Sfanta Evanghelie Dupa Ioan In Gandirea Exegetica a Sfantului Ioan Gura de Aur Si Actualitatea Ei
Sfânta Evanghelie după Ioan în gândirea exegetică a Sfântului Ioan Gură de Aur și actualitatea ei
Plan lucrare
Introducere
I. Sfântul Apostolul Ioan – ucenicul iubit
II. Viața și opera Sfântului Ioan Gură de Aur
III. Sfânta Evanghelie după Ioan în gândirea exegetică a
Sfântului Ioan Gură de Aur
III. Lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu în opera Sfântului Ioan
Gură de Aur după Sfânta Evanghelie de la Ioan
III. 1. Despre har și liberul arbitru în gândirea exegetică a Sfântului
Ioan Gură de Aur după Sfânta Evanghelie de la Ioan
III.2. Desăvârșirea creștină prin lucrarea virtuților după exegeza
Sfântului Ioan Gură de Aur la Sfânta Evanghelie de la Ioan
III. 3. Precepte religios-morale și sociale cuprinse în opera Sfântului
Ioan Gură de Aur
IV Actualitatea exegezei
Concluzii
Bibliografie
Introducere
Calitatea de excepție a lucrării exegetice a incomparabilului orator creștin este tenta de o determinare imediată în aplicarea preceptelor creștine la viața de zi cu zi, iar nu doar la teoretizarea acelora. Din demersul său omiletic desprindem și ideea sfântă că lucrarea pastoral-misionară a unui arhiereu era percepută de el ca un act de caritate. El se remarcă prin dragostea sa față de cuvântul lui Dumnezeu, consemnat în Sfânta Scriptură, pe care l-a prețuit și l-a cercetat intens, câștigându-și meritul de a fi cel mai mare exeget creștin, dar și cel mai mare grăitor al cuvântului lui Dumnezeu.
Preotul profesor Ion Bria remarca, într-unul dintre studiile sale, în care se urmărea dezvoltarea unei priviri de ansamblu aspra teologiei hrisostomice din perspectiva misiunii Bisericii, ,,posibilitatea extragerii unei teologii a cuvântului din opera sfântului Ioan Gură de Aur”.
Scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, dintre cele mai bogate și alese ale literaturii mondiale, s-au păstrat aproape în totalitate. Opera sa conține tratate, omilii, cateheze, comentarii biblice, cuvântări, epistole, precum și cărți de cult.
Astfel, „lecturarea scrierilor lui Ioan nu lasă impresia unui dogmatism pur și steril, străin vieții de credință, pe care o poate simți cititorul tratatelor teologice pure”. Frumusețea scrierilor sale rezultă nu numai din stilul liber dar și din concluziile morale și exortațiile la săvârșirea binelui, cu care încheie fiecare omilie. El considera că folosind cuvinte ce-i vor sensibiliza, determinându-i să plângă sau să aplaude, ascultătorii vor reține mai ușor conținutul predicilor sale. Atunci când îi critică, „o face într-o manieră părintească, făcându-i să înțeleagă că disciplina este necesară”.
Ceea ce impresionează în discursurile Sfântului Ioan Gură de Aur sunt conținutul și expunerea oratorică eficace care îmbină cu succes spiritul creștin și frumusețea elenică a formei. ,,Multe dintre omilii sunt mari și necesită mai mult de o oră pentru a fi prezentate. Până și cele mai scurte dintre ele pot părea lungi pentru un auditoriu modern. La un moment dat și-a făcut cunoscută intenția de a continua să predice chiar dacă ar fi putut rămâne fără ascultători”.
Bogăția, profunzimea și logica ideilor sale, cunoștințele lui enciclopedice, memoria sa fenomenală și precizia în citarea și interpretarea Scripturii, precum și descoperirea bogățiilor de sensuri ale scrierilor acesteia, frumusețea și atracția stilului, figurile retorice, jocul de cuvinte folosit în unele locuri, desfată sufletul cititorului constituind un adevărat festin duhovnicesc pentru acesta. Isidor Pelusiotul (Ep. 5, 2) laudă eleganța limbajului, iar unul dintre cei mai mari erudiți ai epocii moderne, U.V. Wilamowitz-Wallendorf, a declarat că limbajul sfântului este „expresia armonică a unui suflet elegant”.
Aproape fiecare frază din omiliile sale este certificată cu un citat din Sfânta Scriptură. Fiecare idee este imediat lămurită prin diferite exemple sau asemănări luate din fenomenele naturii, din regnul plantelor, sau al animalelor, din faptele omenești, și cu deosebire din moravurile și obiceiurile oamenilor de atunci.Toate scrierile Sfântului Ioan atrag și uimesc într-atât încât îl cuceresc cu totul pe cititor. Operele sale literare sunt un izvor nesecat nu doar pentru teologi, ci și pentru arheologi și pentru istoricii culturii. Scrierile lui Ioan analizează cu limpezime și convingere probleme morale, sociale, dogmatice și interpretative, comentează practicile vieții cotidiene, interpretează cărțile Vechiului și Noului Testament, elogiază personalitatea multor personaje biblice, a sfinților, și a contemporanilor săi de seamă, se opresc asupra învățăturilor fundamentale ale Bisericii și apără învățătura genuin-creștină de asaltul ereziilor destul de numeroase în acea perioadă.
I. Apostolul Ioan – ucenicul iubit
Sfântul Apostol Ioan nu se prezintă nicăieri în cuprinsul Evangheliei a IV-a, evită să pomenească atât numele său cât și al fratelui său Iacov, precum și numele lui Zevedeu, tatăl său, și al Salomeii, mama sa. Datorită acestui fapt, unii dintre specialiștii Noului Testament au considerat că ,,Evanghelistul Ioan poate fi numit și apostolul smereniei”. „Totul în Evanghelia după Ioan e scăldat în lumina lui Hristos. Și nici evanghelistul nu se numește pe sine, așa cum nu o numește nici pe Fecioara Maria cu numele ei… Oamenii cei mai apropiați de Iisus sunt cei mai învăluiți, mai ascunși, mai uimitori, cei care îl lasă pe Hristos să transpară prin ei. Aceasta este pentru noi o lecție de sfințenie personală. Sfinții nu se arată pe ei înșiși niciodată…“ – mărturisește Părintele Scrima în comentariul său la Evanghelia după Ioan. Cu toate acestea, Apostolul Ioan nu a lăsat lucrarea fără indicii în această privință. Dar, totuși, în Evanghelie este vorba despre „un ucenic pe care îl iubea Iisus: ό ήγάπα ό Ιησύς“, despre care se spune că este „cel care mărturisește despre acestea și care le-a scris“(Ioan 21, 16-24). Acest ucenic iubit este amintit de mai multe ori în Sfânta Evanghelie.
El este menționat pentru prima oară, la cea din urmă Cină pe care Iisus a luat-o cu ucenicii Săi: „Adevărat, adevărat, vă spun – tocmai spuse Iisus – că unul din voi mă va vinde“. Ucenicii se uitau unii la alții, neștiind despre cine vorbește. Unul din ucenicii Lui (είς έκ τών μαθητών αύτού), pe care îl iubea Iisus, era așezat la masă „cu capul pe pieptul“ lui Iisus – adică la dreapta lui, pentru că oaspeții, fiind întinși pe un divan, se sprijineau pe brațul stâng, așa încât capul lor era înclinat spre pieptul vecinului (de masă) din stânga. Simon Petru îi făcu semn și îi zise: „Întrebă-L de cine vorbește“. Deci se pare că Petru era întins „la dreapta ucenicului despre care este vorba“, „la sânul Lui“, de a putut să vorbească cu El atât de ușor. Acesta (ucenicul care este „la sânul lui Iisus“) se pleacă atunci spre pieptul lui Iisus. El îi zise: „Doamne cine este?“ „Este acela, răspunde Iisus, căruia voi da bucățica pe care o voi întinde“ (Ioan 13, 21-26).
„Ucenicul iubit“ – așa după cum afirmă teologii specialiști în domeniul Noului Testament care s-au ocupat mai pe îndelete de scrierile acestui Evanghelist, nu este numai „Teolog al iubirii“, ci el este mai presus de toate „Martor al iubirii“. Adevărul acesta ține să-l mărturisească chiar Evanghelistul Ioan la începutul primei sale epistole: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieții, aceea vă vestim. Și viața s-a arătat și am văzut-o și mărturisim și vă vestim Viața de veci, care este la Tatăl și s-a arătat nouă. Ce am văzut și am auzit, vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășire cu noi“ (I Ioan 1, 1–3). Este important să amintim că dintre ucenicii Domnului, Sfântul Ioan Evanghelistul este supranumit și „Apostolul iubirii divine“, deoarece el face din „iubire“ tema centrală a scrierilor sale teologice și desigur, scopul vieții sale.
Pe același ucenic îl găsim pe Golgota: „Lângă crucea lui Iisus stăteau mama Sa, sora mamei Sale, Maria, soția lui Cleopa și Maria Magdalena. Văzând pe mama Sa și lângă ea pe ucenicul pe care îl iubea (τόν μαθητήν παρεστώτα όν ήγάπα), Iisus zise mamei Sale: „Femeie iată fiul tău“. Pe urmă spune ucenicului: „Iată mama ta“. Începând din ceasul acela, ucenicul a luat-o întru ale sale (Ioan 19, 25-27). Este important de menționat că acesta este singurul loc în care Sfântul Apostol Ioan nu este menționat împreună cu Sfântul Apostol Petru. În Ioan 19, 35 citim despre lovitura de suliță în coasta lui Iisus după ce El murise: „Cel ce a văzut, mărturisește o mărturie adevărată și știe că spune adevărul, pentru ca și voi să credeți“. Este probabil ca acesta să fie acela căruia cu puțin înainte Iisus i-a încredințat-o pe mama Sa, căci în capitolul 21, 24, se află din nou o expresie asemănătoare tocmai cu privire la ucenicul pe care îl iubea Iisus.
Îl regăsim în dimineața Învierii, alergând la mormânt cu Petru. Maria Magdalena venise „să afle pe Simon Petru și pe celălalt ucenic pe care îl iubea Iisus“, ea le-a zis: „Au luat pe Domnul din mormânt și nu știm unde L-au pus“. Petru pleacă cu celălalt ucenic și se duseră la mormânt. Ei alergau amândoi împreună. Celălalt ucenic alerga mai repede decât Petru și sosi primul la mormânt. Atunci plecându-se a văzut giulgiurile pe pământ. Totuși el n-a intrat. Simon Petru, care îl urma, sosi și el. El intră în mormânt și văzu giulgiurile pe pământ, precum și ștergarul care acoperea capul Său. Acesta nu era împreună cu giulgiurile, ci înfășurat într-un alt loc. Atunci și celălalt ucenic care sosise primul la mormânt, intră. El a văzut și a crezut“ (Ioan 20, 2-10). Pentru ucenicul pe care îl iubea Iisus Scripturile începeau să se lămurească și el trăgea concluzia că Iisus înviase.
Pentru ultima oară este vorba de el, la arătarea Celui înviat pe malul lacului Tiberiadei: „Simon Petru, Toma, numit Geamănul, Natanael din Cana Galileii, fiii lui Zevedeu și doi alți ucenici erau împreună. Simon Petru le zise: „Mă duc să prind pește“. Ei răspunseră: „Venim și noi cu tine“ etc. Dimineața, când Iisus îi întâmpină pe mare, ucenicul pe care îl iubea Iisus îi spune atunci lui Petru: „Domnul este!“ La aceste cuvinte, Simon Petru se aruncă în apă. (Ioan 21, 2-7). Și aici sesizăm că ucenicul iubit luminat de credința nouă, îl recunoscu pe Domnul, pe care ceilalți ucenici nu-l recunoșteau. Acest fapt este spus cu accent: „ei nu știau că El era“ (Ioan 21, 4). Și, mai departe, după ce Iisus i-a prezis lui Petru „cu ce fel de moarte vrea să preaslăvească el pe Dumnezeu“, Petru se întoarce și văzând în urma lor pe ucenicul pe care îl iubea Iisus, acela care în timpul Cinei se plecase pe pieptul Său și îi spuse: „Doamne, cine te va vinde?“ pe acesta văzându-l, Petru zise lui Iisus: „Și el Doamne?“ Iisus îi răspunse: „Și dacă vreau ca acesta să rămână, până voi veni Eu, ce-ți pasă ție? Tu urmează Mie“. Atunci s-a răspândit printre frați zvonul că ucenicul acela nu va muri. Totuși Iisus n-a zis către Petru: „El nu va muri“, ci a zis: „Dacă vreau ca acesta să rămână până voi veni Eu“. „Acesta este ucenicul, care mărturisește despre acestea și care le-a scris, și știm că mărturia lui este adevărată“ (Ioan 21, 19–24). Acest ucenic pe care îl iubea Iisus, și care la ultima Cină s-a plecat pe pieptul Domnului ca să-L întrebe, este arătat aici clar ca redactor al Evangheliei . Și, ca urmare, acela care a fost de față la lovitura cu lancea și „dă mărturie despre acestea, o mărturie adevărată“, este foarte probabil că trebuie identificat cu el.
Totuși în legătură cu sintagma „ucenicul iubit“ s-a ridicat o problemă : Poate un om să se descrie pe sine ca fiind „ucenicul pe care îl iubea“ Iisus? Dacă sintagma ar indica o dragoste preferențială a lui Iisus față de acest ucenic, în detrimentul celorlalți, atunci ar fi greu de înțeles o astfel de atitudine. Însă așa cum arată prima sa Epistolă sobornicească, Apostolul Ioan a înțeles, în modul cel mai profund, semnificația dragostei lui Dumnezeu în Hristos, astfel că expresia sa nu face decât săa Iisus, și care la ultima Cină s-a plecat pe pieptul Domnului ca să-L întrebe, este arătat aici clar ca redactor al Evangheliei . Și, ca urmare, acela care a fost de față la lovitura cu lancea și „dă mărturie despre acestea, o mărturie adevărată“, este foarte probabil că trebuie identificat cu el.
Totuși în legătură cu sintagma „ucenicul iubit“ s-a ridicat o problemă : Poate un om să se descrie pe sine ca fiind „ucenicul pe care îl iubea“ Iisus? Dacă sintagma ar indica o dragoste preferențială a lui Iisus față de acest ucenic, în detrimentul celorlalți, atunci ar fi greu de înțeles o astfel de atitudine. Însă așa cum arată prima sa Epistolă sobornicească, Apostolul Ioan a înțeles, în modul cel mai profund, semnificația dragostei lui Dumnezeu în Hristos, astfel că expresia sa nu face decât să dezvăluie, în scrierile sale, uimirea față de dragostea copleșitoare a lui Hristos manifestată și față de persoana sa. Departe de a fi o dovadă de mândrie, termenul poate fi văzut ca un semn de modestie: Apostolul nu menționează numele, dar atrage atenția asupra a ceea ce datora el pentru dragostea lui Iisus. Așadar, Evanghelistul Ioan s-a putut numi pe sine „Ucenicul pe care îl iubea Iisus“.
E clar că Ioan care văzuse pe Domnul este Apostolul și Evanghelistul Ioan, trăitor în Efes, cel care a scris Evanghelia și Epistola I, căci referirea la martorii oculari ai vieții Cuvântului ne aduce în prim plan cuvintele din Ioan 1, 1–13 și din I Ioan 1, 1-4. Pe acesta, Policarp l-a cunoscut, l-a audiat și i-a reprodus, cu fidelitate, cuvintele, iar Sfântul Irineu își aduce aminte ca de niște evenimente recente, așa încât nu poate fi bănuit de lipsă de sens critic, așa cum vor să-l acuze cei care resping, cu rea voință, paternitatea ioaneică a Evangheliei și a epistolelor sale, sub pretext că Ioan n-ar fi stat niciodată în Efes. Dacă ținem cont de cronologie, ne dăm seama că, dacă Irineu s-a născut spre 135-142, iar Policarp a murit pe la 155, cel dintâi avea 13–20 ani, deci o vârstă când putea să înțeleagă învățăturile magistrului său. Când Irineu afirmă că Policarp a fost ucenicul lui Ioan, afirmația este perfect posibilă, căci dacă Policarp avea în 155, când a murit, 86 de ani, aceasta înseamnă că se născuse către anul 69 și, deci, în răstimpul 85 -100 a putut întâlni, în Asia Mică pe Ioan Apostolul și pe alți ucenici „martori oculari ai Vieții Cuvântului“. În cazul acesta, avem un lanț neîntrerupt: Iisus-Ioan Apostolul-Policarp-Irineu .
Din mărturiile Sfântului Irineu reiese că Policrap nu numai că fusese învățat de către Apostoli dar trăise cu mulți dintre cei ce văzuseră pe Domnul. Irineu l-a auzit vorbind despre legăturile lui cu Ioan și cu alții care cunoscuseră pe Domnul. De la Policarp desigur auzise Irineu că acest „Ioan era ucenicul Domnului care își odihnise capul pe pieptul Său“, și că, după Matei, Marcu și Luca „el a publicat Evanghelia în timpul șederii lui la Efes în Asia, «unde» el rămase până în vremea lui Traian“ și unde „l-au cunoscut unii prezbiteri“. Sursele de informație de care se folosește Sfântul Ioan sunt prezbiterii din Asia, printre care Policarp al Smirnei și Papia.
Un alt martor demn de crezare, alături de Sfântul Irineu este Policrat, episcop al Efesului, contemporan cu Irineu. Policrat moare ca martir în ziua de 23 februarie 155 zicând proconsulului, care căuta să-l înduplece să se lepede de Domnul Iisus Hristos: „De 86 de ani Îi slujesc eu Lui și El nu mi-a făcut mie niciun rău“ .
„Evanghelistul Ioan este cea mai adâncă personalitate teologică a Noului Testament și pe deasupra cu o mentalitate eminamente sacerdotală, versat în discuție lungă, amator de cuvântări lungi, un fruntaș al Ierusalimului, foarte la curent cu treburile templului, cu liturghia lui, cu reuniunile și cu uneltirile Marilor Preoți și ale Sinedriului“ – afirma Jean Colson . Evanghelistul Ioan a fost supranumit teologul. Acest apelativ trebuie înțeles în sensul originar al cuvântului, și anume însemnând cunoaștere a lui Dumnezeu, vorbire cu și despre Dumnezeu. Sfântul Ioan este numit teologul întrucât el a pătruns mai adânc Evanghelia mântuirii în comparație cu ceilalți sinoptici, dar și pentru faptul că evenimentul hristic este prezentat de către el în toată semnificația sa soteriologică, într-un mod cu totul diferit de ceilalți Evangheliști, în modul cel mai pătrunzător. „Tot ce a spus Ioan Evanghelistul, ne spune teologul cel cu rostul de aur, este scos din adâncurile duhovnicești ale tainelor dumnezeiești, pe care nici îngerii nu le știau înainte de a fi făcute cunoscute de Evanghelist. Chiar îngerii odată cu noi, prin gura lui Ioan și prin noi, au aflat ceea ce cunoaștem și noi acum“ .
Sfântul Ioan a fost numit „Teologul“ întrucât L-a deslușit mai profund pe Mântuitorul Iisus în calitatea Sa de Dumnezeu, iar Evanghelia sa este mai teologică decât a sinopticilor, deoarece prezintă și descoperă într-un sens mai spiritual ce înseamnă Iisus Hristos și Evanghelia sa pentru lume.
Părintele André Scrima spune în comentariul integral la Evanghelia de la Ioan în această privință: „Ioan e reprezentat printr-un vultur în zbor, pentru că Evanghelia lui este Evanghelia zborului înalt, Evanghelia înălțării spirituale și mistice care ne ridică spre cele de sus, spre cer. Ioan s-a rezemat de pieptul lui Iisus la Cina cea de Taină și de acolo a sorbit miezul preaînaltelor taine dumnezeiești. Ioan «teologul» merge în profunzime, în abis, spre Dumnezeu. Intră în slava nevăzută pentru a o face văzută. Scopul lui Ioan este o «Persoană» care să ne cucerească credința și inima. El vrea să trezească în noi calea vieții răstignite pentru Hristos și pentru Dumnezeu, ca să cunoaștem, din cuvintele Evangheliei și din «semnele» ei, taina lui Dumnezeu, care este Iisus cel răstignit din ascultare față de Tatăl său și din iubire față de oameni. Evanghelia lui Ioan este ca o călătorie spirituală mistică, ce pornește din timp către veșnicie sau din veșnicie către veșnicie, străbătând timpul. Este cu adevărat o carte a iubirii și a vieții. Iar noi trebuie să o citim cu cea mai mare deschidere a spiritului, ca să percepem taina pe care ne-o înfățișează“ .
