Sensurile Si Semnificatiile Pocaintei la Parintii Desertului Egiptean Intre Secolele Ii V
SENSURILE ȘI SEMNIFICAȚIILE POCǍINȚEI LA PǍRINȚII DEȘERTULUI EGIPTEAN ÎNTRE SECOLELE II-V
TEZǍ DE LICENȚǍ
CUPRINS
INTRODUCERE
I. ÎNTEMEIEREA MONAHISMULUI :
Începuturile vietii monahale;
Cine erau părinții pustiei ?;
c) Noțiunea de „pustie” în: 1. mitologia egiptenilor
2. gândirea părinților deșertului egiptean;
d) Contextul istorico-teolgic al viețuirii părinților;
II. PATERICUL ȘI PERSONALITĂȚI REPREZENTATIVE ALE ACESTUIA:
a) Formarea și dezvoltarea literară a Patericului
b) Personalități reprezentative ale Patericului;
c) Actualitatea și non-actualitatea Patericului;
d) Rolul Patericului în viețuirea monahală;
III. ROLUL POCĂINȚEI ÎN RESTAURAREA OMULUI CĂZUT :
Omul, făptură a iubirii lui Dumnezeu ;
Libertatea, darul cel mai de preț oferit omului ;
Sensurile și semnificațiile pocăinței la Părinții Patericului ;
Semnele pocăinței adevărate /mincinoase ;
Dinamica pocăinței înviețuirea monahală ;
IV. CONCLUZII
V. BIBLIOGRAFIE.
INTRODUCERE
Motto: „ Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția cerurilor”
(Matei 4, 17)
Alegerea unei astfel de teme a fost motivată de actualitatea ei astăzi. Filizofia, știința, morala (chiar cea „religioasă” uneori) vieții de azi, prin reprezentanții ei, încearcă să ne convingă că cultura și civilizația lumii contemporane e mult superioară celei clasice din multe puncte de vedere și că, prin ea, ne îndreptăm spre o viață mai „bună”.
Cel mai important lucru pentru orice creștin este ca el să trăiască și să moară în duhul chemării și învățăturii lui Hristos. Astfel, cea mai înaltă înțelepciune este ca, înlăturând cele lumești să ne îndreptăm spre Dumnezeu. Însuși Mântuitorul ne spune tuturor celor ce ne apropiem de El și vrem să fim numărați printre ai Lui: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28), și „Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Prin cuvântul Său El luminează lumea, arătându-ne că nu se cade ca omul să se mulțumească doar cu ordinea văzută a lucrurilor, pentru că, în starea lor căzută, ele sunt urâciune înaintea Domnului. El ne învață mai degrabă că viața, mai ales „viața din belșug”(Ioan 10, 10), se dobândește printr-o purtare diferită decât aceea a cârmuitorilor acestei lumi.
În clipa în care omul se decide în mod liber să nu mai viețuiască în păcat, în chip tainic în sufletul său se produce o schimbare, o transformare ce se numește pocăință. Ea presupune o întoarcere spre Dumnezeu prin lepădarea tuturor lucrurilor ce ne înstrăinează de El.
Părinții și Maicile pustiului egiptean au fost coduși de acestei temei la o treaptă atât de înaltă încât au rămas pentru noi o minunată și aparte mărturie în același timp. Ei au avut conștiința faptului că numai prin pocăință se poate tămădui firea cea rănită prin păcat a omului. Purtați de năzuița învierii Lui, părinții deșertului nu au pregetat să urmeze „calea cea strâmtă” ( Matei 7, 13-14). Un amănunt de seamă al vieții lor este hotărârea tranșantă cu care au tăiat orice liant cu păcatul. Regăsim această „filozofie de viață” în cadrul afirmației profesorului Antoine Guillaumont: „ Trebuie să fii un singur om, unul (ένα), cu totul bun sau cu totul rău”.
Calea spre Dumnezeu este un urcuș spre apele cele curgătoare ale vieții veșnice. Pe măsură ce ne îndepărtăm de cele lumești cu atât mai mult ne apropiem de El. Numai făcând acest pas vom putea afla viața, căci finalitatea petrecerii noastre pământești este cunoașterea și dobândirea vieții veșnice (Ioan 17, 3). Deci, de voiește omul să fie desăvârșit trebuie să nu se mulțumească cu o viață condusă la nivelul simțurilor trupești, ci pe cea profundă , duhovnicească după cum ne mărturisește și Sfânta Scriptură: „Voi ați murit și viața voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (I Cor. 3,3).
Începutul urcușului duhovnicesc se poate realiza numai atunci când omul, întorcându-se spre sine începe a se privi prin ochii lui Dumnezeu și a-și începe propria pocăință. Această realitate trăită foarte intens la părinții și maicile pustiului egiptean m-a determinat să aprofundez această temă cu atât mai mult cu cât, după scriitorul bisericesc Eusebiu de Cezareea ascetul continuă lucrarea mucenicului: „precum mucenicul, întărește și înfăptuiește prin libertatea sa susținută de har misterul morții și al vieții”. Nevoințele ascetice au fost percepute ca un adevărat „martiriu alb”, continuarea martiriului de sânge după încetarea persecuțiilor.
Patericul propune transcederea evanghelică a vieții. Putem spune că, pe măsură ce ni se propune de către civilizația materialistă de astăzi să sporim în cele ale lumii ce presupune, pentru noi, eliminarea treptată de modul de gândire patristic, ni se cuvine să sporim duhovnicește în Hristos, spre Cel ce va să vină, și nu spre hristoșii mincinoși ce ne vorbesc de o societate menită a fi „mult superioară” oricărei alta.
CAPITOLUL I
ÎNCEPUTURILE VIEȚII MONAHALE
Întemeirea monahismului
Pornind de la explicarea verbului ”a fi” identificat in dicționarele lingvistice ale limbii române cu ”a exista”, ”a avea ființă” , ne întâlnim în spațiul teologic cu întrebarea existențială: ” Ce înseamnă să trăiești cu adevărat?”. Cu această întrebare s-au confruntat cei ce cu adevărat au dorit să trăiască în duh și în adevăr, atât creștinii obișnuiți cât mai ales, pustnicii, părinții deșertului. Monahismul a fost dintotdeauna o realitate în viața bisericii, a fost si a rămas una din formele în care s-a concretizat și s-a manifestat viața Bisericii, el neavând alt ideal decât idealul Bisericii, și nici alte modalități de a ajunge la acest ideal decât modalitățile pe care însăși Biserica le-a avut și le are, iar aceste modalități se concretizează în ceea ce Mântuitorul exprimă în mod concis prin „calea cea strâmtă” (Mat. 7, 13-14).
În studiul profesorului Antoine Guillaumont întâlnim faptul că prima manifestare a monahismului o regăsim la esenieni și în cadrul mișcării terapeuților. Sunt numeroase asemănările între felul de viață al terapeuților și cel al călugărilor egipteni, în deosebi cei din deșertul Nitriei și din pustia Schetică, situate chiar în Egiptul Inferior, la sud-est de Alexandria, și care au reprezentat, în secolele IV-lea și al V-lea, unul dintre principalele nuclee ale vieții monastice practicate în formă semi-anahoretică.
Călugării din Kellia, deșert de lângă pustia Nitriei, locuiau separat, în chilii așezate una față de alta la asemenea distanță încât viețuitorii puteau să trăiască fiecare în singurătate, dar putând în același timp să se viziteze cu ușurință unii pe alții. Ei petreceau în chilii șase zile din saptămână, ocupându-se în general cu recitarea contemplativă a Scripturii (melete) și, asemenea terapeuților, în fiecare sâmbătă seara se adunau în biserică, unde participau împreună la o masă (agape), urmată de o liturghie, care se desfășura toată noaptea de sâmbătă spre duminică.
Tot asemenea terapeuților, călugării, a căror hrană era alcătuită mai ales din pâine și sare, nu luau decât o masă pe zi, seara, și se știe că unii își prelungeau postul două sau trei zile, dacă nu chiar toată săptămâna, nehrănindu-se decât la agape.
Părinții deșertului egiptean au înțeles pustia nu ca pe un spațiu al retragerii personale, ci ca un loc al revoluției duhovnicești. Contrar aparențelor, un asemenea act presupune o dorință arzătoare de a te cunoaște pe tine însuți cu sopul de a te preda întru totul lui Dumnezeu și prin El întregii lumi.
Ei au avut în vedere perceptul evanghelic conform căruia : „Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui Mamona” (Mt. 6, 24). Calea pe care o alegem trebuie să fie tranșantă, după cum afirmă profesorul Antoine Guillaumont: „ Trebuie să fii un singur om, unul (ένα), cu totul bun sau cu totul rău.”
Pustia este locul unei întâlniri profunde și nu o evadare superficială. „Dar, deși nu este obligatoriu să te duci în pustie, ești obligat să treci prin pustie”.Adevărata înstrăinare de lume nu este asociată unui anumit spațiu geografic, ci unei priviri neîncetat ațintită către Dumnezeu, chiar și în mijlocul oamenilor fiind.
Demersul originar al primilor asceți, întemeietori ai vieții monahale, trebuie înțeles ca un răspuns la îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos!”(Romani 13, 14); „fiți dar următori ai lui Dumnezeu, ca niște fii iubiți!”(Efeseni 5, 1). În căutarea începuturilor vieții monahale ne vom raporta de la bun început la Sfântul Antonie cel Mare, socotit dintotdeauna întemeietorul monahismului, „părintele monahilor” prin excelență. De altfel, în Viața Sfântului Antonie se vede cel mai bine – și poate pentru prima dată – noutatea demersului spiritual al Părinților deșertului, al evenimentului nemaiîntâlnit pe care l-a reprezentat retragerea anahoreților creștini. Desigur că, până la Antonie, și persecuțiile împăraților romani au mânat mulți creștini în pustie, Sfântul Ioan Casian chiar subliniind că „retragerea (anahoresis) în pustie a început din pricina prigoanelor”.
Eusebiu de Cezareea chiar vorbește de „mulțimea celor care rătăceau prin pustie”. Tot de la acesta aflăm despre numeroase răscoale, în Alexandria și Egipt, între anii 215 și 221, în urma cărora, de teama represaliilor, „e posibil ca să se fi refugiat creștinii în pustia egipteană”.Puțin mai târziu, în această pustie, îl aflăm pe Pansofie, fiul fostului proconsul Nil din Alexandria, care a stat aici 27 ani, apoi a fost prins și a pătimit în timpul lui Deciu (249-251). Tot în acea vreme, către anul 251 (anul nașterii lui Antonie), fuge și Pavel Eremitul în pustie, după cum ne relatează Fericitul Ieronim,spre a-și salva viața, dar sfârșind prin a rămâne acolo„din pricina virtuții”.
Cu toate aceste exemple, posteritatea va recunoaște abia Sfântului Antonie meritul întemeierii într-o formă organizată a monahismului creștin, după principii care vor transcende veacurile și care se dovedesc perfect valabile și uzuale până în zilele noastre.
Născut în Egiptul de Mijloc, către 250, într-o familie creștină bogată, rămas orfan la vârsta de 18 ani, Antonie a auzit citindu-se în biserică chemarea Mântuitorului adresată tânărului bogat care căuta desăvârșirea: „Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea vino și urmează-Mi” (Matei 19, 21). La această chemare a Mântuitorului, Antonie – tânărul bogat de acum – dă un răspuns total, desăvârșit, fără nici o șovăire. Vinde moștenirea ce îi revenise, împarte totul săracilor și se consacră unei asceze aspre, nu departe de casa părintească. Încetul cu încetul, se va îndepărta de casă, de sat și de lume, așezându-se la vârsta de 35 de ani într-o fortăreață ruinată, pe malul drept al Nilului, la Pispir, „Muntele din afară”, unde se va nevoi timp de douăzeci de ani.
Așadar, aceasta se petrecea la sfârșitul secolului al III-lea și va avea urmări adânci în istoria Bisericii și în evoluția spiritualității creștine.Către anul 285, la Pispir, Antonie începe să primească ucenici cărora le dă câteva sfaturi precise, riguroase, aceștia devenindu-i primii fii duhovnicești. „El a avut mai mulți ucenici – scrie Sozomen – dintre care unii înfloriseră în Egipt, iar alții în Libia, în Palestina, în Siria, în Arabia și care, nemulțumiți doar de a urma virtutea sa și modul său de viețuire, învățaseră acestea pe mulți alții…”.
Sfântul Antonie a rămas deci în conștiința Bisericii ca întemeietor al monahismului. Cu toate acestea, în Actele martirice ale Sfinților Galaction și Epistimia, soția sa, martirizați în 253, aflăm de existența unei mici mănăstiri de maici, aproape de Sinai. Erau primele așezări ale viitoarei Mănăstiri Sfânta Ecaterina, care există încă și care deține probabil recordul de douăzeci de ani.
Așadar, aceasta se petrecea la sfârșitul secolului al III-lea și va avea urmări adânci în istoria Bisericii și în evoluția spiritualității creștine.Către anul 285, la Pispir, Antonie începe să primească ucenici cărora le dă câteva sfaturi precise, riguroase, aceștia devenindu-i primii fii duhovnicești. „El a avut mai mulți ucenici – scrie Sozomen – dintre care unii înfloriseră în Egipt, iar alții în Libia, în Palestina, în Siria, în Arabia și care, nemulțumiți doar de a urma virtutea sa și modul său de viețuire, învățaseră acestea pe mulți alții…”.
Sfântul Antonie a rămas deci în conștiința Bisericii ca întemeietor al monahismului. Cu toate acestea, în Actele martirice ale Sfinților Galaction și Epistimia, soția sa, martirizați în 253, aflăm de existența unei mici mănăstiri de maici, aproape de Sinai. Erau primele așezări ale viitoarei Mănăstiri Sfânta Ecaterina, care există încă și care deține probabil recordul de longevitate în istoria monastică; originile sale se situează înainte de 250, adică înainte chiar și de nașterea Sfântului Antonie.
Ceea ce este sigur, încă înainte de acești fondatori au existat călugări, ca Narcisus, episcopul de Ierusalim, care, spre anul 200, s-a ascuns în deșert, „trăind mulți ani în locuri neștiute de oameni, ajungând făcător de minuni”,sau alți monahi, cărora istoria nu le-a mai păstrat numele. Dar, în timp ce aceștia au rămas necunoscuți, iar influența unui avva ca Marele Hariton nu depășea mai mult de trei lavre, Sfântul Antonie cel Mare avea să fie unanim considerat de către Părinții Egiptului drept părintele și sfătuitorul lor, iar în afara Egiptului ca „începătorul vieții monahale”.
El a „născut” și a format în spiritul unei autentice discipline monahale pe toți cei care l-au urmat, atrași fiind de sfințenia vieții sale: „și așa, prin puterea cuvântului, s-au înființat foarte multe locașuri de viețuire singuratică, și pe toate le călăuzea ca un părinte”.
Astfel, primele comunități monahale creștine au fost întemeiate în deșerturile Egiptului, cea mai cunoscută fiind cea a Sfântului Antonie cel Mare (251-356 d. Hr.). Forma sa cea mai cunoscută, chinovială a fost dezvoltată de Sfântul Pahomie cel Mare (290-346 d.Hr.). Sfântul Vasile cel Mare a realizat o normă foarte influentă pentru Biserica Răsăriteana iar Sfântul Ioan Casian a răspândit monahismul în Apusul Europei.
Spre deosebire de creștinii de prin orașe, monahii din deșert aveau mai multă liniște din partea autorităților păgâne. Guvernatorii cetăților erau deja prea obosiți de lupta pe care o duceau contra creștinilor din lume pentru a se mai putea ocupa de cei din deșert. De această situație au profitat numeroși creștini din Delta și Valea Nilului care s-au făcut monahi. Atrași de faima Sfântului Antonie, mulți s-au așezat în jurul lui, unii poate nu cu gândul de a rămâne definitiv, dar după ce persecuțiile au încetat, mulți nu s-au mai întors în orașele lor fiind schimbați lăuntric de trăirea în lepădarea de sine specifică monahilor și consacrându-se definitiv vieții eremitice.
În 313, Antonie se retrage spre răsărit, la picioarele Muntelui Qolzum, la 50 de kilometri de Marea Roșie, dar ucenicii săi rămân pe loc. Mai târziu se vor reîntâlni cu povățuitorul lor între Qolzum și Pispir.
În toată pustia egipteană însă numărul monahilor era cu mult mai mare. „Această înflorire a monahismului creștin din pustia Egiptului”, spune Sfântul Ioan Casian, „n-a fost depășită de nici o altă religie și a rămas unică și în creștinism ca număr de asceți – s-a vorbit de o sută de mii pe vremea Sfântului Antonie – ca entuziasm jertfelnic și moduri de manifestare a adorării Celui Atotțiitor.” Astfel, la sfârșitul persecuțiilor, retragerea în deșert culminează cu această transformare a deșertului în cetate, după cum scrie Sfântul Atanasie. Botezul ascezei venea să înlocuiască botezul sângelui.
Monahul moare cu adevărat pentru lumea aceasta și înlocuiește martirajul prin mortificare, care duce la moartea morții naturale. Intrarea în familia monahală e ca un pact de sânge care obligă pe toată viața. In ortodoxie nu există, ca în romano-catolicism, aprobarea de ieșire din monahism.Avva Visarion murind, zicea: ,,trebuie să fie călugărul ca Heruvimii și Serafimii, tot ochi”.
Cine erau părinții pustiei?
Regăsim la Antoine Guillaumont semnificația termenului „monah” sau „µοναχóς” care în principiu îl reprezintă pe cel care se vrea în întregime Domnului și pe cel care, în consecință se abține sau renunță la căsătorie pentru a putea să se roage fără împrăștiere. Întâlnim astfel „motivul care le inspira pe fecioarele și asceții din secolul al II-lea: „Veți afla printre noi, le scrie Atenagora împăraților Marc Aureliu și Commodius, mulți bărbați și femei care îmbătrânesc, rămânând necăsătoriți, întru nădejdea de a fi mai aproape de Dumnezeu”.
În istoria Bisericii se deschidea o nouă eră. Ascetul venea să continue într-un alt chip lucrarea mucenicului. Marcel Viller afirma că, dacă Biserica primelor trei veacuri considera martirajul ca „perfecțiunea cea mai înaltă la care poate ajunge un următor al lui Hristos”, ascetul, „precum mucenicul, întărește și înfăptuiește prin libertatea sa susținută de har misterul morții și al vieții”. După Metodiu al Olimpului, „feciorelnicii poartă mărturia torturilor corporale… într-o adevărată luptă olimpică precum lupta pentru castitate”. Astfel, nevoințele ascetice au fost percepute ca un adevărat „martiriu alb”, continuarea martiriului de sânge după încetarea persecuțiilor.
La sfârșitul secolului al IV-lea „părinții pustiei” erau reprezentați de celebrii anahoreți egipteni care părăsiseră reginulie fertile și populate ale Văii sau Deltei Nilului pentru a se afunda în deșert. În general, fiecare bătrîn (geron), numit și avva – de la aramaicul abbas, termen care și-a creat ulterior un corespondent feminin, amma-, sau părinte (pater) are în preajmă un ucenic care-1 ajută la micile treburi gospodărești, ascultîndu-1 orbește în toate, și care primește în schimbul ajutorului și ascultării sale o lecție concretă, pe viu, a ceea ce înseamnă să fii monah. Ucenicii își construiesc așadar viața în conformitate cu modelul hristic întrupat de „bătrînul" sau „părintele" lor. Ei înmagazinează, în același timp gesturile, faptele și mai ales cuvintele „bătrînului", pe care le transmit fraților din comunitate, străinilor veniți în vizită, generațiilor următoare, propriilor lor discipoli.
