Scopul Icoanei

INTRODUCERE

Spațiul sacru al Bisericii reprezintă și anticipează, în momentele săvârșirii cultului liturgic, Împărăția lui Dumnezeu. Sacramentalitatea Bisericii și privirea ei ca pridvor al Împărăției lui Dumnezeu sunt date de prezența reală a Duhului Sfânt; începând cu ziua Pogorârii Sfântului Duh, cei care sunt parte vie a Bisericii participă la dimensiunea veșniciei. Omul primește dar și har de la Dumnezeu și oferă, la rândul său, prinos de credință Acestuia. Pentru a-I aduce lui Dumnezeu cele mai alese daruri, membrii Bisericii trebuie să se lase purtați de același duh sfințitor și înțelepțitor.

Mijloacele menite să realizeze comuniunea cu Dumnezeu își au rolul bine determinat. Ele sunt daruri primite de la Dumnezeu, care vin și cuprind în sine efortul și viața omului, ca apoi să se întoarcă iarăși la Dumnezeu. În dialogul viu al omului cu Dumnezeu, creatura aduce mărturie: „Ale Tale dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate” (Sfânta Liturghie). Toate darurile oferite de om lui Dumnezeu nu sunt altceva decât ceea ce am primit mai dinainte de la El, am frământat prin asceză și apoi am rugat pe Duhul Sfânt să le dospească, pentru a fi dat ca aluat frumos lui Dumnezeu. Iar din ceea ce Dumnezeu primește de la om, pe toate le reprimim însutit, însemnând înmulțirea harului, a bucuriei, a simțirii lui Dumnezeu care devine tot mai prezent.

Dintre aceste mijloace care întăresc relația omului cu Dumnezeu, icoanele sunt daruri ale artei și străduinței omenești înălțate la nivelul de căi ale comuniunii teandrice, ori elemente de intensificare a rugăciunii. Ele adună darul lui Dumnezeu (materia, culoarea, viziunea, inspirația, harul lui Dumnezeu etc.) și Îl trimit iarăși spre El, pentru ca distanța dintre om și Dumnezeu să se minimizeze. Aceste mijloace nu au valoare în ele însele decât dacă sunt afierosite Domnului, altcumva rămân acțiuni cu putere strict orizontală. Abordarea care reduce aceste culmi artistice doar la funcția imediată – eminamente văzută, anulând lucrarea harică, duce la micșorarea la imanent a valorii sfințitoare a lor.

Biserica Ortodoxă este Biserica Tainelor. În acest caz, „taină” nu reprezintă izolarea de contingentul lumii, ci tocmai înălțarea acesteia spre Dumnezeu, păstrând evlavia ce I se cuvine Divinității. O astfel de taină care invită atât la participare, cât și la prosternare, este Taina Întrupării Domnului nostru Iisus Hristos. „Dumnezeu se face om ca pe om să-l facă Dumnezeu” – ne învață întreaga literatură patristică. Taina Întrupării, a primirii firii umane de către dumnezeirea ipostaziată de Persoana Logosului divin (termen inspirat numit de Leonțiu de Bizanț enipostaziere) ne adeverește și confirmă cinstirea chipului (eikon): „Se poate spune că întreaga credință creștină e ca și rezumată la misterul Feței Sfinte a Domnului.” Cuvântul lui Dumnezeu, Cel prin care toate s-au făcut (Ioan 1, 3), coboară din înaltul veșniciei, purtând în Sine icoana deplină a divinității și a iubirii intratrinitare. Icoana este adusă din veșnicie pe pământ și este oferită oamenilor; ea rămâne impregnată de veșnicie și cheamă omul la această eternitate, având ca model și ca martor pe Fiul lui Dumnezeu. Purtarea în inima omului a Cuvântului lui Dumnezeu, aduce – atât în minte cât și în ochii văzutului și ai nevăzutului – chipul dumnezeieștii întâlniri înlesnite de icoană. Astfel, icoana devine martor al Întrupării Domnului, fiind reprezentativă ca teologie a înomenirii Fiului lui Dumnezeu, început al mântuirii omului.

Pe lângă relația existentă între prototipul icoanei (Mântuitorul, Maica Domnului ori ceilalți sfinți) cu icoana propriu-zisă, există o legătură a divinității cu omul, o însemnare prin chip a creației umane, un început care s-a lăsat a fi descoperit: „Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră” (Facere 1, 26). Astfel, Marele și Primul Iconar este Dumnezeu Cel întreit în Persoane. El pune început ideii de icoană, care de altfel asigură posibilitatea relației dintre original și chip. Relaționarea este asigurată de icoană, icoana devenind propedeutica întâlnirii dintre două realități distincte. Icoana este tărâmul ce pune început bun unei întâlniri folositoare și absolut necesare. Așadar, nu se poate decât mărturisi realitatea descrisă de Părintele Boris Bobrinskoy: „Secretul autenticității, al asemănării icoanei pictate cu prototipul este tocmai acela al corespondenței mereu crescânde dintre icoanele pe care le cinstim și icoana lăuntrică aflată în inima fiecăruia.”

Rolurile formativ și informativ ale icoanei sunt suficiente pentru a-i acorda acesteia locul de cinste cuvenit în locurile de formare a caracterelor (școli ori alt fel de instituție). Toate metodele și mijloacele strict umane folosite în aceste instituții au valoare net inferioară, fiind inevitabil, perimabile; icoanele, fără de început (ca icoane ale relației intratrinitare) și fără de sfârșit, nu pot fi decât vii, iar cei care le au în inimă și în fața ochilor se hrănesc din această viață nesfârșită. Cu toată această îndestulare a trebuinței icoanei, nu trebuie redusă dimensiunea acesteia doar la instrumentalitate. „Trebuie, de asemenea, să ne înălțăm până la icoană depășind imaginea pedagogică și ilustrativă pentru a ajunge la contemplarea misterelor pe care doar icoana le înfățișează.” Iată cum din instrument pedagogic, icoana devine cale de contemplare și mijloc de întâlnire a unor realități distincte.

Peste toate acestea, mai există un aspect și mai important care întărește ideea de cinstire a icoanei. Dacă au fost prezentate în mod crescător aspectele legate de latura didactică și cea contemplativă a icoanei, ea poartă în sine și mai mult. Căci icoana este o cale între om și Dumnezeu și are două sensuri: cel crescător, de la pământ la cer, numit contemplativ, cât și cel coborâtor, din cer pe pământ, numit sfințitor. În Vechiul Testament apare un episod reprezentativ în viața patriarhului Iacov. Acesta are un vis în care vede o scară sprijinită pe pământ, al cărei vârf atingea cerul (Facere 28, 12-16). În capătul acesteia S-a arătat Însuși Dumnezeu, care i-a făcut o promisiune alesului Său. Această scară a primit interpretarea ca fiind cea prin care Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat și prin care oamenii se pot ridica spre cer, anume Maica Domnului. În mod analogic, icoana este o scară prin care inimile și rugăciunile oamenilor se ridică spre cer, iar Dumnezeu oferă oamenilor harul dumnezeiesc. Icoana „nu este numai obiect și instrument al contemplării și deci al rugăciunii, ci și în aceeași măsură, instrument și punte a sfințirii omului prin harul și energia divină care sunt nedespărțite de aceasta.”

Drumul omului spre sfârșitul lumesc este ineluctabil. Cu toată această aparentă tragedie, avem daruri care ne ridică înspre Dumnezeu. Icoana se numără printre acestea: „Icoana temporală a eternității ar fi atunci o acumulare verticală de clipe, care stăvilesc alunecarea dinamică, deplasarea orizontală spre moarte.” Icoana aduce puterea imaginii-chip înaintea credinței, întărind evlavia credinciosului ieșit la întâlnire cu Dumnezeu. Cu adevărat, cultul divin (atât public cât și personal), intensificat și de prezența icoanei, aduce învățătura de credință și pe cea morală tuturor creștinilor, fiind cea mai eficientă școală de teologie, având intrarea pe pământ și ieșirea în Împărăția lui Dumnezeu.

Definiție, obiect

Prin icoană bisericească (de la grecescul eikon) se înțelege reprezentarea chipurilor sfinților, a Maicii Domnului și a Dumnezeului cel revelat, aceasta fiind puntea de legătură dintre divin și uman, creat și necreat, transcendent și imanent. Posibilitatea existenței acesteia este dată de realitatea Întrupării Domnului Hristos, Cel care L-a făcut cunoscut pe Dumnezeu (Ioan I, 18).

Fără a se confunda cu idolul (ea fiind tocmai opusul acestuia, trimițând spre Dumnezeu cel adevărat), icoana este îmbrăcarea în sensibil a chipului unei realități existente. Ea stă în legătură cu o realitate, făcându-o palpabilă. Rolul și rostul acesteia este de a confirma transcendentul prin concret. „Tot ce e vizibil și tot ce aparține vieții specifice a popoarelor se imprimă de prezența Duhului lui Hristos și se transfigurează”. Diferența deplină dintre icoană și idol este dată de relațiile pe care acestea le stabilesc. Reprezentarea idolatră este ruptă de orice încercare de comuniune cu transcendentul, neavând legătură cu niciun element care să dea valoare veșnică elementelor materiale constitutive. Realitatea ei este strict lumească, neputându-se ridica la un alt nivel față de materia din care este realizată. Idolul are începutul pe pământ și nu se poate auto-depăși, rămânând o încercare nereușită, o blocare în proiect. Icoana este un bun început cu un final fericit, care întărește începutul și îi dă sens.

Icoana își are temeiul în realitatea transcendentă, apropiind-o de om prin intermediul materiei transfigurate. Reprezentând înaltul, se înalță la el prin co-participare relațională. Icoana anticipează cerul nou și pământul nou, prin transfigurarea materiei ce va fi impregnată de harul lui Dumnezeu; idolul nu poate fi decât, cel mult, un turn al Babilonului, materie ce dorește să se confunde cu Dumnezeu, fără nicio participare a Acestuia. Neavând nicio relație cu transcendentul, nu îl poate reprezenta; limbajul omului folosit prin crearea idolului repetă dialogul inextricabil al Babilonului. Cărămizile construcției omenești se pierd pe cale, neavând un limbaj comun, al regăsirii lui Dumnezeu prin rugăciune. La polul opus, icoana ridică omul de pe pământ și îl unește cu cerul, deoarece este reflexia vieții cerești a tuturor sfinților; idolul este un surogat ineficient care nu ridică omul de la pământ, ci îl afundă în neștiință și în necunoștință.

Comuniunea cu Dumnezeu în mod deplin a fost posibilă prin coborârea lui Dumnezeu (Întruparea Fiului lui Dumnezeu). Revelația Vechiului Testament, nedesăvârșită, nu oferea omului icoane clare, ci numai anticipări voalate care au pregătit omenirea pentru venirea reală și concretă a Fiului lui Dumnezeu. Noul Legământ arată desăvârșit (desigur, în măsura în care omul se învrednicește de acest lucru) pe Fiul lui Dumnezeu care revelează toate cele neștiute de umanitate până la venirea Sa. El rămâne – prin toate momentele și cuvintele Sale istorice, precum și prin cele venite din veșnicie – pod și scară spre unirea deplină cu Dumnezeu. Păstrarea legăturii se face prin aceleași mijloace, prin amintirea și retrăirea tuturor actelor mântuitoare. Icoana surprinde momentele din istoria mântuirii, le comemorează și actualizează, oferindu-le ca realități omului.

Prima icoană zidită o reprezintă lumea, și, în mod minunat, omul. Pornind de la sfatul divin, lumea poartă în sine chipul Creatorului, prin voia și lucrarea dumnezeiască. Apariția lumii din voia lui Dumnezeu se manifestă ca și chip al Ziditorului, reflexie a iubirii Sale. Însăși ideea de iubire, realitate dumnezeiască și izvorâtă din dumnezeire, postulează existența mai multor realități asemănătoare, capabile de a-și împărtăși reciproc iubirea. Chipul se naște din iubire, căci altfel, iubirea nu poate fi deplină. Mergând pe raționamentul inspiratului teolog român, Părintele Dumitru Stăniloae, iubirea din interiorul unei singure persoane nu poate fi nicicând o iubire desăvârșită. Acest tip de iubire pornește de la o persoană și se întoarce tot la ea; ea nu poate fi decât o iubire egoistă, care duce la propria pieire. Este nevoie absolută de altcineva, pentru ca iubirea să iasă din sine și să se ofere altcuiva; paradoxal, iubirea oferită împlinește și pe dăruitorul iubirii, nu numai pe primitor. Existența alterității duce la intensificarea iubirii, nu la uzura acesteia. Iubirea desăvârșită postulează existența mai multor persoane (mai mult decât două), deoarece iubirea dintre cele două persoane poate deveni contractuală, având ca și condiție de existență primirea și oferirea. În această situație, iubirea se limitează, neputându-se autodepăși într-o stare a veșniciei. Sfânta Treime, izvor și paradigmă a tot ceea ce există, este punct de pornire și telos al tuturor făpturilor, oferind iubire tuturor, de la alfa la omega. Pentru a putea primi iubire, întreaga făptură este impregnată cu chipul creatorului: măsura în care se reflectă acest chip este însă dată de activarea minunatelor daruri pe care fiecare le-a primit. Deasupra întregii făpturi, Dumnezeu însemnează pe om cu chipul Său, căci acesta va fi așezat și rânduit împărat al creației. Astfel, prezența lui Dumnezeu în om este mult mai intensă, pentru acest lucru fiind dăruite ajutoare divine incomensurabile; sprijinul cel mai înalt este Sfânta Euharistie, cea care face ca omul să devină cu adevărat chip curat al lui Dumnezeu, dumnezeu după har. Pentru a depăși o oarecare interpretare simplistă, accentuăm ideea că prin chipul lui Dumnezeu din om nu se înțelege o oarecare transpunere fizionomică a divinității în om, fiindcă Dumnezeu este Duh (Ioan 4, 24). Chipul este mult mai mult, după cum și omul este invitat să devină mult mai mult.

Plămădit după modelul dumnezeiesc, omul se dezvoltă numai în comuniune (lucru care poate fi considerat atât dar, cât și povară). El are nevoie de altcineva pentru a se desăvârși, iar acest lucru nu este dat de o presupusă neputință sau imperfecțiune personală, deși există și aceste lucruri. Fiind persoană, caută dialogul și comuniunea cu alte persoane, chiar dacă celelalte persoane sunt la fel de nedesăvârșite. În înțelegerea nedesăvârșirii celuilalt stă însă descoperirea chipului divin. Cel mai frumos exemplu este dat de Fiul lui Dumnezeu, perfecțiunea mai presus de perfecțiune, Care și-a întins brațele spre toți, așa cum au fost (și suntem cu toții): imperfecți. Cu atât mai mult, omul dorește comuniunea văzută pentru a simți propria realitate și existență; omul se oglindește ca persoană numai printr-o altă persoană, astfel că el se află într-o perpetuă căutare a reflecției prin celălalt. Chiar și când se însingurează, se adâncește în cercetarea sinelui pentru a se găsi ca propriu partener de dialog – ceea ce aduce, de cele mai multe ori, izolarea și nefericirea. Desigur că în cazul sihaștrilor nu se poate vorbi de însingurare interpersonală, ci de retragere din fața ispitelor vieții, pentru o luptă mult mai discretă și simultan, mai aprigă cu cel care dorește stricarea chipului, cu nefârtatul.

În relația cu ceilalți, omul caută chipul, individualitatea și persoana fiecăruia. Identitatea irepetabilă aduce un tip de legătură specifică. Cunoașterea prin întâlnire și comuniune ajută omul să se dăruiască, să se autodepășească și să se împlinească. Cel mai înalt tip de căutare, a relației cu Dumnezeu, aduce și cea mai accentuată stare de fericire. Însă, de multe ori, se simte nevoia unei prezențe imediate, palpabile. Până la ajungerea la starea de deplină interiorizare și detașare de cele lumești, omului îi trebuie un mijloc de relaționare care să îi direcționeze simțurile și cunoașterea prin cele văzute. Iar materia poate fi folosită ca liant al întâlnirii cu Dumnezeu. Materia însăși a apărut ca mediu de dezvoltare și accentuare a relației cu Dumnezeu. Rolul ei firesc este de a-L face pe Dumnezeu cunoscut, de a trimite omul la o realitate superioară.

Icoana vine să umple acest gol al nevederii. Ea nu înlocuiește realitatea ultimă a dumnezeirii, ci mijlocește și pregătește înălțarea omului spre cele înalte prin cele create, care sunt „bune foarte” (Facere 1, 31) și pot deveni și mai bune în măsura în care Îl oglindesc pe Dumnezeu. „Arta nu redă vizibilul; mai curând, face vizibil” (Paul Klee). Icoana, realitate vie a Bisericii lui Hristos, a trezit atenția multor persoane, văzându-se un interes deosebit și din partea celor care, prin specificul doctrinar, o resping. John Baggley își exprimă uimirea pentru „faptul că un preot anglican poate fi interesat de icoane; pe de o parte, deoarece interesul comun pentru icoane a pus în lumină puterea imaginii, forța vizualului care străbate întotdeauna barierele lingvistice, făcând să dispară problemele de comunicare, altfel normale între oameni de limbi foarte diferite.” Dacă Turnul Babel evocat recent a avut neșansa să obtureze canalele de comunicare, imaginea (îndeobște chipul) este evidentă și poate spune mai mult de o mie de cuvinte. Ea poartă mesaje și înțelesuri dincolo de limita etnică. Înțelesurile fine însă pot fi tălmăcite doar de cei care au experiența întâlnirii cu Dumnezeu.

Chipul lui Dumnezeu în om înseamnă posibilitatea corelării, a comuniunii între divin și creat. Chipul acesta este mijlocul de realizare a comuniunii cu Dumnezeu. „În dumnezeiasca Scriptură găsim foarte multe expresii simbolice, antropomorfice cu privire la Dumnezeu. Trebuie să se știe că noi, fiind oameni, îmbrăcați cu trupul acesta gros, nu putem să înțelegem sau să exprimăm lucrurile dumnezeiești, sublime și imateriale ale Dumnezeirii decât dacă întrebuințăm imagini, tipuri și simboluri adecvate felului nostru de a gândi.” Materia nu poate fi creația răului, pentru că sensul ei este de auto-depășire, nu de auto-distrugere. Aceasta a izvorât de la același Dumnezeu care a creat și lumea spirituală. De altfel, la sfârșitul veacurilor, materia va deveni cu adevărat mărturisitoare a spiritualului, ea însăși depășindu-și condiția. Domnul Iisus Hristos se arată ucenicilor după Învierea Sa în mod minunat, depășind barierele firii (nu ca urmare a vreunei minuni temporare, ci a unei stări de fapt pe care o primise trupul înviat) și intrând în mod minunat în casa încuiată a acestora (Ioan 20, 19). Casa încuiată este materia închisă, însă icoana transfigurează materia, după cum trupul Domnului Hristos nu a mai putut fi ținut afara de încuietori. Icoana descătușează forța de prefacere metanoică pe care Dumnezeu a dăruit-o lumii fizice. Uimirea Sfinților Apostoli a fost absolut firească în ceea ce privește intrarea Domnului Hristos Înviat prin ușile încuiate; ea arată participarea la taină prin trăirea misterului. Îndemnul Domnului Iisus Hristos în minunata Duminică a Învierii este scurt și clar: „Pace vouă!” (Ioan 20, 19). Episodul istoric relatat de Sfânta Scriptură se reiterează prin lucrarea și trăirea icoanei. Icoana se folosește de materie (după cum Însuși Fiul lui Dumnezeu a folosit-o) și transmite mesaje mai presus de materia simplă. Nicio barieră nu mai poate opri evidența tainei, căci ea se prezintă în fața apostolilor credinței, transmițându-le mesajul divin: „Pace vouă!” Rugătorul din fața icoanei vede ceva mai presus de culori, fețe și scene: privește spre raiul deschis care trece dincolo de lume și își umple inima de pace dumnezeiască.

Mărturiile legate de inerenta necesitate a prezenței icoanei în viața oamenilor sunt vii și cât se poate de reale. „Venerarea sfintelor icoane ocupă un loc important în pietatea ortodoxă.” Omul dorește să-L simtă pe Dumnezeu prin toți porii existenței Sale. Sfântul Apostol Pavel accentuează această realitate și posibilitate: „De aceea, ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți” (1 Corinteni 10, 31). Actele firești pot deveni acte liturgice, dacă sunt închinate lui Dumnezeu. Elementele simple, cotidiene, pot devin motivații de întâlnire cu Dumnezeu. Pâinea și vinul amintite de Apostolul neamurilor pot deveni Sfântă Euharistie, materie transfigurată, icoană ontologică a Fiului lui Dumnezeu. La fel, vederea și culoarea, două realități-pereche pot naște în om dorul întâlnirii cu Dumnezeu prin mijlocirea icoanei. În altă ordine de idei, necesitatea icoanei este resimțită mai ales în locurile din care a fost scoasă (o parte din lumea protestantă – cea care a renunțat la icoană, a început să o refolosească, cel puțin cu rol ilustrativ). Perioada iconoclastă (care s-a soldat cu scoaterea sau acoperirea cu var a icoanelor) a ajuns să amplifice cultul icoanei, fiindcă lipsa ei a luat simțului artistic (și până la urmă, văzului) posibilitatea de a participa la rugăciune.

Pictura bisericească este izvor de putere duhovnicească. „De aceea, se mai vorbește de rolul educativ și liturgic al icoanelor.” Chipul sfântului (sau al Mântuitorului) ne predispune la imitarea virtuților și ferirea de păcate. Sfântul Ioan Damaschin confirmă: „Nu am prea multe cărți și nici nu am timp liber să le citesc; intru însă în biserică, spitalul obștesc al sufletelor, înăbușit de gânduri ca de niște spini; podoaba picturii mă atrage să mă uit, îmi desfătează vederea ca o livadă și pe nesimțite, slava lui Dumnezeu pătrunde în suflet. Am privit răbdarea mucenicului, răsplata cununilor și mă aprind ca prin foc cu dorința de a-l imita. Căzând la pământ, mă închin lui Dumnezeu prin mijlocirea mucenicului și mă mântuiesc.”

