteau să dețină funcții în stat dacă nu erai creștin – și care aveau o viață spirituală foarte slabă și în sufletul cărora ideea de mântuire nu mai găsea aceeași rezonanță tot atât de tare ca și la cei din epoca apostolică. Ducând o viață tot mai îndepărtată de exigențele spirituale apostolice, creștinii încep să se împărtășească mai rar. Acum începem să avem fenomenul invers proporțional cu cât se înmulțesc liturghiile scade ritmul împărtășirii.

Sfinții Părinți au văzut în acest fenomen nu ca pe un rezultat al smereniei credincioșilor care crezându-se nevrednici nu se apropiau de Sfânta Împărtășanie ci mai mult cel al neglijenței și al delăsării vieții lor duhovnicești. Numai monahii continuă să ducă aceea viață a comunității apostolice atât în practicile liturgice cât și în etosul lor ascetic și martiric cu împărtășire zilnică.

Slăbirea entuziasmului și a vieții duhovnicești, a interesului pentru Sfintele Taine, a dus încetul cu încetul, la o împărtășire rară , uneori doar ocazională la marile sărbători sau chiar o dată pe an, la Paști. Din act comunitar privind întreaga obște a Bisericii adunată pentru celebrarea Euharistiei, împărtășirea devine un act privat individual – fapt care să poată să fie observat atât de bine și în vremurile de astăzi, când acest fenomen este tot atât de actual ca și atunci – fiecare se împărtășește când se consideră vrednic.

Părinții Bisericii au început să lupte împotriva acestui fenomen și să ia atitudine chemând poporul să se apropie de Potirul Domnului. Astfel, scrie Sfântul Simion al Tesalonicului: „Nimeni din cei ce se tem și iubesc pe Domnul să nu lase să treacă peste 40 de zile, ci mai vârtos a căuta și mai curând să se apropie de Împărtășania lui Hristos, dacă se poate și în fiecare Duminică.ˮ

Sfântul Vasile cel Mare , în epistola 93 către Chesaria , spunea: ,,Bun și folositor este a ne cumineca și împărtășii în fiecare zi cu Sfântul Trup și Sângele lui Hristos întrucât El Însuși spune :Cine mănâncă trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică. Căci cine se îndoiește că faptul de a te împărtășii continuu de viață nu enimic altceva decât a fi de mai multe ori viu ˮ.

Sfântul Ioan Gură de aur îi mustră pe contemporanii săi pentru nepăsarea lor în primirea Sfintei Împărtășanii și-i îndeamnă a se împărtăși cu Sfânta Euharistie deseori : „De vreme ce ne-am învrednicit de atâta iubire și cinste de la Hristos, ca să ne împărtășim cu Trupul și cu Sângele Lui, să nu ne lenevim a face acest lucru. Nu vedeți pe copiii cei mici cu câtă grabă apucă sânul mamei lor? Cu câtă repezeală pun buzele la sân? Cu așa grabă ar trebui ca și noi să ne apropiem de această Sfântă Masă și de acest sân al duhovnicescului Potir, ca să ne împărtășim. Sau mai bine zis, cu mai mare grabă să ne alăptăm din Sfânta Împărtășanie, ca niște prunci care se alăptează cu Harul Sfântului Duh, și singura noastră mâhnire să fie neîmpărtășirea cu această hrană de viață făcătoare.”

Dar și autoritatea bisericii față de scăderea evlaviei și a răririi împărtășirii a fost nevoită să reamintească prin canoane disciplina tradițională a împărtășirii și a principului dragostei. Mai întâi apostolii și apoi Sfinții Părinți întruniți la diferite sinoade locale sau ecumenice au rânduit canoane care să arate poporului buna viețuire de urmat în vederea mântuirii și astfel avem :

Canonul 9 Apostolic care spune:,,Toți credincioșii care intră în biserică și ascultă scripturile dar nu rămân la rugăciune și la Sfânta Împărtășanie trebuie să fie îndepărtați ca unii care fac neorânduială în Biserică.ˮ

Canonul 2 de la sinodul de la Antiohia (431) a cărui hotărâre vor fi adoptate de Biserică în sinoadele VI și VII Ecumenice și care au un caracter penitențial al condiționării euharistice : ,,să fie dați afară din biserică până ce vor putea dobândi iertarea mărturisindu-se, arătând roadă de pocăință și cerând iertare.ˮ

Mai târziu, sinodul Trullan prin canonul 80 au rânduit pedeapsa ,, îndepărtăriiˮ din biserică pentru cei care, fiind de față la liturghie nu s-ar împărtăși trei duminici la rând. Biserica, prin aceasta, caută să arate scopul Sfintei Euharistii și ce importanță majoră are pentru viața creștinilor celor care participă la Sfânta Liturghie. Abandonarea împărtășirii euharistice va deveni și mai evidentă la sfârșitul secolului al IV-lea, disciplina privitoare la împărtășire nu mai este uniformă în toată Biserica și se formează diferite obiceiuri locale. Sensul Liturghiei ca și comuniune, ca masă euharistică se pierde încet, încet și Sfânta Împărtășanie devine un act privat.

Obiceiurile locale le putem observa din scrierile Sfântului Vasile Cel Mare care spună că: ,,noi ne cuminecăm de patru ori pe săptămână : duminica, miercurea, vinerea și sâmbăta, precum și în celelalte zile dacă e pomenirea vreunui sfântˮ. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că la Constantinopol Liturghia se săvârșește în fiecare zi, dar credincioșii se împărtășesc de trei ori pe an. Tot în această perioadă preoții au început să predice tot mai mult importanța pregătirii în vederea împărtășirii, postul euharistic -abstinența totală de la mâncare și băutură în ziua împărtășirii – și examenul de conștiință înainte de apropierea de Sfintele Taine.

Odată cu reducerea ritmului împărtășirii cu Sfintele Taine, Biserica s-a văzut nevoită să introducă anafura. Unul dintre motive ar fi că cei care nu se puteau împărtăși cu Sfintele Taine pe motiv de ,,evlavie și smerenieˮ. Ca să nu fie sancționați cu excomunicarea potrivit canoanelor 9 și 10 Apostolic și mai ales Canonului 2 Antiohia s-a ajuns să se împartă anafura sfințită și prin această împărțire a anafurei să se înlăture motivele părăsirii Liturghiei și îi determina să aștepte până la sfârșit când aveau să primească părticele rămase din cele ce serviseră la pregătirea Sfintei Jertfe. Aceste părticele au primit denumirea de Antidoron – care înseamnă în loc de ceva – aici în loc de Sfântul și Dumnezeiescul Dar, denumire care a rămas până astăzi ca termen tehnic pentru anafură. Aceasta se împărțea numai credincioșilor care nu se împărtășeau nu și catehumenilor. În secolul VII-VIII, când împărțirea a ajuns așa de rară încât se ajunse să nu se mai împărtășească nimeni în zilele de sărbătoare în afară de preoți, se decide să se împartă anafură tuturor credincioșilor prezenți la Sfânta Liturghie dacă aceștia nu au gustat nimic înainte.

Dar nu trebuie să se uite că anafura este o ,,locțiitoareˮ a împărtășaniei și a fost acceptată în practica vieții bisericești nu pentru a înlocui Sfânta Împărtășanie cu Trupul și Sângele lui Hristos și a-i îndepărta pe credincioși de aceasta, ci de a le da un imbold, a le ține neîncetat dorința spre o creștere duhovnicească, o comuniune reală nu simbolică cu Hristos și tocmai din acest motiv anafura a fost redusă doar la un singur nutrient, pâinea și prin aceasta credinciosul să vadă că anafura este doar un simbol.

Scăderea râvnei pentru o împărtășire continuă se poate observa tot mai mult pe măsură ce avansăm în Evul Mediu, o împărtășire continuă rămâne ca și mijloc de evlavie și asceză a vieții creștine numai în centrele monahale. În secolele V și VI, Sfinții Părinți atunci când vorbesc despre Sfânta Împărtășanie fac diferența între monahi și mireni. Monahii din Răsărit vedeau în Sfânta Împărtășanie un mjloc de sfințire, prin unirea cu Dumnezeu și acest urcuș duhovnicesc era făcut cu pregătire, curățirea inimii de patimi. Acestea le aflăm din relatările făcute despre monahii din Egipt ,,am văzut în Tebaida, un bărbat minunat pe nume avva Or, părinte al unor mănăstiri cu o mie de frați(…)Acești mari bărbați aveau obiceiul de a nu se apropia de hrana de trup înainte de a da sufletului hrana duhovnicească, iar aceasta este cuminecătura cu Hristos. Așadar, după ce m-am împărtășit de( …) și am mulțumit, ne-am îndemnat la masăˮ sau tot aici ni se spune ,,au văzut în hotarele Hemopolisului un alt bătrân sfânt pe nume Apollo era părinte a 500 de monahi. Era faimos, Domnul făcea prin el multe puteri și tot felul de semne se săvârșea prin el( …)Căci frați care erau cu el nu gustau hrană înainte de a se cumineca cu Euharistia lui Iisus Hristos. Și făceau aceasta în fiecare zi la ceasul al nouălea .ˮ Monahii din Sfântul Munte și ei se împărtășeau în fiecare zi și mai ales cei bolnavi și neputincioși. În sceolul al VII- lea, Sfântul Anastasie Sinaitul scrie că pentru unii e potrivită o împărtășire mai rară, iar pentru alții e mai bine să se ferească de a o primi, în raport de așezarea lăuntrică și de pregătirea fiecăruia.

În secolul IX Sfântul Teodor Studitul atestă tendințe de rărire a ritmului de împărtășiri și în rândul monahilor, mustrându-i pe monahii de sub ascultarea sa, dar îi și îndemnându-i la o împărtășire mai deasă, spunându-le: ,, Multe pot lacrimile și zdrobirea inimii, dar mai înainte de toate și dimpreună cu acestea toate au putere primirea Sfintelor Taine față de care, văzându-vă nepăsători, nu știu de ce să mă mir mai mult că dacă e Duminică vă apropiați de Sfintele Taine, dar nicidecum în altă zi în care se săvârșește Liturghia. S-ar cuveni desigur, ca noi, cei ce viețuim în mănăstire să ne împărtășim chiar în fiecare zi și nu mai rar decât la fiecare Liturghie. Le spun acestea nu pentru că aș vrea ca voi să vă apropiați de Sfintele Taine cu ușurință și neluare aminte căci scris este : «să se cerceteze omul pe sine».ˮ

Cu toate eforturile întreprinse de Sfinții Părinți și de Biserică de a încerca să îi reunească pe credincioși în jurul potirului și să revigoreze viața lor duhovnicească, în secolele VI –IX împărtășirea credincioșilor se făcea o dată pe an, la sărbătorile mai mari sau de cel mult patru ori pe an devine o regulă în Biserică ajungând ca Liturghia și Euharistia să se despartă.

Astfel pe experiența din primele veacuri, Biserica s-a oprit la o regulă concepută în spirit de libertate cu privire la primirea împărtășirii, dar cu termene minime de patru ori pe an sau în cel mai rău caz o singură dată pe an. Cu toate acestea recomandările pentru o împărtășire deasă continuă. Sfântul Nicolae Cabasila consideră drept firească o împărtășire continuă: „să alergăm la acest leac nu numai o dată, ci mereu”.

Sfântul Grigorie Palama considera împărtășirea duminicală ca pe o datorie a fiecărui creștin, iar Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, arăta necesitatea Sfintei Împărtășanii recomandând creștinilor să nu treacă mai mult 40 de zile fără să se împărtășească sau chiar mai des, în toate Duminicile.

Și în Biserica Rusă, după secolul al XIV-lea, începe să se practice rânduiala împărtășirii în cele patru posturi de peste an și cel puțin o dată pe an. Dar mai târziu găsim la Petru Movilă recomandarea pentru credincioșii cei mai evlavioși să se împărtășească în fiecare lună. O împărtășire mai deasă a fost încurajată de Sfântul Teofan Zăvorâtul care spune: „ Sfânta Împărtășanie este Izvorul plin de har din care se adapă și se întărește viața noastră duhovnicească! De aceea, încă de la începuturile creștinismului cei mai râvnitori socoteau împărtășirea deasă drept cea mai mare binecuvântare.(…) Aceasta este și părerea îndeobește împărtășită de toți sfinții, că nu există mântuire fără Împărtășanie, și nici sporire fără deasă Împărtășanie.” Pe această linie, a continuat în secolul al XX-lea, părintele Ioan de Kronștadt, iar în anul 1931 Împărtășirea deasă a fost pusă în valoare de Patriarhul Serghei, care cu acordul Sfântului Sinod, a inițiat împărtășirea în fiecare duminică, dacă este cu putință, după Spovedanie.

Problema unei rare împărtășiri a fost și la noi în Țările Române. Acest lucru ne este relatat în două scrisori pastorale adresate monahilor și preoților din Țara Românească pe care le-a trimis mitropolitul Neofit Cretanul – mitropolit al Țări Române în perioada1738-1753.

În aceste pastorale mitropolitul Neofit trăgea un semnal de alarmă pentru situația care exista atunci în rândul credincioșilor: „Cei mai mulți din norod nici nu știu ce este Sfânta Împărtășanie ci numai la ziua Sfintelor Paști merg la biserică și nu doar să asculte slujba Sfintei Liturghii și să se împărtășească cu Sfintele Taine fiind mai înainte spovediți și gătiți pentru această Taină Sfântă ci numai ca să ia pâine și vin ce se numește de voi Paști, iar alții nu s-au spovedit toată vremea vieții lor și nici nu s-au împărtășit fără de aleargă în ziua de Paști pe la bisericile lor de iau atunci aceste Paști sau iau agheasmă.” Și această situație, potrivit documentelor vremii, era valabilă pentru viața duhovnicească a tuturor ortodocșilor din Balcani în secolul al XVIII-lea; în Serbia de exemplu împărtășirea era rară și se făcea numai în perioada de post, mai ales în cele dinaintea praznicului Nașterii Domnului și a Sfintelor Paști.

În acest secol va avea loc la Muntele Athos o mare frământare în jurul problemei desei sau rarei împărtășanii. Este vorba de faimoasa ceartă în jurul „colivelorˮ, care a condus la o reflecție aprofundată pe această temă. În anul 1754-1755 călugării de la schitul athonit „Sfânta Anaˮ au început să primească importante donații de la creștinii greci foarte bogați pentru construcția unei noi biserici. Pentru a finaliza cât mai repede lucrările de construcție, monahii și muncitorii au lucrat și în zilele de sâmbătă și astfel au fost nevoiți să mute pomenirea morților familiilor donatoare – care au ajuns la 1200 de nume – în zi de duminică. Această modificare liturgică a fost sancționată de cei care vor fi numiți „colivari” ierodiaconul Neofit Kavsokalivitul ca fiind o gravă inovație dogmatică și ce constituie o încălcare inacceptabilă a tradiției ortodoxe. Pomenirea morților și comemorarea lor cu colive (care simbolizează trupul mortului) în zi de Duminică contravin Constituțiilor Apostolice . Ele sunt incompatibile cu caracterul pascal al Duminicii, care este o zi de sărbătoare, a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos Mântuitorul nostru și este un prilej de bucurie. Ca urmare, pomenirea morților trebuie făcută doar în ziua de Sâmbătă, ziua în care Hristos s-a pogorât în iad.

La toate aceste, monahii de la Mănăstirea Sfânta Ana au răspuns și au susținut că din punct de vedere teologic nu ar exista nicio incompatibilitate între pomenirea morților și Învierea lui Hristos, care este garanția și șansa celor adormiți în credință. Iar ca o metodă de contracarare și „anticolivariiˮ spun că împărtășirea credincioșilor să se facă mai rar și numai după o îndelungă pregătire ascetică individuală și astfel ambele părți se acuzau de „inovațiiˮ și „ereziiˮ.

Astfel, controversa „colivelorˮ a fost dublată de o dispută „euharisticăˮ. În aceste controverse un rol important l-a avut și Sfântul Nicodim Aghioritul care, fiind o fire ascetică și contemplativă, îndemna spre o împărtășire continuă. Aceasta pe lângă revizuirea scrierilor filocalice a îndreptat și „Evergetinos-ulˮ pe care l-a înfrumusețat cu un minunat prolog. El a scris și „Cartea folositoare pentru suflet. Despre împărtășirea deasă cu Sfintele Taine a lui Hristosˮ unde argumentează prin texte ale Sfinților Părinți beneficiile primite de credincioși prin practica împărtășirii continue. Principalul argument în favoarea împărtășirii continue îl oferă rugăciunea „Tatăl Nostruˮ. Sfântul Nicodim Aghioritul dedică prima parte a cărții unui comentariu teologic-duhovnicesc Rugăciunii Domnești. El mai arată și utilitatea împărtășirii frecvente atât înainte, în timpul și după împărtășire:

-înainte prin pregătire și pocăință

-în timpul ei prin faptul că se dă iertarea păcatelor mici

– și după, pentru că-i face pe credincioși să-și dubleze eforturile ascetice și rugăciune pentru a-L putea primi din nou și cât mai repede pe Hristos

După nenumărate polemici și dispute pe marginea desei sau rare împărtășanii, se ajunge la depășirea cadrului de dialog, de discuții, mergându-se până la caterisiri și chiar crimă. Pentru a pune capăt acestei controverse este nevoie de intervenția Patriarhilor Ecumenici Teodosie în 1873 și Grigorie al V-lea în 1807 și 1819. Și astfel se pune capăt acestei controverse de o jumătate de secol prin decretul din 1819care, printr-o atitudine conciliantă și echilibrată, pune capăt acestor dispute .

Dar sensul general al pledoariei părinților „colivariˮ a rămas însă și rămâne neobservat : „scopul activității lor a fost cel al unei înnoiri, prin fidelitatea strictă față de izvoarele Tradiției apostolice și patristice în toate dimensiunile ei -sacramentală, liturgică, ascetică și mistică, filocalică și canonică-,și o pledoarie radicală pentru restaurarea experiențeiduhovniceștiortodoxe .ˮ

În teologia ortodoxă românească problema desei sau rarei împărtășanii a fost pusă în discuție de mai multe ori, la aceste discuții participând marii teologi și duhovnici, fiecare aducând argumente pro sau contra împărtășirii dese.