Pentru a-și exprima înaltele idei teologice, Sfântul Ioan folosește simbolismul și, de multe ori, expresii cu sensuri suprapuse . Pentru a înțelege scrierile sale trebuie să ținem cont de acest aspect. Astfel „apa“ sau „apa cea vie“ înseamnă harul Duhului Sfânt; „pâinea cea vie“ sau „pâinea vieții“ simbolizează Sfânta Euharistie; „vița de vie“ simbolizează comuniunea de viață dintre Hristos și credincioșii Săi. Pentru a înțelege mentalitatea și dimensiunea simbolismului cugetării Evanghelistului este necesar să reținem sensul pe care îl dă cuvântului „semn“ – συμέιων. În grecește acest cuvânt nu implică neapărat o minune. În patru locuri din Evanghelie acest cuvânt desemnează o minune a Mântuitorului (2, 11; 4, 54; 6, 14; 12, 18), dar există consemnate în Evanghelie și alte evenimente care au valoare de semne și nu sunt minuni. Curățirea Templului (2, 13-25) și spălarea picioarelor ucenicilor, nu sunt minuni, dar sunt considerate de Evanghelist ca având valoare de semne. Pentru a înțelege teologia ioaneică și simbolismul ei trebuie făcută distincție între semn și minune. În comparație cu sinopticii, Sfântul Ioan ține să evidențieze mai ales semnificația simbolică a minunilor, nu minunea în sine. Astfel prin vindecarea orbului din naștere (Ioan 9, 1- 12), Iisus se descoperă ca Lumina lumii iar prin învierea lui Lazăr (Ioan 11, 1 – 45), Mântuitorul arată că el este Învierea și Viața. Evanghelia după Ioan nu conține parabole precum celelalte evanghelii, ci semne însoțite de cuvinte lămuritoare și revelatoare, ce ne introduc în realitatea de dincolo de semne și cuvinte, ducându-ne la Tatăl: «Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl»“ (Ioan 14, 9).
II. Viața și opera Sfântului Ioan Gură de Aur
Sfântul Ioan Gură de Aur s-a născut în Antiohia, Antiohia lui Dafne și a lui Orente. Cincisprezece alte orașe fondate de Seleucus Nicator au fost numite după tatăl acestuia, Antiochus. Acesta a fost un ,,oraș glorios pe ale cărui străzi s-a preumblat adeseori tânărul Hrisostom”.
Ioan a venit într-o lume care era stabilă dar și prinsă în inexorabilul moment al schimbării. Până în momentul morții sale din 14 septembrie 407, întreaga lume a antichității se schimbase irevocabil. Statutul orașului în care s-a născut concura cu cel al celorlalte mari centre urbane din lumea romană târzie – Roma, Alexandria și Constantinopol. Cetatea Antiohiei număra ca la două sute de mii de suflete, fiind între primele trei din partea de Răsărit a Imperiului Roman. Situat în apropierea rutei de schimb dintre estul îndepărtat până la malurile estice ale Mediteranei și ruta terestră de la Egipt, prin Constantinopol până în vest, orașul s-a bucurat de bunuri și servicii ca și de disponibilitatea vizitatorilor.
Ascultător fiind față de mama sa Antuza (tatăl său Secundus trecuse la cele veșnice la puțin timp după nașterea sa), dar mai ales de glasul lăuntric prin care Domnul îl chema la o viață de înaltă slujire duhovnicească, Sf. Ioan renunță încă de tânăr la lucrurile lumești (casă, avere). Această hotărâre o ia numai după ce cu credincioșie poartă de grijă mamei sale, care se săvârșește din viață atunci când el trecuse de douăzeci de ani. Asigurându-i o bogată educație la școlile renumite din acea vreme, mama sa Antuza a înțeles dorința fiului său de a deveni călugăr și nu s-a împotrivit, ci l-a sfătuit ca să urmeze această cale la momentul potrivit. Și spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Când mama a simțit ce am de gând să fac, m-a luat de mână și m-a dus în camera ei. S-a așezat alături de mine, pe patul în care m-a născut. A început să varse râuri de lacrimi și să adauge cuvinte mai jalnice ca lacrimile. Plângând, mi-a grăit așa: Eu, copilul meu, n-am avut norocul să mă bucur multă vreme de frumoasele însușiri ale tatălui tău. Așa a vrut Dumnezeu. Moartea lui a urmat nașterii tale și te-a lăsat pe tine orfan, iar pe mine văduvă înainte de vreme. Numai cele ce suferă văduvia pot cunoaște bine greutățile văduviei.(…) Îți cer, însă, un har pentru toate câte pentru tine am făcut: nu mă lăsa văduvă a doua oară, nici nu-mi aprinde din nou în suflet stinsa mea durere. Așteaptă sfârșitul meu. Poate peste puțin voi pleca și eu. Voi tinerii aveți nădejde să ajungeți la adânci bătrâneți; dar noi, cei bătrâni, nu așteptăm altceva decât moartea. Când mă vei da pământului și vei pune oasele mele alături de oasele tatălui tău, pleacă în călătorii cât mai îndepărtate, străbate orice mări vrei. Atunci nimeni nu-ți va pune piedici. Dar atâta vreme cât mai am în mine suflare, îngăduie să locuiești alături de mine. Să nu superi pe Dumnezeu în zadar și fără de folos, aducând necazuri atât de mari peste capul meu, care cu nimic nu ți-am greșit. Dacă ai, însă, vreo pricină să mă învinuiești că te silesc să-ți administrezi singur averile, te rog, nu te uita că-ți sunt mamă, nu ține seamă de creșterea ce ți-am dat, nu ține seamă de dragostea ce-ți port! Nu ține seamă de nimic! Fugi de mine, cum fugi de vicleni și de dușmani! Dar dacă fac totul ca să-ți dau cât mai mult răgaz pe calea vieții, pe care vrei să apuci, acest lanț, de n-ar fi altă pricină, da, acest lanț să te țină alături de mine. De ai spune că ai nenumărați prieteni, care te iubesc, află, dragul meu, că nici unul nu-ți va oferi bucuria unei libertăți atât de mari cum ți-o ofer eu, pentru că nici unul nu poartă grijă, la fel ca mine, de bunul tău nume”.
La rugămintea și stăruința mamei sale, Ioan nu a plecat la mănăstire așa cum îl sfătuia și îndemna prietenul său Vasile, însă, se spune că trăind alături de mamă, a transformat casa în mănăstire, studiind Sfintele Scripturi și ducând o viață de ascet.
Prima dată când Sfântul Ioan s-a gândit să meargă la mănăstire, privea viața monahală din altă perspectivă, tocmai de aceea Dumnezeu nu a îngăduit să-și urmeze dorința fiindcă nu era îndeajuns de pregătit pentru o asemenea lucrare:„Odinioară, când mă hotărâsem să părăsesc orașul și să îmbrățișez viața monahală, cercetam și mă interesam mult de următorul lucru: de unde-mi voi procura cele trebuincioase traiului? voi putea mânca pâine proaspătă făcută în aceeași zi? nu cumva voi fi silit să întrebuințez același untdelemn și pentru candelă, și pentru hrană? nu cumva voi fi împins să mănânc mâncare proastă de legume, să fiu silit la munci grele, de pildă să mi se poruncească să sap pământul, să car lemne, să aduc apă și să slugăresc la toate celelalte munci tot atât de grele ca și aceasta? Pe vremea aceea nu mă interesam de altceva decât dacă voi găsi odihnă la mănăstire. […] Noi, însă, monahii, cărora nu ne stă în față nici câștigare de averi, nici dobândire de pământuri, și cerurile și bunurile cerești, pe care ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit, nici la inima omului nu s-au suit (I Cor. 2, 9), noi umblăm după odihnă; din pricina aceasta suntem cu atât mai de plâns și mai lipsiți de voință decât aceia (e vorba de demnitarii din administrație la care face referire Sfântul Ioan Gură de Aur)”.
„Nu mult după aceea, prin 374 sau 375, după ce mama sa a părăsit lumea aceasta, tânărul Ioan a putut să-și împlinească dorul său făurit cu prietenul său Vasile, de a îmbrățișa adevărata filosofie, adică de a se face monah. S-a retras în munții învecinați cu Antiohia și s-a pus sub ascultarea unui bătrân ascet sirian. În sihăstria acestuia a stat patru ani. Dorind, însă, să ducă o viață și mai desăvârșită, după pildele sfinților sihaștri, care se nevoiau în munții Antiohiei, s-a adâncit în pustietatea muntelui și a trăit vreme de doi ani de unul singur într-o peșteră, supunându-și trupul la nevoințe mai presus de fire”.
Desigur, viața monahală a fost îmbrățișată de tânărul Ioan, numai după ce a primit Taina Sfântului Botez (în acea perioadă botezul era preponderent administrat la vârsta adultă, după o perioadă de catehumenat), beneficiind de lucrarea harului Sfântului Duh atât în viața sa de familie (când începuse a studia Sfintele Scripturi și a citi scrierile creștine), cât și după ce a devenit monah și cleric. După ce a petrecut șase ani în asceză și sihăstrie, tânărul monah (cu sănătatea afectată din cauza postului exagerat și a multelor nevoințe), a făcut ascultare de Sfântul Meletie, episcop al Antiohiei și a revenit în lumea din care plecase. Este hirotonit diacon în anul 381 și se ocupa cu catehizarea celor ce urmau să primească botezul (adică a catehumenilor), cu „scrierea lucrărilor sale din tinerețe, între care neegalatul său tratat despre preoție”. Primește apoi și Taina preoției în anul 386 de la episcopul Flavian, slujind și predicând doisprezece ani la catedrala episcopală din Antiohia, „a doua metropolă a imperiului bizantin”. Ca diacon, preot și episcop, el nu doar că a rămas monah în sufletul său, dar a continuat, atât cât îi permiteau noile circumstanțe, să-și păstreze obiceiurile de austeritate monahală – ca de exemplu, să trăiască în singurătate cât mai mult posibil. Cu toate acestea, nu a eșuat niciodată în îndatoririle sale de episcop.
Cele două exiluri, condamnările, umilințele și suferințele la care a fost supus, l-au determinat să-i scrie ucenicei sale Olimpiada: „… aceasta e bogăția mea, aceasta e cheltuiala păcatelor mele: să călătoresc necontenit prin asemenea încercări și ele să-mi vină de la cei de la care mă așteptam mai puțin”.
A murit în drum spre locul stabilit pentru a-i fi al doilea exil, după 77 de zile de mers pe jos, de umilință și suferință, nu înainte însă de a i se descoperi cu o noapte înaintea morții sale, în vis, Sfântul Mucenic Vasilisc, episcop al locurilor aspre pe unde trecea și spunându-i: ,,Curaj, frate Ioane, căci mâine vom fi împreună!”, și nu înainte de a se împărtăși și a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru întreaga-i viață, prin ultimele sale cuvinte: Slavă lui Dumnezeu pentru toate!.
În ce privește opera Sfântului Ioan Hrisostom, putem spune că acesta lasă posterității o operă uriașă, inegalabilă atât ca dimensiuni, cât și prin conținut, cuprinzând 18 volume în ediția Migne (vol. 47-64), comparabilă doar cu cea a lui Origen sau a Fericitului Augustin. Dintre anticii antiohieni, Sfântul Ioan este singurul ale cărui scrieri au dăinuit, în timp, aproape în întregime. Acest privilegiu este datorat personalității autorului, dar nu într-o mai mică măsură, valorii lor. Nici un scriitor oriental nu a obținut în asemenea măsură admirația și aprecierea posteriorității. Sfântul Ioan Gură de Aur ,,a lãsat posterității o colecție impresionantã de opere care ocupã 18 volume în Ediția Migne. Ele pot fi clasificate dupã cum urmează”:
1). Omilii la Sfânta Scripturã
– la Vechiul Testament: 9 „Omilii la Genezã” în anul 386, „Omilii asupra întregii Geneze” (cca 388), 5 „Omilii asupra Anei” (mama lui Samuil), 3 „Omilii asupra Psalmilor” (4-12, 43-49, 108-117, 119-150), și 2 „Omilii la Isaia”;
– la Noul Testament: 90 „Omilii la Matei” (cca 390), 7 „Omilii despre sãracul Lazãr”, 88 „Omilii la Ioan”, 55 „Omilii la Faptele Apostolilor”, aproximativ 250 „Omilii asupra Scrisorilor Sf. Apostol Pavel” (32 „Omilii la Romani”, 44 – la I Corinteni, 30 – la II Corinteni, 24 – la Efeseni, 34 – la Evrei, 6 – la Gălăteni și 104 la celelalte epistole pauline).
2). Opere dogmatico-polemice
– „Contra anomeilor” în 12 cãrți, în care criticã orgoliul eunomian, care susținea cã înțelege Tainele divine;
– „Contra iudeilor”, în 8 cărți, unde autorul criticã pe iudeo-crestinii care pãstrau tradițiile iudaice;
– „Despre Înviere”;
– Cuvântãri sau predici la Sãrbãtorile mari ale Mântuitorului: la Nașterea Domnului, la Botezul Domnului, la Joia Sfântã (Trãdarea lui Iuda), la Vinerea Mare, la Înviere și la Pogorârea Sfântului Duh;
– Cuvântãri panegirice închinate sfinților, dintre care mai importante sunt: 7 în cinstea Sfântului Apostol Pavel, în cinstea lui Iov, a lui Eleazar, a Macabeilor, a Sfântului Ignatie Teoforul, a Sfântului Vavila, a Sfântului Eustatiu, a lui Meletie, a lui Diodor de Tars, a lui Roman, a lui Valaam și a Pelaghiei;
– Cuvântãri morale cu temei biblic: 2 „Cateheze înainte de Botez”, 3 „Cuvântãri despre diavolul ispititor”, 9 „Despre pocăința”, „Despre calende” (unde autorul combate condamnabilele obiceiuri practicate cu prilejul zilei de 1 ianuarie), „Despre milostenie”, „Contra jocurilor de circ și contra teatrelor”;
Cuvântãri ocazionale, dintre care meritã a fi menționate: 21
„Cuvântãri sau Omilii despre statui”, o cuvântare ținută cu ocazia hirotoniei
sale, 2 „Cuvântãri despre trecerea și nimicnicia fericirii pământești” (ținute
cu prilejul cãderii ministrului Eutropiu), precum și alte 2 cuvântãri, una
înainte și una dupã primul exil.
3). Opere neoratorice și tratate
– apologetice: „Contra lui Iulian și a pãgânilor”, „Despre Sf. Vavila”, și micul tratat intitulat „Cã Hristos este Dumnezeu”, în care se aratã pãgânilor și iudeilor dumnezeirea Mântuitorului;
– ascetice: „Cãtre Teodor cel cãzut” (sub formă a douã scrisori în care îl îndeamnã pe Teodor, viitor episcop de Mopsuestia sã revinã în mãnãstire), „Despre pocăința” (în douã cărți, adresate lui Demetriu, respectiv Stelehiu), „Contra adversarilor vieții monahale” (în trei cărți), „Comparația între un rege și un monah”, „Cãtre Stagir” (în trei cărți), și „Despre feciorie” (în care face o paralelã între feciorie și cãsãtorie);
– educativ-morale: „Despre slava deșartă și despre educația copiilor”, „Cãtre o tânãrã vãduvã”, „Despre nerepetarea cãsãtoriei”, „Nimeni nu e vãtãmat decât de sine însuși”, „Cãtre cei ce sunt scandalizați din cauza nenorocirilor”, „Femeile diaconițe nu trebuie sã locuiascã cu bărbații”, „Despre preoție” (care reprezintã capodopera literarã ți teologicã a Sfântului Ioan Hrisostom, precum și tratatul clasic referitor la aceastã Tainã, alcãtuit în perioada anilor 381-386 sub formã de dialog, dupã modelul platonic, fiind inspirat din lucrarea Sfântului Grigorie de Nazianz: „Despre fugă să în Pont”);
– corespondenta: cca 240 de scrisori, majoritatea compuse în perioada celui de-al doilea exil (404-407), cu caracter istoric, consolator și familiar, scrisori între care se remnarcã cele 17 epistole adresate vãduvei diaconițe Olimpiadă.
Întreaga operă literară a Sfântului Ioan ,,a fost inspirată de nevoile practice legate de mântuirea sufletului”. Din vasta operă hrisostomică, ,,omiliile la cărțile Noului Testament dețin un loc important”, deoarece sfântul era preocupat de modul în care creștinii, scăpați din persecuțiile religioase și din disputele pentru definirea învățăturii despre Sfânta Treime, puteau înțelege misiunea Bisericii.
Scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, dintre cele mai bogate și alese ale literaturii mondiale, s-au păstrat aproape în totalitate. Ele conțin omilii, disertații și epistole. Cele mai strălucitoare creații spirituale ale Sfântului sunt desigur omiliile, în care analizează cu limpezime și convingere probleme morale, sociale, dogmatice și interpretative. Uneori se impune prin retorica lui cutremurătoare iar alteori convinge prin argumentația invincibilă; uneori învață și instruiește prin severitatea sa deosebitoare iar alteori mângâie cu blândețea lui părintească; uneori tâlcuiește Scripturile cu înțelepciunea sa teologică iar alteori zidește sufletele cu învățătura lui insuflată de Dumnezeu; uneori condamnă inegalitatea socială prin rostirea lui profetică iar alteori înfierează aroganța domnitorilor cu îndrăzneala sa deschizătoare de drumuri; ,,mereu însă, chiar și atunci când nu convertește, îi încântă, atrage și entuziasmează pe cei care-l ascultă”.
Activitatea sa bogată în propovăduirea Sfintei Treimi, a cuvântului Sfintei Scripturi, a slujirii Bisericii lui Hristos și a oamenilor l-a făcut cunoscut pe Sf. Ioan Gură de Aur în toată lumea creștină. ,,Calitățile sale de distins teolog și viețuire duhovnicească l-au recomandat în alegerea de Arhiepiscop al Constantinopolei (după trecerea la Domnul a arhiepiscopului Nectarie în 397), fiind hirotonit la 17 decembrie 397 și întronizat la 28 februarie anul 398”.
III. Sfânta Evanghelie după Ioan în gândirea exegetică a Sfântului Ioan Gură de Aur
Activitatea predicatorială în Biserica Ortodoxă s-a desfășurat întotdeauna având la bază cele douã izvoare ale Revelației dumnezeiești, Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție baza predicii hrisostomice. Pentru Sfântul Părinte, în centru stă dragostea sa față de persoana divină umană a Mântuitorului Hristos, modelul ideal pentru fiecare deoarece ,,toți trebuie să ajungem la măsura vârstei Bărbatului Desăvârșit” așa cum zice Apostolul Neamurilor.
Cercetând opera sfântului Ioan Gură de Aur am constatat că Dumnezeu lucrează prin cuvântul Său mai ales prin intermediul Sfintei Scripturi, apoi prin cuvântul predicat, astfel încât predicatorul devine „mesagerul lui Dumnezeu”, prin sfaturile oferite celor de lângă noi, potrivit învățăturilor revelate și nu în ultimul rând în cadrul rugăciunii, care pentru sfântul Ioan este o adevărată vorbire a oamenilor cu Dumnezeu.
“Sfântul Ioan își începe Evanghelia într-un mod foarte asemănător cu relatarea creației (Fac.1,) și indică prin aceasta, că a) o dată cu Iisus începe noua creație și b) că Evanghelia lui este o Scriere Sfântă”. De altfel marea majoritate a exegeților biblici recunosc că această Evanghelie se concentrează asupra Fiului lui Dumnezeu, prezentând atât lucrarea Sa înainte de Întruparea ca om, dar și lucrarea după acest eveniment din iconomia mântuirii lumii. Iisus este expresia absolută, ultimă, a lui Dumnezeu. Planul, înțelepciunea și scopul lui Dumnezeu se regăsesc în Logos. Când vorbim despre Biblie în general, o numim “Cuvântul” din cauză că este expresia exteriorizată sau exprimarea lui Dumnezeu despre Sine însuși.
În Vechiul Testament întâlnim întrebuințat termenul de Cuvânt pentru a arăta activitatea lui Dumnezeu:”Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit și cu duhul gurii Lui toată puterea lor”(Ps.32,6), iar în gândirea evreiască ideea Cuvântului ca Înțelepciune a lui Dumnezeu fusese personificată, lucru pe care îl regăsim în (Pilde 8), din care exemplificăm:”Către voi oamenilor se îndreaptă strigătul meu și glasul meu către voi fii ai oamenilor/…/Eu am fost din veac întemeiată de la început, înainte de a se fi făcut pământul”(Pilde 8, 4,23). Lumea în sine este creația și revelația dumnezeiască. Existența lumii este o taină, “de la Dumnezeu s-au născut”(Ioan 1,13), iar această taină arată caracterul de nedefinit al existenței. În această Evanghelie, Cuvântul este considerat implicit un subiect și factor executiv în lucrarea de creație, inclusiv gândirea tuturor celor ce urmau să fie aduse la existență sau cu alte cuvinte facultatea mentală sau motrice, cea care pune în mișcare și este cauza creației, intenția lui Dumnezeu sau lucru divin efectiv în creație.
Învățătura creștină despre facerea lumii se fundamentează pe revelația din Sfânta Scriptură: “La început a făcut Dumnezeu cerul și pamântul”(Facere 1,1). În cazul de față, al Evangheliei Sf. Ioan, întâlnim o asemănare izbitoare, dar și o frumoasă și originală introducere:” La început era Cuvântul și Cuvântul era și Dumnezeu era Cuvântul”(Ioan 1, 1). “Vezi câtă îndrăzneală și putere a cuvintelor? Vezi cum vorbește fără pic de îndoială, fără presupuneri, ci pronunțându-se categoric?”.