Scopul icoanei

Tot ceea ce există are o finalitate, o motivație care trebuie să se împlinească în ceva. Orice formă de existență poartă în sine scopul propriei ființări, ceea ce face ca nimic să nu fie întâmplător, ori rod al hazardului. Scopul dă sens oricărei forme de existență, de la cea mai simplă la cea mai complexă. Sensul activează prezentul spre devenire, trimițându-l spre împlinire.

În lumea în care foarte multe realități sunt deturnate de la sensul primordial, icoana își păstrează toate însușirile originare specifice. Misiunea legată de propria existență, precum și de legătura cu celelalte realități, a fost păstrată nealterată. Lucrul acesta este normal, fiindcă icoana (ca origine și ca devenire) poartă în sine neschimbată pecetea înțeleptului lucrător, Bunul Dumnezeu – deși Dumnezeu le-a însemnat pe toate cu prezența Sa, unele realități au păstrat mai pregnant imboldul și sensul divin, mai ales că icoana reprezintă profetic prefacerea materiei de la sfârșitul veacurilor, când toate cele create Îl vor oglindi nemijlocit pe Dumnezeu.

Dacă distanța dintre icoană și imagine se tot mărește, lucrul acesta este determinat de faptul că imaginea profană se tot depărtează de rostul inițial. Dinamica imaginii desacralizate are, din păcate, direcția în jos. Astfel, icoana mai primește și misiunea de a readuce la normal conceptul de imagine, fiind un bastion al firescului. „Spre deosebire de nenumăratele imagini ale lumii moderne, care ne vrăjesc și ne obsedează, icoana ni se oferă, asemenea unei oaze, ca un spațiu propice îmblânzirii inimii și potolirii patimilor, adevărată cristelniță în care, cufundându-ne, ne naștem din nou, oază de liniște pentru ochii noștri, murdăriți de noroiul unei lumi cu ilustrații de tot felul, care ne influențează adeseori împotriva voinței noastre.”

În învățătura Bisericii, icoana nu este o artă care ilustrează Sfânta Scriptură, ci „ea este un limbaj care îi corespunde (…) propovăduirii evanghelice (…). Iată de ce icoana are în Biserică același rol ca și Scriptura, întrunind aceeași semnificație liturgică, dogmatică și educativă.” Arta se adresează, întotdeauna, celor care o înțeleg. Pentru un necunoscător, nu există diferență între o operă (originală) a lui Pablo Picasso și o lucrare de duzină. Sentimentul artistic (înnăscut și cultivat) rămâne un dar personal. Icoana însă depășește barierele limitate ale unei hermeneutici artistice și nu mai poate fi lucrarea unei om adresată altuia, ci luminare a lui Dumnezeu pentru ca omul să-L cunoască mai bine, având un caracter universal.

Cultul ortodox surprinde întreitul scop al cinstirii icoanei care repetă, crescător, și intrarea acesteia în viața Bisericii. Astfel, icoana este văzută și cinstită ca:

Scenă biblică, având rol ilustrativ-didactic;

Icoană de cult, cu funcție religioasă, fiind venerată;

Icoană harismatică, „făcătoare de minuni”, cu origini și puteri supranaturale și obiect de procesiuni și pelerinaje.

Scopul esențial al icoanei poate fi schițat ca trecerea în realitatea umană, ca imanentizarea (păstrând caracterul sacru al) cuvântului lui Dumnezeu cel mai presus de fire în lumea care are nevoie de oglinzi ale veșniciei. Pentru a-și împlini rolul sub acest aspect (nu voim separarea scolastică a funcțiilor icoanei, ci doar accentuăm aspecte specifice fiecărei necesități sufletești, știind că icoana este una), icoana va fi realizată pentru a transmite învățături despre viața, credința și sfințenia ce reies din reprezentarea sa. „Opera trebuie să fie în primul rând conformă cu utilitatea” pentru care este destinată și să dovedească această utilitate. Împlinind și această chemare, icoana va fi un bun pedagog. Va învăța omul despre cel reprezentat în ea. Va exprima credința și nădejdea că oricine va putea deveni asemenea cu cel reprezentat în ea (sfânt). Devine astfel și un bun prilej de misionarism. Cu adevărat, mare parte din adevărul dogmatic este reprezentat pe pereții bisericilor. Cineva mărturisea că, dacă s-ar pierde toate cărțile de învățătură bisericească, prin intermediul icoanei, esența dogmatică ar rămâne nealterată. Nu de puține ori, prin simpla participare a unui ne-ortodox într-un spațiu sacru împodobit cu icoane, s-a produs o schimbare urmată de primirea Tainei Botezului, cum este cazul Pr. Prof. John Breck. Icoana a făcut cea mai frumoasă cateheză și misiune apostolică pentru el și pentru mulți alții. Biserica oglindește Împărăția lui Dumnezeu și transmite tuturor adevăruri veșnic vii. Registrele iconografice sunt secvențe scripturistice sau eshatologice. „Peretele ornat cu icoane care, în bisericile ortodoxe separă altarul de naos și care se numește catapeteasmă, dă o imagine grandioasă Bisericii: Îngeri, Sfinți, Mucenici, Apostoli și Profeți, reuniți în jurul lui Hristos întru slavă.”

Icoana este reprezentarea Domnului Hristos nu doar ca om, ci ca Dumnezeu adevărat. Realizările iconografice repetă scena Taborului. Natura prezintă și reflectă prezența lui Dumnezeu, în măsura în care creația participă la descoperirea dumnezeiască. Să nu uităm că episodul minunatei teofanii de pe Tabor este un act consemnat cronologic, cunoscut și recunoscut; însă la această minunată arătare a unei mici părți a slavei dumnezeiști nu au participat toți oamenii, nici măcar toți apostolii. Numai trei dintre aceștia s-au învrednicit să cuprindă cu ochii înfricoșătoarea și, totodată, îmbucurătoarea descoperire a lui Dumnezeu – faptul că a adus multă spaimă, dar și bucurie este întărit de intervenția Sfântului Apostol Petru: „Învățătorule, bine este ca noi să fim aici; și să facem trei colibe: Ție una și lui Moise una și lui Ilie una. Căci nu știa ce să spună, fiindcă erau înspăimântați.” (Marcu 9, 5-6) Uimirea și bucuria sunt expresiile sufletului care țâșnesc din neașteptatele întâlniri cu Dumnezeu. Icoana trezește în tot omul deschis aceste stări de nedescris. Chiar cele trei colibe pot fi înțelese ca încercări de a circumscrie realitățile divino-umane, pentru ca starea de bine a omului să se perpetueze. Coliba construită de cel prezent în actul revelației/icoana zidită de cel căruia Dumnezeu se descoperă sunt umilele acte prin care omul dorește să facă locaș lui Dumnezeu – nu pentru trebuințele lui Dumnezeu, ci pentru binecuvântarea omului; acestea reprezintă puținul efort al omului pentru primirea marelui dar al întâlnirii cu Dumnezeu.

Chipurile reprezentate au aura sfințeniei: întemeiate pe Întruparea Domnului, sunt realizate prin lucrarea Duhului Sfânt. Lucrarea desăvârșită a Persoanelor dumnezeiești continuă și asupra icoanei. De altfel, întrepătrunderea celor două prezențe este un act care a consfințit și istoria. Domnul Hristos S-a înălțat la cer la 40 de zile de la Învierea Sa, făgăduind că nu va lăsa singuri pe cei ce-L iubesc. Sfinții Apostoli privesc în sus spre Domnul Hristos, înălțându-Se de pe Muntele Măslinilor și tot de sus se coboară Sfântul Duh în chipul (eikon) limbilor de foc în ziua Cincizecimii. Cei care Îl cuprind pe Dumnezeu cu mintea și cu inima, sunt cuprinși de focul sfințitor al Duhului Sfânt. În duminica Ortodoxiei este accentuată valoarea de obiect de îndrumare practică oferită de icoană, acceptând și mărturisind „iconomia divină a mântuirii.”

Cu timpul, rolul icoanelor se îmbogățește. Din mijloc strict informativ, de la rolul de „ilustrare a dogmelor, ele devin auxiliare ale slujbelor religioase.” Căderea și ridicarea omului a antrenat, inevitabil, căderea și ridicarea lumii întregi. Pacea paradisiacă și felul în care materia reflecta prezența și lucrarea lui Dumnezeu au fost pierdute; prin îndelunga purtare de grijă a lui Dumnezeu, sensul căderii se schimbă, primindu-se ridicarea. Omul vede pedagogia lucrării lui Dumnezeu și apoi I se roagă. Icoana, la rândul ei, evidențiază viața omului sfințit, apoi îl cheamă ca mijlocitor. De la frumusețea artei pure (a omului frumos sufletește), icoana se/ne înalță la dialogul cu acesta, înlesnind tuturor întâlnirea cu sfințenia.

Icoana este așadar cale și mijloc de urmat, e rugăciune ce ne învață „să postim cu ochii” (Avva Dorothei). Într-adevăr, e imposibil să «postim vizual» înaintea oricărei imagini, fie ea non-figurativă sau pictură cu subiect. Numai icoana ne arată ce înseamnă acest «post al ochilor» și ce ne permite el să dobândim.” Teologia apofatică se poate exprima sublim prin icoană. Dacă interpretarea unei opere de artă cere pregătire și face apel la cultură și capacitatea de critică argumentativă, icoana îndeamnă omul la lăsarea în voia lui Dumnezeu (în fapt, aceasta este și rugăciunea curată, anume depășirea listei de cereri/trebuințe și golirea cugetului de orice tip de imagine). Sărăcia cu duhul, calitate lăudată de Domnul Iisus Hristos în predica de pe munte și răsplătită de Dumnezeu în eternitate, nu poate fi confundată cu naivitatea; ea nu este altceva decât simplitatea cugetului, nu în măsura ignoranței, ci a încredințării depline în puterea și ajutorul lui Dumnezeu. Omul poate fi cu adevărat sărac cu duhul în fața icoanei atunci când se descoperă atât de mic și de îndepărtat de Dumnezeu (în comparație cu viața celor reprezentați) și capătă curajul de a cere ajutor de la Dumnezeu, știind că rolul icoanei este tocmai acesta: apropierea de Dumnezeu.

Icoana se realizează în amintirea „Întrupării, a tuturor minunilor celor slăvite și a binefacerilor arătate neamului omenesc prin venirea Sa (a lui Iisus Hristos) pe pământ.” Rugăciunea de sfințire a icoanei este un argument al cinstirii ei, fundamentat teologic. Această premisă face posibilă sfințirea icoanei. Preotul cere lui Dumnezeu să trimită binecuvântarea Sa și să o sfințească, icoana căpătând rol taumaturgic (făcător de minuni). Această cinstire deosebită este datorată, în mare parte, minunilor săvârșite – nu mutarea munților, ci minuni cotidiene, aparent banale, dar importante pentru fiecare în parte – de către harul ce se sălășluiește în icoană. Icoana nu este o amuletă magică, un talisman care prin simpla prezență invocă ajutor supra-omenesc, ci, reiterăm, un mijloc, o mărturisire de credință. Ajutorul vine de la Dumnezeu, Cel slăvit prin cinstirea icoanei.

Icoana devine mijloc catehetic, latreutic și harismatic. Catehetic, prin învățătura de credință sau prin modelul lăsat de chipul reprezentat. Latreutic, prin lauda și slujba aduse lui Dumnezeu, prin mijlocirea persoanei reprezentate iconografic. Ultimul aspect, harismatic, este pregustare a Împărăției Cerurilor, căci prin icoană se revarsă harul sfințitor (privit de Sfântul Serafim de Sarov ca și scop ultim al creștinului).

Icoanele sunt cu adevărat o carte a Bisericii deschisă tuturor. În timpul cultului divin – mai ales la săvârșirea Sfintei Liturghii – credincioșii sunt încadrați și vizual în Liturghia cerească a sfinților. Icoana „comunică vizual realitatea nevăzută divină care vine sub percepția simțurilor și sugerează lumina vieții viitoare, starea de îndumnezeire sau punctul de întâlnire dintre timpul istoric și eternitate.”

I. ICONOGRAFIA PÂNĂ LA SINODUL VII ECUMENIC

Biserica a luat naștere în chip văzut la Cincizecime și, în mod nevăzut, prin Jertfa de pe Cruce a Mântuitorului. Prefigurată de vechiul templu al lui Solomon, ea nu a moștenit aceleași învățături care existau în lumea mozaică, ci doar o parte. Dintre învățături, unele au fost parțial revelate în Vechiul Testament, ca apoi să fie deplin arătate și trăite în Biserică, prin Testamentul iubirii lăsat de Fiul lui Dumnezeu.

Biserica creștină se deosebește în mod radical de perioada Vechiului Testament prin faptul că aceasta este Trupul mistic al lui Hristos și este călăuzită de Duhul Sfânt. Aceste două Persoane sunt descoperite parțial și voalat în Vechiul Testament. Este știut faptul că, în timpul îndelungatei peregrinări din pustie (40 de ani), poporul israelit a fost călăuzit de Dumnezeu (ziua sub chip de stâlp de nor, iar noaptea sub forma stâlpului de foc – Ieșire 13, 21-22), nu a mers haotic sau direct spre Canaanul făgăduit. El purta de grijă poporului ales, pentru a-l duce la țara promisă. Prezența Fiului lui Dumnezeu era doar o intensă așteptare, un freamăt profețit de cei drepți (înțeles uneori greșit, ca o venire cu putere lumească pentru o stăpânire pământească). Profețiile mesianice sunt cele care aduc în mintea poporului ales ideea venirii lui Hristos. Pregătirile și prefigurările au presărat istoria atât cu asemănări, cât și cu deosebiri. Dacă în Cortul Sfânt și în Templu cultul sacrificial are un rol foarte mare, în Biserică, cea mai mare jertfă este jerfa nesângeroasă a Domnului Hristos, Sfânta Euharistie. Ea reprezintă icoana ontologică a Domnului Hristos, prezența reală a Sa în Biserică și plinătatea comuniunii omenești cu Dumnezeu. Acest chip real al prezenței Mântuitorului Hristos mărturisește Întruparea Fiului lui Dumnezeu și făgăduiește, celui ce o primește cu dragoste și trezvie, îndumnezeirea după har.

O altă icoană, de factură relațională, nu ontologică, este icoana pictată a Domnului Hristos. Nu există o identificare între icoana pictată și Domnul Hristos, după cum există identitate reală între El și Sfânta Împărtășanie. Relația aceasta, deși mai mică decât unirea deplină prin Sfânta Euharistie, este totuși premergătoare și pregătitoare pentru cealaltă. Reprezentarea chipului cheamă la asemănarea omului cu Dumnezeu. Invitația de la chip spre asemănare rămâne vie și deschisă de la creația omului. Cercetând cu atenție planul lui Dumnezeu, se întrezăresc aspecte ale etapelor de întâlnire dintre om și Dumnezeu. La începutul planului dumnezeiesc, sfatul treimic, cuprins în cartea Genezei ne prezintă uimitoare descoperiri. „Și a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele domestrice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot pământul!” (Facere 1, 26) Chipul și asemănarea, odată împlinite, aduc omului calitatea de adevărat împărat al întregii creații, părtaș al bucuriei întâlnirii cu Dumnezeu. Tocmai de aceea, sfinții autentici care îmbrățișau încă de pe pământ aura sfințeniei, trăiau în deplină armonie cu întreaga natură, chiar și cu vietățile sălbatice, înfricoșătoare pentru ceilalți; toate li se supuneau. Revenind la textul scripturistic, mergem mai departe la următorul verset. Sfatul lui Dumnezeu a fost/este ca tot omul să ajungă la asemănarea cu El. Însă aflăm că „a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut.” (Facere 1, 27) Oare a fost uitată asemănarea? Cu siguranță, nu – paginile Sfintei Scripturi sunt pline de adevăr și îndestulătoare pentru a-l descoperi așa cum a rânduit Dumnezeu. Omul a fost creat numai după chipul lui Dumnezeu; tocmai de aceea se repetă ideea în versetul enunțat. Asemănarea, realitate ultimă, este vocația omului, împlinirea acestuia. Legând cele două versete scripturistice, fără chip, omul nu poate ajunge la asemănare. Fără asemănare, chipul nu ajută la nimic, nedesăvârșindu-se. Reîntorcându-ne la relația dintre icoană și Sfânta Euharistie, întărim cele enunțate anterior. Icoana ne trimite la unirea mistică cu Hristos prin Sfânta Cuminecătură, pentru a-L primi deplin pe Dumnezeu în noi, iar icoana ni-L face prezent pe Fiul lui Dumnezeu nu numai sub aspect mistic, ci Acesta se coboară în lumea sensibilă, chemând ochii și cugetul la o mai adâncă îmbrățișare a lui Dumnezeu, chiar și prin intermedierea lumii văzute.

În decursul timpului, icoana a devenit parte integrantă a Bisericii, prin lucrarea Duhului Sfânt. Amintim faptul că zorii creștinismului au fost clădiți pe temelie mozaică, de unde avem și multe elemente care au o oarecare asemănare; însă ceea ce a fost descoperit în Noul Legământ a venit să desăvârșească înțelegerea nedeplină a Vechiului Legământ. Domnul Hristos mărturisește: „Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5, 17). Ceea ce a fost arătat în perioada veche, a căpătat noi și noi sensuri, înălțând neputința înțelegerii la descoperire dumnezeiască. Versetele următoare acestui text scriptiristic arată cazuri concrete de împlinire (depășire și desăvârșire a neputințelor vechi-testamentare): păcatul este o realitate care începe din interiorul omului (minciuna, adulterul, jurământul, ne-iertarea etc.) și trebuie tratat încă de acolo. În înțelepciunea Sa dumnezeiască, Domnul Hristos surprinde începutul căderii și propune vindecarea bolii chiar de la sursa acesteia, nu doar acoperirea simptomelor.

Vehiul Testament nu putea cuprinde astfel de legiuiri, pentru că se adresa unei lumi puternic afectate de urma păcatului. Față de o persoană/societate decadentă moral, îndreptarea se manifestă mult mai fățiș, și, evident, mult mai concret. O manifestarea mai subtilă este necesară atunci când omul/societatea reacționează mult mai rapid, atunci când are o putere de înțelegere mult mai mare. Fiul lui Dumnezeu arată deslușit ceea ce poate duce la păcat și ceea ce poate duce la virtute. Până la descoperirea simțului subtil al unui suflet care reverberează la cea mai simplă adiere a harului este nevoie, de multe ori, de atitudini ferme, care să arate că Dumnezeu lucrează atât în mod tainic, dar, dacă este nevoie, poate zdruncina toată făptura (lucru care se va petrece deplin la sfârșitul veacurilor – întreaga carte a Apocalipsei prezintă alegoric acest ultim act).

Bunăoară, frica de căderea în idolatrie a urmărit inițial pe primii creștini proveniți din rândul iudeilor (printr-o neînțelegere deplină a conceptului de icoană), însă lucrarea Duhului Sfânt a făcut ca legătura reală și vie cu icoana, precum și înțelegerea rostului acesteia să depășească confundarea cu idolatria. Tarele unui trecut cu o vedere nedesăvârșită se pot manifesta mult timp în viața unui om, chiar dacă realitatea la care a aderat este deplin convingătoare asupra unui lucru nedorit inițial. În timp însă, convingerea va însoți propria viață; ceea ce la început a provocat teamă, va fi cinstit cu hotărâre. Sfântul Apostol Pavel este un exemplu folosit și un continuu izvor de inspirație: dacă în tinerețe a fost un fervent căutător al creștinilor pentru a-i risipi și chiar a-i ucide, după profunda sa schimbare va fi un transformator al lumii într-una creștină, devenind el însuși un doritor al martiriului. Același lucru s-a petrecut și cu viața primilor creștini: de la o privire temătoare (justificată de o nedeplină înțelegere a Legii) se va trece la o îmbrățișarea a icoanei prin văz și prin cinstire. Unirea dintre icoană și creștini va deveni organică, iar pentru cinstirea icoanei mulți dintre credincioși nu vor pregeta în a fi martirizați.

Cinstirea icoanei în creștinism este la fel de veche ca Biserica însăși. Ca și cultul liturgic care s-a manifestat în ascuns, iar în timp a suferit mici modificări de formă, icoana a fost cinstită și a avut locul ei în viața creștinilor. „Puținele cazuri de opoziție împotriva uzului icoanelor, din partea câtorva apologeți creștini din sec. II-III sau a unora din ierarhii de mai târziu (ca Eusebiu al Cezareei și Epifanie), care se luptau mai mult cu vechea artă romană și idolatră decât cu tânăra artă creștină, sunt izolate și incidentale. Ele nu pot tăgădui sau infirma generalitatea și universalitatea uzului și a cultului icoanelor în Biserica creștină, încă din primele veacuri ale erei noastre.”

I. 1. Sfântul Evanghelist Luca, primul iconar creștin

Folosirea icoanei în viața (cultul) Bisericii are ca fundament Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Cel nevăzut Se face văzut și, implicit, descriptibil. Prezentarea Lui în cuvinte (în mod inspirat prin scrierile Noului Testament – ceea ce va deveni lucrare reprezentativă pentru creștini) are ca și corelație descrierea în culori, teologii și iubitorii de Dumnezeu folosind atât condeiul, cât și penelul.