Problema arătată de mitropolitul Neofit Cretanul, criza euharistică pe care el a observat-o în anul 1739 în viața creștinilor din Țara Românească, nu a suscitat interes monahilor nici teologilor români din acea vreme și nici pentru cei care vor veni în cursul secolului XIX. O singură relatare pe această temă a Sfintei Împărtășaniei din această perioadă o avem din cel mai important document al spiritualității paisiene românești,care este testamentul duhovnicesc al starețului Sfântul Gheorghe de la Cernica din 1785 unde, printre alte reguli și învățături monahale, impunea monahilor de sub ascultarea sa era și împărtășirea de douăsprezece ori pe an „Și prin harul celui din mijlocul crucii, vi se afierosește această duhovnicească deprindere care bine ar fi să o cinstiți cu multă evlavie, și spre care părintește vă îndrum: ca să nu treacă nici o lună, nefiind împărtășiți cu dumnezeieștile Taine, ci toți de obște să vă cuminecați de 12 ori pe an, afară de alte neocolite pricini. Pentru că, deși se află în Scripturi pe alocuri mari sloboziri și pe alocuri strașnice înfrânări, unii adică mai adeseori împărtășindu-se, iar alții și foarte târziu cu anii, însă eu vă sfătuiesc, iubiții mei fii, să nu vă abateți alegând din cele peste măsura voastră, nici a vă pune soarta cu cei de-a pururea vrednici Împărtășirii sau și prea întârzâierii, ci, precum și de multe ori v-am zis, păziți calea de mijloc împlinind după puterea voastră pregătirile cuviincioase, și, măcar trei zile pe rând postindu-vă, să vă lipiți a lua prin cucernicie curățitoarele Taine de la sfințitul preot, care neoprit strigă grăind: «Cu frica lui Dumnezeu, cu credință, și cu dragoste să vă apropiați!»ˮ.

Practica împărtășirii continue a devenit o temă de „controversă ˮ în teologia românească abia la mijlocul secolului XX, atunci când la mănăstirea Vladimirești se practica împărtășirea zilnică și spovedania colectivă.

Această practică sacramentală de la mănăstirea Vladimirești a iscat reacții ale unor faimoși profesori de teologie: Părintele Petre Vintilescu, Părintele Dumitru Stăniloaie, și a unor monahi, cinstiți pentru duhovnicia lor, care fără a fi restrictivi, limitează totuși frecvența împărtășirii: ierodiaconul Ioasaf Popa, Părintele Cleopa Ilie și al mitropolitului Bucovinei Tit Simedrea.Aceștia, între anii 1953-1955 au luat atitudine pro sau contra acestei practici de la Vladimirești publicând articole pe tema aceasta în diferite reviste teologice din acea vreme.

După decembrie 1989, tema desei sau rarei împărtășanii a fost reluată din necesitatea unei înviorării a vieții religioase-spirituale ortodoxe a creștinilor din țara noastră după ieșirea din umbră a Bisericii din timpul comunismului. Astfel, Preasfințitul Serafim Joantă scria într-un articol din revista „Telegraful românˮ din 1991 despre necesitatea unei împărtășiri dese, iar pe aceeași temă este publicat în revista „Soliaˮ a Episcopiei Ortodoxe Române din America articolul părintelui Roman Braga din 2002 „Cerberii Sfântului Potir sau paznicii Împărtășanieiˮ. În aceste dezbateri despre împărtășirea continuă se pune problema dacă aceasta să se facă cu sau fără pregătire și disociind Taina Spovedaniei de Taina Împărtășaniei ca nefiind condiționate una de alta .

Argument pentru aceasta este adus de Ierom. Petre Pruteanu în cartea sa „Liturghia Ortodoxă : istorie și actualitate ˮ unde spune „nedorind să diminuăm în niciun fel Taina Spovedaniei instituită de Însuși Mântuitorul Hristos (Ioan 20,22-23), dar cert este că în trecut Spovedania nu era cerută înainte de fiecare împărtășire, ci numai în cazul unor păcate grave, numite „de moarte duhovniceascăˮ și care erau considerate de Sfinții Părinți ca fiind despărțitoare de Biserică. Pentru aceste păcate se dădea obligatoriu un canon/epitemie după îndeplinirea căruia penitentul era primit să asculte Sfânta Liturghie până la capăt și desigur să se împărtășeascăˮ. Alte argumente sunt :„ practic, preoții oricărei perioade istorice nu ar fi putut să spovedească toată comunitatea de creștini care se împărtășea la fiecare Liturghie; toate canoanele date de Sfinții Părinți referitoare la cantitate și calitatea actului penitențial se referă doar la păcatele mari, ne -existând vreun canon care să prevadă epitemie pentru păcatele mai mici nici măcar pentru mândrie, care este cea mai mare patimă”.

Caracterul problematic al discuțiilor actuale la metoda continuei împărtășanii vine din presiunea exercitată de adepții ei de a se renunța la elementele tradiționale esențiale cum e pregătirea ascetică prealabilă prin post și mai ales la legătura dintre Împărtășanie și Spovedanie. Părintele Ioan I.Ică jr. spune: „Practica actuală a împărtășirii rare fiind apreciată drept o falsificare a religiozității creștine autentice, o metamorfoză a etosului euharistic al Bisericii într-un pietism dezîncarnat și un individualism ucigător”.

Frecvența împărtășiri provoacă încă și acum dezbateri în Biserica Ortodoxă. Astăzi practica, împărtășiri diferă de la o Biserică locală la alta. În eparhiile sau parohiile din diasporă, marcate de mediul romană-catolic și de părerile exprimate de teologi ruși, pr. A.Schmemann, N.Afanasiev sau ale Mitropolitului Ioan Zizioulas, împărtășirea se face la fiecare Liturghie, în unele cazuri, împărtășirea nu este precedată decât de o ușoară pregătire sau nici măcar aceasta. În Biserica Greacă, împărtășirea este deasă și se face fără spovedanie, în schimb în România sau Serbia împărtășirea este rară și ca și în Rusia, presupune o pregătire destul de aspră, atât în ceea ce privește postu, cât și canonul de rugăciune. De exemplu în Biserica Sârbă, se impune 4-6 zile de post înainte de împărtășire.

Frecvența împărtășiri în Rusia, variază de la o parohie la alta; uni preoți încurajează împărtășirea deasă, alți impun 4-6 săptămâni între împărtășirii, iar alți mai tradiționaliști impun o împărtășir de patru ori pe an. Dar în toate cazurile se cere o pregătire riguroasă, pri participarea la ciclul liturgic complect, un post de șase zile, dar pentru credincioși care se împărtășesc o dată pe lună se cere un post de trei zile, și pentru cei ce se împărtășesc din două în două săptămâni, un post de două zile.

Practicile diverse pe care le putem observa sunt legate de tradiții locale, moștenite din trecut, sau influențate de mediu, cu sunt cele din Apus.

2.2. Controvers pe tema Sfânta Împărtășanie în Biserica Ortodoxă Română

Așa cum am văzut în subcapitolul precedent, discuții și păreri pe tema desei sau rare împărtășanii au fost și în Biserica Ortodoxă Română. Cea mai cunoscută discuție a fost cea purtată în revistele teologice din perioada anilor 1950-1956, când pe de o parte, unii susțineau deasa împărtășanie și pe de altă parte, alții susțineau rara împărtășanie. Prilejul pentru deschiderea acestor discuții a fost oferit de practica sacramentală folosită la mănăstirea Vladimirești unde se făcea spovedanie colectivă și o împărtășire zilnică. Duhovnicul acestei mănăstiri era în acea perioadă părintele Ioan Iovan.

Particularitățile harismatice al părintelui Ioan, spovedaniile colective și împărtășirile continue de la Mănăstirea Vladimirești au atras atenția a autorităților comuniste și la presiunea acestora și a autorităților ierarhice ale Bisericii Ortodoxe Române. Pentru a ne face o părere cât mai aproape de adevăr și o părere obiectivă asupra acestei „controverse” iscate între unii teologi iluștrii cum ar fi profesori de teologie Părintele Petre Vintilescu, Părintele Dumitru Stăniloaie, unii monahi, ierodiaconul Ioasof Popa, Părintele Cleopa Ilie, mitropolitul Bucovinei Tit Simedrea sau Părintele Ioan Iovan voi expune argumentele fiecăruia și contextul în care au apărut aceste discuții.

„Fenomenul Vladimireștiˮ reprezintă și astăzi o problemă ce iscă aspre controverse, fiind poate cel mai dificil dosar din istoria Bisericii Ortodoxe Române din perioada comunismului în care chestiunile politice și cele de ordin teologic se suprapun într-o măsură care face anevoioasă deosebirea dintre cele două aspecte.

Mănăstirea Vladimirești este ctitorită în anul 1939, în urma vedeniilor pe care susține că le are tânăra Vasilica Barbu ce v-a ajunge apoi Maica Stareță Veronica. După întemeiere, această mănăstire începe să se dezvolte, ajungând la o sută de viețuitoare. În anul 1947, tânărul monah Ioan Iovan vine la mănăstirea Vladimirești ca duhovnic după ce fusese recomandat Maicii Starețe Veronica de către părintele Arsenie Boca acesta fiind și duhovnic al Vladimireștiului vreme de câteva luni. În caracterizarea făcută de Părintele Arsenie Părintelui Ioan, acesta a spus maicii starețe Veronica : „Ți-am pregătit un «munte», dar lasă-l să crească!ˮ. În cei șapte ani în care a slujit la Mănăstirea Vladimirești, printr-o dăruire și printr-o viață duhovnicească intensă, întemeiată pe o deasă împărtășanie, avea să devină acel munte de credință despre care spunea Părintele Arsenie Boca. Iar ca dovadă este numărul mare de credincioși care veneau să ia parte la Sfintele Liturghii pe care părintele Ioan le săvârșea aici la Vladimirești.

Părintele Ioan Iovan realizează aici prin trăirea și dragostea pentru Hristos o impresionantă mișcare de masă, ca urmare a sădiri în conștința credincioșilor de revenire la practica unei trăiri mai directe și mai dese cu „Hristosul euharistic”, dant fiind și iscusința sa de a predica și afirmarea unor modalități de expresie la nivel religios, cu un efect real asupra oamenilor. Lucrarea euharistică pe care o săvârșea Părintele Ioan în acele momente tulburi a fost un eveniment care, prin răspândirea sa, a zguduit și redeșteptat o mentalitate ce căpăta o formă de delăsare față de adevărata tradiție creștină ortodoxă. Vladimireștiul devine „nucleulˮ credinței spre care se îndreaptă o mulțime de credincioși care făceau parte din toate categoriile sociale. În ceea ce privește elanul popular al credincioșilor spre Vladimirești la acea vreme, părintele Ioan mărturisește: „La un moment dat veneau așa de mulți credincioși și nu mai dovedeam. Erau mii de credincioși iar foarte mulți dintre ei doreau să se spovedească și să se împărtășească.ˮ

La un hram, se estimase un număr de treizeci de mii de pelerini. Se ajunse ca numărul de bilete ce se vânduse în halta Tudor Vladimirescu să fie de patru ori mai mare decât al celor vândute în Gara de Nord în aceeași perioadă de timp.

Devenind de tânăr un duhovnic vrednic, fapt ce o dovedește lucrarea pe care părintele Ioan o revărsarea asupra credincioșilor. Obștei mănăstirii în cei 7 ani de pastorație, crescuse de la o sută de maici la 318 – iar la schitul Sihastru, 50 de monahi- câte existau în anul 1956 la desființarea mănăstirii. Sau un alt exemplu fiind acela când, douăzeci de tineri dintr-un singur sat din apropierea Vladimireștiului au trecut la monahism datorită părintelui Ioan. Părintele Ioan îndruma, povățuia, alina dar îndeosebi dezlega de păcate și împărtășea. Predicile sale constitueau adevărate imbolduri spre pocăință autentică și înnoire a vieții.

Despre ce se întâmpla, la Vladimirești Părintele Clopa Ilie, spunea: „Iar fiindcă î n cuvinte puține voi spune cele ce am văzut acolo, cele ce am constatat după a mea slabă pricepere și cele ce mai mult am simțit acolo cu duhul, care m-a făcut să mă conving că acolo nu este un lucru fals, ci o lucrare dumnezeiască ; m-am folosit acolo de duhovnicească dragoste care este în sobor, de unitatea lor, de disciplina, de ascultarea lor, de curăția vieții și, în sfârșit, de ce este scump, adică de râvna cea bună care o au de a plăcea lui Dumnezeu și a se mântui.

După ce am venit de acolo la Sfânta Mănăstire, unde cu nevrednicie mă numesc păstor, am spus de multe ori soborului de aici toate cele ce am văzut și am simțit acolo, și auzind părinții și frații de aici s-au bucurat crezând cele spuse și au dat slavă lui Dumnezeu că mai are astăzi astfel de mânăstiri. Și cu această fericită ocazie care am avut de a vizita acest sfânt lăcaș s-a făcut o duhovnicească prietenie între aceste două Sfinte Mânăstiri, Slatina și Vladimirești. Măcar deși suntem la o mare depărtare una de alta, dar pe cât mi se pare că amândouă au în ele viețuitori care umblă în calea Domnului cu un gând, adică cel prea fericit al mântuirii sufletului și de a sluji lui Dumnezeu cu toată inima, cu multă osârdie și dragoste după dreptarul dogmelor și așezământul Sfintelor Canoane.ˮ Iar altădată spune : „ Am fost și a doua oară pe la Vladimirești și am rămas cu aceeași convingere și am avut aceeași duhovnicească simțire și mângâiere în suflet și cu această ocazie s-a făcut și mai multă legătură duhovnicească între aceste Sf. Mănăstiri și ne-am hotărât mai mult să colaborăm întru cele duhovnicești și spre zidire. Și chiar de prima dată, când am fost pe acolo, am venit cu trei frați în numele Sf. Treimi, pe care părintele Ioan îi pregătise pentru Sf. Mănăstire, iar mai pe urmă au mai venit mai mulți care se tot formau acolo duhovnicește, împrejurul Sf. locaș al Vladimireștilor. Așa că până acum au trecut numărul lor de 30 cari au venit la noi prin economia și mila lui Dumnezeu și mijlocirea Prea Curatei Sale Maici și a robilor Săi de la Sfânta Mănăstire Vladimirești, așa că mai mult de o treime a soborului de aici sunt ucenici ai Vladimireștilor și, în acest caz, noi am devenit o rudenie spirituală ca să zic așa, cu Sfânta Mănăstire Vladimirești,căci mulți din cei veniți cari au avut vârsta și au terminat și ispitirea canonică au fost și călugăriți în această chinovie. Așa că lucrarea Prea Milostivului Dumnezeu și mijlocirea Prea Curatei Sale Maici a făcut să se lege într-o duhovnicească dragoste aceste Sfinte Mănăstiriˮ. După cum se vede din aceste două mărturisiri că Mănăstirea Vladimirești devenise o adevărată școală monahală.

Propagarea modelului de religiozitate și atmosferă spirituală promovată de părintele Ioan Iovan se extinde și la alte mănăstiri și nu rămâne indiferentă nici pentru părintele profesor doctor Florea Mureșan care, într-una din scrisorile pe care le trimite părintelui Ioan spune: „Sunt fericit că am devenit ucenicul ucenicului meu.ˮ

Datorită faptului că, obiectivul puterii comuniste era stăvilirea fenomenului religios. Abundenței de credincioși care veneau la Mănăstirea Vladimirești și mișcarea duhovnicească ce se formase în jurul acestei „oazeˮ a spiritualității, nu era pe placul puterii comuniste și se punea problema imixtiunii, a acesteia ca fenomenul să se sfârșească.

Începe să se desfășoare o propagandă împotriva pelerinajelor la mănăstiri și erau luate în derâdere actele de pietate ale credincioșilor, erau restrânse drepturile și libertățile religioase etc. Așa au început și presiunile asupra părintelui Ioan Iovan, fiind acuzat de legionarism și lucruri imorale și că încearcă să introducă practici noi străine de duhul Ortodoxiei, împărtășire fără spovedanie, că dă împărtășanie acasă lucruri care s-au dovedit ulterior ca nefiind adevărate.

Contradicțiile dintre ortodoxia oficială și „înnoirileˮ de la Vladimirești ajung să fie „inacceptabileˮ, odată cu amestecul politicului. Spun aceasta deoarece în această perioadă, sau dacă nu mă înșel și mai repede decât la Vladimirești, practica împărtășirii continue se practica și în alte locuri din țară. Unul dintre cei care propovăduia împărtășirea continuă este părintele Miron Mihăilescu, acesta slujind la Sfântul Altar timp de 60 de ani, iar în ultimii 30 de ani a săvârșit zilnic Sfânta Liturghie apropiindu-i pe credincioși de Sfintele Taine mai ales prin deasa împărtășire. De multe ori, în timpul Postului Mare, Părintele Miron săvârșea spre asfințitul soarelui Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte Sfințite, iar țăranii veneau direct din câmp, după muncă și ajunare de toată ziua, rezemau sapele de zidul bisericii, intrau la slujbă și se împărtășeau cu Trupul și Sângele lui Hristos. Iată ce spunea părintele Miron după ce a început lucrarea sa duhovnicească în parohia Ocna Sibiului: „ În biserica noastră am început o lucrare pe care oamenii au primit-o, venind constant la Sfânta Împărtășanie. Am simțit că această lucrare poate avea loc în suflete, dacă se atrage atenția asupra valorii ei în modul cuvenit. Oamenii au înțeles-o și s-au făcut părtași. Ei au multa sensibilitate, dar, din păcate, noi îi tratăm uneori ca pe niște paralitici. Trebuie făcută, cu toata seriozitatea, încercarea de a pătrunde în inima lor. După ce s-a convins că, în Taina Spovedaniei, noi vorbim direct cu Dumnezeu, omul vine și-mi spune ce are pe suflet, cu teamă și înfiorare. Nu le dau canoane așa cum se obișnuiește, pentru ca ceea ce le cer eu insistent socotesc a fi, totodată,cel mai greu, dar și cel mai frumos canon: acela ca dimineața, când te trezești din somn, să-ți aduci aminte ca ești viu, adică să-ți reiei imediat trezrea inimii pe care ai avut-o la culcare. Pentru aceasta trebuie să credință și stăruință la rugăciune, pentru că Hristos lucrează în viața ta. Să se instaleze o comuniune de gânduri și simțăminte cu El, astfel ca omul să știe că nu e singur, ci purtător de Hristos. Acest canon îl dau: omul să nu uite că e împărtășit. Urmează apoi valorificarea a ceea ce a primit. Biserica cere: Dă-ni-L pe Hristosul Tău, ca să Te putem urma. Oamenii pot fi pregătiți în vederea acestei lucrări. Daca ții seama de faptul ca tu cu Hristos trăiești, vei ști și să te rogi, și să postești, pentru că te va îndemna respectul tău față de Mântuitorul, pe Care afirmi că-L iubești. Nu trebuie să cauți în cărți ce și cum să procedezi, ci, neuitând că ești purtător de Hristos, singur îți creezi disciplina duhovnicească, iar eu nu voi mai fi nevoit să te întreb dacă ai postit sau nu(…)”.