Începutul care ne vine în minte când citim Ioan 1:1 este timpul dinaintea creării lumii, când Dumnezeu s-a gândit pentru prima dată la om și a prevăzut posibilitatea ca el să cadă și să aibă nevoie de un Izbăvitor. “Ioan Evanghelistul, când a voit să ne predea învățătura despre Fiul lui Dumnezeu, n-a pus alt început Evangheliei sale decât începutul facerii lumii”. Astfel, începutul din Ioan 1:1 se referă în mod clar la planul și puterea lui Dumnezeu, la un timp anterior creației în sine, aceasta din cauza cuvintelor din Geneza 1:1 “La început Dumnezeu…”. Sfântul Ioan ne spune că la început Dumnezeu avea înțelepciune și un plan, și era pregătit să înceapă punerea în aplicare a planului astfel încât oamenii pe care i-a creat și în care și-a investit dragostea să poată fi salvați din moarte și să trăiască veșnic ca și El. Ideea fundamentală care de altfel este și nuanța textului grec este că Logosul este aproape de Dumnezeu, este Dumnezeu, dar poziția sa este descrisă ca fiind o ființă orientată spre, în ascultare, în atitudine de primire și disponibilitate. Fiul își găsește consistența nu în îndepărtarea de Tatăl ca și cum așa și-ar putea afirma propria originalitate, ci în a fi imaginea Tatălui, transparența Tatălui”. În In.1, 1, expresia la început evocă începutul, absolutul care transcede timpul, începutul relaționării Logosului cu Dumnezeu. ”Începutul din Evanghelia după Ioan…nu este legat de nimic, nu este dependent de nimeni, nu are nici un raport cu nimeni; este liber, independent, lipsit de orice legătură cu cineva; este neajuns de minte, nu poate fi depașit de gândire, nu se poate găsi ceva anterior lui…Aceasta pentru că «începutul» este în afară și mai presus de orice lucru inteligibil”.
Sfântul Vasile cel Mare explică folosirea acestui termen de către ,,Evanghelist ca să arate că aceasta a ieșit din minte, că s-a născut fără suferință și de asemnea este chipul Celui care L-a născut, evidențiind astfel existența desăvârșită în El însuși dar fără despărțirea de Dumnezeu, așa după cum gândirea omului este înfățișată în chip deplin de cuvânt.” Prin folosirea termenului se afirmă Divinitatea lui Iisus si dumnezeirea Sa veșnică și absolută (Ioan 1,1,14). În primele 18 versete din capitolul 1 al Evangheliei după Ioan, autorul vorbește despre Cuvânt prezentându-L ca fiind: Dumnezeu (Ioan 1,1-2), la început (la începutul creație El era sau exista deja) (Ioan 1,1), Creator (Ioan 1,3, 10), viața oamenilor (Ioan 1,4), Mântuitor (Ioan 1,12-13). Versetul 14 spune în mod explicit:„Și Cuvântul S-a făcut trup, și a locuit printre noi, plin de har, și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl”. Deci, Cuvântul care este Dumnezeu, Creator și Mântuitor S-a făcut trup. Expresia: „și a locuit printre noi, plin de har, și de adevăr” arată că prin aceasta Cuvântul, despre care S-a vorbit mai sus și care S-a făcut trup, este Domnul Iisus Hristos, fiindcă în versetul 17 scrie „căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul și adevărul au venit prin Iisus Hristos”. Dumnezeu a spus pentru a crea prin Cuvântul Său, sau prin înțelepciunea Lui (sau înțelegere), sau prin Duhul Său. Scriitorii Noului Testament ( în cazul de față Evanghelistul Ioan ) au făcut această afirmație îndrăzneață despre Iisus având cu siguranță sprijin scriptural, interpretând în mod reflexiv citatele din Biblie, astfel că declarațiile biblice despre creație sunt în armonie cu afirmația că Mesia a fost agentul lui Dumnezeu în creație.
Este important de menționat legătura dintre noua creație și legământul harului. Creația cea nouă și legământul harului sunt unite în persoana și lucrarea lui Iisus Hristos. „ Dincolo de relația noastră cu Domnul, în realitatea lui pământească limitată, se împlinește în noi însuși misterul Treimii…Mai mult slava Tatălui din misterul Treimii se revarsă peste oameni prin rodul nostru rezultat din unirea noastră lăuntrică totală cu Hristos”. Cu alte cuvinte în tabloul răscumpărării se află întreaga creație, dar în special omul, coroana creației și stăpânul acesteia. În termeni generali putem afirma că Evanghelia Sfântului Ioan, ținând cont și de dinamica biblică, pleacă de la creația în sens universal, și ajunge la noua creație, prin răscumpărare, iar efectul răscumpărării este reînnoirea creației, sau re-crearea creației. Este o taină modul creării lumii, după cum ascuns este și sfârșitul ei, cele două aspecte fiind amplu tratate de Sfântul Ioan. Totul în lume este o taină absolută, cunoscută numai de Creatorul ei, și revelată atât cât îi este omului cu putință să înțeleagă:”Dacă rămâneți întru Mine și cuvintele Mele rămân în voi, cereți ceea ce voiți și vi se va da vouă”(Ioan 15,7).
Problema creației a dat de gândit de-a lungul timpului, iar cei investiți cu putere de sus să cerceteze aceasta, printre care și Sfântul Evanghelist Ioan, au reușit să dezvăluie în parte taina ascunsă a lucrurilor și a ființelor care deschide calea spre Dumnezeu, Cel care dă naștere universului, „singurul care își are existența în sine, singurul care există din veac și nu trece”. Acesta datorită faptului că, în dimensiunea ei profundă, dar și în ansamblul ei, creația este o taină, un mister. Temele referitoare la rolul Cuvântului în lucrarea de creație dar și în cea de re-creație vor fi întâlnite pe tot parcursul Evangheliei. Important pentru noi este să înțelegem că Cuvântul este parte din Dumnezeire – El este etern, este Creator, este dătător de viață, și se află în unire intimă cu Dumnezeu. El este deopotrivă divin, dar distinct de Tatăl, scoțând în evidență doctrina trinitară: există un singur Dumnezeu în trei persoane. Necesar și suficient este să înțelegem impactul deplin al identității Cuvântului care zidește.
Cuvântul care este al Tatălui, este adresat de Tatăl creației, înainte de cele ce au început, de Cel mai presus de timp ca Cel ce este fără de început. Logosul include ideea de plan, scop, înțelepciune și chiar de putere, dacă ne gândim la energia divină necreată sau Harul Divin. “Cuvântul L-a numit pe El, fiindcă cele ale Tatălui ne-a vestit nouă; precum și tot cuvântul vestește sfaturile minții.” Aceasta arată că odată fundamentat planul creației, Dumnezeu poruncește începutul său. Că la început a fost Cuvântul, este o realitate, pentru că Dumnezeu se folosește de acesta, pentru a porunci fiecare etapă a acțiunii creației. “Căci voirea Tatălui era scăldată în înțelepciune și rațiune. Fiindcă nu vor spune că voința dumnezeiască era neînțeleptă și nerațională. Iar Înțelepciunea și Rațiunea lui Dumnezeu Tatăl este Fiul; deci El este Cel în care se scaldă toată voința Tatălui”. Astfel prin Cuvânt începe acțiunea creației. Logosul în această Evanghelie este privit mai întâi ca scop în sine al lui Dumnezeu, apoi ca promisiunea lui Dumnezeu către lume și, în cele din urmă, ca persoană. El este expresia perfectă a lui Dumnezeu și totodată esența planului său. Iisus este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu, adică însăși acțiunea Lui. Cuvântul, în forma Sa, este imaginea lui Dumnezeu sau ceea ce poate fi cunoscut despre El. Dumnezeu poate fi cunoscut prin Logos în actul creației căci acesta exprimă în mod impersonal ideile lui Dumnezeu către om. El este chiar Dumnezeu și are aceeși putere ca și Tatăl. “Urmând deci credinței Sfintelor Scripturi, să pășim pe marele drum străbătut de toți înțelepții, spunând că Fiul Însuși este Puterea Tatălui în mod nemijlocit și intim. Prin El și în El are Tatăl lucrarea negrăită asupra tuturor. Prin El a fixat cerurile și cele din ele, a întemeiat pământul și a adus pe el cele al căror purtător și hrănitor este”.
Cuvântul se revelează pe sine într-o continuă relație de comunicare potrivit cu rostul Său de cuvânt pozitiv și creator. „Iisus Hristos e în această Evanghelie deopotrivă uman și divin; Iisus Hristos este „Logosul”, Cuvântul preexistent al lui Dumnezeu, însă Logosul întrupat, Cuvântul făcut trup (1,14). Proologul Evangheliei Sf. Ioan, este un adevărat rezumat al scripturilor, vorbind despre originea lumii. El este o continuare a stilului imagistic al Vechiului Testament în care Cuvântul, Înțelepciunea și Spiritul, toate fiind manifestări ale lui Dumnezeu, inseparabile de el, sunt descrise ca punând în practică intențiile Lui. Evanghelistul Ioan se referă la o persoană care existase cu Dumnezeu înainte de creație, adică dintotdeauna. Evanghelia după Ioan descoperă taina Cuvântului sau Logosului Divin Creator, ca primul tablou important în istoria lumii, care este însăși Puterea Divină în Creație, Cel prin care va lua naștere totul. Prima treaptă a existenței exprimată prin Cuvântul Tatălui, este manifestarea Logosului Creator care pune în mișcare energiile divine creatoare. Iar dacă cineva ar întreba:”Pentru care pricină a lăsat Cauza Primă, și ne vorbește întâi despra cea de a doua?” noi vom evita să vorbim despre “prima” și a “doua”. Pentru că Dumnezeirea este mai presus de numere și de succesiunea timpului. De aceea și pe acestea le vom părăsi, când mărturisim că Tatăl nu este din nimeni, iar Fiul este născut din Tatăl”. Fără puterea primei persoane, a Tatălui, lumea nu ar exista, iar fără prezența celei de a doua, a Fiului, lumea nu ar veni la existență.
Proologul este Evanghelia în miniatură, el cuprinzând tot ceea ce Evanghelia descoperă pe parcursul său și anume divinitatea lui Iisus și locul Său în univers. „Dar este oare cineva atât de nesimțitor, încât să nu rămână înmărmurit de uimire în fața unei astfel de frumuseți de găndire și în fața unei adâncimi atât de neajunse de învățături și să nu dorească înțelegerea lor adevărată?”. Aici se scoate în evidență, cu deosebire, actul creației care stă în puterea și veșnicia lui Dumnezeu, dar și exemplificarea evenimentelor creației prin forma cuvintelor folosite. Acest limbaj personal al actului creației împreună cu actul creator în sine, este o adevărată taină revelată. „Prologul Evangheliei după Ioan este o primă și completă vestire a tainei mântuirii și totodată un fel de rezumat al ei. Iar acest rezumat al tainei mântuirii ne este dat nu printr-o descriere sau un comentariu, ci ca o „doxologie”, ca preamărire a slavei dumnezeiești, cult de adorație centrat pe iubire, viață și lumină”. Sfântul Ioan, vorbind despre Fiul, nu-l ascunde și nu tace despre Tatăl. Căci dacă nu vă ajunge aceia pentru a pune în evidență acest adevăr, nu vă mirați; căci despre Dumnezeu vă vorbim noi, a cărui natură nu se poate închipui în mod vrednic nici în cuvinte, nici în gânduri. Sfântul Ioan nu se folosește aici de numele de substanță, fiindcă nimeni nu poate spune ceea ce este Dumnezeu după substanța sa; ci pretudindeni el ne face s-o cunoaștem după lucrurile sale. Se vede că în ceia ce urmează acest Cuvânt este numit lumină și că lumina la fel este numită viață; aceasta nu pentru acest singur motiv l-a numit așa; acesta este primul, și iată-l pe al doilea: Cuvântul trebuia să ne învețe cele privitoare la Tatăl; căci el spune: „Pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15, 15).
Cuvântul poartă în sine actul creației, oferind o exprimare clară în conținut dar mai ales în lucrare sau formă. Logosul ilustrează de fapt Puterea Divină Creatoare, și este prima etapă a creației sau nivelul ontologic esențial, etapa Cuvântului, ca manifestare a voinței lui Dumnezeu, a Celui care este cauză, și este folosit de Evanghelist nu numai în Prolog ci pe parcursul întregii sale Evanghelii.,,A acționa prin cuvânt depinde de modul comunicativ dintre emitentul cuvântului și destinatarul acestuia.” Evanghelistul îl numește pe Cuvântul și lumină și viață, fiindcă el ne-a dat lumina care ne luminează și ne face să cunoaștem toate lucrurile, și că prin lumină el ne-a dat viața. Într-un cuvânt: unul singur, nici două, nici trei sau mai multe nume nu ajung pentru a ne face cunoscut ceea ce este Dumnezeu, dar trebuie să ne mulțumim, dacă chiar prin mai mult nume noi nu ne-am putea forma o ideie despre atributele sale. Sfântul Ioan nu l-a numit în mod simplu „Cuvânt”, ci adăugind articolul „Cuvântul”, el l-a arătat ca pe o existență aparte.
Cuvântul lui Dumnezeu împlinește o funcție normativă, întrucât prin acest cuvânt ne sunt oferite legile care cârmuiesc cetatea sufletului, dar și o funcție didactică, fiindcă în cuvântul lui Dumnezeu, cel care este educat poate găsi mereu o călăuză. Sfântul Ioan propune Sfânta Scriptură drept conținut educațional mereu actual și adecvat fiecărei vârste spirituale sau intelectuale în parte. ,,Cuvântul lui Dumnezeu rămâne răspunsul veșnic mulțumitor pentru toate solicitările venite în împrejurările concrete ale vieții, și deși rămâne în chip unitar se adresează fiecărui participant al actului educațional, potrivit particularităților proprii, deoarece reprezintă mesajul lui Dumnezeu adresat fiecăruia dintre noi’.
Dumnezeu trimite cuvântul Său, iar odată receptat, cuvântul lucrează, descoperind oamenilor adevărurile greu de pătruns de mintea umană, referitoare la existența lui Dumnezeu și relaționarea Sa cu întreaga creație, pe când un dascăl poate ascunde anumite taine ale cunoașterii, dorind ca el să fie singurul, sau unul dintre puținii cunoscători ai acestora.
Cuvântul lui Dumnezeu, propovăduit sau comunicat sub diferite forme, este purtător de har și lucrează în sufletele celor care-l ascultă și îl primesc. Totuși pentru ca lucrarea cuvântului lui Dumnezeu să aibă o eficiență mărturisitoare este necesar ca acesta să fie propovăduit de Biserică, propovăduirea și comunicarea cuvântului să izvorască din iubirea de Dumnezeu și de oameni și, nu în ultimul rând, cuvântul să fie întrupat în viață. Toate aceste condiții au fost abordate în capitolul al cincilea, intitulat: Condițiile eficienței mărturisitoare a cuvântului lui Dumnezeu.
Evanghelia ne dă mărturie atât despre puterea de a creea și a da viață a Cuvântului lui Dumnezeu, cât și despre puterea Sa de a readuce la viață, de a mântui. Adevărurile tainice și veșnice ale lui Dumnezeu ne sunt comunicate prin Cuvântul. Sfântul Ioan se concentrează asupra lui Dumnezeu și a scopului Lui în trimiterea Cuvântului. Prin Cuvânt, Dumnezeu este deasupra cuvintelor prin care sunt exprimate cele create. Cuvântul este fundamentul creator și susținător al creației, și El este mai presus de rațiunile lumii și de rațiunea omului. Cuvântul este semnul viu al Lucrării divine și mărturie a adevărului. El este plinătatea creației, este Cel care crează, îmbogățește, liniștește și crește în suflet, este cu adevărat o mare taină.
Dumnezeu-Tatăl fiind Unul, începutul, este izvorul tuturor celor existente, și este Cel care îl cuprinde și pe Fiul. El nu este o individualitate aparte, independentă de Tatăl. “Fiindcă nu era o dată când Tatăl nu era fără Cuvânt, nici nu era o dată când nu era Tată, nici nu era o dată când Tatăl nu era adevărat, sau înțelept, când era fără putere, lipsit de viață, sau de strălucire, sau de bunătate”. Așa după cum puterea procreatoare a Tatălui se menține prin existența Fiului, tot așa și Fiul î-și exercită funcția Sa de ființă divină supremă. ”Unul dintre numele atribuite Mântuitorului, dar nu de către El însuși, ci notat de către Ioan( în Evanghelia sa), este și Logos/Cuvânt care se află în principiu, Cuvântul Dumnezeu de lângă Dumnezeu”.
Dacă în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament Dumnezeu ne învață că toate s-au zidit prin Cuvântul Său, în Noul Testament ne arată că cel care lucrează este Hristos: ”Toate prin El s-au facut; si fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”(Ioan 1,3). Fără puterea Cuvântului putem spune deci că nimic nu s-a făcut din toate cele ce s-au făcut. “Cele proprii dumnezeirii vor deveni roadele unei ființe create. Dumnezeu Tatăl e lăudat, precum apare, pentru o unică și singură creatură, «Fiul». Acesta se împodobește cu multe, cugetarea Lui va fi mai bogată ca a Tatălui. El e egal în forță cu El, primind puterea de a creea și aducând la existență prin facere cele ce nu erau încă. Dar e superior, socotesc, pentru că este mai bun, dacă este propriu celui bun să aducă la existență din neexistență și a face să existe cele ce nu primiseră încă darul de-a fi. Expunerea lor lunecă spre ceva lipsit de frumusețea consecvenței. Ea face nelucrătoare firea pururea mișcătoare, care singură poate dea existență celor ce sunt”.
Planul veșnic pentru creearea lumii, a fost realizat de Dumnezeu, dar aceasta s-a făcut prin voința și prin Cuvântul Său, care a devenit prin această voință, modul de manifestare al Tatălui: ”Tatăl este văzut ca principiu originar (din care), iar Iisus Hristos ca principiu eficient (prin care)”. Ca principiu (arche), putem spune că Hristos este Creator (Demiurg) întrucât El este Înțelepciune, iar Înțelepciunea devine principiu creator:”Domnul m-a zidit la începutul lucrărilor Lui; înainte de lucrările Lui cele mai de de mult”(Pilde 8,22). Din această cauză vorbim de două planuri ale existenței: unul etern, care se referă la existența prin sine, și altul creat de existența eternă. Cuvântul început arată aici că lumea este creată, are început dar va avea și un sfârșit-punctul forte al evanghelistului vizionar de mai târziu în Apocalipsă. Începutul este punctul de plecare și deschidere spre viitor, un viitor al creației dintru început într-o direcție, dar și al Evangheliei în cea dea doua direcție. „Începutul nu are nici un sens la Dumnezeu; El se naște împreună cu făptura creată, creația este cea care instituie timpul, exprimat prin înainte și după”. Acesta este paradoxul la Sfântul Evanghelist Ioan – misterul Cuvântului, al Fiului lui Dumnezeu, care cuprinde în sine divinitatea întreagă. „Deoarece Tatăl este pururi și fără început Creator după fire, n-a săvârșit netemporal și lucrarea de aducere la existență a celor făcute? Deci nu are creația coeternă, ci a adus-o la existență din nimc în timp”.
Cuvântul lui Dumnezeu este deci activ, pentru că însuși Dumnezeu este Cel ce îl rostește, iar Cuvântul, Fiul Său, îl are pe Cel ce-L rostește în sine. „Căci precum este fața și chipul Tatălui, și înțelepciunea și slava și strălucirea Lui, așa e înțeles și cu puterea prin care S-a făcut și este și va fi lucrător în toate cele ce s-au făcut…Să ne gândim la cei pricepuți în vreun meșteșug artistic, la lucrătorii în aramă, de pildă, sau la cei deprinși într-un mod de admirat în lucrarea în piatră. Ei nu vor înfăptui astfel operele lor artistice, decăt prin mâna proprie și prin vigoarea aflată în ei și prin priceperea privitoare la acele opere. În același mod, socotesc că Dumnezeu Tatăl își v-a împlini lucrarea creatoare a celor ce voiește prin Fiul, ca putere proprie”. Acțiunea creatoare a lui Iisus este explicită în versetul 4: ”Întru El era viață și viața era lumina oamenilor”(Ioan 1,4). Cuvântul este izvorul a tot ce poate să-i facă pe oameni să trăiască din plin existența lor, pentru că viața începe în apropierea de Dumnezeu. Logosul este sălaș al vieții. „În limbajul ioanic, cuvântul „viață” (folosit de 36 de ori) nu înseamnă niciodată mod de existență biologică, ci viață reală, viață adevărată, modalitatea omului de a exista în Dumnezeu”. În același timp El este și lumina care arată oamenilor adevăratul drum ce trebuie urmat. „Pe Cel pe care mai sus l-au numit Cuvânt, pe Același puțin mai departe [îl numesc] și Dumnezeu și viață și lumină. Căci era viață, zice, și viața aceasta era lumina”. Viața se împărtășește din Cuvântul-Logos:,,că la Tine este izvorul vieții, întru lumina Ta vom vedea lumina”(Ps.35,9). Deci Dumnezeu este izvor, cauză și început a tuturor celor ce au venit la existență. Cuvântul este Hristos, cel de prin care toate s-au făcut, iar viața nu este altceva decât Fiul lui Dumnezeu care spune:”Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”(Ioan14,6). Logosul are viață în sine și este izvorul vieții, atât al celei fizice cât și al celei spirituale (lumea văzută și nevăzută). Aici ,,Iisus este atât sursă de viață cât și Mijlocitorul vieții, El întruchipează viața din veșnicie pe care o dă mai departe ființelor create conform versetului 1.” În același chip ca și la creație, în Noul Testament, Sfântul Evanghelist Ioan, după ce dă mărturie despre Logos, ca putere creatoare când spune: “toate printr-Însul s-au făcut”, îl mărturiseste apoi ca putere de viață veșnică și ca slavă a lui Dumnezeu:”Și Cuvântul trup s-a făcut și s-a sălășluit întru noi și am vazut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har si de adevăr”(Ioan 1,14). Iar despre puterea luminii Sale care în Hristos este puterea Învierii spune:”și lumina luminează în întuneric și întunericul n-a cuprins-o”(Ioan1,5). Sfântul Ioan identifică pe Fiul lui Dumnezeu care S-a întrupat cu Cuvântul, iar pe Acesta Îl cunoaște, ca și Sfântul Pavel, ca pe Cel prin Care toate s-au făcut și era încă înainte de întrupare, viața și lumina oamenilor, luminând în întuneric (In. 1, 3-5, 14). Sfântul Ioan a luat ideea Logosului de la stoici și de , dar Îl identifică cu Fiul lui Dumnezeu, căruia Sfântul Apostol Pavel Îi atribuie același rol de fundament al tuturor lucrurilor încă de la creație, dându-i Logosului înțelesul de Persoană. “Succesiunea Dumnezeu-Cuvânt-creație-lumină-om-întuneric, sunt termeni fundamentali în teologia lui Ioan. Prin dinamica întrupării, Cuvântul pătrunde în imperiul răului din lume (agresiv, “cuprinzător”) și rămâne victorios”.
