Sfanta Cruce In Lumina Noului Testament
Plan lucrare
Introducere
Cap. I. Taina Crucii în Sfânta Scriptură
Cap. II. Sfânta Cruce în lucrarea și închinarea ei
II.1. Crucea materială.
II.2. Crucea suferințelor.
Cap. III. Crucea – semnul Fiului Omlui
III.1. Crucea Domnului, temelia credinței și a Bisericii
III.2. Crucea cea de viață dătătoare
Cap. IV. Cruce și înviere
IV. 1. Sfânta Cruce — altarul de jertfă al Mântuitorului
Cap.V. Cinstirea Sfintei Cruci
V. 1. Despre purtarea Crucii
Concluzi
Introducere
În istoria omenirii ne-au rămas multe semne care au devenit simboluri în decursul timpului. Crucea lui Hristos a fost preînchipuită și prevestită în chip tainic încă de la neamurile cele de demult și nimeni vreodată nu s-a împăcat cu Dumnezeu fără puterea Crucii. Crucea și semnul Crucii cu care se înseamnă fiecare drept-credincios și se închină, a devenit și pentru creștini nu numai simbol al, suferinței, ci și mijloc de mântuire și de proslăvire, cu sfinții (cf. Matei 13, 43 ; loan 17, 22, 24; Efes. 1, 13; Apoc. 7, 12; 9, 4; 14, 1).
De obârșie persă, crucea era folosită de Greci și de Romani pentru pedeapsa capitală dată unor criminali, unor sclavi, oricum unor ne-Romani. Socotită barbară de către autorii antici, crucificarea era adesea precedată de tortură sau de biciuire. În vremea lui Iisus, crucea amintea de crâncena ucidere a Evreilor răsculați împotriva ocupanților (Fap 5,37).
Crucea este un simbol arhetipal, încât, chiar dacă am proveni dintr-o cultură complet străină de acesta, probabil că tot am fi capabili să deducem o parte din semnificația sa. Crucea este cea mai simplă combinație posibilă între două planuri și atrage atenția în mod clar asupra locului unde acestea se intersectează. Ca formă elementară, crucea oferă o mărturie vizuală care poate fi exprimată astfel: „există un plan vertical și unul orizontal care se întâlnesc". înainte de a fi adoptat de creștinism, simbolul crucii – precum și alte elemente similare – a fost utilizat de mai multe culturi și religii pentru a exprima credințe religioase. Aceasta nu îl face să fie mai puțin un simbol creștin. Sfânta Cruce nu este o fantezie a minții omenești sau o creație a unor oameni. Ea este mijloc ales de Dumnezeu pentru începutul mântuirii noastre, deci este o descoperire a lui Dumnezeu. Dacă venirea Mântuitorului Hristos – întruparea, Jertfa, prin Cruce și pe Cruce, Moartea și învierea Sa, – este descoperirea supremă a lui Dumnezeu pe cale naturală și supranaturală, Sfânta Cruce este un obiect absolut indispensabil lucrării lui Dumnezeu și mântuirii noastre. Așa cum sufletul se mântuiește numai prin trup, tot astfel jertfa sângeroasă și unică a Mântuitorului a fost pe altarul Crucii, deci obiectul absolut necesar mântuirii noastre. Începutul văzut al Bisericii lui Dumnezeu celei adevărate sau istorice este Sfânta Cruce.
Crucea este dovada existenței Bisericii. În forma ei s-au ridicat altare creștine, mai ales după descoperirea și înălțarea ei – 14 septembrie 327. Astăzi chiar și lumea protestantă propovăduiește o „teologie a crucii" și recunoaște Sfânta Cruce ca semn al lui Hristos. „Facerea mâinilor omenești” (Fapte 17, 24) și „semnele” se referă în acest context la temple și la capiște în care păgânii credeau că locuiește zeitatea lor sau își pot ține zeul închis să nu-1 adore ori să-1 fure alții. Slujirea și închinarea în duh (Isaia 4, 23-24) este un postulat al credinței. Cei curați cu inima văd pe Dumnezeu (Matei 5, 8), cei nevinovați în cuget, curați la minte, cu mâini nepătate și care nu au luat în deșert sufletul lor vor primi binecuvântare (Ps. 23, 3-5). Semnul Sfintei Cruci nu însemnează înlocuirea lui Dumnezeu sau substituirea credinței ci ajutor în urcușul spre mântuire.
Cap. I. Taina Crucii în Sfânta Scriptură
Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție ne dau mărturii atât despre preinchipuirea sfintei Cruci, înainte de răstignirea Domnului pe ea, cât și despre actul însemnării cu sfânta Cruce, despre puterea ei divină, precum și despre tâlcuirea actului de însemnare a dreptcredincioșilor creștini, cu semnul sfintei Cruci.
Pentru a înțelege mai bine care este învățătura despre Sfânta Cruce și de ce Sfânta Cruce se bucură de o aleasă cinstire la creștinii ortodocși, și nu numai, folositor demersului nostru, în acest sens, este o incursiune în istoria biblică, și mai apoi, în istoria bisericească universală încercând a scoate în evidență prezența Sfintei Cruci în iconomia mântuirii și în viața Bisericii.
Cultul, ca formă sau act religios ce are ca scop punerea în legătură a omului cu Dumnezeu are mai multe obiective. Obiectivul principal al cultului ortodox este Dumnezeu – Sfânta Treime. Între obiectivele secundare se înscrie și cinstirea Sfintei Cruci, sfințită prin sângele Mântuitorului Hristos răstignit pe ea și mai apoi devenită „simbol văzut al Jertfei și al Patimii Sale, dar și semnul biruinței Lui asupra morții și a diavolului”.
Cultul public ortodox nu este un cult ce poate fi stabilit ad-hoc în funcție de necesitatea cotidiană, nu poate fi improvizabil, ci el se desfășoară în funcție de cele trei perioade ale anului bisericesc: perioada Penticostarului (perioada pascală), perioada Octoihului (perioada post-pascală) și perioada Triodului (perioada prepascală) fiecare perioadă cu particularitățile sale specifice. Creația imnologică, cuprinsă în cărțile noastre de cult, având ca temă Sfânta Cruce, este de o mare bogăție și de o mare frumusețe. Un amănunt trebuie precizat încă de la început, anume acela că imnografii nu au avut în intenție să elaboreze dogme, ci „ei au cântat frumusețea învățăturilor bisericești pe care Biserica și le-a însușit ca adevăruri poetice spre a le comunica credincioșilor”. Imnografii au fost totodată și mari teologii, astfel au reușit ca ideile fundamentale despre Sfânta Cruce, despre puterea ei ce mântuiește, despre legătura incontestabilă dintre Cruce și Înviere ș.a., să fie preluate, îmbrăcate în haină poetico-dogmatică de o frumusețe și claritate uluitoare. Reușind să fie prezentate tuturor credincioșilor ce participă la săvârșirea Sfintelor Slujbe, sub multiple aspecte, „Crucea este trecută din situația de obiect în categoria ființială, deoarece prin Sângele lui Hristos care S-a vărsat pe ea la răstignire. Crucii i s-a împărtășit puterea dumnezeiască, astfel încât toate actele lui Hristos ca Logos și Fiu al lui Dumnezeu care au precedat Crucea sau au urmat după Cruce sunt legate inseparabil de ființa lui Hristos, prin puterea Sa dumnezeiască și prelungite în eternitate, până la sfârșitul lumii”. Altfel spus, cine se închină cinstei și de viață făcătoarei cruci se închină Mântuitorului Hristos care și-a întipărit puterea într-însa, prin răstignire și stropirea lemnului crucii cu scump sângele Său. Cartea Triodului propune prin cântările și slujbele sale smerenie și pocăință la picioarele Sfintei Cruci, care se vor preface cu certitudine în binecuvântată bucurie pascală.
Evident că în cartea Triodului cântările închinate Crucii nu sunt dispuse sistematic, respectându-se un anume algoritm sau sistem tematic. Centru gravitațional al troparelor și stihurilor Sfintei Cruci îl reprezintă Dumnica a treia din Postul Mare în special, precum și săptămâna care urmează după această Duminică închinată cum bine se știe cinstirii Sfintei Cruci.
După învățătura Sfintei noastre Biserici, întemeiată, în primul rând pe Sfânta Scriptură, Crucea este altarul de jertfă prin care Mântuitorul Iisus Hristos a împăcat pe om cu Dumnezeu Tatăl. Sfânta Cruce este preinchipuită de exemplu, în Vechiul Testament, de <<pomul vieții>>, care a răsărit din pământ, din porunca lui Dumnezeu, în mijlocul raiului pământesc, alături de <<pomul cunoștiinței binelui și răului>> (cf. Facere 2, 9). <<Pomul vieții>> aceasta este numirea simbolică a sfintei Cruci, numire relatată în scrierile Sfintei Scripturi. Numire aceasta a sfintei Cruci apare în ultimile cărți ale Sfintei Scripturi, unde se descrie râul ceresc, ca o completarea a descrierii raiului pământesc: <<Și în mijlocul pieții din cetate, de o parte și de alta a râului, crește pomul vieții… și frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor>> (Apoc. 22, 2; Apoc. 2, 7; 21, 6). Aici, cum se vede, se vorbește, profetic, și despre puterea divină a <<pomului vieții>> (sfânta Cruce): <<tămăduirea neamurilor>> pământului. Biserica ne dă învățătura limpede, că pomul vieții, despre care vorbește Sfânta Scriptură simbolizează sfânta Cruce. Acest lucru îl înfățișează ea, atât în scris în cărțile de slujba divină, cât și în mod plastic, în pictură.
Din datele Sfintei Scripturi reiese că Crucea a fost în planul lui Dumnezeu, dintru început, descoperit de El prin prooroci, prin simboluri, gesturi (Ieș. 12, 6, 11) și chiar semnul grafic al literei t(au) care-i cruce, în Iezechiel 9, 4, 6; cp. Apoc. 7, 3; 9, 4; 14, 1; sau figuri metaforice. Crucea este implicată mai întâi în făgăduința dată de Dumnezeu lui Adam și Evei – la alungarea din Eden – că va trimite lumii pe Mântuitorul: «Sămânța femeii (Fiul Mariei) va zdrobi capul șarpelui» (Fac. 3, 15), fapt care avea să se înfăptuiască de Mântuitorul Hristos prin jertfa Lui pe cruce (Gal. 4, 14 – 15).
Crucea se ridică la hotarul dintre cele două iconomii. Crucea reprezintă „altarul de jertfă” pe care, Avram, a dorit să aducă ca jertfă pe fiul său Isaac, pe muntele Moria (Facere, 22, 1-15).. Căci precum lui Avraam lucrătoare era taina Crucii, iar fiul său Isaac, tip a fost Celui răstignit, tot așa și lui Iacob, în întreaga lui viață lucra taina Crucii, iar Iosif, fiul lui Iacob, tip și taină a fost a Cuvântului întrupat și care avea să fie răstignit. Căci și el din invidie a fost adus spre ucidere de către frații săi cei după trup, pentru care și către care a fost trimis de tatăl său, precum și Hristos, mai târziu. Că nu a fost ucis Iosif, ci doar vândut, nu-i nimic de mirat în asta, căci nici Isaac, până la urmă, n-a fost omorât, întrucât ei nu erau adevărul, ci erau numai tip al adevărului ce avea să vină. Și lor trebuie să le dăm sensul dublu al tainei, după cele două firi ale lui Hristos: ducerea spre înjunghiere arată mai dinainte patima după trup a lui Dumnezeu-Omul, dar faptul că nu a suferit pătimirea aceasta, a preînchipuit nepătimirea dumnezeirii. Acestea le poți găsi însă și în cazul lui Iacob și al lui Avraam care, deși au fost ispitiți, au învins, fapt care a fost scris clar și. despre Hristos.
Sfântul Chiril al Alexandriei, afirmă că: „Lemnul lui Isaac este Crucea lui Hristos”, iar Sfântul Ioan Gură de Aur, precizează: „Și l-a legat pe fiul său și l-a pus pe altar. Dar acestea toate erau prefigurarea Crucii. De aceea și Hristos zicea iudeilor: „Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea și a văzut-o și s-a bucurat” (Ioan 8, 56). Cum L-a văzut? Prin tip, prin umbră. Căci precum acolo berbecul s-a adus (jertfă) în locul lui Isaac, astfel (și aici) Mielul duhovnicesc s-a adus jertfă pentru lume”. Făcând o paralelă între jertfa lui Avraam și cea a Mântuitorului Iisus Hristos, teologii care s-au aplecat asupra acestui moment constată că „cercetarea credinței lui Avraam are o însemnătate tipică cu totul importantă. Ea simbolizează sacrificiul cel mare ale Testamentului Nou și descoperă oamenilor că întâmplarea cea înfricoșătoare a Vinerii celei Mari a fost prezisă și prefigurată din vechime. Cuprinsul acestui capitol din cartea Facerii nu este o simplă istorie, care n-are nici o legătură cu noi. Aceasta e manifestarea planului dumnezeiesc, care, realizându-se succesiv, dă evenimentelor o atare formă încât ele prefigurează secretul viitor”.
Sfântul Ioan Gură de Aur, precizează: „Și l-a legat pe fiul său și l-a pus pe altar. Dar acestea toate erau prefigurarea Crucii. De aceea și Hristos zicea iudeilor: „Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea și a văzut-o și s-a bucurat” (Ioan 8, 56). Cum L-a văzut? Prin tip, prin umbră. Căci precum acolo berbecul s-a adus (jertfă) în locul lui Isaac, astfel (și aici) Mielul duhovnicesc s-a adus jertfă pentru lume”.
Ca putere și lucrare anticipată a Crucii, o vedem lucrând în toiagul lui Moise, care a făcut atâtea minuni: în fața lui Faraon (Ieșire 4, 2–4), la ieșirea din Egipt a evreilor, despicând apa Mării Roșii în două pentru trecerea lor și înecarea egiptenilor (Ieșire 14, 16–25); sau, la Meriba unde, lovind stânca cu toiagul, a ieșit apă pentru a potoli setea poporului (Ieșire 17, 1–7); sau în «toiagul lui Aaron, care a odrăslit» (Numeri 17, 8–10; Evrei 9, 4). Cu toiagul de lemn preînchipuind Crucea și cu apa dumnezeiescul Botez, după cum și Dumnezeiscul Pavel, văzătorul tainelor, zice clar că: ,,toți prin Moise s-au botezat în nor” (1 Corinteni 10, 2.). Și tot el, încă înainte de mare și de toiagul acela, ne spune că a suferit de bună voie Crucea lui Hristos, căci zice: ,,a socotit mai mult decât bogățiile Egiptului, ocara lui Hristos” (Evrei 11, 26). Crucea, și o zice tot Pavel, este numită de cei fără de minte ocara lui Hristos, căci El a suferit Crucea, nesocotind ocara ei(Evrei 12,2.). Continuând, Moise a preînchipuit foarte clar chipul Crucii, forma ei și mântuirea care este prin acest chip. Căci după ce a așezat drept toiagul, a întins pe el mâinile lui, arătându-se pe sine ca fiind răstignit pe toiag (Exod 17,9-12) și așa, cu această înfățișare, a fost biruit repede Amalek. Iar punând Șarpele de aramă pe un anume loc, a înălțat astfel semnul, tipul Crucii în mod clar și a poruncit iudeilor mușcați de șerpi să privească spre acesta și așa a vindecat mușcăturile șerpilor (Numeri 21, 8-9).
Cea mai expresivă prefigurare a Crucii o găsim în lemnul pe care Moise a ridicat șarpele de aramă în pustie. Astfel, după ce s-a rugat Domnului, pentru poporul care cârtise împotriva lui Dumnezeu, Domnul a zis către Moise: „Fă-ți un șarpe de aramă și-l pune pe un stâlp; și de va mușca șarpele pe un om, tot cel mușcat care se va uita la el va trăi. Și a făcut Moise un șarpe de aramă și l-a pus pe un stâlp; și când un șarpe mușca vreun om, acesta privea la șarpele de aramă și trăia” (Numeri 21, 8-9).
Șarpele de aramă din pustie nu era, cum sar crede, doar un simbol sau un semn oarecare, pentru că iată mărturia desprinsă din paginile Noului Testament, de data aceasta arătându-se prin glasul lui Iisus Hristos: „Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să se înalțe Fiul Omului!” (Ioan 3, 14). Fără doar și poate, acesta este un Semn pe care noi l-am primit de două mii de ani, un Semn prin care primim bucuria izbăvirii și care se numește Cruce. În limba greacă avem cuvântul Stavros, iar în limba latină avem cuvântul crux, adică cruce – semn-simbol reprezentând marele mister al credinței creștine: patima și moartea prin răstignire a lui Iisus Hristos, identificat de la început ca fiind semnul Fiului Omului, după cum citim: „Căci precum fulgerul iese de la răsărit și se arată până la apus, așa va fi și venirea Fiului Omului… Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului și vor plânge toate neamurile pământului și vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere și cu slavă multă!” (Matei 24, 40).
Sfântul Iustin Martirul, zice: «Tot ca figură și ca semn a fost și ridicarea Crucii aceleia făcute împotriva șerpilor care mușcau pe fiii lui Israel, pentru mântuirea celor ce aveau să creadă că încă de atunci s-a propovăduit moartea șarpelui și mântuirea celor mușcați și care se refugiau la Cel care avea să fie răstignit» (pe cruce).
Simbol al puterii lucrătoare a Sfintei Cruci îl constituie și toiagul lui Moise: „Toiagul acesta, care a fost prefăcut în șarpe, ia-l în mâna ta, căci cu el ai să faci minuni” (Ieșire, 4, 17). Cu acest toiag, Moise a scos din Egipt poporul Israel, folosindu-se de el în momentele cele mai delicate ale călătoriei lor din Egipt spre Canaan, despicând Marea Roșie prin care poporul Israel a trecut ca pe uscat (cf. Ieșire, 14, 16) și tot cu toiagul a făcut să izvorască apă din stâncă pentru a adăpa poporul și vitele cele însetate (cf. Ieșire, 17,6). Aceeași prefigurare a Crucii o au și altarele și jertfele de la templul iudaic. Ca chip al Crucii și ca semn și mijloc de binecuvântare trebuie să vedem mâinile încrucișate ale patriarhului Iacov când binecuvintează pe Efraim și Manase, fiii lui Iosif (Fac. 48, 1–15).
Crucea și puterea ei lucrătoare a fost doar prefigurată, în paginile Noului Testament, Sfânta Cruce apare ca o realitate evidentă și este legată direct de Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, care a scos în evidență realitatea ei, dar și rolul și importanța ei în viața creștină. În Noul Testament, Crucea capătă o nouă dimensiune și i se descoperă taina și lucrarea ei nedespărțită de Persoana Mântuitorului Hristos, apărând cu toate semnificațiile ei: materială, morală, teologică și eshatologică, etc. „Crucea se ridică deci la hotarul dintre cele două iconomii a Vechiului Testament și a Noului Testament” și între două lumi: închinători ai Crucii și vrăjmași ai Crucii.
Și dacă în Vechiul Testament, Crucea era un mijloc de pedeapsă, în Noul Testament, ea devine altarul de Jertfă supremă pe care Mântuitorul Iisus Hristos a primit să se jertfească și astfel să împace neamul omenesc cu Dumnezeu Tatăl. De aceea, cuvântul Crucii este prezent în propovăduirea Mântuitorului încă înainte de răstignirea Sa pe acest vechi instrument de osândă, cu scopul de a pregăti pe ucenici pentru momentul respectiv.
Dacă Vechiul Testament „este umbra celor viitoare … călăuză spre Hristos” (Galateni III, 24), Noul Testament are în centrul său Crucea dreptății, a mântuirii. Dacă în Vechiul Testament adevărurile mesianice erau cunoscute ca într-o ghicitură, abia în Noul Testament profețiile Legii vechi devin concrete, capătă conținut. Dacă Vechiul Testament abundă de prefigurări ale Sfintei Cruci, așa cum am putut vedea, abia în Noul Testament, căpătând o nouă dimensiune, crucea Mântuitorului Hristos își descoperă semnificațiile și lucrările ei, taina și lucrările Sfintei Cruci fiind nedespărțite de Hristos, de viața, activitatea și lucrarea sa mântuitoare „Crucea își descoperă în Noul Testament deplinul înțeles și toate semnificațiile ei: materială, spirituală, teologică, soteriologică, ecleziologică și eshatologică”.
Sfânta Cruce apare în Noul Testament ca instrumentul binecuvântat al răscumpărării de obște și în parte, a oamenilor. Prezența Sfintei Cruci în actul soteriologic realizat de Mântuitorul Hristos este teologhisită magistral de Sfântul Apostol Pavel, textul fiind în același timp și un puternic temei scripturistic pentru cinstirea Sfintei Cruci. În Noul Testament, căpătând o nouă dimensiune, crucea Mântuitorului Hristos își descoperă semnificațiile și lucrările ei, taina și lucrările Sfintei Cruci fiind nedespărțite de Hristos, de viața, activitatea și lucrarea sa mântuitoare „Crucea își descoperă în Noul Testament deplinul înțeles și toate semnificațiile ei: materială, spirituală, teologică, soteriologică, ecleziologică și eshatologică”.
Puterile sufletești ale Sfinților Apostoli sunt luminate și întărite de razele Crucii, care le întărește și le înflăcărează voința și simțirea, clădind în sufletele ucenicilor lui Hristos unitate absolută de armonie și un echilibru de neînfrânt. Simțind în ei înșiși energia ce izvorăște din Sfânta Cruce, fără ezitare ei promovează Sfânta Cruce ca obiect al predicii lor: „Cu plugul cel dumnezeiesc al Crucii, ați arat pământul, dumnezeiești Apostoli, făcându-l roditor și odrăslind dreapta credință”.
Sfânta Cruce la umbra căreia Biserica lui Hristos prinde contur, crește, devine activă, umple de tărie, de curaj, de răbdare, pe cei ce sunt chemați la mărturisirea adevărului.
Prin răstignirea Mântuitorului Hristos, Sfânta Cruce își schimbă esența în mod natural, dar tainic am putea spune, în loc de durerea crucii la răstignirea Domnului, se poate vorbi de cruce ca putere a creștinului în mersul său eshatologic până la bucuria finală a semnului judecății celei din urmă: „Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului… și vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere și cu slavă multă” (Matei 24, 30).
Fiind o legătură indisolubilă între opera mântuitoare și crucea Mântuitorului Hristos, fapt subliniat de Sfântul Apostol Pavel care înțelege prin cuvântul cruce toată lucrarea de mântuire a lui Iisus Hristos; privirea Sfintei Cruci ar trebui să trezească în inima oricărui credincios „toate sentimentele de evlavie și de credință, de smerenie și de dragoste față de Cel ce l-a răscumpărat din moarte și l-a adus la viață. Pentru motive ca acestea, socotim că cinstirea Sfintei Cruci este tot atât de veche ca și religiunea dumnezeiescului răstignit”
Astfel, înainte de răstignire, Mântuitorul vorbește despre patimile și moartea Sa pe cruce, spunând că „El trebuie să meargă la Ierusalim și să pătimească multe de la bătrâni și arhierei și de la cărturari și să fie ucis a treia zi să învieze” (Matei 16, 21). Apoi, în convorbirea cu Nicodim, Mântuitorul Hristos vorbește direct de Crucea care-L aștepta și de taina ei, amintind de șarpele lui Moise în care se vedea preînchipuit pe Sine precizând că: „Nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce s-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să se înalțe și Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 13-15). Prin aceste cuvinte, Mântuitorul Iisus Hristos arată necesitatea jertfei Sale de pe Cruce, ca o împlinire a iubirii divine față de om și a planului cel veșnic al lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii.
După această convorbire, Domnul Hristos începe să recomande și celor ce cred în El, crucea morală a suferințelor și a jertfelor, zicând: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24); „Cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de mine” (Matei 10, 38); „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34); Textul luat din Evanghelia Sfântului Marcu (8, 34-38) are un conținut enigmatic și, în același timp, bulversează, fiind foarte dificil de înțeles, chiar și pentru hermeneuții biblici. Textul ne lasă să înțelegem că pentru a deveni ucenic, prieten și casnic al Mântuitorului Iisus Hristos, trebuie să împlinim trei sfaturi evanghelice: renunțarea sau lepădarea de sine, luarea crucii și urmarea lui Hristos. Hristos nu obligă pe nimeni. ,,El propune calea ca pe un sfat. Sfatul nu este lege decât din momentul în care l-ai adoptat în mod deliberat, ca normă de viață”.