Părintele Miron Mihăilescu era unul dintre cei mai apreciați teologi ai Bisericii noastre, din aceea perioadă și aceasta o putem constata din caracterizare făcută de Părintele Dr. Popa Savu, consilier al Arhiepiscopiei Sibiului: „Când te uitai la el, vedeai o frescă bizantină. Un intelectual profund și rafinat, din stirpea lui Stăniloae, căruia i-a fost ani de zile asistent la catedra de Dogmatică și apoi secretar personal, sfetnic și confident de nădejde. Semăna mult cu luminatul său profesor-aceeași cultură solid așezată, aceeași călcătura subtilă a ideilor. Îl aștepta o strălucită carieră universitară, obținuse chiar o bursă de excepție la Berlin, dar brusc rușinându-se parcă de inteligența sa ieșită din comun, a renunțat la tot și a hotărât să se retragă la țară, simțind că vocația lui adevărata era să-i slujească pe cei umili și fără păstor.”

Inițial părintelui Ioan Iovan i s-a sugerat să fie cât mai reținut. Episcopul Chesarie Păunescu l-a prevenit asupra necesității de a alege din trei variante: a pleca din proprie inițiativă, a nu mai împărtăși sau a fi izgonit. Dar părintele continuă în lucrarea sa, predicile sale curajoase însuflețind încontinuare credincioșii să-și păstreze credința strămoșească. Datorită acestei poziții a părintelui Ioan Iovan, conduce la iritarea autorităților politice și, sub presiunea factorului politic, Sinodul Permanent al Bisericii Ortodoxe Române decide, la 3 septembrie 1954, printr-o circulară dată în toate eparhiile, să oprească afluența credincioșilor spre mănăstirea Vladimirești sub pretextul că în cuprinsul așezământului monahal sau produs mai multe abateri de la doctrina și practica liturgică ortodoxă. După aceea, în luna mai a aceluiași an i se interzice părintelui Ioan să mai slujească al Vladimirești, cerându-i-se din partea patriarhului Iustinian să meargă la București pentru a sluji la Catedrala Patriarhală. Refuzul părintelui Ioan este însoțit de un memoriu adresat membrilor Sinodului Bisericii Ortodoxe Române din data de 25 ianuarie 1953, în urma căruia este catherisit și exclus din monahism la data de 27 ianuarie 1955.

Puterea comunistă intervine direct, arestându-l în noaptea de 30 martie 1955 atât pe el cât și pe maica stareță Veronica. Soborul mănăstirii nu se dezice de duhovnicul lor și de maica stareță, mai mult, fac demersuri pentru eliberarea acestora. Văzând această solidaritate și demersurile, care devin „inadmisibileˮ, la data de 14 februarie 1956 autoritățile inițiază o acțiune de proporții la care participă 220 de ofițeri de securitate și în timpul acestei acțiuni sunt arestate cele 318 călugărițe, care sunt catalogate ca inamice ale poporului și mănăstirea Vladimirești este închisă, devenind prima mănăstire închisă de puterea comunistă.

Chiar dacă „Vladimireștiulˮ a fost înăbușit, cu prilejul cercetărilor ce vizau problema în cauză, organele represive ajung să aibă conștiința revigorării creștine și să se spună că „experiența de la Vladimirești a convins autoritățile statului că se confruntă cu o veritabilă «armată neagră» a călugărilor și călugărițelor pe care patriarhul Iustinian o susține și o protejează ca pe un bun de mare preț al Bisericiiˮ.

Vladimireștiul devine un argument care determină autoritățile să folosească metodele crâncene de represiune contra monahismului și astfel patriarhul Iustinian, conștient de urmările ce aveau să se lase asupra tuturor mănăstirilor, solicită celor de la Vladimirești să abandoneze această atitudine intransigentă și să consimtă ca mănăstirea să fie închisă. De acea pe fondul acestor evenimente și tensiuni vin și acuzațiile împotriva părintelui Ioan Iovan pentru că spovedea colectiv și era adeptul împărtășirii continue . Misiunea părintelui Ioan era de fapt să-L aducă pe Hristos în inima omului și pentru aceasta s-a folosit de două mijloace: de Sfânta Împărtășanie și de Puterea Cuvântului amândouă în cadrul Sfintei Liturghii.

Cunoscând acum evenimentele e timpul să cunoaștem și părerile celor implicați în așa zisă dispută și anume tema împărtășirii continue.

Părintele Ioan Iovan era cunoscut ca un mare duhovnic ce propovăduia în cuvânt și în faptă împărtășirea continuă cu Sfintele Taine, iar acestea au adus și la Mănăstirea Vladimirești- cât și mai târziu când devine duhovnic la Mănăstirea Recea – mulțimea mare de credincioși care doreau o trăire duhovnicească mai directă cu „ Hristosul Euharisticˮ. Dar acest lucru care a dezamorțit o mentalitate ce era într-o stare vegetativă față de adevărata tradiție creștină-ortodoxă ce recomanda o împărtășire continuă s-a încercat să fie folosit împotriva sa,- că această practică nu ar fi canonică, dar a te împărtăși continuu nu poate fi o erezie atât timp cât Cel ce se dăruiește nu des, ci continuu este „Adevărul, Calea și Viața ˮ- și să fie supus unor măsuri disciplinare.

Prima acuză a fost că practica spovedania colectivă, dar împotriva acestei acuze aducem două mărturii. Prima este a părintelui Cleopa care spunea: „ Iar despre cele ce s-a mai zis de ce nu se aduce acolo și duhovnici mai bătrâni și mai experimentați prin lucrare și trăire de mulți ani în rânduielile călugărești, și despre aceasta eu nu am nicio îndoială, căci și părinții care sunt acum, eu îi cunosc de oameni iscusiți și duhovnicești, și încă se iscusesc din zi în zi prin practica ce o au acolo continuu cu atâtea suflete, numai să se țină cont cu mare atenție și multă tărie de cele legiuite de Sfintele Canoane ca nu cumva pogorîmântul cel prea mult să calce întru totul hotarul cumpătății, iar fiindcă secerișul este mult și lucrători puțini acolo la Vladimirești, și pentru a se putea face față nevoilor credincioșilor, părintele Ioan ceruse ierarhului locului să mai trimită preoți dar acesta a spus că nu are de unde. În continuare părintele Cleopa spunea: „ la noi avem 12 preoți și 7 diaconi și uneori nu putem dovedi cu toate cele de trebuință, iar acolo fiind numai 2 și având și soborul mai numeros, este prea cu anevoie de a se putea face față tuturor, așa cum cere rânduiala Bisericii.ˮ Iar a doua mărturie sunt vorbele spuse de Episcopul Chesarie Păunescu al Dunării de jos îl îndrumă astfel „Îi spovedești după carte, să citești toate păcatele și-i dezlegi pe toți pentru că vin pregătiți cu post și nu poți să-i trimiți acasă.ˮ

A doua acuză era împotriva practicii împărtășirii continue. Pentru susținerea ei din punct de vedere teologic, a mesajului pe care-l simțea și-l aplica părintele Ioan Iovan, apelează la Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, și la Pr. Prof. Dr. Ene Braniște care cu bunăvoință i-au trimis următoarele temeiuri dogmatice și liturgice pentru susținerea împărtășirii continue:

1.Din Sfânta Scriptură:

-Iisus luând pâine și binecuvântând, a frânt și dând ucenicilor, a zis: „Luați, mâncați, acesta este trupul Meu.ˮ Și luând paharul și mulțumind le-a dat, zicând: „Beți dintru acesta toți, că acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelorˮ( Matei 26,26-28) .

– „De nu veți mânca trupul Fiului Omului și de nu veți bea sângele Lui nu veți avea viață întru voi.ˮ și „Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia pe el în ziua cea de apoi. Că trupul Meu cu adevărat este mâncare și sângele Meu cu adevărat este băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu întru Mine petrece ți Eu întru el.ˮ(Ioan 6,53-56)

2. Din Sfintele Canoane:

-Canonul 9 Apostolic: „Toți credincioșii care intră în biserică, dar nu rămân la rugăciune și nu iau Sfânta Împărtășanie, ca unii ce fac neorânduială în biserică trebuie să se afurisească.ˮ

– Canonul 2 al Sinodului din Antiohia: „Toți cei ce intră în biserică și ascultă Sfânta Scriptură, dar nu iau parte la rugăciuni împreună cu poporul, sau, datorită unei neorânduieli, se îndepărtează de la Sfânta Împărtășanie, a Euharistiei, aceștia să fie lepădați de Biserică.ˮ

3. Din Sfinții Părinți:

Sfântul Ignatie Teoforul, în epistola către Efeseni, în capitolul XIII, scrie: „Sârguiți-vă deci a vă aduna cât mai des la Euharistia lui Dumnezeu și spre slava Lui, căci dacă vă adunați la aceasta, se nimicesc puterile satanei și în unirea credinței voastre piere înrâurirea cea reaˮ. Este bine și de mare folos a se împărtăși, în fiecare zi, primind sfântul trup și sânge al Domnului Hristos, fiindcă însuși Domnul Hristos lămurit spune:«Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață de veci» (Ioan VI,54), căci, cine oare se mai îndoiește că a fi pururi făptaș al vieții nu înseamnă altceva decât a viețui cu adevărat?ˮ

Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă zicând: „Cine nu se știe vinovat de păcat greu, să se împărtășească zilnic la masa Domnuluiˮ.

Sfântul Ciprian se întreabă, cu multă dreptate: „ De unde să luăm putere de a ne vărsa sângele (la nevoie) pentru Hristos, dacă noi nu râvnim să bem sângele lui Hristos?ˮ

Sfântul Ambrozie, episcopul Mediolanului, iată cum lămurește trebuința și folosul împărtășirii dese: „Deci, sângele lui Hristos, de câte ori se varsă pentru iertarea păcatelor, noi trebuie să-l primim des, pentru ca de fiecare dată să ne fie iertate păcatele noastre.ˮ

Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omilia a III-a la Efeseni, mustră pe credincioși pentru lipsa de râvnă pentru Sfânta Împărtășanie: „În zadar facem zilnic Sfânta Împărtășanie, se aduce zadarnic Jertfa și am stat zadarnic în fața Sfântului Altar, dacă nimeni nu se împărtășește. Nu spun aceste cuvinte ca să vă împărtășiți oricum s-ar întâmpla, ci ca să vă faceți vrednici de împărtășire, atunci nu ești vrednic nici să stai în biserică la rugăciune. Spune-mi te rog, când cineva este chemat la masă, dacă și-a spălat mâinile și s-a așezat și este gata pentru mâncare și totuși nu mănâncă, oare nu insultă pe cel ce l-a chemat? N-ar fi fost mai bine ca unul ca acesta să nu fi venit? Așa ai venit și tu, ai cântat cântare dumnezeiască, ai mărturisit că ești dintre cei vrednici și nu dintre cei nevrednici. Deci, cum ai rămas și din masa împărătească nu te împărtășești? îmi răspunzi «Sunt nevrednic!» dar atunci îți spun și eu: deci ai fost nevrednic și să iei parte la rugăciunile din biserică. Să nu învinovățim neputința, să nu învinovățim firea, ci mai degrabă lipsa râvnei (după Sfintele Taine)ˮ.

Fericitul Augustin îndeamnă la împărtășire deasă, zicând că: „vrăjmașul lui Dumnezeu duce la cădere, de cele mai multe ori, pe acei credincioși cărora le-a lipsit împărtășirea Trupului lui Hristos.ˮ

Sfântul Teodor Suditul, în cuvintele sale, învață că: „Sfânta Împărtășanie este cel mai mare dar dumnezeiesc. Cu toate acestea, noi nu purtăm grijă să ne împărtășim destul de des și de mult. Mă mir pentru ce ne cuminecăm numai duminica, iar în alte zile când se oficiază Sfânta Liturghie nu. Că se cuvine mai ales monahilor, care se află în sânul vieții de obște, în toate zilele să se împărtășească. De se va întâmpla să fie și ascultare afară și vom auzi toaca bisericii, să lăsăm treaba și să alergăm cu multă sârguință să ne cuminecăm și mult ajutor vom câștiga, căci această grijă fiind de-a pururi, ne vom feri de păcat și vom fi gata totdeauna, iar dacă nu avem grijă să ne împărtășim, cădem în multe păcate și patimi.ˮ

În cartea duhovnicească „Mântuirea păcătoșilorˮ se scriu următoarele: „În vremea apostolilor, cei evlavioși aveau obiceiul de a se împărtăși în fiecare zi, iar cei mai leneși o dată pe săptămână și astăzi cei mai mulți se împărtășesc o dată sau de două ori pe an; vai mie! Unde sunt adevăratele oi ale lui Hristos, care prin sfânta dăruire săvârșesc semne și minuni? Iar noi, cei fără minte, din lenevire, nu vom spori spre mai bine, ci îndrăznim a zice că nu mai este acea vreme, deci nici nu trebuie să îndesim atâta Sfânta Împărtășanie! O, nepricepuților! Nu voiește Domnul oare să ne mântuim și noi precum aceia? Cu adevărat acum este vremea darurilor și cununilor. Câți zic că este de ajuns să ne împărtășim numai o dată pe an, fiindcă este lumea plină de păcate și nu suntem vrednici să ne împărtășim de mai multe ori, nu știu ce vorbesc. Pentru că acel ce nu este vrednic a se împărtăși în fiecare lună, nici în fiecare an nu este vrednic. Că dacă păcatele de o lună te opresc a te împărtăși, arătat este că cele de un an te fac și mai nevrednic, pentru că vremea cu cât trece cu atât păcătuiești mai rău.ˮ

Gustați și vedeți că bun este Domnul !

La aceste temeiuri, pe care le-a adus părintele Ioan Iovan, noi mai putem adăuga ce Sfinții Părinți din vechime spuneau adesea : așa să-ți petreci viața creștine, încât să te poți împărtăși cu vrednicie în fiecare zi la Masa Domnului ! Iar Patriarhul Ghenadie al Constantinopolului spune întrun amplu comentariu : „ Sfânta Împărtășanie lucrează mare sporire a vieții celei întru Hristos, celor ce se împărtășesc. Fiindcă ceea ce lucrează în trup elementele cele din afară ale pâinii și vinului, aceeași lucrează în chip tainic și nevăzut Trupul Domnului la sufletul nematerial. Căci precum pâinea susține și hrănește trupul, tot așa Trupul lui Hristos hrănește sufletul nostru.(…)Iar Trupul lui Hristos, adică Sfânta Împărtășanie, fiindcă pe deoparte hrănește trupul, iar pe de alta este unită cu firea dumnezească, curăță și sfințește pe cei ce se împărtășesc și ne sduce multă hrană duhovnicească.(…)Deci fraților, de vreme ce împărtășirea deasă este necesară tuturor creștinilor, precum am dovedit cu mărturiile pe care le-am adus până acum, este de mare nevoie ca și noi să ne împărtășim des, ca să avem în noi Viața, care este Iisus Hristos și ca să nu murim moarte sufletească.”

Punctul de vedere al Părintelui Ioan față de frecvența împărtășiri era următoarea: „Continua Împărtășanie, iar cât privește vrednicia, noi preoții sfărmăm Sfintele Sfinților, după cum citim în rugăciunea de după Epicleza Euharistică ce zice: «Se sfărâmă și se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se sfărâmă și nu se desparte, Cel ce se mănâncă și niciodată nu se sfârșește, ci pe cei ce se împărtășesc îi sfințește»- argument pentru continua împărtășanie. În ce privește vrednicia, aceasta este un dar de la Dumnezeu nicidecum meritul nostru! Trebuie să ne apropiem mai mult de El în sensul real euharistic, prin învățătura Bisericii, prin Sfintele Taine și prin trăirea creștinească în sânul familiei și peste tot acolo unde locuim și ne desfășurăm activitatea, să simțim că trăiește în noi Dumnezeuˮ.

