Sfanta Cruce In Teologia Si Cultul Bisericii Ortodoxe

Cuprins

Motto:

“ Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi , cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” . ( I Corinteni 1, 18)

INTRODUCERE

Sfânta Cruce ( gr. “ stavros” ; lat. “crux’’), obiectul căreia creștinii ii aduc o cinstire deosebită , a fost cunoscut de omenire cu mult inainte de aparitia creștinismului. A fost cunoscut de majoritatea neamurilor, de popoarele din Răsărit, ca și cele din Apus, de popoarele ce ajunseră la un grad înalt de civilizație, ca și cele cu o civilizație rudimnetară, de iudei si de barbari . În general, în antichitate , crucea era cunoscută ca obiect de tortură. Crucificarea era cunoscută ca una dintre cele înfricoșătoare pedepse pe care le putea născoci mintea umană și se aplica răufăcatorilor , sclavilor fugiți, răzvrătiților și uneori ostaticilor. În cele mai multe cazuri, crucificarea era legată de o vina grea și era considerată moartea cea mai degradantă și cea mai rușinoasa. Cel răstignit era sortit unei morți lente și chinuitoare și nu se învrednicea de nici o considerație, iar durerea lui nu impresiona pe nimeni. Uneori trupul aflat înca în agonie era sfâșiat de păsări. Priveliștea era atât de înfricoșătoare, încât Cicero spunea:”Răstignirea este moartea cea mai cumplita și cea mai înfricoșatoare; fie ca aceasta să fie departe nu numai de trupul unui cetațeam roman, ci si de ochii, ba chiar și de cugetul lui’’.

Unii cercetători spun ca există trei tipuri de cruci:

Crucea simplă ( “ crux acuta “ sau “ crux simplex“). Aceasta era un lemn ascuțit.

Crucea în forma de T ( „ crux commissa” sau crucea Sfântului Antonie);

Crucea in formă de X ( “ crux decussata sau crucea Sfântului Andrei );

Crucea in formă de + (“ crux immissa “ sau crux Christi). La acest tip de cruce s-a ajuns în secolul al IV- lea și s-a răspândit sub două forme: în forma greacă ( în care cele patru brațe sunt egale ) și în formă latină ( în care brațele orizontale sunt mai scurte decât cele verticale).

Indiferent de forma pe care au avut-o crucile sau de poziția celor răstigniți pe ea , toate provocau o moarte lentă și chinuitoare.

Sfânta Cruce are o importanță deosebită în viața creștinului. Omul, în general, auzind despre „cuvântul crucii”, îi vine în minte sau își imaginează răstignirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos pe Cruce pentru a-l răscumpăra pe om din păcat. Crucea, cuprinde în taina ei mult mai multe însușiri, după cum vom vedea mai detaliat în această lucrare: este un altar de jertfă; este o mărturisire de credință, prin faptul că se însemnează omul cu ea peste trup sau o poartă la gât; este o stare jertfelnică prin care omul trece peste suferințe și necazuri și nu în ultimul rând este nădejdea spre înviere, deoarece fără Cruce nu există Înviere.

Creștinul în ziua de astăzi nu înțelege adevărata importanță și valoare a crucii, dovadă fiind faptul că atunci când se închină o schimonosește și o deformează. Iar cei de altă confesiune, nu se închină deloc cinstitei și de viață făcătoarei Cruci ci o defaimă și o hulesc.

Prin urmare, scopul acestei lucrări este de a arăta importanța Sfintei Cruci a Mântuitorului în viața noastră ca și creștini, prin aducerea aminte de argumente din textul Sfintei Scripturi a Noului și Vechiului Testament, dar și din Sfânta Tradiție de la Sfinții Părinți ai Biseriicii noastre Ortodoxe. Se va arăta pe cât se poate cum este privită mai exact Crucea la neoprotestanți și secte și cu ajutorul bunului Dumnezeu se vor răsturna argumentele aduse de ei, pentru a demonstra adevărul din punct de vedere ortodox.

CAPITOLUL I: PREFIGURARI ALE CRUCII LA DIFERITE POPOARE PRECREȘTINE

Crucea este un simbol atestat din cea mai veche Antichitate : simbol cosmic al unirii forțelor contrare, întâlnirea căii orizontale cu cea verticală, formând cele patru direcții ale lumii. Simbolismul crucii are două origini distincte.

Mai întâi, ca formă geometrică, crucea este legată de cerc, pe care îl divizează în patru segmente, și de pătrat, căruia îi dă naștere când e închisă cu patru drepte. Aceste realități simple au generat o simbolică extrem de elaborată.

Deoarece crucea asigură o funcție de legătură între cele patru puncte cardinale, între est și vest, sud și nord, sus și jos, ea se află la baza tuturor simbolurilor de orientare și asigură o funcție de măsură și sinteză; în ea se întâlnește cerul și pământul; ea este, ca și pătratul, legată de cifra patru. Ea constituie o intersecție între două elemente de aceeași natură, suprapunere de lemn pe lemn, încrucișare a fierului cu fierul. Ea decupează și ordonează spațiul în relație cu un centru.

Crucea a luat diferite aspecte în vechile culte închinate copacului. La origine, de copaci erau spânzurați condamnații – copacul și crucea au fost deci legați printr-o simbolică comună. Cu atât mai mult cu cât crucea e făcută din lemnul copacului, ceea ce, în credințele populare, ocazionează tradiții referitoare la fabricarea crucii și legende despre lemnul care a fost ales să fie în contact cu corpul lui Hristos.

Crucea la egipteni

Ankh-ul a fost pentru vechii egipteni simbolul Vieții Veșnice ( simbolul hieroglific actual). Simbolul a fost adesea folosit in arta egiptenă. În timp ce era creștină eclipsa sistemul religios păgân al egiptenilor , “ crux ansata “ ( cruce cu mâner ) – Ankh-ul a fost adoptat de Creștinism în simbolul Crucii. Faptul că Iisus Hristos a fost ucis pe o structură ce se asemăna unei cruci, a facilitat integrarea Ankh-ului în Creștinism.

Vechii zei egipteni erau reprezentați foarte des alături de un Ankh ( Anqet , Ptah, Satet, Sobek, Tefnut, Osiris, Ra, Isis, Hathor, Anubis și multi alții), ca dovadă a abilității lor de a transcende moartea. Sarcofagele faraonilor aveau un Ankh plasat pe pieptul regelui pentru a simboliza răsuflarea Vieții Eterne. Simbolul Ankh-ului nu se limitează la viața materială , ci trece mai departe de ea, simbolizând viața in moarte, De aceea, morții erau numiți “ankhu” și un termen pentru sarcofag era “neb-ankhu” care însemna “posesor al vieții”.

De asemenea Ankh-ul era folosit pentru protecție împotriva spiritelor rele. Unele teorii susțin faptul că Ankh-ul reprezenta răsăritul soarelui .

O altă teorie privint simbolul susține faptul că Ankh-ul reprezintă uniunea dintre principiul masculin și cel feminin ( uniunea dintre Cer și Pământ ).

Ankh-ul nu numai că simbolizează Viața Eternă ( atât cea materială cât și cea spirituală ), însă reprezintă și puterea de a da și susține viața. Este asociat în general cu lucrurile materiale precum apa ( pe care egipetenii o considerau capabilă de a regenera viața), aerul, soarele precum și cu zeii.

De-a lungul timpurilor, Ankh-ul a devenit simbolul Vieții și Imortalitații, al Universului, al puterii, al apei și al aerului dătători de viață.Forma sa asemanătoare cu o cheie a încurajat credința că poate deschide porțile morții.

Ankh-ul este popular și în rândul păgânilor, în mare parte datorită asemănarii cu Crucea Creștină ce face ca Ankh-ul să fie un simbol mai puțin șocand comparat cu o pentagramă.

Prefigurări ale crucii la poporul evreu

Cum spunea Fericitul Augustin, “Noul Testament este ascuns în cel Vechi și Vechiul Testament în cel Nou se descoperă”; profețiile Vechiului Testament își găsesc sensul adevărat numai în lumina împlinirii lor în Noul Testament. Învățăturile celor două Testamente sunt diferite, deoarece, Legea și instituțiile ei erau ”umbra celor viitoare” (Evrei 8, 1-9), ea a fost ”călăuză spre Hristos” (Gal. 3.24), iar „sfârșitul Legii este Hristos” (Rom, 10, 4). Sau după cum ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Vechiul Testament face pe om, iar Noul Testament face din om înger”.

Sfânta Scriptură se poate interpreta în două moduri: în sens literal și în sens figurat sau tipic. Sensul literal se referă la aspectul istorico-gramatical al textului, iar sensul figurat se refera la tipuri și simboluri, care sunt de obicei profetice. Pentru a înțelege mai bine locurile din Vechiul Testament unde se vorbește despre Sfânta Cruce, ne-ar ajuta mult dacă am înțelege termenul de ”sens figurat” de interpretare a Sfintei Scripturi. El este un sens real exprimat prin ”tipuri”, care pot fi: persoane și jertfe care au prefiguat pe Mântuitorul; obiecte, figuri sau semne scriptice care au preânchipuit Crucea; corabia lui Noe ca tip al Bisericii; potopul ca tip al botezului, etc. Tipul se mai numește și ”prototip” în comparație cu persoana sau obiectul prefigurat. El are ca opus ”antitipul”, ca de exemplu: Adam este tipul, iar Hristos – noul Adam – este antitipul. Tipul a existat în realitate, are existența istorică, se aseamănă cu antitipul dar nu este identic cu el, ci are aproape întotdeauna un caracter pregătitor. Prin aceste tipuri Dumnezeu își descoperă pregătirea planurilor Sale pentru împlinirea lor în perioada harului, având ca scop mântuirea oamenilor. În continuare vom încerca să înțelegem locurile principale din Vechiul Testament în care sunt prefigurate Sfânta Cruce și jertfa Mântuitorului pe ea.

1.2.1 Altarul Vechiului Testament prefigurare a Crucii, ca Altar al Jertfei lui Hristos.

Cea mai importantă prefigurare a Crucii în Vechiul Testament este „altarul”. Acest altar era o masă pătrată (Ieș. 37, 25), care se mai numea și „Masa Domnului” (Iez. 41, 22). Însă nu pentru forma ei este importantă, ci datorită semnificației și funcției ei în legătură cu jertfa. Crucea a fost „masa” pe care S-a jertfit Mântuitorul. Altarul a fost făcut din nevoia de a aduce jertfa de împăcare cu Dumnezeu; tot așa și Crucea a fost necesară ca pe ea să fie adusă marea jertfă de împăcare și anume: Iisus Hristos.

Altarul apare mai întâi ca loc de întâlnire cu Dumnezeu, iar în epoca patriarhală oriunde se arăta Dumnezeu oamenilor se zideau altare, cărora li se dădeau numele Domnului (Fac. 12, 7-8; Ieș. 17, 5). Moise numește jertfelnicul ridicat după înfrângerea lui Amalec: „Domnul este scăparea mea” (Ieș. 13, 15). Mai apoi, ridicarea altarului ca jertfelnic a fost poruncită de Dumnezeu, pentru a i se aduce „arderi de tot”, ca jertfă de împăcare și de mulțumire (Ieș. 20, 24). Aceste jertfe erau totdeauna jertfe de animale, deoarece la evrei n-au existat jertfele umane, dar ei le-au cunoscut totuși de la popoarele vecine (Lev. 18, 21).

Altarul lui Avraam pentru jertfirea lui Isaac (Fac. 22, 1-14) este o prefigurare a Crucii în Vechiul Testament. Când Dumnezeu a pus la încercare credința lui Avraam, cerându-i ca să-l sacrifice pe fiul său Isaac pe muntele Moria, el nu a șovăit nici o clipă, ceea ce dovedește că pe lângă credință, patriarhul cunoștea marea învățătura despre răscumpărare; el știa că unul din urmașii săi are să fie adus jertfă și să devină binecuvântare pentru toate popoarele pământului, dar nu știa mai exact cine. Atunci, el a putut chiar să presupună că Isaac este destinat să fie răscumpărătorul cel făgăduit și de aceea el a voit din tot sufletul să-l aducă jertfă, preânchipuind prin aceasta opera dumnezeiască a Tatălui ceresc Care a dat pe Fiul Său Unul-Născut pentru neamul omenesc.

Comparația între tip si antitip este foarte clară și merge aproape până la asemănare: în Vechiul Testament Avraam îl dă de bunăvoie la moarte pe fiul său, după porunca lui Dumnezeu; în Noul Testament Tatăl nu-L cruță nici pe Unicul Său Fiu, ci-L predă să sufere moarte pe Cruce. Isaac, în puterea deplină a tinereții sale de voie liberă se așează pe altar, dincoace, Iisus, de voie liberă se supune poruncii Tatălui Său. Acest Isaac a fost prototipul cel minunat al lui Iisus Hristos deși el nu a murit, dar în aceasta se cuprinde un alt simbol. Pentru a încheia această preînchipuire se cerea moartea și ea a fost încheiată prin jertfa berbecului adusă în locul lui Isaac. După Teodoret al Cyrului ”Isaac a fost preînchipuirea Divinității și berbecul preînchipuirea omenirii lui Hristos. După cum nu trebuia să moară Isaac care era jertfă prea mare și nobilă, așa și ceresc Care a dat pe Fiul Său Unul-Născut pentru neamul omenesc.

Comparația între tip si antitip este foarte clară și merge aproape până la asemănare: în Vechiul Testament Avraam îl dă de bunăvoie la moarte pe fiul său, după porunca lui Dumnezeu; în Noul Testament Tatăl nu-L cruță nici pe Unicul Său Fiu, ci-L predă să sufere moarte pe Cruce. Isaac, în puterea deplină a tinereții sale de voie liberă se așează pe altar, dincoace, Iisus, de voie liberă se supune poruncii Tatălui Său. Acest Isaac a fost prototipul cel minunat al lui Iisus Hristos deși el nu a murit, dar în aceasta se cuprinde un alt simbol. Pentru a încheia această preînchipuire se cerea moartea și ea a fost încheiată prin jertfa berbecului adusă în locul lui Isaac. După Teodoret al Cyrului ”Isaac a fost preînchipuirea Divinității și berbecul preînchipuirea omenirii lui Hristos. După cum nu trebuia să moară Isaac care era jertfă prea mare și nobilă, așa și Divinitatea nu trebuia să moară; și a fost nevoie să se întrupeze Hristos, deși Divinitatea era totdeauna unită cu umanitatea”.

Avraam îndată ce se hotărăște să aducă jertfă pe Isaac, se îngrijește mai întâi de lemne apoi de altar; peste altar pune lemnele purtate de Isaac în spate și peste lemne așează jertfa. În cazul acesta Avraam însuși este preotul; pe când în cazul jertfei de pe Cruce, Iisus a fost și preotul și victimă de jertfă. Sfântul Chiril al Alexandriei explică astfel acest episod: ”Isaac este împovărat pe spate cu lemnele de jertfă și merge de voie până la locul de jertfă. Tot așa și Hristos, purtându-și Crucea Sa pe umeri, o duce până la Golgota”. Și mai departe spune: ”Lemnul lui Isaac este Crucea lui Hristos”. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur despre preot spune: ”Căci Același a fost și jertfă și preotul jertfitor. Firește, jertfă după trup și preot după Duh. Vezi cum a adus și S-a adus pe Sineși? Vezi cum a fost și jertfă și preot, și crucea i-a fost altarul?”.

Pentru marea importanța și pentru rolul deosebit ca loc de întâlnire cu Dumnezeu altarul era considerat cel mai de preț obiect în cult și se bucură de cinstire deosebită, fiind socotit ”de mare sfințenie” (Ies 29,37), adică reprezenta prezența lui Dumnezeu. Odată cu darea Legii, după ce s-a statornicit cultul mozaic, rolul altarului nu mai este numai de a servii pentru aducerea pe el a arderilor de tot și a jerfelor de muțumire, ci și de a memține cultul monoteist ferind poporul lui Israel de idolatria popoarelor păgâne. Ridicând altarul la poalele muntelui, Moise a sfințit altarul și poporul stropindu-le cu sângele jerfelor (Ieș. 24, 6) sângele devenind astfel semnul legământului cu Israel. Din clipa sfințirii altarul devenea de ”mare sfințenie” și sfințea, pe oricine se atingea de el (Ieș. 29, 21; Mt. 23,19), ori pedepsea aspru pe cei care-l profanau, cum a fost cazul regelui Ozia care a fost lovit de lepră (2 Cron., 26, 16).

Dacă tipul sfințit prin sângele vițeilor ”era preasfânt” și căpăta dreptul de închinare și de venerare, cu cât mai mare trebuie să fie sfințenia și dreptul de închinare al antitipului altarului – Crucea altarul mântuirii care a fost sfințită prin însuși sângele Domnului Iisus Hristos! De aceasta ne încredințeaza și Mântuitorul când îi ceartă pe farisei pentru profanarea celor sfinte, când socoteau templul și altarul mai prejos decât ”darul” pe care acestea îl sfințeau: ”Nebuni șii orbi! ce este mai mare, darul sau altarul care sfințeste darul?” (Mt 23, 16-20).

1.2.2 Lemnul, tip al Crucii

Lemnul legat în Vechiul Testament ca semnificație de jerfă sau de lucrare sfântă, constituie prefigurări ale Crucii, fie că este folosit pentru altar, pentru Templu sau pentru corabia lui Noe care preînchipuia Biserica; lemnul are un rol mântuitor și o funcție binecuvântată: ”Binecuvântat este lemnul prin care se face dreptate” (Ințelep. lui Solomon 14,16). Prin acest verset, înțelegem că este vorba de lemnul de la corabia lui Noe, prin care s-au mântuit de potop el și familia lui (I Petru 3, 20-21); dar marea ”dreptate” prefigurată de acel lemn a săvârșit-o Dumnezeu în actul mântuirii, prin lemnul binecuvântat al Crucii.

”Lemnul” care servea de spânzurătoare (Fac. 2, 19; Deut. 21,22) era prezentat ca instrument de tortură și de moarte rușinoasă. Cercetătorii vorbesc de patru forme ale lemnului Crucii : 1) ”Crux acuta” (spânzurătoarea simplă reprezentată printr-un stâlp drept ascuțit); 2) ”Crux commissa” în forma literei ”T” (numită a Sfântului Antonie); 3) ”Crux decussata” în forma literei ”X” (crucea aplecată, numită a Sfântului Andrei); și 4) ”Crux immissa” , în forma semnului plus (+), sau ”Crux Cristi”. În Sfânta Scripură găsim toate aceste forme de Cruce (fie ca obiect material, fie ca semn executat de om, fie ca semn scriptic).

Cel spânzurat pe lemn era socotit blestem. Acest blestem al Legii a fost dezlegat de Hristos prin lemnul Crucii, crucea Domului, n-a fost un simplu stâlp, ci a fost o cruce cu patru brațe (crux immissa, + ).