Înțelesul duhovnicesc al Crucii apare puternic, luminos, îndeosebi la profetul Isaia. Profetul descrie ,,Patimile și ispășirea Domnului pentru păcatele noastre în accente și imagini atât de vii, ca și când s-ar afla în fața Crucii…” a luat asupră-și durerile noastre, spune Isaia, și cu suferințele noastre S-a împovărat… A fost străpuns pentru păcatele noastre… pedepsit pentru mântuirea noastră. Și prin rănile Lui noi toți nc-ain vindecat" (Isaia LIII, 4, 5, 7). Semnele ce urmează credinței în Hristos și botezului (Marcu 16, 16-17) îi fac pe toți creștinii să fie moștenitorii puterii de a vindeca bolile și de a alunga demonii, putere dată de Hristos apostolilor Săi (Marcu 3, 15). Deci, după evanghelistul Marcu, cei care se îmbracă în botezul lui Hristos și asumă crucea Lui poartă semnele puterii apostolice: izgonirea demonilor, vorbirea în limbi, puterea asupra duhurilor necurate, vindecarea bolnavilor (Marcu 16, 17-18). ,,Această acțiune, prima exigență a misiunii creștine”, vizează convertirea prin credință și botezul, acte care duc la mântuire (Marcu 16, 14).
„Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să-Mi urmeze Mie” (Luca 9, 23); „Și cel ce nu-și poartă crucea sa și nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14, 27), etc.
Desigur, în aceste cuvinte este vorba despre crucea noastră duhovnicească, dar care se fundamentează pe Crucea Domnului, pentru că purtarea crucii înseamnă a urma și a imita pe Hristos, după cuvintele Sfântului Apostol Petru care zice: „Căci spre aceasta ați fost chemați (să pătimiți), că și Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă ca să pășiți pe urmele Lui” (I Petru 2, 21).
Conform textelor, prezentate de cei patru evangheliști, dacă până la Hristos crucea era instrumentul de ocară și tortură pentru cei vinovați de fapte reprobabile, pentru Hristos, crucea devine altarul de jertfă, pe care El, s-a adus jertfă supremă lui Dumnezeu Tatăl, căci „Cel ce este deodată Arhiereu și jertfă, și-a pregătit și altarul Său pe care prăznuiește paștele Noului Legământ, „ căci Paștele nostru Hristos S-a jertfit pentru noi” (I Cor. 5, 7). Mai mult decât atât, deși cunoștea foarte bine statutul de ocară al crucii, Mântuitorul Hristos n-a ținut cont de ocara ei, ci „ca Începătorul și plinătorul credinței, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ținut seama de ocara ei și a șezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu” (Evrei 12, 2).
Astfel, prin răstignirea Mântuitorului pe aceasta, din lemn de ocară în Vechiul Testament, Crucea apare acum ca: „Lemnul binecuvântat, care slujește la o trebuință binecuvântată” (Înțelepciunea lui Solomon, 14, 7), prin care se face și vindecarea și îndreptarea noastră, prin sângele lui Hristos, după cuvântul Sfântului Apostol Petru care zice: „El a purtat păcatele noastre, în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, murind față de păcate, să viețuim dreptății: cu a Cărui rană toți ne-am vindecat” (I Petru 2, 24).
După Înviere, interpretând momentul răstignirii lui Hristos, Sfinții Apostoli scot în evidență în scrierile lor, toate consecințele jertfei de pe Cruce. 1.Astfel, apostolul neamurilor, Sfântul Pavel le scrie galatenilorcă prin Jertfa de pe Cruce, Hristos a dezlegat blestemul păcatului,eliberând pe oameni din „robia Legii”: „Hristos ne-a eliberat dinblestemul Legii, făcându-se pentru noi blestem; pentru că scris este:„Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn” (Galateni, 3. 13). Aici trebuie precizat că cei care n-au cinstit și nu cinstesc sfânta Cruce motivează că„nu pot cinsti sfânta cruce pe motiv că ea este blestemată datorită faptului că pe ea a fost răstignit Hristos”. Ori, dimpotrivă, sensul textuluirespectiv este invers „adică este blestemată persoană răstignită pe el” încazul nostru Mântuitorul Hristos Care a luat asupra Sa blestemul nostruspre a-l dezlega. Prin urmare, argumentul acesta folosit de ei nu aresusținere, ci se întoarce împotriva lor. De altfel, apostolii lămuresc destul de limpede că deși Hristos a fost fără de păcat, totuși „El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemnul Crucii, pentru ca noi murind față de păcat să viețuim dreptății” (I Petru 2, 24). 2.Efesenilor, le scrie Sfântul Pavel că, prin Jertfa de pe Cruce,Mântuitorul Iisus Hristos a adus împăcarea noastră cu Dumnezeu și Șmpăcarea între oameni: „Acum însă, fiind în Hristos Iisus, voi care altădată erați departe, v-ați apropiat prin sângele lui Hristos. Desființând vrăjmășia în trupul Său, legea poruncilor și învățăturile ei, ca, întru Sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou și să întemeieze pacea. Și să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniți într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmășia” (Efeseni, 2, 13-16). 3.Evreilor, le scrie, că prin Cruce, Mântuitorul Iisus Hristos asurpat puterea diavolului și stăpânirea morții asupra firii umane. „Casă surpe prin moartea Sa pe cel ce avea stăpânirea morții, adică pediavolul. Și să izbăvească pe acei pe care frica morții îi ținea în robie”(Evrei, 2, 14-15); Apoi, Hristos a șters zapisul păcatelor noastre pironindu-l pe cruce. Dezbrăcând (de putere) începătoriile și stăpâniile, le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin cruce (Coloseni 2, 14-15).
Hristos s-a înălțat la cer numai după patima pe Cruce și Înviere. „Umilința răstignirii, a jertfirii poartă în ea puterea și strălucirea slavei lui Hristos”. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel scrie Filipenilor că: „Hristos Iisus s-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte și încă moarte pe cruce. Dar pentru aceea și Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui nume care e mai presus de orice nume” (Filipeni, 2, 8-9); sau, cum zice Însuși Domnul după Înviere, ucenicilor: „Nu trebuia, oare, ca Hristos să pătimească (pe Cruce) acestea și să intre în slava Sa” (Luca 24, 26).
Apostolul neamurilor, Sfântul Pavel le scrie galatenilor că prin Jertfa de pe Cruce, Hristos a dezlegat blestemul păcatului, eliberând pe oameni din „robia Legii”: „Hristos ne-a eliberat din blestemul Legii, făcându-se pentru noi blestem; pentru că scris este: „Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn” (Galateni, 3. 13). Aici trebuie precizat că cei care n-au cinstit și nu cinstesc sfânta Cruce motivează că „nu pot cinsti sfânta cruce pe motiv că ea este blestemată datorită faptului că pe ea a fost răstignit Hristos”. Ori, dimpotrivă, sensul textului respectiv este invers „adică este blestemată persoană răstignită pe el” în cazul nostru Mântuitorul Hristos Care a luat asupra Sa blestemul nostru spre a-l dezlega. Prin urmare, argumentul acesta folosit de ei nu are susținere, ci se întoarce împotriva lor. De altfel, apostolii lămuresc destul de limpede că deși Hristos a fost fără de păcat, totuși „El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemnul Crucii, pentru ca noi murind față de păcat să viețuim dreptății” (I Petru 2, 24).
Crucea este altarul divin real și istoric al creștinismului, altar pe care Domnul Hristos S-a adus, ,,o dată, jertfă, ca să ridice păcatele multora” (adică ale acelora care voiesc să se mântuiască) (Evrei 9, 28). Crucea este, deci jertfelnicul lui Hristos, jertfelnic pe care El a fost și Jertfă sângeroasă, și Arhiereul Care a adus-o, <<pentru toți, spre iertarea păcatelor>>. Jertfă sângeroasă de pe cruce, se prelungește, până la sfârșitul veacurilor, în Biserică, prin Sfânta Liturghie, ca jertfă nesângeroasă.
Tot Sfântul Pavel scrie Efesenilor că, prin Jertfa de pe Cruce, Mântuitorul Iisus Hristos a adus împăcarea noastră cu Dumnezeu și împăcarea între oameni: „Acum însă, fiind în Hristos Iisus, voi care altădată erați departe, v-ați apropiat prin sângele lui Hristos. Căci El este pacea noastră, El care a făcut din cele două – una, surpând peretele din mijloc al despărțiturii. Desființând vrăjmășia în trupul Său, legea poruncilor și învățăturile ei, ca, întru Sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou și să întemeieze pacea. Și să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniți într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmășia” (Efeseni, 2, 13-16).
Să audă pe Apostolul care scrie Efesenilor: ,,Hristos este pacea noastră, care a surpat peretele despărțiturii, ca pe cei doi, în sine să-i zidească într-un singur om nou, făcând pacea, și să-i împace pe cei doi cu Dumnezeu uniți într-un singur trup, prin Cruce, omorând prin ea dușmănia” (Efes. 2, 14-16). Iar către Coloseni scrie: ,,fiind morți în greșeli și în netăierea împrejur a trupului, va făcut vii împreună cu El, iertându-ne toate păcatele și a șters zapisul care era asupra noastră și l-a hiat din mijloc, pironindu-l pe Cruce, dezbrăcând începătoriile și puterile și le-a dat pe față, biruindu-le cu hotărâre prin Cruce (Col. 2, 13-15).
Evreilor, le scrie, că prin Cruce, Mântuitorul Iisus Hristos a surpat puterea diavolului și stăpânirea morții asupra firii umane. „Ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce avea stăpânirea morții, adică pe diavolul. Și să izbăvească pe acei pe care frica morții îi ținea în robie” (Evrei, 2, 14-15); Apoi, Hristos a șters zapisul păcatelor noastre pironindu-l pe cruce. Dezbrăcând (de putere) începătoriile și stăpâniile, le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin cruce (Coloseni 2, 14-15). Prin Cruce primim putere de la Dumnezeu: „Căci cuvântul Crucii pentru cei ce pier este nebunie; iar pentru noi cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 18);
Acceptarea crucii nu înseamnă a deznădăjdui, a muri sub greutatea ei, ci a ști că Hristos este Cel ce poartă, în cele mai grele momente, crucea noastră, deoarece crucea suferințelor, în fond, este crucea pe care El o purta pe Golgota, adaptată fiecăruia dintre noi. El, pe drumul Golgotei, în fapt, nu purta crucea Sa, ci întreaga suferință a oamenilor, a păcatelor noastre, a nedreptăților noastre. Crucea dă sens vieților noastre, pentru că purtând-o, greutatea ei nu desfigurează, ci transfigurează.
Cap. II. Sfânta Cruce în lucrarea și închinarea ei
II.1. Crucea materială.
Conform Sfintei Scripturi, Sfânta Cruce are două înțelesuri: un înțeles fizic, material și unul duhovnicesc. Cele două sensuri nu se exclud unul pe altul ci se completează reciproc, în sensul că atunci când vedem semnul fizic al crucii ne duce cu gândul la cel duhovnicesc sau mai mult ne apare în minte Cel ce a primit a se înălța pe Sfânta Cruce ca s-o sfințească.
Mântuitorul Însuși și apostolii aseamănă crucea, ca obiect material, cu
altarul vechiului templu, atât prin faptul că ea servește ca masă a jertfei Lui, cât și prin lucrarea ei sfințitoare, după ce a fost sfințită de El Însuși prin sângele Lui. Crucea pe care a purtat-o Domnul în spate la sfârșitul activității și pe care a fost răstignit a devenit altarul Său și mijlocul mântuirii noastre.
Astfel, înțelesul fizic sau material este prezentat de Sfânta Scriptură în mai multe locuri:
-„Și ducându-și crucea a ieșit din cetate la locul numit al
„Căpățânii, care evreiește se zice Golgota”(Ioan 19, 17);
„Și stăteau lângă crucea Lui Iisus… (Ioan 19, 25);
„Ieșind cu El afară au găsit pe Simon Cirineul, pe acesta l-au silit să ducă crucea Lui” (Matei 27, 32);
„Și au silit pe un trecător, care venea din țarină, pe Simon Cirineul, tatăl lui Alexandru și al lui Ruf, ca să ducă crucea Lui” (Marcu 15, 21);
– „Mântuiește-Te pe Tine Însuți, coborându-Te de pe cruce”
(Marcu 15, 30).
Apoi, în sens fizic, material, crucea o găsim astăzi pe turlele sau acoperișul sfintelor biserici, indicând că acel locaș de cult este ridicat în numele lui Hristos, în spatele Sfintei mese din sfintele altare, unde se aduce jertfa cea fără de sânge, în casele credincioșilor ca semn al credinței în Mântuitorul Hristos, precum și în cimitirele parohiale, la capătul fiecărui creștin mutat la Domnul.
Se cunosc mai multe feluri de cruci, dar nu contează nici forma și nici materialul din care este făcută ci, pentru evalvie și credință, creștinii ortodocși cinstesc Sfânta Cruce ca pe altarul de jertfă al Mântuitorului.
Încă din prima jumătate a secolului trecut, cercetările arheologice au dat la iveală numeroase cruci de diferite forme, gravate pe tot felul de obiecte și datând, unele dintre ele, chiar din epoca pietrei. Ce semnificații vor fi avut toate aceste cruci, este imposibil de spus. Desigur că o bună parte dintre ele pot fi considerate ca simple ornamente geometrice. Există însă dovezi că adesea crucile precreștine au avut și anumite semnificații religioase. Faptul acesta a produs, cum era și firesc, senzație și nu mică a fost tentația cercetătorilor de a face apropieri forțate între sfânta Cruce creștină și crucile precreștine. De aici a luat naștere o întreagă literatură, în care confuziile, exagerările și născocirile se întâlnesc la fiecare pas.
Se pretinde, astfel, că Adam însuși ar fi cunoscut sfânta Cruce și ar fi cinstit-o ca atare, deoarece Dumnezeu i-ar fi descoperit nu numai faptul că va veni Mântuitorul, ci și felul cum avea să fie răscumpărat păcatul strămoșesc prin răstignirea Domnului pe Cruce. Adam ar fi transmis în secret fiilor săi cultul sfintei Cruci și astfel păgânii, cunoscând și cinstind crucea, ar fi cinstit, fără să-și dea seama, pe adevăratul Dumnezeu. Cercetarea științifică a problemei a dus, e drept, în ultima vreme, la oarecare clarificare, totuși confuzia continuă mai ales în unele lucrări cu caracter ezoteric, în care se atribuie crucilor precreștine tot felul de semnificații simbolice și legături misterioase cu sfânta Cruce creștină. Afirmațiile de felul acesta, neîntemeiate pe fapte, au provocat răspunsurile cuvenite din partea arheologilor și teologilor creștini, care au arătat că sfânta Cruce creștină are o cu totul altă semnificație decât aceea pe oare o aveau crucile precreștine.
În cele ce urmează voi prezenta special această problemă, arătând principalele forme și semnificații pe care le-a avut crucea înainte de creștinism și netemeinicia apropierilor ce s-au făcut între sfânta Cruce creștină și crucile precreștine. Dar, mai întâi, câteva indicații cu privire la originea cuvântului cruce și cu privire la folosirea crucii ca instrument de tortură în antichitate.
Ca instrument de tortură, crucea a avut diferite forme în decursul vremurilor. Se pare că forma sa primitivă a fost aceea a unui stâlp, a unui par (palus, stipes, axolot) ascuțit la vârf (acuta crux), care se înfigea în pământ și apoi se spânzura condamnatul pe el. În Vechiul Testament este amintită această formă de cruce simplă (crux simplex) sau spânzurătoare, fiind indicată prin cuvântul ebraic eț (lemn). Mai târziu se va fi adăugat la stâlpul vertical o bârnă transversală, pe care condamnatul era fixat cu cuie sau era legat cu frânghii. Când această bârnă era așezată în capul stâlpului, în formă de T, crucea se numea commissa, iar când stâlpul vertical era mai înalt decât bârna transversală, crucea se numea immissa. Această din urmă formă, numită și crucea latină, era cea mai obișnuită. Înălțimea crucii nu era, de obicei, prea mare. Numai în cazuri excepționale se întrebuința un stâlp înalt, pentru a face crucificarea mai spectaculoasă și pentru a intimida mulțimile prin această pedeapsă, socotită în general în antichitate ca cea mai crudă și cea mai umilitoare.
Pironirea pe cruce se făcea înainte de a se înălța crucea sau după aceea. În acest din urmă caz, condamnatul era ridicat cu ajutorul unor curele sau frânghii și fixat pe cruce cu piroane lungi care îi străpungeau mâinile și picioarele. În partea de sus a crucii se fixa o tăbliță (titulus), pe care se arăta natura crimei comise. Suferințele groaznice ale condamnaților erau uneori prescurtate prin zdrobirea oaselor (ciuta iracta) sau prin străpungerea cu sulița (percussio). La evrei legea ordona zdrobirea oaselor, pentru ca trupul condamnatului să poată fi ridicat în aceeași seară. La romani cadavrul rămânea neîngropat. Uneori sentința permitea îngroparea, împăratul Constantin cel Mare a menținut la început pedeapsa crucificării, apoi a desființat-o. În cărțile de drept apărute în timpul împăratului Justinian cuvântul crux a fost înlocuit peste tot cu furca, din respect pentru semnul sfânt al creștinilor. Spânzurarea, sub numirea de iurca, a continuat însă multă vreme, aproape în forma crucificării.
Crucea, sub diferite forme, se întâlnește în lumea precreștină, din cea mai adâncă vechime, ca simplu ornament geometric sau ca simbol religios, dar ea nu a avut o importanță atât de mare cât s-a încercat să i se acorde de unii cercetători în vremea noastră. De asemenea, se poate spune că, în general, sunt de domeniul fanteziei apropierile ce s-au făcut între sfânta Cruce creștină și crucile precreștine, singura apropiere îngăduită fiind aceea de crucea sub forma literei T, literă socotită sfântă la evrei și folosită de creștini în primele veacuri pentru a reprezenta sfânta Cruce creștină. Sfânta Cruce creștină însă, ca reprezentare a sacrificiului ispășitor al Mântuitorului, este un simbol specific creștin și nu-și găsește echivalentul în nici o altă religie
Vechiul Testament ne prezintă și o formă grafică a crucii, descoperită proorocului Iezechiel, care nu este numai o prefigurare, sau un semn tipic, ci e însuși semnul scriptic al ei, semn revelat proorocului, ca și a lucrării ei minunate. Semnul acesta reprezintă ultima literă a alfabetului ebraic citită «tau», care se află în expresia «thava thau» – a însemna cu semnul «f» (thau), literă sau «semn» care avea forma crucii «f» atunci când a scris Iezechiel proorocia sa.
În Noul Testament găsim termenul cruce folosit în ambele sensuri. În sens propriu, crucea este lemnul în formă de cruce, pe care 1-a purtat pe umeri (Ioan 19, 17, 19) și pe care a fost răstignit Mântuitorul Hristos (Matei 27, 32, 40, 42 ; Marcu 15, 21, 30, 32 ; Luca 23, 26). Pe această cruce fiind El pironit, a fost împuns de un ostaș cu sulița în coasta Lui, din care a curs sânge și apă (Ioan 19, 34); și de pe cruce a încredințat pe Mama Sa lui Ioan, apostolul iubit, să-i poarte de grijă. De pe cruce a rostit cele șapte cuvinte care și ele își au rolul lor în iconomia mântuirii : 1) «Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac» (Luca 23, 34) ; 2) către tâlharul căit: «Astăzi vei fii cu Mine în rai» (Luca. 23, 43); 3) către Mama Sa : «Iată fiul tău; 4) către ucenic: «Iată Mama ta» (Ioan 19, 26, 27). 5) Sleit de puteri și ars de sete a zis: «Mi-e sete» (Ioan 19, 23); 6) apoi: «Săvârșitu-s-a» (Ioan 19, 30), adică s-a încheiat opera mântuirii; și tot de pe ea – a strigat: 7) «Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu» (Luca 23, 46).
În sens figurat recomandă Hristos purtarea crucii: «Oricine vrea să vină după Mine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze» (Marcu 8, 34; Matei 10, 38; 16, 24; Luca 9, 23; 14, 27). În vechime, crucea era instrument de necinste, de tortură și mijloc de pedeapsă pentru criminali, tâlhari, bețivi si lacomi etc, considerați «blestemați» (Deuteronom 21, 20 – 23).
II.2. Crucea suferințelor.
Crucea reprezintă unul din cele dintâi simboale creștine reprezentând marele mister al credinței creștine: patima și moartea prin răstignire a lui Iisus Hristos. Identificată de la început ca fiind «semnul Fiului omului» (Matei 24, 30) și «stindardul» Bisericii (Isaia 5, 26), Crucea devine calea de a urma pe Iisus din Nazaret, împăratul răstignit (Marcu 8, 34 – 35). Înțelesul duhovnicesc al crucii îl găsim în primul rând descris de profetul Isaia, care prevestind patimile Domnului Hristos spune: „El a luat asupră-și durerile noastre și cu suferințele noastre s-a împovărat. Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat” (Isaia 53, 4-5).
Toți martirii au ochii ațintiți asupra lui Iisus, Care, «pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit Crucea – stavros» (Evr. 12, 2), mărturisind că nu există experiență a împărăției lui Dumnezeu fără Cruce (Fapte 7, 55 – 56). Prin răstignirea Lui, crucea a devenit altarul pe care Hristos S-a jertfit pentru a ispăși păcatele lumii și a săvârși răscumpărarea oamenilor «rupând zapisul păcatelor» (Coloseni 2, 14) Și luând asupră-Și «blestemul». Dar, stropită și sfințită cu sângele lui Hristos, Crucea sau altarul jertfirii lui Hristos devin «de mare sfințenie», cu mult mai mult decât altarul și toate obiectele din templu. Acelea fiind unse cu Mir, «ungere sfântă» ( Ieșire 30, 25 – 29), deveneau «de mare sfințenie», încât se sfințea și ce se punea pe ele, sau se atingea de ele (Matei 23, 19). Și calcă aceste obiecte ale templului, «de mare sfințenie», se stropeau încă și cu sîngele de animale jertfite, ca să le curățească și sfințească (cf. Evrei 9, 19 – 22), cu atât de mai mare sfințenie devine Crucea – altarul lui Hristos, sau «altarul mântuirii» noastre – sfințită de însuși sângele Lui.
Crucea evocă jertfa răscumpărătoare, dar și recapitulează întreaga viață a lui Iisus Hristos: «El a purtat păcatele noastre, în trupul Său, pe lemn (lignum), pentru ca noi, murind față de păcate, să trăim spre îndreptare» (I Petru 2, 24). Crucea este deci inerentă întrupării răscumpărătoare și iubirii lui Dumnezeu față de om.
Astfel, Crucea devine «mijlocul» de răscumpărare și de împăcare a oamenilor cu Dumnezeu și al înfrățirii oamenilor între ei, căci «Hristos, pacea noastră, -zice sfântul apostol Pavel, a surpat peretele despărțitor al vrajbei dintre cei doi (iudei și neamuri), ca să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniți într-un singur trup prin Cruce, omorând prin ea vrăjmășia» (Efes. 2, 14 – 16). Și tot sfântul apostol Pavel spune că prin cruce, prin «sângele crucii», s-a împăcat cerul cu pamântul. «Căci Dumnezeu a binevoit să sălășluiască in Hristos toată plinirea. Și printr-Insul, El să împace cu Sine toate, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin Ei, prin sângele jertfei Sale» (Coloseni 1, 14 – 20). De atunci Crucea e nelipsită de pe biserici, de pe altarele bisericilor, de la toate tainele și ierurgiile ei și din casele creștinilor.