Dumnezeu este Viață, El este singurul Viu în sens absolut, iar creaturile nu primesc viața de la sine, ci o primesc de „ Fără Cuvântul nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut întru Dânsul. Că toate câte s-au făcut, și s-au zidit întru Dânsul,-întru Cuvântul zic, fără de Dânsul nu s-au făcut….Iar viață îl numește evanghelistul pe Domnul, ca pe Cel Ce ține viața tuturor, încă și ca pe Cel ce este pricinuitor de viața cea duhovnicească tuturor celor cuvântători. Iar lumină, nu acest fel simțită, ci gândită, care îl luminează chiar pe suflet”.
Viața nu vine de la sine, ci își are izvorul în Dumnezeu, și ea este un dar. Viața în sine este bucurie, existență, speranță, comuniune. Ea este taina ultimă a ființei, pentru că vine de ființial, de la cel care are putere să dea această viață. Iar Cuvântul descoperă esența ființei prin viața ca taină în Cuvânt. „Voi sunteți din cele de jos; Eu sunt din cele de sus, Voi sunteți din lumea aceasta; Eu nu sunt din lumea aceasta”(Ioan 8,23).
„Întreaga creație inteligibilă și sensibilă Dumnezeu Tatăl ca minte a cugetat-o, Fiul ca și Rațiune a creat-o și Duhul Sfânt a desăvârșit-o”. Hristos este Cuvântul, dar este și Cel care descoperă puterea Cuvântului, adică Evanghelia. Dumnezeu este Cel ce lucrează cu Cuvântul, iar viața Cuvântului este Duhul. Viața nu există în sens propriu ci are esență în Cel ce este izvorul vieții, Cuvântul lui Dumnezeu. El este sursa creației și a vieții. Este cauza a tot ce există pentru că datorită Lui totul are sens. Viața nu este un dat ci un dar iar omul trebuie să respecte pe Cel a dat-o și o menține. Dumnezeu le-a făcut pe toate prin Cuvântul Său, și toate cele create își au unitatea numai în Cuvântul, care este și unicul Adevăr al tuturor, sau așa cum am afirmat mai sus, unica Rațiune. „Noi am fost înainte de întemeierea lumii; noi, pentru că trebuie să existăm în El, am fost născuți mai înainte în Dumnezeu, noi, făpturile cuvântătoare ale Cuvântului, datorită Căruia suntem dintru început, pentru că „la început era Cuvântul”(Ioan 1,1) și pentru că, ,,Cuvântul era dintru început, de aceea Cuvântul a fost și este începutul dumnezeiesc al tuturor existențelor”. Logosul este cel care face legătura rațională între Dumnezeu și lume, El este chipul Tatălui și Cel care aduce cu sine lumina. „E limpede că începutul (principiul) vieții pure, neamestecată cu altceva, se află în Cel întâi născut al întregii făpturi. Ca urmare, cei ce se împărtășesc din Hristos, luând viață, trăiesc cu adevărat, în vreme ce toți cei care socotesc că pot să trăiască în afara Lui nu au nici o lumină adevărată, după cum nu au nici viață adevărată.”
„Totul în Evanghelia după Ioan e scăldat în lumina lui Hristos”. Lumina este prima lucrare a creației.(Fac.1, 3-5), iar Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu, nu este lumina ca lumină exterioară creată, ci lumina-har. „Dumnezeu este numit Lumină, nu după ființă, ci după lucrarea Sa” spune Sfântul Grigore Palama. El este "Lumina lumii" (Ioan 8, 12), pentru că de pornește Viața si către El se găsește sensul lumii. Lumina divină necreată devine prototip al lui Dumnezeu iar în versiunea apostolului, acesta mărturisește despre Lumina cea veșnică a lui Dumnezeu Cuvântul, ”Lumina cea Adevărată”(Ioan 1,9). „Astfel Hristos, fiind Lumina Lumii, e Lumina cea adevărată în opoziție cu cea sensibilă”. Deci aici ”Lumina Lumii” are putere în comparație cu lumina creată. Așa după cum soarele nu luminează din alte astre, chiar dacă își are originea în ele, tot astfel Fiul, ca individualitate, nu strălucește din puterile Tatălui, ci numai reflectă aceste puteri. Soarele este inima astrelor, dându-le tuturor lumină și putere, armonizându-le, așa după cum Fiul este cauza a tot ce există în această lume.”Nu este nimănui ascuns Cuvântul; este lumina obștescă care luminează tuturor oamenilor”.
Există în Evanghelie, o progresie de la viață la lumină și o frumoasă alternanță între ele, căci pe întreg parcursul textului lumina are înțelesuri diverse. ”Ca atare, El este Lumina prin excelență, Lumina prin sine din eternitate.” Viața este dăruită întregii creații, în vreme ce lumina este pentru oameni. Dumnezeu-Tatăl este Puterea, iar Dumnezeu-Fiul este Lumina, și această lumină creează, iar toate se mișcă în virtutea acestei Lumini , care se reflectă în întreaga creație, arătând puterea, strălucirea și atotputernicia lui Dumnezeu. Putem afirma deci că, Logosul-Lumină este strălucirea tuturor forțelor care aparțin Tatălui și centrul strălucirii în adâncul Tatălui. ”Logosul generează viață, aduce creaturile la existență, iluminându-i în același timp pe oameni.” Evanghelistul mărturisește despre Hristos-Viața ca fiind lumina oamenilor, vrând să arate relațiile Lui , ca Logos, cu omenirea. Dacă pentru toate celelalte ființe Cuvântul este numai viață, pentru omul înzestrat cu rațiune și conștiință, viața este în același timp lumină sau putere de înțelegere. Dacă stăm să gândim în mod firesc chiar viața omului începe cu lumina credinței și se încheie cu lumina slavei. Harul, energia așa după cum o numesc Sfinții Părinți, este o iluminare, pe care de altfel o cântă și psalmistul:”Că este izvorul vieții, întru lumina Ta vom vedea lumina”(Ps. 35, 9). Această Lumină a Cuvântului, adică însăși lucrarea Sa, este cea adevărată, adică înțelepciunea, cunoștința și harul adus în lume de Cuvântul și ea întrece orice altă lumină de pe pământ, orice lumină creată.
În Logosul-Lumină se regăsesc profețiile mesianice, pentru că El este Lumina pe care Dumnezeu o trimite: „spre luminarea oamenilor”(Isaia 42,6). „Te voi face Lumina popoarelor ca să duci mântuirea mea până la marginile pământului”(Isaia 49,6) și „ Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta, și slava Domnului peste tine a răsărit”(Isaia 60,1). Dacă Dumnezeu este lumina, așa cum îl numește Sfânta Scriptură, aici, Ioan, este și dătătorul luminii. „ Domnul va fi pentru tine o lumină veșnică și Dumnezeul tău va fi slava ta”(Isaia 60, 19). El este Persoană divină și Cuvânt dumnezeiesc, este izvorul vieții și al luminii, Creatorul atotputernic al lumii văzute și nevăzute. În (Ioan 1,4) , ,,Iisus nu este prezentat numai ca Persoană Divină, Cuvânt dumnezeiesc și Lumină, ci și ca Mesia, aici Sfântul Evanghelist avansând deja ideea de mântuire a lumii”. Întreaga Divinitate împreună cu toate puterile și acțiunile Ei trebuie înțeleasă în spiritul Cuvântului. ”Deci Dumnezeu nu este numai ultimul adânc abisal, de neajuns, al existenței, ci are în sine și puterea comunicării Sale prin cuvânt. Și Cuvântul prin care se comunică este Fiul Său, născut din sine din eternitate”.
„Lumea cu lumina ei și persoanele cărora aparține, oricât sunt de îmbogățite prin aceasta, nu sunt unica realitate, deci nici lumină avută prin ele, că au existența de la o existență supremă, deci și lumina de la o lumină supremă. Căci acea realitate și lumină supremă trebuie să fie și ea, nu numai o putere din care iradiază lumea și umanitatea care sesizează lumina și omul, ci și o conștiință care comunică și cunoaște în mod desăvârșit lumina, sau sensul sau restul lumii și al omului. Căci, astfel, lumina lumii și conștiința umană, care o sesizează ar rămâne în ele însele prea puțin înțelese. Iar conștiința umană, observând că nu sesizează deplin lumina lumii și a sa proprie, își dă seama că ele nu depind în existența lor de ele înseși.” Cuvântul creator dă lumina lumii în mod continuu(la tot omul), întregii umanități create, lucru care explică de altfel creația lumii. Lumina având izvorul în Dumnezeu se comunică întregii existențe iradiind ea însăși lumina dumnezeiască de care se umple toată făptura. ”Deci tot universul e o lumină. Dar o lumină dependentă de o lumină supremă, deci o lumină creată în relație cu o existență, care e lumina necreată și creatoare. Căci, chiar dacă nu toate cele create sunt conștiente de sensul lor, deci nu se întreabă despre acest sens, pun conștiințelor umane întrebarea despre sensul lor, care nu-l găsesc cu adevărat decât în dependență de o existență sau de o lumină supremă și conștientă prin ea însăși”. Tot omul arată că fiecare făptură își găsește sensul prin lumină, se regăsește în ea ca făptură creată și ca existență unită cu Dumnezeu, făptura purtând astfel pecetea dumnezeirii. „Lumea prin El s-a făcut.”(Ioan 1,10) arată în mod desăvârșit și direct acțiunea creatoare a Cuvântului. Pentru a vedea Lumina dumnezeiască cu ochii trupești trebuie ca oamenii să se împărtășească de această Lumină, căci o persoană care intră în unire cu Dumnezeu nu poate rămâne în afara Luminii. Lumina este principiul, elementul de bază și factorul de întreținere al vieții. Ființele umane create datorită puterii lui Dumnezeu, care ”L-au primit” (Ioan1,12) și cărora Dumnezeu „le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu”(Ioan1,12), sunt fii ai Luminii care este vie, dătătoare de viață și preschimbă în lumină. Deci creația trebuie interpretată nu ca un eveniment definitiv din trecut, ci ca un act care continuă și în prezent. Lumea există pentru că Dumnezeu creează acum ca și la început. Dacă în Dumnezeu nu ar exista această voință creatoare în fiecare clipă, creația ar aluneca în întuneric. În creație nu se pot concepe momente mai târzii pentru apariția a ceea ce este dat în existența de veci. Creația participă la veșnicia lui Dumnezeu, prin mișcare continuă, prin participare la existență. Dumnezeu a creat lumea pentru ca omul să se poată împărtăși de veșnicie. Aceștia sunt fii ai lui Dumnezeu, „ de s-au născut.”(Ioan1,13). Cei ce devin fii ai lui Dumnezeu se asimilează Cuvântului Cel întrupat. Calitatea de fiu al lui Dumnezeu nu se obține în mod omenesc, ci acesta este născut din Dumnezeu. „Prin acceptarea Luminii-Logosului venit în lume, omul devine din „copil de om”, „copil de Dumnezeu….Există un dialog între om și dumnezeire: primul acceptă, primește; divinitatea dăruiește.”
III. Lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu în opera Sfântului Ioan Gură
de Aur după Sfânta Evanghelie de la Ioan
III. 1. Despre har și liberul arbitru în gândirea exegetică a Sfântului Ioan
Gură de Aur după Sfânta Evanghelie de la Ioan
Pentru noi, ortodocșii, Gură de Aur nu este un simplu comentator între atâția alții; el este comentatorul, cel ale cărui exegeze, mai mult decât ale tuturor celorlalți, au fost preluate și absorbite în chiar țesătura Ortodoxiei. Acest lucru nu înseamnă că este infailibil. Fără îndoială, are și el punctele lui slabe, la fel ca noi toți. Dar, pentru noi, el nu este o voce izolată ce își declară propriile sale păreri, ci este cel care vorbește în numele Tradiției și care a fost acceptat de Biserică ca unul care a vorbit bine.
Prima întrebare care se pune: cum pot să fie eficiente eforturile noastre, dată fiind completa noastră dependență de harul divin? Cred că ar fi folositor să distingem trei niveluri la care operează harul divin. Primul este cel al circumstanțelor exterioare, aici fiind incluse și acțiunile săvârșite de alții, cu care noi intrăm în contact. Acest nivel poate fi ilustrat cu exegeza hrisostomică făcută la episodul în care Iacob îl înșeală pe tatăl său, Isaac, pentru a primi binecuvântarea hărăzită fratelui său, Esau. Așa cum înțelege Sfântul Ioan lucrurile, sunt două puncte în acest episod în care ajutorul divin este evident: ușurința cu care Isaac a fost înșelat (nereușind să-și recunoască propriul fiu!) și faptul că Esau nu s-a întors acasă – în mod convenabil – decât atunci când era prea târziu. Aranjând lucrurile în acest fel, Dumnezeu a „conlucrat” cu Iacob. Totuși, nu a făcut acest lucru fără să ia în considerare propriul efort al lui Iacob. Acesta, împreună cu mama sa, Rebeca, nu numai că au făcut ceea ce se aștepta din partea lor, cel dintâi ținând seama de sfatul mamei sale, iar Rebeca făcând partea ei; diferite detalii ale povestirii ne indică, de asemenea, că „Iacob era cuprins încă de teamă; frica îi creștea mereu. Toate acestea s-au făcut ca să cunoaștem că Stăpânul cel iubitor de oameni nu-și arată la întâmplare purtarea Sa de grijă, ci numai atunci când vede și râvnă și căldură din partea noastră”. Astfel, Dumnezeu a ținut seama nu numai de supunerea lui Iacob, ci și de ardoarea dorinței sale. Potrivit lui Gură de Aur, aceasta dovedește că „nu se săvârșește totul cu ajutorul cel de sus, ci este nevoie și de conlucrarea noastră, pe de o parte, iar pe de alta, că nici Dumnezeu nu ne cere ca noi să facem totul, știind slăbiciunea noastră, ci, mergând pe urmele iubirii Sale de oameni, vrea să-I dăm și noi pricină pentru a-și arăta dărnicia Sa. Așteaptă și de la noi participarea noastră”.
Există în această afirmație un detaliu interesant – anume, acela că este un semn al generozității lui Dumnezeu faptul că îngăduie ca anumite lucruri să depindă, măcar parțial, de noi. Vedem deja aici una dintre cele mai caracteristice teme ale lui Hrisostom. Faptul că Dumnezeu ne îngăduie un rol independent nu constituie o slăbiciune sau neglijență din partea Sa, ci un semn al bunătății Sale. O analogie ar fi aceea a unui părinte care poate să facă totul pentru copilul său, dar preferă să aștepte ca și acesta să acționeze, părintele calibrându-și propria sa acțiune ca răspuns la angajamentul și zelul copilului său. Oare experiența umană obișnuită nu ne sugerează că aceasta este modalitatea în care dragostea lucrează de cele mai multe ori? Copilul poate să ajungă la vârsta maturității doar prin faptul că i se permite să-și aducă propria contribuție, că este capabil să răspundă în mod liber cu iubire la iubirea părintelui.
Așadar, la acest prim nivel, conlucrarea dintre Dumnezeu și om poate fi înțeleasă ca cea dintre doi agenți acționând în acord unul cu celălalt. Lucrurile devin, însă, ceva mai delicate atunci când trecem la al doilea nivel, cel al lucrării lui Dumnezeu în inima omului. În acest caz, este mai greu să localizăm punctul în care se sfârșește contribuția umană și începe cea divină. Cu toate acestea, Hrisostom insistă că trebuie să existe o anumită demarcație, pentru că altfel, liberul arbitru al omului ar fi anulat. Iată o afirmație cât se poate de tipică: „Într-adevăr, totul depinde de Dumnezeu, dar nu în așa fel încât liberul nostru arbitru să fie vătămat… Așadar, ține atât de noi, cât și de El. Căci trebuie mai întâi ca noi să alegem lucrurile bune, și când am ales, atunci își aduce și El contribuția Sa. Dumnezeu nu anticipează actele noastre de voință, ca nu cumva liberul nostru arbitru să fie vătămat; dar când am ales, atunci El ne oferă ajutor din belșug”.
Hristostom aduce apoi, ca o posibilă obiecție, faimoasa afirmație a Sf. Ap. Pavel din Epistola către Romani: „nu este nici de la cel ce vrea, nici de la cel ce aleargă, ci de la Dumnezeu, Cel ce miluiește” (9, 16). Răspunsul lui Ioan este acela că aici, Sf. Ap. Pavel se folosește de procedeul idiomatic comun potrivit căruia cel ce este autorul celei mai mari părți a unei lucrări este numit singura cauză a acesteia, de exemplu spunându-se despre o casă că e opera unui arhitect, deși acesta n-a făcut decât s-o proiecteze. Scopul Sf. Ap. Pavel – spune Ioan – este acela de a arăta „că noi nu trebuie să ne mândrim… Chiar dacă alergi, chiar dacă te străduiești – zice [Pavel] –, nu considera că meritul este al tău; căci dacă nu primești ajutorul de sus, totul este în zadar”.
Cum este să primești acest ajutor divin lăuntric? Unul dintre cele mai revelatoare pasaje asupra acestui subiect este exegeza hrisostomică la Romani 8, 28: „celor ce-L iubesc pe Dumnezeu, toate li se lucrează spre bine”, și citează ca exemplu afirmația Sf. Pavel din 2 Cor. 12, 10: „Mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos”. Ioan explică: „Chiar necazul de-ar veni, chiar sărăcia, chiar închisoarea, chiar foamea sau moartea, sau orice altceva, puternic este Dumnezeu de a le întoarce pe acestea în bine, fiindcă și aceasta atârnă de puterea Lui cea negrăită, ca pe cele anevoioase să le facă ușoare și să vină în ajutorul nostru. De aceea nici n-a zis el că «celor ce-L iubesc pe Dumnezeu» nu li se va întâmpla nici un rău, ci «li se lucrează toate spre bine», adică El va întrebuința chiar și relele spre izbânda celor persecutați, ceea ce este cu mult mai însemnat decât a împiedica relele să vină sau a le nimici când au venit deja”.
Cum trebuie să înțelegem această schimbare? Cineva ar fi tentat să o privească drept nici mai mult, nici mai puțin decât o mutare a valorilor, una în care persoana persecutată ajunge să aprecieze lucrurile de care mai devreme s-a îngrozit. Dar aceasta nu ar însemna, de fapt, decât o schimbare de părere, în timp de Ioan Hrisostom are în minte ceva mult mai semnificativ. Este, dimpotrivă, un proces de ajungere la vederea lucrurilor așa cum sunt ele de fapt și – drept urmare, cel puțin parțial – de a fi în stare să răspunzi la ele în mod corespunzător. Persecuțiile și suferințele de dragul lui Hristos sunt cu adevărat o binecuvântare de la Dumnezeu, și într-adevăr pot (și ar trebui) să fie întâmpinate cu bucurie, nu cu groază. Și totuși, a face aceasta este un lucru greu. De aceea, transformarea descrisă aici nu este o simplă mutare a valorilor, ci una în care persoana care face această experiență se apropie mai mult de felul în care Dumnezeu Însuși conștientizează realitatea, dându-i-se și puterea de a acționa în conformitate cu această conștientizare. Într-un cuvânt, acea persoană este, într-o măsură corespunzătoare, îndumnezeită.
Dacă este, însă, să ne concentrăm doar asupra necazurilor ca acelea îndurate de Sf. Ap. Pavel, putem avea impresia că harul divin operează în noi doar în circumstanțe extraordinare. Dar nu aceasta este concepția lui Hrisostom. Comentând versetul din Romani 8, 26: „De asemenea, și Duhul îi vine slăbiciunii noastre într-ajutor, că nu știm să ne rugăm cum trebuie”, el explică că este scris, în parte, „pentru ca tu să afli că acest har nu este prezent numai în necazuri și primejdii, ci că el conlucrează (sumprattei) chiar și în cele ce par mai ușoare, și că în orice îți dă ajutor”. Afirmația că „noi nu știm să ne rugăm cum trebuie” subliniază această idee. Ea arată, spune Hrisostom, că noi nu trebuie să ne încredem în raționamentele omenești privitor la ceea ce este folositor. Chiar și pentru acest act mic al redirecționării încrederii noastre către Dumnezeu, „avem nevoie de ajutorul Duhului, fiindcă omul este slab și prin sine însuși nu este nimic”.