Cea mai importantă figură tipică a Crucii este lemnul pe care a fost ridicat șarpele de aramă: Domnul a zis către Moise: ”Fă-ți un șarpe și pune-l pe un stâlp; și va fi că tot omul atins de mușcătură șerpească, de se va uita la el, va trăi. Și a făcut Moise un șarpe de aramă și l-a pus pe un stâlp; și când un șarpe mușca vreun om, acela privea la șarpele cel de aramă și trăia” (Num. 21, 8-9). Acest șarpe era așezat oblic pe lemn, spre a putea fi observat de cei ce îl priveau, formând un fel de crux decussata, în forma semnului X. Despre această figură tipică amintește și Mântuitorul pentru a arăta necesitatea jertfei Sale ca o împlinire a planului Sau Divin: căci ”după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, tot așa trebuie să Se înalțe Fiul Omului, pentru ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 14-15).

Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuind acest text spune: ”Vezi armonia care domește între tip și relitate? Acolo este un șarpe atârnat pe lemn, care vindecă de mușcăturile șerpilor; aici Iisus Cel răstignit pe Cruce ne vindecă de mușcăturile demonilor”. Și mai departe îi întreabă pe iudei: ”de ce nu le-a spus Moise să ridice ochii la cer, la altar, la masa pâinilor, la heruvimi…?”, dar neavând răspuns el îl intreabă pe Moise, de ce a ridicat șarpele când tocmai el interzisese chipurile cioplite? și Moise răspunde: ”Fară îndoială eu am pus această lege! Dar eu îmi propuneam să îndepartez acest popor de la cultul idolilor. Dacă acum eu fac să toarne chipul unui șarpe, o fac pentru a prefigura taina Crucii, pentru a deschide calea în care se vor avânta Apostolii, ca să ridice cu mult mai sus acest steag admirabil și necunoscut al Crucii”; mai departe el se adresează celor pentru care fusese ridicat șarpele: ”Nu era șarpele de aramă? Și totuși ce putere! Dar cum putea materia moartă să biruie moartea? Pentru că ea reproduce chipul Crucii! Dar de ce s-a servit de chipul șarpelui, pentru a prefigura taina Crucii? Fiincă chipul șarpelui era taina Crucii. Dar care este taina Crucii?” și tâlcuind răspunde: „Șarpele era poruncit de Dumnezeu. Ce vrea să spună însă acest simbol? Precum atunci șarpele de aramă care nu mușcase și nu rănise pe nimeni a fost spânzurat pe lemn pentru a reprezenta șerpii ce mușcau; tot așa și acum: precum toți oamenii sunt vinovați de păcat, Iisus Care este lipsit complet de păcat suferă pentru ei toți. Acolo, alții mușcau și altul era pus pe lemn; aici alții păcătuiesc și Cel fară păcat e răstignit pe Cruce, ca să pună capăt lucrărilor demonice”.

Un alt lemn care este numai simbol al Crucii este ”lemnul” sau ”pomul vieții” (Fac. 3, 1-4) din care Adam și Eva au mâncat și au fost alungați din raiul pământesc, din Eden. De atunci raiul s-a închis fiind păzit de heruvimi, iar păcatul a atras blestemul și moartea. Dar venind Hristos a dezlegat blestemul, a omorât moartea, zdrobind porțile iadului, și a deschis iarăși raiul, prin jerfa Crucii. De aceea imnologia Bisericii cântă: ”Din lemn gustând omul dinâi întru stricăciune a căzut… dar prin lemnul Crucii câștigându-ne iarăși mântuirea, strigăm…”. Iar altă cântare din Postul Mare spune: ” încuiat-a Edenul de demult șarpele prin lemn iar lemnul Crucii l-a deschis pe acesta tuturor”.

Nenumărate sunt profețile în care ”lemnul” ca simbol al ”lemnului vieții” și tip indirect al Crucii se arată lucrător și de minuni făcător. Sfântul Iustin Martirul și Filozoful amintește de următoarele: toiagul lui Moise cu care a despicat Marea Roșie și tot prin el a văzut țâșnind apa din stâncă (Ieș 2, 17). Aruncând un lemn în apa din Merra care era amară a facut-o dulce (Ieș 15, 23-25). Cu ajutorul lemnului Iacov se laudă că a izbândit în Mesopotamia (Fac. 30, 37-40); se spune apoi că i s-a arătat în vis o scară, pe care se sprijinea Dumenzeu (Fac. 28, 12). Toiagul lui Aaron care a odrăzlit îl arată pe acesta arhiereu (Num. 17, 2-10), iar Isaia a profețit că Hristos va fi ”toiag” din rădăcina lui Iesei (Isaia 11, 10); în acest toiag care v-a fi ”steagul popoarelor” comentatorii au văzut însuși ”Crucea lui Hristos”.

Iată cum sunt înfățișate în tâlcuirea Fericitului Teodoret al Cyrului aceste simboluri, vorbind despre toiagul lui Moise el spune: ”Acesta prefigurează lucrarea pentru mântuirea noastră. Căci lemnul mântuitor al Crucii a îndulcit apa cea amară a neamurilor. Cele vechi erau tipuri a celor noi; astfel Marea Roșie prin care au trecut evreii se face tip al Botezului, iar norul este chipul Duhului; Moise este tipul Mântuitorului Hristos; iar toiagul, tip al Crucii; Faron al diavolului, mana a dumnezeiești hrane (Sfânta Împărtășanie), iar apa din stancă, prefigurare a Sângelui Mântuitorului”.

1.2.3 Semnul Crucii în acțiune

Crucea nu este prefigurată numai de lemnul, sau de obiectul material, ci și de orice mișcare sau formă care imită semnul crucii. Vechiul Testament prezintă și astfel de simboluri, care se numesc ”semne ale Crucii în acțiune”.

Patriarhul Iacov se folosește pentru binecuvântarea nepoților de semnul crucii, prin încrucișarea mâinilor, (crux decussata, X). Bătrân și orb, el cheamă pe Iosif cu cei doi fii ai săi: Manase și Efraim, să-i binecuvânteze (Fac. 48, 13-15). Iosif i-a așezat cu fața spre tatăl său Iacov; pe Manase, ca cel întâi născut la mana dreaptă, iar pe Efraim la mana stangă. Si când i-a binecuvântat Iacov a încrucișat mâinile, punând mâna dreaptă pe Efraim (cel din stânga sa), iar mâna stângă pe Manase. El a făcut aceasta intenționat și a procedat proorocește. Iar Iosif crezând că tatăl său a greșit, a vrut să-i pună mâna dreaptă pe Manase, dar n-a putut. Binecuvântarea cu mâinile încrucișate se practică și în Biserică, la binecuvântarea arhierească și în Sfânta Liturghie când preotul slujitor ridică Sfintele Daruri cu mâinile încrucișate, rostind cuvintele: ”Ale Tale dintru ale Tale…”.

Cea mai expresivă figură însă a semnului Crucii în acțiune o formează Moise când își întinde mâinile lateral, în rugăciune, ținându-le astfel până ce Israel, având în fruntea oastei pe Isus Navi, a biruit pe Amalec (Ieș. 17, 9-16). Semnul acesta a lui Moise imita Crucea si prin Cruce avea putere; dar poporul nu avea putere pentru că Moise se ruga, ci pentru că numele lui Iisus era în fruntea luptei, iar el făcea semnul Crucii. Toată Tradiția Bisericii vede în figura mâinilor lui Moise un tip și un semn al Crucii lui Hristos. De altfel, însăși rugăciunea se făcea cu mâinile întinse precum mărturisește David în psalmi: 87, 10; 88, 9; 140, 2. Așa procedează și Iosua Navi (Iosua 10, 12-13). De asemenea, Iona în pântecele chitului (Iona 1, 17), Daniil în groapa cu lei (Daniel 6, 10); și chiar cei trei tineri aruncați în cuptorul cu foc (Dan 3, 19-28), rugându-se cu mâinile întinse, au fost salvați de Dumnezeu. Despre toate aceste simboluri ne încredințează și cântările Bisericii.

1.2.4 Semnul grafic al Crucii, semn izbăvitor în Vechiul Testament

Ultima prefigurare importantă întâlnită în Vechiul Testament o găsim în profeția lui Iezechiel cap 9, 4-6, unde nu mai e un tip, ci un semn scriptic, care reprezintă ultima literă a alfabetului ebraic: “thau”, care în vechea scriere ebraică avea forme de “crux immissa (+), de “crux decussata” (X), ori sub forma de “crux comissa” (T). Pentru nelegiuirile săvârșite și pentru profanarea lăcașului sfânt Dumnezeu hotărăște să pedepsească aspru pe poporul lui Israel. În acest scop profetul Iezechiel este trimis înainte să pecetluiască cu semnul “T “ pe frunte pe cei credincioși care nu s-au întinat, și în urma lui mergeau cei care ucideau pe cei nelegiuiți (Iez. 11, 1-11). Și a zis Dumnezeu profetului: “Treci prin cetate, prin Ierusali, și pe frunțile oamenilor triști, ce jelesc din pricina tutror urâciunilor ce se săvârșesc în mijlocul lui, pune semnul T. Iar celorlalți le-a zis în auzul meu (zice profetul): mergeți după el prin cetate și loviți. Să nu aveti nici o milă și ochiul vostru să fie necruțător! Ucideți, bătrân și tânăr, femeie și fată și prunc, dar să nu vă atingeți de nici un om care are semnul T. Și să începeți de la Locașul (templul) Meu sfânt! Și au început și cu bătrânii, care erau înaintea casei” (Iez 9, 4-6). Orginarul ebraic are două cuvinte deosebite pentru exprimarea exactă a ideei: “Thava Thau”, primul înseamnă “a pune semn”, iar al doilea indică însuși semnul literei “T”, dată fiind forma pronunțării numelui semnului care desemnează litera “thau”, așa că traducerea exactă este “înseamnă-i pe frunte cu thau”, adică sub formele: “+”, “X” sau “T”. Septuaginta n-a mai redat exact ideea originalului, ci: “pune semnul pe frunțile bărbaților”. Vulgata a redat mai corect originarul, astfel: “pune semnul thau pe frunțile bărbaților”.

Urmând textul septuagintei toate traducerile roamâești vorbesc doar de “un semn”, dar fără a preciza ce semn anume. La vremea care scria proroocul Iezechiel (în sec. VI î.d.Hr.) această ultimă literă avea forma Crucii, de aceea când se indică litera trebuie scris numai semnul, adică “+” , iar nu felul cum se pronunță.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, în lucrarea sa “Despre locurile grele de interpretat în Sfânta Scriptură”, tâlcuiește că: “litera T (au) este semnul Crucii, păstrând în forma ei înfățișarea Crucii (+)”. Iar Fericitul Ieronim ne spune: “cei mai mulți înțeleg că este vorba de taina Crucii ca semn al mântuirii. Și într-adevăr, vechea formă a literei thau, la fenicieni, la evrei, la etiopieni, la greci, roaman și într-un fel chia și la aramei și samariteni reprezintă crucea dreaptă “+”, sau crucea aplecată “X”.

Singurul loc din Sfânta Scriptură unde este indicată forma grafică specifică acestui semn izbăvitor este cel din profeția lui Iezechiel (9, 4-6), unde se precizează că el reprezintă grafic crucea. Probabil că semnul cu care au fost însemați ușorii caselor evreilor la ieșirea din Egipt a fost tot semnul crucii. Cu semnul crucii pe frunte au scăpat de nimicire cei care prin aceasta se considerau ”ai Domnuli”. Și tot cu ajutorul acestui semn ocrotitor. Am fost salvați la distrugerea Ierusalimului și a Templului cei care se însemnau cu semnul crucii.

Sfinții Părinți au remarcat faptul că încă cu mult înainte de răstignirea Mântuitorului semnul crucii era socotit un semn izbăvitor, un semn al mântuirii. Aceasta ar lămurii și ușurința cu care a intrat în uzul Bisericii Ortodoxe obiceiul de a binecuvanta și de a însemna credincioșii cu semnul Sfintei Crucii: la Botez, la Maslu la sfârșitul sfintelor slujbe. Pentru aceasta Biserica dintru început, a socotit îndreptățită rânduirea unui cult în cinstea crucii: a așezat-o la loc de cinste pe Sfântul Altar ca odinioară toiagul lui Aaron care a odrăzlit și care se păstra între obiectele sfinte, alături de tablele legii în Chivotul Legii, în Sfânta Sfintelor, umbrite de ”heruvimii slavei” (Evrei 9, 4-5). În acest fel tâlcuirea tipurilor și simbolurilor folosite în Vechiul Testament constituie una din mărturiile continuității Revelației și a legăturii intime dintre cele două Testamente și a unități Sfintei Scripturi.

Într-o scurtă concluzie, putem spune că semnul Sfintei Cruci a fost prefigurat în Vechiul Testament în patru moduri, și anume: prin altarul de jertfă (jertfa lui Avraam), prin lemnul însuși (șarpele de aramă, toiagul lui Moise, toiagul lui Aaron), prin mișcări sau acțiuni (binecuvântarea Patriarhului Iacov, ridicarea mâinilor lui Moise lateral), sau prin semne scriptice (litera ”thau”).

Folosirea crucii a fost răspândită prin exercitarea justiției romane. Călăii romani foloseau crucea pentru condamnații care era mai întâi flagelați, dar acest obicei era răspândit și la Cartagina, la perși și poate la greci. Crucificarea, pedeapsă de o mare cruzime, era supliciul cel mai infamant rezervat celor care făcuseră fapte grave, trădătorilor și hoților. Legea interzicea crucificarea cetățenilor romani. în anul 67 î.e.n., Pompei a pus să fie crucificați șase mii de sclavi pe drumurile romane.

CAPITOLUL II: REVELAȚIA DUMNEZEIASCĂ A SFINTEI CRUCI ÎN NOUL TESTAMENT ȘI LA SFINȚII PĂRINȚI

Crucea ca obiect al mântuirii în Noul Testament

Sfânta Cruce o găsim în Noul Testament sub următoarele forme:

Ca purtare a ei: Matei. 10,38; 16,24; Marcu. 8, 34; Luca. 9,23; 14,27.

Identificată cu Evanghelia: Romani. 1,16; I Corinteni. 1,18 si 23-24; 2,2 și 4; Galateni. 6,14; Efeseni. 2,16; Evrei. 9,28.

Prefigurată în VT: cf. Ioan. 3,14;

Materială: Matei. 27, 32; Marcu. 15, 21 și 30; Ioan. 19, 17 și 25 și 31;

Spirituală: Matei. 10,38; 16, 24-26; Marcu. 8, 34; Luca. 9,23; 14,27; Ioan. 17,1; 12, 32-33; Lc. 24-26; Filip. 2,8-9; Col. 1, 19-20; I Petru 2, 24.

Semnul Sfânt de Biruință: Matei. 24, 30; Marcu. 10, 16; Luca. 24, 50; Faptele Apostolilor. 6, 6; I Timotei. 2, 8; 4, 14; Apocalipsa 7, 2-3; Faptele Apostolilor. 14, 23.

Persecutați pentru ea: I Corinteni. 15, 30; Galateni 5, 11; 6,12; Filipeni. 3, 18;

Potrivnicii Crucii: Romani 16, 18; Filipeni 3, 18-19; II Petru 2, 1:

Trebuie cinstită deoarece este: jertfelnicul lui Hristos: Evrei. 9, 28; mijlocitoarea măririi lui Hristos: Luca. 24, 26; Filipeni 2, 8-9.

Arma prin care ne-am câstigat mântuirea: Ioan. 12, 32-33; Efeseni 2, 16; Coloseni 1, 19-20; I Petru 2, 24;

Pecetea lui Dumnezeu: Apocalisa. 7, 2-3; 9, 4; (Iez. 9, 4-6).

Semnul Fiului Omului la a doua venire: Matei. 24, 30.

Apostolii se lăudau întru ea: I Corinteni. 1, 18; Galateni. 6, 14.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos, a spus la începutul propovăduirii Lui în lume, ca nu a venit să strice Legea și proorocii, ci să împlinească cele scrise (Matei 5, 17) și că nu a venit să I se slujească, ci ca să slujească și să-și dea viața răscumpărare pentru mulți (Matei 20, 28). Scopul venirii Fiului în lume este deci răscumpărarea din robia morții, iar aceasta nu se poate face decât prin jertfa. Sfântul Apostol Pavel scoate în evidenta Jertfa răscumpărătoare și ne îndeamnă pe toți să o cinstim, ca nu cumva crucea lui Hristos să rămână deșartă ( I Corinteni 1, 17). Tot la fel, și calea mântuirii noastre trebuie să treacă prin jertfa crucii, căci dincolo de patimile Crucii se află razele învierii. Nu pătimirea a fost scopul Jertfei Mântuitorului, ci Învierea, iar ea trebuia să treacă prin Jertfa Crucii. De aceea cântările noastre bisericesti leagă Crucea de Înviere: „Crucii Tale ne închinăm Hristoase și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o mărim”.

După ce Însuși Mântuitorul ne arată și ne îndeamnă că Sfânta Lui Cruce trebuie cinstită, primii care i-au urmat sfatul și ne-au lăsat exemplu peste veacuri au fost Sfinții Săi Ucenici și Apostoli. Iar dintre ei, Pavel, Apostolul Neamurilor, apostol chemat al lui Iisus Hristos prin voia lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 1), apostol nu de la oameni, nici prin om, ci prin Iisus Hristos și prin Dumnezeu-Tatăl (Galateni 1, 1), pus deoparte și păstrat pentru o misiune specială, a arătat cel mai clar și prin cuvinte care nu mai lasă loc de interpretare, cum ca el nu se laudă decât cu Crucea Domnului și că noi nu trebuie să ne purtăm ca dușmani ai Crucii lui Hristos. Iată cuvintele exacte: Dar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine și eu pentru lume (Galateni 6, 14). El subliniază în repetate rânduri căci conținutul predicii lui și al tuturor apostolilor, se rezumă și se concentrează la un singur lucru: la vestirea lui Hristos, și Acela răstignit: Că n'am socotit ca'ntre voi să știu altceva decât pe Iisus Hristos; și pe Acesta, răstignit… (I Corinteni, 2, 2); … de dragul Căruia m'am lăsat păgubit de toate și le socotesc drept gunoaie pentru ca să-L câștig pe Hristos (Filipeni, 3, 8). Fără îndoială multe ar fi fost motivele cu care se putea lăuda Sfântul Apostol Pavel față de iudei și față de iudaizanții care îi contestau apostolatul. Fața de iudei, cu faptul că el însuși era iudeu și că avea deosebită râvnă față de Legea strămoșilor (Filipeni 3, 4-6); iar fața de iudaizanți, cu faptul că se învrednicise de grele încercari în vremea propovăduirii și de vedenii de care numai cei aleși au parte (II Corinteni, cap.11 si 12).