Acest titlu se găsește în scrieri de la începutul secolului V; în secolul următor, la monahii din deșertul Iudeii el va desemna pe „bătrânii” mediilor anahoretice din Egiptul de Jos, binecunoscuți atunci în Palestina prin culegerile „apoftegmelor” sau „zicerilor” lor. În Egiptul de Sus, Sfântul Pahomie cel Mare, întemeietorul monahismului chinovial( de obște), și succesorii săi vor fi numiți și ei „Părinți”, dar nu „Părinți ai pustiei”, comunitățile lor nefiind în deșsert, ci în vecinătatea satelor Văii Nilului”.
Sensul originar al expresiei „Părinții pustiei” este cel pe care îl regăsim în Istoria lausiacă, lucrare în care Paladie își povestește amintirile cu privire la monahii pe care i-a cunoscut și de care a auzit vorbindu-se în timpul șederii sale în Egipt între anii 388-389. În cele două capitole în care sunt menționți părinții deșertului apare cu claritate faptul că: aceștia sunt anahoreți egipteni care viețuiau „în deșertul cel mare”, adică departe de locurile locuite și aceștia sunt numiți „părinții”, clar deosebiți de frații care sunt în deșert. Altfel spus, Părinții deșertului au două trăsături distinctive. Prima ar fi viețuirea în adâncul deșertului „ceea ce îi diferențiază de toți monahii egipteni, solitari sau chinoviți, ce locuiau în vecinătatea orașelor și satelor, fie în Delta, fie în Valea Nilului.
De asemenea sunt singurii ce excercită o paternitate specială, care îi face să fie numiți „avva”. „Avva” sugerează mai ales bărbatul cuvântului, așa cum ne este sugerat de adresarea lui avva Pimen către Agaton, care era doar un tânăr monah: „Gura lui l-a făcut pe el să se numească avvă!”.Acest termen revendica o legătură personală, intimă și profundă cel căruia i se oferea acest titlu. Se mărturisea un act deplin de credință, abandon și supunere. Acel ,,Cum îți place ție, avva.” spus de Pavel Sfântului Antonie era echivalentul cuvântului lui Iisus din Ghețimani: ,,Avva…nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu!”
Harisma cuvântului descopară părintele duhovnicesc și de regulă tot prin cuvânt se exercită și acestă paternitate duhovnicească. Dar cuvântul nu e decât un mijloc, un instrument, un organ, un canal prin care se transmite viața. Paternitatea constă în chip esențial în această transmitere de viață și în legătura ce rezultă din ea între două ființe, între cel ce dă și cel ce primește viața.
În ordine supranaturală, cuvântul e sămânța prin care se transmite oamenilor viața lui Hristos. Cuvântul își are deci importanța sa. Cuvintele omenești inspirate de Duhul Sfânt devin purtătoare de viață, dar nu sunt unicul mijloc prin care un om al lui Dumnezeu își exercită paternitatea sa. El este părinte prin întreaga sa ființă și prin întreaga sa lucrare, astfel că el poate să nu rostească nimic; el este părinte chiar înainte de a vorbi, prin tăcerea sa, și rămâne părinte și după ce a vorbit.
Avva Pimen spunea despre avva Nistero: ,,Ca șarpele de aramă făcut de Moise pentru a vindeca poporul, așa era bătrânul: avea toată virtutea și fără să spună nimic vindeca pe toată lumea.”
Sfântul Antonie cel Mare producea un efect extraordinar asupra tuturor celor care se apropiau de el. ,,Și numai văzându-l”, spune biograful său, oamenii beneficiau de puterea ce ieșea din el ca din Hristos.O apoftegmă confirmă această afirmație. Trei monahi se duceau în fiecare an să-l viziteze pe Antonie cel Mare. Doi îl întrebau ,,pentru gânduri și mântuirea sufletului” astfel spus îi cereau o îndrumare duhovnicească. Cel de al treilea nu spunea nimic. După mulți ani, avva Antonie îi comunică această observație. Iar el răspunde simplu: ,,E de ajuns să te văd, părinte!”. Poate că el era cel mai autentic ucenic și fiu al ,,bătrânului”.
Sfântul Ioan Casian face o descriere a celor întâmplate la începutul Bisericii creștine ca model desăvârșit pentru viitor și subliniază temelia apostolică a monahismului zicând: ,,Viața chinovită a luat naștere în vremea predicii apostolice. Ea este într-adevăr cea pe care o vedem apărând în mulțimea credincioșilor al căror tablou îl descrie Cartea Faptelor. Dar după moartea Apostolilor, mulțimea credincioșilor a început să se răcească. Aceia în care încă mai ardea flacăra din vremurile apostolice, credincioșii amintirii zilelor de demult, au părăsit cetățile. Stabiliți pe lângă orașe în locuri depărtate, ei eu început să practice particular și pe seama lor rânduielile de care își aminteau că fuseseră puse de Apostoli pentru toată Biserica.
Puțin câte puțin, trecerea timpului le-a stabilit ca niște categorii separate de ale altor credincioși. Deoarece se abțineau de la căsătorie și se țineau departe de rudele lor și de viața lumească, au fost numiți monahi sau monazontes, din pricina vieții lor sihastre și fără familie. Apoi comunitățile pe care le-au format au luat numele de chinovite sau chiliile sau locuințele acelea de chinovia”.
Părinții deșertului duceau o viață austeră și lipsită de orice formă de confort, fără căutarea vreunei ameliorări, dorind ca și prin aceasta să urmeze desăvârșit porunca lepădării de sine, a răstignirii tuturor poftelor și nevoilor.
O astfel de atitudine rezultă și din cuvintele Avvei Avraam: „Ne-am fi putut așeza chiliile pe albia Nilului, să avem apă la îndemână, pentru a nu fi siliți să o aducem pe umerii noștri de la o distanță de patru mile. Știu că sunt și în ținuturile noastre locuri plăcute de retragere, în care nu lipsesc pomi încărcați de fructe, grădini frumoase, și ne-ar fi toate din belșug… Dar întorcându-ne fața de la toate acestea și disprețuind toată plăcerea acestei lumi, noi ne simțim desfătați de asprimea deșertului, punem mai presus de toate bucuriile întinderea înfiorătoare a acestui pustiu și nu asemănăm cu amarul acestor nisipuri nici o bogăție a ogoarelor, urmărind nu câștigurile vremelnice ale acestui trup, ci mângâierile veșnice ale Duhului”.
Căutând „mângâierile veșnice ale Duhului”, Părinții se afundau în deșert pentru a fi singuri cu Creatorul lor, într-o adevărată moarte de bunăvoie față de cele ale lumii.Astfel, Avva Pimen într-o oarecare tulburare este certat de Avva Amona cu aceste cuvinte: „Pimene, încă trăiești? Du-te, șezi în chilia ta și pune-ți în inimă că acum ai un an de când ești în mormânt”. Nici grijile trupului, nici frica bolii sau a morții nu clintesc gândul ascetului ce s-a retras în adâncul deșertului pentru a cunoaște pe Dumnezeu. Această singură, adevărată căutare de a cunoaște drept pe Creatorul său este cea care justifică demersul monahului în pustie și care biruiește moartea păcatului.
O caracteristică cu totul aparte și în același timp ce arată autenticitatea părinților este credința de nezdruncinat a dragostei pe care Dumnezeu le-o poartă. Astfel în ciuda luptei până la sânge cu ei înșiși, veselia lor nu contenește: „ Avva Veniamin, când avea să moară, a zis fiilor săi: acestea faceți și puteți să vă mântuiți. Totdeauna bucurați-vă, neîncetat vă rugați, pentru toate mulțumiți!”.
Părinții pustiei au înțeles că desăvârșirea ține de îndumnezeire, așa încât, nu ține de vreo putință omenească „negocierea” virtuților sau a viciilor. Tema aceasta o tratează și Pr. John Chryssavgis: „Nu sunt nici obsedați de lupta ascetică, nici preocupați de virtuțile lor. Pustnicii pot fi voioși , fiindcă știu că sunt oameni și că eșecul ține de însuși faptul de a fi om. În ultimă analiză, sau mai curând dincolo de orice analiză, Părinții pustiei sunt conștienți de un adevăr simplu și totuși adânc: ei știu că nu sunt Dumnezeu; și mai știu că numai prin Dumnezeu sunt cu putință toate”.
La acești „mari luptători ai duhului” regăsim împăcarea, acceptarea ființei lor lăuntrice, în care se regăsește atât mizeria cea greu de suportat cât și harul lui Dumnezeu. Ei au avut tăria de a spune adevărul despre luptele cu patimile lor făra a căuta motive sau explicații. Trecând prin tumultul ispitelor, Dumnezeu le-a arătat cum să aprecieze și să iubească cu adevărat cea mai înaltă făptură a Sa, omul, alături de întreaga Sa creație: „Spuneau părinții despre avva Macarie cel mare, că s-a făcut, precum este scris, dumnezeu pământesc. Că precum este Dumnezeu acoperind lumea, așa s-a făcut și avva Macarie acoperind greșelile ce le vedea, ca și cum nu le-ar fi văzut și care le auzea, ca și cum nu le-ar fi auzit”. Nu s-au rușinat cu ceea ce îi măcina și tocmai de aceea, și noi, cei ce citim Apoftegmele Părinților, nu ne rușinăm.
c) Noțiunea de pustie
1. Noțiunea de „pustie” în mitologia egiptenilor
Deșertul se află în raport de opoziție cu pământul roditor și locuit, fiind o regiune stearpă și pustie din consecințe naturale sau „datorită unor războiae devastatoare sau blestemelor lui Iahve”. De asemenea, la egipteni, deșertul nu este doar un pământ sterp, ci și un domeniu al morții, un spațiu al mormintelor precum reiese din mitologia acestora: zeul Seth era stăpânitorul deșertului, al „pământului roșu”.
Pentru egipteni deșertul are un caracter religios și mitic: pământul cultivat, irigat de inundațiile Nilului, ,,pământul negru” (kemi, reprezentând chiar numele pe care egiptenii îl dădeau țării lor) este tărâmul zeului vieții, Osiris, și al fiului său, Horus; lor li se opune Seth, zeul deșertului, al ,,pământului roșu’’, sterp, zeu ostil și malefic.
În marea lor majoritate, egiptenii sunt agricultori, țărani născuți în satele din valea Nilului sau din Deltă. Ideea lor despre deșert ține de configurația geografică a acestei țări, unde este un contrast mai violent decât în alte locuri între pământul cultivat, valea strâmtă a Nilului și imensitatea zonelor deșertice: deșertul libian la vest și deșertul arab, mai muntos, la est.
În pustietățile Egiptului, localnicii puteau să înfrunte animale sălbatice deosebit de periculoase și temute: șerpi, precum năpârca sau vipera cu corn, carnivore, hiene, șacali și altele. Acestea, întovărășindu-se cu Seth și punându-se în slujba lui, sunt pentru egipteanul devenit creștin, adevărați demoni, confundați cu falșii dumnezei ai păgânismului, care mai bântuie încă printre ruinele templelor risipite în deșert.
2. Notiunea de pustie in gandirea Parintilor Egipteni
Pustia poate fi înțeleasă la mai multe nivele. Pustia Egiptului, unde fugeau călugării din veacul al patrulea și al cincilea, era, firește, un loc real. Dar pustia poate fi înțeleasă și ca o geografie lăuntrică a pustiirii și părăsirii; este locul în care suntem cei mai singuri, chiar aflându-ne poate printre alți oameni. Este valea singurătății celei mai adânci si nu o evadare superficiala. A trăi în pustie nu înseamnă a trăi fără oameni, ci a trăi cu Dumnezeu. Sfântul Antonie și ceilalți locuitori ai pustiei nu au uitat nicidecum acest lucru. N-au căutat niciodată să taie brusc legăturile cu ceilalți oameni, ci mai curând au căutat să le micșoreze treptat.
La un nivel mai adânc, pustia a fost, firește, totdeauna mai mult decât un simplu loc. A fost o cale. Și nu pustia a fost cea care i-a făcut pe Părinții și Maicile pustiei să fie ceea ce erau, tot așa cum nici leii nu i-au făcut pe mucenici.
Sfântul Ioan Casian descrie această migrație ascetică în felul următor, arătând ce părăsește anahoretul în clipa în care renunță la această lume: Dumnezeu ne învață să săvârșim împreună trei renunțări prin ceea ce spune mai întâi lui Avraam: ,,Ieșiți, îi zice El, din pământul vostru, din neamul vostru, și din casa tatălui vostru, adică părăsiți bunurile acestei lumi și toate bogățiile pământului. Ieșiți din viața voastră obișnuită și din acele înclinări rele și vicioase care, alipindu-se de noi prin nașterea noastră și prin stricăciunea trupului și sângelui s-au naturalizat oarecum și au devenit același lucru cu noi înșine. Ieșiți din casa tatălui vostru, adică pierdeți amintirea tuturor lucrurilor din această lume și a tot ce se înfățișează ochilor voștri.”
Ca și Avraam și urmașii lui în credință sunt ,,străini și călători pe pământ” (Evr. 11, 3). Monahii și mai ales anahoreții, năzuiesc nestrămutat spre fericirea tainică lângă tronul Celui Prea Înalt.
Patericul cuprinde multe povestiri ce arată că pustia era o cale duhovnicească prezentă pretutindeni, inclusiv în cetățile mari și aglomerate. Avvei Antonie i s-a descoperit în pustie că în cetate este oarecine asemenea lui, doftor cu știința, care din prisosința lui dă celor ce au trebuință, și în toate zilele cântă: ,,<<Sfinte Dumnezeule>> cu îngerii”.
Pentru acești bătrâni era limpede că omul nu trebuie să se mute într-o pustie geografică spre a-l afla pe Dumnezeu. Dar, deși nu este obligatoriu să te duci în pustie, ești obligat să treci prin pustie. Părinții și Maicile pustiei totdeauna vorbesc din experiențapustiei, chiar dacă nu au ieșit cu adevărat din pustie. Pustia este o treaptă necesară a călătoriei duhovnicești. Evitarea ei este primejdioasă. Este poate ispititor să o deghizezi sau să o ascunzi, dar acesta se poate dovedi un lucru distructiv pe calea duhovnicească.
Nici măcar nu e nevoie să cauți pustia în viața ta, de obicei ea fuge după tine. Într-un fel sau altul, orice om trece prin pustiu: sub forma unei suferințe, sau a unui gol, sau a unei prăbușiri, sau destrămări, sau despărțiri, sau a oricărui fel de traumă ce ni se întâmplă în viață. Îmbrăcarea acestui pustiu cu dependențele sau atașamentele noastre ar amâna deplina singurătate și spaima lăuntrică a experienței pustiului. Dacă trecem prin această experiență involuntar, ea poate fi copleșitoare, dar și zdrobitoare. Dar dacă acceptăm să facem această experiență de bunăvoie, ea se poate dovedi atât constructivă, cât și eliberatoare. Cadrul fizic al pustiului este un simbol, o puternică aducere-aminte a unui spațiu ce se află înlăuntrul tuturor.
Deșertul însemna, pentru călugării Egiptului, în același timp locul propice pentru lucrarea hesychia-ei, ca fundament al oricărui ideal monastic, dar și locul demonilor, care se manifestau în deosebi sub forma “gândurilor” și împotriva cărora monahul trebuia să lupte, pentru a-și apăra hesychia și a împlini țelul pentru care se afla plecat în pustie: unirea cu Dumnezeu.
În Viața Sfântului Antonie cel Mare, patriarhul Alexandriei, Sfântul Atanasie cel Mare redă cu precizie concepția egipteană despre pustie, care apare prin excelență un hotar al luptelor continue împotriva puterilor potrivnice. Aici monahul se confruntă cu demonul în chip inevitabil, am putea spune, căci deșertul este sălașul demonului.
Dacă la început, Sfântul Antonie este luptat de vrăjmași undeva, pe la mormintele din vecinătatea satului, treptat cu fiecare luptă câștigată, îndreptându-se din ce în ce mai adânc în deșert, asalturile pe care trebuie să le biruie devin din ce în ce mai puternice. Avem drept exemplu momentele în care Sfântul Antonie se așează în ruinele unui fort roman, iar mai apoi, când se stabilește definitiv pe malurile Mării Roșii. Această luptă permanentă are un rol esențial precum astfel monahul recapătă puterea asupra deșertului. Despre păstrarea pustiului ca spațiu al biruinței le vorbește avva Isaac, preotul chiliilor, celor ce i-au cerut sfat înainte de a-și da sfârșitul obștesc: „ Iar el a zis: ați văzut cum am umblat înaintea voastră? De voiți și voi să urmați și să păziți poruncile lui Dumnezeu, va trimite darul Său și va păzi locul acesta.”
Există o legătură foarte strânsă între anahoreză, retragerea în pustie și atacurile demonilor, legătură descrisă în termeni asemănători, după Viața Sfântului Antonie, în toată literatura monahicescă egipteană.
Motivul este acela că demonul își apără domeniul aflat în stăpânire, împotriva monahului care îndrăznește să se aventureze până aici. In acest scop, el se folosește de toate stratagemele: nu numai de apariții terifiante, ci și de tot felul de halucinații.
Sfântul Antonie arată cum stau lucrurile astfel: în vremurile păgânismului, demonii erau stăpâni pretutindeni; dar, la venirea lui Hristos, au fost nevoiți să cedeze locul. Satana i se plânge lui Antonie că, o dată cu răspândirea creștinismului, nu mai are orașe, nu mai are loc unde să-și facă sălaș(de i-ar rămâne măcar părțile sterpe și nelocuite), dar până și deșertul se umple de călugări! Diavolul se temea cel mai mult ca nu cumva Antonie ,,să ia în stăpânire,cu nevoința lui, chiar pustiul’’. Dacă luptă împotriva lui cu atâta îndârjire, este pentru a apăra singurul loc care i-a mai rămas și fără de care nu ar mai avea unde să se ducă!
Pe de altă parte, când călugării își slăbesc nevoințele și nu mai viețuiesc după cuviință, deșertul recâștigă teren; este ceea ce afirmă și avva Isaac: călugării, prin păcatele lor, explică el, au făcut iarăși din Sketia – marea așezare a Egiptului de Jos – un pustiu. Aceasta trebuie înțeles atât în sens moral cât și material, căci aluzia vizează și devastarea Sketiei de hoardele nomade din deșert care au călcat locul de câteva ori, în secolul al V-lea și în care s-a văzut o pedeapsă pentru lipsa de grijă a călugărilor.
Lupta cu demonul a nevoitorului în pustie evocă irezistibil relatarea ispitirii lui Iisus, bazată tocmai pe concepția veche și realistă despre deșert, pe care am analizat-o: în pustiu îl duce Duhul pe Iisus ,,ca să fie ispitit de către diavolul” (Mat. 4, 1), pentru că pustia este locul unde diavolul poate fi întâlnit și unde confruntarea cu el poate avea loc. Scena zugrăvește biruința lui Hristos asupra Satanei, prin care este inaugurată opera răscumpărătoare. În această ordine de idei, monahul, mergând în deșert să lupte împotriva demonului și biruindu-l, continuă lucrarea de răscumpărare.