Chiar și așa, unii vor crede că Ioan Gură de Aur acordă încă un rol prea mare efortului omenesc și nu creditează îndeajuns harul divin. Motivul este acela că el insistă asupra faptului că harul este dat după ce noi am făcut alegerea, și că în orice faptă bună, contribuția noastră, oricât de neînsemnată, este necesară alături de harul divin. Obiecția ce s-ar putea ridica ar fi aceea că Ioan pune inițiativa ultimă mai degrabă pe seama omului decât pe seama lui Dumnezeu. În particular, dacă Ioan Hrisostom aplică această concepție actului de a veni la credința în Iisus Hristos – așa cum, de fapt, o și face – atunci s-ar părea că ceea ce, în teologia apuseană se numește initium fidei, începutul credinței, stă în om, nu în Dumnezeu. Aceasta este o concepție considerată în Apus erezia semi-pelagianistă.
În lumina celor spuse mai sus, o mare parte din concepția lui Ioan poate fi deja anticipată. Din punctul său de vedere, Dumnezeu ne cheamă prezentându-ne binele într-o formă care, dacă răspundem la ea așa cum se cuvine, ne poate duce la El. Totuși, voința noastră trebuie să fie receptivă, și astfel, chemarea este, în termenii lui Hrisostom, mai degrabă „persuasivă” decât „coercitivă”. Astfel, citind Romani 8, Hrisostom înțelege expresia „chemați potrivit planului Său” – pe care comentatorii apuseni, începând cu Augustin, l-au înțeles ca referindu-se la planul lui Dumnezeu – ca referindu-se, dimpotrivă, la planul nostru. Chemarea este universală, dar numai unii răspund la ea, și aceștia sunt cei chemați potrivit planului.
În ce sens, dar, Dumnezeu îi alege pe unii și nu pe alții? Pentru a răspunde la această întrebare, ,,Hrisostom folosește analogia crescătorului de cai”. Doar crescătorul de cai este în stare să recunoască caii cu adevărat buni și nobili, și îi alege în cunoștință de cauză. În privința alegerii lui Dumnezeu, ceea ce corespunde preeminenței în cazul cailor este aici credința, virtutea și „caracterului nobil al liberului arbitru” (prohaireseos) – cu alte cuvinte, ,,calitatea de a răspunde, așa cum se cuvine și cu perseverență, la chemarea divină”. Ceea ce corespunde expertizei speciale a crescătorului de cai este aici preștiința divină, care Îi dă lui Dumnezeu posibilitatea de a cunoaște, chiar atunci când ne cheamă, cum vom răspunde în ultimă instanță.
III.2. Desăvârșirea creștină prin lucrarea virtuților după exegeza
Sfântului Ioan Gură de Aur la Sfânta Evanghelie de la Ioan
În ansamblul vastei sale opere de tâlcuire a Sfintei Scripturi, omiliile la Epistolele pauline, în numãr de 251, ocupã un loc important. Între acestea se disting cele ,,30 de Omilii la Epistolă a II-a cãtre Corinteni”, rostite în Antiohia și Contantinopol, în care întâlnim mai puține expuneri teoretice, demonstrații speculative și lucrări de exegeză biblică, dovadă clară a strădaniei sale ,,îndreptată anume spre zidirea sufletească a ascultătorilor”, realizată prin viețuirea virtuoasã. Din bogăția și frumusețea învățămintelor religios-morale ale Sfântului Ioan Gurã de Aur, cuprinse în Omiliile la Epistolă a II-a către Corinteni, înțelegem o preocupare permanentă a Marelui Ierarh pentru trăirea cu adevărat creștinească a păstoriților săi, cărora se adresa ca un părinte.
Virtuțile se completează reciproc. Iubirea poate fi înțeleasă prin actul milosteniei, credința prin deprinderea rugăciunii. Pocăința este întăritã de postul sufletesc și trupesc iar viciile se află într-o interdependentă. Sunt legate unele de altele, se nasc unele din altele. Virtuțile tind spre un apogeu și viciile de asemenea. Astfel le înțelege Marele Ierarh.
Astfel, virtutea este înțeleasă și prezentată sub aspectul ei practic, dinamic, lucrătoare în viața creștinilor. Ea înseamnă curățenie, în contrast cu necurățenia răutății, este „mai strălucitoare decât soarele” , pe când răutatea și păcatul sunt ca o mlaștină, în care omul se scufundă.
Tâlcuind Epistola a II-a către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, ierarhul înalță un imn de laudă și recunoștință iubirii lui Dumnezeu pentru noi. Căci „Dumnezeu mai întâi ne-a iubit pe noi, care Îl uram” . Dar dușmani fiindu-I, ne-a adus împăcarea, iubindu-ne mereu și cerându-ne să rămânem în aceeași iubire față de El. Creștinii știu cã, atunci când ei înșiși sunt iubiți de semenii lor mai puternici, nimeni nu îndrăznește sã îi atingă cu ceva. Cu atât mai mult, când noi suntem iubiți de Dumnezeu Cel Atotputernic, puterea celui viclean slăbește și nu mai poate să ne facã vreun rău. Iubirea creștinului față de Hristos, dupã Sfântul Ioan Gurã de Aur, nu se poate rezuma la vorbe frumoase. Ea trebuie dovedită prin fapte, așa cum Hristos Însuși i-a arătat dragostea către noi, nu numai prin vorbe, ci mai ales prin fapte. De aceea, iscusitul păstor de suflete îndeamnă pe fiecare: „Arată și tu această dragoste prin fapte și fă toate cele plăcute Lui”, fiindcă numai așa ne vom putea însuși roadele iubirii Sale mântuitoare.
În dragostea omului față de Dumnezeu este concentrată întreaga sa mântuire. Iar dovadă concretă a acestei iubirii o reprezintă lucrarea virtuții milosteniei, ajutorarea semenilor, asupra căreia stăruie adeseori în tâlcuirea acestei epistole. Dragostea lui Dumnezeu pentru oameni este și motivul pentru care El a hotărât „a se descoperi pe Sine nouă”, este și „lumină a cugetului și învățătura virtuții”. Este temei de a ne arăta vrednici de dragostea lui Hristos și de bunurile viitoare.
Ideea preponderentă ce se desprinde din scrierile sale este cea a virtuții iubirii în sensuri multiple. Într-adevăr, ,,iubirea este virtutea fără de care nici sărăcia, nici martiriul nu sunt nimic, căci ea poate să se exercite pretutindeni”.
Desăvârșirea creștină constã în mod esențial în iubirea perfectă grefată pe credința adevărată și care se exprimă în exterior printr-o viață conformă cu poruncile lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur, în concepția sa despre iubire „evită orice unilateralitate și are cea mai completă idee despre desăvârșirea creștină, care îmbină în mod armonios, într-o unitate indisolubilă, iubirea de Dumnezeu cu iubirea de aproapele”.
Iubirea de semeni este mai mult decât o poruncă, fiindcă iubind pe cei care ne iubesc, nu ne arătăm mai presus decât vameșii. Fără iubirea față de semeni, rămânem împreună cu fiarele cele sãlbatice, ba chiar mai jos decât ele.
De acest mod de iubire se împărtășesc mulți dintre tâlhari și asasini. Pentru aceasta, ierarhul exclamă: „Mare păcat este, iubiților, de a nu iubi pe aproapele”. Cât despre răspunsul pe care creștinul trebuie sã îl dea celor ce nu-i împărtășesc sentimentele de iubire față de semeni, el nu poate fi cel de respingere, ci de împăciuire, considerând pe acei oameni vrednici de milă, fiindcă se vatămă singuri. Omul a fost lăsat de Creatorul tuturor pentru a fi bun, iar nu ca o fiară sălbatică. De aici și un îndemn către om, de deschidere față de semeni, ,,un îndemn la solidaritate, de într-ajutorare și care reflectă umanismul operei hrisostomice”.
O altã virtute, asupra căreia insistă, este cea a credinței, pe care o așează între bunurile veșnice, netrecătoare, bunuri ce trebuie preferate în locul celor trecătoare, pentru a se primi iertarea păcatelor. Aceste învățături, deși formulate de ierarh, sunt, după mărturia sa, descoperite de Dumnezeu Însuși, „Care este mai vrednic de credința decât toți oamenii”.
Rugăciunea, ca necesitate în viața creștinilor, este pe larg abordată în aceste omilii. Se insistă asupra necesității rugăciunii de mulțumire și a rugăciunii publice, când creștinii se adună la un loc, rugându-se unii pentru alții. Rugăciunea este mai mult decât o poruncã, este dovada dragostei. Rugãciunea de mulțumire, fãcutã cu multă ardoare, pentru binefacerile primite, înduplecă bunătatea lui Dumnezeu pentru binefaceri și bunătăți și mai mari. Avem datoria sã îndemnãm și pe semenii noștri sã Îi mulțumească Domnului neîncetat, urmând exemplul Sfântului Apostol Pavel. Mijlocitori și împreună-rugători ne sunt sfinții, căci și aceștia mulțumesc lui Dumnezeu pentru noi și împreună cu noi. Creștinii au datoria să se roage nu numai pentru ei înșiși, ci și unii pentru alții, mulțumind Domnului pentru întreaga lume, pentru bunurile obștești. Cãci, spune Sfântul Părinte, „dacă binefacerile lui Dumnezeu sunt obștești, apoi tu te-ai mântuit fiind în acea obște”. Creștinii se roagă, de asemenea, pentru catehumeni și chiar pentru cei încã necredincioși. Înaltã rugãciuni deopotrivã preoții și tot poporul dreptmãritor. Descoperim în omiliile hrisostomice învățătura dreptmăritoarei Biserici creștine despre importanța rugăciunii publice, de mulțumire, despre roadele ei și despre cererile adresate, în spiritul iubirii de semenii, rugăciuni caracteristice fiecãrui creștin.
Rugăciunea este cea mai importantă jertfă a creștinului, asemenea jertfei pe care patriarhul Avraam a adus-o pe muntele Moria. Dispoziția sufletească este o condiție a rugăciunii rodnice. Ea presupune o trezvie a minții, o judecată limpede, un cuget deschis spre ușile cerului, ajungând până la lacrimile de umilință. Și de aici reiese tot mai clar ideea de jertfă prin rugăciune, prin care înroșim jertfelnicul din ceruri, nelãsând cugetãrile omenești sã ne stãpâneascã, așa cum Avraam nu a lãsat pe soția sa, Saara, sã fie de fatã la jertfa fiului sãu. De aici, ,,urmează îndemnurile zelosului păstor de suflete, ca atunci când ne rugăm, să nu lăsăm sã fie prezentă nici o patimă, ci singuri să ne înălțăm pe munte”.
Sfântul Ioan Gură de Aur, spirit practic și neobosit rugător (dovadă sunt minunatele sale rugăciuni din Sfânta Liturghie ce îi poartă numele), se oprește și asupra unor porniri omenești, care însoțesc cugetul creștinului, când el își exprimă dorințele, prin rugăciune, în fața Tatălui Ceresc. Nu trebuie să amintim nimic din cele care L-ar putea mânia pe Dumnezeu, nici să ne ridicăm împotriva dușmanilor. Căci ce iertare putem nădăjdui sã dobândim, dacă noi înșine îi acuzăm pe aceia. Când omul se apropie de Dumnezeu, trebuie sã se roage mai întâi pentru iertarea propriilor lui păcate. Să nu ceară pedepsirea celorlalți, ci să se roage pentru păcatele lor. Să ne rugăm așadar și noi, dar nu pentru pierderea dușmanilor, ci pentru îndreptarea lor. Vorbele să nu acuze, iar mintea să fie trează. Sã nu dormităm în timpul rugăciunii, pentru ca sã nu ne fugă gândul în altă parte. Rugându-ne pentru dușmani, să fim treji, zădărnicind toate uneltirile diavolului, „dușmanul nostru cel neîmpăcat”, împotriva căruia să chemăm în ajutor pe Dumnezeu. Acesta este sensul rugãciunii pentru semeni, în general și pentru dușmani.
Despre pocăința a vorbit Sfântul Ioan Gurã de Aur mai ales în cunoscutele sale predici. Dar el a reluat tema aceasta în cele mai multe cuvântãri rostite, cãci pocăința constituie o permanentã a vieții creștinilor. Pocăința este umilința cugetului, iar nu o simplã înșiruire de vorbe goale. Nu ne este suficientã plângerea propriilor păcate, dacã nu o însoțim cu fapte mari. Nici postul nu este suficient, chiar dacã îl ținem dupã rânduialã și purtând haine aspre, dacă omul rămâne stãpânit de iubirea arginților, ori de mânie împotriva semenilor. Căci aceste păcate îl pierd pe un astfel de om, care va ajunge sã lucreze doar o „umbră a propriei sale pocăințe”.
Pocăința este unită cu smerenia și răbdarea ofenselor, fără a ne mânia, plângând păcatul celui care ne necinstește, cerând iertarea lui de la Stăpânul „Cel atât de blând, care atât de mult ne-a iubit”.
În afară de mucenicia de care s-au învrednicit primii creștini, există și o altă mucenice, la care pot participa deopotrivă și contemporanii noștri. De fapt, timpul muceniciei nu a lipsit niciodată, ci totdeauna stă înaintea ochilor noștri. Mucenicie nu înseamnã doar moartea pe cruce. Și Iov a fost mucenic, chiar dacă nu a văzut pe călău, nici nu i-au împuns coastele cu sulița, fiindcă el a pătimit mai mult decât mulți dintre mucenici, în încercările peste care trecea cu atâta credință. Iov a suferit înainte de lege și de har, a suferit toate acele nenorociri deodată și vreme îndelungată. Dintre ispitele la care a fost supus, omiliile se opresc la pierderea averilor, pe care cei mai mulți oameni nu o pot suporta. Cel care, pierzând bunurile, ,,are puterea să mulțumească lui Dumnezeu, va câștiga mai mult, se va arăta un altfel de mucenic”. Iov și-a pierdut fiii, dar a gãsit tăria să mulțumească lui Dumnezeu, nefiind mai prejos decât Avraam. Căci „trebuie să aibă cineva un suflet tare ca diamantul, ca să vadă pe unicul său fiu întins pe patul de moarte și să sufere cu liniște cele petrecute”, gândind că Dumnezeul nostru este Dumnezeul îndurăilor și al mângâierilor.
Sfântul Ioan Gurã de Aur vorbește în omiliile sale și despre sensul slavei celei adevărate, de care fiecare creștin este chemat sã se împărtășească. Cu adevărat slăvit este nu acela care iubește slava lumii, ci tocmai acela care o disprețuiește, ,,considerând-o trecătoare, ca o umbră”. Cât despre adevărata laudă, creștinii trebuie sã se laude numai cu cele pe care le suferă pentru Hristos, „dar și cu acestea numai când trebuință cere”. Slavă deșartă face pe omul care este stăpânit de ea mai rob decât toți ceilalți, căci printr-însa el încearcă să se facã plãcut tuturor. De aceea, ,,să călcăm în picioare slava deșartă”.
Atitudinea creștinului față de bogăție este, în concepția Sfântului Ioan Gură de Aur, una plină de înțelepciune, de echilibru, arătând înțelegerea profundă a problematicii sociale a vremii sale. Bogăția, spune el, nu trebuie să țină de bunurile materiale, ci de sufletele creștinilor. Lăcomia este aspru condamnată. Pentru a înțelege aceasta, suntem îndemnați să ne deschidem ,,conștiința și să trecem dincolo de dorința după mâncăruri alese, care slăbesc trupul, adunând asupra lui boli”. ,,Bogăția aduce cu ea în viața omului teama pierderii averilor, slava deșartă, mândria, iubirea de arginți, îndepãrtându-l de nădejdea mântuirii”.
Sfântul Părinte dezvoltă și tema milosteniei creștine, acest mare bun, un dar al lui Dumnezeu, prin care ne asemănăm, dupã putință, cu El. Milostenia este mai mare decât învierea morților, fiindcă hrănind pe săraci, hrănim pe Hristos cel flămând. Prin milostenie, ajungem să Îl avem, așa zicând, datornic nouă pe Hristos. Iar bunăvoința constituie o condiție a adevăratei milostenii. Cel milostiv să considere fapta sa nu ca fiind o pagubă, ci o binefacere, pe care el însuși o primește. „Cel ce face milostenii, trebuie să se bucure, nu să se nemulțumească”. Căci aurul pe care îl oferim celor în nevoi, ni se va înmulți nouă în ceruri. De aceea, nici nu trebuie să căutăm răsplata aici. O altă condiție a milosteniei adevărate este aceea că noi sã nu cercetăm cu amănuntul pe cel căruia îi oferim darul, ci să semănăm cu mâinile pline. Nu face parte din faptele de milostenie și chiar ne va aduce osânda, hrănirea paraziților și a lingușitorilor, în timp ce față de săraci suntem cuprinși de frica de sărăcie.
Sfântul Ioan Gurã de Aur vede în milostenie oferirea celor pe care le avem de prisos. Nu ne oprește de la hrana zilnică, ci ne sfătuiește ca prisosul de bucate să îl oferim celor lipsiți. Hainele nu trebuie sã devină podoabe pentru noi, în timp ce alții au trupurile înghețate. Iar prisosul îl înțelege că tot ceea ce e mai mult decât trebuință. Fiindcã omul poate trăi plăcut și sănătos, fãrã excese, folosind strictul necesar, iar semenilor să le ofere ceea ce le prisosește. Căci sănătatea trupească a creștinului este cumpătarea, cu hrană mai puțin pretențioasă, care este mai bună decât cea abundentă. Iar ,,măsura milosteniei ține de posibilitățile celui care face milostenie, de puterea averii lui”. Când milostenia este săvârșită din dorința de slavă deșartă, își pierde din valoarea ei, ca o insultă la adresa semenilor, virtutea devenind păcat. Milostenie nu înseamnă doar a da bani, ci a ajuta pe cel sărac. Nu fac milostenie nici cei care dau daruri actorilor, nici cei care sunt darnici cu desfrânatele, ci mai degrabă pentru ei „paguba este negrăită”.
Roadele milosteniei sunt expuse pe larg în aceste omilii, arătându-se cã milostenia face pe om să disprețuiască banii. Ea îl pregătește să slăvească pe Dumnezeu, îi dă mai multă dragoste pentru semeni, îl face mărinimos, îl unge cu untdelemnul Duhului. Îi deschide până și porțile cerului, ca o jertfă de laudă bine primită. Ea devine un motiv de îndemnuri, de povețe: „Când vezi un sărac credincios, închipuie-ți că ai văzut un jertfelnic… Nu numai să nu-l batjocorești, ci încă să te sfiești de dânsul… Apără-l, că numai așa vei putea și tu să ai milostiv pe Dumnezeu și te vei învrednici de bunurile făgăduite”. În chipul săracului care imploră darul nostru trebuie să vedem mereu pe Hristos. „Acest jertfelnic l-ai putea vedea pretutindeni…, ba ai putea vedea jertfindu-se în el pe fiece minut… Nimic nu poate aprinde atât de mult focul Duhului precum untdelemnul (milosteniei), vãrsat cu îmbelșugare”. Nu exagerăm când spunem despre Sfântul Ioan Gurã de Aur că vorbește mai frumos decât mulți alți părinți ai creștinismului despre datoria și mărinimia slujirii prin jertfa milosteniei și prin care devenim împreună-lucrãtori cu Hristos ai mântuirii noastre. Cât despre actualitatea mesajului său, milostenia rămâne o permanentă vie în viața Bisericii.
Sfântul Ioan Gură de Aur le reamintește continuu ascultătorilor săi că Dumnezeu ne-a rânduit pe noi oamenii sã fim în strânse legături unii cu alții, prin trebuințele noastre și să căutăm dragostea și prietenia aproapelui. În toate ,,zilele, ne găsim în nevoi unii fatã de alții: ostașul are nevoie de meșteșugar, acesta de negustor, care la rândul lui depinde de agricultor, bogatul de sărac și invers”. Cel care pare sã fie cel mai independent de alții, nu poate. Nici bogatul nu este. Și el depinde chiar mai mult de altul. Ba din contră, observă: „Dacă voiești cu orice preț sã nu ai nevoie de nimeni, cere și dorește-ți sărăcia”. Solidaritatea cu semenii se vede mai ales atunci când trecem prin momentele de grea încercare. Și atunci mai ales, cei bogați sunt chemați să își exercite rolul lor, ,,pentru care sunt îndemnați să se apropie de cei săraci cu milă, sã-i primească cu toată bunăvoința…, pentru a fi vrednici de bunăvoință din partea lui Dumnezeu”.
Lupta cu păcatele este o luptă de zi cu zi a creștinilor. Viața pământeascã este ca o furtună, care aduce cu ea gheena, iar sufletul tremură în această furtună a păcatelor. Așa „după cum gerul îngheață trupul, tot așa și un cuget rău îngheață sufletul” . Omul, legat de cele pământești, se aseamănă cu Cain, care se temea în orice clipã. Este criticată aspru patima iubirii de arginți, de care cei mai mulți se lasă cuprinși. Fiindcă sufletul omului este ca un ogor. Și dacă nu va fi semănat, va fi invadat de buruieni. Și dacă nu lucrează cele bune, el se dedă la fapte rele. „Când se îndepărtează de la cele bune și folositoare, se întoarce la cele nefolositoare”. De aceea, avem datoria sã îmbrățișăm ocupații bune: cititul, îngrijirea celor ce au nevoie de ajutorul nostru, rugăciunea, toate acestea putând vindeca rănile sufletelor, oricare ar fi ele.