Semnificația cosmică a crucii poate fi observată și din alt punct de vedere. Considerând contextul sfârșitului lumii, crucea nu este un instrument de suferință sau pedepsire, ci unul de vindecare, har și iertare. Acest fapt poate fi observat cel mai bine din Evanghelia apocrifă după Nicodim, menționată anterior. In descrierea acesteia, care oferă o interpretare spirituală a învierii lui lisus, Crucea este prezentată drept mijlocul prin care moartea și diavolul sunt învinși. In aceeași relatare, prima persoană care intră în Rai după învierea lui Hristos este tâlharul pocăit. Relatarea cuprinde ideea că tâlharul pocăit împărtășise suferința lui lisus, dar nu ajunsese în Rai prin suferința îndurată. Numai Crucea lui Hristos putea deschide ușile Raiului. în relatarea existentă, tâlharul pocăit poartă „semnul crucii", cu referire la Crucea lui Hristos, și nu propria sa cruce.
Aceeași idee, exprimată poetic într-un imn bizantin din a IlI-a Duminică a Postului Mare, trimite la „cinstirea Crucii dătătoare-de-viață". Imnul afirmă că „sabia cea de foc nu mai păzește grădina Raiului, pentru că lemnul Crucii a stins flăcările ei într-un fel tainic și slăvit". Așa cum afirmam anterior, această sabie de foc se referă la îngerul care, după cum ne relatează Facerea, a fost pus de Dumnezeu să păzească porțile Raiului după excluderea lui Adam și a Evei. Din punctul de vedere al tradiției și imnografiei medievale, Crucea a constituit antidotul pentru excluderea omenirii din Rai.
Tradiția medievală târzie face o legătură între lemnul Crucii și lemnul pomului cunoștinței binelui și răului, asociat cu păcatul originar. Din punctul de vedere al unei legende medjfivale, lemnul pomului fatal al binelui și răului a fost păstrat de Adam, trecut apoi la Patriarhi, dar, la un moment dat, s-a pierdut. Mai târziu a fost regăsit și utilizat pentru a crea Crucea lui Hristos. Această legendă s-a născut din legătura teologică făcută între Adam și Hristos. Biserica L-a numit uneori pe Hristos Noul Adam, Cel care a inversat consecințele căderii primului Adam. Aceeași legătură este sugerată între pomul binelui și răului și Cruce.
Această legendă, precum și scrierea apocrifă atribuită lui Nicodim, atrag atenția asupra asocierii dintre lemnul Crucii și sabia de foc a îngerului care păzea porțile Raiului, demonstrând teologia Răstignirii lui Iisus. Răstignirea a dispus expierea păcatului originar, inversând căderea în păcat. în logica medievală tipică, instrumentul vindecării și mântuirii a fost văzut în relație naturală cu instrumentul căderii omenirii.
Cu toate că unele persoane ar putea respinge această gândire medievală ca fiind mult prea naivă pentru teologia științifică modernă, trebuie să ne uităm mai în detaliu asupra a ce încearcă să ne spună această asociere. În aceste istorisiri, mântuirea este realizată printr-o întoarcere la problema păcatului originar. Jertfa lui Iisus pe lemnul Crucii a fost privită în perioada medievală drept o „îndreptare" a erorii făcute prin luarea fructului din pomul cunoștinței binelui și răului. Drept rezultat, adevăratele dimensiuni ale Crucii se întind de la început și până la finalul veacurilor și ne leagă de păcatul lui Adam și al Evei.
Dacă o privim din acest punct de vedere, spiritualitatea Crucii nu constă în nimic altceva decât în dezlegarea păcatului originar. Cu toate că mulți dintre noi pot experia o împăcare cu Dumnezeu, nu avem abilitatea de a ajunge singuri la Rai. Avem însă oportunitatea de a urca pe Cruce, adică de a ne încredința în mâinile lui Iisus, Care a îndepărtat distanța dintre pământ și ceruri pentru noi. Crucea este ceva asemănător unui portal spiritual către împărăția lui Dumnezeu, calea prin poarta cea strâmtă despre care a vorbit Hristos. Semnul crucii ne oferă posibilitatea de a face aceeași mărturisire precum tâlharul pocăit atunci când „a purtat semnul crucii pe umerii săi".
Pentru Iisus Hristos, Crucea a fost nu numai instrumentul pătimirii și altarul jertfei Sale, ci și mijlocul proslăvirii Lui, în firea omenească cu care a pătimit. O spune aceasta El însuși atât înainte cât și după înviere: «Părinte, proslăvește-Mă, acum, la Tine – Însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea» (Ioan 17, 1, 5). Proslăvirea era urmare a pătimirii (cf. I Petru 1, 21). Iar după înviere spune celor doi ucenici, spre Emaus: «Au nu trebuia să pătimească acestea Hristos și să intre în slava Sa ?» (Luca 24, 26); adică prin suirea la cer de-a dreapta lui Dumnezeu (Tatăl) (I Petru 3, 21) unde I se supun și puterile cerești. Numai în lumina învierii se vede realitatea tragică a Crucii și a păcatului, dar și puterea și stăpânirea lui Dumnezeu. Paradoxul credinței creștine stă tocmai în aceea că puterea lui Dumnezeu se arată în suferință, în Cruce, «căci, când sunt slab, atunci sunt tare» (II Corinteni 12, 10). Învierea a dat apostolilor adevăratul sens al Crucii, adâncimea sacrificiului, dar și măreția iertării și iubirii divine.
Totuși, „propovăduirea crucii” este „puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1,18) pentru cel ce descoperă izbăvirea (Galateni 6,14). Astfel, pentru creștin, crucea simbolizează completa uitare de sine în mersul pe urmele lui Hristos (Galateni 5,24); „ducându-și crucea", împreună cu Iisus (Marcu 8, 34), creștinul se împărtășește din mântuirea dobândită de Iisus (Col 1, 20; 2,14) bătut pe „lemn” (Fapte 5, 30; 10, 39; 13, 29; 1 Petru 2,24), într-o uimitoare comuniune cu El (Gal 2,19-20) . De aceea crucea a ajuns, între simbolurile creștine (Ioan 19,34; Ap 2,7), „arborele vieții” despre care vorbește Vechiul Testament (Geneză 2,9; 3,22; Psalmi 1, 3). Dar în sensul cel mai luminos și direct, sensul duhovnicesc al Crucii îl găsim în cuvintele Mântuitorului: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24); „Cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de mine” (Matei 10, 38);
„Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34);
„Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să-Mi urmeze Mie” (Luca 9, 23);
„Și cel ce nu-și poartă crucea sa și nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14, 27), etc. De la crucificarea lui Iisus, crucea a devenit un simbol al vieții creștine, conformă celei a lui Hristos (Matei 10, 38; 16, 4; Romani 6, 6). Semn al răscumpărării oamenilor prin Hristos, care a răbdat pentru ei toți patimile, ocările, moartea defăimătoare (Evrei 11,26), crucea apare drept o faptă nebunească în ochii lumii și drept un scandal pentru Evrei (1 Corinteni 1, 23; Galateni 5,11); căci, prin ea, El s-a făcut într-adevăr „un blestem pentru noi" (Galateni 3,13; cf. Deuteronom 21,23).
Cap. III. Crucea – semnul Fiului Omlui
III.1. Crucea Domnului, temelia credinței și a Bisericii
Originile semnului crucii se pierd în Tradiția nescrisă a Bisericii. Informațiile noastre sunt dispersate, deoarece această practică antică a apărut într-un mod natural, drept ceva care avea sens pentru majoritatea creștinilor. Cu toate acestea, descoperirea dezvoltării sale istorice ne permite să înțelegem mai bine ce exprimă semnul crucii și care este importanța acestuia pentru cei care se însemnează cu-el. Semnul crucii constituia un obicei al Bisericii pe care nimeni nu avea vreun motiv de a-1 apăra sau de a-1 explica, reprezentând o tradiție considerată deja ca fiind veche în secolul al IV-lea și, din acest motiv, cele mai importante aspecte în privința sa nulau fost scrise niciodată.
Pe tot parcursul istoriei creștinismului, semnul crucii a reprezentat rareori un obiect de studiu. Majoritatea informațiilor pe care le putem aduna vin din perioade de criză, în care oamenii simțeau nevoia să explice ceea ce ar fi trebuit să fie clar pentru toată lumea.
Semnul crucii constituia o parte indispensabilă a acestora. Însă chiar și atunci când nu exista timp pentru o rugăciune adecvată, cum se întâmpla la începutul unei călătorii, însemnarea cu semnul crucii era suficientă, deoarece constituia cel mai simplu simbol al rugăciunii și al cererii. în mod interesant, autorii antici afirmă că în timpul rugăciunii forma luată de trupul unei persoane este cea a unei cruci.1 în creștinismul antic, ca și în religiile păgâne, oamenii se rugau întinzându-și sau ridicându-și mâinile, așa cum fac preoții astăzi.
Simplitatea este elementul cel mai fascinant al semnului sfintei cruci. Oamenii analfabeți își semnează actele printr-o cruce, deoarece este cel mai simplu semn existent pe care îl pot crea, și își oferă astfel acceptul față de un act oficial toate că crucea este poate cel mai simplu element din liturgica creștină, este în mod clar legată de unele dintre cele mai mari taine creștine. întruparea, învierea și cea de-a Doua Venire constituiau evenimente narative pe care mintea mea de copil le putea accepta cu o explicație simplă fără nici un fel de problemă. Era cât se poate de rațional că, de vreme ce Dumnezeu ne iubea, El putea să vină pe pământ, că nu putea fi omorât fără a învia din morți și că, într-o bună zi, urma să vină din nou. Alte părți ceva mai abstracte sau mai tainice ale credinței au fost mai dificil de acceptat.
Semnul crucii este unul dintre cele mai fascinante elemente ale simbolismului liturgic. Cele mai profunde și incomprehensibile taine sunt legate de asemenea obiecte sau simboluri simple, care reușesc cumva să le evoce în mod imediat, printr-un impuls sau un gest. Un factor excepțional explică de ce crucea a lăsat în umbră toate celelalte simboluri ale creștinismului: ea era efectuată ca un gest simplu și care putea fi recunoscut imediat. Mulți scriitori creștini din perioada primară fac referire la „semnul crucii" și când vorbesc despre o cruce fizică, așa cum se întâmplă atunci când două drumuri se întretaie, și nu doar cu referire la Crucea lui Hristos. Importanța fizicalitații simbolului în cauză poate să nu ne miște în vreun fel, de vreme ce suntem obișnuiți cu lumea noastră învățată de astăzi. Însă foarte puțini oameni din Antichitatea târzie și din Evul Mediu puteau să scrie și să citească și, așadar, puțini puteau aprecia sau interioriza ceva atât de complex precum un acrostih. Mai mult decât atât, în primele sale stadii de dezvoltare, creștinismul nu s-a răspândit atât de mult în cercurile sociale înalte ale teologilor și filosofilor învățați, ci în straturile economice de jos: pescari, tâmplari, tăbăcari și sclavi. Oamenii obișnuiți își luau catehizarea în serios și își exprimau credința religioasă mult mai bine printr-o rugăciune și un gest decât prin lecturi zilnice.
Nici o dovadă evidentă nu ne indică o anumită dată sau loc pentru adoptarea crucii ca simbol, deși este posibil ca aceasta să fi fost deja utilizată în perioada apostolică. Vedem dovezi ale simbolului începând cu secolul al II-lea, în scrierile Sfântului Iustin Martirul și Filosoful, ale lui Tertulian și ale Sfântului Irineu de Lyon. Crucea a fost din ce în ce mai utilizată pe măsură ce creștinismul a crescut și s-a maturizat, fiind adoptată ca simbol cu o importanță istorică, spirituală și liturgică. Teologii au explorat taina morții lui Iisus Hristos, amintind de Crucea actuală pe care El a murit. Apoi, dintr-odată, în secolul al IV-lea crucea a devenit un simbol stabil.
În secolul al IV-lea, căutarea adevăratei Cruci a condus-o la Ierusalim pe Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, unde aceasta a descoperit-o observând puterea ei miraculoasă de vindecare. Descoperirea și ridicarea (sau înălțarea) Sfintei Cruci de Patriarhul Macarie al Ierusalimului constituie și astăzi, la mai bine de cincisprezece secole distanță, o sărbătoare importantă a Bisericii. Motivele pentru cinstirea care a urmat pot fi dificil de înțeles prin prisma standardelor de astăzi, însă pelerinii au început să vină din toate părțile lumii pentru a vedea această relicvă valoroasă al cărei cult a început să aibă proporții de idolatrie.
În același timp cu răspândirea cinstirii materiei actuale a Crucii, o interpretare mult mai duhovnicească a crucii și a Răstignirii a început să fie dezvoltată în pustie. Primii martiri, precum Sfântul Ștefan, care au mărturisit dumnezeirea lui lisus, au fost succedați de monahi în Imperiul creștin. Monahii – călugări, monahii sau asceți – care trăiau în deșert, uneori în comunități religioase, alteori singuri, se jertfeau pe sine sau, mai bine-zis, se răstigneau, pentru lume, urmând exemplul lui Iisus. In acest mod, ei au început să aducă natura crucii în sfera adevărului spiritual. Semnul și simbolul crucii nu erauiînțelese în mijlocul lor atât de mult în relație cu relicva istorică, ci ca arhetip al răstignirii sinelui, a propriei lor smerenii și lepădări a voinței și sinelui – calea ascetică de subjugare a patimilor trupului și sufletului. Acest simbol simplu a împlinit nevoia spirituală a Bisericii din primele veacuri după o amintire a morții istorice și libere a lui Hristos pentru omenire. Acest simbol a fost de asemenea indicat pentru cei care doreau să lase lumea în urma lor și să lupte cu demonii în pustie.
Ca armă de biruință și ca „semn al Fiului Omului” Crucea a fost folosită în viața Bisericii și a credincioșilor încă de la început în mai multe situații. Astfel, a fost așezată pe biserici, în Sfintele Altare, pe cărțile și obiectele de cult, în casele credincioșilor și la capul celor adormiți în nădejdea învierii.
Însuși Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi, care doreau să afle timpul celei de a doua veniri a Lui, precum și timpul sfârșitului Lumii (Matei 24, 3) că, între semnele care vor fi, «atunci se va arăta pe cer» (și) «semnul Fiului Omului» (Matei 23, 30), adică sfânta Cruce. Cuvintele acestea arată, pe de o parte, că Însuși Domnul Hristos confirma valoarea sfintei Cruci, în iconomia divină, în istoria mântuirii neamului omenesc, și aici, în mod special, cinstea ei cea mai mare, la Judecata din urmă, iar pe de altă parte, aceste cuvinte sunt și o mărturie și o recunoaștere, că sfânta Cruce, «semnul Fiului Omului», pe cer, era cunoscută de către ascultători, ca un real semn divin, despre care n-a mai fost nevoie să-L întrebe pe Domnul, nimeni, nimic.
Fața cea văzută a lui Dumnezeu în timpul arătării Sale către cei vrednici este energia și harul lui Dumnezeu. Fața Lui, în sine, nu poate fi văzută niciodată și este, după cum se spune de mai multe ori, ființa lui Dumnezeu, și este – dincolo de orice exprimare și vedere. Și după cum este scris, nimeni n-a stat în ipostasul sau ființa Domnului sau a văzut sau a descris ființa lui Dumnezeu (Ieremia 23, 18). Astfel, vederea cea după Dumnezeu și dumnezeiasca taină a Crucii, nu numai că alungă din suflet patimile cele rele și pe demoni, creatorii acestora, dar alungă și relele cugetări și descoperă pe apărătorii acestora și îi scoate pe ei din grădina Bisericii celei sfinte a lui Hristos. Cu adevărat, surparea păcatului este Crucea Domnului. De aceea, unul dintre de Dumnezeu-purtătorii părinți, când a fost întrebat de un necredincios, dacă crede în Cel răstignit, zice: da, cred în acela care a răstignit păcatul. Căci mulți prieteni ai lui Dumnezeu au fost mărturisiți de însuși Dumnezeu și înainte de Lege și după Lege, fără să fi fost încă arătată Crucea. În această Biserică ne-a fost hărăzit acum să sărbătorim și să vestim harul cel dumnezeiesc și lucrarea Crucii în mijlocul strămoșilor, încă înainte de Cruce.
În viața Bisericii, Sfânta Cruce a ocupat un loc aparte și s-a bucurat chiar de la început de aleasă cinstire. Legătura strânsă între cele două se fundamentează, în primul rând, pe faptul că Sfânta Biserică a luat naștere pe Sfânta Cruce.
Hristos și Crucea alcătuiesc o unitate în actul soteriologic; de aceea, sângele Lui vărsat pe Cruce este numit «sângele Crucii» (Coloseni 1, 20), iar Crucea se zice că este «Crucea lui Hristos» (Galateni 6, 12, 14).
De aceea se poate spune pe drept cuvânt că Crucea rezumă întreaga învățătură a dreptmăritoarei credințe a Bisericii, este însăși esența ei. Căci nu se poate vorbi de taina lui Hristos, fără taina Crucii; oriunde s-a propovăduit Hristos s-a vorbit și de Cruce, sau de «Hristos cel răstignit»; iar de Cruce, devenită «Crucea Lui», ca de «puterea lui Dumnezeu», care ne mântuie. «Căci cuvântul Crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi cei ce ne mântuim este puterea lui Dumnezeu» (I Cor. 1, 12 – 23). Creștinii erau prigoniți pentru Crucea Lui.
Puterea lucrătoare, sfințitoare și mântuitoare a Crucii, care a făcut din «pescari apostoli și din păgâni mucenici», iar din neamurile idololatre, creștini, a făcut pe Sfântul Apostol Pavel să exclame de bucurie: «Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine și eu pentru lume» (Gal. 6, 14). Crucea cu puterea ei transformatoare l-a făcut pe apostolul Pavel – altădată prigonitorul Bisericii – să fie unit pe veci cu Hristos, cu dragostea Lui, cum însuși zice: «Cine ne va despărți pe noi de dragostea (și crucea) lui Hristos? Prigoana, primejdia, sabia… ?» (Romani 8, 35). Și tot el spune că Hristos, cu crucea Lui, stă la temelia Bisericii, El fiind «piatra din capul unghiului» (Efes. 2, 20) și «cap al Bisericii» (Efes. 1, 22; 5, 23; Col. 1, 18). «Puterea Tainei Crucii» a făcut minuni și a convertit popoare. Sfântul Iustin Martirul spune: «Oamenii din toate neamurile fiind împinși, cu alte cuvinte, fiind pătrunși de pocăință, prin taina aceasta (a Crucii) au venit la închinarea adevăratului Dumnezeu, de la idolii și demonii cei zadarnici, în timp ce același semn se vede spre nimicirea și condamnarea celor necredincioși».
Au fost însă și mai sunt până astăzi mulți care s-au declarat vrăjmași ai Crucii, nu numai dintre iudei și elini, sau neamurile păgâne, despre care Apostolul Neamurilor spune că «cuvântul crucii era pentru iudei sminteală, iar pentru neamuri nebunie» (I Cor. 1, 18, 23) – ci și unii dintre creștinii dintre iudei, așa-zișii iudaizanți și toate sectele și ereziile de totdeauna ivite în sânul Bisericii. Despre aceștia toți, de atunci și de astăzi, Apostolul Neamurilor, îndemnând pe creștini să-i urmeze pilda în ce privește cinstirea Crucii, «dreptarul» credinței, scrie filipenilor: «Căci mulți, despre care v-am vorbit adesea, iar acum vă spun și plângând, se poartă ca dușmani ai crucii lui Hristos» (Filip. 3, 18). Și tot despre astfel de propovăduitori eretici (Matei 7, 15–22; 24, 24 etc.) spune același apostol: «Unii, e drept, vestesc pe Hristos din pizmă și din duh de ceartă, alții, din bunăvoință» (Filip. 1, 15). Sfinții Apostoli arată nenumăratele consecințe și binefaceri ale lucrării Domnului prin Cruce sau ale jertfei Lui pe Cruce, pentru om și pentru întreaga creație, privind: omul, Biserica, lumea, cosmosul și întreaga creație spirituală și materială, în cer și pe pământ, adică în acest veac și în veacul viitor.
Apoi, preluând învățătura Sfinților Apostoli, Biserica a văzut totdeauna în Sfânta Cruce altarul de jertfă prin care Mântuitorul Iisus Hristos a răscumpărat neamul omenesc. De aceea, în cultul său, Biserica a dedicat anumite zile cinstirii Sfintei Cruci și a rânduit foarte multe cântări care aduc laude Sfintei Cruci, iar prin aceasta, cinstirea se îndreaptă către Iisus Hristos, „Cel ce ne-a împăcat prin cruce” (Efes.2, 16). Apoi, Sfânta Cruce ocrotește viața creștinilor de la naștere până la moarte, după care îi străjuiește mormântul în nădejdea învierii.
Apoi, întrucât intrarea în biserică este pentru creștini o intrare în ambianța prezenței și lucrării lui Dumnezeu, el nu intră în biserică fără să-și facă semnul crucii; ba face acest semn chiar trecând prin fața bisericii, ca locaș închinat lui Dumnezeu, pomenind pe Dumnezeu cu sentimentul că trece prin fața Lui.
În Biserică și în cultul divin este foarte mult întrebuințată. Astfel, preotul binecuvintează credincioșii în chipul crucii sau direct cu crucea; Toate Sfintele Taine încep prin efectuarea semnului crucii; în chipul crucii, arhiereul și preotul sfințește materia tainelor, apa, pâinea, vinul, uleiul, etc., precum și toate darurile aduse la altar. În timpul oficierii cultului divin preotul se înseamnă cu semnul crucii, în toate închinăciunile sale, însoțite de scurte rugăciuni, sau la rostirea oricărui ecfonis, cu care se încheie orice rugăciune, lucru pe care îl fac și credincioșii, urmând pilda lui.
De asemenea, Sfânta Cruce stă deasupra Sfintelor locașuri, pe sfânta masă, pe vasele sfinte, pe veșminte, pe cărțile de cult, etc. Crucea stă la temelia Bisericii. «Pe această piatră (credința în dumnezeirea Lui și mărturisirea ei), voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui» (Matei 16, 18), zice Mântuitorul. Apostolul Petru, care a auzit aceste cuvinte, zice: «El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe cruce (lemn) pentru ca noi să viem dreptății, cu a Cărui rană v-ați vindecat» (I Petru 2, 24). Interpretând acest text, Sfântul Ioan Hrisostom zice: «Precum Eva a ieșit din coasta lui Adam, așa și noi am ieșit din coasta lui Hristos… astfel că, pe când murea Hristos (pe cruce) s-a născut Biserica din coasta lui Hristos». Iar în altă omilie spune: «Din coasta lui Adam a intrat stricăciunea în lume, iar din coasta lui Hristos a izvorât viața în lume; în paradis a răsărit moartea, iar pe cruce a fost desființată și s-a deschis raiul». Iar Sfântul Chiril al Ierusalimului ne învață: «Ia deci ca primă temelie nezdruncinată Crucea își clădește pe ea toate celelalte puncte de credință» .
Apoi, a fost folosită ca semn al cinstirii și credinței în Hristos în toate momentele vieții liturgice, în primul rând la săvârșirea Sfintelor Taine și ierurgii. Sfințirea Apei la Botez se face prin rostirea formulei de sfințire și prin însemnarea cu mâna în apă a semnului Sfintei Cruci; la Sfântul Maslu, untdelemnul se binecuvintează prin formula de sfințire și prin semnul sfintei cruci făcut cu mâna de către preot; Elementele de pâine și vin folosite la Sfânta Euharistie se sfințesc prin invocarea Sfântului Duh și prin însemnarea în chipul crucii de către preotul sau episcopul săvârșitor, etc.