Contextul istorico-politic al vietuirii parintilor
Pana la eliberarea edictului de la Milano, Imperiul Bizantin a fost tulburat de numerosi imparati care au dus lupte aprige importiva crestinilor , precum: imparatii Deciu(249-251) Valerian(253-259), Diocletian, Maximin Daia. Despre cel din urma aflam de la profesorii de istorie antică Bertrand Lançon și TiphaineMoreau faptul ca:„Lanctanțiu relatează că Maximin Daia s-a grăbit să ia măsuri împotriva creștinilor, constrângându-i să aducă sacrificii zeilor, împiedicând totodată construirea de biserici și alte lăcașuri de adunare. Persecuțiile au continuat, iar slujitorilor lui Dumnezeu li se scoteau în continuare ochii și li se tăiau mâinile, piciorele,nasul și urechile.”
În anul 303 d. Hr., Dioclețian a emis primul decret de prigoniri împotriva creștinilor. De altfel lupta împotriva creștinilor nu s-a oprit aici. Dioclețian a emis patru decrete succesive , unul mai aspru decât celălalt, iar cel de pe urmă impunea tuturor creștinilor să jertfească altarelor idolești
Pacea pe care Imparatul Constantiu Chlor a sustinut-o este foarte importanta. Kostas Karastathis ne înfățișează bunătatea și înțelepciunea lui Constanțiu: „Durerea și lacrimile au umplu Împărăția. Numai în Hispania, Britannia și Gallia(Franța), pe care le conducea cezarul Constanțiu, nu s-a întâmplat nimic, fiindcă acolo, tatăl tânărului Constantin, așa cum am mai spus, nu a pus în aplicare ordinele anti-creștine ale împăratului Dioclețian! ConstanțiuChlor, mai demult venerator al soarelui, nutrea o mare simpatie față de creștini, atât de mare încât, toate mărturiseau că acesta ar fi fost creștin pe ascuns. Pe de altă parte, se spune că timp de douăzeci de ani cât a trăit cu soția lui, Elena, ar fi fost cu putință să nu fi primit influențele creștine.”
Dupa urcarea la tron a Marelui Constantin, in cadrul anului 306, acesta deși încă împărat păgân, a oprit persecuțiile dioclețiene în partea sa de Apus a imperiului, iar în mod asemănător va fi procedat și Maxențiu în Africa și Italia. Astfel, creștinismul redevenea în aceste părți religio licita.
Unii părinți au găsit originea monahismului în viața primilor creștini. Eusebiu de Cezareea și Fericitul Ieronim spun că monahii din epocă nu făceau decât să perpetueze modul de viață al primilor creștini. Despre primii creștini se spune în Faptele Apostolilor că: „toți cei ce au crezut erau una și aveau toate de obște, și moșiile și averile le vindeau și le împărțeau pe ele tuturor după cum fiecare avea lipsă, și în toate zilele așteptând cu un cuget în biserică, și frângând prin case pâine primeau hrană cu bucurie și cu bunătatea inimii”(Fap. Ap. 2, 44-46).
Sfântul Ioan Cassian împodobea cu origini apostolice instituția monastica afirmând chiar că monahii trăitori de la marginea Alexandriei și-ar fi primit rânduielile de la Evanghelistul Marcu.
Unii văd originea monahismului și în slujirea diaconițelor, a acelor fecioare consacrate lui Dumnezeu și care ajutau pe preoți la botezul catehumenelor, la agape, etc. Slujirea diaconițelor este prezentă în biserică până în secolul patru. O diaconiță renumită este Olimpiada căreia Sfântul Ioan Gură de Aur îi adresează mai multe scrisori din exil. Această instituție a denaturat în acele fecioare subintroduse cu care Sfinții Părinți au fost necruțători adresându-le cuvinte extrem de dure.
In continuare, modelele feminine ale monahismului sunt și cele patru fecioare, fiicele Sfântului Diacon Filip: „Iar noi, sfârșind călătoria noastră pe apă, de la Tir am venit la Ptolemaida și, îmbrățișând pe frați, am rămas la ei o zi. Iar a doua zi, ieșind, am venit la Cezareea. Și intrând în casa lui Filip binevestitorul, care era dintre cei șapte (diaconi), am rămas la el. Și acesta avea patru fiice, fecioare, care prooroceau" (Fapte 21, 7-9).
Primii crestini au avut de asemenea, modelul Sfântului Apostol Pavel: „Eu voiesc ca toți oamenii să fie cum sunt eu însumi. Dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul așa, altul într-alt fel. Celor ce sunt necăsătoriți și văduvelor le spun: Bine este pentru ei să rămână ca și mine”(I Corinteni 7, 7 – 8).
Mai mult decât atât, însuși modelul de viață comunitară din Biserica primară a reprezentat un model pentru viața monahală, întrucât creștini trăiau în comun, împărțind tot ceea ce aveau, după cum se arată în Faptele Apostolilor. Anahoretismul pe baza mărturiilor patristice a apărut cu mult înainte de secolul IV.
Sf. Antonie cel Mare care este considerat părintele monahismului ortodox a găsit în pustie pe un mare eremit Pavel Tebeul. Acesta, pe vremea persecuției împăraților Deciu(249-251) și Valerian(253-259) s-a retras în pustie. Atât de mare era în virtute încât el însuși afirma: „Iată Domnul a trimis nouă prânz robilor săi, fiind Milostiv și Iubitor de oameni. Iată sunt șaizeci de ani de când primesc jumătate de pâine, iar pentru a ta venire, Domnul Hristos a îndoit merticul ostașilor săi”.
Pavel Tebeul primise descoperire de la Dumnezeu de existența Sf. Antonie în părțile acelea: „de mult mi-a arătat Dumnezeu mie frate că sălășluiești în părțile acestea și voiam să te am slujitor cu mine ca împreună să slujim stăpânului nostru, dar fiindcă vremea adormirii mele a venit, pe care totdeauna am așteptat-o dorind ca să viețuiesc cu Hristos, de aceea Domnul te-a trimis la mine ca să îngropi smeritul meu trup și să dai țărânii țărâna".
Despre Sf. Macarie Alexandrinul se spune că în tinerțe a întâlnit un pustnic bătrân pe care l-a avut ca îndrumător, și la maturitate a întâlnit doi pustnici "doi oameni goi" de care s-a înfricoșat crezând că sunt duhuri. Unul era egiptean , altul libian și erau de treizeci de ani în pustie.
Merită amintiți mulți eremiți din secolele II-III care au fost arestați în mijlocul pustiului spre a fi aduși în fața tribunalelor ca să fie judecați pentru că erau creștini. Printre aceștia se pot menționa: Sf. Leon, anahoret în Patara din Lichia; Sf. Moise smuls din pustiul Raith în Sinai, unde mai erau și alți asceți; Sf. Nicon ajuns episcop în Cezareea Palestinei.
În secolul al II-lea Sf. Fronton se retrăsese în Nitria, împreună cu șaptezeci de ucenici. În Palestina, pe la sfârșitul sec. al II-lea, episcopul Narcis al Ierusalimului a părăsit scaunul său episopal și s-a retras în pustie. Prin anul 275, Sf. Hariton s-a retras în pustiul din N-E Ierusalimului.
Proloagele consemnează despre un alt Sf. Nicon originar din Nicopole. Acesta a fost soldat, din tată păgân și mamă creștină. La un moment dat s-a hotărât să se creștineze. Mama sa l-a sfătuit să meargă în răsărit, unde prin munți și prin insule erau ascunși mulți preoți și călugări. A ajuns la insula Hios, unde , în muntele Ganos, a întâlnit pe episcopul Teodosie care era stareț peste o obște de 190 de călugări. Nicon s-a creștinat, a intrat în obștea monahală; după trei ani a fost hirotonit preot apoi episcop, fiind numit superiorul obștii monahale în care intrase. Episcopul Teodosie l-a sfătuit ca, după moartea sa, să se mute cu obștea monahală în Sicilia. Survenind moartea episcopului Teodosie, Nicon a pornit cu monahii săi în insula Mitilene, apoi spre Italia, unde în Sicilia a întemeiat o mănăstire, propovăduind creștinismul. Va fi martirizat ăn vremea lui Deciu (251), în Sicilia fiind un oarecare guvernator Quintilian.
Această mențiune demonstrează practic că monahismul a fost un fenomen general în Biserică. De asemenea, aceste marturii pentru perioada acelor timpuri a fost foarte importanta, mai ales pentru intarirea crestinilor care au fost atat de prigoniti pana la eliberarea Edictului de la Mediolanum. Trebuie precizat, faptul ca in fata atator prigoane, multi credinciosi au preferat sa fuga in pustie. Iata, deci, pe langa chemarea si dorinta de a petrece in singuratate, mai exista si un al doilea motiv al retragerii parintilor in pustie , cel social-politic.
Regasim in „Viata Sfantului Vasile cel Mare” o descriere a situatiei politice. Imparatul Valens s-a lasat biruit de eretici, ceea ce a dus la mari lupte in Imperiu: „Situatia aceasta predomina din regiunea Iugoslavia de astazi si pana in Egipt. Prigoanele impotriva ortodocsilor erau la ordinea zilei. (…….) Adesea, ortodocsii se strangeau pentru slujba in afara cetatilor si a satelor, sub cerul liber. Caci nu era cu putinta a se aduna dimpreuna cu ereticii, care detineau bisericile. Preferau sa se lupte mai degraba cu stihiile si capriciile naturii.(…..) Era impresionant si induiosator sa vezi batrani aproape neputinciosi si prunci fragezi plangand si rugandu-se prin pustietati pentru credinta lor, pentru ortodoxia lor.”
De asemenea au existat locuri in care prigoanele erau mai intense impotriva calugarilor care preferau sa ramana credinciosi Ortodoxiei: „Intaietatea sau primatul in ceea ce priveste prigoanele apartinea calugarilor din Siria. (….)Dupa Pasti, slujutori ai imparatului, calauziti de ertetici, au navalit asupra colibelor calugaresti. Le-au dat foc si i-au alungat pe monahi care nu mai aveau unde sa se adaposteasca”.
III.PATERICUL ȘI PERSONALITĂȚI REPREZENTATIVE ALE ACESTUIA
Formarea Patericului
Cuvintele din ,,Pateric” sunt greu de datat cu precizie. Însă chiar dacă nu putem vorbi de date exacte, putem să facem referire la dezvoltarea literară. În această privință, ne-ar fi de mare ajutor să vorbim despre trei stadii semnificative în dezvoltarea Cuvintelor, la care vom mai adăuga și un al patrulea.
Primul stadiu este reprezentat detransmiterea cuvintelor sau aforismelor către vizitatorii ce i-au abordat pe bătrânii din pustie. Cuvintele aparțin unui gen literar ce a apărut pe la începutul veacului al patrulea printre nevoitorii pustiei din Egipt, Siria, Palestina.
La început era vorba de o tradiție orală.La început ele erau transmise în limba coptă, greacă, siriacă și latină. Oamenii străbăteau distanțe lungi pentru a putea ajunge la acești locuitori ai pustiei, a le cere sfatul și rugăciunile. Ca urmare, rostirile spontane legate de anumite fapte memorabile ale Bătrânilor au devenit Cuvintele Patericului, consemnate spre zidire și întărirea râvnei, pomenite din generație în generație și de la un ucenic la altul.
Al doilea stadiu este reprezentat de trecerea cuvintelor bătrânilor de la tradiția orală la cea scrisă, evoluție ce are loc cândva pe la sfârșitul celui de-al patrulea sau începutul celui de-al cincilea veac. În stadiul acesta, Cuvintele tind să-și piardă câte ceva din spontaneitate, devenind puțin mai statornice. Începem să pierdem din vedere elementul personal ce strălumina Cuvintele. Pe deasupra, deși cei mai mulți părinți și maici erau copți – adică băștinași egipteni – cele mai multe din cuvintele lor se păstrează în grecește.
Al treilea stadiu cuprinde dezvoltarea Cuvintelor de la nivelul simplei transcrieri la cel al editării unei transmiteri scrise și are loc la mijlocul veacului al cincilea, când încep să apară felurite culegeri de Cuvinte. Pe lângă culegerea alfabetică, apar și culegeri anonime, culegeri sistematice (orânduite pe teme precum rugăciunea, smerenia, ascultarea), și chiar numeroase culegeri locale. Este stadiul culegerii, corectării și copierii, perioada rearanjării și revederii. ,,Adevărul obiectiv”, singurul care contează, este legătura dătătoare de viață între bătrân și ucenic.
Către anul 450, la a patra sau chiar a cincea generație de călugări, comunitatea de la Sketis devine ținta unor invazii din partea triburilor mazice:„Mulți călugări își părăsesc chiliile, refu-giindu-se în Delta Nilului, pe Muntele Sinai ori în Palestina. Deja persecuțiile declanșate împotriva grupurilor de origeniști, de la Chilii, spre sfîrșitul secolului al IV-lea, transferase o masă importantă de monahi egipteni spre Est, în Palestina sau Capadocia”. Datorită exodului și împrăștierii, legăturile dintre generații se rup, continuitatea se întreaipe, tradiția e pusă în primejdie''. Zestrea spirituală a „bătrînilor", conservată și transmisă exclusiv pe cale orală, riscă să dispară.
La aceasta se adaugă un alt fenomen, invocat de mulți din protagoniștii Patericului, și de avva Casian însuși, în Convorbirile sale duhovnicești, anume, decăderea sensibilă a zelului pentru viața spirituală.
Alții manifestă nu numai o relaxare a zelului ascetic, ci chiar o pervertire morală: „Un frate s-a dus la avva Ilie, isihastul, în chinovia din peștera avvei Sava, și-i zice: Avva, spune-mi un cuvînt. Bătrînul zice fratelui: în vremea părinților noștri erau iubite trei virtuți: neagoniseala, blîndețea și înfrînarea. Acum stăpînește între monahi: lăcomia de avere, îmbuibarea pântecelui și obrăznicia. Oricare voiești din aceastea ține” (Ilie 8).
Exodul masiv, împrăștierea călugărilor din Sketia, pe de o parte, și decăderea vieții monahale, pe de altă parte, împreunate cu voința culturală și spirituală de a conserva un patrimoniu resimțit ca fragil și ușor de pierdut au dus la constituirea primelor mari colecții de apoftegme, undeva între secolele V-VI, cel mai plauzibil, în Palestina. După invazia barbarilor din 407, avva Arsenie a rostit următoarele cuvinte printre hohote de plâns: „Lumea a pierdut Roma, călugării au pierdut Sketis”.
A fost necesar ca materialul să fie aranjat în ordine alfabetică, așa încît, astfel ordonat, el să ofere o înțelegere mai rapidă și mai utilă celor doritori să se zidească sufletește. Prin urmare, apoftegmele despre avva Antonie, Arsenie, Agathon și restul, care încep cu alpha sunt adunate la alpha. Cele despre Vasile, Visarion, Veniamin, la betha și așa mai departe, pînă la omega. Deoarece există și alte cuvinte și fapte ale sfinților Părinți, care nu au numele celor ce vorbesc sau făptuiesc, ele au fost așezate pe capitole (tematice), la sfîrșitul culegerii alfabetice.
Totuși, dacă ordinea întregului este una formală, ordinea în interiorul fiecărui capitol este una calitativă. Într-adevăr, dacă ar fi fost să respecte strict criteriul formal, colecția nu ar fi trebuit să înceapă cu Antonie, ci cu Agathon, sau cu Avraam – scris, în greacă, Abraam dar, Avraam se află spre sfîrșitul grupajului alpha. Antonie este pus la începutul cărții, întrucît el reprezintă figura cea mai importantă a literei respective, urmat de Arsenie, Agathon și așa mai departe. În introducere , Cristian Bădiliță susține că acest criteriu „erespectat pînă la litera omega, fără excepție, cu unele cazuri amuzante, cum ar fi cel al lui Evagrie, strecurat cu prudență ,datorită umbrei de erezie care plana asupra scrierilor sale ,spre sfîrșitul capitolului epsilon, dar pus în fruntea grupajului niu, sub pseudonimul Nil din Ancyra”.
Un ultim stadiu, ce ar mai trebui adăugat celor trei de mai sus, este lunga perioadă ce ne desparte de Cuvintele ,,Patericului”.
Către sfârșitul veacului al patrulea apare o mișcare în direcția opusă, din Egipt către Palestina. Trei sute de călugări părăsesc definitiv Egiptul pentru Sinai, Ierusalim și ținutul din jurul Mării Moarte, unii ajungând chiar până în Asia Mică. Începând din anul 380, și mai ales de la începutul veacului al cincilea, pustnicii din Egipt și-au îndreptat pașii și către ținutul de lângă Gaza, cunoscut atât pentru rodnicia sa, cât și pentru singurătate.
Factorii decisivi pentru masiva migrație monahală par să includă, pe plan personal și religios, moartea celor doi Macarie – Egipteanul, în 390, și Alexandrinul, în 393 – iar pe plan politic și social, prigoana intelectualiștilor și origeniștilor ce a urmat osândirii lor de către Theofil al Alexandriei în 399. Prima generație de locuitori ai pustiei se încheiase, iar urmașii lor începeau să caute noi locuri unde să prindă rădăcini.
De fapt, sectorul de țărm al Mării Mediterane cuprins între Thabatha, Maiouma și Ascalon, în apropiere de binecunoscutul ținut al Gazei, a devenit rapid o răspântie strategică pentru cei veniți de la nord și de la sud ca să-L caute pe Dumnezeu ,,în pustii și în munți și în peșteri și în crăpăturile pământului”(Evrei 11, 38). Datorită poziției privilegiate din punct de vedere geografic, al climei și istoriei, Palestina avea să se dovedească un loc deosebit de primitor, care să asigure continuitatea monahismului creștin spre sfârșitul veacului al patrulea. Accesibilitatea sa pe mare și pe uscat, apropierea de Egipt, Siria și Țara Sfântă, și locul de frunte pe care-l ocupa în epoca elenistică și romană au îngăduit ca ținutul palestinian din jurul Gazei să devină refugiul unor forme particulare ale monahismului, oferind noi perspective creștine în tradiția spirituală și intelectuală a fenomenului monahal.
În bibliotecile lumii s-au pastrat multe manuscrise valoroase, dintre care o parte au fost editate. Conform notelor realizate asuprea Patericului Egyptean de la editura Sophia, cel mai vechi manuscris de pateric din lume se presupune a fi cel din biblioteca mănăstirii Karakallu, din Sfântul Munte Athos, manuscrisul cu numărul 037.Acest manuscris are 147 de file,din trecare ultimele 20 sunt foarte deteriorate și ilizibile , este scris pe pergament, cu o grafie de secol VIII. Existența lui confirmă că la început au existat colecții scrise de ucenicii unor sfinți ai pustiei, alcătuiri ce au căpătat o circulație destul de mare, cel puțin în secolul V, și care la scurtă vreme au fost compilate și ordonate alfabetic.
Până în epoca modernă, copierea și compilarea de cărți a fost una din activitățile obișnuite în orice mănăstire ortodoxă. Finanțarea tipăririi unei cărți era cu mult mai costisitoare decât copierea unui manuscris. De aceea în bibliotecile mănăstirilor athonite se găsesc o bogăție și o diversitate de Paterice existente în manuscris, majoritatea fiind aduse sau copiate acolo la întemeierea monahismului athonit( între secolele X și XI).
Primele Paterice cunoscute din mânăstirile românești au fost aduse, în secolul XIV, de Sfântul Nicodim de la Tismana și de ceilalți ucenici ai Sfântului Grigorie Sinaitul care au întemeiat mânăstirile Cozia, Bistrița de Olt, Bistrița de Neamț și Neamț.
Traducerile românești ale Patericului au existat începând cu secolul XVII traduse din slavonă la mânăstirea Bistrița-Vâlcea. Până acum nu s-a scris niciun studiu dedicat Tipurilor de Paterice care au circulat în Țările Române înainte de ediția de la 1828 deși ordinul lor în bibliotecile publice românești cât și cele mănăstirești este de ordinul zecilor.