Acest lucru l-a înțeles și practicat ucenicul Sfântului Apostol Pavel, anume Sfântul Evanghelist Luca. El este primul iconar (din rândul oamenilor) care, inspirat de Dumnezeu, începe minunata lucrare de reprezentare a Fiului lui Dumnezeu și a sfinților. Ca autor a două cărți ale Noului Testament (Evanghelia ce îi poartă numele și Faptele Apostolilor), Sfântul Luca folosește și o altă artă în afară de cea a cuvântului, pentru a-L propovădui pe Dumnezeu. Sfântul Luca este cel care pictează trei icoane ale Maicii Domnului, lucrarea și interpretarea sa devenind paradigmatice pentru posteritate. Astfel, „cele trei icoane ale Maicii Domnului pictate de Sfântul Apostol și Evanghelist Luca, după Pogorârea Sfântului Duh (sunt): Maica Domnului Odighitria – «Îndrumătoarea», în care este reprezentată cu pruncul în brațe, amândoi stând cu fața spre cel care privește la icoană; Maica Domnului Eleusa – «Mângâietoarea» (dulce-iubitoare). Pruncul este strâns lipit cu fața lângă obrazul Maicii Domnului, pe care o îmbrățișează. Chipul mamei este îndurerat, prevestind suferințele viitoare ale Fiului. A treia icoană este Maica Domnului Oranta – «Rugătoarea», fără pruncul Iisus. Apare în Deisis rugându-se Mântuitorului pentru omenire.” În Evanghelia ce îi poartă semnătura sunt nenumărate episoade în care Maica Domnului redă anumite detalii neprezentate la celelalte trei Evanghelii: Bunavestire, aducerea la templu, Simeon, Iisus la 12 ani etc. Exegeții Noului Testament recunosc faptul că Sfântul Luca a cules informațiile acestea direct de la Maica Domnului, ceea ce arată o legătură deosebită și un respect profund, atât prin raportarea la Fiul ei, cât și la propria-i viață luminoasă.

Până la urmă, reprezentarea cuiva nu se face decât dacă există o strânsă legătură între iconar și model. Cei care își poartă iubire poartă cu sine chipuri ale persoanelor dragi pentru a stinge dorul ne-vederii. Chiar Dumnezeu ne-a făcut după chipul Său pentru ca, prin noi, să se oglindească Arhetipul divin, pentru ca iubirea care leagă Persoanele dumnezeiești să circule și la simplii purtători de chip, la oamenii nedesăvârșiți. Pânza marelui Dumnezeu este haina de piele păcătoasă a omului (Facere 3, 21), pe care o curățește prin venirea Fiului Său prin jertfa minunată a împăcării și a înălbirii întregii firi omenești. Iubirea lui Dumnezeu se lasă purtată în chipuri nedesăvârșite, pentru ca numai El să o desăvârșească atunci când se va odihni slava Sa peste asemănarea mult dorită. Sfântul Luca pornește drumul invers: dacă Dumnezeu face icoane ale sale în toți oamenii, omul face icoane curate și sfințite din cei peste care Dumnezeu se face simțit. Destinația icoanei îi dă și sens. Rostul ei este să reflecte dimensiunile veșniciei și să cheme la înveșnicire.

Sfântul Ioan Damaschin, apărător al icoanelor, mărturisește faptul că „dumnezeiescul Apostol și Evanghelist Luca a zugrăvit întocmai sfântul și preacinstitul chip al Maicii lui Dumnezeu, Maria, pe care a întâlnit-o la Ierusalim, aflându-se încă în trup și predicând în Sfântul Sion. A pictat-o pe Preacurata Fecioară în culori și în amestec de ceară, pe o bucată de lemn, ca să ne-o lase amintire și să ne-o arate așa cum era în realitate, dar văzută ca într-o oglindă. Maica Domnului însăși binecuvântând-o, i-a spus: Harul meu va fi cu ea.”

Ca o recunoaștere a vieții ei curate și a închinării ce i se cuvine din partea întregii făpturi, Sfântul Luca este cel care realizează primele icoane creștine. Formația sa intelectuală (medic de profesie), împletită cu zelul misionar, specific și dascălului său (Sfântul Apostol Pavel), dublate de credința puternică, manifestată prin toată viața sa, l-au făcut să devină mărturisitor prin toate expresiile persoanalității sale. Ceea ce a creat și a oferit Sfântul Luca a rămas adânc înrădăcinat în memoria contemporanilor și posterității iconofile. Un argument folosit deseori în disputele iconoclaste era faptul că încă din vremea Apostolilor, icoanele aveau un loc de cinste în viața Bisericii. Astfel, „Mănăstirea Avramiților a trimis o scrisoare împăratului Teofil (830), luptător împotriva icoanelor, zicându-i astfel: «Chipurile din sfintele icoane dovedesc că Apostolii au viețuit împreună cu ei și i-au cunoscut îndeaproape – pe Domnul Hristos și pe Maica Sa -, ca, de pildă, Luca, dumnezeiescul apostol, care i-a pictat chipul Născătoarei de Dumnezeu. »”

Cel care mărturisește faptul că primul iconar a fost Sfântul Evanghelist Luca este Sfântul Teodor Studitul (759-826), la rândul său mare apărător al icoanelor. Acesta „spune că împărăteasa Eudoxia ar fi trimis Pulheriei un portret al Maicii Domnului, Theotocos, pictat de evanghelistul Luca. Și textele liturgice confirmă tradiția că Sf. Ev. Luca este primul care a pictat icoanele Maicii Domnului, pomenindu-l adesea: «Zugrăvind prea cinstitul tău chip, dumnezeiescul Luca, scriitorul cel insuflat de Dumnezeu al Evangheliei lui Hristos, a înfățișat pe Ziditorul a toate pe brațele tale.»”

Autoritatea și autenticitatea cărților sale scripturistice sunt întărite atât de persoana sa lucrătoare, și mai ales, de Dumnezeu ca inspirație deplină. Teologia patristică a primului mileniu creștin afirmă rolul minunat pe care l-a avut Sfântul Luca. „Sfântul Simeon Metafrastul, în jurul anului 820, ne scrie: «Se spune că Luca este cel mai plin de har dintre toți, pentru că el a fost primul care, pictându-le în ceară și în culori, ne-a lăsat, ca să le cinstim în icoană până azi, chipul Domnului nostru Iisus Hristos și pe cel al Celei ce L-a născut și ni Le-a dat nouă, chipuri pe care le-a văzut cu ochii săi și pe care ni le-a lăsat așa cum arătau cu adevărat. Tot el a făcut icoana Născătoarei de Dumnezeu, pictând-o în ceară.»” Totodată, „Sfântul Teofan Kerameul, în jurul anului 860, notează: «Evanghelistul Luca, cel care a scris cu atâta artă Evanghelia Domnului Iisus, a pictat și în ceară și cu culori icoana Maicii lui Dumnezeu care-L ține în brațe, îmbrățișându-L pe Domnul, icoană care mai există și azi în Constantinopol. »”

Cu certitudine, luminarea interioară pe care a primit-o în momentul celor două scrieri (știut fiind că inspirația aduce ideea-adevăr, care se modelează pe stilul autorului văzut) s-a manifestat și în momentul lucrărilor iconografice. Scrierile sale sunt normative și inspirate în aceeași măsură în care și „scrierile în culori” (icoanele) reprezintă conlucrarea Sfântului Luca cu harul dumnezeiesc.

I. 2. Simbolul religios, prefigurare a icoanei

Orice manifestare, crez și comuniune sunt înconjurate de semne specifice, semne care le prezintă sau caracterizează. Simbolul trimite întotdeauna la o realitate superioară, pe care o reprezintă într-un limbaj mai simplu. Concentrarea ideii în semn (semiotică) sau simbol este dată de mai mulți factori:

Reducerea formală a unui mesaj esențial sub forma unor expresii accesibile, dar suficiente și valoroase prin corelația lor cu „originalul”; acest lucru trimite întotdeauna la arhetip, dezvoltând gradual perceperea profunzimii originalului.

Criptarea realității pentru unele persoane care nu pot înțelege mesajul elementului simbolizat. Preasfințitul Petroniu Florea detaliază acest aspect: „Sfântul Chiril al Ierusalimului explică la ce fel de expresii simbolice trebuie să se recurgă la instruirea credincioșilor, căci tuturor le este îngăduit să audă Evanghelia, dar slava buneivestiri nu aparține decât casnicilor lui Hristos. Iată de ce Domnul folosea parabola atunci când se adresa celor incapabili să priceapă învățătura Sa și explica ucenicilor aceste parabole de îndată ce rămâneau singuri.” Perspectiva poate fi înțeleasă ca o erminie a textului: „Ochi aveți și nu vedeți, urechi aveți și nu auziți și nu vă aduceți aminte” (Marcu 8, 18). Această acoperire a adevărului nu trebuie a fi înțeleasă ca o ascundere de principiu de la accesul tuturor, înțelegându-se o selecție arbitrară a destinatarului, ci, mai degrabă, o ferire de cei care nu doresc și nu acceptă primirea realității, care rămâne astfel tăinuită în simbol. Creșterea omului oferă însă perspectiva cunoașterii. În această abordare, persoana nu este alungată de la înțelegerea mesajului, ci nepregătirea pentru primirea adevărului devine barieră a cunoașterii. Același autor menționează: „Sensul simbolurilor creștine le era dezvăluit catehumenilor în mod progresiv, pe măsura pregătirii lor pentru Botez (…) nu era în interesul creștinilor să divulge lumii exterioare, păgână și ostilă, sfintele taine.”

Simbolul, ca suport formal al unei realități superioare, a avut, în ceea ce privește icoana, două origini:

Simboluri laice, care au fost îmbisericite (practică uzitată în sânul Bisericii și în ceea ce privește terminologia, organizarea, prăznuirea unor sărbători etc.); în fapt, rostul Bisericii este transfigurarea lumii, umplerea acesteia de harul sfințitor.

Simboluri specifice, folosite din și în Biserică.

În studiul de față vom prezenta cele mai folosite și cunoscute simboluri, atât din cele provenite din exteriorul Bisericii, cât și din rândul celor apărute în spațiul eclesial.

I. 2. 1. Mielul. Simbol al curățeniei, cumințeniei, smereniei și jertfei, mielul reprezintă pe Mântuitorul Iisus Hristos. El este Mielul junghiat de la întemeierea lumii (Apocalipsă 13, 8), Hristos oferindu-Se „ca un miel spre junghiere și ca o oaie fără de glas”. (Isaia, cap. 53)

Din primele pagini ale Sfintei Scripturi, după nașterea primilor copii ai lui Adam și ai Evei, aflăm că Abel era păstor. Jertfa sa a fost bineprimită de Dumnezeu (Facere 4, 2-5), pe când cea a fratelui său nu a fost plăcută lui Dumnezeu. Motivele pentru care Abel a plăcut lui Dumnezeu nu sunt prezentate în cartea amintită, însă nu putem înțelege decât fapul că Abel era o fire blândă și supusă, calități regăsite și în oile îngrijite și jertfite de el. Omul se regăsește în sinteză în ceea ce oferă. De altfel, Însuși Fiul lui Dumnezeu se arată a fi „blând și smerit cu inima” (Matei 11, 29) – iar omul, pentru a fi într-o vie și reală legătură cu El, trebuie să-și asume aceste trăsături. Psalmistul David întărește ideea unei bune pregătiri în vederea întâlnirii cu Dumnezeu: „jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă și smerită, Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalmul 50, 18). Ceea ce a făcut ca Dumnezeu să primească jertfa lui Abel nu a fost tipul și conținutul acesteia, ci pregătirea lui Abel pentru jertfire, care a fost o jertfă înainte de jertfă, blândețe și bunătate. Doar astfel, atât David, cât și tot omul poate mărturisi: „Atunci vei binevoi jertfa dreptății, prinosul și arderile de tot; atunci vor pune pe altarul tău viței” (Psalmul 50, 20).

În episodul în care Avraam, ascultând porunca lui Dumnezeu, încearcă să îl aducă jertfă pe fiul său Isaac, se prefigurează jertfirea fiului prin glasul tatălui: „fiul meu, are grijă Dumnezeu de oaia jertfei Sale” (Facere 22, 8). Însuși Avraam aduce ca jertfă propria dragoste de tată față de fiul său iubit și mult-așteptat. Jertfelnicul inimii sale, umplut de blândețe și ascultare, ardea încă din momentul crunt în care Dumnezeu i-a spus să își jertfească propriul fiu. Prima oară și-a ars iubirea pe altarul ascultării, ca apoi că încerce împlinirea jertfei văzute. Prin mâna îngerului, Isaac este salvat (și cu el urmașii, Israel cu tot neamul – simbol al poporului lui Dumnezeu), iar Avraam găsește un miel rătăcit (care va prefigura pe Fiul lui Dumnezeu ce primește această stare profund chenotică, jertfindu-Se în locul omului jertfit de moarte), pe care îl aduce jertfă lui Dumnezeu.

Gestul jertfirii mielului apare și în Noul Testament: în Duminica Intrării Domnului în Ierusalim (Marcu cap. 11), era obiceiul alegerii mielului pentru jertfa Paștilor. Venirea Mântuitorului Hristos în această zi nu este întâmplătoare, ci profetică și plină de smerenie. El înlocuiește jertfirea mielului cu propria jertfă. De acum înainte, numai El va oferi propriul Trup și Sânge ca Jertfă de răscumpărare și mijloc de îndumnezeire a omului. Mielul va rămâne o prefigurare care nu antrena omul în interioritatea sa. Hristos Domnul, Fiul lui Dumnezeu vine „spre Pătimirea Sa de bunăvoie” (otpustul din duminica Floriilor), oferindu-Se ca miel pentru viața și pentru mântuirea lumii. Paștile iudaic, pregătit prin anumite acte ritualice, este înnoit de un alt Miel, aducând un nou tip de trecere (pesah); sângele Său nu mai unge ușa casei exterioare, ci ușa de intrare a trupului (gura), pentru a sfinți și a desăvârși omul întreg. Moartea cea veșnică, iadul, nu se poate atinge de cel hrănit cu Mielul lui Dumnezeu. Astfel, simbolul și realitatea mielului apare înainte de facerea lumii, traversează Vechiul Testament și se desăvârșește în Noul Testament.

Canonul 82 al Sinodului Trulan (692) interzicea reprezentarea Fiului lui Dumnezeu ca miel: „În unele chipuri ale cinstitelor icoane, mielul se zugrăvește arătat cu degetul de Înaintemergătorul (Sfântul Ioan Botezătorul), care (miel) s-a înțeles ca chip al harului, înfățișându-ne nouă mai înainte prin lege (prin Legea Vechiului Testament) pe adevăratul Miel, pe Hristos Dumnezeul nostru. Cinstind, așadar, chipurile și umbrele vechi ca semne (simboluri) și închipuiri (prefigurări) ale adevărului, predanisite Bisericii, noi cinstim în primul rând harul și adevărul, primindu-l pe el (pe ele) ca plinire a Legii. Drept aceea, pentru ca ceea ce este desăvârșit să se înfățișeze ochilor tuturor și prin meșteșugul culorilor, orânduim (hotărâm) ca de acum înainte Hristos Dumnezeul nostru, Mielul care a ridicat păcatul lumii, să fie înfățișat (reprezentat) și în icoane după chipul Său cel omenesc în locul vechiului miel, pentru ca, înțelegând prin aceasta măreția lui Dumnezeu Cuvântul, să fim îndrumați și spre aducerea-aminte de petrecerea Lui în trup, de patima Sa și moartea Sa mântuitoare, și de răscumpărarea (izbăvirea) lumii, care s-a făcut prin aceasta.” Devine necesară trecerea de la simbol la realitatea iconologică. Simbolul se desăvârșește și se încheie prin icoană, după cum Vechiul Testament își află finalitatea și desăvârșirea în Noul Testament.

I. 2. 2. Corabia – apare ca motiv în cărțile Sfintei Scripturi, atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Legământ. Date concludente despre ea apar începând cu timpul lui Noe, când acesta primește poruncă de la Dumnezeu de a face o corabie care va fi mijlocul de salvare și păstrare a neamului omenesc și a celorlalte viețuitoare. Prin rostul ei salvator, a fost văzută ca mijlocul prin care se salvează lumea de la sfârșitul implacabil. Simbolismul ei este clar: Biserica lui Hristos, care Îl are pe Acesta ca povățuitor, conducător și țintă.

Utilizarea acestui simbol este dată de scopul practic, nu neapărat de o deasă utilizare a elementului în cărțile scripturistice: „Israel, nefiind un popor de navigatori, aluziile din Biblie nu sunt prea numeroase.”

O evidentă legătură între simbolul corabiei și folosirea acestuia în Biserica primară este motivată de cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos în momentul chemării celor două perechi de frați ce erau pescari. Ei sunt invitați să devină „pescari de oameni” (Matei 4, 19). Responsabilitatea de pescar implică, inevitabil, prezența corabiei. Apostolii – pescari vor aștepta plecarea în lume după Înălțarea Domnului pentru a pescui suflete, iar corabia – Biserica, născută în duh pe Crucea Golgotei, se va naște în trup la Pogorârea Duhului Sfânt. Ea va deveni locul care va uni oamenii într-un trup mistic, pentru a-i duce la mântuire.

O corabie bine lucrată va rezista la orice tip de intemperii. Odinioară, corabia lui Noe a rezistat potopului de 40 de zile și 40 de nopți, păzind călătorii nevătămați. Corabia mântuirii, Biserica, rezistând tuturor valurilor vieții, va aduce pe toți care se vor urca în ea cu credință la limanul dorit și lin, Împărăția lui Dumnezeu. În vremea patriarhului Noe, chemarea a fost adresată tuturor, însă nu toți au răspuns, fiind prea ocupați cu lumea ce se pregătea să se piardă. Corabia lui Hristos așteaptă pe toți, dar aceeași libertate guvernează deplin, ușa ei fiind deschisă doar de inimile căutătoare de Dumnezeu. Fiind trainică („nici porțile iadului nu o vor birui pe dânsa” – Matei 16, 18), corabia ajunge în locuri foarte dificile pentru o bună captură. La sfatul Mântuitorului, Simon-Petru duce corabia în larg pentru a arunca mrejele (Luca 5, 4-7); în duhul ascultării și al tăierii voii, câștigul este impresionant, provocând teama sfântă a întâlnirii cu Dumnezeu. Analogic, Biserica, condusă de Hristos prin Apostoli și urmașii acestora, a câștigat mulțime de oameni pentru Dumnezeu, deși lucrul părea imposibil. Dintr-o cetate a Atenei care primește pe Sfântul Apostol Pavel cu reținere, chiar și cu o superioritate ideologică, se va dezvolta o adevărată cultură religioasă, în duh și în faptă, o țară care astăzi are una dintre cele mai ridicate procente de creștin ortodocși.

Citând o epistolă a lui Clement către Iacov, Frederick Tristan ne prezintă o imagine alegorico-creștină a corabiei: „Întregul corp al Bisericii seamănă cu o corabie care transportă, pe o furtună violentă, oameni de obârșii foarte diferite, care nu vor să locuiască decât în cetatea Împărăției celei bune. Socotiți că Dumnezeu este stăpânul acestei corăbii; că Hristos este timonierul ei; că episcopul este straja; presbiterii sunt căpeteniile echipajului; diaconii – șefii vâslașilor; catiheții – cei care recrutează personalul; frații întru credință – călătorii; lumea – hăul morții; ispitele sunt vânturi puternice; persecuțiile, pericolele, frământările de tot soiul – valurile uriașe […] Toți, într-un același cuvânt, să-L roage pe Dumnezeu să le trimită valuri prielnice. Toți să se aștepte, în timpul călătoriei, la felurite necazuri, deoarece ei știu că traversează întinsa și zbuciumata mare a lumii.”

Sfântul Ipolit al Romei îmbogățește hermeneutica corabiei, privită alegoric: „Prora (Bisericii – corabie) îi este spre răsărit; pupa, spre apus, carena către sud. Iar timonă îi sunt cele două testamente. Parâmele îi sunt întinse, ca și milostenia lui Hristos, îmbrățișând Biserica. Corabia duce cu ea rezerve de apă vie, ca și botezul renăscător. La dreapta și la stânga corabiei veghează marinari pricepuți, precum îngerii păzitori care cârmuiesc și ocrotesc Biserica. Odgoanele care leagă antena de vârful catargului sunt ordine ale profeților, ale martirilor, ale apostolilor care odihnesc în împărăția lui Hristos.”

Relația dintre corabie și Biserică nu se oprește doar la nivel de simbol. Însăși forma bisericii respectă pe cea a corabiei (adăugându-o, desigur, și pe cea în formă de cruce). „În Constituțiile Apostolice, cartea a II-a, cap. 57, se prevede ca biserica, înainte de toate «să fie lungă și încăpătoare, apoi să fie îndreptată cu altarul spre răsărit, de amândouă părțile în față să aibă pastoforii, adică proscomidiarul și diaconiconul; în fine, să fie asemenea unei corăbii».”

Simbolul „corabie” se desăvârșește în realitatea Biserică, care păstrează sensul inițial al navei, oferindu-i totuși înțeles anagogic, ce pleacă de la simpla salvare și se odihnește în îndumnezeire. „Sfintele Evanghelii ne învață că Domnul nostru Iisus Hristos a predicat adesea oamenilor stând în corabie, aproape de malul mării. Prin urmare, imaginea corabiei, ca simbol profetic al bisericii, prezent în Vechiul Testament, devine acum un memorial al prezenței active a lui Iisus Hristos în corabie când predică sau când săvârșește minuni pe mare. Întrucât adesea «amvonul» lui Iisus era corabia, cele mai profunde lecții de «eclesiologie» despre taina Bisericii le-a oferit Hristos Domnul ucenicilor Săi pe când se afla cu ei în corabie sau venea, mergând pe apă ca pe uscat, spre corabia în care se aflau ucenicii Lui.”