A fost folosită ca mijloc de binecuvântare a tuturor celor ce urmau să fie sfințite, și acest gest a fost preluat chiar de la Mântuitorul Hristos, Care l-a folosit în anumite momente și împrejurări: la binecuvântarea pâinilor înmulțite, la instituirea Sfintei Euharistii și la Înălțarea Sa la cer când a binecuvântat pe ucenici (Luca 24, 51). Acest mod de binecuvântare a fost preluat și folosit de Sfinții Apostoli și de urmașii lor, slujitorii Bisericii creștine care l-au folosit și la săvârșirea Sfintelor Taine și ierurgii, la sfințirea elementelor văzute și folosite la Sfintele Taine, dar și la binecuvântarea credincioșilor, care se face fie cu sfânta cruce, fie direct cu mâna. De la semnul binecuvântării în chipul crucii, creștinii au preluat acest semn și l-au folosit în viața lor zilnică ca mărturie și dovadă a apartenenței lor la Biserica lui Hristos închinându-se la culcare și la sculare, la masă, la rugăciune, la începutul și terminarea lucrului sau când se trece pe lângă o biserică sau o troiță. Ea este apărătoarea creștinilor în lupta împotriva diavolului: „Dezbrăcând (de putere) începătoriile și stăpâniile, le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin cruce” (Coloseni, 2, 15) sau cum spune Sfântul Chiril al Ierusalimului: „Când dracii văd crucea își aduc aminte de Cel răstignit și se tem de Cel ce a zdrobit capetele balaurului”.
Important de reținut, este faptul că, învățătura dogmatică despre Sfânta Cruce s-a dezvoltat în Biserică, ca „stâlp și temelie a adevărului” dar aceasta s-a făcut doar pe datele revelației.
III.2. Crucea cea de viață dătătoare
Prin cruce, «Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se pentru noi blestem, luând asupră-I blestemul nostru»; precum este scris: «blestemat tot cel spânzurat pe lemn» (Gal. 3, 13). Deci nu crucea este blestemată, cum zic «vrăjmașii Crucii», ci «Cel spânzurat pe Cruce», Care a luat blestemul nostru pentru a ne mântui.Momentul răstignirii descoperă pentru Hristos o slujire nouă și o nouă calitate, de Preot și de victimă sau «Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii» (Ioan 1, 29); «Ștergând și pironind zapisul lor pe cruce» (Col., 2, 14). De aceea se spune că «pentru Iisus crucea este slava Lui». Așa cum Însuși Domnul grăiește în rugăciunea Sa arhierească dinainte de Patimi: «Părinte, a venit ceasul (crucii). Preamărește pe Fiul Tău, ca și Fiul Tău să Te preamărească. Eu Te-am preamărit pe pământ pe Tine, lucrul pe care Mi l-ai dat să-1 fac l-am făcut. Și acum preamărește-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuți cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea» (Ioan 17, 1–4, 5).
Lucrarea mântuirii săvârșită de Mântuitorul Iisus pe Cruce este opera întregii Sfintei Treimi (Matei 3, 16 -17; 28, 19; Ioan 14, 26). De aceea, Crucea este slăvită și ea va apărea și la a doua venire a Domnului, cu El, în slavă, fapt pentru care creștinii dreptmăritori ori de câte ori pomenesc numele persoanelor Sfintei Treimi își fac semnul Crucii. «Pentru că, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine Însuși» (II Cor. 4, 19). Creștinii se înseamnă cu semnul Sfintei Cruci, la orice rugăciune, metanie, început și sfârșit de lucru, la masă, la culcare și la sculare din somn etc.
Prin Jertfa Crucii, oamenii încetează să mai fie dușmanii lui Dumnezeu, odată ce Hristos i-a împăcat cu Dumnezeu prin trupul Său jertfit, adică prin puterile dumnezeiești extinse în ei prin trupul Său. Direcția spre oameni a lucrării mântuitoare a lui Hristos nu este decât o prelungire a lucrării Lui mântuitoare asupra firii Sale omenești.Crucea este semnul Fiului Omului, cel mai răspândit, și care a fost adoptat de Biserică ca simbol și emblemă a creștinilor. Pentru a putea urma lui Hristos, El ne propune să renunțăm la ceva, la sinele propriu, la ego-ul care sintetizează toate impulsurile autosuficienței, străin primirii iubirii și împărtășirii ei. Acestui sine, Dumnezeu îi rămâne necunoscut și nu se poate regăsi în dialog interpersonal nici cu El și nici cu aproapele. De aceea, numai renunțarea, lepădarea de sine, îl poate aduce pe Dumnezeu în centrul ființei umane, acolo unde a fost dintru început. Deci, sfatul lui Hristos nu înseamnă să renunți la trecutul tău, la istoria ta, la educația ta, la familia ta sau la altceva ce este util pentru binele personal și cel obștesc. Lepădarea despre care vorbește Hristos este renunțare la egoismul tău, la avariția ta, la mândria ta diabolică, la cupiditate și vanitate, la osândirea aproapelui etc. Renunțarea la toate aceste păcate proprii înseamnă a te dărui total lui Hristos, adică a-L recunoaște ca Domn și Dumnezeu al lumii, Cel Care ghidează existența noastră spre împlinirea a tot lucrul bun, Cel Care inspiră gândurile noastre, luminează ființa noastră cu roua harului Său. Lepădarea de sine mai înseamnă a imita pe Hristos, „Care S-a smerit pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se servitorul tuturor, ascultător făcându-Se până la moarte, și moarte pe Cruce“ ( Filipeni II, 7-8).
Chiar dacă ar dobândi omul lumea întreagă, fraților, aceasta nu-i va aduce lui nici un folos pierzându-și sufletul, și cât de mare este necazul, de vreme ce fiecare numai o foarte mică parte din această lume poate să dobândească și că, străduindu-se atât de puțin, pentru puținul acesta va pierde sufletul său, nevoind să poarte chipul și cuvântul Crucii și să urmeze Dătătorului de viață. Căci Crucea este și chipul de închinat, precum și cuvântul acestui chip.
A lua Crucea înseamnă a primi crucea, nu cea pe care am alege-o noi, ci pe cea pe care Hristos o pune pe umerii noștri. În acest sens, Crucea are un înțeles mai tainic, simbolizând ansamblul tuturor condițiilor existențiale corelate cu darurile sau talanții dăruiți fiecăruia de Dumnezeu. A-ți lua crucea necazurilor, bolilor, suferințelor fizice și psihice, înseamnă a te accepta așa cum ești.
Cuvântul Crucii, este o taină măreață și cu adevărat dumnezeiască. După cum se vede, s-ar părea că-și aduce lui însuși necinste acela care se defăimează pe sine și se smerește întru toate și că, părăsind plăcerile trupului, i s-ar aduce chin și durere, iar cel care împarte bogățiile ce le are, s-ar face pe sine cauza propriei sărăcii. Dar toate acestea, necinstea, durerea, sărăcia, prin puterea lui Dumnezeu, aduc slava cea veșnică, bucuria cea nesfârșită, bogăția cea nespusă, atât în lumea de aici, cât și în cea viitoare. Pe cei care nu cred în aceasta și nu arată prin faptă credința lor, Pavel îi socotește cu cei pierduți și cu cei închinători la idoli, căci zice: "noi propovăduim pe Hristos Cel răstignit, care pentru iudei este sminteală” din cauza necredinței lor în mântuitoarea patimă, "pentru elini este nebunie” căci nu doresc nimic altceva decât cele vremelnice, din cauza necredinței lor în dumnezeieștile făgăduințe, ,,iar pentru noi cei chemați este Hristos, înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu”(1 Cor. 1,23-4).
Crucea este «puterea lui Dumnezeu» (I Cor. 1, 18), pentru cei ce voiesc să se mântuiască, adică pentru cei ce cred. Cu puterea divină a crucii se lauda Sfântul Apostol Pavel, în slăbiciunile sale omenești și în necazurile și strâmtorările pe care le îndura (cf. Gal. 6, 14). Ea este «pecetea divină» de pe fața dreptcredincioșilor, pecete prin care aceștia au scăpat și scapă de urgiile vrăjmașilor văzuți și nevăzuți. Roadele puterii lui Dumnezeu, putere dobândită de cei ce sunt însemnați cu pecetea lui Dumnezeu, adică au chipul sfintei cruci pe fața lor, sunt realități istorice, descrise și prezise în Vechiul Testament, unde se descrie nimicirea locuitorilor Ierusalimului: «…Treci prin mijlocul cetății, prin Ierusalim și însemnează cu semnul crucii» (adică cu litera «Tau», care, în alfabetul vechi, grec, avea forma unei cruci (†), pe frunte, pe oamenii care gem și plâng… «dar să nu vă atingeți de nici un om care are pe frunte semnul «†». ( Iezechiel 9, 4-6, ).
Prima taină a Crucii este fuga de lume și despărțirea de rudeniile cele după
trup, dacă acestea împiedică viețuirea în dreapta cucernicie, precum și exercițiul
trapului care, după cum zice și Pavel, la puțin folosește (I Timotei 4, 8). Prin unele ca acestea se răstignește pentru noi lumea și păcatul, atunci când fugim de ele. După cel de-al doilea înțeles al tainei Crucii, noi suntem răstigniți lumii și patimilor, acestea fugind de la noi. Desigur că nu-i cu putință ca acestea să fugă desăvârșit de la noi și să nu mai lucreze în noi în chip înțelegător, dacă nu am ajuns încă la vederea lui Dumnezeu. Când însă prin exercițiu practic urcăm la vedere și curățim și îngrijim omul cel lăuntric, căutând dumnezeiasca comoară ascunsă în noi și cercetând împărăția lui Dumnezeu care este înlăuntrul nostru (Luca 17, 21.), atunci ne răstignim lumii și patimilor. Căci dintr-o astfel de preocupare se creează în noi o căldură care îndepărtează ca pe niște insecte cugetele cele viclene și face să intre în suflet pace duhovnicească și rugăciune, și dă sfințire și trapului, după psalmistul care zice: "încălzitu-s-a inima mea înlăuntrul meu și în cugetul meu se va aprinde foc”( Luca 17, 21). Aceasta este și ceea ce ne-a învățat unul dintre de Dumnezeu-purtătorii părinți, zicând:,, îngrijește-te astfel încât lumea ta lăuntrică să fie după Dumnezeu și vei birui și patimile cele din afară”. Spre aceasta ne îndeamnă și marele Pavel când zice: "cu duhul să umblați, iar pofta trupului să nu o împliniți”( Gal. 5, 16).
A urma lui Hristos, înseamnă a trăi după Evanghelia Lui, arătând toată virtutea și buna credință. Să se lepede de sine, cel ce vrea să urmeze Lui, să-și ia crucea, înseamnă să nu-și cruțe, să nu-și regrete sinea lui, iar dacă vremea o cere, să fie gata ca pentru virtute și pentru adevărul dumnezeieștilor învățături să primească și moartea. Acest fapt, ca să se lepede cineva de sine și să fie dat la necinste și chiar la moarte, cu toate că este ceva deosebit și cu totul mai presus de fire, nu este lipsit de înțeles. Căci și împărații cei pământești n-ar accepta vreodată, când se duc la luptă, să fie însoțiți de unii care nu sunt gata să moară pentru ei.
Pavel a explicat, mai înainte de noi și zice că se laudă în Crucea lui Hristos și că nu știe nimic altceva decât pe Domnul lisus, și pe Acesta răstignit. Și zice el:,,Crucea este ca să răstignim trupul cu patimile și poftele lui” (Galateni 5. 24). Credeți oare că a zis acestea numai despre plăcere și de lăcomia pântecelui? Atunci cum scrie corintenilor că: ,,sunteți încă trupești și umblați după cele omenești, câtă vreme mai există între voi dezbinări” (1 Cor. 3, 3). Așa încât și cel care iubește avuția și slava deșartă sau simplu, vrea să impună voia sa și astfel se silește să biruiască, este trupesc și umblă după trap. De aceea se și creează dezbinări, după cum zice și Iacov cel numit și fratele Domnului: ,,De unde vin între voi războiuri și certuri? Nu oare din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre? Râvniți și nu puteți dobândi, vă războiți și vă certați” (Iacob 4, 1-2). Asta înseamnă a-și răstigni trupul cu patimile și plăcerile lui, adică să nu fie dispus a lucra tot ce este neplăcut în fața lui Dumnezeu. Și chiar dacă trapul îl supără și îi produce mâhnire, trebuie ca fiecare să-1 ridice cu grijă spre înălțimea Crucii! Ce anume vreau să zic aici? Aceea că, Domul fiind pe pământ a trăit o viață în sărăcie și nu numai a trăit, ci și a predicat zicând: ,,Cine nu se leapădă de toate câte are, nu poate fi ucenicul Meu”( Luca 14, 33).
Mai întâi se cuvine să înțeleagă aceea că ,,împărăția lui Dumnezeu se ia cu silință, și cei ce se silesc o dobândesc” și să audă pe Petru zicând că: "Hristos a pătimit pentru noi, lăsân-du-ne pildă ca să pășim pe urmele Lui”( Matei 11, 12). Apoi să gândească și asta, anume aceea că fiecare înțelegând cu adevărat cât datorează el lui Dumnezeu și că nu poate răspunde Acestuia decât cu o mică parte, pe care să o ofere cu modestie, așa cum poate și după cum socotește, și că despre cealaltă parte care lipsește, nu poate decât să se smerească și așa să atragă mila Lui, va împlini în acest fel și lipsa. Iar dacă cineva va vedea cugetarea lui că râvnește bogăție și stăpânire, să înțeleagă că este trupească și de aceea este mânată spre acelea. Dimpotrivă, cel alipit Crucii, nu poate cugeta așa ceva, De aceea trebuie ridicată cugetarea spre înălțimea Crucii, pentru ca să nu fie tras în jos și despărțit de Hristos Cel răstignit pe ea. Pe cruce Hristos a suportat durerea în toată puritatea și mărimea ei ca consecință a stricăciunii intrată în firea omenească prin căderea protopărinților, și a fost omul durerii în deplinul sens al cuvântului, căci n-a avut în firea Sa umană plăcerea pe care o naște păcatul, ci numai durerea, urmare a păcatului.
De pe Cruce L-au coborât mort alții și L-au pus în mormânt, pentru împlinirea rânduielii omenești și dumnezeiești, spre a învia cu putere și cu slavă, pentru mântuirea mea și a noastră.
Întipărește-ți, dar, în inima ta Crucea, strânge în brațe Crucea, semnul mântuirii sufletelor noastre! Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu se întrupează luând fire omenească, fără păcat, și, prin patimi și moartea pe Crucea Golgotei, în locul omului, El înlătură vina și pedepsele pentru păcatul acestuia, refăcând sau mai exact restaurând și reînnoind, în același timp, firea lui căzută și stricată de păcat. Aceasta este, de fapt, lucrarea mântuitoare a Cuvântului lui Dumnezeu întrupat. În centrul ei se găsește aducerea jertfei de răscumpărare a omului din robia păcatului și a morții și de împăcare cu Dumnezeu, aceasta constituie slujirea arhierească a lui Hristos.
Crucea aceasta a mântuit lumea, a întors lumea la Dumnezeu, a alungat rătăcirea, a adus din nou pe lume adevărul, a prefăcut pământul în cer și a făcut pe oameni îngeri. Din pricina Crucii demonii nu mai sunt înfricoșători ci ușor de disprețuit. Nici moartea nu mai este moarte ci somn. Din pricina Crucii toate puterile care ne purtau război au fost aruncate la pământ și călcate în picioare. Mulțumește Stăpânului că ne-a dat niște bunătăți ca acestea pe care nimeni nu poate să le cunoască fără descoperiore de sus.
Nădăjduind în Hristos, Dătătorul și Hrănitorul tuturor, depărtându-se de orice ar proveni din nedreptate și să nu se alipească de ceea ce obține prin dreaptă rânduială, ci să o foloseacă astfel încât să facă, de este cu putință, și pe cei săraci părtași de ea. Porunca dispune ca omul să se lepede și să-și ia crucea. Dar și prietenii lui Dumnezeu și cei care trăiesc după Dumnezeu, cu trupul, dar nu sunt legați mult de trup, se folosesc de el doar atât cât este necesar și sunt gata, dacă vremea o cere, să se și lepede de el. La fel se întâmplă și cu averile și cu trebuințele cele trupești. Dacă lucrează cineva cu acestea în chipul de mai sus, bine face, chiar dacă nu poate face ceva mai mult și mai bineplăcut lui Dumnezeu. Să înțeleagă că încă nu și-a răstignit sinea lui. Să evite priveliști curioase ale femeilor, discuțiile necuvenite cu ele și obiceiurile nepotrivite ale lor, să împuțineze hrana care întărește patima, să se depărteze de băutură prea multă, de beții, de lăcomia de mâncare, de somnul peste măsură, să pună și smerenia odată cu depărtarea de aceste patimi, chemând împotriva patimei, cu zdrobire de inimă, pe Dumnezeu. Atunci va zice și el: ,,am văzut pe cel necredincios înălțându-se și mărindu-se ca cedrii Libanului și iată am trecut prin cumpătare și nu mai era acolo, și l-am căutat prin rugăciune în smerenie, dar locul lui nu s-a mai găsit în mine”( Ps. 36, 35-36).
Crucea pentru noi creștinii ortodocși este pomul cunoștinței binelui și răului. Dacă ispititorul a spus: „ mâncați și veți fi asemenea lui Dumnezeu " (Fac. 1, 4-5), și după ce a mâncat prima familie pedeapsă și-a agonisit, tot așa și noi pedeapsă și blestem ne agonisim dacă nu cinstim lemnul dătător de viață. Sfântul Vasile cel Mare învăța pe credincioși să se închine astfel; chemăm pe Tatăl – care toate le rânduiește; chemăm pe Fiul – care pe toate le săvârșește; chemăm pe Duhul Sfânt care pe toate le împlinește. Iată imaginea Crucii pe chipul noastru. Având semnul Sfintei Cruci avem imaginea și înțelegem Sfânta Treime: Nădejdea – Tatăl, scăparea – Fiul, acoperământul – Sfântul Duh.
Astfel este înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu: a birui prin suferință, a te înălța prin smerenie, a te îmbogăți prin sărăcie. Și nu numai cuvântul Crucii și taina ei, ci și chipul ei este vrednic de închinat și dumnezeiesc, căci este pecete sfântă, cinstită și mântuitoare, este săvârșitoarea și sfințitoarea bunurilor mai presus de fire și negrăite lucrate de Dumnezeu în neamul omenesc, este surpare a blestemului și a osândei, desființare a morții și a stricăciunii, aducătoarea binecuvântării și a vieții celei veșnice, lemn mântuitor, sceptru împărătesc, biruință dumnezeiască împotriva văzuților și nevăzuților vrăjmași, chiar dacă susținătorii ereticilor fără de minte sunt nemulțumiți de aceasta, ca unii care nu au reușit să împlinească dorința apostolică, aceea de a înțelege împreună cu toți sfinții care este lungimea, lățimea, înălțimea și adâncimea acestei taine. Căci Crucea Domnului exprimă toată iconomia arătării Lui în trup și cuprinde toată taina care este din aceasta și se întinde spre toate laturile și cuprinde toate, cele de sus, cele de jos, cele de jur împrejur, cele de mijloc. Punându-le acestora în față un astfel de motiv, ar fi trebuit și ei, dacă ar fi avut socoteală dreaptă, să se închine Crucii cu noi, fiind înfricoșați de semnul împăratului slavei, semn pe care Domnul însuși îl numește clar înălțime și slavă a Sa când urma să urce pe Cruce, iar arătarea Lui se prevestește la a doua venire, că va veni acest semn al Fiului Omului cu putere și slavă multă (Matei 24, 30).
Prin jertfa adusă lui Dumnezeu, Hristos se desăvârșește ca om. Are loc curățirea, și întărirea firii omenești, precum și îndumnezeirea ei. Iar acestea două restabilesc comuniunea dintre Dumnezeu și oameni. Predarea totală a lui Hristos, ca om, Tatălui atrage în mișcarea spre Dumnezeu pe toți cei cuprinși de Hristos în umanitatea Sa. Iar noi ne mântuim numai întrucât ne însușim starea de jertfă și de viață nouă la care a ajuns prin ea trupul lui Hristos. Trupul jertfit și înviat al lui Hristos dobândește o importanță centrală permanentă în mântuirea noastră, înțeleasă ca fiind curăție de păcat și ca ieșire din păcat și ca participare la viața dumnezeiască. Deci viața dumnezeiască ne devine accesibilă numai prin jertfa Crucii. Dar participarea la viața lui Hristos, și deci a lui Dumnezeu o avem, prin învierea lui Hristos.
Cap. IV. Cruce și înviere
În spiritualitatea răsăriteană răstignirea poartă în ea „marea lumină a Învierii”. De aceea, deși pune accentul pe biruirea morții prin înviere, teologia răsăriteană nu separă niciodată Învierea lui Hristos de moartea Sa pe Cruce. De fapt, toate evenimentele iconomiei mântuirii sunt într-o interdependență și continuitate evidentă, întrucât, prin Întruparea, moartea și, în mod deplin, prin Învierea Sa, Hristos S-a făcut „începător al mântuirii” noastre.
Moartea pe Cruce și Învierea Mântuitorului sunt două evenimente inseparabile, întrucât Hristos S-a răstignit pentru mântuirea noastră, aducându-Se jertfă Tatălui „Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce și eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi” (I Corinteni 15,3), și a înviat din morți, făcându-Se începătură a învierii celor adormiți, „Dar acum Hristos a înviat din morți, fiind începătură (a învierii) celor adormiți” (I Corinteni 15,20). Legătura indisolubilă ce există între Cruce și Înviere i-a făcut pe unii teologi să vorbească chiar de o „Cruce a Învierii”.
Hristos este mielul jertfit înainte de crearea lumii. El este numit Mielul lui Dumnezeu jertfit pentru noi și pentru mântuirea noastră veșnică înaintea veacurilor. Mielul oferit lui Avraam pe Muntele Moria pentru sacrificiu în locul lui Isaac (Facere 22.1-19) este întruchiparea lui Hristos. Dumnezeu Tatăl își jertfește Fiul pe cruce în locul fiului lui Avraam. Însă crucea nu e misterul torturii și al suferinței, ci al dragostei lui Dumnezeu pentru oameni. La Cina cea de Taină Hristos a adus jertfă prin frângerea pâinii și vărsarea vinului, pentru viața veșnică a oamenilor. Astfel, Hristos a instituit Liturghia Divină, Sfânta Euharistie, care este imaginea și proclamarea Împărăției lui Dumnezeu, după cuvintele lui Hristos: „Eu vă rânduiesc vouă Împărăție, așa cum Tatăl meu Mi-a rânduit Mie, ca să puteți mânca și bea la masă în Împărăția mea”. (Luca 22, 29-30). Botezul și Liturghia sunt, de asemenea, urmarea crucii, pentru că apa și sângele curse din coasta lui Hristos, atunci când soldatul L-a împuns cu sabia, simbolizează botezul și cina euharistică. Crucificarea nu are nici un înțeles dacă este izolată de evenimentele ulterioare din viața lui Iisus Hristos, deoarece crucea își dobândește înțelesul numai dacă este privită în lumina Învierii. Așadar, Crucea Domnului și Învierea Sa în glorie sunt două evenimente legate, două evenimente la fel de mântuitoare, pentru că nu este Înviere fără. Cruce și moarte. Din acest motiv, iconografii merg mai departe decât evangheliștii în a sublinia înțelesul Învierii, schimbând un mic detaliu istoric în scena crucificării lui Iisus.
După învățătura ortodoxă, Hristos n-a suportat învierea ca un obiect, ci a fost împreună subiect al ei împreună cu Tatăl. Aceasta înseamnă că El însuși a biruit sau a participat la biruirea morții, exercitând puterea Sa de împărat în acest act, și anume nu numai ca Dumnezeu ci și ca om. Or, după învățătura ortodoxă Crucea lui Hristos este ea însăși biruitoare.Prin trupul înviat al lui Hristos iradiază, neîmpiedicată, puterea. Celui ce a făcut acest trup nestricăcios, conducând pe toți cei ce se vor împărtăși de El la înviere și la nestricăciune precum și întreaga creație la nestricăciune și la transparență, adică la maxima transfigurare și comunicabilitate între persoane prin Duhul și la o totală personalizare a cosmosului în Hristos și în oameni. În întâlnirile lui Hristos după învierea Sa din morți se face simțită în mod deosebit dumnezerea sa. Acest fapt explică la rândul său, că în aceste întâlniri I se aduce în mod neîndoielnic închinarea ca lui Dumnezeu (Matei 28, 9). Numai după înviere se descoperă și se luminează deplin ucenicilor viața și învățătura lui Hristos, precum și referirea la El a întregului Vechi Testament. Aceste arătări și întâlniri ale lui Hristos cu Apostolii după înviere pun început misiunii lor în lume: «Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi» (loan 20, 21)
Prelungirea lui Hristos Cel înviat în noi și sfințirea noastră a tuturor are loc în Biserică prin tot ceea ce face Hristos în ea pentru mântuirea noastră sau, mai exact prin încorporarea noastră în Hristos ca mădulare ale Trupului Său, Biserica, și creșterea noastră în comuniunea cu Hristos, care implică purificarea continuă de patimi și unirea tot mai strânsă cu El în Sfintele Lui Taine. Prin Botez ne facem părtași darurilor morții și învierii lui Hristos, iar prin Sfânta împărtășanie ne întâlnim și creștem continuu în comuniunea cu Hristos Cel mort și înviat pentru a noastră mântuire. învierea lui Hristos ne dă puterea să ducem adevărata luptă: lupta împotriva patimilor, și lupta pentru comuniunea și asemănarea tot mai mare cu Hristos.