Apostolul Pavel știa însă și că propovăduirea crucii în conștiința contemporanilor săi provoca repulsii și era socotită o lipsă de judecată, o nebunie: Căci cuvântul crucii nebunie este pentru cei ce pier; dar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu (I Cor 1,18); si mai departe spune: Și'n timp ce Iudeii cer semne și Elinii caută înțelepciune, noi Îl propovăduim pe Hristos-Cel-Răstignit: pentru Iudei, piatră de poticnire; iar pentru păgâni, nebunie; dar pentru cei chemați, și Iudei și Elini: Hristos-Puterea-lui-Dumnezeu-și-Înțelepciunea-lui-Dumnezeu (I Cor 1, 22–24). Și nu putea fi altfel: pentru iudei răstignirea lui Iisus nu însemna decât pedepsirea îndrăznelii Lui de a se cosidera Fiu al lui Dumnezeu; iar pentru păgânii lipsiți de noțiunea Învieri, stăruința cuiva până la moarte era într-adevăr o nebunie. Dar pentru creștini, crucea este un moment aparate în iconomia mântuirii. Sfântul Ioan Gură de Aur vede în aceste versete cum înțelepciunea omenească se luptă cu Crucea și cu Evanghelia. Dar „Crucea fiind mai sus de rațiune este a unei puteri negrăite; Crucea este puterea lui Dumnezeu și poartă pe ea lumea întreagă. Prin cruce El a atras lumea. Deci faptul de a convinge lumea prin cele contrare este dovada de o mare putere și de o mare înțelepciune. Si crucea se pare a fi un lucru de scandal, dar cu toate acestea nu numai că nu scandalizează, ci încă și atrage spre ea” .

Crucea scandalizează numai pe „vrajmașii” ei. În afară de Corint, asemenea hulitori ai crucii se iviseră și în Galatia. Ei tulburau pe creștinii de acolo și prigoneau pe Pavel pentru că propovaduia crucea și nu tăierea împrjur, deși pe de altă parte spuneau că el predica și circumcizia: Dar dacă eu, fraților, încă mai propovăduiesc tăierea'mprejur, pentru ce mai sunt prigonit? Deci sminteala Crucii a incetat! (Gal 5.11). Marele comentator al ortodoxiei lămurește aici că Pavel tăiase împrejur pe Timotei, dar nu predica tăierea împrejur și nu poruncea a crede în ea. Pe iudei nu-i scandaliza atât crucea, cât îi scandaliza predica Apostolului că nu trebuie a se mai supune legiulor părintești. Vina cea mare care se aducea lui Pavel era că nu mai propovaduia tăierea împrejur, care pentru iudaizanți era mai presus de cruce și de Evanghelie și ei condiționau mântuirea de tăierea împrejur. Iată pentru ce zice apostolul: Câți vor să fie binevăzuți în trup, aceia vă silesc să vă tăiați împrejur, numai ca să nu fie ei prigoniți pentru crucea lui Hristos (GAL 6,12). Deci cei ce sileau a se tăia împrejur o făceau nu din convnigere pentru folosul ei, ci pentru un îndoit scop egoist, pe deoparte spre a fi lăudați de evrei iar pe de altă parte ca cei ce se taie împrejur să nu fie prigoniți pentru Crucea lui Hristos.

Chiar și în Filipi se iviseră unii care tulburau pe creștini și pe care Sfântul Apostol Pavel îi numește direct “vrajmași ai crucii lui Hristos”. Ca dându-se exemplu și îndemnând pe Filipeni să îi urmeze le zice: Fiți laolaltă următorii mei, fraților, și uitați-vă la aceia care se poartă așa cum aveți voi pildă de la noi. Fiindcă mulți – despre care v'am vorbit adeseori, iar acum v'o spun chiar plângând – se poartă ca dușmani ai crucii lui Hristos. Sfârșitul lor este pieirea; dumnezeul lor este pântecele; iar slava lor, întru rușinea lor; ei pe cele pământești le cugetă (Fil 3. 17-19). Sfintul Pavel ii identifica pe acesti vrajmasi ai Crucii, caci zice: Păziți-vă de câini! Păziți-vă de lucrătorii cei răi! Păziți-vă de'mprejurul tăierii ! (Filip 3.2). Prin cele trei calificative, Sfântul Ioan Gură de Aur și Sfântul Teofilact al Bulgariei, indică trei categorii de persoane și anume: prin “câini” s-ar indica păgânii care erau considerați spurcați de evrei, dar aici prin câini sunt numiți chiar iudeii; “lucrătorii cei rai” ar viza pe iudaizanți, care voiau să impună și creștinilor dintre păgâni tăierea împrejur. Ei sunt numiți lucrători răi, care lucrează spre rău, sau fac lucruri cu mult mai rele decât dacă nu ar lucra nimic, căci răstoarnă pe dos cele bune. Vobind despre „tăiere” face aluzie la cei ce încercau să taie și să dezbine Biserica.

Sfântul Pavel vrând să ocolească unele ințelegeri greșite ale cuvintelor lui, ne arată că numai prin Iisus Hristos, prin moartea și învierea Lui, putem dobandi mântuirea, iar nu prin el sau prin altcineva, și nici chiar prin noi înșine: Împărțitu-S'a oare Hristos? Nu cumva Pavel s'a răstignit pentru voi? sau în numele lui Pavel ați fost botezați? …. Căci Hristos nu m'a trimis să botez, ci să binevestesc, nu întru'nțelepciunea vorbirii, ca nu cumva crucea lui Hristos să rămână deșartă (I Corinteni, 1 13 si 17).

Crucea la Sfinții Părinți

Cercetând mai amanunțit istoria Bisericii, vom observa că pretutindeni unde a existat viața creștină a fost cinstit semnul sfintei cruci. Mormintele creștinilor din cea mai veche perioadă, erau împodobite cu semnul Crucii. Sfinții Părinți din toate timpurile și din toate locurile, ne dau mărturie despre cinstirea Sfintei Cruci în locurile unde au trăit ei, dar și mărturii de la înaintașii lor. Astfel ei dezvoltă o întreagă teologie a Crucii și pătrund dogma ei până în cele mai adânci înțelesuri.

În deplin consens cu învățătura sfinților Apostoli, părinții Apostolici ne dau prețioase mărturii despre cinstirea Sfintei Cruci și rolul ei în opera de răscumpărare a neamului omenesc. Vedem astfel cum pentru Sfântul Ignatie Teoforul (+107), creștinii din Smirna Asiei ajunseseră neclintiți în credința, pentru că erau „pironiți cu trupul și cu sufletul în crucea Domnului Iisus Hristos și întăriți în dragoste, în sângele lui Hristos, plini de credință în Domnul nostru…”. Tot el, atestă istoricitatea răstignirii Domnului: „Pe timpul lui Pilat din Pont și a lui Irod, a fost pironit cu adevărat pentru noi cu trupul, din al cărui fruct suntem noi, din patima Lui cea de Dumnezeu fericita; ca să ridice semn in veci prin Înviere pentru a adună pe sfinții și credincioșii Lui, fie din iudei, fie din păgâni, într-un singur trup al Bisericii Lui”. Ignatie mărturisea creștinilor din Filadelfia Asiei, că mărturiile despre existența lui Hristos nu se afla în arhive și în scrieri, ci în „Crucea Lui, moartea, Învierea Lui și credința dată prin El”.

În a doua jumătate a sec. al II-lea, apologetul creștin Minuciu Felix, răspundea acuzatorilor: „În privința faptului că ne-am închina unui om vinovat și crucii Lui, sunteți departe de adevăr, dacă socotiți că Dumneeu a meritat crucificarea, sau că poate fi de origine pământească . . . La omul care se roagă cu mainile întinse și cu gândul curat la Dumnezeu, tot semnul crucii vedem”.

După perioada Părinților Apostolici, mărturii la fel de importante despre cinstirea Crucii găsim atât în Răsărit cât și în Apus, ceea ce demonstrează că ea a fost cinstită pretutindeni.

Din Răsarit, îl putem aminti pe cel mai mare orator al creștinatații, pe Sfântul Ioan Gură de Aur (†407), care a scris o mulțime de cuvinte de laudă, predici și omilii la adresa Sfintei Cruci. În scrierile lui, el ne arată ce înseamnă crucea pentru viața credinciosului: „Crucea este speranța credincioșilor, învierea morților, îndreptarul orbilor, viața celor oropsiți, sprijinitorul celor ce conduc, mângâierea săracilor, libertatea robilor, scaun de învățătura celor neînvățați, lege pentru păcătoși, profeție pentru prooroci, predică pentru apostoli, preamarire pentru martiri, îndreptar pentru călugări, curațenie pentru fecioare, pace pentru preoți, baza pentru Biserică”. În altă parte ne arată că ea a fost cinstită de toți oamenii, indiferent de rangul social, chiar și de împărați, stiind că este semnul Împăratului celui din ceruri: „Împărații, își iau coroana de pe cap și se închină Crucii, simbolul morții Răscumpărătorului. Pe purpura lor straluceste Crucea; în rugăciunile lor figurează Crucea; pe armele lor Semnul Crucii; pe Sfânta Masă a Altarului, Crucea; în toată lumea Crucea; ea straluceste mai mult decât soarele”. Iar în Tezaurul Liturgic III, același sfânt Părinte ne îndeamnă să ne învățam copii de mici a cinsti și a se însemna cu semnul crucii: „Voi maicilor, învațați pe copiii voștri să-și însemneze fruntea cu mâna; iar mai înainte să fie ei în stare să facă aceasta, întipăriți-le voi semnul Crucii”.

Și Sfântul Chiril al Ierusalimului (315-386) ne îndeamnă să cinstim Sfânta Cruce și să nu ne rușinăm de ea: „Nu ne vom rușina de Crucea lui Hristos. Iar dacă cineva se ascunde, tu să-i faci semnul Crucii pe frunte, ca dracii văzând semnul îmărătesc să fugă departe. Fă semnul acesta când mănânci, cănd bei, când te culci, când te scoli, când vorbești, când mergi; și să nu începi nici o lucrare făra a-ți face semnul cinstitei Cruci. Ziua și noaptea, în casă la drum și în orice loc”. Iar în alt loc ne arată că Sfânta Cruce este inseparabil legată de Învierea Domnului. „Mărturisesc Crucea – spunea Sfântul Chiril – pentru că stiu Învierea… când Învierea a urmat Crucii, nu mă rușinez să vorbesc despre Cruce”.

Și alți Părinți Răsariteni ne dau mărturie că au cinstit Crucea. După Sfântul Atanasie cel Mare († 373), „Mântuitorul a ales Crucea, fiindca astfel se moare cu mâinile întinse. El S-a sfârsit îmbratisându-ne”. După Sfântul Isaac Sirul (sec. VII) „Crucea este poarta tainelor”. Iar în altă parte, la fel ca și Mântuitorul ne spune despre modul în care se poate dobandi Împărația Cerurilor: „Calea lui Hristos este Crucea de fiecare zi. Nimeni nu s-a urcat vreodată la cer prin comoditate”.

„Orice faptă bună este o cruce”, ne spune Sfântul Marcu Ascetul (sec. V). Sfântul Dionisie Areopagitul († 96) ne tâlcuieste ce înțeles duhovnicesc are forma crucii: „Crucea are multe întelesuri (…) trebuie să numim lațime divină, emanatia infinit de largă a lui Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor, lungime puterea care se întinde peste toate, iar adâncime, taina nepătrunsă de nimic din cele existente”. Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul († 662) ne explica ceva mai simplu: „Prin linia verticala, Crucea Îl arata pe Dumnezeu, (…) iar prin linia orizontala se arata toata zidirea în atârnare desavârsita de Dumnezeu, neavând alt suport al existentei sau alta baza afara de Dumnezeu”.

Sfântul Roman Melodul (490-560) ne adeverește că întreaga creație poartă „pecetea Crucii” și numai „cei care sunt pecetluiți cu pecetea sa au certitudinea că vor intra în paradis”. Tot el, care a închinat Sfintei Cruci imne de o frumusețe inegalabilă, ne asigură că „pentru întreaga creație – Crucea – este privită ca un tron pe care Hristos, …ascultă ca un judecător..”.

Din Apus, îl putem aminti pe Sfântul Ambrozie al Milanului († 397), care răspundea celor ce spuneau despre creștini că ei se contrazic în credința lor și se închină Sfintei Cruci ca unui idol. Sfântul Ambrozie le răspunde acestora că atât Sfânta Elena cât și creștinii care s-au închinat Sfintei Cruci nu s-au închinat lemnului în sine, ci Împăratului Hristos.

Apoi, despre Fericitul Ieronim († 420) se spune că studia și scria totdeauna la umbra crucii zicând: „Acest pom al vieții îmi dă umbra care mă ferește de tot răul, îmi dă roadele care mă întăresc în tot binele. La această umbră vreau să petrec totdeauna și roadele crucii vreau să-mi nutrească totdeauna sufletul”.

Iar Fericitul Augustin († 430) ne zice: „Privește rănile, sângele și măreția lui Iisus atârnat pe Cruce. Cu capul plecat ca să ne sărute, cu inima deschisă ca să ne iubească, cu brațele întinse pentru ca să ne îmbrățișeze pe toți la pieptul Său. Oh, îmbrățișează-L și tu cu tărie spre inima ta, cu aceeași tărie, cu care este strâns cu piroanele pe Cruce”. Iar în altă parte spune: „Crucea este nu numai locul de chinuire, dar și amvonul Învățătorului Iisus”.

După Sfinții Părinții, socotim că merită să fie amintiți și unii din marii Părinți contemporani nouă, care vorbesc despre sfânta Cruce. Începem prin al aminti pe Părintele Dumitru Stăniloae care spune în lucrările sale următoarele: „Crucea este puterea lui Hristos care, asumată de noi, poate transforma lumea în paradis”. Nicolae Steinhardt: „Crucea, geometric și simbolic vorbind, e semnul întretăierii celor două planuri, e unirea dintre spiritual și material, e metafora dublei noastre naturi: duhovnicească și pământească. Ea ne rezumă, ne recapitulează, ne reprezintă grafic și cardinal, ne expune în dubla – paradoxala, perpendiculara, fundamentala – noastră solemnă și derizorie situatie de făptură care ține deopotrivă de lume și de cer”. Apoi Părintele Alexander Schmemann zice că „singurul răspuns, mereu același și, totuși, radical nou pentru fiecare ființă umană, ne este oferit de taina care constituie fondul însuși, inima revelației creștine – Taina Crucii”.

Părintele Arsenie Papacioc: „Trebuie să știți că, această Cruce este importantă. Noi toți trebuie să ne încheiem această viață prin cruce, înțelegând faptul că, ea este cel mai lăudat lucru al pământului, al lumii, al vieții noastre. Și suferința este la fiecare pas, dacă ești prezent și o poți observa”. Iar în altă parte spune: „Hristos pe Cruce nu S-a dezmințit de învățătura Lui”. Apoi: „Nu ne putem închipui un om mântuit fără merite. De unde vin aceste merite? Din lupta cu suferințele, iar luptă fără jertfă nu se poate! Crucea a mântuit neamul omenesc! Nu dreptatea lui Dumnezeu, nici minunile Sale, ci Crucea! Atunci când lisus S-a răstignit, atunci a fost biruit satana. Mântuitorul triumfa pe Cruce, iar satana era învins. Deci, nici un creștin nu este scutit, sub nici un chip, de crucea sa, pentru că e dar de la Dumnezeu suferinta, dragii mei! Nu este numaidecât o pedeapsă. Dar, chiar pedeapsă în sine, canonul înseamnă putința revenirii, a întoarcerii la bine”.

Părintele Cleopa Ilie a fost unul din cei mai mari apărători ai Crucii din zilele noastre. În multe dintre lucrările lui găsim câte un cuvânt despre Sfânta Cruce, ori ca apologie, ori ca laudă, ori povestește despre o minune săvârșită de ea. Redăm câteva citate: „Crucea lui Hristos înseamnă iubire; mai profund, descoperă iubirea dumnezeiască față de noi”. „Când faceți semnul Sfintei Cruci, să-l faceți drept pe chipurile voastre, ca să nu râdă dracii de batjocura pe care o faceți”.

“De câte ori auziți cuvântul „Cruce”, să nu înțelegeți ca sectarii cei nebuni, ca baptiștii, adventiștii, evangheliștii, penticostalii, nazarinenii, pocăiții, secerătorii, tudoriștii, martorii lui Iehova și toți ceilalți sectari, care bântuie lumea; gurile sectare cele hulitoare, care au umplut lumea și care vatămă țarina lui Dumnezeu-Cuvântul”. “Să nu gândiți despre Sfânta Cruce ca ei, ci așa să înțelegeți și să țineți minte că, cuvântul ”Cruce” are îndoită putere și îndoită taină. Îndoită este Crucea, îndoite sunt înțelesurile Crucii”. “Crucea este biruință, Crucea este steagul lui Hristos, Crucea este arma cu care Hristos a biruit puterile iadului și ale morții. Deci, vai și amar și blestemat și de trei ori blestemat este acela care nu se închină cinstitei și de viață făcătoarei Cruci a lui Hristos!”. În alte scrieri mai găsim: „Lasă-i să hulească, pentru că i-a întunecat satana, le-a pus pecetea pe frunte mai întâi, adică unde stă creierul mare, că să nu creadă. Le-a pus pecetea pe mâna dreapta, că să nu o ridice la frunte să facă semnul cel mântuitor al preacinstitei și de viață făcătoarei Cruci a lui Hristos”.

„Deci să știți că îndoit este omul, îndoită este și Sfânta Cruce. Nu vezi la om un ipostas în două firi? O parte se vede, adică trupul, una nu se vede, adică sufletul, pentru că este natură nevăzută. Așa și Crucea să o înțelegem”. Tot în același sens zice: „Deci, băgați de seamă, că Hristos îndoită Cruce a purtat. Una în suflet: suferința, răbdarea, usturimea, durerea, rușinea, scuipările, mâhnirile și întristarea; și toate câte le ducea în suflet formau Crucea cea spirituală a Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Iar a doua Cruce, cea de lemn, a purtat-o pe umerii Săi și S-a răstignit de bunăvoie pe ea, pentru mântuirea lumii”. „Deci să știți, când vă atacă sectarii pentru Sfânta Cruce, ei o iau numai pe cea de a doua, numai crucea suferințelor, nu și cea materială. Noi o luăm și pe cea dintâi, că așa a dus-o Hristos. El a dus o Cruce de lemn în spate și o cruce a suferințelor în sufletul său, până la moarte și moarte pe cruce”.

Respectul pentru Sfânta Cruce se deduce și din faptul că și cei mai înverșunați adversari ai cultului Sfintelor Icoane, în fanatismul lor, nu numai că nu s-au opus sfințirii Sfintei Cruci, ci erau chiar ocrotitori ai grupării „Stavrolatrilor”, după afirmația istoricului Nichifor Calist.

La toate cele zise, adăugăm încă și faptul că prin puterea Sfintei Cruci, se făceau multe minuni. Sfântul Chiril al Ierusalimului și Sfântul Grigorie de Nazianz, povestesc în scrierile lor de diferite minuni ale Sfintei Cruci. Prin puterea Crucii Împăratul Constantin cel Mare a biruit pe Maxențiu cel necredincios. Tot printr-o astfel de minune a biruit Arcadie pe Perși. Sfântul Ilarie a oprit îndată revărsarea mării înfuriată, așezând trei cruci pe tărmul ei. În vremea persecuțiilor, credincioșii credeau cu tărie căci Crucea întărește sufletele pentru a suporta chinurile. Astfel în „Martiriul Sfântului Teodor și al celor șapte mucenițe”, se spune că înainte de a primi cununa muceniciei, li s-a arătat Sfânta Cruce. Atunci, plecându-și genunchii, s-au închinat spre locul unde li s-a arătat Crucea.