Prima ediție a Petricului din 1828 realizată de Sfântul Grigorie Dascălul este o traducere din elinește lucrată de Cuviosul Pafnutie Dascălul. Patericul a fost reeditat în anii 1913, 1930, 1993, 1997, 2003 și 2007 cu destul de puține modificări ale originalului din 1828.
De asemenea, conform acestor note asupra edițiilor merită menționat că în 1809 Schimonahul Isaac Dascălul a tradus un alt Pateric Tematic Compus, aproape identic în conținut cu cel al ediției recente de la Thessalonic, iar autograful său se păstrează astăzi în Biblioteca Academiei Române.
În predoslovia Everghetinosului, volumul al II-lea, ni se înfățișează faptul că s-a observat de că unele citate din Pateric nu se regăsesc în edițiile moderne în limba greacă ale Patericului sau în alte limbi moderne, ci numai în ediția românească. Ediția de la Râmnic din 1930 a Patericului s-a diortosit după o ediție din 1905, diortosită la rândul ei de Episcopul Antim Petrescu după prima versiune de la Neaț, fără a avea vreun original grecesc la îndemână. Ediția de la Alba Iulia apărută în mai multe ediții după anii 1990, a urmat-o pe cea de la Râmnic. În ea nu este pomenit nici măcar traducătorul sau odtenitorii primii ediții, este foarte puțin actualizată ortografic, adesea în chip hazardat, este folosit în chip nemăsurat parafraza, ajungându-se adesea la răstălmăciri.
Unele din cele mai recente ediții românești ale Patericului Egiptean sunt: Patericul ce cuprinde în sine cuvinte folositoare ale Sfinților Bătrâni, tipărit de Episcopia Ortodoxă Română a Alba Iuliei cu binecuvântarea P. S. Episcop Andrei din anul 1990; Patericul Egiptean sau apoftegmele părinților noștri din pustia Egiptului tradus de Dan Ungureanu tipărit de Arhiepiscopia Timișoarei, ed. Învierea din anul 2003; Patericul ce cuprinde în sine cuvinte folositoare ale Sfinților Bătrâni, tipărit de Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Alba Iuliei cu binecuvântarea I.P.S. Arhiepiscop Andrei din anul 2003; Patericul sau apoftegmele părinților din pustiu, cu traducere, introducere și prezentări de Cristian Bădiliță, ed. Polirom din anul 2003 și Patericul Egyptean ce reproduce originalul tradus de monahul Pafnutie Dascălul de la Mânăstirea Neamț și tipărit de Sfântul Grigorie Dascălul la București, în anul 1828, diortosit, completat și adnotat de monahul Filotheu Bălan, tipărit cu binecuvântarea P.S. Pr. Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, de către ed. Sophia și ed. Cartea Ortodoxă , București, 2011.
b) Personalități reprezentative ale Patericului
Conform notelor introductive ale Patericului scrise de Cristian Bădiliță, părinții deșertului provin din numeroase comunități egiptene, siriene, palestiniene din Peninsula Arabică, dar trei locuri alcătuiesc triunghiul de foc al monahismului egiptean, și anume: Nitria, Kellia(Chiliile) și Sketis, situate în Egiptul de Jos.
Începătorul vieții monahale de pe Muntele Nitriei a fost avva Ammun Nitriotul în jurul anului 320 după optsprezece ani de căsnicie în curăție. Nevoințele sale l-au făcut să sporească la mari înălțimi duhovnicești, pentru care în scurtă vreme a fost urmat în Muntele Nitriei de avva Pamvo și de alți iubitori de Hristos.
I-a fost bun prieten Avvei Antonie, cu care a mers și a întemeiat obștea Chiliilor pe la anul 338: „Avva Antonie s-a dus odată la avva Ammun, pe muntele Nitriei, și după ce s-au întîlnit, avva Ammun îi zice: «Deoarece prin rugăciunile tale s-au înmulțit frații, iar unii dintre dînșii vor sâ-și ridice chilii departe, ca să practice isihia, la ce distanță poruncești să fie chiliile ce se vor ridica de cele de aici?». El a răspuns: «Să luăm gustarea de ceasul al nouălea și să ieșim, să mergem prin pustie, ca să găsim locul». Și au mers prin pustie pînă la apusul soarelui, cînd avva Antonie zice: «Să ne rugăm și să punem aici o cruce, pentru ca aici să zidească cei ce vor să zidească; cei de acolo venind la cei de aici după ce-și vor fi mîncat mica lor bucată de pesmet la ceasul al nouălea, iar cei de aici, făcînd același lucru, cu toții să rămînă netulburați mergînd unii la alții». Iar distanța este de douăsprezece mile” A trecut la Domnul în jurul anului 352.
Patericul rezervă cele mai multe apoftegme călugărilor de la Sketis, un adevărat centru spiritual al Egiptului de Jos.La început, vreme de cîțiva ani, comunitatea n-a avut nici un preot, astfel încît frații trebuiau să străbată săptămînal distanța Sketis-Nitria, printr-un pustiu în care nu era deloc greu să te rătăcești. Comunitatea ajunsese să aibă, la un moment dat, patru biserici.
Printre numeroasele personaje faimoase care au locuit în acest pustiu îi amintesc pe cei doi Macarie, Egipteanul și Orășeanul, primul, fost cămilar, al doilea, cofetar la Alexandria, pe Arsenie, fost dregător imperial, o figură cu totul aparte, pe Moise, tîlhar de drumul mare convertit într-un moment de cumpănă, pe blîndul Pimen, eroul Patericului, care locuia împreună cu alți șase frați, între care Anub, pe Pafnutie, preotul citat de Ioan Casian ca model de răbdare, pe Pavel și Timotei, supranumiți Meșterii, care se plîngeau că toată ziua nu sînt lăsați în pace nici o clipă, în sfîrșit, pe angelicul Sisoe, care s-a refugiat pe muntele lui Antonie, din cauza aglomerării Sketisului.
În 407, o invazie a mazicilor a provocat pustiirea locului și împrăștierea majorității călugărilor. După o vreme unii au revenit, viața a revenit la normal, dar totul pare să se încheie definitiv o dată cu a doua invazie, survenită treizeci de ani mai târziu, în 434.
Acum, călugării nu se mai refugiază în împrejurimi, ci iau calea Palestinei, a Muntelui Sinai, a Siriei. Așa cum ne demonstrează Patericul, Sketis a reprezentat pentru monahismul egiptean ceea ce Roma reprezentase la un moment dat pentru lumea mediteraneană, capitala incontestabilă. Exilații de la Sketis, înainte de a dispărea din istorie, vor dărui însă creștinismului cea mai adevărată și mai substanțială carte după Biblie: Patericul.
1. Avva Arsenie
Avva Arsenie s-a născut la Roma, în 354, într-o familie de rang înalt. Tinerețea și-o petrece la curtea imperială de la Constantinopol, undea fost pus de către împăratul Teodosie ca tutore al celor doi prinți, Arcadie și Onorie.
La patruzeci hotărește să se retragă din lume, în urma unei revelații. O voce i-a strigat: „ Fugi de oameni și te vei mântui”. Se retrage la Sketis, de unde fuge, în 407 la Canope, în urma devastării regiunii de către barbari, pentru a reveni la Sketis puțin mai târziu. Rămâne aici 40 de ani, până la o a doua incursiune barbară, în 434, când se refugiază la Tura, așezare din sud-estul actualului Cairo, unde va și muri înconjurat de ucenici, la vârsta de 95 de ani.
A călătorit pe mare până la Alexandria în anul 394, fiind deja la o vârstă matură, și de acolo a mers la Sketia, unde a devenit ucenicul unuia dintre cele mai pitorești personaje din pustia egipteană, Avva Ioan Colov (Scurtul).
Mai târziu, a îmbrățișat viața pustnicească, primind și trei ucenici. Era vestit pentru asprimea nevoințelor și mai ales pentru tăcerea extremă. A murit în jurul anului 449. Sub numele lui se păstrează 44 de cuvinte, dar alte câteva au ajuns până la noi prin povestirile altor bătrâni din pustie.
Sfântul Arsenie este, poate, starețul ce pare să adune toate virtuțile pustiei: nevoința, lepădarea duhovnicească, rugăciunea și lacrimile.În învățăturile sale, avva Arsenie punea accent pe două lucruri: mulțumirea adusă Lui Dumnezeu și consimțirea fiecăruia.
2. Avva Pimen
Sub numelui Pimenni s-a trasnmis cel mai mare număr de apoftegme din Pateric, peste 200. În ediția originară sunt o sută optzeci și șapte de apophthegmata, alte douăzeci și două fiind descoperite mai recent. Așa cum avva Arsenie este personificarea adevărurilor pustiei, tot așa, Cuvintele și povestirile avvei Pimen, atât calitativ cât și cantitativ, îmbrățișează întregul domeniu al valorilor și virtuților monahale.
Spre deosebire de pustnicii mai severi din alte locuri, precum cei sirieni, pustnicii egipteni păstrau legături cu familia. Poate de aceea avva Pimen sublinia cât este de important să nu lași lucruri neisprăvite. Pentru avva Pimen, tot ceea ce ne leagă de trecut, sau de viitor, ne face neputincioși a trăi în prezent. Întrebat a fost avva Pimen: ,,La cine se potrivește cuvântul cel scris: <<Nu vă grijiți pentru ziua de mâine>>(Matei 6, 31)? A răspuns bătrânul: S-a zis pentru omul care se află în ispită și se împuținează, ca să nu se grijească, zicând: Câtă vreme am în ispita aceasta? Ci mai vârtos să socotească, zicând în fiecare zi: Astăzi!”
Amănuntele erau de mare însemnătate pentru avva Pimen. De aceea, Sfântul considera că în lupta cu răul există o serie de trepte foarte clare. Astfel, fiind avva întrebat de un frate: ,,Ce înseamnă:<<Nu da rău pentru rău.>>(I Tesaloniceni 5, 15; 1 Petru 3, 9) ?”, a răspuns bătrânul: ,,Patima aceasta patru chipuri are: întâi din inimă, al doilea din căutătură, al treilea din limbă, al patrulea a nu face rău în loc de rău. De poți să-ți curățești inima, nu vine în căutătură. Iar, de va veni în căutătură, păzește-te a nu grăi; iar, de vei și grăi, degrabă taie, ca să nu faci rău în loc de rău.”
Părinții pustiei evidențiază că există trepte progresive ale duhovniciei. Mai mult, ei le cunosc în cel mai mic amănunt, apreciind feluritele gradații în interiorul fiecărei trepte, precum și nuanțele particulare din fiecare treaptă.
Un simțământ foarte important pe care avva Pimen l-a evidențiat a fost libertatea cu care trebuie să ne acceptăm atât firea noastră cât și a celorlalți pentru a ne putea bucura de minunata lucrare a lui Dumnezeu. Dacă toți am avea aceleași trăsături și același mod de comportament, atunci nu am mai avea ce învăța unii de la alții. Acest lucru este bine reliefat în următoarea apoftegmă: „Un frate l-a întrebat pe avva Pimen: Mai bine este a vorbi sau a tăcea? ,iar bătrânul i-a răspuns: Cel ce vorbește pentru Dumnezeu, bine face, și cel ce tace pentru Dumnezeu, asemenea.
3. Avva Macarie Egipteanul
Macarie Egipteanul, supranumit „cel Mare”, este una din cele mai importante figuri ale monahismului egiptean. S-a născut în anul 300 sau 301, într-o familie modestă, fiind cămilar în Valea Nitriei vreme îndelungată. Frații au vrut să-l hirotonească preot, dar el a fugit și s-a retras la marginea unui sat, ducând o viață de rugăciune permanentă și câștigându-și hrana din împletirea coșurilor, activitate în care excela.
La un moment dat, o fecioară l-a acuzat pe nedrept că ar fi lăsat-o însărcinată. El nu s-a disculpat în niciun fel, lăsându-i pe sătenii revoltați să-l bată. Apoi, a acceptat să o întrețină din munca lui până la sorocul nașterii. Aceasta însă nu a putut naște decât după ce și-a mărturisit minciuna.
De data aceasta sătenii s-au năpăstuit spre chilia lui, ca să-i ceară iertare dar, aflând din vreme, Macarie a fugit din nou și s-a retras la Sketis unde a întemeiat o comunitate de călugări. Avea în jur de 30 de ani. Sketis se afla chiar lângă locul de unde negustorii cărau salpetru. După o etimologie populară, numele locului ar însemna, în coptă , „balanța inimii”, căci, spune legenda, în acest loc un heruvim i-ar fi cântărit inima avvei Macarie. A murit în anul 390. Sub numele lui Macarie ni s-au transmis o serie de cinzeci de omilii spirituale, numite pseudo-macariene. Este sărbătorit la 19 ianuarie.
Primea cu bucurie învinuirile, ca pe un prilej de a-și aduce aminte neajunsurile sale:
„Tot el a zis că avva Macarie se purta fără răutate cu toți frații. Unii l-au întrebat: De ce faci așa? El a răspuns: Doisprezece ani am slujit Domnului meu, ca să-mi dea harisma aceasta și voi toți mă sfătuiți să renunț la ea?”
Aceasta era concepția sa monahală despre lume și filosofia sa. Măsura sfințeniei acestui avvă, era atât de mare, încât, se spunea despre dânsul că era ca un ,,dumnezeu pământesc”.
Era cunoscut pentru că se purta cu nerăutate cu toți frații, pentru că era făcător de minuni, dar mai ales pentru dragostea sa atotcuprinzătoare.Deși își cunoștea propriile neajunsuri, era plin de înțelegere față de neajunsurile celorlalți.Când era întrebat ce trebuie să lucreze cineva, răspundea simplu: ,,Fă o faptă bună, spune un cuvânt bun!(…) Cu un cuvânt rău și pe cei buni îi faci răi, și cu un cuvânt bun și pe cei răi îi faci buni.”
4. Avva Moise Arapul
Etiopian de origine, Avva Moise s-a născut în anul 332. El a fost sclav și stăpânul său l-a alungat din pricina desfrâului și a hoției. Se spunea că ar fi săvârșit și crime. A haiducit prin pustiurile egiptene, devenind un personaj de temut și impresiona prin statura sa de gigant.
Într-o seară s-a dus să ucida un cioban, dar negăsindu-l, a înșfăcat patru oi din turmă, le-a trecut înot peste Nil, le-a gătit și le-a mâncat singur pe toate. S-a convertit într-un moment de cumpănă într-o mânăstire , atrăgând după sine și alți bandiți.Este sărbătorit în Biserică la 28 august.
În Lavsaicon, Paladie relatează că, odată, avva Moise, a legat patru tâlhari ce îi intraseră în casă, după ce se făcuse călugăr. I-a luat pe toți în spinare, și i-a dus în Biserică, moment în care aceia au hotărât să lupte pentru a lor mântuire. Astfel toți patru au rămas ca să se facă monahi.
Avva Moise a suferit mucenicia de la năvălitorii păgâni prin anul 375. Sub numele acestui avvă s-au păstrat douăzeci de Cuvinte.
Avva Moise întruchipează una din trăsăturile pustiei, anume virtutea lepădării depline. Ca monah, el a încercat să facă exact invers decât ceea ce a făcut pe când era tâlhar, prețuind și săvârșind lucrarea lăuntrică a pocăinței și învierii: „Zis-a avva Moise că trebuie omul să moară față de aproapele său, ca să nu-l judece întru ceva.”Această lucrare lăuntrică de cultivare a țarinii sufletului era istovitoare, aproape un chin: „De nu va pune omul în inima sa cum că se află în mormânt de trei zile, nu va ajunge la cuvântul acesta.”
5. Amma Singlitichia
Una dintre cele trei femei, ce sunt înfățișate în Pateric, este amma Singlitichia. Născută în anul 380, în Alexandria, într-o familie bogată, respectată și evlavioasă, s-a bucurat de o educație aleasă, fiind influențată chiar de către cei mai învățați Părinți ai pustiei, printre care și Evagrie Ponticul.
La moartea părinților săi, Singlitichia s-a retras într-un loc pustiu cu sora ei, care era oarbă. A luptat împotriva ispitelor prin posturi lungi și rugăciune.
Ultimii patru ani din vaiță i-a petrecut în chinuri cumplite. Mai întâi a făcut o tuberculoză, apoi un cancer i-a devastat obrazul și a lăsat-o mută. Și-a anunțat singură moartea cu trei zile înainte. Avea optzeci și patru de ani când și-a dat obștescul sfârșit în anul 460.Amma Singlitichia este pomenită în Biserică la 5 ianuarie.
Apoftegmele se remarcă prin sobrietate, discernământ și rafinament.. Ceea ce pare să caracterizeze în general Cuvintele acestei amma a pustiei este moderația și echilibrul. Amma Singlitichia spune: ,,Trebuie noi cei ce am ales cinul acesta să fim de-o cumpătare desăvârșită.”
Chiar și mirenii pot avea cumpătare, spune aceasta; ,,căci și la mireni se pare că se petrece în întreaga cugetare.”Totuși, monahii trebuie să treacă dincolo de simpla putință a mirenilor: ,,Să nu te amăgească desfătarea mirenilor; (…)Ei cinstesc meșteșugul facerii bucatelor; iar tu, cu postul, prin cele proaste, covârșește îndestularea bucatelor acestora.”
Cu toate acestea, asceza nu trebuie socotită scop în sine. Amma Singlitichia simte că sunt răstimpuri când problemele vieții noastre constituie în sine destulă nevoință, dacă sunt îndurate cu mulțumire. Atunci nu mai e nevoie ca trupul să mai fie împovărat peste măsură și cu nevoințele postului:,,Căci și postul și culcarea pe jos, pentru dezmierdări s-au legiuit nouă. Deci dacă boala pe acestea le-a stricat, de prisos este cuvântul. Căci aceasta este nevoința cea mai mare: A răbda în boli, și laude de mulțămită a înălța Lui Dumnezeu.” Amma Singlitichia era cunoscută pentru darul deosebirii duhurilor. Nu este surprinzător să vedem că amma putea să facă deosebire limpede între greșeală și persoana care a greșit, între rău și răufăcător. Păcatul trebuie lepădat; păcătosul trebuie îmbrățișat: ,,De ce urăști pe omul care te-a mâhnit? Nu este el cel ce ți-a făcut strâmbătate, ci diavolul. Urăște boala, iar nu pe cel ce bolește.”
Unul din marile principii ale tradiției pustiei era acela că trebuie ,,să aștepți ispita până la suflarea cea mai de pe urmă.”Avva Zosima pomenea întotdeauna cu însuflețire acest principiu: ,,Zicea iarăși: Ridică gândurile, și nimenea este carele poate să sfințească. Acela ce fuge de ispita cea de folos, fuge de viața cea veșnică.”
Amma Singlitichia își exprimă aceeași încredințare: ,,Cât ne aflăm aici jos, noi nu suntem scutiți de ispite.(…)Pre cât sporesc nevoitorii, pe atât întâmpină mai mare luptător-împotrivă.”
6. Avva Sisoe cel Mare
Avva Sisoe cel Mare, prăznuit de Biserică la 6 Iulie, s-a nevoit la Schit până la anul 356, când a plecat către muntele Sfântului Antonie, nemaiaflând în Schit liniștea de care avea nevoie. Plecarea sa poate fi socotită , cronologic, ca fiind vremea de la care începe a doua generație de bătrâni. În munte a locuit „puțină vreme”, adică șatezeci și doi de ani.