O altă cale care contribuie la progresul religios-moral al creștinilor este ca ei să se teamă de păcat și să fugă de el, să placă lui Dumnezeu, străduindu-se în final să dobândească împărăția cerurilor. În acest sens, poate fi dat un exemplu creștinul care suferă cu îndelungă-răbdare, atunci când este batjocorit. Și în această bărbăție a sa, el trebuie sã se bucure, pătimind pentru Hristos și gândindu-se la „dulceața premiilor”. Nimic nu poate aduce omului o bucurie mai mare decât conștiința sa curată. Este cazul Sfântului Apostol Pavel care, deși strâmtorat în fiecare zi, se bucura și era vesel. Iar sărăcia nu este motiv de nefericire, de a ne plânge, ci micimea sufletului și viețuirea în păcat: „Nu plânge sărăcia, ci pe tine care te găsești așa… și te îndreaptă”, îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur. ,,Să căutăm înțelepciunea și virtutea, căci fără ele chiar și averile rămân nefolositoare”. Să credem cele spuse ,,în pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr și să ne îngrijim de viața noastră”. Iată cu adevărat sfaturi, îndemnuri, în măsură să îi scoată pe creștini din inerția nepăsării.
III. 3. Precepte religios-morale și sociale cuprinse în opera Sfântului
Ioan Gură de Aur
Sfântul Ioan Gură de Aur a fost numit pe drept cuvânt ambasadorul săracilor și apostolul carității, întrucât a combãtut cu tãrie nedreptățile sociale ale vremii în care a activat, nedreptăți cauzate de inegalitatea și lupta dintre clase. Din punct de vedere al moralei sociale, un ideal pe care l-a susținut mereu vechea Biserică din Ierusalim era comunitatea bunurilor. Astfel, și în Biserica lui Hristos, sclavii sunt egali stăpânilor lor. În acest sens, Sfântul Ioan Hrisostom propune nu o eliberare generalã și totalã a acestora, fapt care nu era încã posibil în contextul social al timpului respectiv, ci o îmbunătățire a situației acestora, intervenind cu acest scop pe lângã unii proprietari de sclavi.
În predicile sale pulsează viața reală a contemporanilor săi, viața cu stigmatele perioadei sclavagiste, ducând o luptă surdă care nu răbufnea decât rareori și fără efecte pozitive pentru clasele inferioare. Clasa sclavilor era cea mai numeroasă și mai năpăstuită, iar Sfântul Ioan Gură de Aur, el însuși provenind dintr-o familie avută, critică aspru felul de viața destrăbălat al bogaților, îndrumându-i pe aceștia spre milostenie și facerea de bine: „Viu azi la voi ca ambasador și anume sunt trimis de sãracii cetății noastre, nu pe bazã de hotărâri și discursuri, ci numai privind la amara lor mizerie”. El invită bogații sã pună tot avutul lor la dispoziția Bisericii, însă propunerea a întâmpinat serioase proteste și a fost așadar lipsită de urmări faptice. Sfântul Ioan Gură de Aur a dat alarma în ceea ce privește inegalitățile sociale și economice dintre oameni, însă încercările sale nu au avut rezultatul scontat în condițiile perioadei sclavagiste.
De asemenea, și familia a constituit o temă des abordată de către autorul nostru, aceastã instituție bucurându-se din partea Sfinții Apostoli de o adâncă prețuire. El recomandă educația copiilor în spirit creștin, apără egalitatea soților și combate unele obiceiuri păgâne la înmormântare. În același timp, munca și muncitorii sunt deosebit de apreciați de către Sfântul Ioan Gură de Aur, care subliniazã importanta clasei muncitoare în cadrul dezvoltãrii societății. Cuvântãrile sale în acest sens sunt pline de suflul evlaviei și mereu actuale.
În scrierile sale Sfântul Ioan Gură de Aur acordă o atenție sporită pregătirii pentru căsătorie. Se știe că în familie copilul învață mai întâi imitând pe părinți. Această înclinație spre imitare nu dispare odată cu vârsta copilăriei. Mai târziu, copilul devenind soț sau soție, va imita în propria-i familie ceea ce a văzut și a deprins în casa părintească.
În viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, căsătoria este mediul în care se învață înfrânarea și se disciplinează pornirile trupești: „Căsătoria este un post al castității pentru cei care se folosesc de căsătorie cum trebuie. Căsătoria nu dă voie firii omenești să se sălbăticească. Căsătoria pune traiul legiuit între un bărbat și o femeie ca un zid de apărare de care se sfărâmă toate valurile poftei; prin acest trai liniștit dobândim multă liniște și o păstrăm…”. Căsătoria este ajutor pentru cel ce voiește să se angajeze pe calea virtuții: „Dacă ar fi fost căsătoria și creșterea de copii o piedică în calea virtuții, Creatorul universului n-ar fi adus pe lume căsătoria. Căsătoria nu numai că nu ne împiedică cu nimic în trăirea filosofiei celei după Dumnezeu, dacă voim să fim cu mintea trează, dar aduce în viața noastră și multă ușurare. Căsătoria potolește furiile firii noastre, nu lasă ca oceanul să se frământe, ci ne ajută să ducem totdeauna corabia în port. Pentru asta a dăruit Dumnezeu neamului omenesc căsătoria”.
O altă componentă a pregătirii tinerilor pentru căsătorie urmează calea inversă, manifestată în grija părinților de a-și educa proprii copii în vederea întemeierii unei familii creștine sănătoase. Contemporanilor săi Sfântul Ioan Gură de Aur le dă exemplul celor vechi care, atunci când își căsătoreau copiii, căutau frumusețea sufletească a viitorului ginere sau a viitoarei nurori și nu bogăția materială: „Gândește-te, spune el, câtă grijă aveau cei vechi! Când își însurau copiii nu umblau după bani, după multă bogăție, după robi, după atâtea hectare de pământ; nu căutau frumusețea din afară, frumusețea chipului fetelor, ci frumusețea sufletului și purtări frumoase”. „Aflați cum se căsătoreau cei vechi – spune într-alt loc – și faceți ca ei!… Se interesau ce purtări are fata, ce apucături, ce însușiri sufletești… vă rog, dar, și pe voi, nu umblați după bani și după avere, ci după purtări, după bunătatea inimii. Caută fată evlavioasă, fată cuminte! Aceste însușiri sunt mai bune decât nenumărate comori. De cauți pe cele ale lui Dumnezeu vei avea și pe cele din lumea aceasta; dar dacă le nesocotești pe acelea și umbli după acestea, nici de acestea n-ai parte”.
La temelia tuturor împlinirilor în familie, Sfântul Ioan Gură de Aur așează iubirea curată dintre soți: „Acolo unde stăpânește iubirea dintre soț și soție totul va fi progresist în acest interior fericit. Căci iubirea reciprocă va asigura buna educație a copilului; iubirea va face să stăpânească în această împărăție familială ordinea, armonia, puterea și rodirea în fapte. Trebuie (menținut – n.n.) respectul ierarhiei, bărbatul este conducătorul, femeia îi datorează respect și ascultare. Însă cine mai bine decât iubirea va ști menține această superioritate, pe de o parte, acest respect, pe de alta? Luați aminte la aceste familii patriarhale. Ce putere! Ce pace! Ce fapte! Însă, de asemenea, ce iubire gingașă îi unea pe Avraam și pe Sara; considerați înainte de toate iubirea cu totul divină care unește pe Hristos cu Biserica Sa…”.
În repetate rânduri Sfântul Ioan Gură de Aur accentuează necesitatea păstrării și cultivării sfințeniei în viața de familie. În Comentariul la Epistola către Efeseni, Sfântul Ioan spune că „familia este o mică Biserică”, de unde înțelegem că sfințenia familiei trebuie să fie o prelungire și o reflectare a sfințeniei Bisericii. Chemarea familiei la sfințenie este evidențiată în relatarea evenimentului de la Cana Galileii, din cap. II al Evangheliei după Sfântul Ioan. De aici aflăm că la nuntă a fost chemat Iisus împreună cu Maica Sa și cu Sfinții Săi Ucenici. Adică alaiul tot din Biserică se mută la nuntă și în familie. Din aceeași relatare aflăm că în familie a săvârșit Mântuitorul prima sa minune și tot în familie Și-a arătat slava Sa (Ioan 2, 1-2, 11). Ca și în biserică, Hristos este prezent în familie, un alt loc preferat de El, împreună cu Mama Sa și cu toți sfinții și lucrează în chip minunat descoperindu-Și slava Sa. Această prezență a lui Hristos și a sfinților Săi în familie este chemare și impuls spre sfințenie pentru toți cei ce compun familia. În canonul Sfântului Andrei Criteanul citim următoarele: „Nunta cinstită este și patul neîntinat, că Hristos pe amândouă le-a binecuvântat mai înainte, ospătându-Se trupește și în Cana Galileii la nuntă apa în vin prefăcând, arătând întâia minune, ca tu să te prefaci (să te preschimbi n.n), o suflete” (cântarea a IX-a).
Începutul sfințeniei vieții de familie este făcut de tineri înainte de căsătorie prin păstrarea castității care este lucru plăcut lui Dumnezeu, aduce binecuvântare aupra tinerilor, după ce se căsătoresc, și asupra copiilor cărora le vor da naștere și face ca dragostea lor în familie să fie curată: „Dacă mireasa este curată, spune Sfântul Ioan, … atunci nunta este cinstită cu adevărat, căci primește trupuri curate, atunci și copii ce se vor naște vor fi plini de binecuvântarea lui Dumnezeu, atunci și mirele și mireasa vor urma unul pe altul și unul altuia se vor supune”.
Dar ceea ce este mai mult este faptul că Dumnezeu va fi cu mai multă îndurare față de această căsătorie și o va umple de nenumărate binecuvântări, când vor trăi așa cum El a poruncit. ,,Dumnezeu va face ca bărbatul să aibă necontenit în inima sa dragoste de soția lui și să fie atât de stăpânit de această dragoste, încât să nu se mai uite la altă femeie”.
,,Dacă tânărul are însă o soție pricepută, se va îngriji și de casă și de slava sa și de bunul său nume”. În alte locuri Sfântul Ioan insistă asupra rolului pe care părinții îl au în viața copiilor lor înainte de căsătorie. Ei au datoria să vegheze și să găsească sfaturile potrivite pentru ai proteja de păcatele tinereții, iar când vine vremea căsătoriei tot ei sunt aceia care trebuie să-și îndemne copiii să facă pasul acesta în viață: „Cu toții știm că la tineri pofta trupească este mai puternică și stăruitoare. Așadar dacă sunteți părinți, înainte de vremea căsătoriei să-i înfrânați pe copiii voștri cu povețe, cu făgăduieli, cu frică, cu orice mijloc posibil. Și atunci când vor crește, să nu amânați căsătoria lor. Nu lăsați anii să treacă. Chiar și înainte ca fiul vostru să meargă în armată, chiar și înainte de a se împlini profesional, îngrijiți-vă să se însoare. Căci atunci când știe că nu va întârzia să se afle împreună cu mireasa lui, flacăra trupului se va potoli. Însă dacă vede că voi faceți nunta să întârzie, așteptând să strângă bani, va deznădăjdui și va aluneca în desfrâu”.
Amânarea căsătoriei din motive materiale este dăunătoare sufletului. Sfântul Părinte arată că neprihănirea celor ce vin la Taina Cununiei este adevărata bogăție pentru că ea se face, în familie, izvor de binecuvântare: „Of, banii ăști! Pe nimeni nu interesează cum va dobândi copilul cumințenie, înțelepciune, cumpătare, bunătate, virtute. Toți aleargă cu furie după bogății și averi. Aurul Îl dă la o parte pe Hristos… Să vă îngrijiți, rogu-vă, mai întâi, de sufletele copiilor voștri. Dacă fiul vostru se apropie neprihănit de mireasă, atunci bucuria va fi împreunată cu binecuvântarea și cu frica de Dumnezeu, atunci căsătoria va fi într-adevăr vrednică de cinste, de vreme ce va uni suflete curate și nepângărite. Atunci soții vor avea în viața lor de obște armonie, pace și înțelegere. Însă dacă tânărul înainte de căsătoria lui a obișnuit să trăiască în necurăție și desfrâu, la fel va face și în căsnicie. Pentru o perioadă scurtă de timp va fi mulțumit de soția lui. Dar grabnic se va întoarce la lucrurile de dinainte, …la glume viclene, la fapte de desfrâu, pe care nu-mi este îngăduit să le descriu”.
Referindu-se la scopul căsătoriei, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că acesta este întreit: „înmulțirea neamului omenesc; aceea este minunata putere dată de Dumnezeu omului, creaturii sale”; sfințirea vieții, căci „dacă două ființe muritoare se unesc pentru moment pe pământ, o fac pentru a se întări reciproc în drumul lor spre destinul nemuritor; și ajutorul reciproc pentru că femeia „completează pentru binele familiei ceea ce bărbatul va fi neputincios să dea”. Că sfințenia vieții este posibilă în familie și că familia este mediul prielnic cultivării virtuților creștine o dovedesc viețile sfinților care au fost căsătoriți, din care desprindem mulțime de pilde de viețuire sfântă plăcută lui Dumnezeu. Acestea confirmă viziunea asupra familiei văzută ca prelungire a Bisericii, ,,ca o Biserică în miniatură și ca o icoană a împărăției lui Dumnezeu”.
Munca, spune acesta, are un rol social, pedagogic și soteriologic, ea este cea mai bună filozofie, având un important rol profilactic împotriva păcatului. El trateazã cu dragoste toate felurile de muncă, dar în special muncă manualã, fiind printre cei dintâi gânditori care consideră că în procesul de producție, nu aurul, ci munca este factorul cel mai important și mai valoros.
Sfântul Ioan Hrisostom s-a aruncat în vâltoarea vieții, încercând s-o purifice reformându-i moravurile; el a biciuit viciile, îngâmfarea, simonia, necinstea, lãcomia și luxul, fiind unul dintre cei mai de seamă reformatori sociali creștini ai timpului sãu. Critic nemilos al scăderilor contemporanilor săi și neîntrecut organizator al asistenței sociale, el a fost numit atât de sugestiv: „ambasadorul săracilor”.
Catehet și pedagog de marcă, în tratatul său „Despre slava deșartă și despre educația copiilor”, Sfântul Ioan Gură de Aur a anticipat cu mai bine de 15 secole metoda clasică a pedagogiei moderne prin faimoasa teorie a treptelor formale. El preconizează așadar, educația copiilor pe temeiul Sfintei Scripturi, recomandând cinci categorii de pedagogi: părinții, conștiința, pedagogii de profesie, monahii și nu în ultimul rând – Dumnezeu.
Sfântul Ioan Gură de Aur a avut în cursul activității sale, o râvnă neostenitã pentru propovăduirea păcii. În perioada în care acesta a activat, Biserica însăși era deseori hărțuită nu numai de certurile cu ereticii și schismaticii, ci și de conflictele dintre proprii ei fii. Însuși Sfântul Ioan a fost victima a nenumãrate intrigi și dușmanii, care, într-un final i-au luat și viața. ,,Pacea, așa cum rezultă din învățăturile marelui nostru corifeu, este fruntea tuturor bunurilor și ea garanteazã celor ce o aplicã și o propovăduiesc favorurile dumnezeiești”. Specificul păcii hrisostomice este cã ea trebuie sã fie mai întâi sufleteascã și sincerã: „Ce-ți folosește – spune acesta – că toată lumea e în pace, dacă tu te războiești cu tine însuți?” Sinceritatea e însușirea principală a adevãratei păci, iar pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, pacea însemna dragoste și solidaritatea tuturor în dragoste.
Înălțătoare sunt învățăturile autorului nostru despre Tainele Bisericii, precum și despre post și rugăciune. Astfel, vorbind despre Botez, acesta se arată indignat de faptul cã unii dintre credincioși amânau Botezul copiilor pânã când trece tinerețea, sau chiar întreaga viață, zicând: „Dacă legile interzic celui ce nu posedã deplinã rațiune, sã dispunã de lucrurile pământești și de propria lor avere, credeți voi cã veți fi capabili, slabiți cum sunteți de boalã, sã primiți complete instrucțiunile creștine, când e vorba de împărăția cerurilor și de bunurile cele nesfârșite? Voi faceți ca cei ce se înscriu la oștire dupã ce rãzboiul s-a terminat, sau că atletul ce se pregătește de luptã când spectatorii pãrãsesc circul”. Autorul își exprimã preocuparea de a se îngriji ca toți credincioșii sã se facã vrednici de a primi Taina Sfântului Botez, sfãtuind totodatã pe cei vrednici sã îndrãzneascã a se împărtăși din acest dar al Duhului Sfânt. Astfel, el spune: „Dacă păcatele și crimele acestea pot fi spãlate, ziceau ei, pentru ce sã mai amânãm această? Existã aici cineva care fãrã vreun chin sau vreo durere, ne-ar putea libera. N-ar fi o adevãratã nebunie, să amânãm pe altã datã primirea unei binefaceri așa de mari? Catehumenii care amânã mântuirea și tãrãgãneazã primirea botezului, pânã la ultima suflare, sã asculte deci aceasta”.
Vorbind despre Taina Pocăinței, Sfântul Ioan Gurã de Aur face o prezentare a celor douã persoane despre care vorbea Mântuitorul Hristos în pilda vameșului și a fariseului referitor la rugãciune: „Unul se lãuda cu dreptatea, cu postul, cu dijmele sale, celãlalt fãcu o umilã rugãciune și toate pãcatele sale îi furã iertate. Cãci Dumnezeu n-auzise numai cuvintele, ci vãzuse și adâncul inimii. Așa încât mișcat de umilință și mâhnirea vameșului, i se fãcu milã De el și îl primi cu bunăvoință. Eu vã spun aceasta, nu spre a vã angaja sã păcătuiți, ci ca sã vã umiliți. Cãci dacã un vameș, cea mai urâtã speța de pãcãtos, mărturisindu-și greșalele cu o inimã umilã și sincerã, recunoscându-și nemernicia sa, a obținut din partea lui Dumnezeu o astfel de grație, câte binecuvântãri nu vor primi acei care, cu toate virtuțile lor, rãmân totdeauna smeriți? Iatã pentru ce vã îndemn, vã conjur, de a vã spovedi lui Dumnezeu cât se poate de des. Eu nu vã oblig a vã mãrturisi oamenilor, și cereți-i remediile necesare. Arătați-vă Lui, nu ca unui dușman, ci ca unui doctor. Cu toatã tãcerea voastrã. El vã cunoaște complet”.
În primele veacuri creștine, puține practici religioase erau atât de respectate ca postul. El era practicat nu numai în rândul cãlugãrilor, ci și al mirenilor, iar Sfântul Ioan Gurã de Aur salutã cu bucurie și entuziasm venirea zilelor de post: „Plină de farmec e primăvara pentru marinari; plină de farmec pentru agricultori. Însă nici corăbierii și nici plugarii, n-o pot găsi așa de fermecătoare, cum o găsesc acei ce vor să fie înțelepți. Venirea timpului de post, e primăvara spirituală, în care sufletul ce meditează se bucură de o adevărată liniște. Primăvara încântă pe agricultori prin florile ce încoronează pământul, vestmânt în mii de culori, cu care plantele ce cresc îl împodobesc din toate părțile. Primăvara înveselește pe marinarii ce plutesc fãrã teamã pe mare, când valurile sunt calme, iar delfinii în jocurile lor sar pe lângã marginea corăbiei. Pe noi primăvara postului ne farmecã pentru că ea liniștește valurile. Nu valurile apei, ci talazurile patimilor… Apariția rândunelei ne provoacã plecarea zilelor urâte, așa cum sosirea postului alungã pasiunile vinovate departe de gândurile noastre. Atunci înceteazã lupta cãrnii contra sufletului, revolta servantei contra stăpânei”.
În ceea ce privește rugãciunea, Sfântul Ioan Hrisostom vorbește în omiliile sale atât despre rugãciunea individualã, cât și despre rugãciunea în comun și cea reciprocã. Astfel, el numește rugãciunea individualã „o armã puternicã, un sprijin solid, un tezaur nesecat, un port fãrã furtunã, un azil inviolabil” și tot despre aceasta spune în alt loc: „Sã ne pãzim de a pretexta cã n-avem bisericã în apropierea noastrã cãci harul Sfântului Duh a fãcut din noi, atât timp cât rãmânem înțelepți, templele lui Dumnezeu, așa încât, din toate părțile ni se oferã o mare ușurință. Cultul nostru, nu e ceea ce era mai înainte la evrei: o mulțime de ceremonii și de prescripții… Aici nimic asemãnãtor… Ori unde v-ați afla, puteți sã înălțați altarul, dacã aduceți la el un suflet dispus la rugãciune. Pentru aceasta nici locul nu-i un obstacol, nici timpul nu constituie o dificultate. Ci chiar când n-ați pleca genunchii, chiar când nu v-ați lovi pieptul, când n-ați ridica mâinile spre cer, e deajuns sã arătați o inimã fierbinte; rugãciunea voastrã e perfectã” .
Aceasta nu înseamnã cã eu vã sfãtuiesc sã nu veniți cu toatã râvna la bisericã sau sã vã rugați acasã, sã vã plecați genunchii când puteți, sau sã ridicați mâinile spre cer; însã dacã timpul, locul, mulțimea, vã împiedicã, nu trebuie sã renunțați pentru aceasta la rugãciunile voastre obișnuite…
Sfântul Ioan Gurã de Aur insistã cu toatã tãria și asupra respectãrii celei mai de seamã Taine a Biserici Ortodoxe: Sfânta Euharistie, zicând: „Păziți-vă de a crede cã ceea ce mâncați e pâine sau ceea ce beți e vin”. El aratã de asemenea înfricoșatele datorii ale preotului care administreazã aceastã Tainã: „Ce rază de soare nu trebuie sã cedeze în strălucire unei mâini ce împarte corpul acesta, unei guri pline de acest foc spiritual, unei limbi ce e împurpurată de înfricoșatul sânge?Acela pe care îngerii nu-l privesc decât cu frică și cutremur, sau mai degrabă pe care nu îndrăznesc sã-l privească, din cauza splendoarei și a maiestății Sale ce îi orbește. Acela ne servește de hrană și se unește cu noi”.