Ca o concluzie, până aici vedem cum mărturiile tradiției apostolice și patristice ale Bisericii Ortodoxe adeveresc că, Sfânta Cruce a fost cinstită dintotdeauna, iar prin ea propovăduim Dogma Întrupării și a Răscumpărării neamului omenesc. De aceea în tradiția ortodoxă cinstirea Crucii este inseparabil legată de Întruparea, Răstignirea și Învierea Domnului.

Descoperirea Sfintei Cruci

După răstignirea Mântuitorului (an. 33-34), din motive religioase, naționale și politice, prin încuviințarea proconsulului Iudeii, Ponțiu Pilat, reprezentantul împăratului Tiberiu (14 i.d.Hr. – 37 d. Hr), Crucea Domnului împreună cu celelalte cruci ale celor doi tâlhari, au fost ascunse și îngropate în dealul Golgotei de evrei. Urmașii Mântuitorului au cinstit obiectele rămase de la Învățătorul lor, dar nu s-au oprit asupra unuia sau altuia, ci și-au urmat scopul, acela de a predica Evanghelia la toată lumea. După căderea Ierusalimului (69-70) s-a pierdut astfel urma țarinei olarului, adică locul răstignirii, dar totuși tradiția a menținut și transmis evenimentele ce au avut loc acolo. Așadar cinstirea Crucii n-a fost izolată în timpul apostolilor, căci imaginea lui Hristos a rămas vie în conștiința lor, și în a celor 70 de ucenici și a învataceilor acestora, așadar nu erau necesare mijloace pentru a ajunge la chipul lui Hristos. Ei au folosit mijloace de comparații, instrumente și alte căi, atunci când nu au putut vedea obiectul urmărit. Momentul răstignirii îl găsim pe nenumărate incizii pe lespezi, fildeș, etc, sau oase încrucișate, sau inscripții precum: „X”, sau „Iisus aloe”, ce înseamnă: ”Iisuse miluiește-ne, Iisuse iartă-ne”. Catacombele creștine, grotele sau alte ascunzători se pot identifica după semnul crucii sau alte simboluri: ancora, păstorul, peștele.

Multa vreme și anume timp de 300 de ani creștinii nu au știut nimic despre Crucea Domnului, nu au putut să o cinstească sau să i se închine ei, deoarece ea a fost ascunsă de evrei. Iar timpurile grele ale prigoanelor pornite de împărații păgâni, nu au îngăduit ca ea să poată fi descoperită. Dar cine ar fi cutezat să încerce să o caute, sau ce folos ar fi avut dacă ar fi găsit-o, când numai numele de creștin atrăgea osânda la moarte?

După cum știm, Sfânta Cruce s-a arătat pe cer Împăratului Constantin cel Mare în anul 312, înainte de lupta cea mare cu Maxențiu. Pe chipul luminos al Crucii era scris: „IS HR NIKA”, adică „Iisus Hristos Biruitorul” iar semnul era însoțit de aceste cuvinte: „prin acest semn vei învinge”. După glorioasa victorie a lui Constantin, acesta dă libertate creștinilor în imperiu, prin Edictul de la Milan din 313.

Însă în tot acest timp această neprețuită comoară a rămas ascunsă și nevătămată prin puterea lui Dumnezeu; iar în timpul când lucrurile s-au liniștit și creștinismul a dobândit libertatea religioasă, ea a fost scoasă la iveală prin mama Împăratului Constantin cel Mare (306-337), adică Împărăteasa Elena. Ea împreună cu o suită de oameni, merge la Ierusalim și ia această responsabilitate de a cerceta crucile răstignirii. Și după multe privegheri la Mormântul Domnului și la peștera nașterii lui Hristos, împreună cu Episcopul Macarie al Ierusalimului, cu mare cheltuială începe să facă săpături pe tot dealul Golgotei. Părea că pământul nu vrea să elibereze sfântul odor. Dar o veche tradiție spune că pe o coastă a sterpei Golgote, era o porțiune de loc unde creștea în fiecare an din timpuri străvechi un covor cu flori verzi și frumos mirositoare. Aici sub mireasma acestor flori, stătea ascunsă însăși Crucea Domnului. La descoperirea celor trei cruci, care erau pline de pământ și cu brațele lipite, mulțime multă privea cu uimire, gândindu-se la vremurile răstignirii cu trei sute de ani înainte. Iar ca să o poată deosebi și să vadă care este Crucea Mântuitorului, Împărăteasa Elena a adus un mort și l-a atins de fiecare cruce în parte. Dacă bucuria regăsirii a fost mare, apoi și mai mare a fost uimirea când au văzut că mortul a înviat, iar bolnavi care se atingeau cu credință puternică se tămăduiau.

După aceste investigații, Împărăteasa Elena, episcopul Macarie și mulți credincioși, au înălțat lemnul Sfintei Cruci, l-au înfipt într-un suport înalt de aur și l-au adus în cetatea Ierusalimului în ziua de 14 septembrie 327.

De acum nu era vorba doar de un odor scump regăsit, ci de un obiect prin care lucra harul lui Dumnezeu. Ridicată cu evlavie, ea a fost așezată într-o măreață Biserică zidită de Sfântul Constantin cel Mare chiar pe mormântul Domnului Iisus Hristos, numindu-se de atunci „Biserica Sfântului Mormânt”. Vestea despre aflarea Sfintei Cruci s-a răspândit cu repeziciune în toată creștinătatea, iar credincioșii veneau cu zecile de mii la Ierusalim să vadă și să sărute Crucea Mântuitorului Hristos. Apoi au început Bisericile a cere Sfintei Elena să ducă și la ei Crucea pentru închinare, iar Elena ca o bună slugă a Domnului a început să trimită bucăți din ea, mai întâi la Constantinopol, apoi la Roma iar mai apoi în toată creștinătatea. Unii creștini începuseră să poarte la gât așchii din Sfânta Cruce, pe care le îmbrăcau în aur și argint, după cum ne mărturisește Sfântul Ioan Gură de Aur. Se fixează anumite zile în care să poată fi văzut lemnul Sfânt, și anume: joia, vinerea și sâmbăta la Constantinopol, iar miercurea și vinerea la Ierusalim. Părinți și Scriitori Bisericești din acele vremuri, precum Chiril al Ierusalimului, Paulin de Nola, Sozomen și Rusticus, povestesc în scrierile lor păstrate până astăzi, toate întâmplările mai de seamă despre Crucea Domnului, despre credința și respectul pe care îl dădeau creștinii.

Din timpul epocii lui Iustinian (527-565), împăratul Bizanțului, bisericile nu se vor mai contrui în formă de corabie, ci în formă de Cruce, tradiție pe care o moștenim și noi românii. Însuși împăratul ridică o biserică la Ierusalim cu hramul „Sfânta Cruce”, locaș în care va aduce Crucea Mântuitorului. De atunci se moștenește cântarea: „Crucii Tale ne închinăm Stăpâne și sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim”. Dar după 100 de ani Ierusalimul este prădat de perși, care iau Crucea și o duc în Orient. Împăratul Leon urmărește pe năvălitori, îi înfrânge și câștigă Crucea Domnului, care este reînălțată în Biserica ei la 14 septembrie 626. De acum încolo încep a se alcătui slujbe și imne speciale pentru cinstirea Sfintei Cruci.

În timp se fixează și anumite sărbători închinate Sfintei Cruci. Cea mai veche și mai importantă dintre sărbătorile ortodoxe în¬chinate cinstirii Sfintei Cruci este ”Înălțarea Sfintei Cruci”, cea despre care am vorbit mai sus, prăznuită la 14 septembrie, sărbătoare care se numără între praznicele împărătești. În această zi sărbătorim de fapt amintirea ambelor evenimente deosebite din istoria lemnului Sfintei Cruci: a) Aflarea Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul și înălțarea ei solemnă în fața poporului de către episcopul Macarie al Ierusali¬mului, în ziua de 14 septembrie din anul 327; b) Aducerea sau întoarcerea Sfintei Cruci de la perșii păgâni, la anul 626, pe timpul împăratului bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste în biserică Sfântului Mormânt din Ierusa¬lim.

A doua sărbătoare importantă a Sfintei Cruci este Duminica a treia din Postul Paștilor, numită Duminica Crucii, cu dată variabilă, in¬stituită la Constantinopol în sec. VIII. Caracteristica slujbei din aceste două sărbători principale ale Sfin¬tei Cruci este ritualul scoaterii solemne și închinării Sfin¬tei Cruci, care are loc între Utrenie și Liturghie. El înlocuiește și amintește ceremonia liturgică a înălțării solemne și a venerării generale a Sfintei Cruci, care avea loc odinioară la Ierusalim, apoi și la Constantinopol, în Vinerea Patimilor, dar a pierdut din importanță și strălucirea de odinioară, fiind eclipsată de ritualul posterior al Prohodului.

În calendarul ortodox mai avem încă două sărbători, mai puțin importante, ale Sfintei Cruci, fără serbare, și anume: ziua de 1 august, care coincide cu începutul postului Sfintei Mării și se numește ”Scoaterea Cinstitului lemn al cinstitei și de viață făcătoarei Cruci”, în amintirea eliberării minunate a grecilor din robia saracinilor, pe timpul împăratului Manuel Comnenul (sec. XII), cu ajutorul Sfintei Cruci. Cealaltă sărbătoare fără ținere a Sfintei Cruci este la 7 mai, când prăznuim ”pomenirea arătării semnului Sfintei Cruci pe cer în timpul împăratului Constanție” (fapt petrecut probabil la 351 și relatat într-o scrisoare a Sfântului Chiril al Ierusalimului către împăratul Constanție).

Trebuie să mai amintim că în cadrul Octoihului, avem două zile pe săptămână consacrate cinstirii speciale și permanente a Sfintei Cruci în serviciul divin zilnic al Bisericii Ortodoxe, și anume miercurea și vinerea. În aceste zile, cântările Octoihului de la toate glasurile, se combină cu cele ale sfinților din Minei și cinstesc Patimile Domnului și Crucea Răstignirii.

După ce creștinismul a căpătat libertate, primul fapt care a pus în mișcare toată suflarea creștină, a fost aflarea și venerarea Sfintei Cruci. Ea a fost socotită ca un steag al unei îndoite biruințe: zdrobirea diavolului pe Golgota și înfrângerea păgânismului după trei veacuri de prigoană asupra creștinismului. Astăzi după ce Crucea a fost împărțită în mii și mii de părticele, la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim se păstrează doar câteva mici bucăti din adevărata Cruce a Domnului . Bucătile împărțite au servit timp de multe veacuri ca mijloc de întărire a credinței în Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

CAPITOLUL III: TEOLOGIA ORTODOXA PRIVIND SFÂNTA CRUCE

Crucea ca altar de jertfă

În antichitate, Crucea era cunoscută și ca simbol și ca instrument de tortură pentru prizonierii de război, sclavii răsculați sau fugiți de la stăpânii lor. Moartea pe cruce era una dintre cele mai înfioratoare, de aceea crucea trezea în om un mare sentiment de frică. În cărțile mai vechi găsim de pildă cum Alexandru Macedon cucerind Egiptul a osândit la moarte pe cruce mai multe sute de egipteni, iar când a cucerit Tirul, au fost răstignit 2000 de prizonieri. Obiceiul aceste era și în Babilonia. Chinul și moartea pe cruce erau socotite ca prilej de petrecere pentru cei ce priveau aceasta barbarie. Obiceiul a fost împrumutat și de evrei.

Mântuitorul Hristos, încă din timpul propovaduirii Sale descoperă ucenicilor Săi locul și rostul proniator și nu întâmplător al crucii în lucrarea mântuirii noastre. Potrivit Sfintelor Evanghelii și a mărturiilor Sfinților Apostoli, Crucea este altarul pe care S-a jertfit Fiul lui Dumnezeu pentru a noastră mântuire. Hristos, Cel ce este în același timp și Arhiereu și jertfă, își pregătește altarul Său pe care să prăznuiască Paștile Noului Legământ, așa cum ne încredințează și Sfântul Apostol Pavel: Hristos Paștile nostru, s-a jertfit pentru noi…(I Corinteni 5, 7). Această jertfă s-a săvârșit tocmai în timpul când la templu se sacrificau mieii pascali ai Legii Vechi. Și în acel moment a luat ființă noua jertfă, cea a Noului Testament și pe un nou altar: SFÂNTA CRUCE! Altar nou, pentru că Iisus, ca să sfințească poporul cu sângele Său, a iesit în afara cetății: …să ieșim dar la El, afară din tabără, luând asupra noastră ocara Lui (Evrei 13, 13). Din acest altar nu au voie să mănânce cei ce slujesc cortului (Evrei 13, 10), sau mai bine spus, cei ce slujesc noului altar nu mai trebuie să respecte rânduielile vechiului altar. Cinstind crucea, cinstim altarul de jertfă a lui Iisus. În taina crucii, altarul nu poate fi separat de jertfă după cum ne învață Mântuitorul: Cel ce se jură pe altar, se jură pe el și pe toate câte sunt deasupra lui (Matei 23, 20). Acest altar este instituit de Însuși Dumnezeu: că noi un astfel de Arhiereu avem…slujitor al altarului și al cortului celui adevărat, pe care nu un om l-a ridicat, ci Dumnezeu (Evrei 8, 1-2). Vedem deci că Hristos este nedespărțit de crucea Sa – altarul Său, între cei doi existând o adâncă unitate.

În Vechiul Testament, după cum citim în Deuteronom, răstignirea pe cruce se socotea a fi un blestem: Blestemet este înaintea Domnului tot cel spânzurat pe lemn (Deuteronom 21, 23 și Galateni 3, 13). Însă în Noul Testament nu găsim nici un loc în care crucea să fie disprețuită în vreun fel, fie de Mântuitorul, fie de Sfinții Apostoli. Din contră, Domnul nostru Iisus Hristos n-a ținut seama de ocara ei, ci a făcut din ea altar dumnezeiesc. Și nu silit, ci de bunăvoie: De aceea Mă iubește Tatăl, că Eu viața Mi-o pun, pentru ca iarăși s'o iau. Nimeni n'o ia de la Mine, ci Eu Însumi o pun. Putere am ca s'o pun și putere am ca iarăși s'o iau (Ioan 10, 17-18).

Umilința răstignirii, poartă în ea puterea și strălucirea slavei lui Hristos. Această legătură între umilință și slavă o observă și Sfântul Pavel când scrie Filipenilor: S'a smerit pe Sine făcându-Se ascultător până la moarte – și încă moarte pe cruce! Pentru aceea, și Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui nume care-i mai presus de orice nume (Filipeni 2, 8-9). Sfântul Ioan Hrisostom spune referitor la această slavă: „Pentru aceasta Îl numesc Împărat pe Hristos, pentru că Îl văd răstignit. A se jertfi pentru cei conduși este fapta unui împărat”.

Pentru o înțelegere și mai profundă a cinstirii Sfintei Cruci, trebuie să reflectăm de unde venea pentru cei vechi ocara crucii? De la cele două drepte încrucișate? Din natura ei? Nu…. ocara venea din păcat; fiind mijloc de tortură pentru cei nedrepți, crucea se identifică cu ei și purta ocara lor. Dar venind Hristos, pe cruce se răstignește Cel fără de păcat, care în chip firesc sfințește această cruce și ea devine simbol și putere de viață, iubire, credință, nădejde, răbdare, bucurie și biruință a răului. Cel ce mai demult a schimbat amărăciunea apei de la Mara printr-un lemn, Acela schimbă și acum ocara crucii în bucurie și slavă. La aceasta putere de schimbare a crucii se referea Solomon când spunea: Binecuvântat este lemnul care slujește la o trebuință binecuvântată (Înțelepciunea lui Solomon 14, 7).

Cei care nu vor să cinstească Sfânta Cruce ne întreabă pe noi cinstitorii crucii, de ce nu cinstim și cununa de spini, cuiele, pe Pilat și pe ceilalți care L-au osândit pe Iisus Hristos? Răspunsul este următorul: persoanele umane se vor cinsti în funcție de faptele lor, ca ființe libere și conștiente; iar obiectele nu le vom venera ca pe Cruce ci le vom cinsti ca pe niște lucruri legate de viața Domnului, căci tot ce a atins El se sfințește. Dacă în Vechiul Testament un altar stropit cu sângele animalelor sfințea pe cei ce se atingeau de el, cu atât mai mult se vor sfinții cei ce se vor atinge de Sfânta Cruce, altarul sfânt stropit cu sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Sfânta Scriptură întărește acest adevăr: și sângele lui Iisus, Fiul Său, ne curățește pe noi de tot păcatul (I Ioan, 1,7). Iar dacă sângele Mântuitorului ne curățește de orice păcat, atunci a sfințit și Sfânta Cruce. Referitor la celelalte obiecte, Sfântul Ioan Damaschin în dogmatica sa ne arată că „trebuiesc cinstite și cuiele și lancea și îmbrăcămintea și sfintele locașuri, anume: ieslea, peștera, Golgota, mormântul mântuitor și făcător de viață, Sionul, acropola Bisericilor și cele asemenea, după cum a spus părintele lui Dumnezeu David: Vom intra în locașurile lui, ne vom închina în locurile unde au stat picioarele lui (Psalmul 131, 7)”. În altă parte vedem cum sabia cu care David învinsese pe Goliat era păstrată la loc de cinste în cortul sfânt (I Regi 21, 10), iar Sfântul Apostol Pavel le cerea Colosenilor (în mod figurat) să-și aducă aminte de lanțurile lui (Coloseni 4, 18).

Interpretând momentul răstignirii, Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți au arătat în scrierile lor toate consecințele Jertfei de pe Cruce: pentru om și întreaga creație din cer și de pe pământ.

Prima consecință este aceea că a dezlegat blestemul păcatului și a eliberat pe oameni din robia Legii: Hristos ne-a răscumpărat pe noi din blestemul Legii, făcându-se pentru noi blestem (Galateni 3, 13).

O altă consecință este aceea că răstignirea constituie punctul central al temeliei Bisericii și al Tainelor ei: Și unul din ostași cu sulița coasta I-a împuns-o și îndată a ieșit sânge și apă (Ioan 19, 34). Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „…din acest sânge și apă se naște întreaga Biserică. Precum Eva a ieșit din coasta lui Adam, așa și noi am ieșit din coasta lui Hristos ( … ). Și precum în timp ce Adam dormea s-a făcut femeia, tot astfel pe când murea Hristos s-a născut Biserica din costa Lui”. Sângele și apa după Sfinții Părinți mai simbolizează și Sfintele Taine, îndeosebi Botezul și Sfânta Împărtășanie.

Taina Crucii se arata și în textul chenotic din care vedem că Fiul lui Dumnezeu a coborât la noi ca să întarească și să îndumnezeiască firea noastră: dar S'a golit pe Sine  luând chip de rob, devenind asemenea oamenilor și la înfățișare aflându-Se ca un om; S'a smerit pe Sine făcându-Se ascultător până la moarte – și încă moarte de cruce! (Filipeni 2, 7-8). Chenoza deși e pătimire are și un efect îndumnezeitor asupra firii, dar nu fără colaborarea ei. După Pr. Dumitru Staniloae, tocmai în aceasta stă rostul chenozei: “în a da putință participării directe a Fiului lui Dumnezeu la întărirea firii umane, ca să o facă mediu activ al iubirii dumnezeiești, prin manifestarea de putere și prin suportarea și depășirea patimilor”.