În privința acestor acuze că la Vladimirești se împărtășesc cele din sobor prea des și la mireni l-i se dă împărtășania cu mare ușurință și că părintele Ioan vrea să introducă Sfânta Împărtășania ca la început, ca și în primele zile ale Creștinismului, adică a se da foarte des la toți credincioși, părintele Cleopa spune: „Nu ar fi o greșeală dacă s-ar împărtăși cineva în fiecare zi(…)Și apoi, care ar fi motivul să ne supărăm dacă cineva se împărtășește des sau rar, că nu stă fericirea și sfințire sufletului și a trupului în aceea, adică a se împărtăși cineva des sau rar, ci aceea este adevărata fericire de a se împărtăși cu conștiință curată(…)Nu este îndrăzneală a se apropia cineva de multe ori, ci a se apropia cu vrednicie de-i vremea apropierii; nu este nici desimea împărtășaniei, nici rărirea ei. Ci vremea apropierii să ne fie nouă știința gândului curat(…)Așa dar dacă ar fi adevărată vestea venită de pe la Sf. Mănăstire Vladimirești, cum că prinții duhovnici de acolo au pus de gând să introducă acolo obiceiul din timpul creștinismului primar și patristic de a se da Sfânta Împărtășanie cât mai des binecredincioșilor creștini, pe mine aceasta nu mă mâhnește, ci mai mul mă bucură, numai dacă acest bun început se va face după rânduielile canonice ale sfinților părinți(…),am vorbit, și mai luminat zic, că este bine ca părinții duhovnici de acolo să aibă mare grijă și multă chibzuială în această privință. Și aceasta nu o scriu din alte motive fără numai din dragoste și frică cum am zis mai sus, pentru că dacă s-a început acolo lucrul cel bun, să nu rămână a nu spori și a merge din putere în putere, spre mai multă întemeiere și bună rânduială, prin care să se slăvească iar nu să se hulească Dumnezeu.ˮ

După cum se vede din aceste mărturii nu exista o diferență de opinii în împărtășirea continuă între cei doi mari duhovnici, părintele Ioan și părintele Clopa, doar că acesta era un pic mai prudent, acest lucru datorându-se poate și faptului că provenea dintr-un mediu monahal mai riguros, – în ceea ce privește Sfintele Taine – de la Mănăstirea Sihăstria unde rânduiala era după modelul mănăstirilor de la Muntele Athos, și pe care părintele o și descrie : „(…)despre împărtășania prea curatelor taine s-a rânduit ca monahii și schimnicii, odată la 30 zile să se împărtășească, la fel și frați cei mai râvnitori și care nu erau opriți de sfintele canoane. Iar paracliserii cari servesc pe preoți în altar, o dată în fiecare Sâmbătă, însă cu condiția ca trei zile mai înainte de împărtășanie să nu mănânce cu untdelemn. Această rânduială încă o țineau și monahi care voiau a se împărtăși mai înainte de 40 zile. Iar schimnicii, fiindcă au îndoită făgăduință, țineau 7 zile cu mâncare fără untdelemn înainte de a se împărtăși. Așa se ține rânduiala cu darul Mântuitorului aici la noi, precum și la Sihăstria și schiturile ce aparțin acestei sfinte mănăstiri.ˮ Părintele Cleopa mai adaugă la acestea: „Însă cum am zis, cine se simte pregătit poate a se împărtăși și mai des.ˮ

Părintele Dumitru Stăniloae într-un studiu publicat tot în această perioadă, vorbește de temeiurile dogmatice și duhovnicești pentru o viață monahală de obște. Pe lângă acestea mai adaugă și temeiul euharistic, ca dezvoltare a temeiului hristologic, ecleziologic și eshatologic. Toate acestea ne spun că comunitatea Bisericii, adunarea tuturor în Hristos și apropierea de forma vieții viitoare se face și crește prin Sfintele Taine și în special prin dumnezeiasca Euharistie. Cum toți credincioși dintr-o parohie se împărtășesc dintr-un singur potir și astfel toți sunt uniți în jurul acestui Izvor al vieții. Un singur potir îi unește cu atât mai mult pe cei din obștea unei mănăstiri.

Biserica este Trupul lui Hristos pe care-L avem în Taina Euharistiei și nu se poate să nu se vadă că învățătura despre Biserică ca Trup al lui Hristos și despre Euharistie ca „expresie a acestei vieții reale a Trupului, e confirmată și prin experiența de viață practică a primilor creștiniˮ.Această experiență aceștia au dobândit-o datorită faptului că ei „ necontenit stăruiau în învățătura Apostolilor, în comuniune, în frângerea pâinii și rugăciuni, (F.A.2,42;46-47) și datorită faptului că se împărtășeau zilnic și prin această Taină ei intrau în unitate reală unul cu altul și cu Hristos. Făceau din Euharistie centrul întregii lor vieții creștine, socotind toate celelalte ca pe o pregătire pentru această mare Taină.ˮ

Iar ca exemplu de urmat pentru o viața monahală, este aceea pe care o aveau membrii chinoviilor pahomiene care găseau de fapt în Euharistie o putere a unității lor. Aceștia împărtășindu-se des, în fiecare Sâmbătă și Duminică, potrivit regulilor Sfântului Pahomie. Practic împărtășirea deasă, corespunde jertfei necontenite a Domnului care prin ea voiește, necontenit să creștem în unirea cu El și între noi, murind în chip tainic, tot mai deplin lui Dumnezeu, ca să înviem tot mai deplin în Hristos.

În Filocala volumul 8 „ Metode sau cele 100 Capete ale lui Calist și Ignație Xonthopol ˮ a cărei traducere este făcută de părintele Stăniloae la Cap. 92 la nota de subsol 462 acesta spune: „Ideea că prin împărtășirea deasă, omul poate înmulți viața sa în Dumnezeu, e prețioasă. De fiecare dată omul trăiește cu sufletul într-un efort de întărire a legăturii sale cu Hristos din altă latură, într-un efort de a sfinți prin aceasta o altă latură a legăturii sale cu trupul, a legăturii sale cu semenii, într-un efort de a înfăptui prin fapte deosebite, cerute de alte și alte împrejurări, o altă și altă virtute. Dacă aceasta e preocuparea generală a vieții lui,«comunicarea» cu trupul Domnului și cu puterea Lui îl va susține de fiecare dată în acest alt efort.ˮ

Prezentând opiniile acestor doi mari teologi observăm că lucrarea sacramental – euharistică, a părintelui Ioan Iovan nu era „străină de duhul Ortodoxieiˮ. Părintele Ioan era conștient de valoarea unică a Sfintei Împărtășanii nu numai pentru fiecare credincios luat ca persoană individuală, ci și de semnificația ei comunitară prin care se zidește Biserica în calitate de trup a lui Hristos și o anticipare a ospățului eshatologic a Împărăției veșnice. A încercat să sădească în conștiința credincioșilor, necesitatea participării cât mai frecventă la viața sacramental –euharistică a Bisericii. O îndepărtare de Euharistia Bisericii este egală cu îndepărtarea de Izvorul vieții dumnezeiești și părintele Ioan spunea: „dacă ați ști voi de ce comoară mare, de ce dar vă lipsiți ținându-vă departe de Sfântul Potir!ˮ

După decembrie 1989, tema desei sau rarei împărtășanii a fost reluată din necesitatea înviorării vieții religioase-spirituale ortodoxe după ieșirea din umbră a Bisericii din timpul comunismului de către Preasfințitul Serafim Joantă într-un articol „ Deasă sau rară împărtășire” din revista „Telegraful român,ˮ nr.33-36 din 1991. Articolul are ecouri pozitive în țară și în diaspora, dar și între monahii de la schitul Prodromu care îi cer acestuia binecuvântarea de a insera acest articol ca și prefață la cartea „ Despre deasa împărtășireˮ a Sfântului Nicodim Aghioritul, care se publică acum pentru prima dată în limba română, datorită traducerii evlaviosului părinte Petroniu Tănase, starețul acestui schit românesc athonit. Tot în acest demers de revenire la obiceiurile Bisericii primare, Părintele Arhimandrit Mina Dobezu publică în anul 1993 un manifest „Pentru o Biserică Dinamică,ˮ unde arată că primul gest și cel mai urgent pe care trebuie să-l facem este pocăința, împăcarea cu Mântuitorul de care ne-am lepădat. Iar aceasta o putem face „ prin reactivarea comuniunii euharistice, prin revenirea la practica bisericii primare căci Dumnezeiasca Liturghie trebuie să redevină lucrătoare în sfințirea noastră printr-o împărtășire duminicală”.

În anul 2002 Părintele Arhimandrit Roman Braga publică articolul „Cerberii Sfântului Potirˮ unde spune că taina spovedaniei și taina împărtășaniei nu sunt condiționate una de alta. În aceste dezbateri despre împărtășirea continuă se pune problema dacă aceasta să se facă cu sau fără pregătire. Caracterul problematic al discuțiilor actuale la metoda continuei împărtășanii vine din presiunea exercitată de adepții ei de a se renunța la elementele tradiționale, esențiale cum este pregătirea ascetică prealabilă prin post și mai ales la legătura dintre Împărtășanie și Spovedanie.

Marii duhovnici și teologi din Biserica noastră și-au exprimat părerea în privința aceasta dintre care voi aminti doar câteva :

Părintele Arsenie Boca: „ Să vă spovediți și să vă împărtășiți. Să aveți o clipă în care vă împăcați cu Dumnezeu. Să folosiți clipa întâlniri cu Hristos ca pe o rază care vă luminează viața, că El este «Calea, Adevărul și Viața». Să-L luați pe Hristos cu inima împăcată cu Dumnezeu, să nu plecați din fața lui Hristos întristați, ca tânărul bogat care n-a înțeles cu cine stătea de vorbă.ˮ

„ Ori de câte ori ceri iertare, Duhul lui Dumnezeu se roagă pentru mântuirea omului, Duhul care sălășluiește în noi de la Botez. Această sălășluire a Duhului Sfânt se înnoiește cu fiecare Sfântă Împărtășanie. De aceea creștinii primelor veacuri se împărtășeau în fiecare zi, și de aceea nu se temeau de prigoană. În ei nu era frică, până și copiii acelor vremuri erau mai curajoși decât mulți oameni mari de azi.ˮ

Părintele Paisie Olaru : „ Nu deasa împărtășire ne duce la desăvârșire, ci pocăința cu lacrimi, deasa spovedanie, părăsirea păcatului și rugăciunea din inimă. Râvna unora pentru deasa împărtășire este semnul slăbirii credinței și al mândriei, iar nu semnul sporirii duhovnicești. Îndreptarea și sporirea noastră pe calea mântuirii începe cu o deasă spovedanie și se continuă prin post și rugăciune cu lacrimi, prin părăsirea păcatului, milostenie, împăcarea cu toți și smerenie. Numai după ce facem toate acestea ne putem împărtăși mai des. Astfel cum Să-L primești pe Domnul cerului și al pământului când sufletul tău este necurat, nespovedit, robit de patimi și mai ales de mândrie?ˮ

Î.P.S. Bartolomeu Anania : „ Pentru foarte mulți funcționează următorul clișeu: deasă împărtășire este egal cu o bagatelizare a acesteia și respectiv o rară împărtășire este egală cu o conștientizare, evlavie și cinste. În opinia noastră aceste clișee pot fi inversate : deasă împărtășire egal cu frică și cutremur, respectiv rară împărtășire egal cu bagatelizare. S-ar putea ca « adevărul să fie undeva la mijloc». Dar în aceeași măsură deplâng vidul duhovnicesc din fața preotului care strigă: Apropiați-vă!, fără ca cineva să se miște. Între cele două extreme –frecvența necenzurată și absența pioasă- adevărul poate fi , ca de obicei, la mijloc.ˮ

Părintele Ioan Argatu : „Să te împărtășești în cele patru posturi de peste an, și cel mai des la patruzeci de zile. În Postul Mare și în Postul Crăciunului pentru cei ce fac deasă spovedanie, se pot împărtăși de două ori, o dată după prima săptămână și a doua oară în ultima săptămână. Înainte de împărtășire să se țină post șapte zile. Cel ce este bolnav și femeia însărcinată se pot împărtăși mai des de patruzeci de zile. Iar copii până la cinci ani să se împărtășească o dată pe lună, și între cinci și șapte ani la patruzeci de zile. În ziua în care te împărtășești, să ai grijă cum te prezinți în fața Sfântului Potir, cu multă sfială să te apropii, cu cutremur, cu conștiința împăcată și împăcat cu toată lumea, cu canonul făcut și cu dezlegarea duhovnicului. Iar după ce te-ai împărtășit să stai liniștit să te rogi și să citești din cărți sfinte, mulțumind lui Dumnezeu pentru sfințenia care ți-a dăruit-oˮ

Părintele Arsenie Papacioc : „ Când ne împărtășim? Unii spun că la patruzeci de zile. Dar nu timpul decide, ci pregătirea ta interioară, pentru că la un eveniment așa de mare, ca să-L primești pe Dumnezeu, cu adevărat îți trebuie o pregătire. Decide intensitatea credinței tale, văpaia din inima ta. Nu te împărtăși că au venit Paștile sau Crăciunul. Ne împărtășim ca să fim mereu cu Hristos, pentru că nu există numai o împărtășire cu Sfintele Taine, ci și o împărtășire duhovnicească, adică această continuă prezență a inimii noastre la Dumnezeu.ˮ

Părintele Rafail Noica: „ Sfătuiesc pe toți să se împărtășească cât mai des. Aș prefera o împărtășire cât mai deasă; nu este caracteristic Împărtășaniei să fie deasă, ci aș zice împărtășire deasă, dar cât de deasă este bine pentru tine asta o las duhovnicului tău și cer Domnului să insufle fiecărui duhovnic cât de des este pentru cutare și pentru cutare. Pentru tine este poate peste doi ani, pentru altcineva în fiecare duminică, pentru altcineva duminică și de praznice, sau pentru alții la două săptămâni.ˮ

După cum se poate observa părerile duhovnicilor sunt împărțite, dar ceea ce rămâne și este punctul comun pentru toți, este că efectul Sfintei Împărtășanii depinde de pregătirea noastră interioară cu care îl primim pe Hristos. Tradiția bisericească evidențiază, regula aplicată din totdeauna în Biserica Ortodoxă, nimeni să nu vină la împărtășire, fără o pregătire unde un loc special îl ocupă Taina Pocăinței, prin fiecare dintre noi, curățirea sufletului. Pentru că la Hristos nu se merge oricum, fără vrednicie. Măreția lui Dumnezeu care se coboară la noi trebuie răsplătită cu multă râvnă, sufletul creștinului se poate transforma într-un „ pământ roditorˮ prin pocăință și împărtășanie.

O împărtășire continuă cu toată pregătirea, face ca în trupul și sângele nostru să se întipărească tot mai mult Trupul și Sângele cel curat și înviat al lui Hristos, făcându-ne tot mai asemenea sfinților în curățenie, dragoste, în jertfă și în puterea de a învia. Atâta vreme cât Hristos este centrul acestui, ortodoxia se poate traduce prin naturalețea pe care se construiește mântuirea.

II. EUHARISTIA-TAINA DESĂVÂRȘIRI CREȘTINE

3.1.Duhovnicul – Povățuitor spre poarta Raiului

Împărtășirea cu Sfânta Euharistie reprezintă termenul cel mai înalt de spiritualitate la care poate aspira un creștin și este condiția obligatorie pentru mântuire. Dar pentru a ne putea apropia de Pomul Vieții, de Sfânta Împărtășanie trebuie ca tot ceea ce este păcat să fie eliminat din sufletul nostru. Deoarece păcatul este un obstacol în calea comunicării cu Hristos sau mai bine zis un refuz de a te lăsa purtat de Hristos și de a-L purta pe Hristos în tine.

Această lucrare de curățire spirituală, de spălare a veșmântului sufletului este Pocăința. Pocăința, fiind mijlocul pe care Biserica ni-l pune la dispoziție să ne reînnoim lăuntric, să ne curățim de păcatele săvârșite după Botez și prin care suntem iertați și reintrăm în comunie cu Biserica. Prin mărturisirea păcatelor redescoperim frumusețea și simplitatea lui Hristos și faptul că pe Dumnezeu Îl putem cunoaște numai din postura îngenunchierii noastre. Numai îngenunchiați în fața lui Dumnezeu descoperim sensuri atât de mari, și că nu locul nostru în societate este cel ce ne definește pe noi ci ținta vieții noastre care este Hristos.

Mărturisindu-și păcatele, credinciosul le alungă pe acestea din sufletul său rupând legăturile ce-l făceau rob și astfel își va redobândi sănătatea spirituală și se va întoarce la Om. Așa se întâmplă miracolul extraordinar al renașterii noastre.

Cine va face această lucrare de curățire spirituală? Duhovnicul care așa cum am văzut și la sfârșitul capitolul precedent din părerile marilor duhovnici, rolul important pe care îl are acesta în a-i face capabili pe credincioși de întâlnirea cu Hristos prin împărtășire. Sfântul Ioan Gură de Aur spune „ Ani să-i dai? Vindecă-i rana! ˮ, acesta-i scopul duhovnicului să vindece rana pe care o are credinciosul din pricina păcatului. Duhovnicul are această misiune extraordinară, permanentă și tainică de a ne împăca cu Dumnezeu, de a face în așa fel încât slăbiciunile, greșelile și păcatele noastre să le facă în virtutea puterii de tămăduire a sufletului primită de la Hristos, iertate „și a suflat asupra lor și le-a zis:luați Duhul Sfânt, cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora l veți ține, vor fi ținute ˮ,(In.20,22-23) și aceasta o face prin Taina Pocăinței. Prin iertarea obținută, în această Sfântă Taină de la Dumnezeu prin duhovnic, cel care crede este de asemenea, inclus în Logosul, subiectul divin care răspunde Tatălui ca subiect în același timp uman. Prin acest dialog, credinciosul iese, din singurătate la care îl împinge păcatul, iese din „dialogul interior și chinuit, mai bine-zis, din monologul lipsit de putereˮ din acel lanț care îl strânge în cercul său fără a-i oferi o posibilitate de ieșire. Puterea celui care a reușit să iasă din această împietrire a fost arătată și de Sfântul Isac Sirul: „ Cel care a văzut păcatul său este mai mare decât cel care învie morților.ˮ Și așa și este, nu poate vedea cineva păcatul său decât când el devine, obiect al cunoașterii reale și nu se mai amăgește cu o falsă cunoaștere.

Duhovnicul are această putere teribilă și deosebită de a lega și dezlega. Ce importanță covârșitoare are părintele duhovnic în viața creștinului, dornic de mântuire și îndumnezeire.Dacă Dumnezeu veghează asupra noastră, așa cum spune Mântuitorul Hristos, că nici un fir din părul capului nu cade fără știrea lui Dumnezeu, duhovnicul este cel care trebuie să dea mărturie despre Dumnezeu în fața credincioșilor și care trebuie să dea mărturie lui Dumnezeu despre noi.

În scaunul spovedaniei credinciosul nu este singur, pierdut și înstrăinat datorită păcatelor sale, ci este împreună cu duhovnicul său care îl povățuiește, îl ajută și îl va încuraja să-și găsească calea către Hristos. Fiindcă este adevărat că Dumnezeu ne iartă, este adevărat că Dumnezeu ia aminte la pocăința celui care a greșit. Dar trebuie să existe această pocăință. Această stare de părere de rău care nu trebuie să fie formală, trebuie să cuprindă efortul nostru, voința de a nu mai săvârși păcatul. Credinciosul trebuie să conlucreze și el cu harul dumnezeiesc prin dorința și suferințele sale de a rupe legăturile cu păcatul și a realiza acel ideal al spiritualității care este Sfânta Împărtășanie.