În consecință, numai Biserica, prin persoanele ei autorizate are dreptul și puterea de a tâlcui Sfânta Scripturã, aceasta fiind o slujire pur bisericeascã, iar credincioșii trebuie să-și însușească explicațiile date în bisericã, iar când citesc și întâmpinã dificultăți, sã apeleze la reprezentantul Bisericii pentru înțelegerea corectã a textului, în duhul și tradiția Sfinților Apostoli și a urmașilor lor.
IV Actualitatea exegezei
Sfântul Ioan Gură de Aur preia și adâncește exprimări noutestamentare, referitoare la permanenta luptă a creștinului de a se asemăna Părintelui său Ceresc. Viața este socotită de Sfântul Părinte o arenă, „un teren de antrenament, o întrecere, o luptă, o topitorie și o vopsitorie a virtuții”, în care fiecare avem chemarea de a ne osteni trupește și duhovnicește spre dobândirea cununilor desăvârșirii.
Acum, ca și în vremea Sfântului Ioan Gură de Aur, atunci ca și acum, părinții trebuie să-și ducă până la capăt răspunderile pe care și le-au asumat față de copii și să-i pregătească din timp pentru viața de familie ajutându-i să se păstreze curați pentru a primi binecuvântarea lui Dumnezeu prin Taina Cununiei. Nici un dar nu este mai frumos în ziua nunții decât curăția trupească păstrată până atunci de fiecare dintre miri și oferită celuilalt.
În plus, societatea în care trăim a acreditat ideea că relațiile trupești înainte de căsătorie sunt firești și necesare, iar când ele se bazează pe iubirea dintre tineri îmbracă haina virtuții. Dacă noi ne iubim, nu este păcat, afirmă tinerii, apărându-se în fața valorilor morale și spirituale. Acestor conștiințe pervertite trebuie să răspundem că iubirea nebinecuvântată de Dumnezeu prin Taina Cununiei este păcat, este zbucium trupesc, este neînfrânare.
Una dintre problemele majore ale familiei contemporane, semnalată deja în studiul de față, este divorțul. Despărțirea tinerilor la foarte scurt timp după căsătorie, în ciuda faptului că s-au făcut ,,angajamente în fața Sfântului Altar, cu mâna pe Sfânta Cruce și pe Sfânta Evanghelie”, în ciuda faptului că tânăra familie a dat deja naștere la copii pe care traumele divorțului, ale creșterii și formării într-o familie decapitată, în ciuda faptului că fiecare dintre tinerii care divorțează va purta cu el stigmatul divorțului și va fi suspectat de incapacitate de a purta sarcinile familiei, cu toate acestea și altele asemenea, divorțul a intrat în firescul vieții noastre, temeinicia și statornicia familiei tradiționale pierzând teren în fața virtuților modernității. Motivele sunt multiple, unele fiind foarte serioase și foarte grave precum infidelitatea conjugală, violența domestică etc., altele fiind cu totul lipsite de consistență, de seriozitate și maturitate.
Familia contemporană traversează o perioadă de criză profundă care îmbracă forme variate. Așa cum sublinia Preafericitul Părinte Patriarh Daniel într-una din cuvântările pastorale adresate clerului și credincioșilor din Arhiepiscopia Iașilor în timpul păstoririi în scaunul Mitropolitan al Moldovei și Bucovinei, criza care confruntă familia astăzi se manifestă sub trei aspecte: „criza economică (sărăcie, șomaj, nesiguranța zilei de mâine), criza morală (avortul, divorțul, abandonarea copiilor, libertinajul ș.a.) și criza spirituală (sectarismul, fanatismul și prozelitismul religios)”. Această criză este veche și nouă în același timp. Veche prin conținutul ei și nouă datorită contextului în care își face simțită prezența. Pentru că este veche, criza familiei își află vindecarea prin cuvântul sfânt și ziditor al celor vechi, Sfântul Ioan Gură de Aur fiind și dascălul celor care au ales să-și dobândească mântuirea în sânul familiei. Pentru că este nouă, această criză se vindecă printr-o nouă interpretare a gândirii și experienței Sfinților Părinți adaptată contextului concret în care ea se manifestă.
Prezența acestor manifestări Îl izgonesc pe Hristos, îndepărtarea lor Îi fac loc lui Hristos și sfinților Săi: „Dacă lași deoparte pe diavol, cântecele desfrânate și mișcările mlădioase, și jucatul fără rânduială, și vorbele de rușine, și alaiul diavolesc, și zarva, și râsul, și toate celelalte lucruri necuviincioase și îi aduci pe sfinții robi ai lui Hristos, atunci și Hristos, prin ei, cu adevărat va fi de față, dimpreună cu Mama și cu frații Lui”.
Sfântul Ioan Gură de Aur acordă un mare spațiu învățăturii despre post și înfrânare ca unul care era profund marcat de practica și experiența primelor veacuri, care din păcate, în parte s-a pierdut, aceea de a posti mai înainte de a se lua o decizie mai importantă în cele ce țin de misiunea Bisericii, chiar și înainte de a proceda la alegea liderilor spirituali ai Bisericii (cf. Fapte 13, 2). Astăzi nu se mai practică postul în acest scop, ci a fost înlocuit cu votul oamenilor.
Trăind într-o lume a consumismului astăzi se vorbește din ce în ce mai puțin despre post și se practică și mai puțin deoarece am devenit de-a dreptul surzi la chemările spiritului. Pe de altă parte, suntem asaltați brutal de tot felul de oferte care mai de care mai pretins atrăgătoare ce ne propun satisfacerea imediată a tuturor poftelor și capriciilor chiar și cu ajutorul așanumitelor oferte de post ce au devenit la fel de rafinate și atrăgătoare ca și cele de frupt, evident exclusiv în avantajul comercianților, și la sugestia ba chiar cu binecuvântarea stăpânitorului acestei lumi. Unii au copiat practica altor popoare de a utiliza în post preparate din fructe de mare cu mult mai scumpe și evident mai ușoare și sănătoase decât carnea amăgindu-se însă că postesc. La rândul ei, viața virtuoasă reprezintă cărarea strâmtă și aspră, pe care trebuie să o parcurgem până la capăt, dacă avem dorință de mântuire și dor de desăvârșire.
Timpul vieții prezente, socotește Sfântul Ioan, este „timpul luptelor și al sudorilor”, al încercărilor și ispitirilor, al suferințelor și durerilor trupești și sufletești, spre deosebire de viața viitoare, socotită „timpul răsplătirilor și al cununilor”, pentru cei virtuoși, și al osândei veșnice, pentru cei păcătoși. Viața prezentă nu este pentru Sfântul Părinte, o sumă de „relaxări”, ci de încercări și, adeseori, de poticniri, ezitări și căderi, dar omul are totdeauna deschisă ușa mântuirii, a cărei cheie de acces este pocăința.
Desigur se impune aici a preciza că există mai multe categorii de oameni cu felurite atitudini și concepții despre post. Pe de altă parte să nu se uite că există diferite atitudini față de post. Unii, spre exemplu, nici nu vor să maiștie de post pentru a se bucura din plin de oportunitățile atât de generoase ale societății de superproducție și consum moderne motivând că postul ar fi chiar nociv pentru om. Alții postesc până la epuizare, dar nici pe departe din rațiuni exclusiv spirituale, ci pur și simplu pentru că așa ar fi moda supleții trupului impusă de așazisele staruri ale modei și ale deșertăciunii. Alții postesc, în baza ,,unei tradiții strămoșești, doar prin abținerea de la hrană de origine animală’.
Doar un segment extrem de nesemnificativ de credincioși, fie ei și ortodocși postesc postul cel adevărat de păcate pe care îl vrea și-l cere Dumnezeu de la toți oamenii, dar aceștia sunt considerați prea fundamentaliști și evident anormali, ca unii care ies din tiparele obișnuitului. În orice caz, Biblia ne spune că cei din vechime recurgeau adesea la post ca la un fel de leac universal prin care se nădăjduia în obținerea iertării păcatelor (I Regi 21, 17), vindecarea unor boli (II Samuel 12, 16, 22), stoparea unor calamități naturale (Ioel 2, 12-17) etc. Profetul Ioel (sec. VIII î.H.), spre exemplu, propune un post penitențial în vederea stârnirii compasiunii divine ca să înceteze o secetă cumplită (cap. 1,14; 2, 12, 15). Trecând în revistă textele biblice referitoare la post, se poate constata că la începutul omenirii se postea puțin sau aproape de loc de hrană și de apă întrucât oamenii se concentrau pe abținerea de la păcate. Treptat, treptat însă se pare că poruncile divine de a respecta un minimum de dreptate în relațiile interumane au fost înlocuite cu anumite rânduieli omenești, iar poruncile divine au trecut, din păcate pe plan secund. Acest lucru l-a observat și combătut la vremea sa profetul Isaia(cap. 58) secondat de Ieremia (cap. 7), ca să nu mai vorbim de Ioel care nemaisuportând fariseismul penitențial al unor confrați ce eludau sistematic legile divine zicea; sfâșiați-vă inimile iar nu hainele (cap. 2, 13). Domnul Hristos, la rândul Său, n-a fost deloc împotriva postului în sine când l-a criticat numai că l-a combătut pe cel ținut cu ostentație spre etalarea credinței înaintea oamenilor.
Abținerea doar de la anumite alimente nu este de fapt post cu adevărat, ci pur și simplu o dietă alimentară motivată de respectarea unei datine a bătrânilor sau datina voastră cum zicea Domnul Hristos despre farisei. Ca să determine la o neîntârziată și permanentă supraveghere a minții și a inimii ce constituie adevăratul post care apropie de Dumnezeu, Sf. Ioan îl compara pe cel care îndrăznește să se apropie de Dumnezeu cu mintea și inima necurată cu cel care ar încerca să-ți îmbrățișeze genunchii cu mâinile pline de noroi și murdărie4. Se vede de departe că a fost influențat de Isaia care zicea și el cam același lucru, dar cu alte cuvinte; Chiar dacă veți înmulți rugăciunea voastră, tot nu vă voi asculta (cap. 1, 15); că în puterea limbii este viața și moartea (Pilde 18, 21) și din cuvintele tale te vei îndrepta și tot din cuvintele tale te vei osândi (Matei 12, 37). De aceea zice sfântul; ,,păziți-vă limba mai mult decât lumina ochilor. Limba este cal împărătesc; dacă îi pui frâu și o înveți să meargă frumos, împăratul se va odihni pe ea, dar dacă o lași să umble fără frâu și să zburde ajunge căruța diavolului și a demonilor”. Într-adevăr, cel ce vorbește prea mult și mai ales se erijează în a fi atoateștiutor și gata oricând să dea un sfat chiar dacă nu i l-a solicitat nimeni, dă dovadă de infatuare.
În continuare, sfântul asociază lăcomiei și beția, care din nefericire, datorită diversificării băuturilor, și lipsei de înfrânare, a ajuns atât de răspândită în lumea noastră, și care îi pierde pe foarte mulți, atât pentru viața aceasta cât și pentru cea viitoare; ,,că ce rău, adaugă el, nu săvârsesc beția și desfătarea? Face din oameni porci și chiar mai rău decât porcii. Porcul se tăvălește în noroi și se hrănește cu murdărie, dar omul care bea și se îmbuibează mănâncă la o masă mai dezgustătoare decât masa porcului. Că la o astfel de masă pune la cale împreunări neîngăduite și iubiri nelegiuite. Unul ca acesta nu se deosebește de un demonizat, este tot atât de nerușinat, tot atât de furios. De cel demonizat ne este milă, pe acesta îl urâm, îi întoarcem spatele”. Se poate observa că sfântul se limitează doar la a descrie ceea ce se observă de către toată lumea la bețiv, fără a se referi și la consecințele extremei decăderi a celui dependent de alcool, sau de alte droguri, și la păcatele care pot decurge din acestea, ca și de întregul cortegiu de suferințe ce se întâlnesc în casa celui bețiv.
Concluzii
În Biserica Ortodoxă a existat din cele mai vechi timpuri o propovăduire a cuvântului lui Dumnezeu, ilustrată de figuri de preoți și ierarhi luminați care au contribuit la păstrarea și transmiterea credinței drept măritoare și au apărat-o de ereziile și doctrinele păgânilor din acele vremuri. O astfel de figură a fost și este Sfântul Ioan Gură de Aur.
Sfântul Ioan Gură de Aur a fost într-adevăr cel mai mare orator creștin al secolului al IV-lea și putem spune al tuturor timpurilor. Arta cuvântării lui se desfãșoară elegant ca faldurile unui veșmânt de sãrbãtoare, iar bogăția, varietatea și strãlucirea culorilor, ca și talentul exceptional cu care ne zugrãvește moravurile epocii sale, constituie pânã azi un model inegalabil. Nobila și sfânta sa figură se desprinde și strălucește între impozantele figuri ale lui Atanasie, Ilarie, Vasile cel Mare, Ambrozie, Grigorie și cea a Fericitului Augustin. Este una dintre cele mai frumoase glorii ale unei epoci care îl numãră într-atâta, încât lui Dumnezeu I-a plăcut sã condenseze ca într-un focar arzãtor atâta luminã și atâta sfințenie. ,,El a luat asupra sa o sarcină care părea multora utopică, a predicat și a voit pentru toți o viață ideal-morală, a gândit toate în duhul Evangheliei cu o putere sufletească, o căldură și o consecvență uimitoare care scandaliza pe ipocriți și-i fãcea adversari”. Poate niciodată istoria nu a pus la vedere, într-un atât de viu contrast, atâta mărire și josnicie, atâtea ruine acumulate și totodatã atâtea creații. Poate niciodată Providența care conducea de-a lungul furtunilor și a luptelor Biserica lui Iisus Hristos, n-a fãcut să cadă la picioarele Ei atâtea bogății minunate, nici sã strãluceascã pe fruntea Ei atâta splendoare. Trebuie să spunem de asemenea: ,,poate niciodată opera Ei privilegiată, opera creștină, n-a cerut mai mari lucrători”.
Caracteristica Sfântului Ioan este cu certitudine aceea a unui mare orator. Cea mai mare parte a operei sale o reprezintă predicile. Predicile reprezintă un tablou colorit al situației ecleziastice, politice, sociale și culturale în capitalele Siriei și Bizanțului și de asemenea, un izvor de extraordinară bogăție pentru teologie, istorie și arheologie.
Contemporanii săi, și alături de aceștia, generațiile următoare, nu conteneau să-l proclame cel mai mare dintre oratorii Bisericii grecești. Papa Pius X l-a decretat ,,patron al predicatorilor creștini”, iar numele său stă și astăzi pe buzele tuturor.
În vremea în care trăia pe pământ, acest uriaș al cuvântului duhovnicesc provoca admirație în rândul a mii de oameni, care de multe ori își exprimau entuziasmul prin aplauze, strigăte și chiote. Acestor manifestări ale mulțimii, le răspundea prin îndemnuri părintești: „Care este folosul zgomotelor și a baterii din palme? Să dovedim bunăvoința noastră prin fapte bune și prin ascultare, și abia acestea vor fi vrednice de laudă și mai luminoase decât cuvintele mele”. Ciocnirea între idealul evanghelic și realitatea vieții omenești era obișnuită în opoziția pe care o întâmpina Creștinismul în lume, dar în pãstorirea Sfântului Ioan Gurã de Aur, ea a fost de o intensitate unicã și zguduitoare.
Sfântul Ioan Hrisostom este unul dintre cei mai mari cunoscători ai ființei umane. Chiar trupul omului, cu imperfecțiunile si slãbiciunile lui, este, afirmã el, strãlucitor și frumos: „Cãci nu trupul are în sine frumusețe, ci rânduiala și strãlucirea lui provin din ființa sufletului. Iubește, deci, acest suflet, care comunicã trupului o frumusețe atât de mare”.
A învăța, a face poporul mai bun, a-l face creștin cu spiritul și cu inima la fel de bine ca și numele, era marea, unică preocupare a Sfântului Ioan Gurã de Aur. Dar acest popor pentru a acționa asupra lui trebuie a-1atrage, a-l captiva alãturi de amvon, a se lupta zi de zi cu gusturile sale stricate sau grosolane, cu patima sa de nevindecat pentru sãrbãtori, pentru teatru, pentru circ și, Sfântul orator, folosește la aceasta tot talentul sãu, toatã dragostea sa. ,,Fericit când cuvântul sãu cade în mijlocul unei mari afluențe, trist când el nu este ascultat decât de un numãr mic, el se apleacã nu numai sã evite cu auditorul sãu orice încordare de spirit, ci de a-l interesa și de a-l calma prin plãcerea și diversitatea discursurilor”.
Totodată împrejurările îl obligau adesea sã vorbească fãră pregătire, și cuvântul său improvizat nu avea decât mai multã cãldurã și mai multã mișcare. El curgea din gura sa, zice un bãtrân, mai abundent decât apele Nilului. Notarii sau stenografii strângeau discursurile pe măsură ce erau rostite, apoi era aceastã muncă a oratorului, care le revedea și câteodatã le publică. În acest fel au fost editate între altele frumoasele Omilii asupra Sfântului Ioan Evanghelistul și asupra Sfântului Matei: ,,Așa cum am constatat învățăturile Sfântului Ioan își trag din viața să cea mai mare autoritate a lor. Devotat fãrã rezervã serviciului Bisericii, nu numai cã el nu primea un ban, ci el și-a împărțit la sãraci toatã moștenirea să, și nu și-a pãstrat decât strictul necesar spre a trãi și a nu fi povarã la nimeni. În tot cazul acest necesar era destul de restrâns, cãci el și-a supus în așa fel trupul sãu la cerințele sufletului sãu, încât pãrea el însuși a se hrãni și a trãi în felul spiritelor”.
Din viața Sfântului Ioan Gură de Aur fac parte integrantã stări și evenimente politice, sociale și morale, invazii, revoluții, lupta dintre creștinism și păgânism, agitația adusã de erezii și de schisme, distracțiile, groaza și emoțiile timpului, grandoarea și mizeria Constantinopolului în curs de creștinizare și bizantinizare. Numele purtate de tot felul de oameni, vrednici sau nevrednici, bravi, lași, ipocriți, sinceri, evlavioși, superstițioși, indiferenți sau perverși, ambițioși, lacomi, avari, generoși, personaje principale sau simpli figuranți, formeazã cadrul în care apare figura dominantă a Sfântului Ioan Gură de Aur. Ele întregesc și variazã istoria lui, îi dau relief și sens, luminã și umbrã, bogăție și culoare, mișcare și valoare. În istoria vremii sale, oamenii cred și se roagã, se iubesc sau se urăsc cu pasiune, se entuziasmează, se ticăloșesc, se ridică și cad, se prigonesc, se devotează, se trădează, se răzbunã, se varsă sânge, se distrug temple, se profanează și ard mănăstiri și biserici, triumfã perverșii și se prăbușesc – un spectacol uluitor regizat parcă de un geniu al intrigii și al răului. Spectacolul dezastrului trece pe deasupra imperiului purtat de barbari asupra Bisericii biruitoare, ieșite la soare din catacombe și din ocne, plutește ca un nor amenințător erezia și dezbinarea; din toate și peste toate se înalțã și se impune ca mentor și nãdejde marele pãrinte bisericesc cu gură de aur. Glasul lui se ridică peste păcatele, primejdiile și agitația secolului; chipul lui pune în umbră suveranitatea demnitarilor, filozofilor și idolilor, dar toți și toate aparțin decorului vieții lui, punând în luminã prin contrast greutățile, pericolele și meritele eroului dramei. Iatã de ce înfățișarea factorilor și faptelor epocii este necesarã în înțelegerea operei Sfântului Ioan Gură de Aur.
Bibliografie
Izvoare
***,,Sfânta Scriptură sau”Biblia”, E.I.B., București, 1992,
***,,Biblia sau Sfânta Scriptură”, tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2008.
Izvoare patristice
***,Canonul cel Mare, Alcătuire a Sfântului Părintelui nostru Andrei Criteanul, Editura Trinitas, Iași, 1999,
***,Molitfelnic, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998
Clement Alexandrinul, Scrieri- partea întâi, Care bogat se va mântu?; Cuvânt de îndemn către eleni sau Protepticul; Pedagogul, Traducere, introducere, note și indici de Pr. D. Fecioru, Părinți și Scriitori Bisericești, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992,
Origen, Comentariu la Evanghelia după Ioan, Cartea I, Traducere,note și studii de Cristian Bădiliță, Intitutul European, Iași 1995,
Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri, Parte a Treia, Despre Sfânta Treime, Părinți și Scriitori Bisericești Traducere, Introducere și Note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe române, București, 1994,
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele Cinci Cuvântări Teologigice, Traducere din limba greacă, introducere și note de Preot Dr. Academician Dumitru Stăniloae, Editura Anastasia, București, 1993,
Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan, Ed. Mănăstirea, Satu Mare, 2005,
Idem, Omilii la Facere 53, 2 în PSB 22,
Idem, Omilii la Evrei 12, 3 traducere din limba elenă, ediția Oxonia, 1862, de Theodosie Athanasiu, Episcopul Romanului, Tipografia Cărților bisericești, București, 1923.