Prezentată în mod sublim de către Sfântul Ioan Gură de Aur, preoția nu se limitează doar la călăuzirea credincioșilor, ci la metamorfozarea lor. Marele cuvântător al creștinilor, Sfântul Ioan, arată analogia Bisericii cu corabia lui Noe: „De aceea n-ai greși de-ai spune că biserica e mai mare decât corabia lui Noe. Corabia lui Noe a primit în ea animale și a păstrat în ea tot animale; Biserica, însă, primește animale și le schimbă. Iată ce vreau să spun! A intrat în corabie uliu, a ieșit uliu; intră lup, a ieșit lup. În biserică, însă, intră uliu și iese porumbiță; intră lup și iese oaie; intră șarpe și iese miel. Nu se schimbă firea, ci este aruncat păcatul.”

I. 2. 3. Peștele – simbol foarte folosit în perioada primară, chiar mai răspândit decât semnul Sfintei Cruci (simbol prin excelență dedicat creștinismului – evitat, de multe ori, din pricina evidenței în fața prigonitorilor), simbolizează pe cei care se lasă în mâna pescarilor – Apostoli. Peștele, în înțelesul simbolic, nu este văzut ca fiind cel sacrificat, ci, dimpotrivă, este salvat de pescar dintr-o lume tulbure, pentru a fi dus în alt loc.

Mai importantă decât explicația precedentă este valoarea pe care cele cinci litere constitutive ale etimonului grec (ihtis) o au ca acrostih: IXTIS = Iisus X(H)ristos Teou Yios Sotir (Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul). În această accepțiune, peștele reprezintă pe Însuși Iisus Hristos, care a coborât pe valurile umanității, prin Întruparea liber asumată, fiind lovit, ca toți oamenii, de curenți și prădători – dintre care, cei mai agresivi sunt moartea și iadul.

Înțelesul teologic al cuvântului pește (ihtis) depășește simpla expunere grafică. Prin conținutul său, acest cuvânt-simbol devine mărturisire de credință, aderare la viața și învățătura Domnului Iisus Hristos, „sintagmă care, într-un fel, rezumă doctrina creștină și este prima sa mărturisire de credință.” Conform autorului menționat, au fost descoperite două texte (Epitaful lui Abercius și cel al lui Pectorius), care redau o minunată interpretare creștină a vieții în Hristos, văzut ca pește: „Mă numesc Abercius. Sunt discipolul unui sfânt păstor care își paște turmele de oi în munți și pe câmpie, care are ochi mari ce pătrund peste tot […] Credința este cea care mă conduce. Peste tot aceasta m-a hrănit cu un pește foarte mare și foarte curat din cea mai limpede apă, pescuit de o fecioară sfântă, care îl oferea drept hrană prietenilor. Fecioara avea un vin bun pe care îl oferea împreună cu pâinea.” Hristos Domnul este văzut în aceeași lumină și de către Sfântul Ciprian : „Numai în apă vom renaște, după chipul lui Hristos, stăpânul nostru peștele.”

Prezența și participarea peștelui în concret este evidentă în paginile Sfintei Scripturi. Acesta apare, de cele mai multe ori, ca hrană (căutată sau abundentă), cât și ca dar de la Fiul lui Dumnezeu cel Înviat (în Evanghelia Sfântului Ioan, capitolul 21, El binecuvintează ascultarea cu roade îmbelșugate, și chiar El pregătește „jar pus jos și pește deasupra” – versetul 9); totodată, peștele este și obiect al minunii, transfigurare prin puterea lui Dumnezeu (înmulțirea pâinilor și a peștilor, lucru menționat de 2 ori în Sfintele Evanghelii).

I. 2. 4. Ancora. Ca pentru orice element simbolic, sensul metaforic al ancorei (în viziunea și utilizarea creștinismului primar) este dublat de sensul de bază. Alcătuită dintr-un material rezistent și folosită pentru fixarea navelor (ancorare), ancora are puterea și menirea de a păstra un obiect/ o credință nemișcată, indiferent de forțele opuse.

În mod analogic, ancora simbolică reprezintă nădejdea statornică ce ține neschimbată viața creștinului în relație cu Dumnezeu. Înțelesul acesta este confirmat de Sfântul Apostol Pavel: „noi, cei ce căutăm scăpare, să avem îndemn puternic ca să ținem nădejdea pusă înainte, pe care o avem ca pe o ancoră a sufletului, neclintită și tare, intrând dincolo de catapeteasmă, unde Iisus a intrat pentru noi ca înaintemergător” (Evrei 6, 18-20). Bunăoară, ancora – în accepțiunea metaforică, poate fi foarte ușor asociată cu virtutea nădejdii, cea care este o bună temelie pentru toate celelalte virtuți.

Forma ancorei este foarte asemănătoare cu cea a crucii. Unii interpreți (Orazio Marucchi) sunt de părere că reprezentarea acesteia a pornit de la semnul crucii, care a căpătat o mică modificare a extremităților formei sale, pentru a ascunde forma evidentă. Și acest lucru este demn de luat în considerare; în orice caz, crucea și-a schimbat rostul inițial prin asumarea ei de către Iisus Hristos. Același lucru s-a petrecut (se petrece) și cu simbolismul ancorei, fiindcă, apropiindu-se de propria transfigurare, ea nu se mai ascunde în apă și nu se mai afundă în mâl, ci se manifestă prin nădejde și se sprijină pe credința în Dumnezeu.

Ancora nu apare solitară. Ea se află în strânsă legătură cu peștii, care sunt reprezentați cu gurile deschise spre brațele acesteia. Interpretarea alegoriei arată faptul că oamenii (apărând sub forma peștilor) se hrănesc de pe brațele Sfintei Cruci (ancora), adâncindu-se în nădejde. Deși au înțeles și în mod singular, metaforic, elementele amintite au o interpretare mult mai amplă din perspectivă alegorică, totală și complementară. Fiecare își descoperă noi sensuri prin apariția celuilalt semn. O privire holistică (nu numai ca ideologie filosofică), mai complexă, este mult mai grăitoare. Totalul nu este suma componentelor, ci descoperă noi valențe prin relațiile care se stabilesc între părțile constitutive; privite izolat, acestea nu își descoperă strălucirea în mod deplin, ci numai în relație cu celelalte.

Metafora ancorei în crestinism depășește înțelesul vechi, păgânesc. În lumea profană, ancora reprezenta simpla speranță (un exercițiu autovolițional). În limbajul uzual se spune că speranța moare ultima, dar, totuși … moare. Nădejdea nu moare niciodată. Ea se înalță deasupra speranței, aflându-se în strânsă legătură cu Crucea Domnului Iisus Hristos; deși pare paradoxal, suferința este plină de nădejde, pentru că nu se oprește pe Golgota suferinței, ci este luată de Mântuitorul Hristos, trecută prin iad, apoi se bucură de Învierea și Înălțarea Sa la cer. Arta creștină preia o parte din cea păgână, o curățește și îi dă noi sensuri. În mod firesc, arta Bisericii „a absorbit elementele de artă păgână, dar a sfințit toată această moștenire complexă, pe care a pus-o în serviciul plenar al propriei expresii, transformând-o potrivit exigențelor învățăturii creștine.”

I. 2. 5. Porumbelul apare adeseori în Sfânta Scriptură, atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament (mai mult cu valoare simbolică). În Vechiul Testament, porumbelul poartă înțelesul de mesager al curăției și fidelității. El este trimis după ce corabia lui Noe se oprește pe Muntele Ararat (Facere, cap. 8), pentru a transmite dacă e posibilă viața în afara corabiei. După ce corbul nu își îndeplinește misia (fiind probabil atras de cadavrele rămase după retragerea apelor) și nu se mai întoarce pe corabie, Noe trimite porumbelul. Fidelitatea acestuia se vede prin întoarcerea cu o „ramură de măslin, semnul împăcării și al mântuirii din potop.” Înțelesul creștin al porumbelului este clar: prezența Duhului Sfânt. Duhul Sfânt (porumbelul) se coboară peste Biserică (corabie), luminând-o și dăruindu-i ramura de măslin; uleiul însuși este mărturia lucrării Sfântului Duh; de aceea el este folosit la ungerile ce accentuează lucrările Duhului Sfânt: la Taina Mirungerii, la Taina Maslului, la ungerea cu mir de la sfârșitul slujbelor religioase.

Porumbelul era primit ca jertfă la Templul din Ierusalim. Curățenia și blândețea lui l-au făcut vrednic să fie adus ca jertfă înaintea lui Dumnezeu. Bunăoară, când Maica Domnului a venit la templu cu Pruncul Iisus la vârsta de 40 de zile, se aducea jertfă înaintea lui Dumnezeu „o pereche de turturele sau doi pui de porumbel” (Luca 2, 24). Alegoric, jerfa porumbelului (invocarea liturgică a Sfântului Duh în cadrul Sfintei Liturghii) prefigurează jertfa euharistică a Domnului Iisus Hristos.

În Cântarea Cântărilor – imnul iubirii frumoase, soția preaiubită este văzută ca o porumbiță, mesaj preluat și oferit liturgic mirilor ca întâmpinare pentru primirea Tainei Cununiei. Frumusețea, puritatea și fidelitatea reciprocă a perechilor de porumbei sunt demne modele de urmat de către cei care primesc Taina Cununiei. Chiar dacă omul este cununa creației, întreaga făptură reflectă prin sine frumusețea Creatorului. Porumbelul arată gingășia pe care Dumnezeu a așezat-o în lume, stare la care trebuie să ajungă toți cei care doresc să se înalțe spre El.

Duhul Sfânt vine la momentul Botezului Domnului sub chipul (forma, nu întruparea) porumbelului: „Tertulian, în textul Despre Botez, capitolul VIII, motivează alegerea acestei păsări datorită curățeniei și inocenței sale, precum și – asemenea porumbelului lui Noe, care a anunțat iertarea vechilor păcate – prin faptul că este vestitoarea iertării creștinilor din blestemul originar.”

Relația dintre porumbel ca simbol și Duhul Sfânt ca realitate este, oarecum, prefigurată în primele rânduri ale Sfintei Scripturi. În zilele creației: „Duhul lui Dumnezeu Se purta deasupra apelor” (Facere 1, 2) asemeni unei recunoașteri, ca o pregătire pentru unirea cu creația, ca aceasta să dea rod. El se manifestă, în această situație, ca o pasăre deasupra apelor; episodul zborului deasupra apelor devine concret și elocvent în momentul amintit al încheierii potopului, când ne închipuim cum porumbelul se plimba pe deasupra apelor revărsate peste fața întregului pământ pentru a găsi viață.

Trei dintre elementele simbolice prezentate sunt reunite în clipa în care arca lui Noe se oprește. Locul ancorei (ca simbol) este luat de Muntele Ararat, cel care o fixează și o oprește din derivă, corabia este cea care salvează lumea, iar porumbelul este vestitorul întâlnirii cu o nouă creație, spălată de păcat. „Focul” regenerării creației este înlocuit cu apa, însă omul este salvgardat. Duhul Sfânt, Biserica, nădejdea, călăuzite de Domnul Iisus Hristos (realitățile prefigurate de corabie, ancoră, porumbel și pește), vin în slujirea omului; Dumnezeu vine ca să lucreze la mântuirea omului, lucru imposibil de pătruns cu mintea: „Fiul Omului nu a venit ca să I se slujească, ci ca să slujească El și ca să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți” (Matei 20, 28).

Porumbelul a avut și un alt înțeles în Biserica lui Hristos. „Începând cu Constantin, porumbelul apare alături de monograma lui Hristos. Nu mai este vorba de Sfântul Duh, ci despre «spirita sancta», sufletele credincioșilor. Sensul acesta este întărit și de expresia «polumbus sine felle» (porumbelul fără fiere – fără umori, adică în întregime inocent și pur).” Omul este chemat să imite temperamentul și comportmentul porumbelului, lucrul acesta fiind posibil ca urmare a unei autentice apropieri de Dumnezeu.

Apare în unele locuri imaginea unui porumbel care bea dintr-un vas sau gustă dintr-un ciorchine. Abordând înțelesul oferit de F. Tristan, porumbelul desemnează pe cei care se hrănesc din Euharistie, sufletul care se unește cu Hristos Domnul pentru viața veșnică.

O altă calitate a porumbelului este fidelitatea. Este știut faptul că doi porumbei, după ce formează o pereche (familie), își rămân fideli până la sfârșitul vieții lor. Fidelitatea sau credincioșia reprezintă o trăsătură fundamentală, specifică oricăror persoane în legătură cu cineva, mai ales cu Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este credincios făpturii (deși nu are nicio obligație, El fiind liber față de oricine, pe când omul este contingent și, deși liber, deplin dependent de Dumnezeu), cu atât mai mult omul este dator să fie credincios față de Dumnezeu. Duhul Sfânt este credincios (neschimbat în hotărârile luate) întregii făpturi, pe care o transfigurează.

Porumbelul a fost folosit și ca un rapid, discret și eficient mesager. El transmitea informații dintr-un loc în altul, fără să atragă atenția. Duhul Sfânt aduce în mintea omului voia lui Dumnezeu, pe care o imprimă în mintea și inima primitorului. Omul descoperă ce are de făcut cu viața proprie în măsura în care își deschide inima înaintea Duhului Sfânt pentru a fi purtător de voie și de lucrare divină.

În credința populară se presupune că diavolul nu se poate preschimba sub chipul porumbelului. Fiind afierosit (închinat) lui Dumnezeu, sau chiar oferindu-și chipul pentru epifania Duhului Sfânt, porumbelul „lucrează” numai cu divinitatea.

Blândețea porumbelului este cunoscută și recunoscută, fiind oferită ca paradigmă comportamentală de către Mântuitorul Iisus Hristos: „Fiți înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii” (Matei 10, 16). Blândețea arată o inimă caldă, disponibilitate și iubire. Astfel, omul se poate apropia de Cel care este iubire (1 Ioan 4, 8) numai pășind pe drumul iubirii. Porumbelul – Duhul Sfânt se așază în locurile sfinte, curate, unde blândețea este primitoare.

Însăși teologia arată misterul simbolului dându-I valoare apofatică, simbolul mărturisind o parte a adevărului prin ceea ce se vede și o parte mult mai adâncă, tainică, prin ceea ce nu se vede.

I. 2. 6. Sfânta Cruce – deși cel mai important și reprezentativ simbol și realitate a Bisericii, suficient prin sine însuși, aceste semn minunat nu a fost atât de folosit la începutul creștinismului, ca urmare a foartei cunoscute sale semnificații. Dacă celelalte simboluri puteau fi ușor confundate cu alte abordări necreștine (ceea ce inducea în eroare pe prigonitori), semnul Sfintei Cruci era pecetea creștinilor, în mod evident și inconfundabil.

Prezentarea acestui simbol capital pentru creștini – deși astăzi multe culte autointitulate creștine nu îl recunosc și nici nu îl cinstesc – a fost lăsată în această parte a lucrării nu ca urmare a vreunei importanțe reduse ci ca urmare a argumentului invocat mai sus, anume al unei folosiri mai reduse.

Amintind de necinstirea acestui simbol-realitate chiar de către anumite denominațiuni, aducem în prim-plan argumentul acestora: pomenirea suferinței prin Cruce aduce lezare Domnului Iisus Hristos. Gândindu-ne la eroii neamului (pomeniți laolaltă la un mare praznic al Ortodoxiei, Înălțarea Domnului) care și-au dat viața pentru neam și credință, avem certitudinea că amintirea faptelor lor vitejești reprezintă un alt moment de glorie pentru memoria lor, mângâierea familiilor, întărirea în curaj a urmașilor și responsabilitate față de jertfă. Recunoașterea jertfelniciei nu aduce durere, ci mângâiere pentru familia și neamul lor, păzite cu prețul sângelui. Chiar și în cadrul onorurilor militare, sunt redate momentele grele prin care au trecut, tocmai pentru a se întări cuvenitul respect de care se bucură cei care și-au iubit neamul mai mult decât propria viață. Cei care rămân în viață, cu siguranță se mândresc cu semnele evidente ale sacrificiului lor, dovada indiscutabilă a calității de „erou”.

Singura motivație care ar îndreptăți presupunerea că cineva este întristat de propria suferință ar fi că ea nu a fost primită de bunăvoie, ci împotriva propriei libertăți sau accidentală, ceea ce arată lipsă de curaj. În lumina celor două abordări, este știut că Domnul Iisus Hristos a primit Crucea de bunăvoie, mergând spre Sfânta Sa Pătimire ca cel mai mare erou, pentru a mântui și îndumnezei pe tot omul ce Îi urmează. „Cel ce Te-ai înălțat pe Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou, numit cu numele Tău, îndurările Tale dăruiește-i, Hristoase Dumnezeule. Veselește cu puterea Ta pe credinciosul nostru popor, dăruindu-i lui biruință asupra potrivnicilor, având ajutorul Tău armă de pace, nebiruită biruință.” (Condacul Înălțării Sfintei Cruci – 14 septembrie).

Ori, Domnul Hristos, dorind prin propria libertate să primească suferința, cinstirea Sfintei Cruci înseamnă aprecierea Jertfei Mântuiroare și a celui ce a fost pironit pe ea de către propria-I iubire (din cântările Triodului). Purtarea ei cu dragoste (atât în mod fizic, cât și spiritual) echivalează cu apropierea de Hristos cel Înviat și îmbrățișarea Lui ca răspuns la îmbrățișarea pe care ne-a oferit-o prin răstignire.

Este cunoscut faptul că, până la Învierea Mântuitorului, Crucea reprezenta semnul de ocară pentru oamenii de cea mai joasă speță. Modalitatea prin care se provoca moartea prin crucificare este de un dramatism deplin: atât rușinea publică la care erau supuși condamnații, cât și felul sadic (încet și dureros) de aducere a morții. Pe toate acestea și le-a asumat Mântuitorul Iisus Hristos din iubire față de lume, pentru a o mântui și a o chema la asemănare/transfigurare. Detaliile oferite de Frederick Tristan sunt cutremurătoare: „După ce instrumentul astfel compus (crucea) era gata, se legau picioarele crucificatului cu o frânghie. Atunci se puteau fixa cu cuie mâinile și picioarele, dacă astfel era ordinul, ceea ce se întâmpla dacă se dorea scurtarea supliciului (din cauza proximității unei sărbători la romani sau a Șabatului în Palestina) (…) Din clipa aceeea, corpul era lăsat să atârne, greutatea atârnând în brațe, ceea ce provoca mai încet sau mai repede o anchiloză care bloca respirația. Ajutându-se de picioare și de gambe, cum putea, crucificatul își ridica corpul pentru a-și ușura brațele și a respira, dar în curând cădea din nou. Astfel, supliciul crucii era bazat pe sufocare și se înțelege că organismele tari se puteau chinui mai multe zile într-o agonie îngrozitoare. Cei slabi mureau mult mai repede, mai ales dacă fuseseră fixați cu piroane, care tăiau oribil carnea și oasele. Totuși, dacă voiau să scurteze supliciul, sfărâmau tibia sau gleznele cu o măciucă pentru ca, neputând să se mai ridice, osânditul tetanizat să se sufoce mai repede. Din contră, dacă se voia ușurarea «momentană» a osânditului, i se străpungea coasta cu o lance, ceea ce permitea plămânului să se goalească de sângele pe care nu mai putea să îl evacueze singur.”

Cu toată această suferință de nedescris în amploarea ei, crucea (suferința sau chiar moartea) erau dorite de iubitorii înflăcărați ai lui Hristos. „Ceea ce fusese instrumentul chinuirilor și al morții lui Hristos, cât și a numeroși creștini, între care și Sfântul Petru, fusese înțeles drept instrumentul care le făcuse cinstea de a-I face să acceadă la slavă. Cu cât suferințele fuseseră mai mari, cu atât mai mare era slava.” Nu se poate vorbi de o simplă repetare formală a chinului exterior, ci de o participare deplină la dragostea răstignită a Fiului lui Dumnezeu. Martirii ce au urmat calea sacrificiului au fost întâmpinați de Mirele-Hristos în mare cinste. Sfântul Apostol Ștefan, primul martir creștin, face o cutremurătoare mărturisire, pentru că, „fiind plin de Duh Sfânt și privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu și pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Și a zis: Iată, văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 7, 55-56). Cerurile au fost deschise de brațele răstignite ale Fiului lui Dumnezeu, Care, din înaltul veșniciei, îi cheamă pe toți iubitorii crucii.

Despre semnul și folosirea semnului crucii în Vechiul Testament nu avem prea multe referiri directe, cu excepția Cărții lui Iezechiel, cap. IX, versetul 4, când iudeii însemnați cu semnul crucii sunt cruțați de Dumnezeu de la pieire (o profeție evidentă referitoare la scăparea din moartea veșnică a celor care iubesc pe Hristos și Crucea Sa) . „Și i-a zis Domnul: «treci prin mijlocul cetății, prin Ierusalim, și însemnează cu semnul crucii (litera tau, care în alfabetul vechi grec avea forma unei cruci) pe frunte pe oamenii care gem și care plâng din cauza multor ticăloșii care se săvârșesc în mijlocul lui.»” Ni se vorbește însă în paginile Vechii Legi despre Pătimirile Mântuitorului și despre Moartea Sa, accentuându-se ideea suferinței pe care o va primi (Isaia cap. 53). Sunt prezentate și prefigurări ale Sfintei Cruci, profeții care vorbesc despre puterea de viață făcătoarei Cruci. Astfel, după interpretarea Sfântului Chiril al Alexandriei, lemnele purtate de Isaac pentru propria jertfire prefigurează luarea Crucii de către Domnul Iisus Hristos.