Nicolae Cabasila spunea în acest sens „se cuvine, ca întru sudoarea frunții să ne câștigăm această pâine (Sfânta Împărtășanie), ce pentru noi s-a frânt și numai pentru ființele cuvântătoare s-a rânduit; căci Domnul a zis să ne sârguim pentru hrana care rămâne(In.6,27). S-a poruncit adică să ne apropiem de această cină nu fără nici o grijă și fără a face nimic ei străduindu-ne.ˮ Prin urmare, dacă Sfânta Împărtășanie constituie cel mai înalt mijloc de îndumnezeire, apropierea de ea nu se poate face fără anumite condiții etice, fără unele merite din partea noastră. Nimeni nu poate primi Împărtășania fără căință, fără o inimă înfrântă și smerită.De aceea căința ce însoțește Spovedania este o venire în firea nouă sau adevărată dăruită de Hristos, este o ridicare prin cuvântul „cine se va smeri se va înălța.ˮ(Mt.23,12).

Sfântul Ioan Gură de Aur scrie : „Dacă lacrimile lui Petru au putut șterge un păcat așa de mare, cum să nu le ștergeți și voi pe ale voastre, prin lacrimile voastre? Căci lepădarea de Domnul nu este ceva neînsemnat ci, dimpotrivă foarte însemnat, și totuși lacrimile au șters-o. Plângeți dar și voi pentru păcatele voastre, dar nu faceți asta numai de ochii lumii. Plângeți amar, cum a făcut-o Petru vărsați șiroaie de lacrimi din adâncul inimii, ca Domnul să se milostivească spre voi și să vă dea iertareˮ. Întâlnirii pline de pocăință cu Mântuitorul îi urmează „ piscul cel mai înalt al vieții duhovnicești la care dacă am ajuns o dată apoi nimic nu ne mai lipsește ca să dobândim fericirea cea dorită. Pentru ca aici nu mai este vorba a ne face părtași morții, îngropării sau unei vieți mai bune, ci este vorba chiar de dobândirea celui înviat, Hristos euharistic; de acum nu mai primi darurile Duhului Sfânt, oricât de bogate ar fi ele, ci primim pe însuși vistiernicul acestor daruri, comoara întru care încape toată bogăția darurilor.ˮ

Fără îndoială, sunt păcate mari care necesită o formă de căință și pocăință. De aceea Sfinții Părinți au stabilit canoane care spun: pentru o anumită greșeală trebuie să se facă următoarea pocăință, oprirea de la împărtășanie etc. Credinciosul în taina sufletului și a „odăii ˮ lui, trebuie să facă această pocăință pentru ca să simtă și în felul acesta iertarea lui Dumnezeu care i-a venit prin duhovnicul său. Aceste canoane nu trebuie să fie nici prea grele să sperie, dar nici prea ușoare să banalizeze această Sfântă Taină încât credinciosul să creadă că totul se iartă ușor și fără condiții.

Se observă astăzi o desconsiderare a sfintelor canoane, mulți socotindu-le depășite. Dar ele rămân orientativ valabile. Căci tratarea cu superficialitate, cu ușurință duce multe suflete la pierzare. Și avem în Pateric un asemenea exemplu când un bătrân din slăbiciune și iubirea prea mare față de ucenicul său nu-i dădea canoane și nici nu-l punea la nevoințe. Pe deasupra, în mod formal, ucenicul ducea o viață evlavioasă. S-a întâmplat că Dumnezeu l-a luat pe tânărul ucenic de pe pământ. Și mare a fost uimirea bătrânului, care aștepta ca ucenicul lui să ajungă în rai fericit, dar l-a văzut cu duhul chinuindu-se în iad. Iar aceasta întâmplându-se datorită toleranței și slăbiciunii lui ca duhovnic.

Adevăratul duhovnic știe să se roage, știe să îi înflăcăreze și pe fiii săi sufletești, dar știe și să plângă cu cei ce plâng și să se bucure cu cei buni la inimă. El este sufletul, inima care dă viață unei comunități. Autoritatea morală, experiența, blândețea și meșteșugul lui de a călăuzi sufletul pentru viața veșnică sunt calități de necontestat. Duhovnicul, precum o spune însăși numele, este un om al duhului, care poartă în sine pe Duhul Sfânt și în situația aceasta, părintele duhovnicesc nici nu mai grăiește de la sine, ci după încredințarea Domnului Hristos „ Fiindcă nu voi sunteți care vorbiți, ci Duhul Tatălui vostru este Care grăiește întru voi.ˮ (Mt.10,20). Și cu ajutorul Lui se luptă cu duhurile răutăților pentru ocrotirea și mântuirea fiilor săi sufletești.

Sub epitrahilul său se cresc suflete curate pentru Dumnezeu, se dezleagă păcate, se călăuzesc cei ce iau crucea lui Hristos și se îndrumă credinciosul pe drumul creșterii duhovnicești, pentru întâlnirea cu Hristos din Sfânta Împărtășanie. Se deschid inimile împovărate, se tămăduiesc răni ascunse, se îndreaptă pașii pe calea mântuirii, se mângâie sufletele tulburate și se dezleagă marile întrebări ale vieții. De iscusința și priceperea lui duhovnicească depinde în cea mai mare măsură mântuirea acelora pe care el îi povățuiește.

Această „harismă profetică ˮpe care harul Duhului Sfânt o dă duhovnicului este folosită de acesta în două feluri: pe de o parte ca să cunoască tainele lui Dumnezeu și pe de altă parte să îl ajute să pătrundă în inimile oamenilor, să fie „văzător cu duhulˮ.Astfel, marii duhovnici, vor ști intenția lui Dumnezeu cu fiecare om, cu fiecare fiu duhovnicesc ce li se adresează pentru sfat și spovedanie. Și dacă acesta nu poate să își dezvăluie gândurile ori nu vrea să o facă complet în fața duhovnicului, acesta fiind „văzător cu duhulˮ, v-a pătrunde în inima interlocutorului său și își va face o imagine completă asupra stării sale sufletești. Dar pentru a putea să pătrundă în inima ucenicilor săi trebuie să aibă o viață curată și credință dreaptă și nestrămutată.

Iubirea adevărată și desăvârșită către Dumnezeu conduce inevitabil la smerenia care la nevoie îl ajută să-și pună sufletul pentru ucenicul său. Blândețea și smerenia sunt legate indestructibilîn persoana Domnului Hristos care a spus: „învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima.ˮ Pe Duhovnic ceea ce trebuie să-l caracterizeze este „modul așezat și inima smerităˮ, ca să-l imite în acest fel pe Hristos în toate, în timp ce pe ucenic această virtute este foarte însemnată și-l va ajuta să-și deschidă sufletul.Încă de la început chiar, o privire blajină din partea duhovnicului un ton îmbietor, cald, amical, de-o intimitate părintească și prevenitoare, va încălzi inima crispată în sforțările tăcerii, o va înmuia, o va face să se deschidă și să se destindă.

Pe lângă viața curată și cunoștințe diverse duhovnicul trebuie să dețină o mare virtute: dreapta judecății sau discernământul care este cea mai importantă în lucrarea de formare duhovnicească.Aceasta este izvorul și rădăcina tuturor virtuților și primează asupra celorlalte doruri încât poate să le înlocuiască și să-l dispenseze pe duhovnic și de vârstă și de multe cunoștințe.

Din păcate, într-o lume secularizată cum este cea de astăzi, tot mai puțini oameni își dau seama de importanța pe care o are un duhovnic. Faptul de a avea un duhovnic nu le spune nimic, deoarece prezența lui le-ar tulbura viața lipsită de sens pe care o duc. Duhovnicul le-ar putea arăta pericolul căii pe care merg, s-ar oferi să le ajute să se oprească la timp, dar tocmai pentru faptul că acest drum al morții le place, nu vor să fie opriți din ceea ce fac. Dar părintele duhovnic este răspunsul tinereții noastre veșnice lui Dumnezeu. Și a fi sub îndrumarea unui duhovnic înseamnă a fi mereu însetați de Dumnezeu. Așa cum lingurița poartă Sfânta Împărtășanie și duhovnicul este o prelungire a linguriței și a potirului în viața credinciosului.

Rând pe rând dispar dintre noi ființe deosebite care dădeau un sens acestor vremuri și câtă vreme trăiau nici nu realizai ce rol imens aveau. Cu cât sunt mai puțini părinți bătrâni, marii noștri părinți duhovnicești, cu atât sunt mai iubiți și mai căutați. Iar cuvintele lor calde și simple, adesea udate de boabe de lacrimi, sunt din ce în ce mai prețuite și au valoarea unor veritabile sentințe. Ele sunt porunci pentru ucenici, medicamente pentru cei bolnavi la suflet și viață pentru cei ce-L iubesc pe Dumnezeu. Desprinse aproape total de cele pământești, cuvintele duhovnicului, pline de har, au ceva din lumea veșniciei, din lumea sfinților și a îngerilor. De aceea, întotdeauna sfaturile duhovnicului lecuiesc, liniștesc inima, limpezesc cărările vieții și aduc bucurie, speranță hrănind sufletul cu dorința de a înainta pe calea curățirii sufletului de păcate, pentru a putea întâlni cu Hristos cel Euharistic.

Niciodată despre un duhovnic nu poți vorbi sau scrie la timpul trecut. Inima lui, ca și inima lui Dumnezeu având mai multe intrări decât ieșiri, nădăjduiesc că te-a cuprins și pe tine purtându-te dinaintea Mântuitorului Iisus Hristos în Taina Treimii într-un timp al prezentului continuu. Prin părintele duhovnic simțim deplin făgăduința lui Hristos: „Iată Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacului” (Matei 28,20).Dacă încă nu ai un părinte duhovnic, apropie-te de omul care se bucură de Dumnezeu și te vei bucura și tu de El.

3.2. Sfânta Euharistie izvor de progres duhovnicesc

Viața creștină este o viață de continuu progres duhovnicesc. Nu se poate spune niciodată gata am ajuns la capăt, căci ținta desăvârșirii noastre este ceva infinit, după cum și Hristos este infinit.

Din punct de vedere duhovnicesc, a nu urca, a nu avea un progres spiritual înseamnă, nu a sta pe loc, ci a merge înapoi. Fericitul Augustin spunea în acest sens: „Nu putem să ne oprim de-a nu aluneca înapoi, decât forțându-ne mereu a urca. Îndată ce ne oprim, coborâm; și a nu înainta înseamnă a coborî, încât dacă nu vrem să recădem, trebuie să ne silim mereu a înainta fără a face popas.ˮ

Toată strădania noastră trebuie pusă în folosul creșteri în Hristos. Căci spre Hristos trebuie să alergăm zi de zi și această alergare să nu cunoască odihnă și să continue de-a lungul întregului nostru „preaviz lumesc,ˮpână în veșnicie. Căci centrul vieții creștine este în Hristos care pătrunde și transfigurează, îndumnezeiește făptura întreagă a celui credincios.

În înaintarea duhovnicească a noastră pe drumul desăvârșirii în Hristos avem mare nevoie de ajutorul și contribuția Harului Divin, Harul Duhului Sfânt „ izvorât din coasta lui Hristosˮ ce se revarsă prin Sfintele Taine. Spiritualitatea creștină își găsește împlinirea prin Tainele întemeiate de Mântuitorul Hristos în Biserica sa și în special prin Sfânta Euharistie care este centrul vieții creștine și „cununaˮ acestei spiritualități.Această spiritualitate filocalică, implică o curățire continuă de patimi și creștere în virtute până la statura deplinătăți în Hristos. Să ajungi la statura lui Hristos, aceasta este ținta, de la pruncia în Hristos la bărbăția desăvârșită în Hristos, aceasta este calea; să creștem în Hristos ca „să înfățișăm pe tot omul desăvârșit în Iisus Hristosˮ(Col.1,28), aceasta este chemarea. Această chemare se adresează tuturor credincioșilor, căci în toți trebuie să ia chip Hristos, în toți trebuie să se întrupeze Hristos.

Dacă Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune că „ Eu sunt Pâinea cea vie. Pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este trupul Meu. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnicăˮ(In.6,51-54), nu pretinde de la noi altceva decât cucerirea acestui pisc duhovnicesc și care este la îndemâna tuturor. Și primind această hrană cerească să simțim mai puternic nevoia de desăvârșire și unindu-ne în iubirea Lui pe toți, făcându-ne membre ale trupului Său tainic, în rodirea faptelor bune pentru întreaga comunitate. Că cei ce s-au împărtășit din Trupul și Sângele Său s-au simțit dintru început uniți în credința harului lui Dumnezeu.

Pentru Sfinții Părinți, Sfânta Împărtășania depășește prin însemnătatea ei toate lucrările lui Dumnezeu. Este minunea permanentă de un preț inestimabil, și în care există toată viața sufletului și trupului nostru. Sfintele Taine reprezintă „ poartaˮ și „caleaˮ prin care se revarsă în mod nevăzut de noi dragostea lui Iisus Hristos și ne ușurează înaintarea duhovnicească spre El. Prin harul mântuitor pe care îl împărtășesc Sfintele Taine, ne nasc și ne întâlnesc în viața cea nouă, în Hristos. Prin Botez Domnul Hristos ne angajează în lupta de cucerire a vieții veșnice, prin Mirungere, Hristos ne ridică în oastea desăvârșirii Lui, pentru ca prin Sfânta Împărtășanie, Domnul Iisus Hristos să se predea în întregime nouă cu toată Dumnezeirea Sa, lucrând prin noi desăvârșirea și încorporându-ne desăvârșit în El.

Înduhovnicit astfel prin Sfânta Împărtășanie, credinciosul este sprijinit în ostenelile sale de a duce practic o viață în Hristos, prin supunerea în toate acțiunile sale, sentimentelor lui Hristos așa cum îndeamnă și Sfântul Apostol Pavel: „ Ca să gândiți la fel, având aceiași iubire, aceeași iubire, aceeași simțiri, aceeași cugetare, care este și în Hristos Iisusˮ.(Filip.2, 2-5)

Adevărata viață în Hristos sau desăvârșita spiritualitate creștină se realizează atunci când cineva poate să spună ca și Apostolul Pavel „Acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine,ˮ(Gal.2,20), și ca atare trebuie să-I supună de bună voie mintea, inima căci „dacă cineva nu are duhul lui Hristos, acela nu este a Lui”(Rom.8,9). Prin împărtășanie Hristos ne pătrunde cu energiile Sale divine ne sfințește și ne unește cu El, recrescându-ne după chipul Său.

Progresul duhovnicesc pe care îl luăm de la „ Hristosul euharisticˮ și care lucrează în noi se simte de la cele mai „înalte facultăți ale sufletuluiˮ și până la cele de jos și în „neînsemnatele ramificații ale ființei noastre.ˮ Frumusețea duhovnicească a lui Iisus Hristos strălucește în fiecare credincios, sălășluiesc în el înțelepciunea, răbdarea, bunătatea lui Hristos, și dacă în El un loc deosebit ocupă iubirea, atunci și în centrul ființelor noastre renăscute prin Harul Divin stă iubirea. Și așa prin unirea cu Domnul Hristos în taina Sfintei Împărtășanii „ chipul moral al Luiˮ strălucește în fiecare credincios și ne face să le vedem și să le măsurăm „pe toate cu măsura luminii lui Dumnezeuˮ. Și atunci putem înțelege zădărnicia bunurilor pământești și „nebuniaˮ acestora și să gustăm învățăturile Evangheliei, pe care mai înainte nu le înțelegeam-așa cum s-a întâmplat și cu cei doi ucenici pe drumul Emaus- ca unele ce erau împotriva pornirilor firii.

Prin faptul că acum suntem renăscuți și că stăm într-o continuă relație cu Hristos, avem și forțele morale necesare unei vieți conforme cu calitatea de fii ai lui Dumnezeuși „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întărește.ˮ(Filip.4,13) Toate aceste binefaceri, ce se lucrează prin împărtășire, izvorăsc însăși din Jertfa lui Hristos și din biruința Lui asupra păcatului și a morții. Jertfa nesângeroasă, în urma căreia Domnul Hristos ni se împărtășește cu însuși trupul și sângele Său nu poate fi zadarnică. De aici și marele folos pe care îl are credinciosul care primește cu vrednicie Sfânta Împărtășanie. Primind pe Hristos în noi „intimitatea cu El este deplinăˮ căci „cel ce se alipește de Domnul este un singur duh cu Elˮ(1Cor.6,17). Și ca urmare voința lui este una cu a lui Hristos, precum și a lui Hristos a fost una cu a Tatălui. E clar că astfel de unire în adevăr ne transformă progresiv. Încet, încet gândurile, dorințele și voința noastră se schimbă, căci dacă avem în noi sfințenia, smerenia lui Hristos, noi nu putem fi astfel decât sfinți, și plini de iubire, smerenie în comportamentul nostru. „ Înțelegând că lumea și eul nostru ne mint și numai Hristos este întru adevăr și noi ne dorim numai ceea ce dorește El, mântuirea noastră « facă-se nu voia mea ci a ta » și chiar dacă această voie ne-ar duce spre Cruce o primim cu dragă inimă, fiind siguri că ea este spre binele nostru duhovnicesc și binele aproapelui.ˮ

Sfânta noastră Biserică ne învață că Hristos Domnul, care se află cu noi „ până la sfârșitul veaculuiˮ are puterea să prefacă răul în bine. În sensul acesta contăm pe faptul că în momentele de suferință, omul poate deveni mai receptiv față de cel mai important lucru pentru el: să-și curețe inima și să-și împrospăteze propriile sale forțe sufletești, apelând la Hristos și sprijinindu-se de El. Însușirea unei răspunderi, căreia să-i urmeze o angajare hotărâtă de luptă împotriva răului potrivit unei rânduieli voite de Dumnezeu a devenit o exigență vitală a sufletului. Numai conformându-se acestor exigențe poate avea loc aceea prefacere lăuntrică, fundamentală, în măsură să mijlocească reînnoirea ființei noastre.

Darul Sfânt al vieții, cu care suntem învredniciți de Dumnezeu îl putem pierde sau regăsi, și în raport cu acest dar putem fi trădători, precum putem fi și salvatori. Acest dar al vieții ne aparține fiecăruia ca persoană dar și ca ființă din comunitate.