Idem, Omilii la Epistolele Pauline I, Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, traducere de P. S. Teodosie Atanasiu, Ed. Christiana, București, 2005,
Idem, Omilii la 1 Corinteni 12, traducere din limba elină, după ediția Oxonia, 1847, de Arhim. Theodosie Athanasiu, ediție revizuită de Constantin Făgețean, Editura Sophia, București, 2005.
Idem, Omilii la Romani 15, trad. de Arhiereu Theodosie Athanasiu, ed. revizuită și îngrijită de Cezar Păvălașcu și Cristian Untea, Editura Christiana, București, 2005.
Idem, Scrieri, partea întîi (Omilii la Facere I), în «P.S.B.», 21, traducere, introducere, indici și note de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (EIBMBOR), București, 1987,
Idem, Problemele vieții, Traducere de Cristian Spătărelu și Daniela Filioreanu,, Editura Egumenița, 2005,
Idem, Omilii la II Corinteni, trad. de Teodosie Ploiesteanul, Bucuresti 1910,
Idem, Omilii Despre pocăință, trad. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998.
Idem, Despre mărginita putere a diavolului. Despre căință. Despre necazuri și biruirea tristeții (cap. Comparație dintre împărat și monah), trad. de Pr.Prof. D. Fecioru, EIBMBOR, București, 2002,
Idem, Scrisori din exil, 17 scrisori către Olimpiada. Scrisoarea a XVII-a, traducere de diac. Ioan I. Ic jr., Editura Deisis, Sibiu, 2003,
Idem, Comentariu la Evanghelia după Ioan, Omilia a II-a, Traducere și note de Asist. Drd. Sabin Preda, în “Studii Teologice”, Seria a III-a, Anul II, Nr. 1, Ianuarie-Martie 2006, București,
Idem, Comentar la Evanghelia de la Ioan, Ed. Mănăstirea, Satu Mare, 2005,
Idem, Omilia 27,în Comentar la Evanghelia de la Ioan, Ed. Pelerinul Român, Satu Mare, 2005,
Idem, Despre feciorie Apologia vieții monahale. Despre creșterea copiilor, traducere și note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001,
Idem, Omilii la Facere, XXI, IV, trad. cit., în col. cit., vol. 21, trad., introd., indici și note de Pr. Dumitru Fecioru, în col. «Părinți și Scriitori Bisericești», vol. 22, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1989,
Idem, Omilii la Matei, LXXIII, IV, trad., introducere, indici și note de Pr. Dumitru Fecioru, în „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 23, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994,
Idem, Scrisori din exil, Către cei ce se scandalizează de fărădelegile și persecuțiile comise și despre Pronia lui Dumnezeu, XXI, trad. de Ioan I Ică jr., Edit. Deisis, Sibiu, 2003,
Idem, Despre necazuri și biruirea tristeții (I), traducere de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002,
Idem, Omilia despre căsătorie. Din Comentariu la Efeseni, în vol. Catehezele maritale, trad, de Pr. Marcel Hanches, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2004,
Idem, Comentariile sau explicarea Epistolei către Coloseni, I și II Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel, trad. din limba elină, după ediția de Oxonia, 1855, de Arhim. Theodosie Athanasiu, București, 1905,
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și Cuvântări – Omilia a XVI-a (La cuvintele: La început era Cuvântul), Traducere din limba greacă și introducere de pr. Dumitru Fecioru, text revăzut și notă asupra ediției de Constantin Georgescu, note de pr. Dumitru Fecioru, Constantin Georgescu și Alexandru Mihăilă, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009,
Sfântul Teofilact, Comentar la Evanghelia de la Ioan, Editura Pelerinul Român, Oradea, 1998,
Cărți, studii și articole cu caracter general
Altaner, Berthold, Patrologia, traduzione italiana di A. Babolin S.I., Torino, Edir. Marietti, 1977
Campenhausen, Hans von, Părinții greci ai Bisericii, traducere din germană de Maria-Magdalena Anghelescu, Humanitas, 2005,
Coman, Pr. prof. dr. I. G., Patrologie, Sfânta Mãnãstire Dervent, 1999,
Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Nașterea Domnului – Binecuvântarea familiei, Pastorală de Crăciun, 1994, în vol. Daruri de Crăciun – înțelesuri ale sărbătorii Nașterii Domnului, Editura Trinitas, Iași, 2005,
Drobner, Hubertus R., Patrologia, Roma, Istituto Patristico Augustinianum, 2003,
Eger, Wilhelm, Metodologia Noului Testament, Traducere de Dumitru Groșan, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2006,
Gavrilă, Pr. dr. Vasile, Cununia, viață întru împărăție, Fundația „Tradiția Românească”, București, 2004,
Lossky, Vladimir, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, traducere, studii introductive și note Pr. Vasile Răducă, Editura Anastasia,
Quasten Johannes, Patrologia, vol. II, I padri greci (secoli IV-V), (dal Concilio di Nicea a quello di Calcedonia), Traduzione italiana del Dr. Nello Beghin, Marieti, Edizione 1980,
Hristou, Panagiotou, Patrologia greacã, vol. IV, Tessalonic 1989,
Lossky, Vladimir Introducere în Teologia Ortodoxă, Editura Enciclopedică, București, 1993,
Noul Testament, București, 1993,
Magioni, Pr. Prof. Bruno, Sfintele Evanghelii, Traducere de Pr. Alois Bulai, Editura Imprimatur, Iași, 1998,
Mihoc, Pr. prof. dr. Vasile, asist. Mihoc, drd. Daniel, Mihoc, drd. Ioan, Introducere în studiul Noului Testament, vol. I, ediția a II-a, Editura Teofania, Sibiu, 2001,
Moisescu, Iustin, Sfânta Scriptură și interpretarea ei în opera Sfântului Ioan Hrisostom, Ed. Anastasia, București, 2003,
Petrescu, Drd. Macedon, Creația și Providența în Cartea Psalmilor, în Revista “Mitropolia Moldovei și Sucevei”, Iași, an LXII, nr.3/1986,
Prager, Walther Alexander Cuvânt înainte la vol. Despre necunoașterea lui Dumnezeu, București, Editura Herald, 2004,
Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos lumina lumii și îndumnezeitorul omului, Ed. Anastasia, București, 1993
Tofană, Prof dr. Stelian, Studiul Noului Testament, Editura Alma Mater, Cluj-Napoca, 2005,
Cărți, studii și articole cu caracter special
***,Noul Testament, Evanghelia după Ioan, Ed. Bilingvă, Introducere, traducere, comentarii și note patristice de Cristian Bădiliță, ed. Curte Veche, București 2010,
Arion, Pr. prof. dr. Leon, 50 de Omilii la Sfânta Evanghelie de la Ioan, Ed.ASA, București, 2005,
Athanasiu, Theodosie, Episcopul Romanului, Viața și activitatea Celui între Sfinți, Părintelui nostru, Ioan Chrisostom, Arhiepiscopul Constantinopolului, în vol. Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1923,
Bălana, Gh., Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, Epistola I, în „Mitropolia Olteniei“, nr. 9–10, septembrie–octombrie, Craiova, 1973,
Bria, Ion, Teologie și Biserică la Sfinții Trei Ierarhi, în „Studii Teologice” , an 1971, nr. 1-2,
Colson, Jean L’énigme du disciple que Jésus aimait, Editura Beauschesne, Paris, 1969,
Busuioc, Pr. Gheorghe, Sfântul Ioan Gurã de Aur, apostol al dragostei, în „Mitropolia Banatului”, an XIX, nr. 1-3/1969,
Coman, Pr. prof. Ioan G., Actualitatea Sfântului Ioan Gurã de Aur, în „Studii Teologice”, anul VII (1955), nr. 7-8,
Doublet, Jean, Bogățiile oratorice ale Sfântului Ioan Gură de Aur, trad. de Diacon Gheorghe Băbuț, Editura Pelerinul Român, Oradea, 2002, vol. I și II,
Fecioru, Pr. D., Probleme dogmatice și sociale în Evanghelia după Ioan, în „Studii Teologice“, nr. 3–4, 1953,
Florea, Petru, Opera exegetică a Sfântului Maxim Mărturisitorul, Editura Academos Târgu-Mureș, 1998,
Gheorghiu, Pr. prof. dr. Vasile Tradiția despre Apostolul și prezbiterul Ioan până la Eusebiu de Cezarea, Editura autorului, Cernăuți, 1926,
Maier, Dr. Gerhard, Evanghelia după Ioan, Edițion C: Comentariu la Noul Testament, vol. 6 și 7, Editura Lumii, 1999,
Martin de Adge, Istoria Sfântului Ioan Gurã de Aur, tradusã de diacon Gheorghe Bãbut, Editura Pelerinul Român, Oradea, 2003,
Mayer, Wendy, and Pauline Allen, John Chrysostom, London, 2000,
Micle, Arhim. Veniamin, Citirea și interpretarea Sfintei Scripturi după omiliile Sfântului Ioan Gurã de Aur, în „Ortodoxia”, an XXXII, nr 2/1980,
Mladin, Ierom. prof. dr. Nicolae, Sfântul Ioan Gură de Aur. Despre desăvârșirea creștină, în „Ortodoxia”, anul IX (1957), nr. 4,
Popescu, Pr. Prof. Teodor M. Epoca Sfântului Ioan Gurã de Aur, în „Ortodoxia”, anul IX (1957), nr.4,
Sandu, Pr. prof. dr. Ștefan, Iubirea aproapelui la Sf. Ioan Gură de Aur, în „Ortodoxia”, anul LIII (2002), nr. 3-4,
Scrima, André, Comentariu integral la Evanghelia după Ioan, traducere din limba arabă: Monica Broșteanu; traducere din limba franceză: Anca Manolescu, București; Editura Humanitas, 2008,
Zamfir, Ierom. drd. Modest, Virtutea iubirii în epistolele Sfântului Ioan, în „Glasul Bisericii“, anul 1980, nr. 1–2,
Bibliografie
Izvoare
***,,Sfânta Scriptură sau”Biblia”, E.I.B., București, 1992,
***,,Biblia sau Sfânta Scriptură”, tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2008.
Izvoare patristice
***,Canonul cel Mare, Alcătuire a Sfântului Părintelui nostru Andrei Criteanul, Editura Trinitas, Iași, 1999,
***,Molitfelnic, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998
Clement Alexandrinul, Scrieri- partea întâi, Care bogat se va mântu?; Cuvânt de îndemn către eleni sau Protepticul; Pedagogul, Traducere, introducere, note și indici de Pr. D. Fecioru, Părinți și Scriitori Bisericești, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992,
Origen, Comentariu la Evanghelia după Ioan, Cartea I, Traducere,note și studii de Cristian Bădiliță, Intitutul European, Iași 1995,
Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri, Parte a Treia, Despre Sfânta Treime, Părinți și Scriitori Bisericești Traducere, Introducere și Note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe române, București, 1994,
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele Cinci Cuvântări Teologigice, Traducere din limba greacă, introducere și note de Preot Dr. Academician Dumitru Stăniloae, Editura Anastasia, București, 1993,
Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan, Ed. Mănăstirea, Satu Mare, 2005,
Idem, Omilii la Facere 53, 2 în PSB 22,
Idem, Omilii la Evrei 12, 3 traducere din limba elenă, ediția Oxonia, 1862, de Theodosie Athanasiu, Episcopul Romanului, Tipografia Cărților bisericești, București, 1923.
Idem, Omilii la Epistolele Pauline I, Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, traducere de P. S. Teodosie Atanasiu, Ed. Christiana, București, 2005,
Idem, Omilii la 1 Corinteni 12, traducere din limba elină, după ediția Oxonia, 1847, de Arhim. Theodosie Athanasiu, ediție revizuită de Constantin Făgețean, Editura Sophia, București, 2005.
Idem, Omilii la Romani 15, trad. de Arhiereu Theodosie Athanasiu, ed. revizuită și îngrijită de Cezar Păvălașcu și Cristian Untea, Editura Christiana, București, 2005.
Idem, Scrieri, partea întîi (Omilii la Facere I), în «P.S.B.», 21, traducere, introducere, indici și note de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (EIBMBOR), București, 1987,
Idem, Problemele vieții, Traducere de Cristian Spătărelu și Daniela Filioreanu,, Editura Egumenița, 2005,
Idem, Omilii la II Corinteni, trad. de Teodosie Ploiesteanul, Bucuresti 1910,
Idem, Omilii Despre pocăință, trad. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998.
Idem, Despre mărginita putere a diavolului. Despre căință. Despre necazuri și biruirea tristeții (cap. Comparație dintre împărat și monah), trad. de Pr.Prof. D. Fecioru, EIBMBOR, București, 2002,
Idem, Scrisori din exil, 17 scrisori către Olimpiada. Scrisoarea a XVII-a, traducere de diac. Ioan I. Ic jr., Editura Deisis, Sibiu, 2003,
Idem, Comentariu la Evanghelia după Ioan, Omilia a II-a, Traducere și note de Asist. Drd. Sabin Preda, în “Studii Teologice”, Seria a III-a, Anul II, Nr. 1, Ianuarie-Martie 2006, București,
Idem, Comentar la Evanghelia de la Ioan, Ed. Mănăstirea, Satu Mare, 2005,
Idem, Omilia 27,în Comentar la Evanghelia de la Ioan, Ed. Pelerinul Român, Satu Mare, 2005,
Idem, Despre feciorie Apologia vieții monahale. Despre creșterea copiilor, traducere și note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001,
Idem, Omilii la Facere, XXI, IV, trad. cit., în col. cit., vol. 21, trad., introd., indici și note de Pr. Dumitru Fecioru, în col. «Părinți și Scriitori Bisericești», vol. 22, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1989,
Idem, Omilii la Matei, LXXIII, IV, trad., introducere, indici și note de Pr. Dumitru Fecioru, în „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 23, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994,
Idem, Scrisori din exil, Către cei ce se scandalizează de fărădelegile și persecuțiile comise și despre Pronia lui Dumnezeu, XXI, trad. de Ioan I Ică jr., Edit. Deisis, Sibiu, 2003,
Idem, Despre necazuri și biruirea tristeții (I), traducere de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002,
Idem, Omilia despre căsătorie. Din Comentariu la Efeseni, în vol. Catehezele maritale, trad, de Pr. Marcel Hanches, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2004,
Idem, Comentariile sau explicarea Epistolei către Coloseni, I și II Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel, trad. din limba elină, după ediția de Oxonia, 1855, de Arhim. Theodosie Athanasiu, București, 1905,
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și Cuvântări – Omilia a XVI-a (La cuvintele: La început era Cuvântul), Traducere din limba greacă și introducere de pr. Dumitru Fecioru, text revăzut și notă asupra ediției de Constantin Georgescu, note de pr. Dumitru Fecioru, Constantin Georgescu și Alexandru Mihăilă, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009,
Sfântul Teofilact, Comentar la Evanghelia de la Ioan, Editura Pelerinul Român, Oradea, 1998,
Cărți, studii și articole cu caracter general
Altaner, Berthold, Patrologia, traduzione italiana di A. Babolin S.I., Torino, Edir. Marietti, 1977
Campenhausen, Hans von, Părinții greci ai Bisericii, traducere din germană de Maria-Magdalena Anghelescu, Humanitas, 2005,
Coman, Pr. prof. dr. I. G., Patrologie, Sfânta Mãnãstire Dervent, 1999,
Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Nașterea Domnului – Binecuvântarea familiei, Pastorală de Crăciun, 1994, în vol. Daruri de Crăciun – înțelesuri ale sărbătorii Nașterii Domnului, Editura Trinitas, Iași, 2005,
Drobner, Hubertus R., Patrologia, Roma, Istituto Patristico Augustinianum, 2003,
Eger, Wilhelm, Metodologia Noului Testament, Traducere de Dumitru Groșan, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2006,
Gavrilă, Pr. dr. Vasile, Cununia, viață întru împărăție, Fundația „Tradiția Românească”, București, 2004,
Lossky, Vladimir, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, traducere, studii introductive și note Pr. Vasile Răducă, Editura Anastasia,
Quasten Johannes, Patrologia, vol. II, I padri greci (secoli IV-V), (dal Concilio di Nicea a quello di Calcedonia), Traduzione italiana del Dr. Nello Beghin, Marieti, Edizione 1980,
Hristou, Panagiotou, Patrologia greacã, vol. IV, Tessalonic 1989,
Lossky, Vladimir Introducere în Teologia Ortodoxă, Editura Enciclopedică, București, 1993,
Noul Testament, București, 1993,
Magioni, Pr. Prof. Bruno, Sfintele Evanghelii, Traducere de Pr. Alois Bulai, Editura Imprimatur, Iași, 1998,
Mihoc, Pr. prof. dr. Vasile, asist. Mihoc, drd. Daniel, Mihoc, drd. Ioan, Introducere în studiul Noului Testament, vol. I, ediția a II-a, Editura Teofania, Sibiu, 2001,
Moisescu, Iustin, Sfânta Scriptură și interpretarea ei în opera Sfântului Ioan Hrisostom, Ed. Anastasia, București, 2003,
Petrescu, Drd. Macedon, Creația și Providența în Cartea Psalmilor, în Revista “Mitropolia Moldovei și Sucevei”, Iași, an LXII, nr.3/1986,
Prager, Walther Alexander Cuvânt înainte la vol. Despre necunoașterea lui Dumnezeu, București, Editura Herald, 2004,
Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos lumina lumii și îndumnezeitorul omului, Ed. Anastasia, București, 1993
Tofană, Prof dr. Stelian, Studiul Noului Testament, Editura Alma Mater, Cluj-Napoca, 2005,
Cărți, studii și articole cu caracter special
***,Noul Testament, Evanghelia după Ioan, Ed. Bilingvă, Introducere, traducere, comentarii și note patristice de Cristian Bădiliță, ed. Curte Veche, București 2010,
Arion, Pr. prof. dr. Leon, 50 de Omilii la Sfânta Evanghelie de la Ioan, Ed.ASA, București, 2005,
Athanasiu, Theodosie, Episcopul Romanului, Viața și activitatea Celui între Sfinți, Părintelui nostru, Ioan Chrisostom, Arhiepiscopul Constantinopolului, în vol. Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1923,
Bălana, Gh., Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, Epistola I, în „Mitropolia Olteniei“, nr. 9–10, septembrie–octombrie, Craiova, 1973,
Bria, Ion, Teologie și Biserică la Sfinții Trei Ierarhi, în „Studii Teologice” , an 1971, nr. 1-2,
Colson, Jean L’énigme du disciple que Jésus aimait, Editura Beauschesne, Paris, 1969,
Busuioc, Pr. Gheorghe, Sfântul Ioan Gurã de Aur, apostol al dragostei, în „Mitropolia Banatului”, an XIX, nr. 1-3/1969,
Coman, Pr. prof. Ioan G., Actualitatea Sfântului Ioan Gurã de Aur, în „Studii Teologice”, anul VII (1955), nr. 7-8,
Doublet, Jean, Bogățiile oratorice ale Sfântului Ioan Gură de Aur, trad. de Diacon Gheorghe Băbuț, Editura Pelerinul Român, Oradea, 2002, vol. I și II,
Fecioru, Pr. D., Probleme dogmatice și sociale în Evanghelia după Ioan, în „Studii Teologice“, nr. 3–4, 1953,
Florea, Petru, Opera exegetică a Sfântului Maxim Mărturisitorul, Editura Academos Târgu-Mureș, 1998,
Gheorghiu, Pr. prof. dr. Vasile Tradiția despre Apostolul și prezbiterul Ioan până la Eusebiu de Cezarea, Editura autorului, Cernăuți, 1926,
Maier, Dr. Gerhard, Evanghelia după Ioan, Edițion C: Comentariu la Noul Testament, vol. 6 și 7, Editura Lumii, 1999,
Martin de Adge, Istoria Sfântului Ioan Gurã de Aur, tradusã de diacon Gheorghe Bãbut, Editura Pelerinul Român, Oradea, 2003,
Mayer, Wendy, and Pauline Allen, John Chrysostom, London, 2000,
Micle, Arhim. Veniamin, Citirea și interpretarea Sfintei Scripturi după omiliile Sfântului Ioan Gurã de Aur, în „Ortodoxia”, an XXXII, nr 2/1980,
Mladin, Ierom. prof. dr. Nicolae, Sfântul Ioan Gură de Aur. Despre desăvârșirea creștină, în „Ortodoxia”, anul IX (1957), nr. 4,
Popescu, Pr. Prof. Teodor M. Epoca Sfântului Ioan Gurã de Aur, în „Ortodoxia”, anul IX (1957), nr.4,
Sandu, Pr. prof. dr. Ștefan, Iubirea aproapelui la Sf. Ioan Gură de Aur, în „Ortodoxia”, anul LIII (2002), nr. 3-4,
Scrima, André, Comentariu integral la Evanghelia după Ioan, traducere din limba arabă: Monica Broșteanu; traducere din limba franceză: Anca Manolescu, București; Editura Humanitas, 2008,
Zamfir, Ierom. drd. Modest, Virtutea iubirii în epistolele Sfântului Ioan, în „Glasul Bisericii“, anul 1980, nr. 1–2,
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sfanta Evanghelie Dupa Ioan In Gandirea Exegetica a Sfantului Ioan Gura de Aur Si Actualitatea Ei (ID: 167929)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.