S-a săvârșit lângă cetatea Clysma, pe malul Mării Roșii. A fost unul din stâlpii de foc ai veacului său, de o măsură cu Sfântul Prooroc Moisi, Avva Pamvo și Avva Siluan( Pamvo 12). La peste 100 de ani când s-a săvârșit ( în jurul anului 428), ucenicii au putut vedea această slavă a lui Dumnezeu pe chipul său:„Bătrânii l-au iscodit: Cu cine vorbești, părinte? El a zis: Au venit îngerii să mă ia și-i rog să-mi mai îngăduie să mă pocăiesc puțin. Bătrânii îi zic: Dar nu-ți trebuie nicio pocăință, părinte. Bătrânul le zice: Drept să vă spun, nu știu dacă am început vreodată. Atunci și-au dat seama că atinsese desăvârșirea. Apoi fața sa a devenit ca soarele și toți s-au cutremurat. El le spune: Priviți, a venit Domnul și zice: Duceți vasul( ales) al pustiului. Îndată și-a dat suflarea, devenind ca un fulger, iar toată încăperea s-a umplut de bună mireasmă.”
7. Avva Ioan Casian
Ioan Casian s-a născut în Sciția Minor, maiprecis, actuala Dobroge, spre anul 360. La optsrezece ani se hotărește să îmbrățișeze călugăria. Pleacă în Palestina, împreună cu prietenul său nedespărțit, Gherman, iar de aici, din Betleem, mai departe, pentru un „stagiu de perfecționare” la confrații egipteni, cu mai multe „escale”: Tanis, Panefisi, Diolco, Sketis. La Sketis, cei doi prieteni frecventează comunitatea întemeiată de Macarie și condusă de preotul Pafnutie.
În 399 se refugiază cu alți origeniști persecutați la Constantinopol, lângă Ioan Gură de Aur, care-l face diacon; pleacă, în 405, cu o misiune diplomatică la Roma. Aici se împrietenește cu viitorul papă Leon și este hirotonit preot. Tot aici moare prietenul său Gherman.
Ultimii ani ai vieții și-i petrece la Marsilia, unde întemeiază o mânăstire pentru bărbați, Saint Victor, și una pentru femei, Saint Sauveur. Redactează două capodopere ale literaturii creștine antice, Convorbiri duhovnicești, douzeci și patru de „interviuri” pasionante cu marii asceți de Egipt și Instituțiile cenobitice, o prezentare sistematică a felului de viață al călugărilor egipteni.
Prin aceste două lucrări, redactate într-o latină de foarte bună calitate, avva Casian influențează decisiv monahismul occidental, imprimându-i marca orientală. Moare în jurul anul 433 și este înmormântat în cripta mânăstirii pe care a întemeiat-o.
Este sărbătorit de Biserică la 29 februarie.
8) Avva Ioann Colov
Avva Ioann Colov, prăznuit de Biserică la 9 noiembrie, a fost printre cei mai renumiți bătrâni ai generției a doua a Schitului. A venit împreună cu fratele său mai mare în pustia Schitului la anul 357, iubind osteneala și liniștea. Apoi, a primit să fie preoțit, slujind lui Hristos și Sfinților Săi.
Bărbăția sa a rămas pildă prin aceea că, după ani de lupte pentru despătimire, dobândind acel dar ceresc, a cerut înapoi patimile, ca să se poată smeri mai ușor. Tradiția îl arată ucenic al Avvei Paisie cel Mare. A avut ucenic pe Avva Arsenie și pe Avva Pimen.
După invazia din 407, a părăsit Schitul și s-a retras la Clysma, unde s-a săvârșit la anul 409, în vârstă de 70 de ani.
9) Avva Pamvo
Avva Pamvo născut în anul 304, este prăznuit de Biserică la 18 iulie. A fost unul dintre marii sfinți ai pustiei Nitriei.
Unul din primii ucenici ai Avvei Amun, a fost un uriaș al vremii sale, deopotrivă cu Avva Siluan și Avva Sisoe, pe chipul cărora a fost văzută slava primită de Proorocul Moise când s-a pogorât din munte. El a strălucit în fapta bună, adunând în jurul său sute de monahi. A fost una din figurile importante ale grupului origenist: „frații lungani”.
În Istoria lausiacă, Paladie înfățișează faptul că avea darul înaite-vederii și disprețuia banii: „Căci mi-a povestit fericita Melania: Veninind eu la început de la Roma la Alexandria, am auzit despre virtutea acestuia. Și fericitul Isidor, care mi-a povestit despre el, m-a condus la el în pustie. I-am dat trei sute de livre de argint, rugându-l să se facă părtaș de bogăția mea. Dar acela șezând și împletind ramuri, m-a binecuvântat numai cu glasul lui și mi-a spus: Dumnezeu să te răsplătească. Și spuse iconomului său Origen: primește-i și folosește-i pentru toată frăția din Libia și din insule. Căci aceste mânăstiri sunt mai sărace. I-a poruncit să nu dea nici unuia din Egipt, pentru că țara era mai bogată. Iar eu, zice, așteptând să fiu cinstită și lăudată de el pentru acest dar și neauzind nimic de la el, i-am spus: cred că știi, Părinte, ce sumă este trei sute de livre. El însă, fără să ridice capul, îmi răspunde: Cel căruia i-ai dat, n-are nevoie, fiică, să-i numere. Cel ce măsoară munții cunoaște cu atât mai mult cantitatea argintului. Dacă mi i-ai dat mie, bine ai spus. Iar dacă i-ai dat lui Dumnezeu,care n-a trecut cu vederea cei doi bănuți, mai bine taci. Așa, zice Melania, a rânduit Domnul, intrând eu în munte.”
Înainte de a muri a fost exilat în preajma Neocezareii din Palestina, de către guvernatorul Valens, care dorea să numească un episcop arian pe tronul Alexandriei.
c) Actualitatea și non-actualitatea Patericului
„Patericul nu este o carte a trecutului, a veacului al patrulea sau al cincilea; el poate fi descris ca o carte a vremii viitoare, a unei vremi noi. El vorbește vremii prezente despre experiența unei vieți noi, despre plinătatea vieții sau despre o viață înnoită”.
Primii părinți ai deșertului și-au însușit acest rol fără voia lor. Ei și-au exercitat paternitatea într-un spirit de totală detașare și dezinteresare, respectând autonomia și vocația fiecărei persoane: „Departe de a impune ucenicilor lor niște reguli rigide și imuabile, ei manifestau o grijă extremă în a discerne nevoile fiecăruia potrivit inspirațiilor Duhului.” Tocmai de acest mod de comportament resimt nevoia atât de mult tinerii din generația actuală.
Foamea este lipsa și totodată dorința hranei neapărat trebuincioase, despre care proorocul Amos a grăit: „Iată, vin zile, zice Domnul Dumnezeu în care voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de pâine și nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului”. Astfel încât, Patericul capătă un rol aparte în lărgirea inimii noastre.
Poveștile din pustia Egiptului sunt mai mult decât o parte a trecutului creștin. Ele sunt parte a moștenirii noastre umane, căci comunică valori creștine, adevăruri duhovnicești. Poveștile și cuvintele cu pricina erau căi prin care înșiși Părinții pustiei păstrau simțământul continuității cu propriul trecut, întreținând în același timp simțământul legăturii cu generațiile viitoare: „ Vocația care i-a adus în deșert și misiunea pe care au împlinit-o în timpul vieții lor explică iradierea și misiunea pe care continuă să o aibă în timp și spațiu, precum și actualitatea lor permanentă în Biserică”.
În societatea contemporană există tendința de a vorbi despre teologie în lipsa unei trăiri adevărate, concrete în Dumnezeu. Tocmai din acest motiv reiese actualitatea Patericului, dat fiind faptul că în această carte sunt adunate apoftegme ale părinților ce au vorbit prin prisma propriilor lor experiențe despre viața cea adevărată. Cuvintele lor dătătoare de viață înlătură de la noi falsele închipuiri pe care ni le-am format și ne ajută să pășim pe calea ce dreaptă urmând înțelepciunea părinților.
Un exemplu în acest sens regăsim la avva Antonie care era vizitat de mulțime de oameni, ce îl căutau fie pentru a primi răspuns la întrebări lăuntrice, fie pentru vindecarea bolnavilor, fie pur și simplu din curiozitate.
Mai mult decât atât, unii îl cercetau chiar cu gând de ispitire, cum a fost cazul celor doi filosofi, care au rămas surprinși de popularitatea sfântului care nu trecuse printr-o școală formală precum ei. Astfel, vrând să descopere de unde venea consistența învățăturii lui, dar și „socotind că îl vor batjocori că n-a învățat carte”, cei doi au primit o lecție neașteptată.
În mod surprinzător, Sfântul Antonie le-a răspuns printr-o metodă filosofică. Prin întrebări simple, sfântul obține de la ei înșiși răspunsul pe care nu îl așteptau. „Voi ce ziceți”, întreabă sfântul, „ce este mai întâi, mintea ori cartea? Și care este pricina celeilalte, mintea a cărții, ori cartea a minți?”. După răspunsul lor, că „întâi este mintea, ea este aflătoarea cărții”, sfântul le deslușește raportul adevărat dintre ele: „Cel a cărui minte este sănătoasă nu are nevoie de carte”. Iar sănătatea minții, învață Sfântul Antonie, nu stă în multă învățătură, ci în împlinirea voii lui Dumnezeu: „Învățarea de vorbe nu folosește nimic dacă lipsește purtarea sufletului cea plăcută lui Dumnezeu. Dar pricina tuturor relelor este amăgirea și rătăcirea și necunoștința lui Dumnezeu”.
Pe de altă parte, experiențele acestor sfinți trebuie privite și prin lumina societății acelor vremuri. Nu trebuie să uităm faptul că ucenicii abia veniți în pustie erau luați sub ocrotire de mari asceți și cunoscători ai ispitirilor diavolești, ei devenind la rândul lor , în scurtă vreme luptători înțelepți.
Deși războiul cu patimile a fost dintotdeauna la fel de dureros , anevoios, părinții deșertului prezintă o trăsătură esențială în viața duhovnicească, aceea a voinței neclintite. Cu toate că, până la sfârșitul veacurilor vor exista suflete care vor lupta până la moarte pentru o viață cât mai deplină cu Dumnezeu, acum nu mai regăsim la fel de mult ca în acele secole, un număr așa de mare. Aici intervine caracterul de non-actualitate al Patericului, unde regăsim numai personalități foarte întărite în cele ale duhului.
De asemenea, noi nu mai viețuim în modul în care ei s-au nevoit. Din acest punct de vedere, tocmai de aceea nu putem încerca să copiem asceza lor.Organismele acestora erau pregătite pentru o viață mai aspră, ceea ce nu se mai regăsește prea mult în zilele actuale. Este de la sine înțeles că cine este luminat de dragostea către Dumnezeupoate adapta anumite lucruri cu binecuvântarea duhovnicului.
Acestea fiind spuse, în ciuda faptului că există elemente de non-actualitate, noi trebuie „să culegem” ceea ce ne este de folos , potrivit firilor noastre. Patericul rămâne și va rămâne o carte plină de înțelepciune și dătătoare de viață potrivită nu numai celor din cinul monahal, ci tuturor celor ce doresc să înlăture negura de pe ochii sufletelor lor.
Rolul Patericului în viețuirea monahală
Așa cum Sfânta Scriptură s-a scris spre pomenirea Iconomiei lui Dumnezeu cu oamenii , tot așa a fost voia lui Dumnezeu ca să fie dăruite scrisului, nevoința, petrecerea cea bună și graiurile Sfinților și Fericiților Părinți, spre râvna și urmarea celor ce vor să călătorească pe calea ce duce spre Împărăția Cerurilor.
O carte este importantă în măsura în care te pregătește pentru moarte. Patericul este un compendiu de politețe creștină, de bunătate. El este în același timp un manual de dezvățare a lucrurilor nesemnificative, „a dogmatismului uscat” care închircesc sufletul. Dar mai presus de toate, Patericul este un minunat însoțitor al sufletului către moarte în care găsim pilde asemenea Sfântului Arsenie: „Iar and era aproape de a muri, l-au vazut pe el fratii plangand si i-au zis lui: intr-adevar si tu te temi, parinte? Si a zis ror : intr-adevar, frica cea de acum, ce este cu mine in ceasul acesta, cu mine este de cand m-am facut calugar. Și asa a murit.” Că lugării care au descris această scenă știau cu siguranță ce înseamnă a muri.
Această lecție despre cum se trăiește cu adevărat ca să murim frumos, este dublată de o permanentă exemplificare a nobleții sufletești: „Un frate slujea unui batran bolnav si s-a intamplat de s-a slabanogit trupul batranului si a scos o buba cu putoare si-i zicea fratelui gandul : fugi, ca nu poti suferi putoarea aceasta. Iar fratele luand un harb, lua puroiul bolnavului si ii zicea lui gandul : fugi ! El raspundea gandului : de voi vrea sa fug, din acesta voi bea. Si iar ii zicea gandul : nici nu fugi, nici nu bei putoarea aceasta ! Iar fratele se ostenea si rabda slujind batranului. Si vazand Dumnezeu osteneala fratelui, l-a vindecat pe batran.” Patericul aduce pilde și învățături ce pot fi cunoscute numai printr-o nevoință ascetică trupească și sufletească și nu printr-o pricepere filologică sau printr-un demers științific.
Adeseori, apoftegmele, prin idee pe care o cuprind, au un oarecare laconism, lucru ce îndeamnă cititorul la multă cugetare pentru o bună înțelegere. Antologia nu ucide cuvântul printro clarificare, ci lasă cititorul să adune ca o albină roadele cugetării părinților și să le urmeze în chip personal. Aparentul laconism al părinților nu este dovadă de nepricepere ci este un chip de cunoaștere al tainei vieții creștine, al întâlnirii tainice dintre Dumnezeu și om.
Omul actual își justifică patimile printr-o limbă proprie acestora, iar omul tradițional ce caută cugetarea și duhul părinților încearcă să-și însușească cât mai mult felul în care aceștia au trăit. Chiar dacă textul de multe ori aduce probleme de înțelegere, pentru cei ancorați în tainele unei patristici sănătoase, ele devin clare prin luminarea harului Duhului Sfânt.
Graiurile dumnezeiești ale Sfinților Părinți adunate în Pateric pot fi descoperite prin rugăciune și actualizate prin nevoiță, luând chip concret în viața de toate zilele. În Pateric , monahul poate găsi sfaturi utile pe orice treaptă duhovnicească s-ar găsi: pentru începători- tămăduirea deznădejdii, pomenirea morții( ”Zis-a un bătrân: în vremea când lucrez, pogor undreaua, și pun moartea înaintea ochilor mei, înainte de a ridica undreaua”), despărțirea de trup, despărțirea de lume( ”Un frate, fiind stăpânit de mâhnire, a întrebat pe un bătrân, zicând: ce voi face, că îmi zic gândurile că << Fără de vreme te-ai lepădat de lume; nu poți să te mântuiești.>> Și a răspuns bătrânul: Deși nu vom putea să intrăm în Pământul Făgăduinței, dar mai de folos ne este nouă să ne rămână oasele în pustie decât să ne întoarcem în Egypt”.); apoi sfaturi pentru cei care încep viața de nevoiță- înstrăinarea, frica de Dumnezeu, descoperirea gândurilor, purtarea făță de ceilalți, smerenia( ”A fost un episcop intr-o cetate si din lucrarea satanei a cazut in curvie. Facandu-se adunare in biserica pentru sluiba si nestiind nimeni de pacatul lui, el singur a marturisit inaintea norodului, zicand : eu am cazut in curvie. Si a pus omoforul sau pe prestol, zicand :de acum nu va mai pot fi episcop. Si a strigat tot norodul cu plangere, zicand :pacatul acesta asupra noastra. numai ramai in episcopie. Iar el a zis : de voiti sa raman in episcopie, faceti ceea ce va voi zice. Si poruncind sa se inchida usile bisericii, s-a aruncat pe sine la o fereastra cu fata in jos si a zis : nu are parte de Dumnezeu cel ce iesind nu va calca pe mine. Si au facut dupa cuvantul lui si calcand peste el, ieseau. Si cand a iesit cel de pe urma, s-a facut glas din cer zicand : pentru multa lui smerenie i-am iertat pacatul”.),tăierea voii; apoi sunt sfaturi ce privesc rânduielile vieții în comunitate-munca, pravila(”Ziceau batranii ca oglinda calugarului este rugaciunea. Si iarasi ziceau ei, ca precum este cu neputinta a-si vedea cineva fata sa in apa tulbure asa si sufletul nu poate sa se roage de nu se va curati de cele straine”), grija pentru cele din mânăstire, grija pentru trup, măsura nevoinței, evitarea necurăției, plânsul, suferirea nedreptății, pocăința continuă; sunt de asemenea și sfaturi pentru cei sporiți în viața cea duhovnicească- darul lacrimilor, rugăciunea harică, nejudecarea nimănui (”Un oarecare batran mare sedea in Siria, intre hotarele Antiohiei si avea un frate, care era gata sa judece, de vedea pe vreun frate gresind. Deci, de multe ori il invata pe dansul batranul, graind : cu adevarat, fiule, te inseli si-ti pierzi sufletul, de vreme ce nu stie nimeni ce este in om, decat duhul care este intr-insul. Caci de multe ori inaintea oamenilor fac fapte rele, iar in taina se pocaiesc inaintea lui Dumnezeu. Pacatul il vedem, dar pocainta si faptele cele bune ce le-au facut, numai Dumnezeu le stie. Pentru aceasta si cu ochii de vei vedea pe om pacatuind, nici cat de putin nu-l judeca pe el, ca numai unul Dumnezeu este Judecator. Ca tot omul ce judeca pe altcineva, se afla ca un antihrist al lui Hristos de vreme ce l-a rapit dregatoria si stapanirea ce l-a dat Tatal, facandu-se el judecator mai inainte decat Dansul”.), răbdarea nedreptății.
Așa cum fericirile evanghelice sunt trepte ale urcușului spre Dumnezeu așa și învățătura Patericului cuprinde diferite măsuri ale vieții duhovnicești de care orice monah se poate folosi în calea lui spre Dumnezeu.
IV. ROLUL POCĂINȚEI ÎN RESTAURAREA OMULUI CĂZUT
a) Omul, făptură a iubirii lui Dumnezeu
Nu ne putem închipui că a fost cândva când n-a fost nimic. Dumnezeu este de-a pururi așa cum El însuși a mărturisit despre sine când a vorbit cu Moise pe munte. „Deoarece El cuprinde în sine totul, El este existența cea fără de început și fără de sfârșit, este ca un ocean de ființă nesfârșit și nemărginit lucru care depășește orice cugetare cu privire la timp și la natură”. Dumnezeu este unica natură simplă. Ea se concepe unic și treimic: unic, după substanță, treimic, după însușiri sau ipostaze. Ea este Tatăl și Fiul și Sfântul Duh, dincolo de care nu se revarsă, după cum nici nu este mărginită în fiecare din acestea .
Relația Dumnezeu-om–creație, constituie centrul întregii gândiri patristice. Fiind Existența însăși, Dumnezeu nu este numai izvorul existenței, ci și scopul ei. Izvor și scop fiind a tot ce există, totul pleacă de la Dumnezeu, în acea frumusețe și puritate primară, proprii operei ieșite din Perfecțiunea însăși .