Această unire duhovnicească se prelungește atâta vreme cât cu vrednicie și cu deplină curăție sufletească ne apropiem de Sfântul Potir,„ Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu întru Mine petrece și Eu întru el.ˮ(In.6,56) Căci Trupul și Sângele Domnului nu se poate pierde fără rost, fără folos. De aici și avertismentul Sfântului Apostol Pavel pentru cei care se împărtășesc cu nevrednicie „ Cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind Trupul Domnuluiˮ.(1Cor.11,29)

De vrednicia noastră depinde progresul nostru duhovnicesc sau dacă rămânem într-o stare de robie a păcatului. Iar pentru a ne menține în urcușul duhovnicesc se impune a ne hrăni continuu din Sfântul Potir întrucât am văzut câtă tărie și spor duhovnicesc avem împărtășindu-ne de „ Hristosul euharisticˮ.Nici un cuvânt nu poate fi mai explicit în acest sens decât cel prin care Domnul Iisus Hristos a arătat acest adevăr „ Precum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine dacă nu rămâne în viață, tot așa, nici voi, dacă nu rămâneți în Mine.ˮ(In.15,4)

A putea avea creștere duhovnicească fără Hristos nu este posibil, căci noi uităm cât de adevărat este că „Tot darul cel bun și desăvârșitˮ vine de dinafară și „de sus esteˮ. Și de aceea pentru a putea progresa duhovnicește este necesară o împărtășire continuă „ Aleargă des la izvorul darului și al milei dumnezeiești, la izvorul bunătății și a toată curăția, ca să te poți tămădui de păcatele și patimile tale, și să te învrednicești a te face mai tare mai priveghetor împotriva tuturor ispitelor și amăgirilor diavolului(…)Alții se lasă de cuminecătură dintr-o evlavie, și din oarecare neodihnă că mărturisirea nu le-ar fi desăvârșită. Oricum, tu în întâmplarea aceasta, urmează sfatul duhovnicilor înțelepți, și leapădă din inima ta toată îndoiala căci aceasta împiedică darul lui Dumnezeu și slăbește evlavia(…)Ce te folosește a amâna zi de zi mărturisirea și apoi sfânta cuminecătură. Dacă astăzi nu te cumineci pentru o pricină oarecare, mâine poate să vină alta mai mare, și așa poate să fii împiedicat de la cuminecătură, multă vreme, și să te găsești tot mai nevrednic.ˮ

Vrednicia sau nevrednicia este o problemă discretă și lăsată, cu toată autoritatea, la alegerea duhovnicului care prin experiența vieții sale de ascet și preot, poate rafina și discerne păcatele, slăbiciunile și toate obstacolele ce opresc pe credincios de la împărtășanie.

Atunci când Sfântul Simeon, noul Teolog, îl sfătuiește pe un tânăr viețuitor în lume să nu se apropie de Sfânta Împărtășanie înainte ca pocăința să fie lucrătoare scrie într-o epistolă: „ Trebuie să te oprești de la Dumnezeieștile și Înfricoșătoarele Daruri, până ce vei avea o stare duhovnicească neschimbată privind faptele rele ale păcatului, și vei dobândi o voință lucrătoare și vei avea o ură definitivă împotriva păcatuluiˮ. Sfântul Simeon înțelege prin nevrednicie că cel care mănâncă Trupul Fiului lui Dumnezeu și bea sângele Lui nu știe în mod limpede și cu conștiință că el rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în el, și n-a fost părtaș în tot cazul cu vrednicie la aceste Taine.

Adevărul este că numai printr-o împărtășire conștientă, cu simțire în mod lăuntric, te poți uni cu Dumnezeu, certificând în acești parametri duhovnicești o împărtășire reală și adevărată. Nu devine nimeni un credincios vrednic doar atunci când se împărtășește rar, ci dacă experimentează o viață după poruncile și tainele lui Hristos, și învățăturile Sfinților Părinți în duh de pocăință neîncetată.

Părintele Dumitru Stăniloae spune „ se recomandă o smerenie continuă. Nici o dată să nu ne socotim vrednici, și când ne socotim nevrednici atunci ne putem împărtăși, chiar dacă ne socotim vrednici, nu suntem vrednici.ˮ Numai printr-o vedere duhovnicească se descoperă Taina, de aceea este necesar să spunem că precum Hristos se cere privit mai ales dinăuntru, ca Fiu al lui Dumnezeu, și Sfintele Taine se cer privite întâi și mai întâi din interior din prezența lui Hristos în ele prin Duhul Sfânt.

Noi nu trebuie să ne apropiem oricum la acest ospăț al nemuririi, ci având gândul de câtă cinste am fost învredniciți și de ce fel de masă ne atingem „Când vezi pe Domnul jertfit și stând întins și pe preot aplecându-se asupra jertfei și rugându-se și pe toți înroșiți de acest Sânge prețios mai crezi că ești printre oameni și stai pe pământ?! Nu ești oare atunci mutat în ceruri și arucând din suflet toată cugetarea trupească. Nu privești tu numai cu sufletul și cu mintea pură cele cerești? O ce minune! O, iubire de oameni a lui Dumnezeu Cel ce stă sus cu Tatăl în acel ceas e în mâinile tuturor și se dă pe sine celor ce vor să-L îmbrățișeze și să-L primească.ˮ

Pentru aceasta s-a făcut Dumnezeu om, ca omul să poată participa la viața dumnezeiască „Prin care El ne-a hărăzit mari și prețioase făgăduințe, ca prin ele să vă faceți părtași dumnezeieștii firiˮ(2 Pt.1,4); deci noi să devenim asemenea Lui, prin îndumnezeirea lucrată în noi după înviere, prin „Hristosul euharisticˮ, dar cu consimțământul și eforturile noastre. Acest plan divin are un început în veșnicie, o realizare în timp și este mereu actual prin împărtășire. Creștinul care se apropie de Sfintele Taine cu „ frică de Dumnezeu și cu credințăˮ, cu pregătire, se învrednicește de nenumărate daruri și foloase duhovnicești din care amintim doar câteva:

– are viață veșnică întru el și va trăi veșnic „Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua de apoi.ˮ(In.6,54)

– se unește cu Hristos, o unire reală, devenind hristofori,purtători de Hristos. Și astfel ridicat așa de sus se cade să nu mai coboare iarăși în groapa păcatului

– unul ca acesta sporește și crește în lucrarea celor duhovnicești „ Să creștem întru toate pentru El, înnoiți în duhul minții, umpluți de cunoașterea voii Lui, întru toată înțelepciunea și priceperea duhovnicească.ˮ(Ef.4,15;23, Col.1,9)

– cel ce se împărtășește cu Trupul și Sângele Domnului are pe Hristos viețuind în el, vine să își facă sălaș Dumnezeu. Aduce de asemenea, sfințirea trupului și sufletului și curăță patimile. Aduce îndrăzneală către Dumnezeu, îndreptare și întărirea vieții duhovnicești, înmulțind faptele bune și spre desăvârșire.

Multe altele sunt roadele duhovnicești pe care le dobândește omul credincios, care are evlavie și cu curăție și pregătire se apropie de Sfânta Împărtășanie, și „odată ce te-ai împărtășit, ține bine să nu-ți cadă mărgăritarul cel mai de mult preț. Păzește-l din toate părțile, să nu ți-l răpească cel viclean din sufletul tău! Te-ai sfințit cu cele sfinte? Trăiește ca un sfânt. Te-ai unit cu Hristos? Rămâi cu Hristos.ˮ Iar cel ce nu primește pe Hristos prin împărtășanie, niciodată nu va spori în lucrarea virtuților, deoarece fără de El nu poate face nimic bun.(In.15,5)

Sfânta Taină a Împărtășaniei satisface tensiunea necesară vieții sufletești a credinciosului în efortul să de înălțare, de îndumnezeire.

De la aspirațiile către cele spirituale și veșnice, năzuință la început vagă apoi bazată pe cuvântul Evanghelie, primit cu credință și întărită de harul revărsat prin toate Tainele Biserici, până la Sfânta Împărtășanie, credinciosul trăiește o continuă especteză, pentru creșterea în Hristos pentru a ajunge la starea bărbatului desăvârșit, a omului în care sălășluiește Domnul Hristos.

Văzând puterea și lucrarea darurilor Sfintei Împărtășanii, ne putem da cu ușurință seama că ea constituie un „antidotˮ real, eficient și de neînlocuit la toate lipsurile, insuficiențele și relele lumii de azi. Hristos devine izvorul vindecării, creșteri și desăvârșirii vieții creștine, și este izvorul celor mai mari virtuți, principiul sfințeniei creștinului.

Dar sfințenia nu trebuie să rămână doar la nivel de discuție teologică, ci să se realizeze printr-un proces duhovnicesc, pornind de la o trăire în cult, în special printr-o trăire euharistică. Potrivit expresiei plină de înțeles a lui Evagrie Ponticul „ dacă ești teolog roagă-te cu adevărat și dacă te rogi cu adevărat ești teologˮ, și aceasta o putem transpune din punct de vedere euharistic în faptul că dacă ești credincios, împărtășește-te continuu, și dacă te împărtășești continuu ești creștin cu adevărat.

CONCLUZII

În viața și spiritualitatea ortodoxă Sfânta Împărtășanie are o însemnătate deosebită, reprezentând cel mai important moment din viața creștină. Este momentul unde se face îndumnezeirea și desăvârșirea omului și când acesta se întâlnește în modul cel mai concret, mai real cu Hristos. Și prin această întâlnire cu „Hristos euharistic ˮcreștinul este regenerat, renăscut. Această Sfântă Taină nu doar modelază credinciosul după chipul lui Hristos, ca celelalte Taine, ci îl face să fie ceea ce este El, îl hristifică în mod real.

„Veniți toate sunt gataˮ(Lc.14,17), este glasul Domnului Iisus Hristos peste veacuri și reactualizat mereu, prin cuvintele „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste apropiați-vă!ˮrostite de preot de câte ori săvârșește Dumnezeiasca Liturghie, invitând creștinii la marea iubire a lui Dumnezeu care ni se oferă. Oare de ce la această chemare spre rânduiala mântuitoare așezată de Domnul Hristos, împlinită de apostoli și întărită de Sfinții Părinți prin sfintele canoane pentru întreaga Biserică, s-a ajuns astăzi să ne împărtășim doar în cele patru posturi –în cel mai fericit caz -sau o dată pe an, în Postul Mare? Cum se face oare că ceea ce ne preocupă, în vederea împărtășirii sunt mai degrabă motivele de a nu ne împărtăși, decât acelea de a o face? Cum a fost posibil ca secole la rând, de cele mai multe ori Sfintele Liturghii să fie săvârșite fără credincioși care să primească Sfânta Împărtășanie? De ce acest lucru nu provoacă fiori și uimire, în timp ce dorința de împărtășire continuă provoacă o anumită teamă și rezistență?

Toate aceste întrebări denotă pierderea punctului de referință din viața noastră care este Hristos și a sensului pe care îl are Dumnezeiasca Liturghie. Cuvintele și poruncile Domnului nostru Iisus Hristos nu mai sunt centrul vieții și atenției noastre, societatea secularizată în care trăim are alte puncte de reper. Această criză spirituală își are originea în ruperea legăturii personale cu Hristos, căci o relație personală nu poate fi una ocazională, căci astfel își pierde chiar însușirile unei relații între persoane. Fără Sfânta Împărtășanie omul este un simplu individ, iar cu o împărtășire rară este un individ ce se zbate mai mult sau mai puțin concludent să devină persoană. Sufletul creștinului fără împărtășanie, nu își dovedește existența căci acesta este dar al lui Dumnezeu care i-a dat viață.Sfânta Împărtășanie este suflarea de viață veșnică pe care Domnul Hristos o insuflă în trupul omului.

Să ne întoarcem la viața duhovnicească a creștinilor din Biserica primară și să primim cu vrednicie și smerenie Paharul binecuvântării care ni se oferă în jertfa liturgică, având conștiința că ne adăpăm din roadele mântuitoare alei jertfei de pe Golgota. Obiceiul impus la un moment dat în istorie – de împărtășire doar de patru ori pe an, sau măcar o dată pe an în Postul Mare – nu poate fi justificat teologic ci cel mult sentimental, reprezentând ultimul prilej pentru revizuirea conștiinței. Acela care neglijează Sfânta Împărtășanie, neglijează fără să-și dea seama întruparea și jertfa însăși a Domnului Hristos. Fără Euharistie nu există nici Întrupare, nici Jertfă.

Această întoarcere o propovăduiesc și arhiereii bisericii noastre prin scrieri, cuvântări și predici încercând să „ corijeze o meteahnă pătrunsă în multe parohii: rara spovedanie și rara împărtășire a credincioșilor,ˮ și să ridice pe credinciosul de azi din decadența și regresul moral în care se află și să-l așeze pe un alt plan de viețuire: cel cu Hristos. Pentru înrădăcinarea vieții creștine în Taina Sfintei Euharistii este nevoie de o preocupare permanentă și continuă de a ne hrăni cu Cuvântul întrupat a Domnului, de a cunoaște și aprofunda credința și a ne adânci în relația noastră personală cu Hristos.

Noțăunea de împărtășire deasă este relativă; astfel , în raport cu cel care nu se împărtășește decât o dată pe an, cel care se împărtășește de trei sau patru ori pe an se împărtășește des. Împărtășirea deasă nu înseamnă neapărat împărtășirea zilnică, care este de altfel greu de practicat, și din simplu motiv, că bisericile în care se săvârșește zilnic Sfânta Liturghie sunt puține, și în plus mai sunt zilele aliturgice din timpul anului bisericesc.

Prin împărtășirea deasă, eu înțeleg împărtășirea credincioșilor în fiecare duminică și în fiecare zi de praznic sau chiar mai des dacă se poate.

Cercetând pozițiile celor care, fie în trecut, sau acum, sunt împotriva împărtășirii dese, se poate vedea că acestea sunt de cele mai multe ori motivate de o confuzie între împărtășirea deasă și împărtășirea fără pregătirea necesară apropieri de Sfântul Potir. Nici unul dintre Sfinții Părinți, arhiereii, duhovnicii sau preoții care au promovat împărtășirea deasă nu au făcut acest lucru îndetrimentul pregătiri. Atunci când îndeamnă la o împărtășire deasă, îndeamnă totodată la pregătirea pentru ea.

Privind acestea, centrul de greutate al discuției despre Sfânta Împărtășanie se mută în zona a ce trebuie să facem: să fim pregătiți, vrednici să primim Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos.

Pregătirea noastră pentru un eveniment atât de important ca cel al împărtășirii cu Sfintele Taine, nu constă într-o pregătire de o zi – două sau pe perioada unui post, ci de toată vremea. Tot timpul suntem datori să ne reținem de la păcat, să avem gândul la Hristos. Apropierea de Sfântul Potir, să se facă cu o credință vie, smerenie, nădejde și cu ardoarea dragostei fierbinți pentru Hristos, și este condiționată de „așezarea” sufletească a celui care vrea să se împărtășească. Important pentru acesta nu este să respecte, în mod formal anumite rânduieli, ca să vină la Sfânta Împărtășanie, ci acestea -postul, spovedania- să îl pregătească pentru a ajunge la „așezarea” sufletească.

Toți Sfinți Părinți stăruiesc asupra faptului că se cuvine să ne apropiem de Sfânta Împărtășanie cu un trup, un duh și o inimă curată, și aceasta o facem prin: curățirea trupului și sufletului, simțământul nevredniciei personale și frica, credință, iubire de Dumnezeu.

Credinciosul trebuie napărat să-și curățească și trupul odată cu sufletul, să-l primenească pentru primirea marelui Dar al lui Dumnezeu. Să îmbrace pentru ele veșmântul de nuntă care se cere de la cel poftit la dumnezeiescul ospăț.(Mt.1-14) Pentru curățirea trupului este nevoie de postire, nu numai de bucate, ci și de însoțirile trupești; iar pentru curăția lăuntric este nevoie de Pocăință.

Taina pocăinței, numită și Taina Spovedaniei, deși spovedania propriu-zisă nu este decât o parte a ei. Pe lângă spovedanie, credinciosul trebuie să aibă un viu simțământ de căință, de plâns și durere a inimii, în care trebuie să stăruie și după împărtășire în simțirea micimii și nevredniciei față de a da mulțumire și slavă lui Dumnezeu pentru marea Sa milostivire și bunătate.

Prin Taina Pocăinței primim iertarea păcatelor atunci când o facem cu o inimă înfrântă și smerită, dar aceasta este ca o anticameră a „vederii luminii celei adevărateˮ și a primirii „Duhului cerescˮ. Pocăința ne redeschide calea spre împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos, cale închisă de păcat, dar și prilejuiește momentul în care să ne aducem și noi contribuția noastră în scopul mântuirii. E clar că spovedania și căința au o importanță mare în curățirea sufletului.

Desigur că sunt păcate grave și păcate mai puțin grave, căci așa cum spune Sfântul Apostol Ioan „orice nedreptate este păcat, dar este și păcat care nu e de moarte.ˮ(1In.5,17) În cazul păcatului de moarte trebuie să împlinim canonul rânduit la spovedanie și nu se poate împărtăși credinciosul până la împlinirea canonului. Căci așa cum se știe în Biserica Ortodoxă Română și Biserica Rusă nimeni nu se poate împărtăși fără să primească dezlegare de la duhovnicul său. Dar trebuie subliniat faptul că, în principiu, nu există o legătură necesară între cele două Sfinte Taine; creștinul poate să meargă să se spovedească numai și numai pentru a dobândi iertarea păcatelor, fără ca să se împărtășească; sau poate primi Împărtășania fără a se fi spovedi înainte dacă are vrednicia cuvenită. Sfinții Părinți văd mai degrabă o împlinirea a Spovedaniei prin împărtășire, păcatele mărturisite și iertate în Sfânta Taină a Pocăinței sunt deplin șterse, iar noi deplin curățiți.

Tradiția Ortodoxă Răsăriteană nu a pus accentul niciodată pe respingerea celor nevrednici de la Sfintele Taine, ci pe efortul comun al duhovnicului și creștinului, ca acesta să părăsească păcatul și să se învrednicească de Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos. La Sfinții Părinții vedem că aceștia nu cer desăvârșirea de la cei ce se apropie de Sfintele Taine, ci îndreptarea vieții acestora printr-o pocăință sinceră, o dorință de îndreptare și smerenie, iar desăvârșirea se va da la „plinirea vremiiˮ chiar de cel de care ne împărtășim.