Prin urmare, crucea a fost calea cea dureroasă prin care Mântuitorul Hristos avea să își îndeplinească misiunea Sa mântuitoare și a ajunge în slava Sa. „Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să se înalțe Fiul Omului” (Ioan III, 14). Sfânta Cruce devine arma cu care Mântuitorul a biruit pe diavol și ne-a eliberat pe noi de sub puterea celui rău.
Se poate spune fără exagerare, că față de celelalte cărți liturgice întrebuințate în cultul Bisericii Ortodoxe „Triodul este prin excelență cartea pocăinței”. Pocăința, smerenia, rugăciunea ce trebuie manifestate în perioada Triodului sunt cele care îl pot face pe creștin să simtă în modul cel mai înălțător și real cu putință, bucuria care izvorăște din Învierea Mântuitorului Hristos, considerată cum bine știm, garanție a învierii fiecăruia dintre noi.
Această bucurie pascală nu ar fi fost posibilă fără prezența în iconomia mântuirii a Sfintei și de viață făcătoarei Cruci. Imnografii care au ostenit la alcătuirea cărții Triodului și Biserica în general, au avut în vedere acest adevăr, tocmai de aceea au stabilit o zi a Triodului închinată cinstirii Sfintei Cruci. La jumătatea Sfântului și Marelui Post, Ortodoxia întreagă, în duminica a treia a Postului cinstește Sfânta Cruce, altarul de jertfă al Mântuitorului Hristos, sugerându-se prin aceasta că pentru a ne bucura de roadele slăvitei Învieri, trebuie să ne răstignim păcatului, slăbiciunilor „să murim împreună cu Hristos pentru a viețui împreună cu el” (Romani 6, 8).
Această dorință devine realizabilă dacă viața fiecăruia va fi o adevărată „via crucis” după cum ne spune Mântuitorul Hristos: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).
Imnele liturgice ale Sfântului Ioan vorbesc despre „răstignirea cea de bunăvoie” a lui Hristos pentru mântuirea oamenilor și despre sângele lui Hristos prin care ne-a răscumpărat spre mântuire: „Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce ai primit răstignirea cea de bunăvoie, spre învierea cea de obște a neamului omenesc, […]”. „…păzește pe poporul Tău acesta, pe care l-ai câștigat cu scump sângele Tău; […]”.
„ Astăzi Biserica cea din păgâni se înnoiește, cu sângele cel scump ce a izvorât din coasta Celui ce S-a întrupat […]”. Mântuitorul, răstignindu-Se pe Cruce și biruind moartea prin Înviere, a transformat Crucea în mijloc al mântuirii noastre, ea devenind, în același timp, semnul lui Hristos, ce se va arăta pe cer la a doua Sa venire. Jertfa și Crucea Mântuitorului sunt calea care duce către Înviere, întrucât prin Jertfa Sa pe Cruce Hristos Se oferă și ne oferă în același timp pe noi jertfă bineplăcută Tatălui, iar Tatăl „L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de dedesubt” (Filipeni 2,9-10). „În adevăr după cruce urmează Învierea” spune Sfântul Ioan Damaschin, iar Canonul său pascal se deschide cu exprimarea nemărginitei bucurii a Bisericii în fața Învierii: „Ziua învierii, popoare, să ne luminăm! Paștile Domnului, Paștile! Că din moarte la viață și de pe pământ la cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruință”.
În centrul operei de răscumpărare a neamului omenesc stau patimile și moartea pe cruce: ,,Hristos s-a răstignit pentru mântuirea noastră, aducându-se jertfă Tatălui” (I Corinteni 15, 3) și a înviat din morți, făcându-se începătură a învierii celor adormiți (I Cor. 15, 20). În toate cele trei direcții, proprii învățăturii ortodoxe despre răscumpărarea sau mîntuirea obiectivă, Mântuitorul Hristos a restabilit comuniunea de iubire a omului cu Dumnezeu, cu sine însuși și cu semenii, precum și firea umană, însăși înnoindu-o. Dar mai mult a făcut aceasta în jertfa Sa pe Cruce. Crucea reprezintă o nouă treaptă în opera Iui Hristos de mântuire a noastră, culmea cea mai înaltă a acesteia, având de o parte întruparea, iar de cealaltă parte, și strâns unită cu Crucea, învierea din morți.
Prin ascultarea Sa până la moartea pe cruce, Hristos a luat asupra Sa, prin firea asumată, în mod real și deplin tot blestemul, făcându-se pentru noi blestem, tot păcatul și neascultarea omului și a recapitulat în Sine întreaga creație, nu numai pe om. Căci toată creația, din cauza omului care adusese asupra ei blestemul, avea nevoie de Cruce, adică de restaurare și înnoire.
Jertfa supremă a lui Hristos pe cruce a fost necesară omului. Sfântul Chiril al Alexandriei reia și dezvoltă această idee a Sfântului Apostol Pavel după care omul nu poate să intre la Tatăl decît în stare de jertfă curată. Dar noi nu eram în stare să aducem o astfel de jertfă curată Tatălui. «De aceea Hristos ca om s-a adus Tatălui ca o asemenea jertfă curată. Dar nu pentru a oferi Tatălui un echivalent juridic, ci ca să ne imprime și nouă puterea stării de jertfă, prin unirea Lui cu noi, pentru ca astfel să putem și noi intra cu El la Tatăl. De aceea noi avem aducerea la Tatăl prin Crucea lui Hristos, prin trupul Lui răstignit pe cruce».
În Evanghelia după Marcu, jertfa dătătoare de viață a Mântuitorului Iisus Hristos este fundamentul Bisericii înseși, scopul misiunii și mediul în care aceasta se actualizează. De aceea, slujirea răscumpărătoare a Mântuitorului este modelul de slujire a fiecărui ucenic în raport cu semenii. Problema aceasta este lămurită de Hristos în răspunsul dat ucenicilor la cererea sfinților apostoli Ioan și Iacob de a sta de-a dreapta și de-a stânga Lui: „Și Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Știți că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele și cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie așa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Și care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că nici Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci să slujească și să-Și dea viața răscumpărare pentru mulți” (Marcu 10, 41-45). Slujirea semenilor se face după chipul slujirii lui Hristos. Precizarea titlului de „Fiul Omului” indică clar actul de smerenie a lui Hristos în locul și pentru poporul Său, El fiind împlinirea profeției de la Daniel 7, 14. Jertfa aceasta atotcurată ca ardere de tot adusă Tatălui, într-un miros de bună mireasmă, nu este decât dăruirea totală Tatălui. Sfântul Chiril al Alexandriei spune că oriunde este păcat, nu mai este jertfă curată. Jertfa este renunțarea la orice egoism, ca formă a păcatului. Este predarea totală Tatălui și numai Hristos a putut aduce o astfel de jertfă. El s-a adus Tatălui jertfă atotcurată pentru noi cu scopul de a realiza în sine ca om această stare de totală predare Tatălui, pentru ca El să ia chip în noi în această stare (Galateni 4, 19).
Pe linia Sfântului Atanasie cel Mare, Sfântul Maxim Mărturisitorul și alți Sfinți Părinți scot în relief direcția jertfei îndreptată spre noi, puterea ei de restaurare și întărire a firii noastre, de biruire a morții și a păcatului în firea umană însăși. În marea Sa iubire de oameni, Dumnezeu nu se preocupă de Sine, ci numai de noi. Hristos s-a predat pe Sine morții pentru ca ascultarea sa filială să triumfe pentru- totdeauna asupra boldului morții, adică asupra păcatului. Lucrând cele ale tainei Crucii, au trecut râuri, au oprit soarele, au dărâmat cetăți necredincioase, au biruit în luptă, au nimicit ostile vrăjmașe, au scăpat de loviturile săbiei, au stins puterea focului, au astupat gurile leilor, au mustrat pe regi, au nimicit pe mai marii cetelor de ostași, au înviat morți, au oprit cu cuvântul cerul și iar l-au dezlegat apoi, au tăcut norii să nu-și lase ploaia lor și apoi iarăși roditori i-au arătat. Dacă pe toate acestea credința le-a lucrat, cum zice și Pavel46, înseamnă că toate sunt cu putință celui ce crede și credința este putere spre mântuire. Și o astfel de putere este Crucea lui Hristos pentru cei care cred, căci tot Pavel și zice: "cuvântul Crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi cei mântuiți este puterea lui Dumnezeu”(1 Cor. 1, 18). Crucea lui Hristos este manifestarea negrăitei și nemărginitei iubiri și puteri a lui Dumnezeu, față de omul supus morții din pricina păcatului, afirmarea vieții împotriva morții care a fost desființată. Pe cruce în modul cel mai deplin, după întrupare, Hristos temeluiește Biserica, Trupul Său tainic, ca una ce este atrasă în jertfa lui Hristos și care va aduce în veac jertfă Tatălui, prin Duhul Sfânt pe Hristos, dar și pe ea însăși o dată cu Hristos. Pe cruce, firea umană a fost eliberată de sclavia păcatului și a morții, întărită și deschisă lucrării Duhului Sfânt asupra ei prin Sfintele Taine care izvorăsc din Hristos Cel răstignit și înviat.
Moartea pe cruce este strâns legată de înviere ca și de întrupare și se desăvârșește în înviere. «Dacă întruparea este rodul iubirii divine față de umanitatea cu care se unește indisolubil și definitiv, iar această iubire merge mai departe în moarte, scopul și rezultatul deplin al acestei iubiri se arată în înviere, care desăvârșește pentru veci, unirea Sa cu noi».
Datorită morții pe cruce a lui Hristos, moartea celui drept nu mai este o pedeapsă pentru păcat, ci o trecere spre altă viață. Prin moarte scapă de slăbiciunea intrată în el în urma păcatului. Cel drept se ridică mai presus de moarte încă din această viață, așteptând-o ca pe un prilej de a se apropia mai deplin de Hristos. Răbdând moartea fără teamă cel drept se va elibera de aceasta, întărindu-se cu harul Sfântului Duh. Crucea lui Hristos ne amintește de faptul că El confirmă că este Arhiereul care Se oferă pe Sine jertfă la fiecare Sfântă Liturghie; Învățătorul care dă învățătură spre mântuire.
Potrivit învățăturii ortodoxe în crucea însăși e o putere care produce înviere și în înviere e prezentă, într-un anumit sens, în mod etern crucea. Crucea are în ea însăși o forță de biruire a păcatului și a morții, o putere care înaintează spre înviere și se finalizează în înviere. În crucea sau în moartea lui Hristos se cuprinde virtual învierea Lui și în învierea Lui continuă să fie prezentă puterea biruitoare de moarte a crucii. Nu s-a ajuns la înviere fără cruce. De aceea învierea în sensul creștin nu este lipsită de puterea lui Hristos care s-a manifestat în acceptarea și suportarea crucii, suportarea care este prin ea însăși și biruire a morții.
Prin învierea Sa din morți, Hristos a înnoit și îndumnezeit firea umană întărită și restaurată prin jertfa de pe cruce. O dată cu ea, Hristos a înnoit întreaga fire cu care omul este în legătură ontologică, și care prin omul înnoit prin înviere, se ridică iarăși spre Dumnezeu, datorită energiilor divine necreate, care prin Dumnezeu-Omul. Iisus Hristos, infuzează întreaga creație.
Prin învierea Sa, Hristos ne ridică într-o stare de dreptate și de unire desăvârșită cu Dumnezeu, de sfințenie perfectă și veșnică, care implică și starea de totală dăruire ca făpturi noi Tatălui. Aceasta înseamnă că și prin înviere, Hristos îmbină în Sine starea celui ce s-a jertfit cu starea de înviere, de viață dumnezeiască în mod deplin manifestată în umanitatea Sa, pe care o comunică în chip tainic, tuturor oamenilor cuprinși în Sine, prin firea umană asumată. Prin Hristos Cel răstignit și înviat, moartea a fost înfrântă, ea nu mai are nimic înspăimântător, «căci toți care cred în Hristos o calcă în picioare», spune Sfîntul Atanasie.
Prin același Hristos înviat avem puterea să murim și noi patimilor și poftelor egoiste, să murim nouă înșine și să trăim o viață nouă, biruitoare în toată ființa noastră, de dăruire cu Hristos lui Dumnezeu. Puterea de dăruire lui Dumnezeu ne vine de la Hristos care iradiază în noi prin umanitatea Sa, pe Duhul Său.
Învierea este răspunsul Tatălui de primire a jertfei lui Hristos pe cruce, ca jertfă a Lui și a întregii umanități pe care El o aduce împreună cu El în starea Sa de jertfă. Dar și mai mult decât aceasta, învierea pecetluiește jertfa și desăvârșește opera de răscumpărare a neamului omenesc prin înnoirea și îndumnezeirea firii umane aduse de înviere. Chipul lui Dumnezeu din om, stricat de păcat, a fost acum, după restaurarea și întărirea lui, prin întrupare și Cruce, înnoit total și făcut un transparent deplin al Duhului.
Jertfa Crucii și învierea din morți a lui Hristos constituie momentul central și culminant al mântuirii noastre săvârșite de Hristos odată pentru totdeauna. într-un fel acest moment culminant de jertfă supremă și unică și de înviere, adică de biruință a vieții asupra morții, ca plată a păcatului, a fost dat în însăși întruparea Logosului, adică a Fiului lui Dumnezeu la plinirea vremii. (Gal. 4.. 4).
Trupul purificat și înviat al lui Hristos stă într-o legătură cu trupul nostru al tuturor. El e ca un aluat, sau ca un factor iradiant, înnoit și înviat, al întregii corporalități umane. Deoarece corupția și moartea erau în om, nu în afară, «în mod cuvenit Cuvântul s-a folosit de trup ca de un organ și s-a extins la toți».
Prin Iisus Hristos, timpul a devenit un timp spre înviere și spre viață de veci, «mai bine-zis, timpul întreg a devenit un ajun al duminicii veșnice, al petrecerii veșnice în lumina descoperită a învierii».
Învierea lui Hristos este «începătura» vieții celei veșnice (I Corinteni 15, 20). «Căci de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om și învierea morților. Căci precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia» (I Corinteni 15, 21 – 22). Învierea este trecerea spre o altă existență. Acesta este și sensul cuvântului de «Paști»; învierea lui Hristos este trecerea noastră desăvârșită de la moarte la viață, de la pământ la cer. Și fiindcă moartea adusă de păcat cuprinsese toată creația, învierea lui Hristos a însemnat trecerea definitivă și totală a întregii creații de la moarte la viață, la viața și lumina lui Hristos Cel înviat, plin de Duhul Său.
Fără îndoială, nu orice cruce, adică nu orice suferință și orice moarte ni-L face transparent pe Dăruitorul lumii și ne pune în legătură cu El ca persoană infinită în viata și iubirea Sa, fapt care dă și lumii o mare importantă. Când omul gândește că dincolo de această lume nu mai este într-o altă realitate, suferința și moartea legate în orice caz de ea, nu sunt mântuitoare, nu au un sens pozitiv. Deci numai suferința și moartea care ni-L face transparent și comunicabil prin creație, pe Dumnezeu, capătă și ea un sens pozitiv pentru creație și pentru noi înșine. Și de aceea, aceasta este suferința și moartea pe care noi le numim propriu-zis cruce. Crucea în acest sens este crucea lui Hristos și crucea noastră purtată din puterea crucii lui Hristos, această cruce, departe de a însemna un nou sens în existența lumii, dă, dimpotrivă, un sens acestei lumi, pentru că ea dă un sens pozitiv și suferinței și chiar morții legate de lume.
Chiar moartea devine prin această cruce izvor de existentă a persoanelor umane și a lumii pe o treaptă nouă, superioară, plină de viața lui Dumnezeu. Această cruce completează sensul fragmentar manifestat în lume, prin faptul că ea deschide drumul spre realitatea lui Dumnezeu, ca lumină și viață infinită, de care se răspândește sensul plenar și asupra lumii, și asupra vieții persoanelor umane în ea. Această cruce cuprinde, deci, în ea un paradox: pe de o parte, pune în evidență insuficiența creației în ea însăși, pe de alta, tocmai prin aceasta ea arată creația ca dependentă și în legătură cu realitatea plenară a lui Dumnezeu, care dă, astfel, creației un sens deplin și o viață superioară și, până la urmă, o îndumnezeire și o existență netrecătoare. Această cruce pune în valoare creația și pe om prin faptul că arată că omul și creația nu sunt definitiv supuse regimului suferinței și morții, ci sunt mântuite de acest regim prin puterea realității superioare a lui Dumnezeu. Absolutizarea creației ne dă, în mod paradoxal, suferinței și morții personal utimul cuvânt. Dar cel ce vede prin crucea lui Hristos creația ca o realitate dependentă de Dumnezeu și deschisă Lui, vede că creația și persoanele se salvează într-o existentă eternă. Toată creația tinde spre învierea generală ca spre sensul ei deplin și spre desavârșirea ei în Dumnezeu. Revelația clară a lui Dumnezeu în creație și revelația sensului creației coincid și ea va atinge deplinătatea în învierea generală.
Unite într-o tainică simbioză, crucea și învierea lui Hristos se descoperă credincioșilor ca două râuri cu apă vie, pornite din același izvor, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Mântuitorul nostru, din care se adapă neîncetat Trupul tainic al Domnului, Biserica Sa cea sfântă.
IV. 1. Sfânta Cruce – altarul de jertfă al Mântuitorului
Dacă ne adâncim în Tradiția creștină, regăsim căi prin care teologia și simbolismul crucii sunt integrate și reflectă astfel multe aspecte ale creștinismului. Explorarea particulară a acestei cărți însă încearcă să traducă importanța crucii în ceva personal și imediat. Când însemnăm crucea asupra trupului nostru, o chemăm în mod activ – devenim Crucea.
Hristos este Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii (Ioan 1, 29). El a luat asupra Lui păcatele noastre ca să ne răscumpere, pe cruce (cf. I Petru 2, 24), și astfel: «Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem; pentru că scris este: «blestemat este tot cel spânzurat pe lemn» (Gal. 3, 13), aici lemn însemnând crucea din lemn.
După cum nu poate exista altar fără jertfă și invers, căci ele sunt o unitate, tot așa, din momentul jertfirii lui Hristos Crucea devine una cu El și se numește «Crucea Domnului» (Gal. 6, 14), «Crucea lui Iisus» (Ioan 19, 25), sau «Crucea lui Hristos» (I Cor. 1, 17; Gal. 6, 12; Filip. 3, 18). De aceea, opera de răscumpărare și de împăcare, săvârșită de Hristos, este atribuită și Crucii (Efes. 2, 16; Col. 1, 20).
Crucea a fost altarul pe care s-a adus adevărata jertfă pentru toți oamenii din toate timpurile, iar Hristos a fost și jertfa și arhiereul care a adus-o: „Iar Hristos venind Arhiereu bunătăților viitoare, nu prin sacrificare de animale, ci cu însuși sângele Său a intrat El odată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor și a dobândit o veșnică răscumpărare”. (Evrei 9,11) Moartea prin răstignire pe cruce era moartea cea mai rușinoasă (Galateni 3,13) și la această moarte erau sortiți cei mai mari tâlhari. Vedem cât de mare era ticăloșia oamenilor, întrucât a fost osândit Hristos cel fără păcat ca și cei mai păcătoși oameni, răstignirea Lui fiind cea mai dușmănoasă faptă a oamenilor împotriva lui Dumnezeu. Dar în suferința morții celei mai rușinoase s-a arătat cât de mare fost iubirea și smerenia lui Hristos față de noi. ,,Pe crucea de pe Golgota s-au întâlnit deci cea mai urâtă făptură a neamului omenesc cu cea mai mare faptă a iubirii lui Dumnezeu pentru oameni care a ars păcatul, biruind pe diavol prin ascultarea până la moarte”.
Și ca să lăsăm pe toți cei mai dinainte de Lege și pe cei de sub Lege, nu zicea oare Domnul însuși înainte de Cruce, El pentru care și prin care sunt toate (Col. 1, 16): "cel care nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine ( Matei 10, 38).Vedeți cum, înainte de a fi ridicată, Crucea era cea care mântuia? Dar și când Domnul a prevestit clar ucenicilor Săi patima Sa și moartea Sa pe Cruce, Petru, neputând să suporte că I se va întâmpla așa ceva și știind că El are putere, a zis: ,,ai milă de Tine Doamne, să nu Ți se întâmple așa” (Col. 1, 16), iar Domnul 1-a mustrat, căci a înțeles numai omenește faptul Crucii și nu în chip dumnezeiesc. Și după ce a chemat mulțimea împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: "cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie (Matei 16, 22), pentru că cine va vrea să-și salveze sufletul său, îl va pierde, dar cel care îl pierde pentru Mine și pentru Evanghelie, îl va afla". (Matei 16, 24-25). Crucea dar este, ca să zicem iară cu dumnezeiescul Pavel, a răstigni trupul "împreună cu patimile și cu poftele lui. (Gal. 5, 24) "Dezleagă-ți deci, încălțămintea din picioarele tale, căci pământul pe care stai este pământ sfânt" (Exod 3, 5), însemnând acest cuvânt sfințirea care avea să fie lucrată pe pământ de Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos. A văzut atunci Moise, mai înainte, arătarea lui Hristos ce avea să fie, privind la arătare acea măreață a rugului nears de foc (Exod 3, 2). Vederea aceasta în Dumnezeu a Crucii este taină, și încă mai mare decât cea dinainte. Atât marele Pavel, cât și dumnezeieștii noștri părinți gândesc că acestea sunt cu înțeles îndoit, căci primul zice: "lumea este răstignită pentru mine", dar adaugă: "și eu pentru lume" (Gal. 6, 14), iar părinții, poruncindu-ne să nu ne grăbim a urca crucea înainte de Cruce, gândesc că două sunt cuvintele și tainele Crucii.
Conducătorul corabiei mântuirii noastre, care este Biserica Lui; Drumul crucii care ne duce la Muntele Sion, la Ierusalim ceresc, la comuniunea cu Dumnezeu: „V- ați apropiat de muntele Sion și de cetatea Dumnezeului Celui viu, de Ierusalimul cel ceresc și de zeci de mii de îngeri, în adunare sărbătorească, și de Biserica celor întâi născuți, care sunt înscriși în ceruri și de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, și de duhurile drepților celor desăvârșiți și de Iisus, Mijlocitorul Noului Testament, și de sângele stropirii, care grăiește mai bine decât sângele lui Abel”(Evrei 12, 22-24)
Sfântul apostol Pavel, vorbind despre această armă, Crucea, prin care Hristos a biruit pe vrăjmașul mântuirii noastre, spune că pe Cruce El ne-a iertat păcatele: «ștergând zapisul (greșelilor) care era asupra noastră… pironindu-1 pe Cruce» (Col. 2, 14) ; iar pe de altă parte -«a biruit pe diavolul care are stăpânirea morții» (Evr. 2, 14). Căci «Dezbrăcând (de putere) începătoriile și stăpâniile (demonice) le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin Cruce» (Col. 2, 15). De atunci, Crucea, armă a morții lui Hristos, a devenit «moartea Morții» și armă a creștinilor împotriva diavolului. Așa cântă Biserica noastră în Troparul de la Taina sfântului maslu: «Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta o ai dat nouă; că se scutură și se cutremură ei nesuferind a căuta spre puterea ei; că morții i-ai sculat și moartea o ai surpat, pentru aceasta ne închinăm îngropării Tale și învierii».