Iubirea dintre cele trei Persoane dumnezeiești este singura explicare a creării unei alte existențe, decât cea proprie Lor, plenară și necreată, dinainte de veci. Dumnezeu n-ar fi Creator dacă n-ar fi bun, iar bun n-ar putea fi, dacă n-ar fi Persoană, în relație conștientă cu alte persoane din veci. N-ar fi Creator, dacă n-ar fi Treime, dar și lumea n-ar fi fost creată, dacă n-ar exista un Dumnezeu bun conștient și liber. Bunătății lui Dumnezeu nu-i ajungea să se miște în jurul propriilor ei priviri și trebuia ca binele să se reverse și să se răspândească, aceasta fiind firea bunătății supreme: „Astfel Dumnezeu Cuvântul, Ințelepciunea, Puterea a fost Creatorul naturii umane, nu împins din necesitate la crearea omului ci în virtutea iubirii Sale pentru această ființa a cărei existență a produs-o. Trebuia ca lumina să nu fie nevăzută, slava să nu rămână fără martor, bunătatea să nu fie fără o altă persoană care să se bucure de ea și celelalte daruri care se văd în jurul firii dumnezeiești să nu rămână fără efect nefiind cineva care să se împărtășească și să se bucure de ele”.
Dumnezeu nu l-a făcut pe om în zadar, pentru că El este Înțelept și orice lucrare a înțelepciunii divine nu este în zadar: „Dumnezeu, nu numai că nu l-a făcut pe om pentru că are nevoie de el, pentrufolosul Său personal, pentru că El nu are nevoie de ceva, ci din bunătate”.
„Binele, prin însuși faptul că există ca bine ființial, întinde bunătatea la toate cele ce sunt”, afirmă scriitorul bisericesc Dionisie Areopagitul: „Dumnezeu a cugetat mai întâi puterile îngerești și cerești, strălucirile din rândul al doilea, slujitoare ele primei străluciri. Această cugetare a devenit faptă prin Cuvântul și s-a desăvirșit prin Duhul. Ele sunt nemișcate către rău, având mișcarea numai către bine, ca unele care sunt în preajma lui Dumnezeu și care dintâi primesc lumina din el”. După crearea primelor făpturi Dumnezeu a zidit o a doua lume, cea materială și vazută. Datorită razelor acestui Soare al existenței, există îngerii și sufletele și ființele necuvântătoare, căci din măreția și frumusețea făpturilor se cunoaște în chip asemănător Făcătorul ( Înțel. Sol. 3, 9).
Aceasta este Cartea facerii cerului și pământului, ne spune Sfânta Scriptura. Dar, iată cât de frumos scrie sfântul Grigorie de Nyssa, „încă nu-și făcuse apariția între viețuitoarele lumii acea falnică și prețioasă ființă care eomul”. Carte ce descrie evenimentul creării cerului și a pământului, a întregii lumi, a neamului omenesc și dezvăluie țelul creației: îndumnezeirea omului și a lumii în vederea unei veșnice comuniuni cu Creatorul.
Ziditorul a toate a pregătit din vreme un fel de sălaș împărătesc așa cum era pământul cu tot felul de bogății, iar în aceste bogății intra tot ce a fost creat tot ce are simțire, viață și suflare. După care a rânduit să vină omul în lume, mai întâi ca privitor al atâtor minunății, iar în al doilea rând ca stăpân al lor pentru ca folosindu-le să-și dea seama cine este Cel ce i le-a dăruit.
Cuviosul Nichita Stithatul, în capetele despre vederea duhului ne face cunoscut că zidirea acestei lumi văzute și simțite, adică cerul și pământul și toate cele din ele, s-a făcut ca un rai mare tuturor oamenilor, înainte de cel pregătit și sădit lui Adam în Eden. Căci Dumnezeu a întocmit raiul la răsărit, după ce a făcut toată zidirea celor din nimic așa cum precizează Cartea Facerii (Fac. 2, 8).Dumnezeu știa de mai înainte că Adam va cădea în neascultare și porțile raiului îi vor fi închise, de aceea a pregătit această lume văzută ca pe un al doilea rai, ca pe un ospăț fără de sfârșit pentru noi cei născuți din Adam. Acest al doilea rai nu este mai mare ca cel dintâi în ceea ce privește mărimea harului, dar este plin de toată putința de fi contemplat și a produce desfătare. Căci îndoiți fiind noi, îndoit a vrut să ne fie și ospățul nostru din el, adică prin simțiri și prin minte. De aceea el este sensibil, fiind alcătuit din semințe, din roduri, din animale și din păsări; și inteligibil, fiind alcătuit din toate rațiunile făpturilor Lui,iar înțeleptul Solomon spune: „De lafrumusețea zidirilor suntem ridicați, pe măsura lor spre Făcătorul” (Înțelep. Sol 13, 5 ).
„Și a zis Dumnezeu :«Săfacempe om » (Fac 1, 26 ).
Numai cu cuvîntul și cu porunca a făcut toată zidirea creată în cinci zile. Dar când l-a făcut pe om nu a mai zis „să se facă om”, ci a spus: „ Să facemom după chipul și asemănarea Noastră “. Sfîntul Ioan Gură de Aur afirmă că Acela căruia Dumnezeu I-a zis aceste cuvinte este Unul–Născut Fiul Lui Dumnezeu, Cel de o ființă cu Tatăl, prin care s-au adus toate la ființă.
„Și a făcut Dumnezeu pe om, luând țărână din pământ și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul cu suflet viu “ (Fac. 2, 7 ).
Începutul existenței noastre este din același pământ din care sunt și plantele și animalele necuvântătoare. Datorităiubirii de oameni a lui Dumnezeu ni s-a dăruit un loc de frunte între făpturi prin felul în care am fost făcuți și prin sufletul nostru nemuritor.
Omul a fost ultima dintre creaturi nu pentru că ar fi fost disprețuit ci pentru că, încă din clipa nașterii, se cădea să fie împărat peste supușii săi. Dumnezeu a împodobit lumea cu toată măreția și strălucirea așa cum un stăpân își pregătește toate cele necesare ospătării, îngrijește casa și pregătește masa, înainte de a invita în casa sa oaspeții. Meșterul meșterilor i-a creat omului o fire care să-l îndreptățească spre fapte cu adevărat împărătești și l-a dotat nu numai cu calități spirituale superioare, ci și cu alcătuire trupească indicată special spre a stăpâni lumea. Căci, pe de o parte sufletul lui îl numește cu chemarea lui împărătească, și el trebuie să se ridice mult deasupra nimicniciilor de toate zilele, iar pe de altă parte el are o superioritate vizibilă prin libertatea sa neîngrădită, potrivit căreia el se poate hotărî și conduce singur, în mod liber după voia sa.
„Să facem om după chipul și asemănarea noastră” (Fac.1, 26 ).
Toate vin la existență din iubirea Tatălui care le face după chipul Fiului .Omul poartă în el chipul Celui ce stăpânește peste toate toate făpturile, căci de la început firea omului a fost destinată să fie regină. Ca semne ale demnității sale, omul poartă în locul mantiei de purpură haina virtuții, în loc de sceptru se sprijină pe fericirea nemuririi, este împodobit cu coroana dreptății. El se distinge printr-o vrednicie cu adevărat de împărat ca unul care, se aseamănă aidoma frumuseții Modelului său.
Pentru a putea vedea iubirea lui Dumnezeu prin creație și de a rămâne în ea, deci în legătură cu Dumnezeu, iubirea s-a restabilit în noi prin Hristos: El arată în formă mai accentuată și mai vădită iubirea lui Dumnezeu manifestată prin creație ca dar, ca semn al iubirii Lui.
În acest sens, natura și omul se încadrează în ordinea harului, fiindcă harul, ca iubire și putere a lui Dumnezeu iradiind prin Hristos, Cel ce a asumat creația în Sine e de fapt mai clară și mai accentuată manifestare a iubirii și puterii lui Dumnezeu și o redescoperire a creației ca mijloc de manifestare a acestei iubiri.
b) Libertatea, darul cel mai de preț oferit omului
,,Bunul și cel mai presus de bunătate și atotbunul Dumnezeu și Împărat al nostru a cinstit toate făpturile zidite de El cu demnitatea libertății raționale”.
Omul e chemat la un ,, dialog liber prin cunoaștere și fapte, la o folosirea lumii în mod liber, ca un dar a lui Dumnezeu”,pentru a răspunde prin ea iubirii lui Dumnezeupe care i-a dat-o și a prelungi prin ea dialogul iubirii cu semenii săi. Datorită libertății omul poate alege binele sau răul, calea cea bună sau calea cea rea. În acest sens iată ce ne spune Sfântul Vasile despre începutul răului, al păcatului: „Începutul și rădăcina păcatului stau în noi și înlibertatea voinței noastre”. Dumnezeu l-a așezat pe om în fața ,,pomului cunoștinței binelui și răului” (Fac. 2.9 ), oferindu-i posibilitatea de a putea alege în deplina libertate să rămână în păzirea legii lui Dumnezeu sau să devină rob: „Domnul dintru început a făcut omul liber și l-a lăsat în mâna sfatului său, Pus-a înaintea ta foc și apă, și ori la care vei vrea vei întinde mâna ta. Înaintea omului sunt viața și moartea și oricare îi va plăcea i se va da” (Înțel. Sirah 15, 14-17 ). Din acestea se arată că omul este liber moral să facă alegere între bine și rău, între viață și moarte.
„Dumnezeu l-a făcut pe om fără de păcat din fire și liber în voință, dar fără de păcat nu ca inaccesibil păcatului, ci ca unul ce nu avea în fire pornirea spre păcătuire, ci avea această putință în libera alegere. Adică avea libertatea să stăruie și să progreseze în bine, ajutat de harul dumnezeiesc, dar tot așa, să se abată de la bine și să fie în rău. Dumnezeu a îngăduit aceasta de dragul libertății, căci ceea ce se face cu sila nu e virtute”.
Porunca dată de Dumnezeu omului era să stăpânească asupra naturii. Dar neurmând poruncii, omul a renunțat la libertate, darul cel mai de preț oferit omului. În ce privește rațiunea omului, Clement Alexandrinul afirmă că pe bună dreptate s-a spus că omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, nu în privința construcției lui trupești, ci pentru că Dumnezeu le face toate prin Cuvânt iar omul, ,,când ajunge gnostic, săvârșește cu rațiunea faptele cele bune”.Gnosticul se folosește de creaturi când rațiunea i-o cere, aducând mulțumiri Creatorului și fiind stăpân pe bucuria ce i-o procură lucrurile de care se folosește.
Baza întregii măreții a chipului dumnezeiesc al omului stă în libertatea lui: ,,Ca să poată împlini ordinul de a deveni dumnezeu, zice Sfântul Vasile: „ omul trebuia să-I poată și refuza. Dumnezeu nu-și folosește atotputernicia în fața libertății umane, pe care nu voiește să o încalce, pentru căea provine din atotputernicia lui Dumnezeu”. Persoana umană e cea mai înaltă creație pentru că Dumnezeu pune în ea posibilitatea iubirii, dar tot odată și refuzul ei. Iubirea Lui e așa de mare, că nu vrea să constrângă pe om, căci nu este iubire fără respect.
Între libertate și voință există o strânsă legătură, căci voința este o lucrare a firii. Din această cauză, ascetismul vizează renunțarea la voința proprie, eliberarea de orice necesitate venită de la lume și de la fire și tocmai prin această renunțare se ajunge la libertatea deplină care ține de persoană. Persoana cu adevărat liberă tinde să conțină întreaga fire omenească după modelul vieții treimice, căci creștinismul-spune Sfântul Grigorie de Nyssa este o ,,imitare a firii lui Dumnezeu”, iar Sfântul Grigorie de Nazianz spune: ,,Dumnezeu l-a cinstit pe om dându-i libertatea”, așa încât binele îi aparține celui care îl alege, nu mai puțin decât Aceluia care a pus rădăcinile binelui în fire. Omul este liber pentru că este chipul libertății dumnezeiești și de aceea are puterea de a alege.
Libertatea este un dar care ne devine măsură a faptelor bune sau rele .Ea ne dă posibilitatea conștiinței de sine și a comuniunii în iubire cu Sfînta Treime și cu semenii. Omul este o existență pusă în fața unei alternative continuie. Dacă omul n-ar fi liber, n-ar fi responsabil, iar dacă n-ar fi o ființă responsabilă n-ar fi dotat cu libertate. Iar libertatea fără responsablitate nu este decăt un pretext pentru trecerea de la o patimă la alta.
Față de cei de îndeamnă la falsa libertate, robită mândriei și pasiunilor, Apostolul Petru precizează: „Rostind vorbe trufașe și deșarte, ei momesc spre poftele trupului cu desfrânări pe cei care deabia au scăpat de cei ce viețuiesc în rătăcire. Ei le făgăduiesc libertatea, fiind ei înșiși robii stricăciunii, fiindcă ceea ce te stăpânește, aceea te robește”(II Petru 2, 18-19). Nici băltoaca fără margini a libertinajului nu ne poate duce spre oceanul iubirii și al libertății lui Dumnezeu, și nici lacul unei înțelegeri fixe a cărui apă se mișcă în niște margini, ci numai râul care curge mereu mai departe (în sus ) dar între margini care-i asigură curgerea.
Dumnezeu îl lasă pe om să-și trăiască libertatea și în cazul că nu o folsește unită cu responsabilitatea, nu-i impune silnic împlinirea răspunderii. Dar în acest caz chipul dumnezeiesc al omului se strâmbă, golindu-se de sens. Pentru că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu cel în Treime, pentru a se face după asemănarea Ei, prin puterea Lui. Asta înseamnă a-și exercita libertatea în ajutorul dat altora. A fost adus la existență ca o ființă creată, dar și creatoare, nu în sensul de a crea din nimic, ci de a se duce pe sine și pe alții mai departe în dezvoltarea posibilității date. Sau de a se dezorganiza pe sine și pe alții ca operă a lui Dumnezeu, producând dezbinare între sine și alții.
După ce a fost făcut omul, Dumnezeu a sădit pentru el un rai, adică o grădină foarte frumoasă, spre răsărit numită Eden. A sădit grădina raiului într-o parte a lumii ca pe un palat împărătesc așezându-l acolo pe Adam. Imaginea grădinii apare în toate religiile Orientului Mijlociu, ca simbol al unei fericiri ideale, în contrast cu uscăciunea și goliciunea pustiurilor, care prisosesc în această regiune. Seceta deșertului este simbol al morții, în timp ce râurile care udă raiul din Eden și bogăția vegetației care îl împodobesc dau imaginea unei plinătăți a vieții. În acest „rai al desfătării” după cum îl descrie Sfânta Scriptură îl așează Dumnezeu pe Adam ca să-l lucreze și să-l păzească(Fac.2,15 ). Lucrul în această primă fază a vieții umane nu era robie, necesitate de supraviețuire fizică, ci o prelungire a lucrării creatoare a lui Dumnezeu, omul fiind chip a lui Dumnezeu.
Adam avea nevoie de un ajutor de aceași ființă cu el, ca să-i țină tovărășie și Dumnezeu nici asta n-a lăsat-o la parte ci, A făcut-o pe femeie în chipul în care a voit și a încredințat-o lui. După aceste nespuse binefaceri i-a dăruit și binele cel mai mare și anume că l-a scăpat de toate grijile trupului, că l-a făcut să nu aibă nevoie nici de haine, nici de vreo altă trebuință, a voit ca omul să trăiască pe pământ ca înger pământean. Deși era îmbrăcat în trup, omul în rai era mai presus de nevoile trupești. Adam și Eva trăiau ca îngerii, nu erau aprinși de poftă, asaltați de patimi, ci erau făcuți cu totul nestricăcioși și nemuritori. Ei se desfătau de prietenia lui Dumnezeu:
„Ca un curs de apălimpede izvorâtă dintr-un izvor curat era viața lor în rai, împodobită cu fecioria”.
Ne spuneSfântaScriptură că ei erau „goi și nu se rușinau”( Fac. 2, 25). Fiindcă erau îmbrăcați cu slava cea de sus de aceea nu se rușinau Dumnezeu, Creator ce era nu a vrut să-l vatăme pe om prin tihna din rai, odată cu scurgerea vremii. De aceea a pus în mijlocul raiului pomul vieții și pomul cunoștinței binelui și răului. Și a primit omul poruncă de la Cel ce l-a zidit: „Din toți pomii raiului poți să mănânci, dar din pomul cunoștinței binelui și a răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, cu moarte vei muri” ( Fac. 2, 17 ).
Omul a fost creat între stricăciune și nestricăciune, spre a dobândi pe aceea spre care va înclina prin voință: ”Acestasi avva Isidor a zis : priceperea sfintilor aceasta este, ca sa cunoasca voia lui Dumnezeu. Ca pe toate le biruieste omul cu supunerea la adevar, ca icoana si asemanarea lui Dumnezeu este. Dar decat toate patimile mai cumplit este a urma inimii sale, adica socotelii sale, iar nu legii lui Dumnezeu, care la inceput pare omului ca are oarecare odihna, iar mai pe urma i se face lui intru plangere. Ca n-au cunoscut taina dumnezeiestii iconomii, nici a aflat calea sfintilor, ca sa umble pe dansa. acum dar, este vreme, ca sa facem Domnului, ca mantuirea este in vreme de necaz. Ca este scris : intru rabdarea voastra veti dobandi sufletele voastre.”
Lui Dumnezeu îi era cu putință să facă pe om să nu păcătuiască deloc. Totuși ca nestricăciunea să fie și fapta voinței lui îi dă porunca de a se atinge de toții pomii din rai, afară de pomul cunoștinței binelui și răului. Oferă primilor oameni „posibilitatea vieții celei adevărate”, a nestricăciunii și nemuririi, dăruindu-le lumea, hrana, ca fapt de comuniune cu El. Pomul cunoșterii binelui și răului nu făcea parte din „binecuvântarea” pe care o oferă Dumnezeu omului.
Adam a fost scos din rai pentru neascultare și de la desfătare a fost lepădat. Șezând în preajma raiului și de goliciunea sa plângând, cu multă amărăciune se tânguia astfel zicănd: „Vai mie, celui ce m-am supus înșelăciunii celei viclene, și am fost furat de ea și de mărire m-am depărtat. Vai mie celui dezbrăcat de nevinovăție și lăsat în sărăcie. O, raiule, de acum nu mă voi desfăta întru dulceața ta, nu voi mai vedea pe Ziditorul meu, pe Domnul și Dumnezeul meu. Raiule preacinstite, podoaba cea frumoasă, locașul cel de Dumnezeu zidit, veselia cea nesfârșită și desfătarea cu sunetul frunzelor tale roagă pe Ziditorultuturor, să-și deschidă ușile pe care cu neascultare le-am închis”.
De veșmântul cel de Dumnezeu țesut dezbrăcându-se Adam, prin sfatul vrăjmașului, s-a îmbrăcat cu frunze de smochin și cu haine de piele; căci s-a osăndit a mânca prin sudori pâine cu muncă; și pământul a fost blestemat să-i rodească spini și pălămidă:
„Plăngeți-mă cete îngerești, frumusețile raiului și podoaba plantelor celor de acolo, pe mine cel înșelat rău și de la Dumnezeu depărtat. Plâng, suspin și mă tânguiesc, văzând pe înger că este rânduit a păzi cu sabia cea de văpaie intrarea ce din Eden, cea neapropiată tuturor călcătorilor de poruncă. Nu mă trimiei departe de dumnezeescul rai, Doamne al îndurării; ca văzând frumusețile de unde am căzut, să mănevoiesc cu plângeri, să iau iarăși cele ce am pierdut. Vai mie, celui ce eram odinioară împărat al tuturor făpturilor celor pământești ale lui Dumnezeu, și acum rob m-am făcut, dintr-o sfătuire fără de lege. Și cel ce eram oarecând îmbrăcat cu mărirea nemuririi, cu piele de om muritor și cu jale sunt înfășurat. Ci Tu, Iubitorule de oameni, cel ce din pământ m-ai făcut, cu milostivirea îmbrăcându-Te, din robia vrăjmașuluiiarăși mă cheamă și mă mântuiește”.