În ceea ce privește „vredniciaˮ pentru primirea împărtășaniei trebuie să fim conștienți că nimeni nu poate pretinde vreodată că este vrednic să se împărtășească, căci toți greșim în multe chipuri, dacă nu cu fapta apoi cu cuvântul, dacă nu cu cuvântul apoi cu gândul. Sfântul Ioan Gură de Aur spune „ știm că nimeni dintre noi nu este scutit de greșeli, nimeni nu se poate lăuda că ar avea inimă curată. Îngrozitor este nu atât a avea inima curată, cât că neavând-o astfel nu aleargă la Cel ce poate să o curățească.ˮ

Vrednicia este starea generală a unei persoane conștientă și responsabilă de păcatele sale și încercarea de ridicare din starea de păcat, și astfel se vor „număraˮ revenirile la viață, renunțările la stările pătimașe la care ne-am supus prin egoismul nostru. Dar singura posibilitate de realizare a acestui lucru este conlucrarea nevoinței noastre cu Hristos, pe care-L primim în noi prin Sfintele Taine și astfel să de venim hristofori. Iar simțirea nevredniciei noastre trebuie mai curând să ne apropie de Sfânta Împărtășanie, decât să ne îndepărteze. Ne împărtășim nu că suntem vrednici , ci că avem trebuință de prezența și lucrarea Lui în noi,ca să ne întărească, să ne tămăduiască ,i să ne mântuiască. Toate acestea sunt pomenite în rugăciunile ce le rostim înainte de împărtășire: „Deci mă rog Ție: Miluește-mă și-mi iartă greșelile mele cele de voie și cel fără de voie, cele cu cuvântul sau cu fapta, cele cu știință și cu neștiință.(…) Nu spre judecată sau spre osândă să-mi fie mie împărtășirea cu Sfintele Tale Taine, Doamne , ci spre tămăduirea sufletului și a trupului.”

Creștinul care se împărtășește se cuvine să aibă sădit în suflet, frica, credință și dragoste de Dumnezeu, după cum arată rugăciunea rostită de preot atunci când îl cheamă la împărtășanie: „cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați!” Frica de Dumnezeu ferește de ușurința și nepăsare, dând gravitate aproprieri de „Hristos euharistic”; credința că se împărtășește cu adevăratul Trup și Sângele Domnului, care poate să-l tămăduiască de toată boala sufletească și trupească, să-l unească cu El și să-i dăruiască viață veșnică; iar dragostea arătată prin dorul unirii cu Dumnezeu, cu dorința vie de a împlini în toate voia Lui, să poată spune cu adevărat: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine.”(Gal.2,20)

Hristos primit prin Sfânta Euharistie, împărtășește credincioșilor iubirea, puritatea Sa smerenia, dar nu ca pe niște realități care să rămână inactive în sufletele noastre, ci care să rodească. Viața noastră este împletită cu căderi și ridicări, iar creșterea noastră duhovnicească este urmată adesea de un regres. Pentru aceasta Sfânta Împărtășanie trebuie să fie primită continuu, ca membrele bolnave sub aspect moral ale Trupului tainic al Domnului să se însănătoșească și să devină apte în săvârșirea binelui moral creștin, iar membrele sănătoase sub aspect moral să poată crește mereu în a arăta în ființa lor cât mai fidel chipul lui Hristos.

O împărtășire continuă cu Sfintele Taine nu duce nici pe departe la banalizare și devalorizare acesteia, dimpotrivă cu atât vei persista mai mult în rugăciune, iar aceasta înmulțit cu postul, ne ajută să adâncim în noi dorința după „Pâinea viețiiˮ.

Și din punct de vedere pastoral împărtășirea continuă are o importanță mare, aceasta fiind cea mai evidentă manifestare a credinței creștine. Mărturisind credința noastră în divinitatea lui Hristos, și gustând continuu din acest izvor nesecat al darurilor lui Dumnezeu, primim curajul și puterea de a ne apăra credința și a da mărturie pentru Hristos. Este seva care străbate vlăstarele pornite spre vestejire. Astfel preoții se cuvine să aibă față de credincioșii lor purtare de păstori, iar nu de judecători, și să aplice cu discernământ iconomia potrivit pentru fiecare persoană în parte. Nu are nici un rost să ceară îmulțirea postului sau spovedaniei înaintea fiecărei împărtășiri de la cei, care șin posturile rânduite de Biserică, și care se spovedesc în mod regulat și conștiincios.

În Sfânta Euharistie, rugăciunea, credința, nădejdea, încetează să mai fie manifestări personale și se transformă în manifestări a comuniunii, și întreaga relație a omului cu Dumnezeu devine relația lui Dumnezeu cu Biserica Sa. Astfel adevărul biblic că drumul către Dumnezeu trece, în mod necesar pe calea către aproapele prinde viață prin excelență în Sfânta Împărtășanie. Recuperarea dimensiunii unității trăite prin împărtășire este esențială pentru omul contemporan, dezbinat lăuntric.

De aceea susțin o împărtășire continuă, izvorâtă din conștiință și dorință sinceră, nu ca un efect al unui gest reflex, lipsit de emoție. Să facem din întreaga noastră viață o pregătire pentru primire Sfintei Împărtășanii care este jertfa iubirii de pe cruce, opera împăcării noastre cu Dumnezeu. Prin Hristos, împreună cu El, ne întoarcem la chipul cel dintâi și la unirea cu Dumnezeu „ Rămâneți în Mine și Eu voi rămâne în voiˮ, acesta fiind și remediul cel mai potrivit al reînnoirii creștine al acestei lumi secularizate din perspectiva ortodoxă.

Bibliografie

Izvoare

BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită sub îndrumarea și purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe, București,2008

BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, versiune diortosită după Septuaginta, redactată, adnotată și tipărită de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul și Mitropolitul Cluj, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2009

Cărți de cult și Mărturisiri

Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012

Carte de rugăciuni, ediția a IV-a, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2013

Învățătura de credință ortodoxă, Editura Doxologia, Iași, 2009

Movilă Petru, Mărturisirea de credință ortodoxă, traducere de Pr. Niculae M. Popescu; Diac.Gheorghe Moisescu, Editura Junimea, Iași, 1996

Scrieri Patristice

Chiril al Alexandriei, Sfântul, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, în colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol.41, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000

Chiril al Ierusalimului, Sântul, Cateheze, traducere de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003

Ciprian al Cartaginei, Sfântul, Scrisori, traducere de I.Diaconescu, O. Pop, Editura Sophia, București, 2011

Ioan Damaschin, Sfântul, Dogmatica, traducere de Pr. Prof. Univ.Dr. Dumitru Fecioru, Editura institutului Biblic și de Misiune al Biserici Ortodoxe Române, București, 2005

Ioan de Kronstadt, Sfântul, Spicul Viu. Gânduri despre calea mântuitoare, ediția a 2-a, traducere de Adrian Tănăsescu Vlas, Editura Sophia, București, 2009

Ibidem, Viața mea în Hristos, traducere de Dumitru Dura, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 1995

Ioan Gură de Aur, Sfântul, Comentariile sau explicarea Epistolei către Efeseni, traducere de Arhim. Theodosie Athanasiu, Editura Dacia, 1902

Ibidem, Scrieri, partea a 3-a, în colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol.22, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994

Iustin Martirul și Filozoful, Sfântul, Apologia I, traducere de Pr. Prof.Olimp Căciulă, în colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 2, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Biserici Ortodoxe Române

Maxim Mărturisitorul, Sfântul, Întrebări, nedumeriri și răspunsuri, în vol.2 din Filocalie, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2008

Teofan Zăvorâtul, Sfântul, Calea spre mântuire, traducere de Bogdan Părâială, Editura Buna Vestire, Bacău, 1999

Vasile cel Mare, Sfântul, Scrieri, partea a 4-a, în colecția „ Părinți și Scriitori Bisericești”, vol.12, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988

Filocalia vol.8,traducere Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, editura Institutului Biblic și de Misiune al Biserici Române Ortodoxe, București, 1979

Urmarea lui Iisus Hristos, (ediție care reproduce lucrarea, apărută în anul 1923 la Tipografia Mănăstirei Neamț atribuită lui Tomas a Kempis.), Editura Artemis, București, 2004, atribuită lui Tomas a Kempis

Cărți

†Andrei, Arhiepiscop și Mitropolit al Clujulu, Spiritualitatea Creștină-Pe Înțelesul Tuturor, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2012

Ibidm, Spovedanie și comuniune, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2011

Argatu, Pr.V. Ioan, Pe treptele suirii către cer, Editura Mila Creștină, ediția a 2-a, Suceava, 2007

Ariton Ioan, Biserica ˶Sfântul Ierarh Nicolae˝ din comuna Corod, județul Galați 1818-2013, Editura Arhipiscopiei Dunări de Jos, Galați, 2013

†Bartolomeu Anania, Cartea deschisă a Împărăției. O însoțire liturgică pentru preoți și mireni, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Biserici Ortodoxe Române, București, 2005

Bizău, Pr. Ioan, Viața în Hristos și maladia secularizări, Editura Patmos, Cluj Napoca, 2002

Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene ,Participarea la liturghie, Editura România Creștină, București,1999

Ibidem, Explicarea Sfintei Liturghi după Sf. Nicolae Cabasila, ediția a 2-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Biserici Ortodoxe Române, București, 2011

Bălan,Arhim. Ioanichie; Cleopa, Arhim. Ilie, Lumina și faptele credinței, Editura Trinitas, Iasi, 1994

Bria, Pr.Ion, Credința pe care o mărturism, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987

Cabasila, Nicolae, Despre Viața în Hristos, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001

Cleopa, Arhim. Ilie, Despre vise și vedenii, Editura Anastasia, București, 1993

Ibidem, Călăuză în credința ortodoxă, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1991

Diacenko, Pr.Grigorie, Cercetează-te pe tine însuți înaintea Spovedanieiși a Sfintei Împărtășanii!, traducere Cristea Florentina, Editura Egumenița, Galați, 2012

Enache, George; Petcu N. Adrian, Monahismul Ortodox și puterea comunistă în România anilor ̓50, Editura Partener, Galați, 2009

Evdokimv, Paul, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, traducere de Teodor Baconsky, Editura Anastasia, București, 1994

Floca, Arhid.Prof. Dr. Ioan N., Canoanele Biserici Ortodoxe.Note și comentari, Editura Deisis, Sibiu, 2005

Gomboș, Stelian, Sfânta Euharistie-Taina Nemuririi: rolul ei în creșterea duhovnicească a credincioșilor, Editura Mitropolia Olteniei, 2014

Ibidem, Dumnezeiasca Euharistie: centrul vieții liturgice și duhovnicești a creștinului, Editura Emia, Deva, 2011

Ibidem, Dumnezeiasca Euharistie, călăuză către Împărăția cea veșnică, Editura Agnos, Sibiu, 2010

Ică, Ioan I. jr., Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine. Dosarul unei controverse- mărturiile Tradiției, Editura Deisis, Sibiu, 2006

Iovan, Arhim. Ioan , Sfânta Împărtășanie calea desăvârșirii creștine, fără an și editură

Ispas, Pr. Dr. Gheorghe Euharistia-Taina unității Bisericii; Aspecte teologice și practice, Editura Basilica, București, 2008

Mihăilescu, Pr. Miron Vorbește Dumnezeu, Editura Christiana, București, 2005

Ibidem, Cum să te rogi neîncetat, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2009

Mihoc, Pr. Prof. Dr. Vasile, Credință și înțelegere.Învățătura ortodoxă în perspectiva biblică, Editura Agnos, Sibiu, 2014

Monahia Cristina, Părintele Ioan Iovan de la Mănăstirea Recea de Mureș, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2002

Moldovan, Pr. Ilie, Calendarul viu – dialoguri euharistice între generații, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007

Ibidem, Darul Sfânt al vieții și combaterea păcatelor împotriva acestuia, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Biserici Ortodoxe Române, București , 1997

Nicodim Aghioritul, Neofit Kavsokalivitul, Cartea folositoare de suflet despre Deasa Împărtășire cu Preacuratele lui Hristos Taine, ediția a 2-a , traducere Pr. Petroniu Tănase, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2001

*** Părintele Paisie Olaru, Povățuitor spre poarta Raiului-în memoria, Editura Trinitas, Iași, 2005

Onișor, Pr. Conf. Univ. Dr. Remus Cuvinte împărtășite de părintele Ioan și de maica Cristina, Editura Reîntregirea, Alba- Iulia, 2007

Pruteanu, Pr. Petre, Liturghia Ortodoxă istorie și actualitate, Editura Sophia, București, 2008

Pura, Pr. Nicolae, Acela pe care voi nu-l știți, Editura Galaxia Guteberg, Tărgul- Lăpuș, 2005

Schmemann, Alexander, Euharistia.Taina Împărăției, traducere de Pr. Boris Rădulescu, Editura Sophia, București, 2002

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.3, ediția a 2-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997

Ibidem, Spiritualitate și Comuniune, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004

Tofană, Pr. Prof. Univ. Dr. Stelian, Studiul Noului Testament-curs pentru anul I de studiu, ediția a 2-a, Editura Alma Mater, Cluj- Napoca, 2005

Vintilescu, Pr. Prof. Univ. Dr. Petre, Spovedanie și duhovnicie, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 1995

Studii, Articole

† Andrei, Arhepiscop și Mitropolit al Clujlui, Dreapta Judecată, introducere la lucrarea Arhim. Ioan Iovan, Sfânta Împărtășanie calea desăvârșiri creștine, fără editură și an

Ibidem, Mărturisiți-vă Domnului că este bun, introducere la lucrarea Pr. Petre Vintilescu, Spovedanie și duhovnicie, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 1995

Bel, Pr. Prof. Univ. Dr. Valer, Biserică și Euharistie, în „Studii Teologice”, anul XXXIV (1982), nr.3-4

Bunea, Pr. Ioan, Sfânta Împărtășanie în viața creștină, în „Ortodoxia”, anul XIX (1967), nr.3-4

Caraza, Drd. Ioan, Doctrina euharistică a Sfântului Chiril al Alexandriei, în „Studii Teologice”, anul XX (1968), nr.7-8

Cândea, Pr. Spiridon Sfânta Euharistie și predica, în„ Teologica”, anul XXVII(1937), nr.5

Citirigă, Pr. Prof. Univ. Dr. Vasile, Taina Sfintei Spovedanii și Taina Sfintei Euharistii în lucrarea mântuirii omului, în „Mitropolia Ardealului”, an XXXI (1986), nr.4

Cleopa, Arhim.Ilie, Viața religioasă din unele Mânăstiri ale Bisericii Ortodoxe Romțne;Constatărileși îndemnurile unui smerit monah și iscusit duhovnic, în „ Studii Teologice”, anul 1953, nr. 5-6,

Comșa, Sorin, Valoarea morală creștină a Dumnezeiești Euharisti, în „ Studii Teologice”, anul 1964, nr.3-4

Coman, Pr. Prof. Dr.Ioan G., Sfânta Euharistie în concepția vechilor catolici și poziția Biserici Ortodoxe în această problemă, în „Ortodoxia”, anul 1967, nr.3

Coman, Episcopul Oradiei Vasile, Însemnătatea Sfintei Liturghii în viața credincioșilor, în „Mitropolia Olteniei”, anul XXVIII (1976), nr.3-4

Damșa, Prof. Teodor V., Sfânta Euharistie, în „Mitropolia Banatului”, anul XXXI (1981), nr.4-6

Damian, Teodor, Raportul spiritualitate-moralitate în ortodoxie, în „Studii Teologice”, anul1980, nr.1-2

Dură, Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae, Propovăduirea și Sfintele Taine, în „Studii Teologice”, anul 1998, nr.1-2

Ibidem, Rânduileli și norme privind administrarea Sfintei Euharistii, în „Glasul Bisericii”, anul XXXVIII (1979), nr.7-8

Galeriu, Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin, Mărturisirea dreptei credințe prin Sfânta Liturghie, în „Ortodoxia”, anul XXXIII (1981), nr.1

Ibidem, Sensul creștin al Pocăinței, în „Studii Teologice”, anul XIX (1967), nr.9-12

Ioniță, Pr. Drd. Alexandru M., Taina Sfintei Euharistii la Sfântul Chiril al Ierusalimului, în „Glasul Bisericii”, anul XXXVIII (1979), nr.7-8

Joița, Pr. Drd. Alexandru, Sfânta Taină a Euharistiei- taina iubirii jertfelnice, în „Studii Teologice”, anul XXVII (1975), nr.9-10

Mehedințu, Drd.Viorel, Dogma Euharistică în Sfânta Liturghie, în „Studii Teologice”, anul XIX (1967), nr.5-7

Ibidem, Sfânta Euharistie, taina unității Bisericii, în „Mitropolia Olteniei”, anul XVII (1965), nr.3

Mladin, Dr. Nicolae, Iisus Hristos în viața morală a credincioșilor, revista „Studi Teologice”, anul 1953, nr.9-10

Moisiu, Pr. Prof. Alexandru, Obligația postului și spovedaniei înainte de împărtășire, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul XCIV (1976), nr.7-8

Pomian, Ștefan, Taina euharistică și dumnezeiasca Liturghie, izvoare ale teologiei,trupul lui Hristos extins în umanitate, în „Ortodoxia Maramureșană”, anul XIII (2008), nr.13

Petcu, Drd.Sorin I., Ritualul împărtășirii în riturile liturgice orientale, în „Studii Teologice” , anul XXV (1973), nr.1-2

Ibidem, Ritualul împărtășiri în riturile liturgice apusene, în „Studii Teologice”, anul XXV (1973), nr.9-10

Radu, Pr. Lect. Dumitru, Taina Sfintei Împărtășani, în vol. Îndrumări Misionare, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986

Sava, Diac.Dr. Gheorghe, Moartea și învierea lui Hristos,temeiuri ale dreptei credințe, „Ortodoxia”, anul 1988, nr.2

Ibidem, Aspectul comunitar al Sfintei Euharistii, în „Ortodoxia”, anul XXXVIII (1987), nr.4