O altă consecință este taina reîmpăcării oamenilor cu Dumnezeu prin cruce: Și să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniți într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmășia (Efeseni 2, 14-16). Sfântul Teofilact al Bulgariei socotește o primă împăcare a lui Dumnezeu cu firea omenească prin darea Legii Vechi, iar a doua împăcare o consideră deplină și desăvârșită prin Hristos și Crucea Lui. Dar reâmpăcarea oamenilor nu a fost doar cu Dumnezeu, ci și cu puterile cerești: Și printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale (Coliseni 1, 20). Căci înainte de alungarea primilor oameni din rai ei vorbeau cu îngerii ca și cu niște prieteni, dar păcatul neascultării i-a făcut pe îngeri vrăjmașii omului. De atunci un Heruvim cu sabia de foc a fost pus să păzească raiul, pentru că și cerul devenise vrăjmaș oamenilor. În tâlcuirea textului din Coloseni (1, 20), Sfântul Ioan Hrisostom ne explică de ce a fost nevoie această împăcare și modul cum s-a realizat ea: „…împăcarea aceasta s-a făcut nu numai prin sângele lui Hristos, ci ceea ce este mai mare încă, e că s-a făcut prin Cruce ( … ) Cum le-a împăcat pe cele din ceruri? Ce, oare era și acolo luptă? Oare și acolo era război?”. Și răspunde: „Se despărțise pământul de cer; îngerii devenisera războitori ai oamenilor fiindcă vedeau pe Stăpânul lor insultat de om. Cum le-a împacat dar? A strămutat acolo pe Om, a ridicat în ceruri pe dușman, pe ce ce-L ura și era urât. Nu ca să rămână omul pe pământ, a făcut El împăcarea, ci l-a ridicat în ceruri pe el, dușmanul și războinicul. Și aceasta era pacea profundă. Îngerii iarăși se arată pe pământ, fiindcă și omul s-a arătat în ceruri. Mi se pare că răpirea lui Pavel la cer, din cauza aceasta a fost, ca să i se arate ca și Fiul acolo S-îinăltat”.

Ca o consecința a acestei împăcări, Dumnezeu îi înfiază pe oameni și îi face să fie la fel ca îngerii, egali cu îngerii, după cum spune și Sfântul Maxim Mărturisitorul. Acestea ni le adeverește și Sfântul Apostol Luca: căci sunt la fel cu îngerii și sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii (Luca 20, 36).

Prin Cruce diavolul s-a văzut definitiv înfrânt și condamnat la răutațile cele veșnice, în vreme ce îngerii buni au căpătat pentru totdeauna puterea de a nu mai greși. Așa a luat sfârșit tulburarea provocată în ceruri de căderea lui Satan și în lume prin căderea lui Adam.

Dezbrăcând (de putere) începătoriile și stăpâniile, le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin cruce (Coloseni 2, 15).Ioan Gura de Aur numeste aceste „începătorii și stăpânii” puterile drăcești. Sfântul Maxim explicând aceeași ideea a dezbrăcării puterilor demonice, spune: „După ce Domnul a biruit prima încercare – cea prin plăcere – zădărnicind planul Puterilor, Căpeteniilor și Stăpâniilor celor rele, le-a îngăduit ca ele să-și pună în lucru și a doua momeală (al doilea atac) adică să vină și cu lucrarea ce le mai rămăsese, cu ispită prin durere”. Crucea reprezintă astfel încheierea finală a marii bătălii spirituale începută de diavol de la Adam și prelungită chiar împotriva Mântuitorului ca Om. Biruința Domnului a fost publică, deoarece tot poporul a fost de față la răstignire, ea devenind astfel semnul biruinței creștine.

Un alt text vorbește despre taina recapitulării tuturor în Hristos, subînțeles prin jertfa de pe cruce: El ne-a făcut cunoscută taina voii Sale pe care, potrivit bunăvoinței Lui, mai dinainte întru Sine o plănuise spre buna rânduială a plinirii vremilor: toate, cele din ceruri și cele de pe pământ, să fie iarăși unite întru Hristos (Efeseni, 1, 9-10). „Dar care este acea taina”, se întreabă Hrisostom? „Aceea ca faptul s–a petrecut în acest timp și prin Cruce și aceasta a fost înțelepciunea Lui și că voiește a ședea omul în ceruri. Se desparțiseră cele cerești de cele pământești, nu mai aveau un singur Cap”. „Dar ca toate să le unească în Hristos, ce înseamnă? A strânge adică la un loc, a uni cele desparțite ( . . . ) Aceasta este recapitulație. Dar acest cuvânt mai învederează înca ceva și anume: un singur Cap a dat tuturor, pe Hristos Cel întrupat, adică și îngerilor și oamenilor a dat aceeași Căpetenie; unora pe Hristos după trup și altora pe Dumnezeu-Cuvântul”. Recapitularea sau restaurarea este actul final și suprem al operei de mântuire. Recapitularea este însă numai pentru îngerii buni și oamenii care e mântuiesc.

Crucea este pentru Fiul lui Dumnezeu făcut om, calea proslăvirii. Stiind că în curând va avea loc momentul cel mai important al misiunii Sale, Mântuitorul le vorbește Ucenicilor Săi despre proslăvirea Sa: Și când el (Iuda) a ieșit , Iisus a zis: „Acum S'a preamărit Fiul Omului și Dumnezeu S'a preamărit întru El. Dacă Dumnezeu S'a preamărit întru El, și Dumnezeu Îl va preamări întru Sine, și de'ndată Îl va preamări (Ioan 13, 31-32). Cuvintele Domnului de rămas bun arată o adancă liniște sufletească și convingerea că numai calea Crucii este calea mântuirii oamenilor și a proslavirii Sale. După ce și-a încurajat ucenicii, a ridicat capul spre cer și a zis: Părinte, a venit ceasul. Preamărește pe Fiul Tău, ca și Fiul să Te preamărească pe Tine (. . . ) Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârșit. Și acum, preamărește-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea (Ioan 17, 1, 4-5).

Fiind deci altar și semn dumnezeiesc, Crucea este în același timp dovadă a iubirii lui Dumnezeu fața de noi oamenii. Acolo, pe Golgota, prin moartea pe Cruce, cu multele umilințe și suferințe, ni s-a descoperit nemărginita iubire și slavă a Fiului lui Dumnezeu. Ni s-a descoperit, așa cum spunea Parintele Galeriu, acea iubire care iubește până la Cruce și se roagă pentru iertarea și mântuirea și a celor ce-L răstignesc și care rămâne aceeași „chiar și când este răstignită”

Sfânta Cruce ca semn dinstinctiv al creștinului

Semnul Sfintei Cruci cu care ne însemnăm noi creștinii peste trupul nostru, se face corect dogmatic, după cum ne învață dreapta credință ortodoxă, în felul următor: împreunăm primele trei degete ale mâinii drepte, iar ultimele două le îndoim în palmă și spunem: „În numele Tatălui”, ducând mâna dreaptă la frunte, „și al Fiului” la buric, „și al Sfântului Duh” ducând mâna de la umărul drept la umărul stâng, iar zicând „Amin” lăsăm mâna în jos. Sfântul Vasile cel Mare ne tâlcuiește aceste mișcări ale mâinii astfel: „ducem mâna la frunte pentru rațiunea care este început și Tată; la buric, fiindcă Fiul lui Dumnezeu s-a coborât pe pământ din iubire și în iad zdrobind din dreptate legăturile diavolului și stăpânirea morții o a distrus; iar de la dreapta la stânga fiind dovada voinței de neclintit în a face bine, având harul lui Dumnezeu și cumpăna dreptații. Crucea se face cu mâna dreaptă pentru că este forța binelui”.

O altă explicație dar având mereu același înțeles, mai poate fi: a) Sub aspect Dogmatic-istoric, care ne învață, cât se poate de scurt și de limpede, întreaga istorie a mântuirii neamului omenesc, așa cum, de altfel, această istorie este rezumată în Simbolul Credinței: Fiul lui Dumnezeu S-a coborât de sus, din ceruri (a superiori), pe pământ, la cele de jos (ad inferius) "pentru a noastră mântuire", S-a înalțat iarăși la ceruri și stă de-a drepta Tatălui, Sfântul Duh stând de-a stânga Tatalui. Cele trei degete, împreunate, de la mâna dreaptă, închipuie chiar Treimea cea de o ființa și nedesparțită. b) Înțelesul dogmatic-moral, este ca cele două degete mici, lipite de podul palmei, înfățisează, pe de o parte, pe Adam și Eva, care cu smerenie și cu pocaință, se apleacă Sfintei și nedesparțitei Treimi, iar pe de altă parte, înseamnă și cele două firi, cu care Fiul lui Dumnezeu a coborât pe pământ, firea dumnezeiască și firea omenească. Tâlcuind mișcările mâinii, spunem că atunci când ducem degetele mâinii drepte la frunte, trebuie să stim că prin aceasta noi rugam pe Dumnezeu să ne lumineze mintea și cugetarea noastră, făgăduindu-ne să cugetam pururea la Dânsul. Când de la frunte pogorâm mâna la piept, prin aceasta arătăm că suntem gata să-l iubim pe Dumnezeu din toată inima noastră și, în sfârșit, când atingem umerii, prin aceasta închinăm lui Dumnezeu toate puterile noastre sufletești și trupești.

Semnul Sfintei Crucii nu s-a făcut dintotdeauna cu trei degete, după cum vedem și în Pidalion, la comentariul canonului 91 al Sfântului Vasile: „Închipuirea Cinstitei Cruci creștinii cei vechi după alta închipuire a mâinii o făceau. Adică cu singure degetele cele două cu cel din mijloc și cu cel arătător, precum zice cuviosul Petru Damaschin . . . iar obiceiul cel de acum a creștinilor este . . . a unii cele doua degete cu cel mare împreună, și cu aceste trei, ce înseamnă Sfânta Treime să închipuiască Crucea”. În același comentariu, mai departe se precizează că “nu cu trei degete se făcea din vechime Semnul Crucii, ca acum, ci cu un deget”.

Așadar obiceiul însemnării Crucii cu trei degete, statornicit prin practica îndelungată, a dobandit putere de lege. Închinându-ne Crucii, ne închinăm Celui închipuit pe ea și nu materiei din care este făcută. Sfântul Ioan Damanschin răspunzând acuzărilor aduse de iconoclaști, mărturisea: “…Când vei vedea pe creștini închinându-se Crucii, cunoște că aduc închinăciune lui Hristos Cel Răstignit, și nu lemnului. Pentru că dacă ar cinstii zidirea lemnului, negreșit ar trebuii să se închine și pădurilor și copacilor, după cum Isdraele, te închinai odinioară acestora, zicând arborelui și pietrei : Tu esti Dumnezeul meu.. dar noi nu spunem așa nici Crucii, nici chipurilor Sfinților, căci nu sunt dumnezeii noștrii, ci cărți deschise spre aducere aminte a lui Dumnezeu și spre cinstirea Lui, așezăte înBiserici în văzul tuturior și venerate…” . Pentru aceasta Biserica Ortodoxă a impus ca, atunci când lemnul Crucii se strică, să se ardă sau se se îngroape pentru a nu fi profanat.

Căci cuvântul crucii nebunie este pentru cei ce pier; dar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18). Omul firesc însă nu primește pe cele ce sunt ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie și el nu le poate înțelege, fiindcă ele se judecă duhovnicește; cel duhovnicesc însă pe toate le judecă (I Corinteni 2, 14-15). Într-un gând cu Sfântul Apostol Pavel, Sfântul Ioan Damaschin, ne spune că într-adevăr crucea este nebunie pentru cei care nu o primesc cu credință și care nu țin seama de bunătatea și atotputernicia lui Dumnezeu, ci cercetează cele dumnezeiești cu gânduri omenești și firești. „Căci toate cele ale lui Dumnezeu sunt mai presus de fire, de cuvânt și de cuget. Este cu neputință să te mântuiești fără credință , căci prin credință se mențin toate”, ne spune el. Credința este un consimțământ, o aprobare, care nu iscodește lucrurile. Iar mai departe scoate in evidenta că „orice faptă și orice minune a lui Hristos este foarte mare, dumnezeiască și minunată. Dar cea mai minunată decât toate este cinstita Lui cruce”. Ea ni s-a dat semn pe funte în acelaș chip în care s-a dat lui Israel tăierea împrejur. Prin ea ne desparțim cei credincioși de cei necredincioți și ne cunoaștem. Crucea este pavăză, armă și trofeul contra diavolului, este pecetea pentru ca să nu ne atingă nimicitorul, după cum spune Scriptura. Iar despre închinarea propriu zisă aflăm de la Sfântul Damaschin următoarele: „Ne închinăm deci semnului cinstitei și de viață făcătoarei cruci, chiar dacă este făcut din altă materie. Noi nu cinstim materia – să nu fie! – ci semnul, ca simbol al lui Hristos. Căci a spus pe când le vorbea ucenicilor Săi: „Atunci va apărea semnul Fiului Omului pe cer” (Matei 24, 30); prin aceste cuvinte a indicat crucea. Pentru accea și îngerul învierii a spus femeilor: „Căutați pe Iisus Nazarineanul Cel Răstignit?”(Marcu 16, 6), iar apostolul: „Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit” (I Corinteni 1, 23). Sunt mulți Hristoși și Iisuși, dar unul este Cel răstignit. Îngerul și apostolul n-au spus cel străpuns cu sulița, ci „cel răstignit”. Prin urmare trebuie să ne închinăm semnului lui Hristos”.

Crucea lui Hristos, în afară de altar de jertfă este și semnul Fiului Omului, după cum ne spune Însuși Mântuitorul: Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului (Matei 24, 30). Iar la venirea lui: „soarele se va întuneca și luna nu-și va mai da lumina, iar stelele vor cădea din cer și puterile cerului se vor clătina (Matei 24, 29). Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuind acest verset spune despre acest semn: „Vezi cât de mare este puterea semnului Crucii? Crucea este mai strălucitoare și decât soarele și decât luna …Și să nu te minunezi că Domnul vine putând Crucea! După cum a făcut cu Toma arătându-i semnul cuielor și rănile … tot astfel și atunci va arăta rănile și crucea, ca să arate că Acesta a fost Cel răstignit”. Cât despre cinstirea ei ca simbol, Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să ducem în tot locul Crucea lui Hristos, ca și cum am purta o cunună. Ne mai spune că nu numai cu mâna trebuie să formăm semnul, ci trebuie să adăugăm voință și o credință profundă. Făcându-o în felul acesta, nici unul din spiritele rele nu va putea să ne reziste, pentru că va vedea în ea sabia care l-a rănit mortal, pumnalul care i-a străpuns pieptul. Mai departe el se întreabă de ce atâția barbați și femei încadrează în aur o bucățica din acest lemn și-l atârnă la gâtul lor, ca cel mai frumos dintre ornamente? Ce a devenit vechea semnificație a acestei unelte de răzbunare și de moarte? Și tot el răspunde: „Este Creatorul a toate, Cel care le schimbă după placul Său, El singur care putea să înalțe deasupra cerurilor chiar simbolul ticăloșiei…”.

Creștinul însemnandu-se cu semnul crucii ca și cu o pecete a lui Hristos, arată că face parte din trupul Lui, Biserica. Încă din a opta zi după naștere preotul binecuvântează copilul în chipul crucii și rostește asupra lui: „Să se însemneze Doamne lumina feței Tale peste robul Tău acesta . . . și să se însemneze crucea Unuia-Născut Fiului Tău în inima și în cugetul lui”. Iar la Botez și în special la Taina Mirungerii se însemnează cu Sfânta Cruce toate simțurile și încheieturile copilului, rostindu-se: „Pecetea darului Sfântului Duh…”. Pe urmă, de-a lungul întregii vieți creștinul se însemnează cu acest semn dumnezeiesc în fiecare moment important din decursul unei zile: la rugăciune, la ieșirea din casă, la începutul și sfârșitul mesei, la începutul și sfârșitul lucrului, la plecarea în călătorie, înainte de culcare, la vreme de mâhnire, primejdie sau gânduri rele. În chipul crucii preotul binecuvântează credincioșii, cu ea începe săvârșirea sfintelor slujbe; crucea este asezată pe Sfântul Altar, pe cupolele Bisericii, pe sfintele veșminte, pe cărțile de slujbă; o mai întâlnim și la răscruce de drumuri și la capătâiul celor adormiți, spre nadejdea învierii și a vieții veșnice. Pe scurt, crucea este cinstită în toată viața noastă și este semnul prin definiție al creștinului dreptcredincios.

Închinaciunea (actul de închinare) prin care credinciosul preamarește pe Dumnezeu, pentru a fi complet, trebuie să angajeaze deopotrivă și sufletul și trupul. Această închinăciune nu este un simplu semn care însoțește rugăciunea, ci este un fapt duhovnicesc, un gest exterior care devine un act religios, prin care credinciosul își manifestă sentimentul de adorare a lui Dumnezeu. Trupul, în special mâna, face parte din noi înșine, iar participarea ei la închinare este un lucru de la sine înțeles. Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnî: „Preamariți pe Dumnezeu în trupul vostru și în duhul vostru, ca unele care sunt ale lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 20). Cine se închină cu evlavie arată că întreaga sa ființa a ajuns să fie stapânită de un fior sfânt și de o cutremurare lăuntrică. Sfânta Scriptură ne arată câteva mărturii despre închinare: după potolirea furtunii pe mare, ucenicii văzând minunea săvârșită, „I s-au închinat, zicând: Cu adevărat, Tu ești Fiul lui Dumnezeu!“ (Matei 14, 33). Apoi în altă parte auzim: De aceea, fiindcă primim o împărăție neclintită, să fim mulțumitori, și așa să-I aducem lui Dumnezeu închinare plăcută, cu evlavie și cu sfială (Evrei 12, 28-29). A crede doar în Hristos, nu este suficient pentru închinare, căci și diavolii cred dar nu se închină: Tu crezi că unul este Dumnezeu?: Bine faci; dar și demonii cred și se cutremură…(Iacov, 2, 19). Condiția adevăratei închinări este smerenia. Orice închinare adevărată are în fața imaginea plecăciunii în fața crucii de pe Golgota. Trufia îl separă pe om de Dumnezeu și aduce cu sine aroganța și automulțumirea. De aceea ea apare ca negare a religiei și exclude evlavia adevărată, exclude închinarea însași. Părasirea închinării prin semnul sfintei cruci este de cele mai multe ori dovada infiltrarii trufiei în viața creștină.

Crucea nu este numai un simplu obiect decorativ, căci prin anumite rugăciuni de sfințire și binecuvântare, prin harul Duhului Sfânt, ea devine „Sfânta Cruce”: ”trimite acum Harul Presfântului Tău Duh peste acest lemn al crucii și-l binecuvântează il sfințește și-i dă aici ca să fie semn înfricoșător și tare asupra tuturor dușmanilor văzuți și nevăzuți … iar poporului Tău să fie acoperământ puternic, credinței întărire, nădejdii sprijinire, la războaie biruință și sporire în toate faptele cele bune”. Iar la stropirea cu agheasmă, preotul zice: ”Se sfințește semnul acestei sfinte cruci cu harul Preasfântului Duh, prin stropirea cu această apă sfințită, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin!”