O prefigurare mult mai evidentă a Sfintei Cruci este reprezentată de șarpele de aramă din pustie, înălțat de Moise pentru a izbăvi din moarte pe cei mușcați de șerpi veninoși. Sfânta Cruce este dătătoare de viață pentru toți cei care, „mușcați” de păcat, privesc cu credință la ea și la Cel răstignit. Are loc o „răsturnare” față de ceea ce a devenit lumea în urma păcatului. De fapt, o dublă răsturnare, care înseamnă o întoarcere la normal: pornind de la ideea că Dumnezeu le-a creat bune pe toate, iar refuzarea lui Dumnezeu a dus la răsturnarea valorilor, reîntoarcerea lor duce la o poziție corectă. Concret, dacă șarpele face parte din rândul creației (Facere 1, 24), trebuie să privească spre Creator. Șarpele-diavol vine și deturnează privirea de la Dumnezeu, iar cei care au privit la el și l-au ascultat (Adam și Eva), au pierdut legătura vie. Șarpele de aramă vine și readuce viața, căci cel care privea spre el, privea spre mila lui Dumnezeu și se vindeca. Mergând cu această idee până la realitatea crucii, lemnul acesteia repară rana adusă omului de lemnul pomului cunoașterii binelui și a răului. Ceea ce a fost întinat de păcat a fost curățit și sfințit de Noul Adam, Fiul lui Dumnezeu, care a redescoperit frumusețea inițială a lumii, dându-i noi sensuri.

„Nimeni nu s-a suit la cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să Se înalțe Fiul Omului, ca tot Cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (Ioan 3, 14-15). Versetele citate sunt ale Evangheliei din Duminica Înălțării Sfintei Cruci; este subliniată, la nivel liturgic, continuitatea dintre simbol – șarpele de aramă și realitate – Crucea Domnului Iisus Hristos.

Brațele întinse ale lui Moise în timpul luptei cu amaleciții au adus poporului evreu victoria. Întinderea brațelor prefigurează, cu certitudine, semnul crucii; efectul (câștigarea luptei) este legat tot de cruce: cel care o urmează și o cinstește prin întreaga sa viață, biruiește.

Aceste prefigurări se împlineasc în Vinerea Sfintelor Pătimiri ale Domnului. Golgota Îl cheamă să poarte crucea reală, amară, dar mântuitoare. Iconografia surprinde aspectul restaurator al Jertfei Domnului Hristos în scena Răstignirii Sale. Crucea cu Mântuitorul răstignit se află deasupra unui loc ce are îngropat un craniu, care îl simbolizează pe Adam, care, căzut din cauza lemnului (pomul cunoștinței binelui și răului) este țintuit în adânc. Noul Adam (Domnul Iisus Hristos) se află pe noul lemn (Sfânta Cruce), pentru a da viață tuturor. Crucea nu îl zdrobește pe Adam, ci îl scoate din iad, lăsând să se coboare deasupra lui Sângele dătător de viață al Fiului lui Dumnezeu.

Realitatea Sfintei Cruci cuprinde două înțelesuri complementare: crucea privită ca obiect în sine (cinstită de către creștini, prin raportare la Crucea Domnului Hristos) și ca sens duhovnicesc (propriile încercări lăsate de Dumnezeu fiecăruia, liber și conștient asumate, spre unirea cu Hristos).

Gândindu-ne la creștinii primelor veacuri, valoarea crucii este deosebit de reală și concretă, nu numai un simbol. Martirajul lor – urmarea lui Hristos prin răstignirea față de lume – confirmă iubirea față de Fiul lui Dumnezeu și față de Crucea Sa. Ca și formă, crucea a avut mai multe abordări, interpretări specifice ale aceleiași realități:

Crucea latină, cea mai răspândită, cu cele două brațe inegale;

Crucea în forma de „T”, crucea „tau” sau crucea egipteană;

Crucea Sfântului Andrei (decussata) – sub forma literei „X”;

Crucea Sfântului Petru (Crucea întoarsă).

Aceste forme sunt cele mai cunoscute, însă există mult mai multe abordări și reprezentări ale Sfintei Cruci. Toate vorbesc însă despre suferințele și moartea Domnului Hristos și despre purtarea propriei cruci.

Însuși Domnul Iisus Hristos mărturisește importanța și necesitatea luării crucii de către oameni: „Cel ce nu-și poartă crucea sa și nu vine după Mine, nu poate să fie ucenicul Meu.” (Luca 14, 27). Este vorba, desigur, de aspectul interior al crucii – cel de asumare personală. Crucea omului este continuarea și sensul pentru care Însuși Hristos a purtat Crucea. Sfântul Apostol Pavel le spune corintenilor că Hristos l-a trimis să binevestească, pentru a nu rămâne zadarnică crucea lui Hristos (1 Corinteni 1, 17). Deși înfricoșează, crucea nu înspăimântă. Paradoxul ei e plin de adevăr în măsura în care Hristos e iubit de fiecare om: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine și eu pentru lume” (Galateni 6, 14).

I. 2. 7. Monograma lui Hristos. Potrivit DEX-ului limbii române, o monogramă este „un semn scris, gravat sau cusut, format prin alăturarea sau împletirea inițialelor numelui și prenumelui unei persoane.” Monograma a fost folosită de unii conducători ca și pecete, confirmarea autenticității persoanei (instituției) care întărea documentele. „Imperiul (Roman) va continua această modă, în special pe peceți și pe montura inelelor. Era vorba de autentificarea actelor sau scrisorilor în ceară. Monograma va fi utilizată pentru a semna.”

Monograma lui Hristos combina inițialele grecești iota (I) și hi (X), devenind pecete pentru creștini. „Folosirea acestor semne abreviative datează din sec. al IV-lea […] Este posibil ca unul dintre aceste semne (monograma) să fi avut o intenție simbolică încă din acea epocă […] Dar numai sub Constantin cel Mare s-a trecut definitiv de la abreviere la simbol, care, de atunci, se va numi monograma lui Hristos.”

Într-un alt înțeles, literele care formează monograma lui Hristos sunt hi (X) și ro (P), înțelegându-se prescurtarea primelor două consoane de la Hristos. Cert este faptul că, după Edictul de la Mediolanum (313), cultul cinstirii Sfintei Cruci se dezvoltă, fiind promovat de însuși Sfântul Împărat Constantin cel Mare. După relatările lui Lactanțiu și Eusebiu, episcopul Cezareei (cronicarii împăratului bizantin), semnul crucii se arată pe cer înainte de lupta cu Liciniu, însoțit de scrierea „în acest semn vei învinge”. Însemnându-și steagul armatei, precum și veșmintele proprii și pe ale ostașilor, Constantin cel Mare câștigă lupta, deși raportul numeric îi era net inferior. În urma acestei noi minuni, a victoriei (după cea a arătării Sfintei Cruci pe cer), crucea și creștinismul, în general, primesc libertatea de a exista. Pe stindardul imperial roman a fost inscripționată monograma lui Hristos, acesta primind denumirea de labarum. Monograma s-a numit chrisma (chrismon). Începând cu anul 317, au început să fie bătute, în Imperiul Roman, monede cu monograma creștină.

Dacă multe dintre simboluri au fost reduse ca utilizare și însemnătate (mielul, corabia, peștele etc.), monograma și crucea încă sunt folosite în viața omului și cultul Bisericii, valoarea lor depășind aria simbolismului. Simbolul își încheie de multe ori menirea când apare icoana; crucea depășește funcția de simbol (ca și monograma), devenind realitate. Bunăoară, lemnul Sfintei Cruci ori semnul acestuia se bucură de cinste întotdeauna, pe când multe din celelalte simboluri rămân prefigurări.

Pe lângă aceste simboluri, în creștinismul timpuriu mai erau folosite și următoarele simboluri ori scene, fiecare având propriul înțeles ce aparține unei Biserici creștine locale, ca și unicul soare ce încălzește, luminează, dă viață fiecăruia după propria trebuință:

I. 2. 8. Scena celor trei tineri în cuptorul de foc. În uzul liturgic, la slujba utreniei, în timpul canonului, cântarea a VII-a a acestuia face referire la mărturisirea credinței celor trei tineri (Anania, Azaria, Misael), buni prieteni cu proorocul Daniel. Capitolul al III-lea al cărții profetului pomenit relatează evenimentul istoric al aruncării în cuptor (încins de 7 ori) a celor 4 tineri mărturisitori ai credinței, precum și minunea prin care ei au rămas nevătămați. Cântarea canonului se întrepătrunde în sens și mesaj cu reprezentarea grafică a tinerilor în cuptorul de foc, după cum imaginea se împletește cu cuvântul pentru a sluji aceleiași învățături.

Tot din rândul simbolurilor face parte și „practica de a scrie numele personajelor pictate, (care) este preluată și ea tot din tradiția păgână. Astfel, icoanele Mântuitorului poartă în grecește abrevierea numelui lui Iisus Hristos (IC XC), iar aureola Lui poartă întotdeauna inscripția O ΩN (Cel ce este). De asemenea, în icoanele Sfintei Fecioare sunt trecute inițialele (MP ΘY, de la «Maica Domnului»).

Sunt prezente, în primele veacuri, reprezentări ale personajelor Vechiului Testament, ca profeții ale Noului Testament: „Noe, Avraam, plăgile trimise asupra Egiptului, Moise lovind cu toiagul în stâncă, de unde țâșnește apa.” Ele sunt imagini prefigurative, care se desăvârșesc prin Hristos. Noe, prin jertfa pe care trebuie să o aducă (propriul fiu), anticipează jertfa mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. Moise, personaj ales de Dumnezeu pentru a scoate poporul iudeu din robie, este cel care prevestește lumii că va veni Mesia, Cel care va scoate întregul neam omenesc din robia morții etc.

Abordarea înțelesului cruce a avut mai multe forme, toate însă conducând spre aceeași realitate: Jertfa răscumpărătoare a Mântuitorului Hristos. În acest mod se folosea semnul thav (ultima literă a alfabetului semitic): „Semnătura cu semnul thav este liberatoare. Și folosirea ei în context mesianic nu înseamnă a-i forța semnificația, ci dimpotrivă, a-i da un sens tocmai prin eliberarea evreilor din robie. Deci, pentru un zelot, semnul thav echivalează cu eliberarea Palestinei; este semnul atât de doritei victorii împotriva colonizării romane. Și dacă această eliberare cere sacrificiul vieții, militantul devine atunci martor, ca și mielul al cărui sânge este semn de protecție împotriva ocupantului nedorit.”

Amintim succint și alte elemente ale simbolismului creștin primar: ramura de palmier, cununa, răsadul și apele, menora (candelabrul cu 7 brațe preluat de creștinii iudaizanți, cele 7 brațe însemnând, în abordare creștină, darurile Sfântului Duh), catacombele, palmierul, cununa etc.

Simbolurile enumerate nu au fost singura modalitate a folosirii artei pentru simțirea prezenței lui Dumnezeu, ci sunt cele mai folosite într-o epocă în care, la nivel de interioritate, exista temerea reprezentării divinității, iar la nivel extern, frica de expunere în fața prigonitorilor. În primele veacuri (cel puțin până în sec. al IV-lea, anume momentul „eliberării” creștinilor din catacombe), simbolurile creștine prevalau în fața icoanelor, însă icoanele au existat ca realitate și prețuire încă din vremea Sfinților Apostoli. „În această situație, icoanele nefăcute de mână ale Mântuitorului (printre care și mahrama pe care a primit-o regele Abgar al Edesei spre vindecare, căreia Biserica i-a închinat spre pomenire ziua de 16 august) și ale Maicii Domnului, precum și cele pictate de Sfântul Luca au fost ascunse, pentru a fi ferite de profanare sau distrugere, încât foarte puțini creștini știau de existența lor.”

Simbolul nu a înlocuit icoana, ci a prefigurat-o. Știind că, de multe ori, credința creștină este privită ca fiind conservatoare, este cu neputință de admis că cinstirea icoanei a fost o invenție locală și temporară a Bisericii. Însăși așezarea Bisericii pe fundamentul tradiționalismului și privirea cu rezerve a oricărei înnoiri este un argument al unei poziții de neschimbabilitate față de orice realitate acceptată. Cinstirea icoanei este firească, după cum firească este și cinstirea și acceptarea Sfintelor Scripturi. Chiar și Sfânta Scriptură a trecut prin cenzura canonului; unele cărți sunt normative, altele numai bune de citit (sigur că există și unele apocrife).

De altfel, orice mijloc ce Îl mărturisește pe Dumnezeu în viața noastră devine cale de contemplare a divinității. Scrisul nu a apărut, probabil, pentru a contempla pe Dumnezeu, ci pentru a înlesni comunicarea; însă scrisul despre Dumnezeu devine cale a revelației. La fel se întâmplă și cu icoana, dacă ni-L revelază pe Dumnezeu. Icoana a fost împlinirea firească a simbolului, după cum Domnul Hristos a fost împlinirea profeților, știut fiind că din slujirile Sale face parte și cea profetică; chiar și icoana are un caracter simbolic.

I. 3. Începuturile icoanei în viața Bisericii

Primele veacuri mărturisesc acceptarea lentă a închinării și cinstirii icoanelor. Astfel, „în secolele II-III s-a ajuns la situația paradoxală ca platonicienii, a căror metafizică disprețuia materia, apărau cultul imaginilor în timp ce creștinii, a căror credință se întemeia pe Întrupare, se opuneau lor.” Atitudinea creștinilor din primul veac creștin – mai ales a celor proveniți din rândul iudeilor, era firească. Orice modificare se produce în timp. Practica cinstirii icoanei n-a fost efect al vreunei hotărâri dogmatice, ci viața Bisericii a chemat-o. Folosirea icoanelor „s-a stabilit și s-a răspândit în Biserică nu impusă prin decret, nici introdusă prin surprindere, ci în mod fluid ca ceva natural din sufletul creștin, rămas uman sub împărăția harului”.

Perioada oprimării creștinismului a suprimat și o manifestare mai amplă. Întâlnirile și rugăciunile ascunse, cuminecările nocturne, viața creștină într-un cuvânt, n-au fost favorabile elaborării vreunei dogme, însă au întărit suflete de diamant care n-au fost cioplite de prigonitori. După „edictul de la Mediolanum din anul 313, iconografia creștină a cunoscut o mare răspândire, Biserica vestind Evanghelia atât prin cuvânt cât și prin icoane.” Momentul eliberării nu a fost o invenție a unei noi credințe, ci manifestare a ceea ce se trăia și se nutrea în ascuns, creștinismul arătându-și identitatea abolită până atunci.

Deși de rit creștin, „comunitățile siriană și armeană, fără a fi totuși ostile icoanelor, nu aveau tendința firească de a face din ele obiecte de cult, percepându-le doar sub aspectul lor pur didactic, ca simple ilustrări ale textului biblic.” Recunoașterea utilizării icoanelor însemna un lucru bun, însă refuzul de a le accepta sub integralitatea lor nu ducea decât la o reducere a icoanei în echivalența reducerii Sfintei Scripturi la o simplă cronică a faptelor istorice. Văzându-le doar parțial, parțial se puteau folosi și de ele. Neacceptarea aspectului haric reduce dimensiunea ascendentă a icoanei, rezumând-o la activitate pur omenească. Însă acesta a fost începutul …

Înțelegerea didactică a icoanei a fost însă calea prin care ea a pătruns și s-a dezvoltat în Biserică. Căutând Împărăția lui Dumnezeu, creștinismul a dorit să o perceapă pe cât e cu putință încă din antecamera ei (Biserica lui Hristos). Începătorul în actul credinței vede lumea spirituală prin ochi nedesăvârșiți; cu cât crește în cunoaștere, cu atât se dezvoltă și în percepție. „Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!” (Matei 20, 29) – mângâie Domnul Iisus Hristos pe cei întăriți în credință și mustră pe Sfântul apostol Toma. Cel care trebuie să își confirme prin ochi convingerea sufletului, are nevoie de multe dovezi. O dovadă vie este icoana. Ea se adresează tuturor, oferind fiecăruia după putința de înțelegere. Astfel, o icoană înseamnă un lucru pentru cel ce doar o vede și cu totul alt lucru pentru cel ce o înțelege. Aceste etape de creștere au fost văzute și de omul care dorea o mai mare legătură cu Dumnezeu. În istoria creștină se petrece un lucru demn de a fi remarcat: Sfântul Nil Sinaitul († 430) cere prefectului Olympiodor, care dorea să împodobească o biserică cu scene de vânătoare (la sfârșitul sec. al IV-lea), să zugrăvească scene din Vechiul și Noul Testament, „pentru ca cei care nu cunosc alfabetul și nu pot citi dumnezeiasca Scriptură, privind scenele zugrăvite să-și amintească de curajoasele fapte de vitejie ale acelora care, prin viața lor, au schimbat pământul cu cerul, preferând pe cele nevăzute în locul celor văzute.”

Orice argument folosit de necinstitorii de icoane (necreștini, culte neoprotestante etc.) nu poate sta în fața evidenței istoriei. Începutul creștinismului n-a fost lipsit de prezența și cinstirea icoanei. De altfel, nu era cu putință ca, dintr-o dată, Biserica să hotărască primirea icoanei și să umple locașurile de cult cu astfel de reprezentări sfinte și sfințitoare. Dumnezeu a rânduit să existe de la început mici oaze iconografice în acel deșert al icoanei (deși iudaismul avea excepțiile sale, ce s-au constituit în reguli mai apoi). „Grație săpăturilor arheologice de la Dura Europos, efectuate în sec. al XX-lea, se cunoaște astăzi că interdicția totală a imaginilor din Decalog nu a împiedicat iudaismul contemporan cu creștinismul timpuriu să creeze icoane și să le expună în locașurile de cult. Potrivit lui Carl Kraeling, sinagoga de la Dura era, datorită decorațiunilor sale, unul din monumentele reprezentative ale iudaismului antic, iar pictura de la Dura își justifică pe deplin numele de predecesoare a artei bizantine.”

Dezvoltarea cultului icoanelor stă în legătură cu slăbirea politeismului greco-roman (și implicit cu presupusa legătură între icoană și idol) și dezvoltarea cultului sfintelor moaște. Primirea icoanelor implică și o dezvoltare a imaginilor imprimate și a scenelor biblice.

Din sec. al VII-lea, icoanele cuprind toate cele trei categorii consacrate:

Scene biblice, având rol ilustrativ-didactic;

Icoane de cult, cu funcție religioasă, fiind venerate;

Icoane harismatice, „făcătoare de minuni”, cu origini și puteri supranaturale și obiecte de procesiuni și pelerinaje.

Prima categorie a fost cea mai îngăduită și mai puțin discutată. Aspectul catehetic al icoanei nu atingea problemele dogmatice la care mulți erau sensibili. Altă rațiune a acceptării icoanei era pastorația care era înlesnită de prezența acesteia (scrisoarea episcopului Hypatios al Efesului către Iulian de Adramytion). Gesturile legate de icoană vor căpăta un înțeles adânc, arătând că icoana, în general, va fi privită ca semn al prezenței lui Dumnezeu. Astfel, jurământul militar nu se mai depunea pe persoana împăratului, ci pe persoana Domnului Hristos. Este evident că era simțită prezența lui Dumnezeu prin acest jurământ, prezență înlesnită de cruce și de icoană. Crucea însăși devine suport (argument) pentru icoană. Dacă în vremea constantiniană, pe steag era imprimat chipul împăratului (sec. IV), acum (sec. VII) este prezent și aici chipul Mântuitorului, pe revers fiind efigia împăratului cu inscripția „servus Christi” (robul lui Hristos).

Se observă că icoana aducea beneficii nu doar poporului, care învăța despre Dumnezeu, dar și conducătorii I se supuneau Acestuia, liderii sporindu-și atât autoritatea față de supuși, cât și responsabilitatea. Reprezentarea Sa îi așeza în rolul de adjuncți, reprezentanți lumești investiți de divinitate să conducă supușii spre Dumnezeu. Trecerea de la simbol la imagine, de la prefigurare la reprezentare s-a produs lent, dar total, de la plebe până la tron. Necesitatea imaginii în epoca harului e un lucru necesar; simbolul era folositor atunci când lumea privea doar „umbra bunurilor viitoare” (Evrei 10, 1). Vechiul Testament este vremea unei revelații incipiente, prefigurative; Noul Testament desăvârșește toată lucrarea. Schimbarea de la simbol la icoană în viața publică a căpătat auspicii canonice prin hotărârea ca simbolul Mielului să fie înlocuit cu imaginea Domnului Hristos (canonul 82, Sinodul din 692).

O justificare practică ce trăda o atitudine de aversiune a unor creștini față de icoană era alimentată de cultul imaginii împăratului. Forma de apartenență la păgânism era asociată, de multe ori, cu închinarea la imaginea împăratului. De teamă ca să nu se realizeze vreo asociere între închinarea păgânească a împăratului și închinarea în duh a icoanelor, nu exista un cult generalizat al cinstirii icoanei. Dar icoana nu poate însemna început al idolatriei, căci Domnul Hristos este Cel Care ne-a eliberat de idolatrie. „Scopul vizual al icoanelor este identic cu cel al propovăduirii orale a Evangheliei (echivalența imagine-cuvânt): pe de o parte afirmarea și rememorarea Întrupării, iar pe de alta, înălțarea minții celui ce le contemplă și venerează la prototipul reprezentat.”

Sfântul Ioan Gură de Aur mărturisea că primirea Sfintei Scripturi în mod văzut (scris) reprezintă o formă de scădere duhovnicească. „Ar fi trebuit să n-avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o viață atât de curată încât harul Duhului să fi ținut locul Scripturilor în sufletele noastre.” O viață duhovnicească depășește această nevoie – episodul Cuvioasei Maria Egipteanca ce rostește versete scripturistice fără să fi deschis vreo Sfântă Scriptură. În mod analog se petrece cu imaginea, cu icoana omului înduhovnicit; lui nu-i trebuie vederea sensibilă a Chipului Domnului Hristos și a sfinților, căci se află în legătură directă și supra-sensibilă cu aceștia. Dar, după cum Sfânta Scriptură reprezintă cartea de căpătâi care reface legătura cu Dumnezeu, asemenea se petrece și cu icoana: aducând în fața ochilor sensibili imaginea sfântă a Domnului Hristos, sufletul se pregătește de primirea Acestuia în mod duhovnicesc. Astfel, ceea ce reprezintă Sfânta Scriptură pentru auz (deși ea e citită, devenind „imagine a cuvântului”) reprezintă icoana pentru văz: cale de coborâre a sfințeniei în om.