În acest sens sfântul apostol Pavel vorbește în altă parte despre efectele crucii și chiar al «cuvântului crucii» față de unii și față de alții, care diferă după atitudinea lor. «Căci cuvântul crucii, zice el, este nebunie pentru cei ce pier ; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu» (1 Cor. 1, 18). Și nu numai «cuvântul Crucii», ci însăși Crucea materială și semnul ei cu care se înseamnă creștinii adevărați săvârșesc aceeași lucrare. De atunci, crucea Domnului a devenit mijlocul și pricina mântuirii celor ce cred în El, cinstind-o și închinându-i-se.
În acest sens sfântul Maxim Mărturisitorul spune «că toate ființele și creaturile, prin însăși finalitatea existenței lor, au o orientare hristocentrică prin Cruce, de aceea cele văzute se cer după Cruce, iar cele inteligibile au trebuință de mormânt». Tradiția răsăriteană n-a separat Crucea de înviere și tocmai de aceea n-a separat întruparea de îndumnezeire.
Așadar, Învierea lui Hristos este scopul învierii tuturor. Prin înviere, oamenii au iar șansa să aibă viață veșnică, șa cum au fost creați la început. Pentru că așa cum omenirea a cunoscut moartea printr-un om – Adam, posibilitatea învierii tuturor oamenilor a venit printr-un singur om, Iisus Hristos, Noul Adam. Însă, intervenția lui Dumnezeu nu a fost să prevină separarea naturii spirituale de cea fizică, ce vine odată cu moartea, pentru că Iisus Hristos a trecut prin moarte și dezintegrarea unității între trup și suflet. Hristos a suportat moartea ca o consecință a alegerii firii umane, contrare celei dumnezeiești, dar prin moartea Sa a transformat moartea în ceva natural, sau „un punct de întâlnire între viață și moarte”, așa cum spune Sfântul Grigore de Nyssa. Sfântul Grigore ne învață că Învierea lui Hristos e o reuniune a trupului și a sufletului, sau a lumii spirituale și sensibile, într-o măsură mai mare decât la început. Pe de altă parte, reuniunea trupului cu sufletul prin Învierea lui Hristos este o posibilitate pentru învierea tuturor oamenilor, dar nu o poruncă. Acesta este motivul primar pentru care învierea lui Hristos nu a devenit universală. Lăsând posibilitatea învierii în tot potențialul său, Hristos a păstrat autonomia libertății umane, dând fiecăruia șansa să aleagă înclinația spre sau dinspre Dumnezeu. Aici putem vedea natura delicată a Învierii lui Hristos: El corectează consecințele deciziei lui Adam, fără a contesta natura deciziei omului de a alege iar opusul lui Dumnezeu. Pe de altă parte, prin învierea tuturor la sfârșitul veacurilor, Hristos lasă în mod egal posibilitatea de mântuire celor de dinaintea Lui care nu au putut evita moartea, și celor de după El, pentru care moartea va fi o cale spre înviere, fără a contesta libera alegere a celor care nu vor să-L urmeze. Învierea lui Hristos reînnoiește rolul de mediere a omului între natura sensibilă și cea spirituală, pentru că trupul uman, și în consecință întreaga natură fizică dobândesc abilitatea nu numai de a contempla frumusețea lumii spirituale mai înalte, dar și de a participa în viața veșnică. Învierea lui Hristos a făcut posibilă învierea întregii creații în viața veșnică. Astfel spune Sfântul Apostol Pavel în epistola sa: „Dacă acum suntem copii, atunci suntem moștenitori ai lui Dumnezeu și comoștenitori cu Hristos, dacă într-adevăr îi împărtășim gloria” (Romani 8:17)
Moartea pe cruce, miezul slujirii arhierești a Mântuitorului Hristos, în aceasta îndură El, suferințele de la întrupare până la moarte, îndeosebi moartea pe cruce pentru noi și pentru a noastră mântuire. În fiecare chemare sau slujire, Hristos manifestă întreita Sa relație cu natura Sa omenească, cu Tatăl și cu oamenii și, prin toate aceste trei relații, Hristos manifestă întreita Sa slujire de învățător, Profet, de Arhiereu și de împărat. Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu se întrupează luând fire omenească, fără păcat, și, prin patimi și moartea pe Crucea Golgotei, în locul omului, El înlătură vina și pedepsele pentru păcatul acestuia, refăcând sau mai exact restaurând și reînnoind, în același timp, firea lui căzută și stricată de păcat. Aceasta este, de fapt, lucrarea mântuitoare a Cuvântului lui Dumnezeu întrupat. în centrul ei se găsește aducerea jertfei de răscumpărare a omului din robia păcatului și a morții și de împăcare cu Dumnezeu, aceasta constituie slujirea arhierească a lui Hristos. În slujirea Sa de învățător-Prooroc, Mântuitorul Iisus Hristos s-a îndreptat în mod direct spre noi, dar implică în aceasta și voința Lui de a ne lega; și pe noi de Tatăl, întrucât prin împlinirea acestei voințe noi împlinim voia Tatălui. Pe cruce Hristos a suportat durerea în toată puritatea și mărimea ei ca consecință a stricăciunii intrată în firea omenească prin căderea protopărinților, și a fost omul durerii în deplinul sens al cuvântului, căci n-a avut în firea Sa umană plăcerea pe care o naște păcatul, ci numai durerea, urmare a păcatului.
Sfânta Cruce, devine sfânta și făcătoare de viață nu prin vreo energie ce vine din ea însăși, ci prin aceea că ea constituie, cum spun teologii, altarul de jertfă al Mântuitorului Hristos, și din semn de ocară devine semn de slavă, de bucurie, de biruință. Jertfa Mântuitorului Hristos rămâne într-un fel fără valoare dacă ea nu operează în sufletele oamenilor transformări de ordin moral, spre cele bune, sau, dacă ea nu este asumată cu responsabilitatea specifică de fiecare om. Văzând Crucea, fiecare trebuie să simtă imboldul spre o cercetare a cugetului, spre a alunga orice patimă și slăbiciune din ființa noastră: „Hristoase Dumnezeule, viața tuturor, cea spânzurată pe lemnul crucii, înviază sufletul meu cel omorât de greșeli…că m-am depărtat de la poruncile Tale și bogăția nepăcătuirii pe care mi-ai dăruit-o, am risipit-o cu voința cea iubitoare de păcate, și m-am stricat și urât m-am făcut cu lucrurile dezmierdării”. „Mergând Domnul spre Patima cea de bunăvoie … să venim dar și noi cu gânduri curate,… împreună să ne răstignim, și să ne omorâm pentru Dânsul despre desfătările lumești; ca să și viețuim împreună cu Dânsul…”. Asumarea jertfei Mântuitorului Hristos, presupune, prin urmare, a muri pentru Hristos în ceea ce privește desfătările lumești, răsplata fiind extrem de înălțătoare, aceea de a viețui împreună cu Hristos.
Diferența dintre înțelegerea Tainei Crucii și efectuarea acestui gest simplu este probabil la fel de mare precum prăpastia dintre a ști ceea ce este bine și a face. Se poate să nu aibă aceeași importanță în fiecare confesiune creștină, dar, oriunde este practicat acest gest, ni ne spune: „Sunt creștin. Chem puterea și mila Crucii lui Hristos și încerc să mă sfințesc și să trăiesc păstrând în minte Jertfa lui Hristos și taina Tatălui, Fiului și Sfântului Duh.”
Nici crucea ca simbol, nici practica de a ne însemna cu ea nu ne-au fost oferite în mod direct de Iisus însuși – spre deosebire de Taina împărtășaniei, spre exemplu, pe care El a instituit-o direct. De asemenea, semnul crucii nu era utilizat de majoritatea creștinilor din perioada primară. Cu toate că există anumite dovezi scripturistice care atestă importanța crucii ca simbol religios (în special afirmația Sfântului Apostol Pavel din I Corinteni 1, 23: Noi propovăduim pe Hristos cel răstignit), aceasta ar fi părut mai mult ca un simbol demn de criticat pentru lumea romană, așa ciim scaunul electric, lațul de spânzurat sau alt instrument de execuție ne-ar putea părea astăzi.
Puținele mărturii ale Bisericii primare arată cât de răspândit devenise acest gest și cât de important era în viața cotidiană a creștinilor. Asemenea lui Tertulian, care scrisese despre însemnarea frunții, Sfântul Chiril al Ierusalimului scria următoarele despre semnul crucii în secolul al IV-lea: Deci, să nu ne rușinăm să mărturisim pe Cel răstignit. Pecetluiește-ți cu încredere fruntea cu semnul crucii și fă cruce în tot ce faci: și când mănânci pâine și când bei din pahar; când pleci de acasă și când vii; înainte de a te culca, în timpul somnului și când te trezești; când călătorești și când te odihnești. Mare talisman este crucea! Este dar pentru cei săraci și lipsită de osteneală pentru cei bolnavi, pentru că harul este de la Dumnezeu. Crucea este semn pentru cei credincioși și teamă pentru draci. Iisus a biruit pe draci prin cruce și i-a dat cu hotărâre pe față. Când dracii văd crucea, își aduc aminte de Cel răstignit. Se tem de Cel care a zdrobit capetele balaurului. Nu disprețul pecetea pentru că ar fi fost dată în dar! Dimpotrivă, pentru aceasta cinstește și mai mult pe Binefăcător!
Domnul sfințește lumea începând cu trupul Său îndumnezeit, în iubirea Sa. În însăși puterea Crucii, în jertfirea Sa, Domnul desființa păcatul și sfințea făptura. Crucea poartă în ea desființarea uri. În Hristos păcatul se mistuie în flacără, în oceanul iubirii Sale dumnezeiești. "Acolo unde este Jertfa, acolo este nimicirea păcatelor, acolo este împăcarea cu Stăpânul, acolo este sărbătoare și bucurie", învață părintele nostru Ioan Gură de Aur. Iar după Sfântul Chiril al Alexandriei, ,,la Tatăl nu se poate intra decât în stare de sacrificiu”. "Starea de sacrificiu" e și calea noastră adevărată de mers unii către alții. Toată viața Domnului este purtare a Crucii și desființare a păcatului. Și întruparea Sa, a celui Care "în chipul lui Dumnezeu fiind, ia chip de rob” (Fil. II, 7); și nașterea în peșteră, în iesle; și faptul că Iisus Hristos "prin care toate s-au făcut" viețuind pe pământ "nu are unde să-și plece capul"; și hulirea din partea fariseilor că "strică legea", sau "că stă la masă cu vameșii și păcătoșii", Iisus Hristos "plinitorul legii", și Cel Fără de păcat", etc. Părinții Bisericii și teologii observă că Domnul desființează păcatul în înseși însușirile firii: în foamea, în setea, în oboseala, în atitudinea Sa față de suferință, de moarte. Crucea descoperă astfel iubirea Treimii în manifestarea ei concretă, în plinătatea și în întâlnirea ei decisivă cu păcatul. Mai profund, acesta și este înțelesul, sensul ultim al întrupării: revelarea și împărtășirea iubirii, a vieții Sfintei Treimi în viața noastră și a întregii făpturi. Iisus se roagă înainte de Cruce: "Părinte, după cum Tu ești întru Mine și Eu întru Tine așa și aceștia să fie în Noi, una" (Ioan 17, 21); întruparea.
Evanghelia după Marcu relatează faptul că în timpul activității publice a Mântuitorului n-au lipsit credincioși care, cu toate că nu făceau parte din grupul consacrat al ucenicilor Lui, mărturiseau și răspândeau cuvântul Evangheliei. Spre exemplu, leprosul vindecat de Mântuitorul a început să propovăduiască în pofida faptului că Hristos i-a cerut să nu spună nimănui nimic: „Și i-a zis: Vezi, nimănui să nu spui nimic, ci mergi de te arată preotului și adu, pentru curățirea ta, cele ce a rânduit Moise, spre mărturie lor. Iar el, ieșind, a început să propovăduiască multe și să răspândească cuvântul, încât Iisus nu mai putea să intre pe față în cetate, ci stătea afară, în locuri pustii, și veneau la El de pretutindeni” (Mc. 1, 40-45). Pe alții Iisus Hristos nu i-a oprit de la propovăduire, ba chiar i-a trimis să-L vestească. Astfel, când Apostolul Ioan I-a adus la cunoștință că cineva scoate demoni în numele Lui (Mc. 9, 38), „Iisus a zis: Nu-l opriți, că nu este nimeni care să facă o minune în numele Meu și după aceea să poată degrabă să Mă vorbească de rău. Fiindcă cel ce nu-i împotriva noastră este pentru noi” (Mc. 9, 39-40). Pe demonizatul din Gadara, după ce l-a vindecat, l-a trimis acasă, cerându-i să vestească printre ai săi credința în El: „Mergi la casa ta, la ai tăi și spune-le cât a făcut Domnul pentru tine și cum te-a miluit. Iar el a plecat și a început să vestească în Decopole câte a făcut Iisus pentru el; și toți se minunau” (Mc 5,19-20).
Toate aceste exemple susțin existența unei mărturisiri a adevărului revelat în Iisus Hristos, care se realizează prin toți aceia cărora Dumnezeu li s-a descoperit. Întâlnirea cu Mesia produce o schimbare radicală în cel care l-a cunoscut pe El și face ca vestirea bucuriei venirii mântuirii în Hristos să fie de neoprit. Aceste evenimente creionează o tipologie specifică a discipolului, care, de dragul lui Dumnezeu, renunță la tot pentru a-și asuma condiția ucenicului mărturisitor. Apoi, faptul că „în epicentrul […] teologiei evanghelistului Marcu” stă „evenimentul Crucii” și „Pătimirea lui Iisus […] și a ucenicilor Lui, atât în înțelesul restrâns al celor doisprezece, cât și în sensul larg al adepților Săi”, ne îndreptățește să vorbim despre asumarea crucii lui Hristos ca paradigmă a calității de ucenic.
Crucea a fost folosită în viața Bisericii și a credincioșilor încă de la început în mai multe situații. Astfel, a fost așezată pe biserici, în Sfintele Altare, pe cărțile și obiectele de cult, în casele credincioșilor și la capul celor adormiți în nădejdea învierii. Apoi, a fost folosită ca semn al cinstirii și credinței în Hristos în toate momentele vieții liturgice, în primul rând la săvârșirea Sfintelor Taine și ierurgii. Sfințirea Apei la Botez se face prin rostirea formulei de sfințire și prin însemnarea cu mâna în apă a semnului Sfintei Cruci; la Sfântul Maslu, untdelemnul se binecuvintează prin formula de sfințire și prin semnul sfintei cruci făcut cu mâna de către preot; Elementele de pâine și vin folosite la Sfânta Euharistie se sfințesc prin invocarea Sfântului Duh și prin însemnarea în chipul crucii de către preotul sau episcopul săvârșitor, etc.
A fost folosită ca mijloc de binecuvântare a tuturor celor ce urmau să fie sfințite, și acest gest a fost preluat chiar de la Mântuitorul Hristos, Care l-a folosit în anumite momente și împrejurări: la binecuvântarea pâinilor înmulțite, la instituirea Sfintei Euharistii și la Înălțarea Sa la cer când a binecuvântat pe ucenici (Luca 24, 51). Acest mod de binecuvântare a fost preluat și folosit de Sfinții Apostoli și de urmașii lor, slujitorii Bisericii creștine care l-au folosit și la săvârșirea Sfintelor Taine și ierurgii, la sfințirea elementelor văzute și folosite la Sfintele Taine, dar și la binecuvântarea credincioșilor, care se face fie cu sfânta cruce, fie direct cu mâna. De la semnul binecuvântării în chipul crucii, creștinii au preluat acest semn și l-au folosit în viața lor zilnică ca mărturie și dovadă a apartenenței lor la Biserica lui Hristos închinându-se la culcare și la sculare, la masă, la rugăciune, la începutul și terminarea lucrului sau când se trece pe lângă o biserică sau o troiță. Ea este apărătoarea creștinilor în lupta împotriva diavolului: „Dezbrăcând (de putere) începătoriile și stăpâniile, le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin cruce” (Coloseni, 2, 15) sau cum spune Sfântul Chiril al Ierusalimului: „Când dracii văd crucea își aduc aminte de Cel răstignit și se tem de Cel ce a zdrobit capetele balaurului”.
Cap.V. Cinstirea Sfintei Cruci
În pietatea ortodoxă, venerarea Crucii este nedespărțită de lauda învierii: «Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, și Sfîntă învierea Ta o lăudăm și o mărim». Pe de o parte, Crucea descoperă starea de păcat a lumii și responsabilitatea omului pentru organizarea infernală a lumii și veacului acestuia. Pe de altă parte, Crucea este o provocare a lui Dumnezeu contra «fatalității» răului și a morții, «cursa» în care a fost atras «stăpânitorul acestei lumi» (Ioan 14, 30) la locul Căpățânii (Luca 23, 37 – 39): «Căci deși a fost răstignit din slăbiciune, din puterea lui Dumnezeu este viu. Și noi suntem slabi întru El, dar vom fi vii împreună cu El, din puterea lui Dumnezeu față de noi» (II Corinteni 13, 4).
Crucea, devenită altarul jertfei lui Hristos și, sfințită de sângele Lui, este «de mare sfințenie» și de aceea i se cuvine cinstire. Pentru rolul ei în iconomia mântuirii, Crucea Domnului este dătătoare de viată și constituie «lauda» și semnul distinctiv al creștinilor dreptcredincioși (cf. Gal. C, 14). Prin roadele ei dătătoare de viață veșnică ea poate fi văzută în «pomul vieții» de care se vorbește în Apoc. 22, 14, 19.
Crucea răstignirii este cinstită de către toți creștinii, fiindcă prin ea a venit începutul mântuirii noastre. Ea este cumpăna între vechi și nou, balanță între adevărata cinstire și falsa adorare, pe ea s-a imprimat sângele Mântuitorului. Creștinul drept măritor vede și cinstește în Sfânta Cruce deodată jertfa Fiului lui Dumnezeu „care s-a făcut om pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire; lemnul Crucii pe care s-a răstignit Domnul, deci altarul său de jertfă; semnul Crucii, semn al Fiului omului și al creștinului în același timp, cu care însemnându-ne ca și cu o pecete arătăm participarea noastră la jertfa cea sfințitoare a lui Hristos”.
Dacă cinstirea icoanelor, a moaștelor și a obiectelor sfințite s-a făcut diferit, Sfânta Cruce a avut aceeași cinstire de către toți și pretutindenea și dintru început. Sinodul al VII-lea ecumenic (Niceea, 787) a hotărât generalizarea cultului icoanelor, adică a constatat deja o continuitate și o permanență a cinstirii obiectelor sfinte – Sfânta Cruce, și sfințite: moaște, icoane, relicve etc.
Cinstirea Sfintei Cruci și prin ea adorarea Celui răstignit pentru noi constituie existența noastră duhovnicească și colaborarea noastră sigură cu harul mântuirii. De aceea, Sfânta Cruce este dătătoare de viață pentru noi credincioșii. Este izbăvitoare pentru cei de dincolo și este salvatoare pentru cei de mâine care se vor închina cu credință la picioarele ei și își vor încălzi sufletul cu focul nemuritor care este trupul și sângele Domnului răstignit și vărsat pe Cruce. Sfântul apostol Pavel scrie că „Sfânta Cruce este nebunie pentru cei ce pier, iar pentru noi cei ce ne mântuim este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 18). Crucea este arma de luptă și steagul de biruință al creștinilor dreptmăritori. De aceea, cinstim noi creștinii Sfânta Cruce. „Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta ai dat-o nouă. Că se îngrozește și se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei. Morții i-ai sculat și moartea o a-i surpat; pentru aceasta ne închinăm îngropării și învierii Tale” – glăsuiește o cântare bisericească.
Ea nu se cinstește numai în inimă ci și în afară, că așa pretinde legea iubirii. Mama care își iubește copiii nu ține închisă iubirea aceasta numai în inimă ci o revarsă și o arată și în afară, prin îmbrățișare și sărutare. Fiind icoana jertfei Mântuitorului nostru Iisus Hristos Sfânta Cruce a fost cinstită dintru început. Ea este semnul înnoirii noastre în Hristos, este chemarea noastră la veșnicie, este semnul venirii Mântuitorului Judecător, învierea și judecata obștească, începutul unui cer nou și al unui pământ nou (II Petru 3, 13). Pentru că nu s-a înțeles rostul Crucii în iconomia mântuirii, unii dintre creștinii altor culte au socotit jertfa Mântuitorului drept un simbol, iar Sfânta Euharistie o comemorare, o amintire, o repetire, iar alții – după cuvântul Sfântului apostol Pavel – se poartă „ ca vrăjmași ai Crucii lui Hristos” (Filip. 3, 18). Toți aceștia pretind că închinarea la Cruce este idolatrie (Ieșire 20, 2-5), că Dumnezeu a oprit închinarea la șarpe (IV Regi 18, 1-4), că Sfânta Cruce este obiectul blestemului (Deuteronom 21, 22; Galateni 3, 13) și obiect de batjocură, fiindcă pe aceasta a fost răstignit Hristos.
Cinstim Sfânta Cruce pentru că cea mai mare bucurie pe care a aflat-o lumea vreodată a fost Învierea lui Hristos, iar între Crucea și Învierea lui Hristos este o strânsă legătură și se presupun una pe alta. Mai mult, drumul crucii duce către înviere, căci fără cruce nu există înviere, iar fără Înviere, Crucea nu are sens. În conștiința creștină Hristos este nedespărțit de cruce. Predica apostolilor are în centrul ei pe Iisus Hristos, Cel răstignit și înviat. De fapt nici nu se poate vorbi de înviere fără cruce, iar învierea este temelia credinței creștine și a predicii apostolilor. „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică și credința voastră, sunteți încă în păcatele voastre”. În consens cu Sfinții Apostoli, Sfinții Părinți scot în evidența relația dintre Sfânta Cruce și Învierea și inseparabilitatea lor. Astfel, Sfântul Chiril al Ierusalimului (sec.IV) spune: „Mărturisesc Crucea pentru că știu Învierea…când Învierea a urmat Crucii, nu mă rușinez să vorbesc despre Cruce”. Cinstim Sfânta Cruce pentru că în creștinism, Sfânta Cruce a fost venerată pretutindeni și totdeauna, ceea ce ne-o dovedesc: Sf. Tradiție, Istoria bisericeasca și Arheologia. Însăși recunoașterea religiei creștine ca religie permisă și apoi ca religie de stat, se datorează semnului crucii apărut pe cer împăratului Constantin cel Mare, la începutul veacului al IV-lea. De atunci încoace, crucea a avut în toate statele civilizate, o cinste deosebită. Se întrebuințează la biserici, la casele creștinilor, la răscruci de drumuri, la monumente, la căpătâiul morților, la tribunale pentru depunerea jurământului și la tot felul de trebuințe în casa și în viața particulară a oamenilor.
Mai mult, Crucea constituie semnul ce deosebește pe creștini de necreștini pentru că e semnul lui Hristos și al religiei creștine. Dacă prin dezlănțuirea tuturor puterilor iadului s-ar întâmpla să se găsească oameni în slujba celui rău, care să reușească a arde toate bibliile din lume și să dărâme toate bisericile creștine, va rămâne totuși acest semn, Crucea, în inimi, simbol al biruinței creștine și sâmburele us Hrisreligiei Celui ce a biruit lumea. Astfel Crucea este un simbol care concentrează în sine, ca într-un sâmbure, întreagă religia creștină, cu învățăturile ei de credință și de viață.Trebuie să subliniem pentru început că este vorba de o gravă confuzie, sectanții nefiind capabili să facă deosebire între cinstire și închinare. Dovadă, poporul biblic nu a înțeles semnificația șarpelui de aramă și a început să i se închine. ,,Într-adevăr, pentru Lumea veche Crucea era semn al pedepsei, dar să reținem – pentru cei vinovați. Domnul nostru Iistos însă a suferit, nevinovat fiind, pentru păcatele noastre”.