Sfântul Irineu (sec. II) mărturisea că ”nu se poate afla adevărul pornind de la Scripturi dacă se ignoră Tradiția”, adică tradiția autentică a Bisericii care vine de la Apostoli. Un teolog bizantin adeverea pe la începutul sec. al XVII-lea despre Tradiție următoarele: ”Cuvîntul scris este Sfînta Scriptură insuflată de Dumnezeu…”, iar ”cuvântul nescris al lui Dumnezeu se numește Tradiția Bisericii, pe care Duhul Sfânt a predat-o ei în mod nescris și tainic”. După aceste mărturii, Sfântul Vasile cel Mare ne face cunoscut prin Canonul 91 că încă înainte de vremea lui, creștinii se însemnau cu semnul Sfintei Cruci: ”Dintre dogmele și propovăduirile ce se păstreză în Biserică, pe unele le avem din învățătura scrisă, iar pe altele le-am primit din tradiția Apostolilor, predanisită nouă în taină; și ambele acestea au aceeași tărie pentru dreapta cinstire de Dumnezeu … Căci dacă ne-am apuca să abandonam cele nescrise din obiceiuri, ca pe unele care nu ar avea mare tărie, am greși împotriva celor de căpetenie, păgubind Evanghelia… De pildă, obiceiul cel dintâi este aducerea-minte de a ne însemna cu chipul Crucii cei ce nădăjduim în numele Domnului nostru Iisus Hristos. Care este acela ce ne a învățat în scris? Care scrisoare ne-a învățat pe noi a ne întoarce spre răsărit în rugăciune ”.

La fel ca și Sfântul Vasile, Părinții, întruniți la Sinodul VII Ecumenic, de la Niceea, în anul 787, subliniind importanța tradiției bisericești, au consfințit următoarele: ”Noi păstrăm fără înnoire toate tradițiile bisericești așezate pentru noi prin scris sau în chip nescris … urmând învățăturii celei de Dumnezeu grăite a Sfinților Părinților noștri și predaniei Bisericii Ortodoxe, hotărâm, cu toată grija și stăruința ca după chipul cinstitei și făcătoarei de viață Cruci, asemenea să se înalțe și … Sfintele icoane …; în zelul în care ne închinăm chipul cinstitei și de viașă făcătoarei Cruci… Iar pe aceea care îndrăznesc să cugete sau să înveșe altfel sau să distrugă tradițiile bisericești, urmând ereticilor, … Și se gândesc la vreo înnoire sau să elimine din cele așezate de Biserică, Evanghrelia sau chipul Crucii, sau pictura în icoane, sau o Sfîntă rămășiță de martir sau să gîndească întortocheat și cu rea-credință pentru a răsturna una din tradițiile legiute al Bisericii Ortodoxe, … aceștia dacă sunt episcopi sau clericii, orînduim să fie caterisiți, dacă sunt însă monahi sau laici, să fie îndepărtați din comunitate.”.

Mărturiile tradițiile apostolice și patristice privind cinstirea Sfintei Cruci au fost preluate de Mărturisirile de Credință ale Bisericii Ortodoxe răsăritene apărute în sec. XVI-XVII. Astfel, Mărturisirea de credință a lui Mitrofan Kritopulos ne spune că prin înălțarea pe cruce, Hristos ”Și-a întins pe ea mâinile care au plăsmuit pe Adam”. Iar după mărturisirea lui Petru Movilă, ”suntem datori a face semnul crucii foarte des, căci adesea simțim ispitele diavolului, pe care altfel nu le putem înlătura decît cu crucea cea dătătoare de viață și cu chemarea numelui lui Iisus Hristos. Și-l izgonim nu numai de la noi, ci și de la orice alte lucruri ale noastre, ca mîncări, băuturi, vase și altele.” Mai departe, Mărturisirea Patriarhului Dositei preciza că noi ”ne închinăm și cinstim (căci închinarea înaintea crucii e o cinstire, nu o adorare, așa cum numesc ereticii) lemnul cinstitei cruci pe care Mântuitorul nostru a săvârșit patima de mântuire a lumii și tipul (semnul) crucii celei făcătoare de viață; … după cum a predat Biserica și expune lămurit dumnezeiescul Damaschin”. Prin urmare, în baza mărturiei tradiției apostolice, patristice și a mărturisirilor de credință, cinstirea adusă Sfintei Cruci este un act de venerare (ca și cinstirea sfinților) și nu unul de adorare (ca aceea adusă lui Dumnezeu), așa cum au înțeles în mod greșit iconoclaștii și ”nepoții” lor.

Sfinții Părinți de la sinodul VI Ecumenic din anul 692, prin canonul 73 Trulan au hotărât să dăm cinstirea cuvenită Sfintei Cruci „cu gândul, cu cuvântul și cu simțirea”. După tâlcuitorii Pidalionului, venerarea Sfintei Cruci cu gândul, se face pentru a ne aduce aminte de câte bunatați printr-însa am dobândit; cu cuvântul pentru a propovaduii binele făcut și la alții și mulțumind lui Hristos Celui Răstignit pe Ea; iar cu simțirea, sărutându-o și cinstind-o, oriunde o vom vedea. Tot acest canon interzice pictarea Sfintei Cruci pe podele sau pe terenuri, ca nu cumva prin călcarea ei să se batjocorească semnul biruinței noastre. După mărturia Canonistului Balsamol, Parinții Bisericii au interzis să se sculpteze semnul Crucii pe piatră sau marmură, însă face precizarea că Sfintele Cruci pot fi înaltate la răspantii de drumuri, ca sa le cinstim și să le sărutăm. În baza acestui canon cei care continuau să facă semnul Crucii pe pardoselele caselor sau pe diferite terenuri, erau excomunicați din Biserică.

În cinstea Sfintei Cruci, Biserica Ortodoxă, a închinat și zile deosebite de prăznuire și anume: 14 septembrie, 1 august și duminica a treia din Postul Pastelui.

3.3 Crucea ca stare de jertfelnică

Până acum am vorbit pe cât a fost posibil despre primele două înțelesuri ale Crucii, cel material și cel de altar de jertfă. Acum înțelesurile ei se întregesc, se completează cu cel de-al treilea și anume: Crucea ca stare jertfelnică, iar această stare de jertfă se poate observa cu ușurință în spusele Mântuitorului: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie (Matei 16, 24).

Isaia Pustnicul din secolul V, interpretează îndemnul Domnului de a-i lua Crucea și de a-I urma Lui, ca o părăsire a gândurilor lumești în vremea rugăciunii: “Să nu-ți fie mintea împrăștiată și tulburată de gânduri. Căci de o vei lăsa să umble dezlegată, în zadar te vei ruga. Pentru ca mintea umblând în jurul gândurilor, chiar dacă se roagă, rugăciunea ei nu urcă la Dumnezeu. Dar gândurile nu pot fi omorâte decât prin crucea lui Hristos imprimată în ființa noastră. Căci în renunțarea la ele e implicată renunțarea la noi înșine”.

Noul Testament ne vorbește mult de crucea suferințelor, suferințe de tot felul, fizice sau morale, la capătul cărora apare și crucea materială, adică Crucea răstignirii. Pruncul Hristos își începe viața cu suferințele morale și fizice (se naște într-o peștera, este căutat de Irod să fie omorât, etc), încheind-o pe crucea răstignirii.

Domnul Iisus începe a recomanda crucea morală a suferințelor, a renunțărilor și a jerfelor după convorbirea cu Nicodim când zice: Oricine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia Cruce sa și să-Mi urmeze Mie (Marcu 8, 34; Matei 16, 24); sau să-și ia Crucea în fiecare zi și să-Mi urmeze mie (Luca 9, 23). Pentru ca cel ce nu-și poartă crucea și nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul meu (Luca 14, 27), sau în alt mod spus: și cel ce nu-și ia crucea sa și nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine (Matei 10, 38).

. Purtarea Crucii înseamnă a urma și a imita pe Hristos, Care ni s-a dat nouă pildă, precum zice și Sfântul Apostol Petru: ca spre acesta ați fost chemați (să pătimiți), ca și Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă, ca să pășiți pe urmele Lui (I Petru 2, 21).

Însă nu orice suferință este o purtare a Crucii, ci numai suferința nedreaptă pentru Hristos și dreapta credință. Sfântul Apostol Pavel, dându-se exemplu spune: Fiți următori mie, precum și eu urmez lui Hristos (I Corinteni 11, 1; 14, 6; Filipeni 3, 17; II Tesaloniceni 3, 9). Și zice mai departe Filipenilor: Căci vouă vi sa dat, pentru Hristos, nu numai să credeți în El ci să și pătimiți pentru El (Filipeni 1,29). Iar Sfântul Apostol Petru arată și mai clar: Nimeni dintre voi să nu sufere ca ucigaș, sau fur, sau făcător de rele, sau ca iscoditor; dar dacă suferă pentru că e creștin, să nu se rușineze, ci'ntru numele acesta să-L preamărească pe Dumnezeu (I Petru 4, 15-16).

Și suferința pentru dreptate este tot o purtare a Crucii (cf, Mateit 5, 10). Crucea suferințelor e recomandată tuturor creștinilor, ea însă numai în vreme de prigoană sfârșește prin crucea răstignirii, pe care a primit-o Mântuitorul Hristos și unii dintre Apostoli, precum Petru și Andrei.

Crucea recomandată prin aceste cuvinte tuturor creștinilor, nu este crucea răstignirii sângeroase, pe care Dumnezeu o dă ca dar numai martirilor, ci o „cruce zilnică”. Expresia „în fiecare zi”, de la Marcu 10, 23, se referă la o răstagnire spirituală. Despre aceasta ne vorbește și Sfântul Pavel când zice: Mor în fiecare zi (I Corinteni 15, 31). Moartea spirituală, își păstrează caraterul ei de cruce, dar într-un sens propiu, căci creștinul părasește lumea păcatului iar suferința pe care o are de îndurat e purtată cu barbație, căci ea are pentru el un alt sens.

A ne asemăna cu Hristos, purtând crucea Lui, înseamnă a trăi în El și a ne bucura de harul Său. Pe acest drum, El ne vine în ajutor, eliberându-ne de păcat și dându-ne puterea de a-l învinge. Atunci când creștinul are de îndurat un necaz pentru Hristos, el nu este niciodată singur, căci puterile îi sunt amplificate de harul dumnezeiesc. Dumnezeu nu-i cere omului nimic care să nu fie cu putință, căci nu există cruce în lume, oricât ar fi de grea, care să nu poată fi purtată de cel care se sprijină pe ajutorul cel de Sus. Orice cruce este ușoară, atunci când sub ea s-a așezat umărul lui Hristos. Suferințele martirilor ar fi cu totul inexplicabile, dacă am înlătura puterea divină a credinței. A purta crucea lui Hristos înseamnă a ne identifica cu rădarea Lui.

„Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24). Sfântul Ioan Gură de Aur ne ajută să înțelegem acest verset și ni-l explică în Omilia a XV-a la Evanghelia după Matei. El începe prin a ne arăta că Mântuitorul nu ne obligă să Îl urmăm, ci ne spune: „Dacă vrea cineva să vină după Mine”; „Dacă vrea”, adică nu ne silește, nu ne constrânge, ci ne lasă pe fiecare să fim stăpâni pe voința noastră. Căci cel care întrebuințează sila de multe ori îndepărtează, dar cuvântul bun e mai puternic decât constrângerea. „Dacă cineva ți-ar da aur, dacă ți-ar oferi comori, n-ar avea nevoie să întrebuințeze sila ca să te cheme. Dacă ca să te cheme la aur și la comori nu-i nevoie de silă, apoi cu mult mai mult atunci când Hristos te cheamă la bunătățile cele din ceruri”, ne spune sfântul.

„A se lepada de sine”. Pentru a înțelege ce înseamnă aceste cuvinte, Sfântul Ioan ne învață că trebuie să înțelegem mai întâi ce înseamnă „a te lepăda de altul”. A te lepăda de altul înseamnă a se înstrăina complet de acela, a nu-l ajuta, a nu- sprijinii, a nu avea milă de el, a nu suferi dacă îl vedem biciuit, legat, întemnițat sau chinuit. Tot la fel vrea Domnul să fim față de trupul nostru, să nu ne fie milă de el dacă îl vedem biciuit, ars sau în altfel de chinuri. Dacă ne vom purta așa cu trupul nostru, înseamnă că avem milă de el. Că și părinții, atunci când au milă de copii lor, le poruncesc dascălilor cărora îi încredințează să nu aibă milă de ei. În acest sens și Hristos nu a spus numai „să nu ai milă de tine”, ci “să te lepezi de tine”, să te dai primejdiilor și muncilor ca și când nu ai suferii tu acestea, ci altul, ca să iți câstigi sufletul.

“Să-și ia crucea lui”. Luarea crucii este o urmare a lepădarii de sine, după Sfântul Ioan. A te lepăda de tine, nu înseamnă numai a suferii ocările și insultele, ci a merge până la moarte, moartea pe cruce. De aceea nu a spus “să se lepede de sine până la moarte” , ci “să-și ia crucea lui”, iar aceasta nu trebuie făcută o dată sau de mai multe ori, ci toată viața: “să ai necontenit înaintea ochilor moartea aceasta și să fi pregătit în ficare zi de junghiere. Căci mulți au disprețuit averile și slava, dar n-au putut disprețuii moartea și sau temut de primejdii. De aceea, Hristos vrea ca luptatorii Lui să lupte până la sânge, sa stea în arena până la junghiere”.

„Și să-Mi urmezi Mie”. Mântuitorul arată clar pe cine trebuie să urmăm, deoarece, cum am spus mai sus, se pot suferii chinuri și fără ai urma lui Hristos; că si talharii sufera o mulțime de chinuri dar fără ai urma lui Hristos. Exemplul concret îl avem în cazul celor doi tâlhari răstigniți alături de Hristos, unul de-a dreapta și unul de-a stânga. Dintre ei numai unul a auzit “Astazi vei fi cu mine in rai”. Cel care s-a rugat Mântuitorului:”Pomenește-mă, Doamne, când voi veni întru Împărația Ta”. Amândoi au împărțit aceeași suferință a crucii, fiecare dintre ei aflându-se la fel de aproape de Hristos. Unul însă s-a ales cu Împărăția, pe când celălalt cu suferința veșnică. Crucea celui din urma s-a arătat neputincioasă pentru ca el n-a voit să cheme numele lui Hristos în suferință. Nu și-a asumat crucea suferinței, rămânând doar cu suferința crucii. Pentru aceasta a arătat Hristos și pricina pentru care să îndurăm suferințele. Iar pricina este aceasta: să suferim toate pentru El și nu numai aceasta, ci să avem și celelalte virtuți: castitatea, blandețea și toată filosofia.

Suferința creștinului se ușurează când are în față tabloul suferințelor lui Iisus pe Cruce. Și putem vedea asta în exemplele care urmează: creștinul pe patul morții, primește o mulțumire sufletească și devine netulburat, luminos și liniștit, după ce a sărutat cu inima fierbinte crucea întinsă de preot. Dacă s-au ascuns norii de pe fața cerului în miezul verii și pământul se despică ars de seceta, prevestind foamete chinuitoare, țaranul istovit de muncă, în mijlocul câmpului înalța ochii spre Domnul, își face semnul crucii și nădăjduieste îndurare. De s-a stârnit furtuna pe întinsul mării și mânia valurilor amenința vaporul cu scufundarea, marinarul aprinde candela în cabină, își îndreaptă toate nadejdile spre Cel care odinioară a liniștit furtuna pe marea Tiberiadei, și-și încheie ruga cu semnul Crucii. De a căzut lovit de proiectile pe câmpul de luptă, soldatul sărută cu buzele înghețate de frigul morții, mica cruce atârnată de gat sau ridica ochii paralizați de durere spre cerul îndurărilor și face semnul crucii cu limba, când brațele-i sunt frânte. Mamele și soțiile celor care nu s-au mai întors din război plâng și se tânguiesc și nu voiesc să se mângâie și le frământă întrebarea: o fi având cruce? La cimitir mormântul este străjuit de o cruce la căpătâi: o ce priveliște de taina! Cine vrea să petreacă un ceas de edificare sufletească, cine vrea să cugete un moment la taina vieții, să poposească într-un cimitir, la căpătâiul unui om îngropat, să lase la o parte lacrimile și să se întrebe: ce legătură este între crucea Domnului și cel care zace sub ea? Lemnul crucii și trupul omului vor putrezi și se vor înfrăți iar cu pământul din care au ieșit; dar între aceste două elemente rămane o legătura tainică: crucea este nădejdea vieții veșnice, cu care creștinul intră în mormânt.

Crucea nevăzută, spirituală și tainică pe care trebuie s-o purtăm cu toții, este suferința și osteneala noastră la lucrarea faptelor bune. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos care a purtat crucea văzută pe Golgota, cît și pe cea nevăzută a suferințelor pentru a noastră mîntuire, ne-a învățat și pe noi să răbdăm crucea vieții, zicînd: Cine rabdă pînă la sfîrșit acela se va mîntui (Matei 10, 22; 24, 13; Marcu 13, 13). Adevăratul creștin ortodox cinstește Crucea care s-a sfințit cu mîinile lui Hristos pe Golgota și se închină ei cu toată evlavia și smerenia. La fel cinstește și crucea cea nevăzută a suferințelor vieții în Hristos pe care a răbdat-o și Mîntuitorul pînă la moarte. Dar și aceasta să cunoască creștinul ortodox și anume căci crucea nevăzută a suferințelor Sale este de multe feluri și fericit este acel creștin care cu credință în Dumnezeu și cu multă răbdare își duce crucea suferințelor pe pămînt în dragostea lui Hristos, spre mîntuirea sufletului său.

Așa, de exemplu, unul este orb și rabdă toată viața cu mulțumire această suferință. Altul este surd, altul nu poate vorbi, iar altul este șchiop și lipsit de oarecare mădulare ale trupului său. Și dacă suferă cu bărbăție această neputință și mulțumește lui Dumnezeu cu rugăciuni din inimă, unul ca acela cu mucenicii se va număra. Numai să se ferească de orice păcate, căci dincolo îl așteaptă bucuria cea fără de margini.