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea , încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16). Iubirea lui Dumnezeu pentru om a făcut posibilă Întruparea. Icoana devine o confirmare mai mult a misterului chenozei (smereniei și golirii de slavă divină) ca mijloc paradoxal de realizare a Theozei (îndumnezeirii) umane.

Nevoia de prezența imaginii unei autorități este întipărită omului. Atunci când Dumnezeu a rânduit o oarecare scădere a prezenței icoanei, au apărut elemente-surogat, cinstindu-se „portretele hidoase ale noilor tirani autodeificați în imense înscenări «liturgice» colective (congrese, stadioane, osanale).”

Știut este faptul că mare parte din cunoștințele omului sunt revendicate prin văz, acesta fiind simțul care aduce cele mai multe informații. Lucrul acesta a fost văzut încă din perioada patristică. Sfântul Grigorie cel Mare (604†) arată importanța icoanei, fiindcă „ceea ce este Scriptura pentru cei care pot să citească același lucru este icoana pentru cei care nu pot să citească (…) Ea este cartea celor cărora Scriptura le este necunoscută”. Chiar dacă azi cititul este la îndemâna oricui, „nu mai este timp” ca toți să primească izvor de binecuvântare prin citirea Sfintei Scripturi. Chiar dacă cineva se îndeletnicește cu citirea Scripturii, nu înseamnă că nu mai are nevoie de icoană. Această descriere vizează latura descriptiv-catehetică a icoanei. Însă după cum imaginația proiectează cuvântul citit în minte, icoana trimite mult mai ușor gândul la persoana din icoană, persoana însăși (uneori) consemnată în Sfânta Scriptură. Astfel, raportul dintre Scriptură și icoană nu este substitutiv, ci de complementaritate. Una o completează pe cealaltă. Omul, cunoscând lumea prin toți porii existenței sale, se deschide în a-L cunoaște și a-L simți pe Dumnezeu prin tot paletarul cunoașterii; iar o metodă foarte eficientă de a se (ne) apropia de Împărăția lui Dumnezeu este cea a icoanei.

Icoana este prezentarea Domnului Hristos nu doar ca om, ci și ca Dumnezeu adevărat. Mai presus de interpretările ciuntite ale iconomahilor, icoana nu redă ființa, ci Persoana concretă a Fiului lui Dumnezeu, care le-a cuprins pe toate cele dumnezeiești, cât și omenești. Nu se poate spune decât că realizările iconografice repetă scena Taborului. Chipurile reprezentate au aura sfințeniei: întemeiate pe Întruparea Domnului, sunt realizabile prin lucrarea Duhului Sfânt. Și în spațiul liturgic se prezintă sensul icoanei: în Duminica Ortodoxiei este reliefată valoarea de învățământ practic al icoanei, acceptându-se și mărturisindu-se „iconomia divină a mântuirii.”

Tema icoanei a fost abordată înainte de momentul dezbaterii sinodale, atunci când contextul istoric și dogmatic a cerut-o. Opere referitoare la cinstirea icoanei înainte de Sinodul VII Ecumenic ne-au lăsat următorii autori:

Leontie, episcop de Neapole (Cipru), cu lucrarea „Împotriva iudeilor, despre închinarea la Crucea lui Hristos, la icoanele Sfinților, a unora către alții și către moaștele sfinților” – lucrare păstrată numai în fragment;

Ioan al Tesalonicului, care a ținut o cuvântare la Sinodul din anul 680 – folosită apoi și la Sinodul VII Ecumenic.

Sigur că aceste lucrări au fost contextuale, însă au avut valoare generală. Amintind intensificarea uzului și a sensurilor icoanei, trecem în revistă și evoluția acestora în cult. Cu timpul, rolul icoanelor se îmbogățește. În cartea Faptele Apostolilor apare un episod interesant și sugestiv. Intriga este alimentată de invidia arhiereului și a saducheilor, care nu vedeau cu ochi buni vindecările miraculoase pe care le făceau Sfinții Apostoli (Faptele Apostolilor 5, 12-33). Curajul mărturisirii ucenicilor lui Hristos nu a putut fi oprit de nimeni. Sinedriul încerca să găsească o cale insidioasă prin care să oprească și să pedepsească (chiar să omoare) pe ucenicii lui Hristos. În acel moment apare Gamaliel, un fariseu învățat din sinedriu, care apelează la o logică diplomată. După ce dă două exemple prin care arată că ceea ce va spune este întemeiat, Gamaliel concluzionează: „Și acum zic vouă: Feriți-vă de oamenii aceștia și lăsați-i, căci dacă această hotărâre sau lucrul aceata este de la oameni, se va nimici; iar dacă este de la Dumnezeu, nu veți putea să-i nimiciți, ca nu cumva să vă aflați și luptători împotriva lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 5, 38-39). Extrapolând, același lucru s-a petrecut și cu icoana; de la o privire bănuitoare, ea a ajuns la o evidență convingătoare. Din mijloc strict informativ, de la rolul de „ilustrare a dogmelor, ele devin auxiliare ale slujbelor religioase”.

Icoana este așadar cale de urmat și mijloc, e rugăciune ce ne învață „să postim cu ochii” (Avva Dorothei). Într-adevăr, e imposibil să «postim vizual» înaintea oricărei imagini, fie ea non-figurativă sau pictură cu subiect. Numai icoana ne arată ce înseamnă acest «post al ochilor» și ce ne permite el să dobândim.

II. ICONOGRAFIA LA SINODUL VII ECUMENIC ȘI SINODUL DE LA CONSTANTINOPOL (843)

„Căci cinstea adusă icoanei se ridică la cel reprezentat în icoană. Cine cinstește icoana, cinstește persoana zugrăvită pe ea.”

Cinstirea icoanei este un fenomen bisericesc care s-a dezvoltat de-a lungul istoriei, nu a fost un dat de la începutul istoric al Bisericii. De altfel, pe lângă icoană sunt multe alte învățături, rânduieli care au pătruns în viața eclesială cu timpul, atunci când contextele istoric și teologic au pretins acest lucru. Dogmele însele au început a fi elaborate la trei veacuri după nașterea creștinismului. Inexistența dogmelor (cel puțin formularea sinodală a acestora) nu neagă o viață bisericească; canonul a apărut ca o regulă, ca o înscriere a limitelor. Multe dogme au fost elaborate ca o măsură apologetică a Bisericii în fața ereziilor.

Revelarea în timp a adevărului divin nu neagă nici autorul, nici conținutul mesajului, ci arată nedesăvârșirea primitorului care, prin pedagogie dumnezeiască, este înălțat gradual de la înțelegerile joase la cele înalte. Cel mai elocvent caz este prezența Vechiului Testament între căderea omului și Noul Testament, ca perioadă intermediară pentru refacerea unei tipologii raționale afectate de păcat, care va fi curățată prin așteptare și pregătire. Multe adevăruri valabile, coordonate existențiale pentru viețuirea poporului ales, sunt depășite prin învățătura Mântuitorului, continuată prin kerigma apostolică.

„Umbra bunurilor viitoare” (Evrei 10, 1), Vechiul Testament, nu își pierde menirea prin venirea Noii Legi, ci și-o împlinește, ca apoi să facă loc, în inimile oamenilor, Noului Legământ. Confluența celor două perioade ale istoriei mântuirii neamului omenesc, Vechiul Testament și Noul Testament, este sublim redată de mărturisirea Sfântului Ioan Botezătorul, cel mai mare și ultimul dintre profeții Vechiul Testament. Acesta strigă tuturor despre venirea Împărăției Cerurilor. Quintesența mesajului de împlinire a Vechiului Testament în Domnul Hristos este rezumată în cuvintele: „Acela (Domnul Iisus Hristos) trebuie să crească, iar eu să mă micșorez” (Ioan 3, 30). Noul Testament (eonul izvorât la Nașterea Domnului Iisus Hristos) se bizuie pe Vechiul Testament, Decalogul fiind fundamentul Fericirilor.

Vechiul Testament nu își pierde lumina sau rostul, ci rămâne timpul dintre blestemul morții ca urmare a căderii și împlinirea protoevangheliei: aceasta (Fecioara) va zdrobi capul șarpelui (Facere 3, 15); învierea este mai dorită și mai așteptată după moarte.

Fiind o adevărată trecere, un pesah, Vechiul Testament s-a cimentat în timp, după cum și trecerea poporului ales din Egipt în Canaanul făgăduit s-a petrecut pe parcursul mai multor ani; același lucru s-a întâmplat și cu Noul Testament. Învățătura s-a exprimat în timp, deși germenii teologiei se aflau potențial în fiecare dintre cuvintele Mântuitorului. Sămânța evangheliei a încolțit pe parcursul multor ani, rodul acesteia fiind mai evident când vrăjmășia necunoașterii a aruncat neghina ereziei.

Existența icoanei în viața Bisericii este o realitate fundamentată teologic și istoric, precum este ancorată în concret orice dogmă. Dezvoltarea în timp a cinstirii acesteia reprezintă actualizarea acelor posibilități iconice, începute prin Întruparea Mântuitorului Iisus Hristos. De altfel, temeiul întregii revelații, nu numai al teologiei hristologice și al iconologiei, este reprezentat de actele înomenirii Domnului Hristos și îndumnezeirii firii umane. Întruparea, Moartea, Învierea, Înălțarea Domnului Hristos cu trupul la Cer arată conlucrarea deplină a celor două planuri (creat și necreat, material și imaterial) care, până în acele momente nu puteau conviețui, uneori fiind chiar antagonice. Deplina armonie făcută de podul dragostei lui Iisus – Logosul divin întrupat, stabilește, între planurile amintite, o fraternitate restauratoare. Dumnezeu se face cunoscut omului, iar omul se face cunoscut lui Dumnezeu, „îngerii cu păstorii slavoslovesc” (Condacul Nașterii Domnului), hiatusul separației fiind acoperit de Crucea Fiului lui Dumnezeu.

Făcându-se cunoscut, Dumnezeu devine intim pentru oameni, încât este văzut în mod real și de aceștia. Contemporanii și urmașii Domnului Hristos nu mai trebuie să își acopere ochii pentru a fi păziți de slava dumnezeiască, lucru întâmplat cu Moise, care a fost sfătuit să se ascundă în scobitura unei stânci pentru a fi acoperit de mâna lui Dumnezeu și a rămâne în viață, nevăzându-I fața, ci numai spatele (Ieșire 33, 19-23). Toți fiii Noului Testament avem posibilitatea de a-L vedea, nu în sens metaforic, ci prin icoană, luminare divină și Euharistie. Vederea lui Dumnezeu devine, de altfel, și unul dintre țelurile oamenilor. Așadar, toate mijloacele care înlesnesc această vedere nu pot fi decât binecuvântate. Cel ce caută și află lumina lui Dumnezeu, devine luminat; icoana se încadrează astfel în rândul farurilor care cheamă omul spre lumina dumnezeiască.

În vremea vieții istorice a Domnului Hristos, bolnavii se vindecau de orice boală; orbii primeau darul vederii, primul chip văzut de mulți dintre aceștia fiind Cel al Mântuitorului. Icoana nu face nimic altceva decât faptul de a transcende istoria și a aduce chipul veșnic viu al Mântuitorului Hristos în fața celui care I se roagă Fiului lui Dumnezeu, având mijlocitor sensibil culoarea care, prin inspirația lui Dumnezeu și lucrarea iconarului, aduce mai aproape de om istoria transformată în veșnicie.

Reiterând intrarea în același plan a creatului cu necreatul, a întâlnirii omului cu sfințenia, menționăm și posibilitatea reprezentării sfinților. Dacă Dumnezeu Fiul nu putea fi reprezentat înainte de revelarea Sa persoanală, se poate obiecta faptul că nici oamenii nu pot fi reprezentați iconografic, deoarece au existat oameni care au păzit legea lui Dumnezeu și în Legea Veche, după cum există și în Legea cea Nouă. Existența acestora înainte și după venirea Mântuitorului nu trebuie să permită o modificare de atitudine în ceea ce privește posibilitatea reprezentării lor. Dacă în Vechiul Testament nu erau reprezentați (deși au existat mulți drepți), de ce să fie transpuși în icoană în Noul Testament? În cazul Fiului lui Dumnezeu, lucrurile sunt clare: reprezentăm ceea ce vedem. Dar dacă oamenii au fost văzuți și cinstiți chiar și în Vechiul Testament, de ce nu au avut propriile icoane? Ce sau cine a determinat schimbarea?

Răspunsul este dat de același Domn Iisus Hristos, care a trimis pe Duhul Sfânt. Hristos Domnul a devenit reprezentabil numai după ce s-a înomenit și s-a făcut cunoscut pământului, iar dreptul/sfântul nu a fost iconizat decât numai după ce s-a sfințit și s-a făcut cunoscut cerului. Icoana reprezintă chipul persoanei în lumina veșniciei. Chiar dacă multe icoane ilustrează scene reprezentative din viața lumească a sfinților (Sfântul Ilie este hrănit de un corb, Sfântul Spiridon poartă o cărămida etc.), personajele sunt încărcate de sfințenie, fiind prezentate în perspectiva infinitului. Sfinții astfel ipostaziați vin să spună privitorului că, deși au fost oameni asemenea tuturor, s-au umplut de harul Sfântului Duh încă din timpul vieții, zugrăvindu-și propria icoană cu penelul credinței și al faptelor bune. Ei sunt prezentați prin ceea ce le-a fost specific, nerenunțând la umanitate; icoana însă le-a dus umanitatea ca pârgă a îndumnezeirii, fiind o dovadă că oricine poate deveni sfânt.

Acest plan al veșniciei, supra-cosmic și etern (ca cel ce depășește relativitatea timpului și a spațiului) rămâne omului strict mundan oarecum închis. Închiderea acestuia nu este izolare spre auto-conservare, ci limitare la sistemul omenesc finit. Icoana vine ca o adevărată fereastră spre absolut, ca o depășire a lumescului prin lumescul transfigurat; prin scopul nou primit, icoana este afierosită (închinată lui Dumnezeu), pierzând utilitatea imediată pe care materia-suport a avut-o și înălțându-se la o valoare net superioară, prin asistarea dumnezeiescului (inspirație, har, sfințirea icoanei etc.).

Lumea era văzută de unii antici ca un vas acoperit, cerul fiind acoperișul acestuia, care lăsa să se vadă unele lumini spre absolut, anume stelele. Icoanele pot fi văzute, alegoric, tocmai ca acele stele luminoase care lasă să se întrezărească strălucirea și frumusețea luminii celei neînserate. Ele aduc lumină în bezna necunoașterii, fiind repere pentru o viață bine orientată (lucru întâmplat cu vechii navigatori, care, neavând un sistem de referință magnetic, foloseau stelele ca pe o busolă). Omul debusolat are mereu motive de ridicare și ajutoare în sfinții reprezentați iconografic, regăsindu-și drumul în această viață.

Argumentul de bază al existenței icoanei rămâne Întruparea Domnului Iisus Hristos. Învățătura dogmatică – expresie a credinței manifestate în viața creștină – a fost dezvoltată și expusă în multe locuri și veacuri, cele mai de seamă fiind cele 7 Sinoade Ecumenice. Majoritatea Sinoadelor au avut ca temă centrală Persoana și lucrarea Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos. Hristologia a fost o temă îndelung dezbătută, Fiul lui Dumnezeu stârnind continuu atenția, după cum s-a întâmplat și în timpul vieții Sale pământești.

Deși au existat opinii care au rupt problema iconomahă de contextul istoric și logic al Sinoadelor Ecumenice, lupta împotriva icoanei rămâne lupta împotriva lui Iisus Hristos. Într-o părere originală, Serghei Bulgakov afirma că „până acum, dogma cinstirii icoanelor a fost considerată exclusiv din punct de vedere al problematicii hristologice (…). Dar, în limitele hristologiei, această problemă s-a dovedit, în fond, insolubilă, căci duce la aporii. Dogma cinstirii icoanelor trebuie deci transferată în domeniul teologiei generale și al antropologiei, în relația lor reciprocă.” Rămânând însă strict o problemă antropologică, icoana ar fi fost independentă de Întruparea Fiului lui Dumnezeu, ceea ce privește numai aspectul ascendent al umanului, sfințirea și desăvârșirea. Însă sfințirea nu s-a realizat fără mântuire și fără mântuitor. Omul nu este cuceritorul și cruciatul raiului, ca un stăpânitor, ci este oaspetele acestuia, primind nemeritata calitate de fiu. „Teologia icoanei Bisericii Ortodoxe rămâne de neînțeles fără cunoașterea bazelor hristologice ale icoanei.”

Venirea lui Hristos la plinirea vremii ascunde împlinirea unei așteptări fremătânde, a dorului omenirii față de Dumnezeu. Dorul interpersonal este un firesc al căutării împlinirii lângă celălalt. „Apariția icoanelor, aproape peste tot în bisericile catolice și chiar în unele temple protestante, ne par a sta mărturie pentru setea autentică de imagine specific creștină și pentru faptul că popoarele creștine din Occident recunosc, din ce în ce mai mult, această specificitate în icoana ortodoxă.” Icoana aduce mai aproape acea realitate divină care, deși fiind transcendentă, se lasă a fi „palpată” și „îmbrățișată” cu ochii. Totuși, ea rămâne severă prin fidelitatea față de Tradiție și revelație, având canoane (limite) care îi conservă autenticitatea. Teologul iubitor de icoană Leonid Uspensky, accentuează ideea păstrării învățăturii prin prezența icoanei: „imaginea exprimă nu numai adevărul, dar și toate deformările lui. Doar imaginea este aceea care trădează incontestabil orice abatere de la Tradiția apostolică (…) Până astăzi, doctrina Sinoadelor Ecumenice nu a pătruns în conștiințe: catolicismul roman continuă să considere ca acceptabilă orice interpretare individuală a revelației creștine […] Aici nu mai este vorba despre o mărturisire proprie dogmei venerării icoanei, aceasta este o dogmă nouă – aceea a venerării artei.”

Dacă prin cuvânt se pot da interpretări libere, alegorice, uneori arbitrare, imaginea (care transmite mai multe decât o mie de cuvinte) este mult mai fixă, având o delimitare bine definită, la îndemâna privitorului și a iconarului. Imuabilitatea acesteia a făcut ca în lumea protestantă, mai ales în cea neo-protestantă, să se scoată icoana din cult. Scriptura a rămas – cel puțin ca principiu, deoarece integritatea și integralitatea ei au rămas iremediabil afectate, însă icoana nu a putut fi „modelată” în funcție de dorințele inovatoare (și înstrăinate de adevăr) ale noilor culte; de aceea, icoana a dispărut total, fiindcă prezența ei clamează adevărul pierdut.

II. 1. Lupta împotriva lui Hristos și a icoanei Sale

Dacă la începuturile creștinismului exista o temere oarecum justificabilă în ceea ce privește acceptarea unanimă a icoanei (din cauza temerii de idolatrie), după câteva secole, sub influența neoplatonismului (doctrină ce considera materia incapabilă de sfințire, fiind rea întru sine) și a altor erezii, apare iconoclasmul. Termenul acesta arată pe cei care sunt luptători împotriva cinstirii icoanelor. Frământarea amintită a fost prezentă, din păcate, în foarte multe din problemele terminologice ale învățăturii creștine, până când s-a clădit adevărul în forma pe care o avem astăzi.

Cosmosul este mărturia concretă a prezenței și lucrării lui Dumnezeu : „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria” (Psalmul 18, 1). Creația nu rămâne închisă, ci se deschide omului spre a revela pe Creator. Toate cele văzute vorbesc despre Cel nevăzut. Lumea nu este altceva decât o icoană a prezenței și lucrării creatoare și proniatoare a lui Dumnezeu. Această icoană poartă însă pecetea nedesăvârșirii din pricina calității ei de creat și ca urmare a impregnării în sine a consecințelor păcatelor omului. Singura Persoană care poate descoperi pe Dumnezeu a fost și este Dumnezeu Însuși; Logosul, Fiul lui Dumnezeu Întrupat mărturisește și arată, pe măsura înțelegerii omului, existența și lucrarea lui Dumnezeu.

Diferența incontestabilă între om și Dumnezeu, între revelația lui Dumnezeu și slaba înțelegere a omului a provocat numeroase probleme umanității. Cele mai multe au fost de ordin dogmatic, cauzate de neînțelegerea lui Dumnezeu prin rațiunile și judecățile omenești. Istoria creștinismului este adeseori presărată cu abateri de la adevăr, provocate de neputincioasa fire păcătoasă.

Cele mai strigătoare erori au fost discutate în diverse sinoade, cele ecumenice fiind motivul întâlnirii pentru a fi descoperit și păstrat adevărul când greșeala a luat amploare. Sinoadele Ecumenice au avut ca temă de discuție mai multe problematici, cele mai multe gravitând în jurul Persoanei Mântuitorului Iisus Hristos, astfel că discuțiile teologice au avut puternice implicații și dispute hristologice. Pare un lucru de neînțeles, paradoxal: Domnul Iisus Hristos, Dumnezeu întrupat, Om istoric și Dumnezeu desăvârșit, izvor și îndreptar al revelației divine, a fost cea mai contestată Persoană dumnezeiască. Cel care a descoperit lumii pe Dumnezeu în calitate de Dumnezeu, nu a fost recunoscut de toți ca Dumnezeu, contestarea vieții Mântuitorului de către farisei, saduchei și unii iudei continuând peste veacuri.