Adam nu și-a împlinit chemarea căci nu a știut să atingă unirea cu Dumnezeu și îndumnezeirea lumii create. Ceea ce nu a sâvârșit pe când se slujea din plin de libertatea sa i-a devenit cu neputință din clipa în care s-a robit de bunăvoie puterii din afară. Dar planul dumnezeiesc nu va fi desființat prin greșeala omului, vocația primului Adam va fi împlinită de Hristos, noul Adam. Dumnezeu se va face om, ca omul să poată deveni dumnezeu. Distrugând stăpânirea păcatului, Mântuitorul ne va deschide din nou calea îndumnezeirii care este scopul final al omului.
Amăgit cu nădejdea îndumnezeirii și gustănd din cădere, omul s-a lipsit cu totul de toate bunătățile spirituale și cerești și a căzut în simțirea pătimașă a făpturilor pământești și văzute. Căci dacă ar fi păzit porunca Domnului ar fi rămas nemuritor și s-ar fi întrecut neîncetat cu îngerii în lăudarea lui Dumnezeu; ar fi primit luminările de acolo și ar fi văzut pe Dumnezeu cu mintea, ar fi auzit glasurile dumnezeiești ale Aceluia. S-a făcut surd, orb, gol, nesimțitor față de cele din care căzuse, precum și muritor, stricăcios, „asemănându-se dobitoacelor celor fără de minte” (Ps. 48, 12). A căzut din slavă și desfătare în rușine și neștiință (căci a văzut în chip pătimaș goliciunea trupului și s-a rușinat), în sărăcie dintr-o bogăție copelșitoare.
Despărțirea firească dintre om și Dumnezeu, care se cadea să fie depășită prin îndumnezeire s-a făcut ca o prăpastie de netrecut pentru om, după ce acesta a înclinat spre starea de păcat și de moarte. Pentru a ajunge la unirea cu Dumnezeu, omul trebuia să biruiască moartea, păcatul și firea. Această cale către îndumnezeire, se va prezenta omenirii căzute de acum înainte, sub înfățișarea mântuirii; măntuirea fiind salvarea din moarte, din păcat, care este rădăcina sa. Pentru că nu a reușit să atingă îndumnezeirea ridicăndu-se către Dumnezeu, Acesta se coboară spre om. Prăpastia de netrecut pentru oameni, va fi stăbătută de Dumnezeu în ordinea inversă, începănd cu unirea firilor despărțite, sfărșind prin biruința morții.
Putem concluziona pe baza celor mai sus menționate cât de importantă este alegerea noastră, căci Dumnezeu nu ne îngrădește. A tânji după Dumnezeu înseamnă a alege să te pocăiești. Astfel încât, cel ce urmează o astfel de cale, o realizează în mod liber, necondiționat, ce izvorăște din plinul inimii sale: ” Au povestit ucenicii lui avva Visarion pentru viata lui : asa a fost, ca una din pasarile cele din vazduh sau din pesti, sau din jivinile cele de pe uscat, fara tulburare si fara grija de casa, nici pofta de vreun loc n-a stapanit sufletul lui, nici saturare de bucate, nici agonisire de avere, nici puterea de carti, ci cu totul s-a aratat desavarsit, slobod de patimile trupului, cu nadejdea celor viitoare hranindu-se si cu intarirea credintei si sprijinindu-se, rabda ca un rob aici si acolo, in ger si in golatate petrecand, de vapaia soarelui arzandu-se, fara de acoperemant fiind totdeauna. Traind prin prapastiile pustiilor, ca un ratacit si prin latimile cele nelocuite ale nisipurilor de multe ori ca printr-un noian umbland. Iar de s-ar fi intamplat sa vina la vreun loc, unde isi au calugarii viata cea de obste, afara de usa sezind, plangea. Si ca unul ce s-ar fi aruncat afara de mare din vreo spargere de corabie, se vaieta. Apoi, iesind vreunul din frati de-l gasea sezand ca pe un cersetor din saracii cei din lume jalnic il intreba, zicand : ce plangi omule? De ai trebuinta de ceva din cele de nevoie, din cate ne este noua cu putinta, vei lua, numai intra inauntru de mananca cu noi la masa, ca sa dobandesti mangaiere. Iar el raspunde, ca nu poate sa ramna sub acoperamant, pana ce nu va afla avutia casei sale zicand ca a pierdut multa bogatie pentru multe feluri de pricini. Ca si in talhari de mare am cazut, zicea el, si spargere de corabie am patimit si din neamul meu cel bun am cazut, necinstit din cinstit facandu-ma. Iar acela, din cuvintele lui umilindu-se, intrand si luand paine, ii da zicand : ia aceasta, parinte, iar celelalte : mosie si neam si bogatia care ai zis, ti le va da Dumnezeu. Iar el inca mai mult jelindu-se, striga zicand : nu stiu, de voi putea afla cele ce am pierdut. Ci mai multa bucurie imi va fi mie, primejduindu-ma pururea in fiecare zi spre moarte, neavand odihna de necazurile mele cele fara numar. Ca mi se cade des umbland, ratacindu-ma sa savarsesc alergarea mea.”
c) Sensurile și semnificațiile pocăinței la Părinții Patericului
„Nu vom fi învinuiți, frații mei, nu vom fi învinuițicând vom muri pentru că nu am făcut minuni, nici pentru ca n-am pătruns înaltele taine ale teologiei, nici pentru că n-am ajuns să dobândim contemplația, ci cu adevărat vom da seama lui Dumnezeu de ce n-am plâns mereu.”
În contradicție cu firea noastră slăbănogită de patimi, desăvârșirea creștină se asemenănă unui piedestal pe atât de luminos pe cât de îndepărtat, mai ales că ne confruntăm adeseori cu puterea noastră de amăgire atât de îndărătnică. Urcușul duhovnicesc este urmat numai de cei care părăsesc păcatul prin străpungere.
Pr. Irénée Hausherr ne spune că plânsul (penthos-ul) are trei sensuri posibile :doliu pentru părinți sau prieteni, durere pricinuită de un anumit accident sau lamentația după un zeu mort. Cu toate acestea, Hristos a biruit moartea, iar creștinii nu au niciun motiv pentru care să se întristeze pierzându-și nădejdea.
Metanoia sau pocainta este un act prin care omul cere lui Dumnezeu iertare pentru pacatul sau, iar aceasta pocainta avea efect imediat: ” Cand un frate l-a intrebat pe avva Pimen: < De voi cadea in vreo ispita, ma roade cugetul si ma invinuieste, pentru ce am cazut?> , i-a zis lui batranul: < in orice ceas va cadea omul in greseala si va zice am gresit, indata a incetat>". Pocăința pe care o întâlnim la Sfinții Părinți ai Patericului nu are nimic în comun cu aceste tipuri de doliu. Avem drept exemplu pe avva Evprepie care a alergat după tâlharii ce i-au prădat chilia, dându-le toiagul pe care l-au uitat: „Tot acesta prădându-se , ajuta împreună prădătorilor. Iar după ce au încărcat ei cele din lăuntru și-au lăsat toiagul lor și îndată ce l-a văzut avvaEvprepie, s-a mâhnit și luându-l alerga înapoia lor, vrând să li-l dea. Iar aceia nevrând să-l primească, ci temându-se să nu li întâmple ceva, întâlnind ei pe unii, care mergeau pe aceeași cale, îi poftea să le dea lor acel toiag.”. Asemenea acestuia, a procedat și Sfântul Macarie Egipteanul. Astfel, nu trebuie să confundăm pocăința reprezentată prin
plâns ( penthos) ca stare de har, ce ne unește mai adânc cu Dumnezeu și întristarea după cele trecătoare, ale lumii pământești.
Penthos-ul poate fi mântuitor doar în cazul în care acesta este săvârșit pentru iertarea păcatelor, dar nu trebuie marginalizat doar la acest sens. Întâlnim în cadrul celei de-a doua fericiri evanghelice: „ Fericiți cei ce plâng că aceia se vor mângâia” , un „doliu făcător de bucurie (charopoionpenthos)” care înfățișează „întristarea după Dumnezeu”, ca o expresie a celei mai înalte bucurii ale lumii acesteia.
Există o diferență esențială între penthos și pocăință, căci în timp ce plânsul poate deveni chiar pricină de mândrie și pierzanie, adevărata pocăință într-o clipă se transformă în pricină de mântuire, căci „Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu”. Iată, așadar, o importantă noțiune despre pocăință, privită ca un doliu pentru mântuirea pierdută, fie a noastră sau a celorlalți. In general, Parintii pustiei faceau distinctie intre "metanoia" si "penthos". "Metanoia sau pocainta este un act prin care omul cere lui Dumnezeu iertare pentru pacatul sau", iar aceasta pocainta avea efect imediat. Cand un frate l-a intrebat pe avva Pimen: "de voi cadea in vreo ispita, ma roade cugetul si ma invinuieste, pentru ce am cazut?", i-a zis lui batranul: "in orice ceas va cadea omul in greseala si va zice am gresit, indata a incetat". Abia dupa ce primeste Dumnezeu aceasta pocainta – si o primeste, deci, imediat – se poate continua in pace viata duhovniceasca. Atunci pentru ce mai plangeau parintii, uneori toata viata, ori pentru pacate grave sau mai putin grave, ori doar, pur si simplu, ca sa se mantuiasca? Caci unui frate ce l-a intrebat: "Ce sa fac, parinte, ca sa ma mantuiesc?", batranul i-a raspuns: "Mergi, fiule si sezi cu liniste si cu tacere in chilia ta si sileste-ti inima sa plangi si sa versi lacrimi din ochii tai! Asa fa si te vei mantui". De ce sa mai plangem, daca stim ca pacatele ne-au fost iertate? Pentru ca aceste lacrimi nu sunt motivate de intristare, ci din contra, de bucuria de a fi fost mantuiti, si de aceea aduc mangaiere. "Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia!" (Mat. 5,4). Aceasta mangaiere e numita "penthos".
Necesitatea de a purta acest doliu este substanțial evidențiată la avvaPimen: „Trecând odată avvaPimen prin Egipt, a văzut o femeie șezând la un mormânt și plângând cu amar. Și a zis: de vor venii toate veseliile lumii acesteia, nu vor muta sufletul ei de la plâns. Așa și călugărul, trebuie de-a pururi să aibă plânsul în sine.”
În cadrul Patericului egiptean întâlnim o pildă esențială pentru deslușirea celor două tipuri de pocăință: pocăința cu întristare( reprezentativ pentru această cale fiind avva Arsenie) și pocăința cu bucurie( un exemplu fiind avva Moise cel din tâlhari). În acest moment, înțelegem că avvaMoise dorește ca „întristarea după Dumnezeu” să se împreuneze cu starea de mulțumire a unui suflet străpuns pentru binefacerile primite pentru că altfel, plânsul fără mulțumire nu ar fi decât deznădejde.
Pocăința sau metanoia este în mod cert un act personal, al cărei orizont poate fi lărgit dacă urmăm îndeaproape una dintre prouncile evanghelice: „ Să iubești pe Domnul Tău din toată inima ta și pe aproapele tău ca pe tine însuți”.
În contradicție cu firea noastră slăbănogită de patimi,la părinții deșertului întâlnim o pocăință ce zdrobește hotarele firii umane, condusă până la ura de sine: „ Un frate s-a dus la unul din bătrâni în lavra lui Suca, deasupra Ierihonului, și i-a zis: cum trăiești părinte? Răspuns-a lui bătrânul: rău. Zis-a lui fratele: pentru ce trăiești rău, părinte? Iar bătrânul i-a zis: Iată, am treizeci de ani de când stau înainte lui Dumnezeu în toate zilele rugându-mă, și în rugăciunea mea uneori mă blestem pe mine zicând către Dumnezeu: să nu te milostivești spre toți cei ce fac fărădelegea. Și: blestemați sunt cei ce se abat de la poruncile tale, de la care eu pururea mă abat și fărădelegea o lucrez. Alteori către Dumnezeu iarăși zic: vei pierde pe toți cei ce grăiesc minciună și eu în fiecare zi grăiesc minciună și în inima mea cugetând rele, zic către Dumnezeu că cugetarea inimii mele înainte Ta este pururea. Și neavând post câtuși de puțin, zic: genunchii mei au slăbit de post. Și iarăși dacă am pomenire de rău asupra fratelui meu, zic către Dumnezeu: iartă-ne nouă precum și noi iertăm! Și toată grija având la a mânca pâinea mea, zic: am uitat a mânca pâinea mea. Și dormind pnădmineața, cântând zic la miezul nopții m-am sculat ca să mă mărturisesc ție. Neavând umilință câtuși de puțin, zic: ostenit-am întru suspinul meu, sau: făcutu-s-au lacrimile mele pâine ziua și noaptea. Și cu totul fiind plin de mândrie și de pdihnă trupească, mă batjocoresc pe mine și cânt: vezi smerenia mea și osteneala mea și lasă toate păcatele mele! Negătit fiind zic: gata ieste inima mea, Dumnezeule! Pe scurt deci toată pravila și rugăciunea mea mi se face mie spre mustrare și rușine. Zis-a fratele: eu socotesc, părinte, că acestea le-a făcut David pentru sine. Iar bătrânul suspinând, a zis: ce zici, farte? De nu vom păzi cele ce cântăm înaintea lui Dumnezeu , la pierzare vom merge. ” Sfântul pomenit nu are o conștiință împietrită, ci se considera vrednic de osânda cea veșnică. De notat aici, este bărbăția de care aduce dovadă precum nu încearcă să se justifice sau să se apere în vreun oarecare fel.
Scopul urmărit de monah în pustie este dobândirea acelei stări denumită hesychia pe care acesta va fi nevoit să o apere chiar si în contextul în care deșertul s-a umplut de călugări și a sfârșit prin a se preschimba într-un oraș.
Hesychia pe care monahul o caută și o dobândește în pustie, reînnoindu-și, la nevoie, anahoreza, se vădește a fi, așadar, o stare, o condiție de viață, cea mai proprie ,,convorbirii cu Dumnezeu”.
Profesorul Antoine Guillaumont explică termenul „hesychia”, afirmând dificultatea acestuia de a fi tradus pentru că desemnează în același timp, liniștirea, modul de viață în care călugărul se poate îndeletnici, fără risipire, cu „pomenirea lui Dumnezeu” sau, am zice noi, cu exercițiul constant al prezenței lui Dumnezeu.
De asemenea, atenționează că trebuie „să ne ferim de o accepțiune de-a dreptul răsturnată a cuvântului” precum „nu este vorba, încă, despre liniștire, despre acea împăcare lăuntrică pe care monahul în singurătate, o va dobândi de-abia la căpătul unor încercări istovitoare”.
Cu alte cuvinte, profesorul Guillaumont amintește faptul că monahul atunci când părăsește lumea, se îndepărtează de „obiecte” care, în lume fiind, l-ar putea ispiti. Odată cu trecerea în deșert, călugărul poartă întreaga lume imprimată în el, în chip nevăzut, de care trebuie să se depărteze, ajungând la starea mai sus amintită, hesychia. Această luptă își face apariția prin amintirile sau gândurile ascunse ce poate fi numită un război al inimii.
O apoftegmă a Sfântului Antonie mărturisește foarte elocvent aceasta: „Cel ce șade în pustie și se liniștește (trăiește în isihie), de trei războaie esle slobod: de auzire, de grăire și de vedere; și numai cu unul mai are a lupta: cu cel al inimii.” Acest război este descris prin excelență de către călugărul-filosof Evagrie, viețuitor în pustia „Chiliilor”, nu departe de Schetia, la sfârșitul secolului al IV-lea. Evagrie identifică gândurile cu demonii. El amintește mai ales despre demonul akediei, care este considerat fiind cel mai subtil, ce insuflă monahului descurajarea, dezgustul față de starea în care se află și îl îndeamnă să părăsească deșertul, așa cum i s-a întâmplat avvei Antonie.
Dintr-un alt punct de vedere, pocăința se află în strânsă legătură cu ascultarea față de duhovnic, bătrân căci, dacă cea din urmă nu se îndeplinește , prin faptele noastre egocentriste întreaga lume suferă.
Cea mai radicală, mai amară reacție în acest sens o are, fără îndoială, avva Fillic, după singura apoftegmă ce-i este atribuită: „Cîțiva frați s-au dus la awa Fillic, împreună cu cîțiva mireni, și l-au rugat să le spună un cuvînt. Bătrînul însă a tăcut. Stăruind ei cu rugămințile, în cele din urmă le-a zis: «Vreți să auziți un cuvînt?» Ei zic: «Da, avva». Bâtrînul a zis: «Acum nu mai sînt cuvinte. [Pe vremuri], cînd frații îi întrebau pe bătrîni și făceau ce li se spunea, Dumnezeu îi învăța cum să vorbească. Acum însă, frații întreabă, dar nu fac ce aud. De aceea Dumnezeu a luat harul cuvîntului de la bătrîni. Nu mai găsesc ce să spună, fiindcă nu mai este cine să pună [cuvîntul] în practică». Auzind frații acestea au suspinat și au zis: «Roagă-te pentru noi, avva»".
d) Semnele pocăinței adevărate / mincinoase
Nu este cu putință să ți-L însușești pe Hristos, să te unești cu El, viețuind în păcat și iubind păcatul. întrucât cel care „face rele, urăște Lumina și nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească”(In. 3, 20).
Numai atunci se poate spune despre creștin, adică despre monahul sau mireanul nevoitor, că urmează calea cea dreaptă când este pătruns și călăuzit de simțul pocăinței. Când simțul pocăinței se îndepărtează de inima lui, este un semn de netăgăduit că cei doi reprezentanți ai creștinismului se află prinși în plasa unor gânduri amăgitoare, inspirate de satana sau apărute din ființa căzută. Cel căruia îi lipsește cu desăvârșire pocăința, vădește o stare de spirit greșită.
Noi nu suntem izbăviți de războiul cu patimile și tocmai de aceea nu putem fi, în timpul viețuirii noastre pământești eliberați cu totul de căderea în greșeală. Chiar și cel drept „cade de șapte ori”, adică foarte adesea „și tot se scoală”(Pilde 24, 16) prin pocăință, după cum spune Scriptura. Căderea provine din neputință, iar de numeroase dăți nu putem sesiza păcatul care apare subtil, în firea noastră căzută.
Pocăința devine astfel, pentru cel drept, o avuție pe care nu i-o poate lua nimeni, statornică armă, comoară neprețuită. Iată ce spune Sfântul Ioan Teologul: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea. Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos și cuvântul Lui nu este întru noi”(In. 1, 8-10).
Aceasta zice Teologul despre păcatele fără voie, făcute din neputință sau din îngustimea minții, păcate de mică însemnătate pe care nici sfinții nu le pot evita; dar despre viața păcătoasă, dusă cu bună știință, față de Domnul Iisus Hristos, el spune următoarele: «Oricine rămâne întru El nu păcătuiește; oricine păcătuiește nu L-a văzut și nu L-a cunoscut.