Alții duc cu multă răbdare crucea căsătoriei care nu este ușoară, deoarece multe și mari datorii au creștinii cei căsătoriți: de a crește pe fiii lor în frică de Dumnezeu, de a nu-și ucide copiii, de a iubi Biserica, de a posti în toate cele patru posturi mari de peste an, precum și miercurea și vinerea, spre a prisosi dreptatea lor mai mult decît a fariseilor care se laudă că postesc de două ori pe săptămînă. Apoi de a duce viată în curățenie, în posturi, în Duminici și în Sfintele sărbători; de a face milostenie, de a merge regulat la biserică, de a face în toată vremea rugăciuni și de a citi cît mai des Sfînta Scriptură și învățăturile sfinților lui Dumnezeu. Încă de a se feri de orice păcat care depărtează de la ei pe Duhul Sfînt și multe alte îndatoriri pe care îi învață preoții în toate Duminicile. Nu este ușoară nici crucea văduviei și a fecioriei, a celor ce se silesc pentru dragostea lui Dumnezeu să ducă viață în curățenie și cinste pe pămînt, între care se numără și călugării. Atît călugării care au făgăduit să-și păzească fecioria pînă la moarte, cît și creștinii care voiesc să trăiască în feciorie și curățenie, au nevoie de post, de înfrînare la mîncări alese și vin și de trezvia minții, unită cu rugăciunea și cugetarea la moarte și la judecata de apoi. Ei trebuie să aibă pururea frica lui Dumnezeu înaintea ochilor minții, spre a-și păzi mintea și cele cinci simțiri de ispite și de gînduri rele care pot pricinui sminteală și păcat. Grea este crucea și celor săraci și necăjiți care trăiesc în lipsuri și sărăcie și se luptă cu multe nevoi ale vieții pămîntești. Și aceștia dacă își vor duce crucea suferinței cu smerenie, cu răbdare și cu mulțumire, mare plată îi așteaptă pe ei la Dumnezeu, care este Preadrept, Atotștiutor și cunoaște răbdarea, necazul și suferința fiecăruia și va răsplăti tuturor după faptele lor.

Dreptul Iov zice: O luptă este viața omului pe pămînt (Iov 7, 1). Sfîntul Apostol Pavel zice: În această luptă mare, aveți nevoie de răbdare (Evrei 12, 2-7). Iar Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, zice: Întru răbdarea voastră veți dobîndi sufletele voastre (Luca 21, 19). De aceea sîntem datori pururea de a ne ruga la Preamilostivul Dumnezeu să ne dea răbdare în necazurile și suferințele noastre, spre a ne duce Crucea pînă la sfîrșit, căci fără de El nu am putea face nimic (Ioan 14, 4). Dar să fim încredințați că Dumnezeu, din a Sa nemărginită milă, nu lasă pe om să fie ispitit mai presus de puterile lui (I Corinteni 10, 13).

Din toate cele de până aici înțelegem că nu este mîntuire fără Cruce și fără suferință în această viață. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos ne-a spus că prin multe scîrbe ni se cade a intra întru Împărăția Cerurilor. Tot creștinul care dorește mîntuirea sufletului său este dator să fie gata a suferi cu dragoste și cu răbdare toate necazurile, scîrbele și durerile vieții îngăduite de Dumnezeu asupra omului pentru mîntuirea lui. Căci zice Sfîntul Isaac Sirul: "Precum focul curăță arama de rugină, așa boala curăță păcatul omului". De aceea este bine ca în toată suferința și întristarea să ne rugăm Preaînduratului Dumnezeu să ne ierte de păcate și să ne dea răbdare în necazuri și supărări, aducîndu-ne aminte că: "Necazul răbdare lucrează, iar răbdarea curățire de păcate".

Niciodată în viață nu putem răbda cît sîntem datori pentru păcatele noastre, pentru a împăca dreptatea lui Dumnezeu. Și nici a răbda nu putem fără mila și ajutorul Preaînduratului Dumnezeu. De aceea Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a zis: Rămîneți în Mine și Eu în voi. Precum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămîne în viață, tot așa nici voi, dacă nu rămîneți în Mine (Ioan 15, 4). Numai cu mila și cu ajutorul Lui putem în viață toate. Acest adevăr ni-l arată Sfîntul Apostol Pavel care zice: Toate le pot întru Hristos, Cel Care mă întărește (Filipeni 4, 13).Cu adevărat toate în Hristos le putem, iar fără El, nimic. De aceea sîntem datori în toată vremea și locul să cerem mila și ajutorul lui Dumnezeu și cu credință și nădejde, să așteptăm aducîndu-ne aminte de cuvîntul care zice: Mîntui-va Domnul sufletele robilor Săi și nu vor greși toți cei ce nădăjduiesc în El (Psalm 33, 21). Dar mai presus de toate, să înțelegem căci aceste chinuri de pe pămînt, oricît de groaznice ar fi, sînt numai umbră față de cele veșnice ale iadului .

3.4 Prezența Sfintei Cruci în cultul Bisericii Ortodoxe

Viața liturgică a Bisericii Ortodoxe nu se poate concepe fără cruce , pentru că prin prezența acesteia se mărturisește credința în Hristos Cel întrupat și jertfit pe Golgota.

Sinodul al VII-lea ecumenic a hotărât ca chipul cinstitei și de viață făcătoarei Cruci să se pună în Sfintele Biserici ale lui Dumnezeu , pe vasele și veșmintele sfințite , pe pereți, pe garduri, în case și la drum.

Orice rugăciune ortodoxă este însoșită de semnul Sfintei Cruci, după rânduiala apostolică, care prevedea ca la fiecare pas și la fiecare faptă să ne însemnăm cu “semnul Sfintei Cruci”. Crucea este prezentă la savârșirea celor șapte taine ale Bisericii pentru că fără Cruce nu există Sfinte Taine , nu există viață liturgică și mântuire iar prezența Crucii la savârșirea celor șapte Taine este o mărturie a implicațiilor ei soteriologice.

La administrarea Sfântului Botez , preotul suflă de trei ori , în chipul crucii pe fața catehumenului, și-l însemnează cu semnul Sfintei Cruci, face semnul Sfintei Cruci cu Sfânta Evanghelie deasupra cristelniței , afundă mâna în apă în chipul crucii de trei ori , rostind rugăciunea : “ să se zdrobească sub semnul chipului Crucii Tale toate puterile cele potrivnice”, suflă peste vasul cu untdelemn binecuvântându-l de trei ori, face semnul crucii cu untdelemn de trei ori în mijlocul apei, unge pe catehumen în chipul crucii cu untdelemn sfințit la frunte, la piept, urechi, spate, mâini, picioare ; unge pe cel botezat apoi cu Sfîântul Mir , făcând chipul crucii și-l tunde in chipul crucii.

În timpul Sfintei Liturghii când se savârșește Sfânta Taină a Euharistiei, pe Sfânta Masă se află alături de Sfântul antimis și Sfânta Evanghelie , și Sfânta Cruce , care înfățișează răstignirea Mântuitorului Hristos. Tot în cadrul Sfintei Liturghii preotul face semnul Sfintei Cruci desupra sfântului potir cu părticica Iisus , toarnă căldura în sfântul potir în chipul crucii și tot în chipul Crucii își așează mâinile când se apropie să primească Sfânta Împărtășanie. Crucea de pe Sfânta Masă este semnul biruinței vieții asupra morții , a învierii lui Hristos , de aceea Sfinții Părinți ai Bisericii au asociat întotdeauna crucea cu învierea Domnului. Pentru creștinul ortodox , crucea este o realitate ontologică , care proslăvește învierea Domnului , pentru că dacă crucea este o închipuire , atunci și învierea este o inchipuire… Dacă crucea este închipuire , atunci și înălțarea este tot închipuire. Iar dacă înalțarea este o închipuire atunci și a doua venire este tot o închipuire.

La administrarea tainei Mărturisirii , preotul duhovnic însemnează chipul crucii cu mâna pe capul celui ce s-a spovedit ca mărturie a dezlegării acestuia de toate păcatele sale.

La săvârșirea slujbei Cununiei , Sfânta Cruce care se află pe masă alături de Sfânta Evanghelie este sărutată de miri și nuntași. Preotul face chipul crucii pe fața mirilor cu inelele de logodnă și cu cununiile.

Taina Hirotoniei care este săvârșită în cadrul Sfintei Liturghii , este însoțită și ea de numeroase acte de binecuvântare și însemnare a chipului crucii.Înșiși sfinți slujitori primesc puterea de a săvârși Sfintele Taine în momentul hirotoniei lor prin punerea mâinilor când arhiereul prin întreitul semn al crucii invocă Sfânta Treime ca să facă să coboare harul Duhului Sfânt deasupra candidatului.

Așa după cum Învierea e prăznuită o singură dată pe an tot așa și crucea, ca eveniment istoric al răstignirii lui Hristos , e prăznuită în vinerea Patimilor ca putere permanentă care se perpetuează în învierea Lui Hristos și duce spre Învierea noastră.

Crucea e așezată la loc de cinste , pe turnurile bisericilor care au in ele pe Hristos cel înviat , pe vârfurile caselor, la marginea și la răspântiile drumurilor. Niciodată nu se pomenește Dumnezeu sau Iisus Hristos , fără a se face semnul crucii. Crucea trebuie arătată și înălțată ca semn al biruinței lui Hristos asupra păcatului și a morții.În joia mare se scoate crucea cu Hristos cel răstignit pe ea în mijlocul bisericii spre închinare iar la 14 septembrie și în a treia duminică din postul mare se scoate numai crucea. Aceste două zile închinate Crucii poartă în ele intenția de a pune toată viața creștină sub semnul și sub puterea Crucii.

CAPITOLUL IV: DENIGRĂRI SECTANTE PRIVIND SFÂNTA CRUCE

În general toți neoprotestații spun că cinstesc Crucea Domnului dar nu o venerează și nu se închină ei. Aceasta deoarece închinându-se Sfintei Cruci, ei spun că ar fi un lucru asemănător cu închinarea la un idol. De aceea ei spun că se închină direct lui Dumnezeu, fără nici un intermediar. „Cinstirea” aceasta despre care vorbesc ei, se reduce de fapt la jumătate, nu este completă sau este chiar o cinstire falsă, fariseică. Putem aduce ca exemplu un caz în care la o școala din București, un grup de neoprotestanți au venit să facă prozelitism și să îi învețe pe copii cuvântul lui Dumnezeu din Biblie. Normal, ca să poată intra în clase, aceștia au cerut voie doamnei directoare, iar aceasta nefiind prea informată despre noii veniți, l-a chemat pe profesorul ortodox de religie. Neoprotestanții ca să fie mai convingători au spus că „și noi credem în cruce” și i-au arătat crucea de pe coperta Bibliei. Atunci înțeleptul profesor de religie, le-a cerut acestora să demonstreze credința lor și să se însemneze cu semnul Crucii. Dar aceștia refuzând, au plecat rușinați.

Ei știu că Domnul Hristos S-a răstignit pe Cruce, și prin Cruce El ne-a răscumpărat de păcat, dar ei pun accentul doar pe „răscumpărare” și uită că aceasta s-a făcut prin Cruce. Ei mai uită și că Pavel se lăuda doar în Crucea Domnului și că ea este semnul Fiului Omului care se va arăta la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos. Multe sunt argumentele lor contra Sfintei Cruci, iar dintre acestea le vom aminti pe cele mai importante.

La neoprotestanți

1) Afirmație eretică: Cinstirea Crucii e idolatrie (Ieșire 20, 3-5).

Învățătura ortodoxă: Sfintei Cruci i se cuvine doar cinstire sau venerare, iar nu adorare, care i se cuvine doar lui Dumnezeu. Deci ei confundă obiectul căruia i se cuvine cinstire cu Dumnezeu căruia I se cuvine adorare.

2) Afirmație eretică: Dacă se consideră că șarpele de aramă a fost o prefigurare a Crucii, atunci Dumnezeu a oprit închinarea adusă acestuia (IV Reg. 18, 4).

Învățătura ortodoxă: Șarpele de aramă a fãcut minuni prin puterea și din porunca lui Dumnezeu, dar evreii au vrut să-l divinizeze, să–l idolatrizeze. De aceea regele Iezechia a poruncit să fie distrus, ca lumea să nu se mai închine șarpelui.

3) Afirmație eretică: Crucea în antichitate a fost semnul blestemului și obiect de spanzurare (Deut. 21, 22; Gal. 3, 13). Cum putem noi să cinstim instrumentul de chin al Mântuitorului?

Învățătura ortodoxă: Desigur că noi nu vom cinsti obiectele care ne aduc întristare și durere pentru pierderea unei persoane dragi, dar Crucea Domnului nu ne-a adus întristare, ci bucurie și mântuire. Iar El nu a făcut păcate vrednice de moarte ca să fie răstignit cum se proceda în Vechiul Testament, ci din contră, a sfințit Crucea cu sângele lui nevinovat, pentru păcatul întregii omeniri.

4) Afirmație eretică: Trebuie să îl cinstim pe Hristos, iar nu Crucea pe care a murit.

Învățătura ortodoxă: Dar si in VT a fost cinstit nu numai David, ci si sabia cu care l-a ucis pe Goliat. Deci vom cinsti si Sf. Cruce care este o sabie neasemanat mai puternica decat sabia lui David, impotriva diavolului. De aceea si Sf. Ap. Pavel o numeste „puterea lui Dumnezeu”(I Corinteni 1,18). In VT. se mai cinsteau si șarpele de aramã, toiagul lui Aaron, sceptrul lui Moise, Tablele Legii, stejarul din Mamvri.

5) Afirmație eretică : daca cinstim Crucea, atunci trebuie sa cinstim si piroanele, cununa de spini, pe Iuda, pe Pilat, pe arhiereii Ana si Caiafa si pe ostasii batjocoritori, caci si ei au contribuit la mantuirea noastra.

Învățătura ortodoxă: nu îi cinstim pe ucigașii Domnului, deoarece trebuie să ținem cont de intenția și scopul pe care l-au avut: acela de a-L batjocori, chinui și omorâ. Iar cununa de spini piroanele, și celelalte obiecte de tortură, noi le cinstim, dar nu ca pe Cruce, deoarece nicăieri în Sfânta Scriptură nu ni se spune că prin ele am fost împăcați cu Dumnezeu, și nici nu au fost prefigurate în Vechiul Testament cum a fost Crucea. Iar dintre toate acestea numai Crucea a făcut minuni.

6) Afirmație eretică: dacă trebuie să cinstim Crucea, atunci să o cinstim doar pe cea adevărată pe care a fost răstignit Mântuitorul, nu și pe celelalte făcute după aceea de oameni.

Învățătura ortodoxă: Dar atunci și cu Biblia ar trebui să facem tot așa. Deși azi avem foarte multe Bibli, după afirmația lor ar trebui să o respectăm numai pe cea originală. Crucile de azi sunt făcute după cea a Mântuitorului, iar ele ne amintesc de evenimentul răscumpărării și ne atenționează cu privire la sfârșitul vieții noastre și la Judecata de Apoi.

7) Afirmație eretică: Crucea trebuie cinstită în interior, nu în afară, ca cele de la gât, din case sau din Biserici.

Învățătura ortodoxă: Cea din afară o întărește pe cea dinlăuntru, căci totdeauna obiectele din afară trezesc și întăresc sentimentele cele dinlăuntru. Căci cine o are în suflet, se bucură și când o vede în afară. În afară de asta, Crucea are două aspecte: unul spiritual (Mc. 8, 34: Ia-ți Crucea și urmează-mi…); și unul material (Mt. 27, 24: …pe ea s-a vãrsat sânge nevinovat…).

8) Afirmație eretică: Nu e nevoie să ne facem semnul Crucii cu mâna, deoarece Dumnezeu nu ne cere să Îl slujim cu mâinile omenești, după cuvântul Apostolului: Dumnezeu, Cel ce a făcut lumea și toate cele ce sunt într'însa, fiind El Domnul cerului și al pământului, nu locuiește în temple făcute de mâini, nici nu este slujit de mâini omenești, ca și cum ar avea nevoie de ceva, de vreme ce El le dă tuturor viață și suflare și totul (Faptele Apostolilor 17, 24-25). Iar cei ce se închină Lui trebuie să se închine în duh și în adevăr și nu în trup: Dar vine ceasul, și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr; că astfel sunt închinătorii pe care Tatăl îi caută (Ioan 4, 23).

Învățătura ortodoxă : În primul citat nu este vorba de semnul Crucii făcut cu mâna, ci spune doar că pe Dumnezeu nu trebuie să-L slujim cu ostenelile mâinilor noastre, căci El nu are nevoie de nimic din cele pământești.

Iar în citatul al doilea este vorba despre faptul că în curând va începe o epocă nouă, în care închinarea lui Dumnezeu (cultul) va fi mai desăvârșită (lăuntrică și sprituală), iar nu ca până atunci aproape numai formală (exterioară și materială), legată de un anume lăcaș (templul din VT), de o anumită localitate (Ierusalim sau Garizim), de o anumită națiune (iudei, samarineni). Căci Dumnezeu este Duh și nu poate fi cuprins între zidurile unui templu oarecare. El este pretutindeni și de aceea închinarea nu trebuie să fie legată de ceva mărginit, ci trebuie să se facă în duh, adică internă (spirituală), cum nici la iudei nici la samarineni nu mai fusese până atunci. Deci închinarea în duh este cea adevărată. Dar prin aceasta nu înseamnă că se înlătură cultul exterior, dat fiind dubla noastră natură: trupească și sufletească. Și neoprotestanții, atunci când se roagă îngenunchează, își pleacă capetele, ridică sau împreunează mâinile în timpul rugăciunii. Tot așa ca și îngenuncherea, semnul Crucii este un semn care arată o stare sufletească de evlavie înaintea lui Dumnnezeu, Căruia trebuie să Îi slujim și cu trupul și cu sufletul (I Corinteni 6, 20).

La secte

Nici una din sectele cunoscute nu cinstesc Sfânta Cruce cum s-ar cuveni, dar dintre ele, cele care o defaimă cel mai mult și în mod intenționat sunt următoarele: Ku Klux Klan (sunt cei care ii dau foc Crucii), Biserica Satanistă (care o batjocoresc în diversele lor ritualuri) și Martorii lui Iehova. Dintre acestea, îi vom aminti pe Martorii lui Iehova, deoarece ei sunt cei care umblă pe la casele oamenilor și au o „apologie” consistentă împotriva Crucii. Răspunsurile lor de bază împotriva Crucii sunt cele protestante obișnuite, dar ceea ce au în plus și îi deosebește este următorul lucru:

Afirmație iehovista : Cuvântul Cruce în limba greacă clasică, adică “σταυρoς – stavros”, putea însemna și par, stâlp, bârnă de lemn; de aceea Martorii lui Iehova susțin că Hristos a murit pe un par și nu pe cruce.

Învățătura ortodoxă : Textul grecesc, atunci când se referă la obiectul pe care a fost răstignit Hristos, folosește termenul σταυρoς. Acest termen apare de 14 ori în textul Noului Testament, în următoarele pasaje: Matei 27:40,42; Marcu 15:30,32; Luca 23:21; Ioan 19:19,31; 1Corinteni 1:18; Galateni 5:11; Efeseni 2:16; Filipeni 2:8; 3:18; Coloseni 1:20. Dar acest cuvânt dicționarele îl mai traduc uneori și prin “stâlp sau bârnă de lemn”, iar iehoviștii văd doar acest sens din antichitatea îndepărtată; însă de cele mai multe ori, prin σταυρoς se înțelege “instrument de tortură în formă de T” sau  t”, adică cu partea de sus alungită.  Pentru noțiunea de stâlp, limba greacă are un alt cuvânt: στυλoς (= stâlp, coloană) și el se regăsește de 4 ori și în NT (Gal 2:9; I Tim. 3:15; Apocalipsă 3;12 și 10:1). Un alt cuvânt pentru lemnul pe care a fost pironit Domnul Iisus, este ,,ξιλoυ” (xilu), care poate fi tradus cu par, lemn sau pom. El apare în următoarele texte, în total de 8 ori: Fapte 5:30; 10:39; 13:29; Galateni 3:13; Apocalipsa 2:7; 18:12; 22:2,19.