Se pretinde că respectarea și cinstirea aduse Sfintei Cruci sunt idolatrie și aceasta este interzisă de primele două porunci din Decalog. „Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în cele mai de jos ale pământului. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești…” (Ieșire 20, 4-5). Se invocă, de asemenea, afirmația profetului Ieremia că „ legiuirile neamurilor sunt deșarte, lemnul este din dumbravă tăiat, lucrat de teslar și turnat în argint și în aur; cu ciocane și cuie le-au întărit pe ele; le vor pune pe ele și nu se vor mișca” (Ieremia 10, 3-4). Într-adevăr, prin poruncile Decalogului cât și prin afirmația profetului Ieremia se condamnă idolatria, închinarea la idoli, la chipuri cioplite, făcute de om cu convingerea că în figura respectivă este Dumnezeu sau că în ea se ascunde Dumnezeu. Este de șiut că creștinii au exclus totdeauna închinarea la idoli. Dealtfel, renegarea idolilor a fost unul din motivele pentru care, în vremurile Bisericii primare, creștinii au fost prigoniți. Ei au făcut întotdeauna deosebire între cultul de adorare adus lui Dumnezeu și între cinstirea care se dă sfinților, îngerilor și obiectelor sfințite. Cinstind pe sfinți, pe îngeri și Crucea creștinii ortodocși au conștiința că slăvesc pe Dumnezeu. Se zice apoi că nu trebuie să i se acorde cinstire Sfintei Cruci pentru că a fost obiectul de tortură al Mântuitorului. În Vechiul Testament citim că „ blestemat este cel spânzurat pe lemn. Dacă se va omorî un om care a săvârșit o nelegiuire vrednică de pedeapsa cu moartea și l-au spânzurat de un lemn, trupul lui mort să nu stea noaptea pe lemn ci să-l îngroape în aceeași zi, căci cel spânzurat pe lemn este blestemat înaintea lui Dumnezeu și să nu spurci țara pe care ți-o dă de moștenire Domnul Dumnezeul”(Deut. 21, 22-23).
Trebuie cinstită crucea pentru că Mântuitorul neamului omenesc a îmbrățișat-o cu iubire, a transformat-o în altar de răscumpărare, a murit înălțat către cer, dar cu privirea și cu brațele deschise spre lume, arătând că Se aduce jertfă Tatălui, pentru dragostea pentru omenire. Jertfindu-se pe cruce cu mâinile întinse, Hristos a îmbrățișat iarăși omenirea creată de Dumnezeu prin El, a amărât vrajba, ne-a împăcat cu Dumnezeu și ori de câte ori facem semnul crucii, arătăm că primim această împăcare, acest semn al păcii: „Căci El este pacea voastră, El, Care a făcut din cele două – una, surpând peretele din mijloc al despărțirii…” (Efeseni 2,14).
Cuvântul Vechiului Testament „blestemat este cel spânzurat pe lemn” nu se referă la Sfânta Cruce ci la cel care se spânzură pe cruce și nici la toți cei care erau crucificați ci numai la cei nelegiuiți. Cel drept, suportând cea mai umilitoare moarte, nu este blestemat de Dumnezeu, iar obiectul care-i aduce moartea nu are nici o vină pentru aceasta; vina este a celui care-1 întrebuințează greșit. Aceiași hulitori ai Sfintei Cruci afirmă cu nu trebuie să-i acordăm cinstire pentru că a fost spurcată de păcatele oamenilor, invocând în acest sens textele din Sfânta Scriptură: „A șters zapisul cu poruncile lui care este împotriva noastră și ne era potrivnic și l-a nimicit, pironindu-l pe crucea” (Col. 2, 14; I Petru 2, 24).
Pentru aceea, semnul crucii este însoțit întotdeauna de invocarea Sfintei Treimi. Căci ea este aceea care lucrează mântuirea oamenilor și de la Ea coboară puterea lucrătoare a lui Dumnezeu în lume, tot darul desăvârșit, pentru a sfinți și transfigura lumea și viata omenească. Ea (puterea) este aceea care se face transparenta prin cruce în lume. Căci prin această lucrare care se produce prin cruce se curătesc nu numai credincioșii și raporturile lor cu lumea, prin puterea ce li se dă din Hristos, ci și lumea însăși. Prin cruce sunt alungați demonii care produc răul și lansează ispitele lor, prin mijlocirea apelor, a vinului, a fructelor, a fetelor umane. Credincioșii cred că în toate acțiunile lor și pe toate drumurile lor, în toate contactele lor cu natura și cu oamenii vor fi însoțiți de Duhul Sfânt, de Duhul lui Hristos cel răstignit și înviat, de Duhul puterii lui, dacă ei se însemnează cu semnul crucii. Există o legătură specială între cruce și Duhul Sfânt. Căci crucea este efortul uman de purificare, în vreme ce Duhul Sfânt este puterea sfintitoare dumnezeiască. Amândouă trebuie să meargă împreună.
Cuvintele Sfântului Apostol trebuie înțelese figurat. Păcatul strămoșesc este prezentat, pentru a fi înțeles de contemporanii săi, întocmai unui zapis potrivnic oamenilor. Pe Cruce are loc nimicirea păcatului, pironirea sau nimicirea zapisului. Păcatul s-a șters, zapisul nu mai există, omenirea a fost izbăvită de povara păcatului, iar Crucea pe care s-a consumat zapisul a fost sfințită de sângele Mântuitorului. La început șarpele de aramă nu a avut rostul de a îndepărta ci de a apropia pe oameni de Dumnezeu. Privindu-1, cei mușcați de șerpii vătămători căpătau nădejde că vor fi izbăviți de Dumnezeu și se vindecau. Mai târziu însă cinstirea a fost transformată în adorare, șarpele de aramă fiind el însuși considerat Dumnezeu și ca atare i se aducea cult ca lui Dumnezeu. De aceea, pe bună dreptate, el a fost distrus.
Sectanții obiectează apoi că dacă totuși trebuie să cinstim Sfânta Cruce trebuie să o avem în vedere numai pe cea care a fost răstignit Hristos nu și alte cruci, că Crucea trebuie să fie în inimă nu în exterior, că închinarea trebuie făcută în duh și adevăr, deci semnele făcute sunt împotriva Scripturii, inclusiv semnul Sfintei Cruci. Se cunosc mai multe feluri de cruci, dar nu contează nici forma și nici materialul din care este făcută ci, pentru evalvie și credință, creștinii ortodocși cinstesc Sfânta Cruce ca pe altarul de jertfă al Mântuitorului. Oare nu vom cinsti noi și nu vom folosi acest trofeu dumnezeisc al eliberării de obște a neamului omenesc, care numai la arătare pune pe fugă pe șarpele cel începător de răutate, îl biruiește și îl rușinează, vestind biruirea și surparea lui, care mărește în el și preaslăvește pe Hristos, arătând lumii biruința Lui? Iar dacă Crucea n-ar fi demnă de privire, pe motiv că pe ea Hristos a suferit moartea, atunci nici moartea Lui n-ar trebui să fie respectată și nici mântuitoare. Cum oare atunci zice Apostolul că am fost botezați în moartea Lui? (Romani 6, 30).
Cum să nu fim părtași învierii Lui, dacă am crescut împreună cu El întru asemănarea morții Lui?( Romani 6, 50). Desigur, dacă cineva s-ar închina unui semn al Crucii care nu are pe el înscris numele Stăpânului, cu adevărat ar fi judecat că săvârșește ceva necuviincios. Dar pentru ca "în numele lui Iisus Hristos tot genunchiul să se plece, cele cerești, cele pământești și cele de dedesubt", (Filip. 2, 10), pe acest nume închinat îl are pe ea Crucea și deci, câtă necuviință ar fi dacă nu ne-am pleca Crucii lui Hristos?.
Noi, plecând odată cu genunchii și inimile, să ne închinăm cu psalmistul și profetul David ,,la locul unde au stat picioarele Lui” (Filip. 2, 10) și unde și-a întins mâinile care au cuprins totul și unde a fost întins pentru noi trupul cel începător de viață și să ne închinăm sărutându-1 cu credință și să luăm de acolo Sfințenie bogată și să o păzim. Și așa, la preamărita viitoare venire a Iui Hristos, a Domnului, Dumnezeului și Mântuitorului nostru, văzând-o că vine înaintea Lui în chip strălucit, ne vom bucura și ne vom veseli pururea dobândind partea cea de-a dreapta, glasul cel fericit și binecuvântarea făgăduită spre slava Fiului lui Dumnezeu Cel răstignit, după trup, pentru noi.
Sfânta Cruce rămâne altarul pe care s-a jertfit Hristos Domnul, instrumentul prin intermediul căruia am dobândit mântuirea. Dacă altarului Vechiului Testament i se dădea o cinstire deosebită, pentru că era închinat lui Dumnezeu, iar cel ce se atingea de el se considera sfințit, cu atât mai mult se cuvine cinstire Altarului pe care s-a jertfit însuși Fiul lui Dumnezeu. Cinstind Sfânta Cruce cultul nu se adresează materialului din care este confecționată ci lui Hristos cel răstignit pe ea. Sfințenia ei vine de la Hristos, de la faptul că trupul Său nevinovat a suferit pe ea, precum și de la faptul că a fost spălată cu sfânt sângele Său. Crucea trebuie cinstită pentru că prin ea S-a înălțat Hristos la mărire: „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, și încă moarte pe cruce. Pentru aceea, și Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit lui nume care este mai presus de orice nume” (Filipeni 2,8-9) Crucea personală a fiecăruia, când se unește cu Crucea lui Hristos, puterea și lucrarea acesteia din urmă trece asupra noastră, devenind un fel de canal prin care, din Crucea lui Hristos, se revarsă asupra noastră orice binefacere și orice dar desăvârșit.
Crucea este semnul care apără pe cei care-l au întipărit pe frunte (Iezechil 9, 4-6), este pecetea lui Dumnezeu: „Și li s-aporuncit să nu vatăme iarba pământului și nici o verdeață și nici un copac, fără numai pe oamenii care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunțile lor” (Apocalipsă 9,4).
Crucea este arma sfântă, prin care noi ne-am dobândit mântuirea, în dar, de la Dumnezeu (Ioan 12, 32-39; Efes. 2, 16; Col. 1, 19-20; 1 Petru 2, 24), iar unele ne dau mărturie că Însuși Domnul Hristos, ca Om, prin Patima Sa, pe cruce, a intrat «întru slava Sa» (Luca 24, 26), slava pe care, totdeauna, a avut-o și o are, că Dumnezeu și a fost «preînălțat», ca Om, și a pătimit «nume, care este mai presus de orice nume» (Filip. 2, 8-9).
„Însemnează-te cu semnul Crucii. Acoperă-te cu El ca și cu un scut. Nu înceta creștine a purta această armă în tot locul și în toată vremea. Nimic să nu faci fără Cruce. însemnează-ți toate membrele tale cu acest semn și nimic nu te va înfricoșa” – postulează și Sfântul Efrem Sirul. Înainte de a-ți trimite Crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi prea frumoși, a examinat-o cu rațiunea Sa dumnezeiască, a verificat-o cu dreptatea Sa neajunsă, a încălzit-o cu inima Sa cea plină de iubire, a câtărit-o în mâinile Sale pline de afecțiune ca nu cumva să fie mai grea decât poți duce. Și după ce a măsurat curajul tău a binecuvântat-o și ți-a pus-o pe umeri. Deci o poți duce ! ține-o bine și urcă de pe Golgota spre înviere. Să credem în puterea lui Dumnezeu și în iubirea lui care rămân în veac și care sunt concentrate în Sfânta Cruce. Să ținem aproape de Biserică și de învățătura ei axată și rezumată, cuprinsă în Sfânta Cruce și pe care nici porțile iadului nu o vor birui.
«Nimeni să nu se rușineze de Cruce, simbolul sfânt al mântuirii noastre, capul bunătăților, pentru care trăim și pentru care suntem. Ca pe o cunună, așa să purtăm Crucea lui Hristos! Prin Cruce se săvârșesc toate cele ale noastre. Dacă trebuie să te naști din nou, Crucea este alături. Dacă trebuie să te hrănești cu hrana aceea tainică, dacă trebuie să te hirotonești, dacă trebuie să faci orice, pretutindenea este alături de noi Crucea, semnul biruinței. De aceea o scriem cu multă râvnă și pe case și pe ziduri și pe ferestre și pe frunte și pe cugetul noastru. Crucea este semnul mântuirii noastre, al libertății noastre obșești, al blândeței Stăpânului nostru „ că s-a adus ca o oaie spre înjunghiere" (Isaia, 53, 7).
Când îți faci semnul Crucii gândește-te atunci la tot ce s-a petrecut pe Cruce și stinge mânia și toate celelalte patimi. Când îți faci semnul Crucii umple-ți fruntea cu multă îndrăznire, fâ-ți liber sufletul, știi, doar, acelea care-ți dau libertatea! Pentru aceasta și Pavel, îndemnându-se la libertatea ce se cuvine nouă, așa ne-a îndemnat. Amintind de Cruce și de sângele Stăpânului a spus: „Ați fost cumpărați cu preț. Nu fiți robi oamenilor”. „ Gândește-te, ne spune același Apostol al neamurilor, la prețul dat de Domnul pentru tine și nu fi rob nici unui om!" (I Cor. 7, 23). Pavel numește Crucea preț. Nici nu trebuie să o facem așa de mântuială cu degetele, ci mai întâi să o facem cu inima și cu multă credință. Dacă-ți faci așa Crucea pe față, nu va putea sta alături de tine nici unul din demonii cei necurați, că vede sabia, care i-a dat lovitura, vede sabia cu care a fost lovit de moarte. Dacă noi ne cutremurăm când vedem locurile în care sunt executați condamnații la moarte, gândește-te ce trebuie să sufere diavolul când vede arma prin care Hristos i-a doborât toată puterea lui și a tăiat capul balaurului.
Făcând semnul crucii cu mâna, gândindu-ne la Crucea lui Hristos, trebuie să luptăm împotriva patimilor, urmând cuvintele Mântuitorului, care spune: „Cel ce voiește sa vină după Mine să se le-pede de sine, să ia Crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Lepădarea de sine și luarea Crucii sunt armele cele mai puternice ale oricărui creștin. În fiecare zi avem de luptat cu duhurile întunericului și fără lepădare de sine nu putem să ne mântuim. Acesta este drumul care duce la ceruri, la fericirea veșnică, drumul crucii, al suferințelor.
Oamenii nu cunosc judecățile lui Dumnezeu și de aceea insultă de multe ori pe Creator pentru crucile suferinței. Dar Dumnezeu face ca, uneori printr-o mică suferință, omul să scape de osânda veșnică. Cu semnul Crucii să pecetluim orice rugăciune si orice lucru bun și prin acest semn să mărturisim pe Dumnezeu.
Să nu te rușinezi, dar, de un atât de mare bine, că să nu se rușineze nici Hristos de tine când va veni cu slava Lui, când înaintea Lui se va vedea Crucea, strălucind cu mult mai mult decât razele soarelui, și va veni atunci Crucea zlobozind glas cu chipul ei, vorbind întregii lumi pentru Stăpân, arătând că nu a lăsat nimic din ceea ce trebuia făcut pentru mântuirea oamenilor. Crucea, semnul acesta, și pe timpul înaintașilor noștri și acuma deschis ușile cele încuiate; Crucea a făcut fără putere otrăvurile; Crucea a luat puterea cucutei; Crucea a vindecat mușcăturile cele veninoase ale fiarelor. Privind crucea lui Hristos ne amintim că lucrarea Lui tămăduitoare nu s-a îndreptat numai asupra firii omenești recapitulate în El, ci asupra oricărui creștin care vine la El: „Fiul lui Dumnezeu fiind viu și lucrător (Evrei 4,12) lucrează în fiecare zi și lucrează mântuirea tuturor”, îl face părtaș pe fiecare în mod personal la vindecarea întregii firi pe care El a înfăptuit-o, dăruind fiecărui om harul Său sfințitor și înnoitor, după nevoile sale și pe măsura dorinței de a primi ajutorul Lui.
Închinându-ne sfintei Cruci și sărutând-o, noi, dreptcredincioșii creștini, ne închinăm Celui Care S-a răstignit pe sfânta cruce, adică Îl cinstim pe Hristos cu închinarea supremă, numită adorare, cum am spus mai înainte. Nici vorbă nu poate fi de un cult idolatru, așa cum spun, direct sau indirect, unele grupări creștine, pentru că dreptcredincioșii nu se închină la materia din care este alcătuită crucea, ci se închină la Persoana al cărei chip se afla pe cruce. Crucea ne aduce mereu în minte relația nouă, divină, de pace, stabilită de Domnul Hristos, prin jertfa Sa, trupească, pe ea, relație atât verticală, cât și orizontală: vertical, prin împăcarea omului cu Dumnezeu, fapt care-l aduce pe om într-o stare de nespusă fericire, cu mult mai mare decât aceea pe care o trăiește un fiu, care se împacă cu tatăl său, pe care l-a supărat mult, și de care a stat multă vreme despărțit; orizontal, pentru că sfânta cruce este semnul văzut al relației divine dintre om și om, cum am mai spus, relația divină, cu totul nouă, în istoria omenirii, pecetluită de Domnul Hristos, în mod intuitiv, prin întinderea brațelor pe sfânta cruce. Crucea fizică, de lemn, de pe Golgota, cu brațul său, înfipt, vertical, în pământ, împreună cu brațul său, orizontal, întretăind brațul vertical, ne fixează, în suflet, în mod pedagogic, crucea spirituală, care înseamnă pecetluirea relației: credincios-Dumnezeu și credincios-credincios, adică, cu vorbele Sfintei Scripturi ,,pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14; 1, 79); Romani 5, 1 etc.). Pentru rolul ei important în mântuire, ca și în celelalte lucrări ale Bisericii, Crucea este cinstită și slăvită prin nenumărate cântări zilnice, în tot anul, mai ales în zilele de post, miercurea și vinerea, dar îndeosebi în zilele Postului Mare, când prin cântări sunt arătate toate semnificațiile și lucrările ei. Crucea este venerată ca obiect sfânt, ca altarul Jertfei lui Hristos și al mântuirii noastre.
Biserica i-a închinat și un acatist special: Acatistul Sfintei Cruci. De asemenea Biserica a rânduit ca zile de cinstire deosebită a Crucii un număr de trei sărbători: 1 august (Scoaterea Sfintei Cruci), 14 septembrie (Înălțarea Sfintei Cruci) și Duminica a III-a din Postul Mare, numită «Duminica Sfintei Cruci».
După cum s-a văzut, fiind prezentă permanent în Biserică și la toate Tainele ei, Crucea însoțește viața noastră de la naștere și până la moarte, după care ne străjuiește mormântul și ne trezește la a doua înviere, pentru a ne însoți apoi în veșnicie, după judecata finală, unde este de asemenea prezentă, și apărătoare a celor înfiați și îndumnezeiți, care n-au pierdut, ci au sporit «arvuna Domnului» din început. Crucea ne ridică astlel privirea spre cer, spre care ne învață să ne străduim ca «să recâștigăm chipul și asemănarea lui Dumnezeu și să ne învrednicim astlel a dobândi bunurile viitoare» conlucrând cu harul și ajutați de iubirea de oameni a Mântuitorului Iisus Hristos.
Sfânta Cruce, deci, este un mijloc sfânt mnemotehnic, în școala creștină, pentru creștinii din toate veacurile, semn care ne filmează întreaga iconomie a mântuirii noastre, și, în același timp, este un mijloc didactic hortativ adică un semn vizibil, care îmboldește, spre lucrare divină, toate cele trei laturi ale sufletului nostru de creștini: mintea, spre a cunoaște și adoră pe Dumnezeu, închinat în Treime, inima, spre a-l iubi, cu iubirea pe care ne-a arătat-o El, prin jertfiera pe cruce a Unicului Său Fiu, și voința, spre a lucra, aici pe pământ, toate cele bune și plăcute lui Dumnezeu (cf. Ioan 17, 3; Matei 22, 37; Filipeni 4, 8-9)
V. 1. Despre purtarea Crucii
Atât viața liturgică, cât și icoanele trimit către cruce. Acest semn, ca gest, a primit mai multe înțelesuri pe măsură ce s-a dezvoltat și a început să fie efectuat de epi-scopi și preoți. Cu toate acestea, credincioșii folosesc semnul crucii ca mod propriu de a binecuvânta atunci când binecuvântează mâncarea sau când se binecuvântează reciproc. Dintroda-tă, importanța semnului crucii pentru viața religioasă este pusă în perspectivă, aceasta cuprinzând amintirea istorică, rugăciunea, asceza și binecuvântarea.
Urcarea lui Iisus pe Cruce a pavat drumul către învierea Lui și a oferit omenirii calea de mântuire: ascensiunea spirituală de la lumea păcatului la împărăția cerurilor. Iisus a stabilit prin moartea și învierea Sa o legătură între cer și pământ. Aceasta este simbolic „similară" cu legăturile șamanice între tărâmul spiritual și cel material. Acest fapt nu ar trebui să ne surprindă: Iisus a făcut referire la El însuși ca legătură între pământ și cer. La începutul lucrării Sale, El le-a promis apostolilor, așa cum se afirmă în Evanghelia după Ioan, că vor vedea cerul deschizându-se și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și cobor-induse peste Fiul Omului (Ioan 1, 51). Cel mai semnificativ moment din lucrarea lui Iisus a avut loc pe dimensiunea aceasta verticală, pe care o vedem re- flectată în semnul crucii: întruparea Sa prin pogorârea, moartea și descinderea în iad, învierea și, în cele din urmă, înălțarea Sa.
Cealaltă axă, care corespunde liniei orizontale a crucii, este mai dificil de interpretat. Din punctul de vedere al Părinților Bisericii, imaginea lui Iisus cu brațele Sale deschise pe Cruce este imaginea Sa acceptând și îmbrățișând omenirea. Această imagine iconografică ne cheamă la mântuirea întru El. Părinții au comparat de asemenea imaginea lui Iisus pe Cruce cu imaginea rugăciunii – cu brațele întinse în sus și deschise -, indicând calea mântuirii. Cu toate că aceste interpretări demonstrează profunzimea acestei imagini a lui Iisus răstignit, haideți să privim crucea dintr-un punct de vedere mai simplu, ca o formă elementară, fără Trupul lui Iisus pe ea.
În acord cu simbolismul semnificației cosmice a polului vertical, linia orizontală a crucii devine o axă adițională care se extinde până la capătul lumii, la Est și la Vest, la Nord și la Sud. Cu toate că crucea este un simbol bidimensional, uneori un pol secund orizontal îi este adăugat, perpendicular pe cel existent. Vedem acest tip de cruce ca element decorativ în cupola sau clopotnița bisericii. Polul vertical singur nu este un simbol suficient de puternic pentru a reprezenta pogorârea continuă sau, mai degrabă, sălășluirea lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor sau urcușul omului. Adăugarea liniei orizontale plasează legătura supranaturală dintre cer și pământ în contextul comunității liturgice, adunate în jurul axei urcușului. Cu alte cuvinte, axa verticală singură mărturisește că „există o legătură între cer și pământ", dar adăugarea axei orizontale modifică sensul acesteia în „există o legătură între cer și pământ și este oferită lumii întregi".
Plasarea traversei la polul vertical creează un sens al convergenței. Cele două axe desemnează vizual un punct central puternic. Relația dintre centrul și părțile crucii este una de emanare și întoarcere. Acest concept devine evident atunci când desenăm în mod simplu o stea. Fie desenăm o cruce simplă sau un X sau chiar o combinație a celor două într-un asterisc (termen care înseamnă literar „stea mică"), utilizând părțile crucii pentru a reprezenta razele stelei. Sensul vizual de emanare și întoarcere sau convergență era mult mai evident în crucile creștine din perioada primară. Cea mai utilizată cruce din perioada primară creștină era cea echilaterală sau „crucea greacă", unde acest sens al convergenței este mult mai accentuat decât la alte tipuri de cruce.