O învățătură greșită reiterată sub forma iconoclastă a fost dioprosopismul (două persoane ale Domnului Hristos, un om istoric și un Dumnezeu absolut transcendent). Erezia aceasta nega existența divinității și umanității în aceeași persoană a Domnului Hristos. Erezia a fost condamnată la Sinodul III Ecumenic de la Efes din 431. Reprezentarea în icoană sub această viziune ar însemna prezentarea imaginii unei persoane obișnuite, icoana devenind un obișnuit portret. Cealaltă persoană, divină, ar fi nereprezentabilă. Vedem cum orice abatere de la adevăr are repercursiuni și asupra icoanei. Așadar, icoana devine un păstrător al adevărului divin și confirmă calitatea unei învățături.

Adevărul de credință a fost contestat și prin alte erori dogmatice: dochetismul (sau aftartodochetismul). În opinia susținătorilor acestei erezii, Trupul Domnului Hristos a fost doar unul aparent, nu real; astfel, reprezentarea aparenței prin materia reală este inadecvată. Trupul aparent înseamnă icoană aparentă; până la urmă, greșeala nu poate naște decât o nouă greșeală. Numai realitatea poate fi reflectată în mod real.

Sinodul IV Ecumenic tratează altă problemă hristologică: monofizitismul. În tabăra opusă dioprosopiștilor s-a ajuns la cealaltă extremă. Dacă dioprosopiștii (sau nestorienii) separau extrem cele două firi ale Mântuitorului Hristos, monofiziții (sau eutihienii), încercând îndreptarea lor, cad în cealaltă prăpastie: cele două firi sunt atât de apropiate, încât ajung să se confunde. Însă firea dumnezeiască, datorită puterii sale, o absoarbe pe cea umană, astfel că, în opinia lor, Domnul Hristos a fost doar Dumnezeu, nu și om. Patristica a răspuns cu un dicton devenit proverbial: „Ce nu a fost asumat, nu a fost mântuit.”

Chiar dacă aceste neadevăruri au fost eliminate din Biserică, ele au continuat să pâlpâie, pe ascuns și sub diferite forme. Dacă privim spre multele culte neoprotestante, aproape fiecare dintre ele a exacerbat o anumită latură, trecând cu vederea sau negând vehement multe adevăruri discutate și unanim acceptate de pliroma Bisericii pe parcursul istoriei, momente în care aceste denominațiuni nici măcar nu au existat.

Pe lângă aceste erezii, poate fi alăturat și maniheismul (reminiscență gnostică de factură platonică) ce vedea lumea împărțită în două: partea spirituală reprezintă binele, iar cea văzută, materială, este partea rea. Cele două realități amintite (lumea văzută și lumea nevăzută) ar fi într-o continuă dispută. Paradoxal acestei viziuni, icoana sintetizează existența celor două, prezentând lumii văzute pe cea nevăzută și invitând lumea văzută să urmeze celei nevăzute. Iconizarea ar fi încercarea de reflexie a binelui prin rău, a spiritului prin materie, lucru pentru ei nerealizabil. Nici în acest caz nu se poate vorbi de o posibilitate a icoanei.

După ce aceste căi au fost epuizate și doctrinele condamnate în Sinoade Ecumenice sau locale, problema legată de cinstirea Domnului Hristos s-a mutat pe tărâmul icoanelor. În fond, iconoclasmul are la bază hristologia; dacă persoana Domnului Hristos nu a fost atinsă, în opinia lor, măcar imaginile Acestuia, icoanele pământești să nu fie cinstite. Era mai bine pentru rătăcirea lor ca Domnul Hristos, deși cinstit de oameni ca Om adevărat și Dumnezeu adevărat să rămână departe în transcendența Sa. Dacă nu a fost biruit, măcar să fie îndepărtat. Astfel de concepții deiste planează și astăzi în gândurile anumitor frați rătăciți. Uneori este chiar comod ca omul să-L îngăduie pe Dumnezeu (deși este o nebunie ca umila creatură să își aroge dreptul de a permite divinității să existe și să intervină în creație), dar să-L izoleze și să-L țină cât mai departe, pentru ca omul să poate face ceea ce vrea – ca un adolescent care este nerăbdător să îi plece părinții de acasă, pentru a-și manifesta teribilismul și imaturitatea vârstei.

Iconoclasmul s-a manifestat ca reacție polemică încă de prin secolele V-VI, însă numai în scris. În primele veacuri creștine s-au întâlnit reacții conservatoare la reprezentarea iconografică. După ce, în secolul IV, găsim la Sfinții Părinți argumente pentru cinstirea icoanelor (prin glasul Sfinților Grigorie Teologul, Grigorie de Nyssa, Vasile cel Mare – a cărui teză va fi folosită în disputa iconoclastă), anumite persoane rămân refractare în cazul cinstirii icoanelor: Eusebiu de Cezareea și Epifanie de Salamina.

Pe lângă motivele doctrinare, s-au mai avansat motive politice. „Iconoclasmul pare să fi fost declanșat mai degrabă din rațiuni politice, fiind expresia cea mai evident posibilă a unei reforme generale a Imperiului, preconizate de împărații iconoclaști. […] Ei așteptau reconsolidarea Imperiului de la o restaurare a tradițiilor religioase și politice, monarhice și teocratice ale epocii constantiniene.” Ei se considerau chemați, asemenea Apostolilor, să „purifice Biserica de elementele păgânești, printre care și icoanele care erau văzute ca o invitație spre politeism. De fapt, aceștia doreau înlocuirea imaginilor lui Hristos (icoanele) cu propriile imagini. Doreau ca ei singuri să fie simbolul divinității pe pământ; soluția era renunțarea la imaginea reală, nu simbolică, a Domnului Hristos.”

Neînțelegerea iconomahilor provine din neputința de a asocia dumnezeirea indescriptibilă cu icoana pământească, limitată. Argumentul tuturor cinstitorilor de icoane a fost Întruparea Domnului Hristos. Prin ea, Logosul divin, Fiul lui Dumnezeu, a făcut ca dumnezeirea să se sălășluiască în Persoana istorică a Domnului Hristos. Practic, icoana redă Persoana unică a Mântuitorului, care cuprinde ambele firi.

Trebuie spus că au existat și din partea iconodulilor anumite excese. „La Alexandria, bărbați și femei se plimbau pe străzi îmbrăcați cu haine ornate cu imagini sacre (…) Unele icoane erau luate uneori drept nași de botez și de călugărie; unii preoți oficiau Sf. Euharistie având o icoană drept altar; alții, în mod curios, răzuiau culorile icoanelor, amestecându-le cu Sfintele Daruri, împărtășind astfel pe credincioși.” Pe aceeași linie sunt încadrate și unele falsuri care, cu certitudine, nu reprezentau pe cei mai mulți, ci pe cei care chiar nu cinsteau icoana în mod autentic. „La multe din minunile care erau relatate și crezute în legătură cu icoanele, au existat, cu siguranță, unele a căror autenticitate a fost contestată pe drept cuvânt de iconoclaști. Astfel, erau unele așa-zise minuni făcute de icoana Maicii Domnului, din al cărei sân curgea din când în când lapte, care, după examinare, se dovedea a fi introdus în icoană prin spate, printr-un tub subțire.”

Argumentul folosit de detractorii icoanelor era bazat pe confuzia dintre cinstirea icoanei și închinarea la idol, care se asemănau prin manifestare: „Semnele exterioare ale acestui cult (al icoanei): lumânările sau candelele, tămâia, sărutarea, închinarea, toate aceste forme văzute ale cultului sfintelor icoane aduceau aminte în mod îngrijorător de practicile păgâne ale idolatrilor. Puteau oare simplii credincioși să înțeleagă subtilele distincții teologice între cinstire și adorare cu care teologii se apărau împotriva reproșului potrivit căruia cultul icoanelor era o adorare a chipurilor materiale?” Însă, până la urmă, există nenumărate similaratăți între autentic și o pastișă, între inspirație și psitacism, între original și kitch. Ba, de multe ori, copia are vicleana ambiție de a deturna originalul. Întâlnirea dintre Mântuitorul Hristos și diavol după postul de 40 de zile (episodul ispitirii în Muntele Carantaniei) dovedește cum nefârtatul se crede și încearcă să convingă și pe alții că el este stăpânul lumii: „Și I-a zis diavolul: Ție îți voi da toată stăpânirea aceasta și strălucirea lor, căci mi-a fost dată mie și eu o dau cui voiesc; deci dacă Tu Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.” (Luca 4, 6-7). Însă numai Dumnezeu adevărat restabilește ordine și firescul: „Și răspunzând, Iisus i-a zis: mergi înapoia mea, satano, căci scris este: «Domnului Dumnezeului tău să te închini și numai Lui Unuia să-I slujești»” (Luca 4, 8).

Iconoclaștii s-au folosit de hotărârile sinodale, motivând că singura imagine a Tatălui este Fiul (Sinodul I Ecumenic), relația fiind „de o ființă”. Astfel, „este evident că nicio operă de artă făcută de mâna omului nu ar putea să îndeplinească o asemenea condiție.” Pe pământ, singura imagine consubstanțială cu Iisus Hristos este Sfânta Împărtășanie. Până în acest punct, totul este corect din punct de vedere dogmatic. Însă marea greșeală a iconomahilor rezidă din falsa înțelegere; icoana nu va fi nicicând o prezență ontologică a Mântuitorului și nici nu are această pretenție, ci este participare prin reflexia imaginii. Icoana este „mijloc de acces la prototipul divin, necesar atât timp cât acesta rămâne ascuns de limitele materiale ale existenței noastre prezente.”

Prin Sinodul VI Quinisext (Trulan- 692) se crede că totul va intra într-o normalitate binecuvântată și o stare de pace mult așteptată. Canonul 82 al acestuia cere ca reprezentarea Domnului Hristos să treacă de bariera simbolică și să ajungă în realitatea imaginii. „Pe anumite picturi se află mielul pe care Înaintemergătorul îl arată cu degetul; acest miel a fost pus acolo ca model al harului, prefigurând – prin mijlocirea Legii – adevăratul Miel, Hristos Dumnezeu. Desigur că onorăm figurile și umbrele ca pe niște simboluri și închipuiri ale Bisericii, dar preferăm harul și adevărul, primind acest adevăr ca plinire a Legii. Hotărâm deci ca de acum înainte plinirea aceasta să fie tuturor vădită prin picturi, astfel încât în locul mielului din vechime să fie reprezentat – după firea Sa omenească – Cel ce a ridicat păcatele lumii, Hristos Dumnezeul nostru. Așa înțelegem mărirea smereniei lui Dumnezeu-Cuvântul și ajungem să-I pomenim locuirea în trup, patima, moartea Lui mântuitoare și, de aici, izbăvirea pe care a dăruit-o lumii.”

II. 2. Iconoclasmul și începuturile sale

Din cauza motivelor amintite, în anul 726 se dă începutul unei noi prigoane împotriva Bisericii: iconoclasmul. În acest an, „Leon III dă semnalul de începere al iconoclasmului distrugând icoana lui Hristos de deasupra Porții de Bronz a Palatului și înlocuind-o cu semnul Crucii (…). În anul 843, în semn de încheiere a disputelor, patriarhul Metodie restabilește imaginea lui Hristos alături de Cruce.” Același împărat dă un edict de scoatere a icoanelor din biserici și distrugere a acestora. Lucrul a fost împlinit cu mult zel de iconoclaști (evrei, musulmani); pasul acesta fusese realizat mai înainte de califul Yezid, care dă ordinul scoaterii tuturor icoanelor din bisericile de pe teritoriul său.

Pentru a-și împlini dezideratul, Leon Isaurul emite două edicte, în anii 726 și 729, care priveau scoaterea icoanelor din biserici. Mobilul care l-a determinat să ia o asemenea măsură a fost „un principiu nu rareori întrebuințat de împărații bizantini : «Eu sunt împărat și preot în același timp». Are dreptul, deci, să legifereze atât în afacerile bisericești, cât și în cele politice. Și chestiunile de credință ale Bisericii, ca și treburile politice ale imperiului sunt de competența sa.” Acuzarea pe care împăratul o lansa la adresa cinstitorilor de icoane a fost că „cei care se închină la icoane sunt idolatri, pentru că se închină la pietre, la pereți, la tablouri.”

Desigur că erijarea împăratului în organism de formulare dogmatică și conducere a Bisericii nu a lăsat nepăsători pe cei ce iubeau și cinsteau adevărul Bisericii. Sfântul Ioan Damaschin aduce argumente logice și biblice împotriva dreptului pe care și l-a luat împăratul prin auto-declararea sa ca și conducător al Bisericii. „Principiului cezaro-papist al împăratului, Damaschin îi opune principiul sinodal, singurul justificat în Ortodoxie (și în Biserica primară), pentru a legifera în materie de credință. Vede în titulatura lui Leon Isaurul o primejdie de moarte pentru ființa și existența Bisericii. Împăratul nu poate legiui în Biserică, deoarece Apostolul Pavel spune că Biserica este condusă de apostoli, de profeți, de păstori și de didascali (1 Corinteni 12, 28).” Sfântul Ioan Damaschin continuă cu prezentarea rolului și misiunii împăratului: „Împărații au obligația să poarte grijă de bunul mers al treburilor politice și să nu se amestece în cele ale Bisericii. Călcarea acestui principiu este pedepsită de Dumnezeu, iar Vechiul Testament ne dă exemplu de pedepse pe care le-au primit regii iudei care s-au amestecat în treburile bisericești.”

Mărturia teologului iconodul este plină de curaj. „Ne supunem ție, împărate, în lucrurile care privesc viața, dăjdiile, vămile, încasările și cheltuielile noastre, în toate ale noastre încredințate ție; dar în ce privește conducerea Bisericii, avem pe păstori, pe cei care ne-au grăit nouă cuvântul și care au formulat legiuirea bisericească.” Desigur că întâmpinarea împăratului cu franchețe dovedește nu numai curaj, ci și argumentație solidă, precum și o trăire autentică a credinței creștine. Cel ce îmbină aceste virtuți cu înțelepciune nu se poate teme decât numai de Dumnezeu.

Teologia Sfântului Ioan Damaschin este edificată atât pe rațiuni logice, cât și biblice și teologice. În sistemul său teologic, cuvântul „icoană” îmbracă mai multe forme semantice:

Icoana naturală, înțeleasă ca și continuitate prin filiație. Copilul este icoana naturală a tatălui (după natură), modelul suprem fiind Fiul lui Dumnezeu ca icoană deplină a Tatălui (Coloseni 1, 15);

Icoana ca idee, ca potențialitate ascunsă într-o existență, după cum omul, atunci când dorește să ridice o casă, cuprinde în minte toate cele necesare construcției;

Icoana prin imitare, fără a fi cuprinsă ființa, după cum omul este icoana (ce poartă chipul) lui Dumnezeu. Scriptura mărturisește acest tip de icoană prin sfatul lui Dumnezeu: „Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră” (Facere 1, 26);

Icoana ca reprezentare văzută a celor nevăzute, care s-au făcut văzute, anume icoana cinstită de Biserică. În paralelismul contemporan avem arta fotografică ori portretistică, mijloace eficiente de apropiere față de cineva depărtat;

Icoana – simbol, ca semn al unei realități superioare, după cum Mântuitorul era simbolizat de pește, Maica Domnului de toiag sau lână în profeții etc.

După această bogată expresie a înțelesurilor „icoanei”, monahul de la Mănăstirea Sfântul Sava explică și înțelesurile închinării, absolut necesare pentru abordarea relației dintre om și icoană. După ce închinarea este văzută ca o smerire, aceasta este împărțită în două: cea absolută, numită adorare (latría) – cuvenită numai lui Dumnezeu și cea relativă, numită venerare (doulía), adusă persoanelor sau obiectelor care se sfințesc în relație cu Dumnezeu.

Dacă adorarea are ca unic motiv și scop pe Dumnezeu, venerarea se cuvine mai multor categorii: sfinților (care au în centru pe Maica Domnului), locurilor sfinte (Sinai, Nazaret, Sfântul Mormânt etc.), obiectelor afierosite lui Dumnezeu (Evanghelie, Sfânta Masă), icoanelor preînchipuitoare (toiagul lui Aaron); mai există și închinarea reciprocă dintre oameni și închinarea cuvenită celor mai mari, privite ca formă de respect, care ajută la păstrarea unor norme și, în ansamblu, a unei societăți.

Plecând de la rațiunile logice invocate, Sfântul Ioan Damaschin demonstrează legitimitatea și posibilitatea închinării la icoană. Acesta, bizuindu-se pe Întruparea Fiului lui Dumnezeu (Ioan 1, 14), pe descriptibilitatea și primirea circumscrierii Acestuia în timp și spațiu, demonstrează că icoana surprinde tocmai ceea ce s-a văzut și s-a făcut cunoscut. Îndemnul, argumentat istoric și hristologic, devine firesc: „Zugrăvește-le pe toate (Nașterea, Botezul, Schimbarea la Față) și cu cuvântul, și cu culorile.” Ceea ce au văzut ochii istoriei, pot vedea și ochii prin icoană: ceea ce s-a făcut vizibil și cunoscut.

Dorința arzătoare a lui Leon Isaurul de a scoate icoanele din Biserică și de a anula o învățătură confirmată de tradiție și cult, a fost argumentată individual: „Cultul icoanelor este cultul zeilor păgâni, care trebuie nimicit. «Ozia, regele iudeilor, după opt sute de ani a înlăturat din templu șarpele de aramă, iar eu, după opt sute de ani, am făcut să se scoată zeii din biserici.» Leon al III-lea se considera el însuși chemat de Dumnezeu să curețe casa lui Dumnezeu de orice cult adus zeilor, ca un al doilea Moise rânduit de Dumnezeu, regele-preot, păstor al poporului lui Dumnezeu, adică al Imperiului Roman.”

Disputa s-a accentuat. Dacă Leon Isaurul dorea scoaterea icoanei atât din viața publică cât și particulară, iconoclaștii radicali, cum a fost viitorul împărat Constantin al V-lea, din contră, au condamnat nu numai icoanele, ci și moaștele și cinstirea sfinților, chiar și invocarea în rugăciune a Maicii Domnului. „Aici însă, nici chiar episcopii iconoclaști nu au mai vrut să-l urmeze pe împărat.” Abisul căderii în cazul necinstirii icoanei are un parcurs tragic. Lupta împotriva icoanei duce la lupta împotriva sfinților, a Maicii Domnului, a Sfintei Cruci, la luptă împotriva lui Dumnezeu. În fapt, căderea antrenează toate lipsurile posibile, oprindu-se în nebunie.

Dat fiind că mulți dintre credincioși erau însă iconofili (cinstitori ai icoanelor), în mod inevitabil s-a ajuns la o dispută aprinsă. Pentru a se ajunge la o acoperire legală a noii prigoane, s-a ținut astfel o adunare care să încadreze legal iconoclasmul. Iconodulii au fost înlăturați (Sfântul Gherman al Constantinopolului) și înlocuiți cu iconomahi.

II. 3. Sinodul de la Hieria (754)

Fiul lui Leon, Constantin al V-lea, a încercat să elaboreze o susținere doctrinară a iconoclasmului și să încadreze sinodal acest lucru. El a organizat un sinod la Hieria în 754, la care au participat doar iconoclaștii. Sinodul n-a avut participarea celorlalți reprezentanți ai Pentarhiei; dimpotrivă, a primit anatema din partea lor. Neparticiparea acestora era un vot de negare a acestui presupus sinod. Scopul pentru care s-a ținut acest sinod viza motivarea necinstirii și excluderii icoanelor, folosindu-se de libera interpretare a hotărârilor sinoadelor precedente.

Constantin al V-lea, supranumit Copronimul, preocupat de teologia icoanei, motivează imposibilitatea circumscrierii firii dumnezeiești a Mântuitorului Iisus Hristos și, implicit, a rațiunii ca Acesta să fie reprezentat iconografic. Mărturisind că firea divină este imposibil de reprezentat, în viziunea acestui împărat, cei care cinsteau icoanele aveau doar două soluții logice, însă imposibile teologic, fiindcă fusese demonstrate ca eretice: reprezentarea strict omenească, ceea ce ducea la separație nestoriană, sau strict a Logosului divin, ceea ce era imposibil, ducând la monofizitism. „Sinodul din 754 va spune deci în mod răspicat: «Apărătorii icoanelor trebuie să aleagă între monofizitism și nestorianism. Nu le rămâne altă cale!»”

În anul 754, Constantin al V-lea invită 335 de episcopi pentru a organiza un sinod și a da valoare dogmatică teologiei elaborate de el. Învățase că astfel de hotărâri nu pot căpăta autenticitate și aplicabilitate prin decret imperial (cum făcuse tatăl său), ci au nevoie de girul unui sinod. Intuind ineficiența argumentației împăratului, sinodalii iconoclaști nu au folosit abordarea teologică a lui Constantin Copronimul, deoarece se făceau confuzii legate de termenul persoană (prosopon), cea care cuprinde în sine ambele firi. Abia în anul 815 se rezolvă această problemă terminologică. Icoana nu surprinde prin expresia ei nicio fire, nici măcar pe cea umană, ci redă chipul persoanei care poartă în sine firile. Sinteza hotărârilor Sinodului IV Ecumenic (Calcedon, 451), redată de calitățile neamestecat, neschimbat, neîmpărțit, nedespărit, care se aplică persoanei și ousiei, este total și perfect validă în dreptul icoanei. Chipul din icoană cuprinde în sine (prin analogie, nu ființă) tot ceea ce el are/a avut în timpul vieții istorice, cât și în veșnicie. De fapt, existența (ousia, ființa) nu se poate manifesta decât prin persoană, altcumva devine un concept ce cuprinde în sine elementele comune unei specii.