Până aici vedem, că într-adevăr cuvântul „stavros” în greaca veche a însemnat la început stâlp, par, lemn sau pom, dar acest stâlp simplu s-a folosit până prin anul 300 înainte de Hristos, căci după aceea la romani a început să se adauge la lemnul vertical (la stâlp) și un „patibulum”, adică lemnul orizontal, ceea ce ne demonstrează că semnul crucii așa cum îl stim azi, a fost cunoscut deja chiar cu 3 secole înainte de venirea Domnului în lume; deci lemnul orizontal nu a fost adăugat doar în timpul Împăratului Constantin cel Mare (306-337 d.Hr), cum le place Iehovistilor să creadă.

Avem chiar mărturii scrise cum că în primele trei secole înainte de Hristos se folosea crucea cu bară orizontală, iar acestea le putem citi la: Plaut (250 – 184 î.e.n.), Seneca (4 î.e.n. – 65 e.n.), și Tacitus (55-115 e.n.). Aceasta demonstrează că în vremea Mântuitorului crucea era deja cunoscută, iar răstignirea se facea pe cruce în forma „†”. Iar mai departe avem destule mărturii despre forma crucii de la Sfinții Părinți din secolele I și II după Hristos: Epistola lui Barnaba (an. 100), în cap 9 și 12; Irineu de Lyon (115-190), în cartea a IV capitolul V; Iustian Martirul (100-165) în Prima Apologie, cap. XXXV si LV, apoi în cartea Dialog cu iudeul Trifon, cap. XC, XCI si CV. Tertullian scrie între 190-220 în lucrarea „Adversus Marcionum”, 3.18.3-4; iar în „Despre idolatrie”, la cap. 12. Melito episcop de Sardes a scris aproximativ în anul 170 e.n., în Cartea „despre Geneza”.

Istoricii din toate timpurile au consemnat că răstignirea Domnului s-a făcut pe o cruce și nu pe un par. În epoca Mântuitorului avem de-a face cu greaca elenistică, deci interpretarea în sensul limbii grecești clasice este forțată; în concluzie în perioada Mântuitorului răstignirea se făcea pe cruce.

Să aducem și un argument din Biblie, că poate pentru noi ortodocsii sau poate chiar pentru martori va avea o credibilitate mai mare: In. 20, 25: “ Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnele cuielor…”. Exprimarea la plural arată că răstignirea s-a făcut pe o cruce, cu brațele întinse, străpunse de cuie separat. Dacă răstignirea s-ar fi făcut pe un par, cu mâinile deasupra capului, s-ar fi utilizat un singur piron pentru imobilizarea acestora. Iar în alt loc se spune: Matei 27:37 – Și deasupra capului au pus vina Lui scrisă: “Acesta este Iisus, regele iudeilor”. La iehoviști inscripția nu e pusă deasupra capului, ci deasupra mâinilor, iar Biblia și evanghelistul Matei nu putea face o greșală logică atât de evidentă.

După ce am demonstrat că Mântuitorul a fost răstignit pe Cruce și nu pe stâlp, subliniem faptul că această doctrina iehovista nu a existat de la început la ei, ci abia din octombrie 1931 când Rutherford o primește sub forma de „revelație”. Până atunci, martorii venerau crucea și au folosit-o ca obiect de cult, o purtau pentru a fi identificați și aveau brose cu o cruce alaturi de o coroană.

În final adresam două întrebări retorice către iehoviști:

– Ce trebuie să luăm și să ducem noi, conform textului de la Matei 16:24 – crucea sau stâlpul?

– Ce semn al Fiului Omului se va arăta pe cer (cf. Matei 24:30) – crucea sau stâlpul?

CONCLUZII

Sfânta Cruce este un obiect vrednic de cinstire. În înțeles material, crucea este un obiect format din două bucăți de lemn, așezat de-a curmezișul una peste alta, pe care a fost răstignit Mântuitorul Iisus Hristos. În sens spiritual, prin cruce se înțeleg greutățile și suferințele pe care fiecare om trebuie să le suporte în viață.

Tot în legătură cu crucea este și semnul sfintei cruci, pe care creștinii o fac cu mâna dreaptă, împreunând primele trei degete și îndoindu-le în palmă pe celelalte două, ducând mâna la frunte, la piept, la umărul drept și la umărul stâng, și rostind cuvintele : „În numele Tatălui (la frunte), și al Fiului (la piept), și al Sfântului Duh (trecând mâna de la umărul drept la umărul stâng). Amin. (lăsând mâna în jos)”. Semnul acesta îl fac creștinii nu numai la serviciile divine, ci și la începutul și sfârșitul rugăciunilor private, ca și la începutul și sfârșitul oricărei lucrări.

Cu toate că la cei vechi, crucea a fost un instrument de suferință și obiect de rușine și ocară, deoarece pe ea se răstigneau făcătorii de rele, ea a fost ridicată de Mântuitorul Hristos la rangul de mijloc de mântuire, căci, precum spune Sfântul Apostol Pavel : „Dumnezeu le-a ales pe cele nebune ale lumii ca să-i rușineze pe cei înțelepți, și pe cele slabe ale lumii Dumnezeu le-a ales ca să le rușineze pe cele tari”(l Co 1, 27).

Așadar după cum am văzut în această scurtă prezentare, Sfânta Cruce a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, este altarul Lui de Jertfă și semnul cu care va veni în lume la a doua venire; ea este și semnul nostru distinctiv al creștinilor, pe care îl purtăm la gât, îl avem în Biserici și în case, ca să ne apere împotriva diavolului, dar în același timp mai este și crucea noastră cea de toate zilele pe care o purtăm sub forma necazurilor și a greutaților nădăjduind în ajutorul bunului Dumnezeu. Mărturii cum că suntem datori să o cinstim găsim în toată Sfânta Scriptură și în toată Sfânta Tradiție. În Scriptură, încă din Vechiul Testament a fost prefigurată, iar în Noul Testament Însuși Mântuitorul ne îndeamnă să ne luam crucea și să-I urmăm Lui. Sfinții Apostoli o cinstesc și se lăuda cu ea, iar pe cei ce o resping îi numeste „dușmani ai crucii”. Apoi și creștinii primelor secole au cinstit-o, după modelul Apostolilor, iar pe la anul 325 a fost redescoperită de Sfânta Împărăteasă Elena în mod miraculos.

Prezenta lucrare nu este foarte amanunțită și detaliată, ea putând fi aprofundă în viitor și mai mult la fiecare capitol în parte. Aceasta adună laolaltă bazele doctrinei ortodoxe despre Sfânta Cruce, din punctele de vedere cele mai esențiale: scripturistice și patristice. Scripturistice pentru că asta cer noile confesiuni creștine în primul rând, și patristice pentru a arăta că nu totul este cuprins în Scriptură, Scriptura fiind numai o parte a Sfintei Tradiții, prin urmare Sfânta Tradiție a existat înaintea Sfintei Scripturi.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare:

*** Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2005;

***Molitfelnic, ed. a III-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1976;

Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Smirneni, în Scrierile Părinților Apostolici, vol. I, E.I.B.M.B.O.R, București, 1979;

Idem, Epistola catre Filadelfieni, in Scrierile Parintilor Apostolici, vol. I, E.I.B.M.B.O.R, Bucuresti, 1979;

Sfântul Ioan Damaschinul, Cultul Sfintelor Icoane , trad. D. Fecioru, București, 1937

Idem, Dogmatica, trad. Pr. prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , București, 1943;

Sfântul Ioan Gură de Aur, Crucea, Proslăvire a lui Hristos, traducere de Pr. Dr. Gh. Paschia, în Ortodoxia XXXIV, nr. 2/1982

Idem, Cuvântări la Praznice Împărătești, trad. Pr. Dr. D. Fecioru, București 1942;

Idem, Omilii la Corinteni, traducere de arhim Th. Athanasiu, bucureasti 1908;

Idem, Omilii la Coloseni, trad. Arhim. Th. Athanasiu, București 1905;

Idem, Omilii la Efeseni, trad. de Theodosie Athanasiu, tipografia „Dacia”, Iași 1902;

Idem, Omilii la Filipeni, traducere de arhim Th. Athanasiu, București 1903, pg 112. Tofilact al Bulgariei ‘, tâlcuire la trimiterea către Filipeni, trad. De Veniamin Costache București 1904;

Idem, Omilii la Matei, trad. Pr. D. Fecioru, in colectia P.S.B nr. 23, E.I.B.M.B.O.R., București 1994;

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, E.I.B.M.B.O.R, București 1980;

Idem, Filocalia 3, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R, București 1980;

Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuire la trimiterea către Efeseni, trad. De Veniamin Costache, București, 1904;

Manuale, dicționare, enciclopedii:

Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Dicționar de teologie ortodoxă , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1944;

Todoran, Pr. prof. dr. Isidor și Zăgrean, Arhid. prof. dr. Ioan, Teologie Dogmatică, manual pentru Seminariile Teologice, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2004;

Cărți

Eliade, Mircea , Istoria credințelor și ideilor religioase, volumul II, Editura Științifică , București 1991;

Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note și comentarii, Sibiu, 2005;

Ilie, Arhim. Cleopa, ”Călăuză spre cunoașterea și apărarea credinței ortodoxe”, Sihăstria 1975;

Mitrofan, Părintele din Konevet, Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, trad. de Mitropolitul Iosif Gheorghian, vol 1, Ed. Anastasia, București, 1993;

Pestroiu, Pr. David, Ortodoxia în fața prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, edit. Insei Print, București 2005;

Serb, Pr. Teodor, Călăuza Biblică, edit. Mitropoliei Banatului, Timișoara 1977;

Stăniloae, Pr. prof. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978;

Streza, I.P.S. Laurențiu, Tainele de inițiere creștină în Bisericile răsăritene, Editura Trinitas , Iași , 2002;

Studii și articole:

Bănățeanu, Pr. N. și Pr. D. Roman, Sfânta Cruce, Biblioteca Ortodoxă ”Lupta cea Bună”, nr. 4-5, ediția a III, Câmpulung;

Cîrstoiu, Drd. Ioan, Crucea și Învierea Domnului în Lumina Noului Testament, în revista Studii Teologice XXXVII, nr. 5-6/ 1985;

David, Diac. Conf. P. I., Cinstirea Sfintei și de viața făcătoarei Cruci în Biserica Ortodoxă, în Ortodoxia XXXIV, nr. 2/1982;

Dură, Pr. Asist. Nicolae V., Crucea în lumina tradiției dogmatice, canonice și liturgice a Bisericii O rtodoxe Răsăritene, în Ortodoxia, nr. 2 , 1982;

Galeriu, Pr. Prof. Constantin, Înțelesurile Crucii, în revista Ortodoxia XXXIV, nr. 2/1982;

Idem, Învățătura Ortodoxă despre Sfânta Cruce și cinstirea ei, în revista Ortodoxia, XXX, nr. 3/1978;

Ică, Diac. Lect. Ioan I., Mărturisirea de credință a lui Mitrofan Kritopulos. Însemnătatea ei istorică, dogmatică și ecumenistă. Teză de doctorat, în Mitropolia Ardealului XVIII (1973), nr. 3-4;

Kritopulos, Mitrofan, Mărturisirea de credință, trad. Diac. Lect. Ioan Ică, în Mitropolia Ardealului, XVIII (1973), nr. 3-4;

Mircea, Pr. Ioan, Prefigurările crucii în Vechiul Testament și semnificația lor în tradiția cultică creștină, în ”Studii Teologice”, XXI (1969), nr. 3-4;

Idem, Crucea Domnului, Taina și Slava Lui, în Ortodoxia XXXIV, nr. 2/1982;

Mocanu, Prot. M., Despre cinstirea Sfintei Cruci, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul LXIV, nr. 2/1988;

Modest, Ierom. Drd. Zamfir, Temeiuri Biblice si patristice pentru cinstirea Sfintei Cruci, pag 259, in Ortodoxia 3-4 nr 2 / 1982;

Moldovan, Pr. Conf. Ilie, Sensul inchinarii crestinului in semnul sfintei Cruci, in Ortodoxia XXXIV, nr. 2/1982;

Nemes, Pr. Roman, Cinstirea Sfintei Cruci, în revista Ortodoxia XXXIV, nr. 2/1982;

Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Sfânta Cruce ca mijloc de sfințire și de binecuvântare și ca prilej de închinare, în Ortodoxia XXXIV, nr. 2/1982;

Zamfirescu, Ierom. Drd. Mircea Modest, Temeiuri biblice și patristice pentru cinstirea Sfintei Cruci , în Ortodoxia, nr. 2 , 1982;

Surse de pe internet

CLEOPA, Pr. Ilie, Predică la Duminica după Înălțarea Sfintei Crucihttp://paginiortodoxe2.tripod.com/predici_cleopa_duminici/dumin_dupa_inaltarea_sfintei_cruci.html;

Despre Cruce, mărturia unui fost iehovist, in: http://exm.uv.ro/documente/despre_cruce.html;

BIBLIOGRAFIE

Izvoare:

*** Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2005;

***Molitfelnic, ed. a III-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1976;

Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Smirneni, în Scrierile Părinților Apostolici, vol. I, E.I.B.M.B.O.R, București, 1979;

Idem, Epistola catre Filadelfieni, in Scrierile Parintilor Apostolici, vol. I, E.I.B.M.B.O.R, Bucuresti, 1979;

Sfântul Ioan Damaschinul, Cultul Sfintelor Icoane , trad. D. Fecioru, București, 1937

Idem, Dogmatica, trad. Pr. prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , București, 1943;

Sfântul Ioan Gură de Aur, Crucea, Proslăvire a lui Hristos, traducere de Pr. Dr. Gh. Paschia, în Ortodoxia XXXIV, nr. 2/1982

Idem, Cuvântări la Praznice Împărătești, trad. Pr. Dr. D. Fecioru, București 1942;

Idem, Omilii la Corinteni, traducere de arhim Th. Athanasiu, bucureasti 1908;

Idem, Omilii la Coloseni, trad. Arhim. Th. Athanasiu, București 1905;

Idem, Omilii la Efeseni, trad. de Theodosie Athanasiu, tipografia „Dacia”, Iași 1902;

Idem, Omilii la Filipeni, traducere de arhim Th. Athanasiu, București 1903, pg 112. Tofilact al Bulgariei ‘, tâlcuire la trimiterea către Filipeni, trad. De Veniamin Costache București 1904;

Idem, Omilii la Matei, trad. Pr. D. Fecioru, in colectia P.S.B nr. 23, E.I.B.M.B.O.R., București 1994;

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, E.I.B.M.B.O.R, București 1980;

Idem, Filocalia 3, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R, București 1980;

Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuire la trimiterea către Efeseni, trad. De Veniamin Costache, București, 1904;

Manuale, dicționare, enciclopedii:

Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Dicționar de teologie ortodoxă , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1944;

Todoran, Pr. prof. dr. Isidor și Zăgrean, Arhid. prof. dr. Ioan, Teologie Dogmatică, manual pentru Seminariile Teologice, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2004;

Cărți

Eliade, Mircea , Istoria credințelor și ideilor religioase, volumul II, Editura Științifică , București 1991;

Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note și comentarii, Sibiu, 2005;

Ilie, Arhim. Cleopa, ”Călăuză spre cunoașterea și apărarea credinței ortodoxe”, Sihăstria 1975;

Mitrofan, Părintele din Konevet, Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, trad. de Mitropolitul Iosif Gheorghian, vol 1, Ed. Anastasia, București, 1993;

Pestroiu, Pr. David, Ortodoxia în fața prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, edit. Insei Print, București 2005;

Serb, Pr. Teodor, Călăuza Biblică, edit. Mitropoliei Banatului, Timișoara 1977;

Stăniloae, Pr. prof. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978;

Streza, I.P.S. Laurențiu, Tainele de inițiere creștină în Bisericile răsăritene, Editura Trinitas , Iași , 2002;

Studii și articole:

Bănățeanu, Pr. N. și Pr. D. Roman, Sfânta Cruce, Biblioteca Ortodoxă ”Lupta cea Bună”, nr. 4-5, ediția a III, Câmpulung;

Cîrstoiu, Drd. Ioan, Crucea și Învierea Domnului în Lumina Noului Testament, în revista Studii Teologice XXXVII, nr. 5-6/ 1985;

David, Diac. Conf. P. I., Cinstirea Sfintei și de viața făcătoarei Cruci în Biserica Ortodoxă, în Ortodoxia XXXIV, nr. 2/1982;

Dură, Pr. Asist. Nicolae V., Crucea în lumina tradiției dogmatice, canonice și liturgice a Bisericii O rtodoxe Răsăritene, în Ortodoxia, nr. 2 , 1982;

Galeriu, Pr. Prof. Constantin, Înțelesurile Crucii, în revista Ortodoxia XXXIV, nr. 2/1982;

Idem, Învățătura Ortodoxă despre Sfânta Cruce și cinstirea ei, în revista Ortodoxia, XXX, nr. 3/1978;

Ică, Diac. Lect. Ioan I., Mărturisirea de credință a lui Mitrofan Kritopulos. Însemnătatea ei istorică, dogmatică și ecumenistă. Teză de doctorat, în Mitropolia Ardealului XVIII (1973), nr. 3-4;

Kritopulos, Mitrofan, Mărturisirea de credință, trad. Diac. Lect. Ioan Ică, în Mitropolia Ardealului, XVIII (1973), nr. 3-4;

Mircea, Pr. Ioan, Prefigurările crucii în Vechiul Testament și semnificația lor în tradiția cultică creștină, în ”Studii Teologice”, XXI (1969), nr. 3-4;

Idem, Crucea Domnului, Taina și Slava Lui, în Ortodoxia XXXIV, nr. 2/1982;

Mocanu, Prot. M., Despre cinstirea Sfintei Cruci, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul LXIV, nr. 2/1988;

Modest, Ierom. Drd. Zamfir, Temeiuri Biblice si patristice pentru cinstirea Sfintei Cruci, pag 259, in Ortodoxia 3-4 nr 2 / 1982;

Moldovan, Pr. Conf. Ilie, Sensul inchinarii crestinului in semnul sfintei Cruci, in Ortodoxia XXXIV, nr. 2/1982;

Nemes, Pr. Roman, Cinstirea Sfintei Cruci, în revista Ortodoxia XXXIV, nr. 2/1982;

Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Sfânta Cruce ca mijloc de sfințire și de binecuvântare și ca prilej de închinare, în Ortodoxia XXXIV, nr. 2/1982;

Zamfirescu, Ierom. Drd. Mircea Modest, Temeiuri biblice și patristice pentru cinstirea Sfintei Cruci , în Ortodoxia, nr. 2 , 1982;

Surse de pe internet

CLEOPA, Pr. Ilie, Predică la Duminica după Înălțarea Sfintei Crucihttp://paginiortodoxe2.tripod.com/predici_cleopa_duminici/dumin_dupa_inaltarea_sfintei_cruci.html;

Despre Cruce, mărturia unui fost iehovist, in: http://exm.uv.ro/documente/despre_cruce.html;