Sârbu, Pr. Prof. Corneliu, Duhovnicul cunoscător de suflete, în „Mitropolia Olteniei”, anul IX (1959), nr.3-4

†Serafim Joantă, Deasă sau rară împărtășire, introducere la Carte folositoare de suflet despre deasa împărtășire cu Preacuratele lui Hristos Taine , de Sf. Nicodim Aghioritul; Neofit Kavsokalivitul, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2001

Stăniloae , Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, Mărturisirea, mijloc de creștere duhovnicească, în „Mitropolia Olteniei”, anul VIII (1956), nr.4-5

Ibidem, Temeiuri dogmatice și duhovnicești pentru viața de obște, în revista „Studii Teologice”, anul 1952, nr.7-8

Ibidem, Legătura între Euharistie și iubirea creștină, în „Studii Teologice”, anul XVII (1965), nr.1-2

Tilea, Pr. Gheorghe, Evlavia euharistică după Sfântul Ioan Gură de Aur, în „Studii Teologice”, anul IX (1957), nr.9-10

Tofană, Pr. Prof. Univ. Dr. Stelian, Euharistia în arătarea lui Hristos la Emaus ( Luc.XXIV,13-35).Repere exegetice și teologice, în „Ortodoxia”, anul LIII (2002), nr.1-2

Toma, Pr. Cornel, Teologia Euharistiei la Alexander Schmemann, în „Altarul Banatului”, anul IX (1998), nr.7-9

Turcu, Ioan, Sfintele Taine și faptele bune în mântuirea.Principialități de ființă,de funcție și rapor”, în „Studii Teologice”, anul 1999, nr.5-6

Vintilescu, Pr. Petre, Încercări de istorie liturgică, în Studii Teologice, anul 1929, nr.1-2

Ibidem, Sfânta Împărtășanie în Spiritualitatea creștină;Deasă ori rarăîmpărtășire”?, în „Studii Teologice”, anul 1953, nr.5-6

Ibidem, Anafora sau Antidoron, în „Studii Teologice”, anul V (1953), nr.1-2

Ibidem, Primirea și oprirea de la Sfânta Împărtășire, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul LVI (1938), nr.11-12

Ibidem, Împărtășirea la Sfânta Liturghie privită sub aspectul spiritualității creștine, în „ Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXX (1963), nr.9-10

Pagini web și site-uri, accesate sau consultate, orentativ

http://poruncaiubirii.agaton.ro/articol/părintele-miron-mihăilescu-o-viață închinată lui Hristos și oamenilor

http://poruncaiubirii.agaton.ro/articol/Cât de des și cu ce pregătire ne putem apropia de Sfânta Împărtășanie

Pr. Arsenie Boca: Despre cele doua duhuri

http://www.cuvantul-ortodox.ro/2012/08/14/taina-euharistiei-impartasire-deasa-pregatire/

www.ortodoxia.ro

www.basilica.ro

www.doxologia.ro

Bibliografie

Izvoare

BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită sub îndrumarea și purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe, București,2008

BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, versiune diortosită după Septuaginta, redactată, adnotată și tipărită de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul și Mitropolitul Cluj, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2009

Cărți de cult și Mărturisiri

Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012

Carte de rugăciuni, ediția a IV-a, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2013

Învățătura de credință ortodoxă, Editura Doxologia, Iași, 2009

Movilă Petru, Mărturisirea de credință ortodoxă, traducere de Pr. Niculae M. Popescu; Diac.Gheorghe Moisescu, Editura Junimea, Iași, 1996

Scrieri Patristice

Chiril al Alexandriei, Sfântul, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, în colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol.41, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000

Chiril al Ierusalimului, Sântul, Cateheze, traducere de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003

Ciprian al Cartaginei, Sfântul, Scrisori, traducere de I.Diaconescu, O. Pop, Editura Sophia, București, 2011

Ioan Damaschin, Sfântul, Dogmatica, traducere de Pr. Prof. Univ.Dr. Dumitru Fecioru, Editura institutului Biblic și de Misiune al Biserici Ortodoxe Române, București, 2005

Ioan de Kronstadt, Sfântul, Spicul Viu. Gânduri despre calea mântuitoare, ediția a 2-a, traducere de Adrian Tănăsescu Vlas, Editura Sophia, București, 2009

Ibidem, Viața mea în Hristos, traducere de Dumitru Dura, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 1995

Ioan Gură de Aur, Sfântul, Comentariile sau explicarea Epistolei către Efeseni, traducere de Arhim. Theodosie Athanasiu, Editura Dacia, 1902

Ibidem, Scrieri, partea a 3-a, în colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol.22, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994

Iustin Martirul și Filozoful, Sfântul, Apologia I, traducere de Pr. Prof.Olimp Căciulă, în colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 2, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Biserici Ortodoxe Române

Maxim Mărturisitorul, Sfântul, Întrebări, nedumeriri și răspunsuri, în vol.2 din Filocalie, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2008

Teofan Zăvorâtul, Sfântul, Calea spre mântuire, traducere de Bogdan Părâială, Editura Buna Vestire, Bacău, 1999

Vasile cel Mare, Sfântul, Scrieri, partea a 4-a, în colecția „ Părinți și Scriitori Bisericești”, vol.12, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988

Filocalia vol.8,traducere Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, editura Institutului Biblic și de Misiune al Biserici Române Ortodoxe, București, 1979

Urmarea lui Iisus Hristos, (ediție care reproduce lucrarea, apărută în anul 1923 la Tipografia Mănăstirei Neamț atribuită lui Tomas a Kempis.), Editura Artemis, București, 2004, atribuită lui Tomas a Kempis

Cărți

†Andrei, Arhiepiscop și Mitropolit al Clujulu, Spiritualitatea Creștină-Pe Înțelesul Tuturor, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2012

Ibidm, Spovedanie și comuniune, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2011

Argatu, Pr.V. Ioan, Pe treptele suirii către cer, Editura Mila Creștină, ediția a 2-a, Suceava, 2007

Ariton Ioan, Biserica ˶Sfântul Ierarh Nicolae˝ din comuna Corod, județul Galați 1818-2013, Editura Arhipiscopiei Dunări de Jos, Galați, 2013

†Bartolomeu Anania, Cartea deschisă a Împărăției. O însoțire liturgică pentru preoți și mireni, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Biserici Ortodoxe Române, București, 2005

Bizău, Pr. Ioan, Viața în Hristos și maladia secularizări, Editura Patmos, Cluj Napoca, 2002

Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene ,Participarea la liturghie, Editura România Creștină, București,1999

Ibidem, Explicarea Sfintei Liturghi după Sf. Nicolae Cabasila, ediția a 2-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Biserici Ortodoxe Române, București, 2011

Bălan,Arhim. Ioanichie; Cleopa, Arhim. Ilie, Lumina și faptele credinței, Editura Trinitas, Iasi, 1994

Bria, Pr.Ion, Credința pe care o mărturism, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987

Cabasila, Nicolae, Despre Viața în Hristos, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001

Cleopa, Arhim. Ilie, Despre vise și vedenii, Editura Anastasia, București, 1993

Ibidem, Călăuză în credința ortodoxă, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1991

Diacenko, Pr.Grigorie, Cercetează-te pe tine însuți înaintea Spovedanieiși a Sfintei Împărtășanii!, traducere Cristea Florentina, Editura Egumenița, Galați, 2012

Enache, George; Petcu N. Adrian, Monahismul Ortodox și puterea comunistă în România anilor ̓50, Editura Partener, Galați, 2009

Evdokimv, Paul, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, traducere de Teodor Baconsky, Editura Anastasia, București, 1994

Floca, Arhid.Prof. Dr. Ioan N., Canoanele Biserici Ortodoxe.Note și comentari, Editura Deisis, Sibiu, 2005

Gomboș, Stelian, Sfânta Euharistie-Taina Nemuririi: rolul ei în creșterea duhovnicească a credincioșilor, Editura Mitropolia Olteniei, 2014

Ibidem, Dumnezeiasca Euharistie: centrul vieții liturgice și duhovnicești a creștinului, Editura Emia, Deva, 2011

Ibidem, Dumnezeiasca Euharistie, călăuză către Împărăția cea veșnică, Editura Agnos, Sibiu, 2010

Ică, Ioan I. jr., Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine. Dosarul unei controverse- mărturiile Tradiției, Editura Deisis, Sibiu, 2006

Iovan, Arhim. Ioan , Sfânta Împărtășanie calea desăvârșirii creștine, fără an și editură

Ispas, Pr. Dr. Gheorghe Euharistia-Taina unității Bisericii; Aspecte teologice și practice, Editura Basilica, București, 2008

Mihăilescu, Pr. Miron Vorbește Dumnezeu, Editura Christiana, București, 2005

Ibidem, Cum să te rogi neîncetat, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2009

Mihoc, Pr. Prof. Dr. Vasile, Credință și înțelegere.Învățătura ortodoxă în perspectiva biblică, Editura Agnos, Sibiu, 2014

Monahia Cristina, Părintele Ioan Iovan de la Mănăstirea Recea de Mureș, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2002

Moldovan, Pr. Ilie, Calendarul viu – dialoguri euharistice între generații, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007

Ibidem, Darul Sfânt al vieții și combaterea păcatelor împotriva acestuia, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Biserici Ortodoxe Române, București , 1997

Nicodim Aghioritul, Neofit Kavsokalivitul, Cartea folositoare de suflet despre Deasa Împărtășire cu Preacuratele lui Hristos Taine, ediția a 2-a , traducere Pr. Petroniu Tănase, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2001

*** Părintele Paisie Olaru, Povățuitor spre poarta Raiului-în memoria, Editura Trinitas, Iași, 2005

Onișor, Pr. Conf. Univ. Dr. Remus Cuvinte împărtășite de părintele Ioan și de maica Cristina, Editura Reîntregirea, Alba- Iulia, 2007

Pruteanu, Pr. Petre, Liturghia Ortodoxă istorie și actualitate, Editura Sophia, București, 2008

Pura, Pr. Nicolae, Acela pe care voi nu-l știți, Editura Galaxia Guteberg, Tărgul- Lăpuș, 2005

Schmemann, Alexander, Euharistia.Taina Împărăției, traducere de Pr. Boris Rădulescu, Editura Sophia, București, 2002

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.3, ediția a 2-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997

Ibidem, Spiritualitate și Comuniune, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004

Tofană, Pr. Prof. Univ. Dr. Stelian, Studiul Noului Testament-curs pentru anul I de studiu, ediția a 2-a, Editura Alma Mater, Cluj- Napoca, 2005

Vintilescu, Pr. Prof. Univ. Dr. Petre, Spovedanie și duhovnicie, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 1995

Studii, Articole

† Andrei, Arhepiscop și Mitropolit al Clujlui, Dreapta Judecată, introducere la lucrarea Arhim. Ioan Iovan, Sfânta Împărtășanie calea desăvârșiri creștine, fără editură și an

Ibidem, Mărturisiți-vă Domnului că este bun, introducere la lucrarea Pr. Petre Vintilescu, Spovedanie și duhovnicie, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 1995

Bel, Pr. Prof. Univ. Dr. Valer, Biserică și Euharistie, în „Studii Teologice”, anul XXXIV (1982), nr.3-4

Bunea, Pr. Ioan, Sfânta Împărtășanie în viața creștină, în „Ortodoxia”, anul XIX (1967), nr.3-4

Caraza, Drd. Ioan, Doctrina euharistică a Sfântului Chiril al Alexandriei, în „Studii Teologice”, anul XX (1968), nr.7-8

Cândea, Pr. Spiridon Sfânta Euharistie și predica, în„ Teologica”, anul XXVII(1937), nr.5

Citirigă, Pr. Prof. Univ. Dr. Vasile, Taina Sfintei Spovedanii și Taina Sfintei Euharistii în lucrarea mântuirii omului, în „Mitropolia Ardealului”, an XXXI (1986), nr.4

Cleopa, Arhim.Ilie, Viața religioasă din unele Mânăstiri ale Bisericii Ortodoxe Romțne;Constatărileși îndemnurile unui smerit monah și iscusit duhovnic, în „ Studii Teologice”, anul 1953, nr. 5-6,

Comșa, Sorin, Valoarea morală creștină a Dumnezeiești Euharisti, în „ Studii Teologice”, anul 1964, nr.3-4

Coman, Pr. Prof. Dr.Ioan G., Sfânta Euharistie în concepția vechilor catolici și poziția Biserici Ortodoxe în această problemă, în „Ortodoxia”, anul 1967, nr.3

Coman, Episcopul Oradiei Vasile, Însemnătatea Sfintei Liturghii în viața credincioșilor, în „Mitropolia Olteniei”, anul XXVIII (1976), nr.3-4

Damșa, Prof. Teodor V., Sfânta Euharistie, în „Mitropolia Banatului”, anul XXXI (1981), nr.4-6

Damian, Teodor, Raportul spiritualitate-moralitate în ortodoxie, în „Studii Teologice”, anul1980, nr.1-2

Dură, Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae, Propovăduirea și Sfintele Taine, în „Studii Teologice”, anul 1998, nr.1-2

Ibidem, Rânduileli și norme privind administrarea Sfintei Euharistii, în „Glasul Bisericii”, anul XXXVIII (1979), nr.7-8

Galeriu, Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin, Mărturisirea dreptei credințe prin Sfânta Liturghie, în „Ortodoxia”, anul XXXIII (1981), nr.1

Ibidem, Sensul creștin al Pocăinței, în „Studii Teologice”, anul XIX (1967), nr.9-12

Ioniță, Pr. Drd. Alexandru M., Taina Sfintei Euharistii la Sfântul Chiril al Ierusalimului, în „Glasul Bisericii”, anul XXXVIII (1979), nr.7-8

Joița, Pr. Drd. Alexandru, Sfânta Taină a Euharistiei- taina iubirii jertfelnice, în „Studii Teologice”, anul XXVII (1975), nr.9-10

Mehedințu, Drd.Viorel, Dogma Euharistică în Sfânta Liturghie, în „Studii Teologice”, anul XIX (1967), nr.5-7

Ibidem, Sfânta Euharistie, taina unității Bisericii, în „Mitropolia Olteniei”, anul XVII (1965), nr.3

Mladin, Dr. Nicolae, Iisus Hristos în viața morală a credincioșilor, revista „Studi Teologice”, anul 1953, nr.9-10

Moisiu, Pr. Prof. Alexandru, Obligația postului și spovedaniei înainte de împărtășire, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul XCIV (1976), nr.7-8

Pomian, Ștefan, Taina euharistică și dumnezeiasca Liturghie, izvoare ale teologiei,trupul lui Hristos extins în umanitate, în „Ortodoxia Maramureșană”, anul XIII (2008), nr.13

Petcu, Drd.Sorin I., Ritualul împărtășirii în riturile liturgice orientale, în „Studii Teologice” , anul XXV (1973), nr.1-2

Ibidem, Ritualul împărtășiri în riturile liturgice apusene, în „Studii Teologice”, anul XXV (1973), nr.9-10

Radu, Pr. Lect. Dumitru, Taina Sfintei Împărtășani, în vol. Îndrumări Misionare, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986

Sava, Diac.Dr. Gheorghe, Moartea și învierea lui Hristos,temeiuri ale dreptei credințe, „Ortodoxia”, anul 1988, nr.2

Ibidem, Aspectul comunitar al Sfintei Euharistii, în „Ortodoxia”, anul XXXVIII (1987), nr.4

Sârbu, Pr. Prof. Corneliu, Duhovnicul cunoscător de suflete, în „Mitropolia Olteniei”, anul IX (1959), nr.3-4

†Serafim Joantă, Deasă sau rară împărtășire, introducere la Carte folositoare de suflet despre deasa împărtășire cu Preacuratele lui Hristos Taine , de Sf. Nicodim Aghioritul; Neofit Kavsokalivitul, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2001

Stăniloae , Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, Mărturisirea, mijloc de creștere duhovnicească, în „Mitropolia Olteniei”, anul VIII (1956), nr.4-5

Ibidem, Temeiuri dogmatice și duhovnicești pentru viața de obște, în revista „Studii Teologice”, anul 1952, nr.7-8

Ibidem, Legătura între Euharistie și iubirea creștină, în „Studii Teologice”, anul XVII (1965), nr.1-2

Tilea, Pr. Gheorghe, Evlavia euharistică după Sfântul Ioan Gură de Aur, în „Studii Teologice”, anul IX (1957), nr.9-10

Tofană, Pr. Prof. Univ. Dr. Stelian, Euharistia în arătarea lui Hristos la Emaus ( Luc.XXIV,13-35).Repere exegetice și teologice, în „Ortodoxia”, anul LIII (2002), nr.1-2

Toma, Pr. Cornel, Teologia Euharistiei la Alexander Schmemann, în „Altarul Banatului”, anul IX (1998), nr.7-9

Turcu, Ioan, Sfintele Taine și faptele bune în mântuirea.Principialități de ființă,de funcție și rapor”, în „Studii Teologice”, anul 1999, nr.5-6

Vintilescu, Pr. Petre, Încercări de istorie liturgică, în Studii Teologice, anul 1929, nr.1-2

Ibidem, Sfânta Împărtășanie în Spiritualitatea creștină;Deasă ori rarăîmpărtășire”?, în „Studii Teologice”, anul 1953, nr.5-6

Ibidem, Anafora sau Antidoron, în „Studii Teologice”, anul V (1953), nr.1-2

Ibidem, Primirea și oprirea de la Sfânta Împărtășire, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul LVI (1938), nr.11-12

Ibidem, Împărtășirea la Sfânta Liturghie privită sub aspectul spiritualității creștine, în „ Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXX (1963), nr.9-10

Pagini web și site-uri, accesate sau consultate, orentativ

http://poruncaiubirii.agaton.ro/articol/părintele-miron-mihăilescu-o-viață închinată lui Hristos și oamenilor

http://poruncaiubirii.agaton.ro/articol/Cât de des și cu ce pregătire ne putem apropia de Sfânta Împărtășanie

Pr. Arsenie Boca: Despre cele doua duhuri

http://www.cuvantul-ortodox.ro/2012/08/14/taina-euharistiei-impartasire-deasa-pregatire/

www.ortodoxia.ro

www.basilica.ro

www.doxologia.ro