Probabil că nu suntem obișnuiți să ne gândim la cruce ca la o imagine de convergență. Cu toate că există puține dovezi care să susțină această interpretare, simbolul crucii indică un punct de focalizare puternic care corespunde Trupului lui Hristos pe crucifix. Prin acest act de mântuire de pe Cruce, Hristos a chemat întreaga omenire. Răstignirea Sa a împlinit chemarea la mântuire din Evanghelia după Ioan: Iar Eu, când Mă voi înălța de pe pământ, îi voi trage pe toți la Mine (Ioan 12, 32).
Gestul fizic de însemnare cu semnul crucii asupra trupului nostru, înțeles în acest context, rezonează cu descrierea omului drept microcosmos de autorii creștini din perioada primară. Semnul crucii nu simbolizează drama divină – cerul și lumea de dedesubt. Părțile cele mai înalte și cele mai de jos ale lumii sunt „plasate" pe părțile de sus și de jos ale trupului. Acest fapt poate fi observat mai exact din gestul „crucii ample", o combinație între semnul crucii și metanie, unde credincioșii încep semnul crucii pe fruntea lor, dar, în loc să continue cu abdomenul, ei se apleacă și ating podeaua.
Semnul crucii a reprezentat un semn de sfințire încă de când a fost practicat de creștinii din perioada primară. Aceștia îl făceau pentru a sfinți hrana, alte persoane sau pe ei înșiși. Semnificația sa este similară cu cea a semnului binecuvântării preotului: semnul crucii este un semn de binecuvântare utilizat de laici. Acesta este personal, dar și comunitar și nu are nimic secret sau „mistic" în sine (în sensul oricărei cunoașteri privilegiate), în acest mod diferă de noțiunile de spiritualitate care implică o legătură personală, tainică cu Dumnezeu.
Spiritualitatea crucii este una a deschiderii, a transformării lumii și acțiunilor noastre, cum ar fi mâncatul sau dormitul. Nici un moment nu este mai spiritual decât altul dacă totul este făcut în numele lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, de vreme ce modalitatea cea mai utilizată de a efectua semnul crucii este asupra trupului nostru, atunci recunoaștem că trupul și întregul nostru sine pot deveni temple ale Duhului lui Dumnezeu. Ca rezultat, viața închinată pe deplin lui Dumnezeu este mult mai spirituală decât cea de dinaintea căderii lui Adam și a Evei.
Există și alte ritualuri sau simboluri ale Bisericii care reflectă, lucrarea Duhului Sfânt în viața noastră, precum Botezul, Căsătoria și unirea noastră euharistică cu Trupul lui Hristos, dar numai semnul crucii reprezintă o viață sacramentală continuă, care inversează consecințele căderii în păcat. Din acest motiv, semnul crucii reprezintă cel mai „spiritual" simbol al Bisericii.
Semnul crucii trasat asupra trupului nostru demonstrează credința noastră într-un univers hristocentric și leagă ascensiunea noastră disciplinată către Dumnezeu de mântuirea cosmică a creației căzute. Inima, centrul esențial al semnului crucii constituie centrul sinelui pentru mulți Părinți asceți ai Bisericii, locul unde are loc războiul nevăzut. Prin identificarea trupului nostru cu universul și prin chemarea simbolică a lui Ii-sus Hristos în centrul microcosmosului care suntem, nu doar recunoaștem dimensiunile cosmice ale mântuirii noastre, ci ne și punem credința și nădejdea pentru această mântuire în Hristosul cosmic, prin Care a fost creat întregul univers.
Legătura simbolică dintre cer și pământ, așa cum este aceasta exprimată de cruce, a fost concretizată prin Răstignirea istorică a lui Iisus. Diferența între cer și pământ este probabil de același fel precum cea dintre vremea de acum și cea de după a Doua Venire a lui Hristos. Crucea lui Hristos, care unește simbolic cerul și pământul, poate fi văzută drept o legătură între vremea prezentă și cea de la sfârșitul veacurilor. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care crucea a fost considerată drept un simbol al sfârșitului veacurilor în Biserica primară. Semnificația imaginii crucii drept un simbol al sfârșitului veacurilor constituia un element cu care creștinii din perioada primară erau familiarizați. Mai mulți oameni au fost martori în secolul al IV-lea la apariția unei cruci luminoase deasupra Ierusalimului și au interpretat acest fenomen drept un semn că a Doua Venire a lui Hristos era iminentă.
Dimensiunea cosmică a crucii, precum și utilizarea sa drept cel mai profund semn al lui Hristos, se întâlnesc în referirea la „semnul Fiului Omului"1 care apare la sfârșitul lumii. Această referire dintr-un pasaj din Evanghelia după Matei a avut o mare importanță pentru anticiparea celei de-a Doua Veniri a lui Hristos de către Biserica primară. Prin urmare, pasajul a primit un statut mai important cu privire la sfârșitul veacurilor decât pasaje din Apocalipsa, care nu era nici citită liturgic în biserici, nici cunoscută sau studiată intens.
Impactul crucii ca „semnul apocaliptic al Fiului Omului" poate fi observat din reprezenta-reajfii în arta creștină timpurie. Majoritatea reprezentărilor din altarele bisericilor au un caracter triumfalist, arătând sfârșitul veacurilor și atrăgând atenția asupra acestui mesaj, deoare-ce altarul constituia locul central al slujbelor. In înțelegerile mai timpurii din cadrul procesiunilor liturgice, „semnul Fiului Omului" simboliza cerul, mântuirea și sfârșitul viitor al lumii. O redare specială a crucii, care are un caracter apocaliptic explicit, poate fi observată în multe dintre bisericile din perioada primară. Un binecunoscut exemplu din secolul al V-lea se regăsește în mozaicul din altarul bisericii închinate Sfintei Pudenziana din Roma. In mozaicul respectiv, Hristos este înfățișat în slava Sa. Apostolii stau împreună cu El, gata să judece mulțimile în conformitate cu făgăduința lui Iisus că, atunci când El va ședea pe tronul slavei, vor sta și ei pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece triburi ale lui Israel.1 In spatele apostolilor regăsim patru bestii înaripate care înconjoară o cruce imensă bătută cu pietre prețioase, plasate pe fundalul unor nori. Crucea domină aici scena, fiind la fel de proeminentă precum Hristos șfpor-tretizată pe un plan vizual aflat deasupra Lui.
Imagini ale crucii înconjurate de multe stele, cum sunt cele din bisericile închinate Gallei Placidia sau lui San Vitale din Ravenna, trimit de asemenea la caracterul cosmic și dincolo de sfârșitul veacurilor al crucii. In acest cadru, crucea este reprezentată ca un semn luminos imens pe fundalul unui cer înstelat, ca și cum ar înlocui soarele și luna. In aceste imagini, stelele fac referire vizual la căderea stelelor din cer și la distrugerea lumii cunoscute, evenimente care, în conformitate cu Apocalipsa, precedă a Doua Venire a lui Hristos. Pe această scară, crucea este la fel de mare precum universul și apare atunci când tot ceea ce exista a fost distrus – ca și cum partea exterioară a lumii ar fi fost îndepărtată, lăsând la vedere ceea ce era la interior: pecetea creației, semnul lui lisus, Cuvântul – o cruce mare și luminoasă.
Concluzii
Din cele prezentate până aici se vede limpede că potrivit descoperirii Sfintei Scripturi, Crucea este altarul pe care s-a jertfit Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Iar dacă în Vechiul Testament, Crucea era un instrument de osândă și ocară, în Noul Testament ea devine mijloc al mântuirii și salvării noastre din osânda diavolului.
Crucea este și rămâne altarul jertfirii lui Hristos și al mântuirii noastre, este odor sfânt și sfințitor, prin care lucrează puterea lui Dumnezeu și s-a lucrat mântuirea lumii. Ea lucrează cu putere în lume de aproape două mii de ani, făcând, încă de la început, «din pescari apostoli și din păgâni, mucenici», cum sună una din cântările ce i s-au închinat. Și prin lucrarea ei – nedespărțită de a lui Hristos cel răstignit pe ea – popoare idololatre au devenit creștine, pentru că prin ea lucrează Tatăl, Fiul și Sfântul Duh – Sfânta Treime pe care Crucea o mărturisește neîncetat. Sfânta Cruce nu poate fi despărțită de opera răscumpărătoare săvârșită de Hristos. Rolul ei în actul mântuitor nu apare în istoria mântuirii ca un accident, ci ea este profețită în nenumărate momente vetero-testamentare, care și-au găsit plinătatea în persoana și activitatea mântuitoare a lui Hristos, așa după cum deja am putut vedea.
Sfânta Cruce devine și se manifestă în Noul Testament, ca altarul de jertfă al Mântuitorului Hristos, care o sfințește prin scump sângele Său, care udă pentru eternitate Sfânta Cruce, devenind astfel din obiect de ocară obiect de cinstire, de venerare.
Sfinții Apostoli, ucenicii și prietenii Mântuitorului Hristos își desfășoară propovăduirea Evangheliei la picioarele și sub umbra Sfintei Cruci, care devine obiectul predicii lor
Părinții Bisericii, atunci când istoria îngăduie stabilesc și generalizează cultul Sfintei Cruci, închinând acesteia tratate și alese cântări de laudă, care teologhisesc nu numai pentru minte, dar și pentru inimă învățătura despre Sfânta Cruce. Un exemplu în acest sens este și cartea Triodului, pe care Biserica dreptmăritoare a alcătuit-o și a adus-o până la noi, cu sacrificii și strădanie îndelungată, păstrând-o ca pe un odor de mare preț. Am putea spune că Sfânta Cruce prin ea însăși, se evidențiază din paginile Triodului și aceasta pentru că nu este un simplu obiect sfințit de Hristos, ci pentru că ea este Crucea lui Hristos.
„Crucea lui Hristos sau puterea lui Hristos Cel jertfit și cu desăvârșire dăruit Tatălui și nouă, și Duhului Sfânt cel care, prin aceasta, a umplut cu desăvârșire firea lui omenească de iubire și iradiază prin ea spre noi, lucrează împreună la orice sfințire, aducând sfințirea trupului lui Hristos în trupul nostru. Hristos nu poate produce această sfințire în trupul nostru, dacă nu ne însușim și noi starea de jertfă și de dăruire generoasă a lui Hristos, care a culminat în crucea Lui, adică dacă nu ne înfrânăm și noi de la egoismul păcatului și dacă nu ne dăruim și noi lui Dumnezeu și semenilor prin cruce. Numai prin cruce ne deschidem din partea noastră Duhului lui Hristos, care curățește și întărește duhul omului, și prin el, și trupul lui, eliberându-le de căutarea plăcerilor egoiste.
Duhul Sfânt lucrează prin crucea lui Hristos, sau prin puterea trupului jertfit și cu desăvârșire dăruit Tatălui și nouă, la curățirea sau sfințirea și autodăruirea noastră lui Dumnezeu și semenilor, dacă ne însușim și noi Crucea lui Hristos. Căci autodăruirea noastră lui Dumnezeu e o lucrare a crucii, care e întărită și încununată de duhul lui Dumnezeu în noi”.
Crucea a fost folosită de Mântuitorul, și după El de apostoli și de Biserică, și ca gest de binecuvântare cu mâna. El a binecuvântat copiii și pâinile pe care le-a înmulțit în pustie, a binecuvântat pâinea și vinul la instituirea Sfintei Euharistii; și când S-a arătat celor doi ucenici la Emaus, după Înviere, i-a binecuvântat (Luca 24, 30) zicându-le: «Pace vouă!» ( Luca 24, 36), și celor zece apostoli când le-a acordat harul apostoliei, preoției și al iertării păcatelor prin Duhul Sfânt (Ioan 20, 21 – 23). Și tot așa i-a binecuvântat la Înălțare pe ucenici pe muntele Eleon: «Și ridicându-Și mâinile i-a binecuvântat. Și pe când îi binecuvânta, S-a despărțit de ei și S-a înălțat la cer» (Luca 24, 50–51).
După El, au folosit apoi și apostolii binecuvântarea, și slujitorii Bisericii, atât cu crucea, ca obiect sfânt, ca și cu mâna, făcând semnul crucii sub această formă de-a lungul veacurilor. Binecuvântarea creștină amintește pe Hristos și Crucea Lui și, odată cu El, și Sfânta Cruce se folosește și la sfințirea materiei Tainelor, și ca pecetluire: la botez, la mirungere și la maslu, precum și la miruirea credincioșilor, după Sfânta Liturghie etc. Îndeosebi însă, la mirungere, făcându-se semnul sfintei Cruci – la frunte, bărbie, ochi, gură, urechi, pe piept și pe spate, la mâini și la picioare – și rostind preotul de fiecare dată formula «pecetea darului Sfântului Duh», se transmit celor botezați darurile Lui, sau «arvuna Duhului în inimi» (II Corinteni 1, 22), fără de care nimeni nu-și poate agonisi mântuirea sau îndumnezeirea.
Crucea – semnul distinctiv al adevăratului creștin – este taina înnoirii celor credincioși, în duhul lui Hristos (Efeseni 4, 21 – 24) și a proslăvirii lor la dreapta Judecată (Matei 25, 31 – 34; II Corinteni 3, 18). De aceea, prin roadele ei dătătoare de viață, este identificată cu «pomul vieții» (Ioan 12, 32; Apocalipsa 22, 2, 14, 19). După felul de binecuvântare cu care Mîntuitorul a binecuvântat copiii, Crucea a rămas și ca semn de binecuvântare, folosit de preoți, la orice sfințire, sau de creștini și ca formă de închinare, în numele Sfintei Treimi. Ca purtătoare a lui Hristos și altar ai jertfei Lui, prin care a biruit pe diavolul – și a surpat puterea morții (Evrei 2, 14 -15), Crucea a devenit și «armă» apărătoare asupra diavolului, prin care el a fost biruit (Coloseni 2, 15). Ca semn de pecetluire a celor aleși și pregătiți pentru veșnicie, a celor credincioși care și-au închinat viața Domnului, este amintită Crucea și în Apocalipsă, unde poartă numele de «pecetea lui Dumnezeu». Ea se întrevede în trei texte: în primul, Sfântul Ioan Apostolul, în descoperirea ce i se face în insula Patmos, vede, între altele, un înger ridicându-se de la răsăritul soarelui, care purta în mână «pecetea Fiului lui Dumnezeu» și 1-a auzit strigând celor patru îngeri de la cele patru unghiuri ale pământului ca să nu vatăme pe robii Dumnezeului nostru, pecetluiți pe frunțile lor (Apocalipsa 7, 3 – 4).
Aici, totul se sevârșește înlăuntru, este nevăzut pentru ochii oamenilor, fiind cunoscut doar conștiinței și lui Dumnezeu. Crucea Domnului este nu numai hotarul dintre cele două Testamente, ci și hotarul dintre lumea actuală, trecătoare, și cea veșnică, care-i urmează, sau între veacul de acum și între cel ce va să fie, Crucea însoțind pe Domnul în veșnicie. Purtarea Crucii înseamnă deci a urma și a imita pe Hristos întocmai, întrebându-ne în tot momentul ce ar face în locul nostru El, Care ni S-a dat pildă. Așa precum spun apostolii, care au urmat exemplul Domnului până la moartea martirică (I Corinteni 11, 1; Filipeni 3, 17; II Tesaloniceni 1, 9): «Căci vouă vi s-a dat pentru Hristos nu numai să credeți în El, ci să și pătimiți pentru El» (Filipeni 1, 29), cum zice Sfântul Apostol Pavel. Zice și Sfântul Apostol Petru: «Căci spre aceasta ați fost chemați, că și Hristos a pătimit pentru noi, lăsându-vă pildă ca să pășiți pe urmele Lui» (I Petru 2, 21).
Bibliografie
Izvoare
***, Sfânta Scriptură sau”Biblia”, E.I.B., București, 1992
***, Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediție jubiliară a Sfântului Sinod, tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiep. Clujului, EIBMBOR, București, 2001.
***, Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2008.
Izvoare patristice
*** Catehism creștin ortodox, București, 1990,
Sfântul Grigorie Palama, Cuvânt la cinstita și de viață făcătoarea cruce, Traducere de Diac. Eugen Moraru, în S.T seria a II-a, anul II, nr. 3-4, iulie-decembrie, 1999, București,
Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, Dialogul cu iudeul Trifon, trad. Pr. Olimp Căciulă, București, 1941,
Idem, Dialogul cu Iudeul Trifon, XCI, în «Apologeți de limbă greacă», traducere de Pr. Prof. Olimp N. Căciulă, București, 1980,
Idem, Cateheza XIII, 38, partea II-a, trad. de Pr. D. Fecioru, Catehezele, București, 1993,
Sfântul Ioan Damaschin, Canonul Indictionului, de la Utrenia din 1 Septembrie, Cântarea a 8-a, în Mineiul pe Septembrie,
Sfântul Ioan Damaschin, „Și acum…”, la Laudele Utreniei din 13 Septembrie, în Mineiul pe Septembrie,
Sfântul Ioan Damaschin, Canon, după Rugăciunea Amvonului de la Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, de vineri seara din prima săptămână a Postului Mare, în Triod – care cuprinde slujbele bisericești de la Duminica Vameșului și a Fariseului până la Sfânta Înviere, Tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2000,
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Sfânta Cruce. Traducere în limba română de Pr. D. Fecioru, în Almanahul Parohiei ortodoxe române din Viena XXVIII (1989),
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete teologice I, 67, Filoc. rom., vol. 2,
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Despre purtarea Crucii, Editura «Evatighelismos» București, 2006,
Dicționare
***, Dicționar Enciclopedic al Bibliei, Transpunere românească de Dan Slușanschi, Humanitas, București, 2001,
Fehrenbach, E. Croix, în «Dictionnaire apologetique de la foi catholique», publ. de A. D'Ales, vol. I, Paris, 1925, col. 830.
Mircea, Preot Dr. Ioan, Dicționar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995,
Cărți, studii și articole cu caracter general
Andreopoulos, Pr. Andreas, Semnul crucii, gest, taină, istoric, Traducere din limba engleză de Adrian Agachi, Ed. Sofia, București, 2006,
Bel, Valer, Misiunea Bisericii în lumea contemporană. 2 Exigențe, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2003,
Bel, Valer, Sonea Cristian, (ed.), Revelație, Dogmă și Spiritualitate în perspectiva misiunii Bisericii, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2011,
Braniște, Pr. prof. Ene, Liturgica generală, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (Ed. I.B.M. al BOR), București, 1993,
Bria, Preot Prof. Dr. Ion, Dicționar de teologie ortodoxă de la A – Z, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994,
Buzescu, Pr. prof. Dr. Nicolae C. Sfânta Cruce în imnologia cultului ortodox, în Ortodoxia, XXXIV, (1982), nr. 2,
Cvetkovic, Prof. Dr. Vladimir, Paștile Domnului, în Cruce și înviere, Publicație apărută cu binecuvântarea Prea Sfințitului Dr. Macarie Drăgoi, Episcopul Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord Martie – Mai 2010 Anul I, Numărul 2,
Diaconovici, C., Enciclopedia Română, vol. II, Sibiu, 1900,
David, Conf. dr. P. I., Ghid tematic pe temeiul Bibliei în dialogul asupra credinței creștine, în îndrumător bisericesc, misionar și patriotic, București, 1985,
Radu, Pr. prof. Dumitru Gh., Caracterul ecleziologic al Sf. Taine și problema intercomuniunii, teză de doctorat, în rev. Ortodoxia, XXX (1978), nr. 1 – 2/1978,
Idem, Învierea Domnului, pârga învierii noastre, în rev. Biserica Ortodoxă Română, XCVI (1978), nr. 3 – 4,
Stăniloae, Pr. prof. D., Învățătura ortodoxă despre mântuire, și concluziile ce rezultă din ea pentru slujirea creștină, în rev. Ortodoxia, XXIV (1972), nr. 2,
Idem, Învățătura Sfântului Atanasie cel Mare despre mântuire. în rev. Studii Teologice, XXV (1973), nr. 5 – 6,
Idem, Paștile, sărbătoarea luminii și a bucuriei în Ortodoxie, în rev. «Studii Teologice», XXVIII (1975), nr. 5 – 6,
Cărți, studii și articole cu caracter special
Calinic, Arhiepiscop al Argeșului și Muscelului, Crucea – semnul Fiului Omlui, în Argeșul Ortodox, Săptămânal teologic, bisericesc și de atitudine al Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, Anul XII nr. 581, 15-22 februarie 2013,
Calnev, A., Despre Sfânta Cruce și semnul Sfintei Cruci, în «Combaterea sectelor raționaliste», broș. X, Chișinău,
Crăciunescu, Pr. Mihai-Radu, Crucea în teologia și cultul Bisericii Ortodoxe, în rev. Ortodoxia. XXVII (1975), nr. 3,
Cvetkovic, Prof. Dr. Vladimir, Paștile Domnului, Parohia Ortodoxă Română „Izvorul Tămăduirii și Sfintele Cuvioase Parascheva (14 oct.), Teodora de la Sihla (7 aug.) și Ana de Novgorod(10 febr.)”, Århus, Danemarca Martie – Mai 2010 Anul I, Numărul 2,
Daniil de la Rarău, Ierom., Taina Sfintei Cruci, în colecția „Caietele Preacuviosului Părinte Daniil de la Rărău (Sandu Tudor)”, Vol. III, București, Editura Christiana, 2001,
David, Diac. conf. R I., Cinstirea sfintei și de viață făcătoarei Cruci în Biserica Ortodoxă, în Ortodoxia, XXXIV (1982), nr. 2,
Deheleanu, Prot. P., Venerarea sfintei Cruci și semnul sfintei Cruci, Manual de sectologie, Arad, 1948,
Galeriu, Pr. prof. Constantin, Învățătura creștină despre Sfânta Cruce și cinstirea ei, în Ortodoxia, nr. 3./1978,
Idem, Înțelesurile Sfintei Cruci, în Ortodoxia, nr. 2/1982,
† Ioachim Băcăuanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului, Fiecare zi, o treaptă spre îndumnezeire, în Cronica Romanului, anul II (X) nr. 3, martie 2010,
Galeriu, Pr. prof. Constantin N., Învățătura creștină despre Sfânta Cruce și cinstirea ei, în Ortodoxia, XXX (1978), nr. 3,
Mircea, Pr. Ioan, Prefigurările Crucii în Vechiul Testament și semnificația lor în tradiția cultică creștină, în S.T. nr.3-4/1969,
Idem, Crucea Domnului, Taina și Slava Lui, în Ortodoxia, nr. 2/1982,
Idem, Cinstirea Sfintei Cruci, motivele și formele ei, în Îndrumări misionare, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986,
Neaga, Pr. prof. Nicolae, Facerea, text și scurte note explicative, în Seria Teologică, Sibiu, 1945,
Necula, Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Pocăință și înviere în Triod, în Glasul Bisericii, LII (1996), nr. 5-8,
Paul, Adrian Gh., Semnificația morți și a învierii noastre în Hristos, Cluj-Napoca, Editura Mega, Editura Argonaut, 2005,
Petrescu, Pr. Prof. Nicolae, Dreapta învățătura despre cinstirea Sfintei Cruci, în Ortodoxia, anul XLVII nr. 1-2 ianuarie-iunie 1995,
Popescu, Prof. Teodor M., Sensul duhovnicesc al Sfintei Cruci, Revista Ortodoxă / februarie 2009,
Prelipceanu, Pr. Prof. Vladimir, Vechimea Crucii ca obiect de cinstire și simbol creștin, în lumina descoperirilor arheologice mai noi, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, XXXIV (1958), nr. 5-6,
Radu, Pr prof. dr. Dumitru, Jertfa Crucii și învierea lui Hristos în viața creștinului, în Almanah Bisericesc, Arhiepscopia Târgoviștei, 2008, Tipărit cu binecuvântarea înalt Prea Sfințitului Părinte Dr. Nifon,
Stăniloae, Pr. prof. Dumitru, Sfânta Cruce ca mijloc de sfințire și de binecuvântare și ca prilej de închinare, în Ortodoxia, XXXIV nr. 2/1982,
Idem, Crucea și înnoirea creației în învățătura ortodoxă, în Revista Ortodoxă, Seria a II-a, Anul 3 Nr. 20/septembrie 2009 Periodic al Episcopiei Giurgiu,
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sfanta Cruce In Lumina Noului Testament (ID: 167925)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.