În lucrarea pocăinței celei adevărate, una dintre însușire ei este aceea că nevoitorul nu se mai satură niciodată de ea. Mai mult decât atât, cu cât i se dăruiește mai mult, cu atât îi sporește dorința de a o continua, ca un prinos de curăție adus lui Dumnezeu, sporind mereu setea după aceasta ca unul ce nu este mulțumit niciodată cu cât a făcut.Ura față de păcate este semn al adevăratei pocăințe, al hotărârii de a trăi întru virtute. Prin taina mărturisirii, se curăță cu desăvârșire toate păcatele, însă pentru a șterge din inimă deprinderile păcătoase înrădăcinate este nevoie de pocăință stăruitoare.
Un alt semn al pocăinței adevărate este dobândirea iertării de către monah. Certitudinea iertarii nu seaca izvorul lacrimilor, ci ii deschide mai degraba o vana noua inca si mai bogata. Omul nu va inceta sa se socoteasca pacatos si o va face chiar cu un fel de pasiune, pentru a da marturie atat despre adevar, cat si despre iubirea lui Dumnezeu". Acest plans este numit de Sfantul Ioan Scararul, "plans de bucurie facator" (charopoion penthos), iar Sfantul Nil Ascetul scrie ca: "Plangerea pacatelor e plina de dulce intristare si o amaraciune asemenea mierii, dat fiind faptul ca e insotita de o nadejde buna si minunata. De aceea ea hraneste trupul, face sa straluceasca bucuria in adancul sufletului, intareste inima si face sa infloreasca intreaga faptura".
O viață dreaptă și cu vegherede sine, trăită după poruncile evanghelice, deși poate determina începutul pocăinței, nu poate fi considerată rodnică și umbrită de dar dumnezeiesc, decât atunci când inima omului se va înfrânge, când se face dovadă de umilință, prin lacrimi de pocăință, toate acestea fiind dovada adevăratei pocăințe.
Făcând o analiză a lacrimilor, având ca temei Sfinții părinți, Pr. Cleopa distinge trei feluri de lacrimi: bune, mijlocii și de la satana. Astfel dintre cele bune, considerate duhovnicești, fac parte:
-lacrimile izvorâte din dragoste pentru Dumnezeu. ”Acestea îngrașă pe om, dau bucurii mari sufletului- ori de mănâncă, ori de nu mănâncă-, dacă plânge, el este sătul. Aceste lacrimi țin și de foame și de sete, și omul nu are supărare pe nimeni.”
-lacrimile care vin din frica lui Dumnezeu. Aceste lacrimi au putere să usuce firea omenească, din cauza scârbei pentru păcatele proprii și a durerii pentru păcatele semenilor.
-lacrimi care se nasc din frica morții și a judecății.
Pe de altă parte, lacrimile mijlocii sunt considerate cele firești, care nu sunt nici bune nici rele pentru că ele nu izvorăsc din trăirile lăuntrice ale omului însigurat de Dumnezeu, dar nu sunt nici manifestări pătimșe.
Dintre lacrimile de la satana, adică rele, fac parte cele născute din slava deșartă, cele care vin din mânie : ”Ai văzut om, când nu se poate răbuna pe altul, plânge de ciudă…Acestea sunt lacrimi ucigașe și rele, lacrimi de ură”. Tot rele sunt, zice pr. Cleopa, lacrimile de dezmierdare și lacrimile care se nasc din pagube materiale.
Toate felurile de înșelare demonică la care se supune nevoitorul apar ca urmare a faptului că la temelia nevoinței nu este pusă pocăința. Metanoia și toate cele ce o alcătuiesc, cum ar fi: ”străpungerea sau îndurerea duhului, plânsul inimii, lacrimile, osândirea de sine, pomeirea și simțirea din vremea morții a judecățiii lui Dumnezeu și a muncilor celor veșnice, simțirea că Dumnezeu este de față, frica de Dumnezeu, toate acestea sunt daruri dumnezeiești, daruri de mare preț, care sunt începutul și temelia oricărei sporiri”: ”Un frate oarecare, Avramie , traia in pustie si era foarte indaratnic, neascultator si nesupus, umbland numai dupa voia gandului sau si a parerii sale. Acesta cu foarte multa dorinta poftea sfanta preotie si multe naluciri si vedenii ii arata lui inselatorul noaptea in vis pe care el socotindu-le cu amanuntul, le credea ca sunt adevarate. Si de vreme ce multe din cele ce vedea in vis, se izbandeau aievea, se incredea foarte mult visurilor sale.
Odata a venit la dansul diavolul in vis, in chipul lui Hristos si cu ingerii Sai si i-a zis :vazut-am multa si marea ta pofta si dorinta, pe care de mult o ai pentru sfanta preotie.Bun si ales lucru doresti, caci in vremile acestea cu mare nevoie se castiga preotia si numai cei ce sunt bogati si de neam slavit o pot castiga. Caci arhiereii s-au facut acum toti lacomi, mandri, mareti si iubitori de cinste. Pentru aceea eu insumi am venit la tine,vazandu-ti multa si marea ta dorinta, sa te hirotonesc si sa te fac preot. Acestea zicand, au inceput ingerii a canta cantare dulce si vesela : axios, adica vrednic ! Si asa l-au tuns pe el si l-au facut preot si dupa ce l-au preotit, l-au lasat si s-au ridicat cu ingerii inaltandu-se la cer. Aceasta facandu-se, s-a desteptat fratele din somnul sau si se minuna si se bucura foarte de acel vis minunat. Asa a crezut ca este preot cu adevarat. Si multumea lui Hristos, ca l-a facut preot si a inceput a-si citi pravila cu incepere preoteasca. Dupa aceea a mers la biserica parintilor, ca sa liturghiseasca, fiind ziua Duminicii. Si se adunasera parintii de prin pustie la biserica. Atunci a venit si el si intrand in biserica, a mers drept in altar si cu mare indrazneala a luat sfintele vesminte sa se imbrace, neintreband pe nimeni. Dar preotii bisericii care erau in altar, vazandu-l ca ia sfintele vesminte preotesti, l-au intrebat, zicand : ce vrei sa faci ? Pentru ce iei vesmintele ? El le-a raspuns : eu vreau sa ma imbrac, sa liturghisesc astazi. Zis-au lui : dar cum vrei sa faci tu aceasta, nefiind preot si cum indraznesti de intri in sfantul altar, unde numai preotii si slujitorii lor intra si cum indraznesti de iei vesmintele preotesti, de care nu ti se cade tie nici sa te atingi ? Au doara ai inebunit ? Raspuns-a lor, zicand : nu ! Nu am inebunit, ci si eu sunt preot ca si voi. Iar ei stiind ca nu este preot, l-au scos afara din sfantul altar. Atunci a inceput a se galcevi si a striga in gura mare, zicand : pentru ce sa ma scoata pe mine afara din altar, ca si eu sunt preot si m-a preotit insusi Domnul Hristos cu sfintii ingeri. Iar parintii vazand si auzind acestea de la dansul, l-au cunoscut ca este amagit si inselat de vrajmasul diavol. Atunci au cunoscut parintii ca pentru indaratnicia, neplecarea si nesupunerea luii, i s-a intamplat aceasta. Si au poruncit parintii de i-au pus fiare mari in picioare si l-au trimis la o manastire afara din pustie si au poruncit sa fie acolo in paza si sa-l smereasca cu ascultari grele, fara de odihna, pana ce se va smeri si isi va cunoaste neputinta si inselaciunea sa. Si asa i-au facut, pana ce a venit el intru cunosunta si a cunoscut inselaciunea si smerindu-se s-a pocait.”
Părinții pustiei socotesc păcatul și greșeala omenească drept cel mai bun prilej pentru harul dumnezeiesc și dumnezeiasca întărire, care numai ,,întru slăbiciune se desăvârșește” (Epistola a-II a către Corinteni 12, 9). Tocmai acesta este contextul în care înțeleg ei rolul lacrimilor. De timpuriu ne pierdem, se pare, această putință înnăscută de a jeli.
Pentru aceea trebuie să învațăm, treptat, și cu suferință să o dobândim din nou după cum reiese din unele mărturii ale Sfinților Părinți:„Trecand odata avva Pimen prin Egipt, a vazut o femeie sezand la un mormant si plangand cu amar. Si a zis : de vor veni toate veseliile lumii acesteia, nu vor muta sufletul ei de la plans. Asa si calugarul, trebtiie de-a pururi sa aiba plansul in sine”.
Pentru Părinții și Maicile pustiei nu există altă treaptă mai presus de această cunoaștere a nedesăvârșirii. Desăvârșirea este a Lui Dumnezeu, nu a noastră. Nouă ni se cade să ne cunoaștem și să ne acceptăm nedesăvârșirea, nu a o trece cu vederea sau a o uita. În pustie, porunca evanghelică: ,,Fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este.”(Matei 5,48) devine o viziune a realismului. Ea nu rămâne un vis vag sau un romantism, ci este privită prin prisma realității. Pentru acești Bătrâni viața este o continuă echilibrare a tensiunilor, o rămânere necontenită lângă cruce, o plângere neîncetată. Iar izvorul, obiectul lacrimilor lor este lumina Învierii ce strălucește dincolo de cruce, preschimbând tristețea în bucurie:„Întrebat-a un frate pe un bătrân oarecare, zicând: ,,Ce să fac, părinte, să mă mântuiesc? Bătânul i-a răspuns: mergi, fiule și șezi cu liniște și cu tăcere în chilia ta și silește-ți inima să plângi și să verși lacrimi din ochii tăi! Așa fă și te vei mântui!”
Sfântul Isaac Sirul menționează că pe măsură ce se face o sporire în această viețuire, cu atât se vor îmbogăți lacrimile.Cei ce se despătimesc cu lacrimi, continuă să se considere necurățiți ca unii ce sunt supuși patimilor.
Pe de altă parte, cel ce se ocupă prea puțin sau deloc de lucrarea duhovnicească, adică de acea aplecare interioară asupra sufletului și exersându-se numai în nevoințele trupești, cade într-o pocăință neautentică, mincinoasă. Unii nu simt câtuși de puțin mustrări de cuget și nici că ar fi împovărați de păcat și din această cauză, simțindu-se împăcați sufletește consideră aceasta o stare firească ca o urmare nemijlocită a unei vieți virtuoase, fără cusur. Ei nu contenesc să se îmbete de slavă deșartă. Amăgirea se întemeiază aici pe îngâmfare, iar îngâmfarea este vătămarea ochiului duhovnicesc.Liniștea părelnică este semnul cel mai sigur al unui mod greșit de a gândi și de a concepe nevoințele duhovnicești, semnul amăgirii de sine.
Pocăința, duhul înfrânt, plânsul, sunt semne care dau mărturie despre nevoița cu bună cuviiță în rugăciune; lipsa lor este semn al abaterii spre o direcție greșită, semn al amăgirii sau al sterpiciunii.
Sfântul Ioan Scărarul ne atenționează: „Preaiubite frate! liniștea prin care încerci să te convingi, că drumul pe care ți l-ai ales este drept, nu este altceva decât nerecunoașterea greșelilor tale și nepăsarea fațăde ele , iar bucuria, care se naște uneori în tine din cauza unei părelnice sporiri duhovnicești și a laudelor oamenilor, nu este câtuși de puțin o bucurie duhovnicească și sfântă, ci este rodul îngâmfării, al mulțumirii de sine și al slavei deșarte”. De asemenea, în alt loc spune: „Oricât de sus s-ar afla viața noastră, dacă n-am ajuns să avem o inimă simțitoare, o asemenea viață este falsă și zadarnică”.
Insensibilitatea vine de la o viață superficială, fără luare-aminte la sine, de la părăsirea fără rost a chiliei, de la discuții inutile, glume, vorbe de haz, vorbe deșarte sau pur și simplu, de la îmbuibare, slăbiciuni, de la acceptarea și însușirea unor gânduri de slavă deșartă sau de la prea multă trufie.
e )Dinamica pocăinței în viețuirea monahală
Pocăința este o poruncă evanghelică. Urmarea nemijlocită a pocăinței, așa cum ne arată Evanghelia, trebuie să fie intrarea noastră în Împărăția cerurilor. Și de aceea, întreg răstimpul de când ne-am unit cu Hristos, până la intrarea în veșnicie, cu alte cuvinte toată viața noastră pământească, trebuie să devină un tărâm al pocăinței.
Este limpede deci că Împărăția cerurilor nu i se poate da, pe de-a întregul, decât celui ce se pocăiește. Prima propovăduire și prima poruncă rostită de Dumnezeu-înomenit, către omul căzut, pe care El a venit să-1 mântuiască, a fost despre pocăință, căci zice: „De atunci a început Iisus să propovăduiască și să spună: Pocăiți-vă, căci s-a apropiat împărăția cerurilor”(Mt. 4,17).
După învierea Sa, înainte de înălțarea la cer, Domnul „le-a deschis Apostolilor mintea pentru ca ei să înțeleagă Scriptura” (Luca 24, 45). Atunci le-a spus că potrivit Scripturii, trebuia să pătimească și să învie din morți a treia zi. Apoi binecuvântându-i, le-a cerut să-I urmeze până la sacrificiul de sine „și să se propovăduiască în numele Săupocăința, spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim” (Luca 24, 47).
Viața monahului este o continuă și lucrătoare pocăință ce stă pildă mireanului nevoitor. El trebuie să se adâncească pe de-a-ntregul în fapte de pocăință, dacă dorește să zadarnicească chemarea sa la călugărie. Cel ce intră în cinul monahicesc și dorește să depună în fața lui Dumnezeu voturile monahale poartămărturisirea legământului său descoperindu-și starea sa sufletească, zicând astfel: „Brațele părintești sârguiește a le deschide mie, că în desfrânări am cheltuit viața mea. Spre bogăția cea neîmpuținată a îndurărilor Tale căutând acum, Mântuitorule, nu trece cu vederea inima mea cea sărăcită, căci către Tine, Doamne, cu umilință strig: Greșit-am Părinte la cer și înaintea Ta”.
Dumnezeu primește de la omul căzut cu duhul o singură jertfă, pocăința. Celelalte simțăminte, asceza cea mai aspră, chiar și aceea pe care am putea-o numi „ardere de tot”, nu sunt primite, ca fiind întinate de păcat și necesitând înainte de orice prinos de jertfă, curățirea prin pocăință. Numai această jertfă a omului căzut nu o urgisește Domnul, prin respingere.
Când Sionul se va înnoi prin pocăință, când se vor înălța zidurile Ierusalimului nostru duhovnicesc, atunci vom putea îndrăzni să aducem pe altarul inimii adevăratele jertfe: simțămintele noastre primenite prin dar dumnezeiesc. Atunci omul va deveni capabil să aducă jertfa dreptății, care este „prinosul și arderile de tot”(Ps. 50, 20).
Cei mai de seamă Sfinți Părinți au recunoscut pocăința drept singura lor grijă și nevoință duhovnicească. Consacrându-se acesteia și dându-i o din ce în ce mai multă importanță în viața lor, ei au putut dobândi pentru sine un folos din ce în ce mai mare.Un exemplu grăitor în acest sens îl regăsim la Avva Arsenie: „Se mai spunea că în toată vremea vieții sale, când ședea la lucrul mâinilor, avea o cârpă în sân, pentru lacrimile care curgeau din ochii săi. Și auzind avva Pimen că a adormit [întru Domnul], lăcrimând a zis: Fericit ești, avvo Arsenie, că te-ai plâns pe tine în lumea aceasta. Căci acela ce nu se plânge pe sine aici, acolo se va plânge veșnic. Deci, ori aici de voie, ori acolo de chinuri, este cu neputință a nu plânge”.
În privința duhurilor rele, lucrul este simplu. Izvorul a toată răutatea este duhul răutății, care „umblă ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5, 8) și lupta noastră trebuie să o ducem împotriva „duhurilor răutății din văzduh” (Efes. 6, 12). Patimile care înrobesc pe om nu sunt altceva decât semnul înfrângerii omului în lupta sa cu aceste puteri vrăjmașe. De aceea, Sfinții Părinți obișnuiesc să numească „duh” nu numai pe „duhul răutății”, pe diavolul, ci și lucrarea lui, zicând deopotrivă: „duhul trîndăviei”, sau „dracul trîndăviei” și „duhul lăcomiei” sau „dracul lăcomiei” etc. Acest fel de a vorbi al Părinților este mai cuprinzător și ne ajută să înțelegem mai deplin cum stau lucrurile. O patimă este mai mult decât o îmbolnăvire a sufletului, este căderea în robia unei puteri vrăjmașe, care ne stăpânește cu silnicie, ne luptă neîntrerupt, urmărindu-ne moartea veșnică. În dosul fiecărei patimi se ascunde puterea vrăjmașă a diavolului.
Prin pocăință putem începe să ne curățimde anumite păcate de pe veșmântul sufletului nostru dar, descoperim dintr-o dată, că mai există și altele pe care au rămas până atunci neobservate din pricina incapacității de a le observa. Astfel spus,această mișcare a inimii îi duce, pe cei ce o practică, spre cele mai vaste și greu de înțeles orizonturi duhovnicești. Ni se deschide atât imaginea propriei căderi cât și întregii omeniri. În acest moment, „consideră pierdută pentru ei ziua în care nu și-au plâns păcatele, chiar facă în acea zi au făcut alte fapte bune.
Dacă monahul se află într-o astfel de stare, el va simți și față de cei păcătoși acea compătimire care face să te cutremuri, după cum spune proorocul: „văzut-am pe cei nepricepuți, și mă sfârșeam că n-au păzit cuvintele Tale”(Ps. 118, 158), și Apostolul Pavel : „cine este slab, și eu să nu fiu slab, cine se smintește și eu să nu ard?”(II Cor. 3, 15). Când pocăința se apropie de desăvârșire, în inimă se înrădăcinează virtuțile care sunt potrivnice păcatelor din trecut. La cine nu s-a desăvârșit însă pocăința, acela cade ușor iarăși în păcate, iar aceste căderi arată nestatornicia acesteia.
Pe de altă parte, oricât de mult s-ar strădui omul să ajungă la o mai mare plinătate în Dumnezeu, el nu poate face nimic dacă mila lui Dumnezeu nu s-ar pogorî asupra sa. Căci iată, în descoperirea pe care Cuviosul Pahomie a avut-o, Domnul îi spune să nu se laude cu faptele sale precum milostivrea Sa este cea care ne scapă din întuneric: „Nu te lăuda Pahomie, om fiind, ci iertăciune cere, cu a Mea milostivire, toate se alcătuiesc(…..)Îndrăznește Pahomie, și te întărește, că sămânșa ta cea duhovnicească nu va lipsi până la sfârșitul veacului. Iar din cei ce vin după tine, mulți din întunecoasa groapă cea adâncă, cu harul Meu mântuindu-se, mai înalți se vor arăta, decât îmbunătățiții monahi, cei de acum. Pentru că cei de acum, prin chipul vieții tale povățuindu-se și luminându-se, strălucesc cu faptele cele bune, iar cei ce vor să fie după tine, pe care i-ai văzut tu în groapa cea întunecoasă, neavând un astfel de povățuitor, care să-i poată scoate pe dânșii din întunericul acela, ei însărind din întuneric, pe calea cea luminoasă a poruncilor Mele, cu osârdie vor merge și plăcuți Mie se vor afla. Iar alții, prin ispite și prin primejdii, se vor mântui și cu Sfinții cei mari se vor asemăna. Amin zic ție pentru dânșii că aceeași mântuire vor câștiga, pe care o câștigă și monahii cei de acum, care vițuiesc cu înțelepciune și cu neprihănire.”
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sensurile Si Semnificatiile Pocaintei la Parintii Desertului Egiptean Intre Secolele Ii V (ID: 167923)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.