Teza de bază a sinodalilor s-a mutat de la presupunerea teologică a împăratului la imposibilitatea descrierii firii umane, care a fost deplin îndumnezeită. Sinodul de la Hieria a fost cel care a provocat „taina unui chip omenesc, (vorbind) despre taina chipului dumnezeiesc-omenesc al lui Iisus Hristos.” Biserica a adus mai târziu argumentația pentru ceea ce trăia și propovăduia cu mult timp înainte de apariția polemicii iconoclaste.

Ca în orice câmp de luptă, Sinodul de la Hieria a dat posibilitatea apariției unor eroi, martiri pentru dreapta credință, oameni care au primit anatema pentru curajul de a mărturisi învățătura. „Patriarhul Gherman I al Constantinopolului, călugărul Gheorghe din Cipru și Sfântul Ioan Damaschinul, fiul lui Mansur, sunt cei trei autori pe care Sinodul de la 754 i-a socotit atât de importanți, încât s-au învrednicit de o condamnare nominală.”

Deși luptau împotriva puterii imperiale, iconofilii aveau un curaj deosebit pentru mărturisirea credinței. „Rezistența foarte puternică a iconodulilor față de iconoclasmul imperial își trăgea puterea de luptă din opoziția fără echivoc dintre Hristos și împărat. Cui îi datorau ascultare? Împăratul s-a pus el însuși împotriva lui Hristos atunci când a început să poruncească dărâmarea însemnelor lui Hristos.” Riscantă poziție a celui care se opune puterii lumești, dar, când este vorba de realitatea divină și veșnică, nu mai este loc de negociat. Numai lui Dumnezeu trebuie să se închine omul. Polemica aceasta nu a fost numai o emulație, o dezbatere ideologică, din care ar fi ieșit câștigător cel mai convingător (în argumente, în putere fizică etc.) ci o adevărată luptă pentru credință și pentru propria mântuire.

Trebuie amintit faptul că de la Sinodul de la Hieria au lipsit patriarhii de Alexandria, Antiohia și Ierusalim; „Papa Ștefan al II-lea (752 – 757) n-a participat, iar ca protest la măsurile bazileului, a făcut o procesiune, mergând desculț împreună cu poporul și purtând în mâini icoana făcătoare de minuni a Mântuitorului, «cea nefăcută de mână omenească».” Orice hotărâre bisericească, pentru a avea aplicabilitate și pentru ca prin ea să se vadă infailibilitatea Bisericii, trebuie să aibă consensul întregului corp eclesial, învățătura fiind crezută de toți fiii Bisericii, din toate timpurile și toate locurile. Intervențiile coercitive nu fac decât să se manifeste mult mai limpede adevărul, acesta fiind spălat cu sângele martirilor.

După acest pseudo-sinod, menit să dea o oarecare valoare canonică iconoclasmului gândit și prelucrat de Constantin Copronimul, împăratul „a despuiat bisericile de icoane, a acoperit picturile și mozaicurile cu picturi reprezentând diferite scene laice și i-a persecutat crunt pe susținătorii cinstirii icoanelor.”

Începutul prigoanei s-a dezlănțuit în toată puterea cuvântului, refulând întreaga ură a împăratului față de iconofili. Ceea ce părea că se încheiase prin edictul de la Mediolanum (313) – închiderea catacombelor și manifestarea liberă a credinței- a fost dat uitării. Dumnezeu a rânduit ca în paginile de vieți ale sfinților, precum și în calendare, să fie trecute și nume de sfinți care au renunțat mai degrabă la propria viață, decât la credință.

II. 4. Sinodul VII Ecumenic și restabilirea cultului icoanei

Lupta împotriva icoanelor, legiferată de Sinodul de la Hieria, a adus în imperiu supunere din partea episcopilor iconomahi și obedienți, iar exil, închisoare și moarte pentru cinstitorii icoanelor. Pecinginea iconofobă însă nu s-a întins pretutindeni, fiind provocată arbitrar și împotriva întregii vieți bisericești. Mișcarea iconodulilor s-a păstrat însă ferventă în spațiul palestinian, mai ferit de zona imperială în care lupta era în plină desfășurare; cinstirea icoanelor era fundamentată teologic pe opera Sfântului Ioan Damaschin, iar nu pe sofisme care nu se susțineau teologic și istoric.

Iconomahia a continuat pe toată perioada conducerii lui Constantin al V-lea și slăbește în vremea urmașului acestuia, Leon al V-lea (775-780); după moartea celui din urmă, se oprește și prigoana icoanelor și a iconodulilor. Ani de-a rândul s-au văzut urmările acestei prigoane în biserici – care au fost deposedate de icoane (sau icoanele au fost acoperite), dar inimile creștinilor au rămas îmbodobite cu cinstirea icoanelor.

În anul 780 ajunge la conducerea Imperiului Bizantin Constantin al VI-lea supranumit Porfirogenetul, care, fiind minor, nu putea să-și exercite atribuțiile. Mama sa, Împărăteasa Irina, „o convinsă cinstitoare a sfintelor icoane, prin politica sa, pune capăt persecuțiilor iconoclaste și organizează un sinod ecumenic pentru a anula hotărârile Sinodului eretic de la Hieria.” Chiar dacă trăise ea însăși în momente de grele lupte anti-icoană, împărăteasa aștepta momentul pentru a aduce situația la normal.

După o încercare nereușită în anul 786 de a ține adunarea dorită (ca urmare a intervenției trupelor imperiale iconoclaste în desfășurarea sinodului organizat în Constantinopol, la Biserica „Sfinții Apostoli”), Împărăteasa Irina convoacă un nou sinod în 787, la Niceea (cunoscut ca Sinodul II Niceea sau al VII-lea Sinod Ecumenic), împreună cu patriarhul Tarasie, pentru a anula hotărârile sinodului de la Hieria. Acesta vine să completeze pleiada celor 7 Sinoade Ecumenice (cel puțin în Biserica Ortodoxă); făcând un arc peste timp, Sinodul I Niceea (325) Îl recunoaște pe Iisus ca Hristos, Dumnezeu adevărat, chip al Tatălui, iar Sinodul II Niceea (787) recunoaște pe om ca și chip al Fiului, iar icoana e înțeleasă ca și chip al sfințeniei. Drumul mântuirii este completat, omului rămânându-i misiunea de a-l urma.

„Din punct de vedere teologic, însă, lucrările sinodului nu ne dau mari satisfacții. Respingerea amănunțită a hotărârilor Sinodului iconoclast din 754 (…) nu intră în detaliile hristologice ale sinodului […] Un sinod nu este o academie teologică. Menirea lui este aceea de a mărturisi și a prezenta credința; teologilor le revine sarcina de a interpreta această mărturisire și a o susține cu argumente.”

Deși nu a conținut o profundă argumentație teologică, care să combată punctual toate hotărârile de la Hieria, „adevărata realizare a Sinodului de la Niceea este, așadar, textul mărturisirii de credință, care a fost votat la 13 octombrie 787, cu semnăturile a 310 episcopi prezenți.” Sinodalii care au participat și la Hieria și apoi au semnat la Niceea, au mărturisit că au fost de acord cu Constantin al V-lea din cauza fricii de împărat.

Credința oamenilor și a sinodalilor în cinstirea cuvenită icoanei se manifesta în mod evident, deși lipseau argumentele teologice profunde care să arate temeinicia închinării la aceasta. Inima mărturisea adevărul, dar mintea încă nu găsise și nu adoptase formulele. Ca și în iubire: iubim și după un timp înțelegem acest lucru. Copilul își iubește părinții în mod natural, dar după un timp (mai ales după ce devine el însuși părinte) înțelege și apreciază mai mult iubirea părinților, înțelegându-le jertfa. Atunci poate găsi și cuvintele de mulțumire și poate surpinde, măcar în parte, motivațiile iubirii. Același lucru s-a petrecut și în acest caz: răspunsurile teologice au venit după o perioadă de timp, confirmând cu argumente ceea ce era cinstit cu inima.

Prezentând un fragment din hotărârile sinodului, este evidențiată cinstea cuvenită icoanelor: „De aceea, noi definim cu toată grija și precizia că semnul cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, ca și sfintele și preacinstitele icoane care sunt confecționate din culori, din pietre de mozaic sau dintr-alt material corespunzător, icoanele Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ale Sfintei Fecioare și Maici a Domnului, ale îngerilor și ale sfinților, trebuie să fie așezate în biserici, în paraclise, pe veșminte liturgice, pe pereți și pe plăci, pe case și pe drumuri, spre slava lui Dumnezeu.”

Sinodul a făcut distincție între „adorare” (care I se cuvine lui Dumnezeu) și „venerare” (care se cuvine icoanelor). S-a folosit teologia Sfântului Ioan Damaschin: este cinstită persoana, nu materia. Conținutul dogmatic al Sinodului VII Ecumenic se rezumă la următoarele idei hristologice:

Domnul Iisus Hristos, prin viața și învățătura Sa, ne-a eliberat de necunoașterea și întunecarea închinării la idoli;

Nu se poate face confuzie între închinarea la idol și închinarea la Iisus Hristos, prin mijlocirea icoanei Sale.

Hotărârea elaborată la acel sinod referitoare la cinstirea icoanei se bazează pe învățăturile Sfântului Vasile cel Mare și ale Sfântului Ioan Damaschin, în special. Doctrina fiind existentă în Biserică, era nevoie de aprobarea sinodală pentru a se arăta învățătura oficială. Deși existentă de ceva vreme în viața bisericii, icoana și-a prezentat argumentele atunci când a fost contestată.

II. 5. Etapa a II-a a iconoclasmului. Sinodul de la Constantinopol (843)

După Sinodul VII Ecumenic (787) – din grija lui Dumnezeu, ținut tot la Niceea, ca o încheiere sau împlinire a ceea ce începuse tot în acel loc cu 4 veacuri înainte -, ar fi trebuit să vină liniștea. Ca urmare a hotărârilor sinodului II Niceea, viața bisericească reintră în firescul de dinaintea anului 726, icoana recăpătându-și locul de cinste în viețile oamenilor și în societate. Însă starea de liniște mult-dorită nu a durat prea mult timp.

Împărăteasa Irina a fost detronată și alungată în exil, unde și-a aflat sfârșitul pământesc (803). Urmașul la tron, Leon al V-lea Armeanul (813-820), iconomah, convoacă pe apărătorii și adversarii icoanelor în anul 814, manifestându-și dorința de a porni iarăși lupta împotriva icoanei. Se vede că nu dorința păstrării păcii și a adevărului ar fi fost motivația întâlnirilor, ci propriile convingeri, care nu țineau cont de niciun argument.

În anul 815 este convocat un sinod de Împăratul Leon pentru reînceperea ofensivei contra icoanei. De data aceasta însă „teologii din această vreme sunt, desigur, altfel decât cei din 754; ei sunt în tabăra favorabilă sfintelor icoane. Acum s-au distins dintre ei două personalități: Nichifor și Teodor Studitul. Scrierile lor cu privire la sfintele icoane sunt cele mai bune din ceea ce Biserica primelor secole a elaborat pe marginea acestei probleme.”

Cultul icoanei nu reprezenta pentru acești doi apologeți ai icoanei doar speculație teologică. Ei au apărat prin propria convingere și viață cinstirea icoanei. „Sfântul Teodor a organizat demonstrativ o procesiune cu icoane în jurul mănăstirii sale, la Duminica Rusaliilor din anul 815. Împăratul l-a exilat în mai multe locuri, dar sfântul neîncetat îndemna prin scrieri pe monahii risipiți de prigoană prin lume, să nu abdice de la credința în sfintele icoane, zicând că nu va avea odihnă întru apărarea credinței, chiar dacă ar trebui să-și folosească «pielea în loc de pergament și sângele în loc de cerneală».”

Sfântul Nichifor, Patriarhul Constantinopolului (750-829), a participat ca laic la Sinodul VII Ecumenic, iar când s-a repornit lupta contra icoanelor, a ales calea exilului. Chiar și exilat, Sfântul Nichifor oferă lămuriri în ceea ce privește icoana, corectând formularea presupusă de Constantin al V-lea ca fiind a iconodulilor. El mărturisește clar că icoana nu circumscrie firea, ci faptul că pictura redă chipul Persoanei văzute a Fiului lui Dumnezeu. Patriarhul de Constantinopol separă clar chipul natural de cel artistic; icoana imită natura, dar nu este totuna cu ea.

Teologia Sfântului Teodor Studitul (759-826) gravitează în jurul dictonului: „cel ce este nevăzut, se face văzut”, bazat pe teologia Sfântului Ioan Evanghelistul. Contribuția sa decisivă va fi sistematizată în cuvintele: „icoana cuiva nu reprezintă firea, ci persoana aceluia.”

Trebuie menționat și faptul că au apărut anumite deviații de la înțelegerea corectă legată de cinstirea icoanei și după Sinodul VII Ecumenic. Din cauza unor neînțelegeri dintre Împărăteasa Irina și regele franc Carol cel Mare (768 – 814), hotărârile Sinodului VII Ecumenic, semnate și de reprezentanții Papei Adrian I, traduse însă în mod greșit, nu au fost acceptate de Apus. „Trebuie, desigur, să evocăm celebrele Libri Carolini, elaborate ca răspuns la o traducere defectuoasă a Actelor Sinodului al doilea de la Niceea, adresată de Papă teologilor carolingieni, care i-au acuzat neloiali pe sinodalii de la Niceea că «adoră» icoanele, disprețuind textul grec original, care vorbește în mod explicit de venerare […] Pentru ei și pentru Sinodul de la Frankfurt (794), care se înscrie pe linia lor, imaginile nu sunt acceptabile decât în limitele utilizării lor didactice, spre aducere aminte și cu sens decorativ.”

Sinodul din 815 reconfirmă hotărârile Sinodului de la Hieria (754) și pornește prigoana împotriva icoanelor și a cinstitorilor lor. Patriarhul Nichifor este alungat, fiind înlocuit cu un curtean imperial iconomah.

În anul 820, la conducerea imperiului ajunge Mihail II, care continuă lupta împotriva icoanelor, fiind însă mai moderat. Teofil, ultimul împărat iconoclast (829 – 842), declanșează și cea mai aprigă prigoană împotriva icoanelor, fiind susținut de un iconomah cultivat, Ioan Grămăticul, care va deveni patriarh. În 832 are loc un nou sinod la Constantinopol care confirmă hotărârile Sinodului de Hieria.

După moartea lui Teofil, soția acestuia, Teodora, preia regența. Aceasta înlătură pe Ioan Grămăticul, care ocupa postul de patriarh și numește pe Sfântul Metodie pe scaunul patriarhal.

La 11 martie 843, în Duminica I a Postului Mare, „s-a desfășurat o impunătoare procesiune cu sfintele icoane, purtate de cler și de suita imperială, care le-au așezat în Biserica Sfânta Sofia. Prima duminică a Postului Mare – numită de atunci Duminica Ortodoxiei – a fost dedicată în calendarul creștin ortodox comemorării anuale a restabilirii cinstirii sfintelor icoane.” Organizându-se un sinod cu acest prilej, au fost proclamate oficial hotărârile Sinodului de la Niceea (al VII-lea Ecumenic, 787) și au fost pomenite toate celelalte învățături și luptele duse cu ereziile. Toate acestea au fost împreunate într-un document denumit Sinodiconul Ortodoxiei, care face referire atât la fericirea și pomenirea veșnică a celor care au păstrat adevărul, cât și la anatemele pentru toți care învață și cred greșit, nesocotind învățătura dumnezeieștilor Părinți. Parte din acesta îl găsim în cartea Triodului, la utrenia din Duminica Ortodoxiei.

Dumnezeu acoperă toate sferele acțiunilor omenești, dându-le sens spre veșnicie. Prin icoană, arta se aduce ca prosternare veșnică în fața Celui care le-a făcut pe toate cu nespusă frumusețe. „Căci amândouă, arta și cultul, au comun faptul că rezultă din întâlnirea dintre cer și pământ, dintre adevărul divin și cel uman, și această întâlnire reînvie întotdeauna. Arta și cultul sunt, deopotrivă, expresia infinitului în sărăcia gesturilor și a formelor. „ Fiind Binele, Adevărul și Frumosul desăvârșit, Dumnezeu este cinstit și prin aceste căi ale artei. „Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat” (Simbolul de credință niceo-constantinopolitan), Domnul Iisus Hristos este cinstit și prin lumina cea curată a lumii, care Îl reflectă și Îl face cunoscut tuturor, apropiindu-L mai mult de oricine.

La nivel de învățătură, „cel de-al șaptelea și ultimul sinod din seria marilor sinoade imperiale, Niceea II, încununează îndelungata dezbatere, trăgând anumite concluzii din sinoadele precedente pentru a răspunde obiecțiilor ridicate de mișcarea iconoclastă (…) Din cauza lui Hristos, însăși lumea fizică și materială a devenit capabilă de îndumnezeire.” Dorința oamenilor de a vedea cerul nou și pământul nou este anticipată prin prezența icoanei; toate se transfigurează pentru a-L face mai vădit pe Dumnezeu și întreaga Sa lucrare.

Iconoclasmul, deși condamnat, a supraviețuit veacurilor și există și astăzi în diferite curente sub varii forme. „După Triumful Ortodoxiei, această erezie care părea stinsă, a continuat să se coacă în secolele următoare; ea și-a schimbat masca, împrumutând alte forme. Într-adevăr, iconoclasmul poate să fie declarat și premeditat: din pricina neînțelegerii și indiferenței, el poate fi chiar inconștient, nedeliberat sau chiar pios.” Toate adevărurile dezbătute și formulate pot fi contestate, oricât de evidente ar fi, ca urmare a faptului că omul e liber să respingă orice, chiar și evidența. Deși nu e logic, lucrul e cât se poate de real. Dumnezeu a creat omul, i-a dat un statut aparte, l-a pus să stăpânească întreaga făptură și l-a umplut de daruri. Toate fără nicio obligație și nicio așteptare. Dialogul din Eden era viu și nedisimulat. Dar vine diavolul-șarpe, cu care omul nu avea nimic în comun (decât că omul îl stăpânea și pe acesta, fiindcă primise porunca să stăpânească tot pământul) și îi strecoară omului îndoiala în suflet. Până aici, lucrurile erau evidente, omul fiind informat și încredințat că primise tot ceea ce îi era de folos. Iar împotriva evidenței, diavolul a strecurat îndoiala, care a fost pretextul păcatului necredinței în seriozitatea cuvintelor lui Dumnezeu, iar de aici începe căderea. Ori, dacă în fața cuvintelor directe ale lui Dumnezeu, omul poate șovăi, este vădit că oricine poate accepta/respinge orice; dar adevărul nu stă numai în a agrea ceva, ci e mult mai adânc și mai înalt.

În lumea protestantă, cu atât mai mult la neoprotestanți, icoanei i s-a refuzat cinstea. Până la urmă, este firesc acest lucru; unde biserica (locaș și adunare) nu mai există, podoabele iconografice ale sfinților și icoana Mântuitorului nu își mai găsesc locul. Iar dacă biserica nu va mai iradia a sfințenie, de unde își vor împodobi credincioșii casele cu imaginea vieții sfinților? „Această «imagine a vidului» a contribuit în felul său la faptul că, în epoca noastră, Dumnezeu este uneori alungat chiar din sânul creștinismului.”

Raportat la epoca noastră, „valoarea Sinodului VII Ecumenic a fixat pentru totdeauna icoana ca expresie a credinței creștine și atributul inalienabil al Ortodoxiei. Dogma venerării icoanelor este un răspuns dat tuturor ereziilor (iconoclasmul fiind, potrivit Sinodului, un conglomerat de greșeli și erezii) care subminau și continuă să submineze, pe față sau latent, un aspect sau altul al teandriei, al ansamblului divino-uman și implicit antropologia creștină.”

III. DIN ICONOGRAFIA PĂRINȚILOR ȘI SCRIITORILOR BISERICEȘTI

„Înfricoșătoarea taină a Întrupării Sale, încredințând-o oamenilor, Domnul Însuși a scris pe mahramă Chipul Său Cel cu dumnezeiască bărbăție (…) Apoi ne-a dăruit asemănarea Chipului celui dintâi în icoană ca să ne închinăm ei.”

Pomenirea săvârșirii vindecării regelui Abgar al Edesei de către Domnul Iisus Hristos se regăsește în istorie încă din sec. al IV-lea creștin. Sinaxarul zilei de 16 august arată detaliat această întâmplare: vestea minunilor Domnului Hristos ajunge și la domnitorul Edesei, Abgar. Acesta suferea de o boală fără leac (lepră); aflând de existența unui mare tămăduitor în Israel, care vindeca orice boală, Iisus Hristos și căpătând încredere în Acesta, își trimite un supus, pe Anania, rugându-l să-I zugrăvească Chipul. Abgar Îl invită, printr-o scrisoare, pe Domnul Hristos să vină la el, după ce a aflat că, deși vindecase nenumărați bolnavi, nu era iubit și cinstit pe cât se cuvenea. Anania încearcă, dar nu reușește să picteze chipul Domnului Hristos, căci Se arăta sub diferite înfățișări. Cunoscând acestea și dorința regelui Abgar, Iisus cere o mahramă pe care, după ce Se șterge, rămâne imprimat Sfântul Său Chip. Anania duce această icoană la Abgar, care, atingându-se de ea va căpăta vindecare, iar deplina însănătoșire o va căpăta prin Apostolul Tadeu, după ce primește botezul creștin. Sinaxarul continuă cu istoria despre păzirea cetății Edesa de către cinstita Mahramă a Domnului Iisus Hristos – alta decât Mahrama Sfintei Veronica.

Intrarea în cultul bisericesc și pomenirea sfintei Mahrame din timpul creștinismului primar arată locul pe care îl ocupă icoana în creștinism. Această întâmplare are la bază o minune: imprimarea Chipului Mântuitorului dincolo de metoda clasică de pictare. Prin simpla atingere, Iisus Își întipărește Chipul Feței, iar această icoană devine făcătoare de minuni. Ea primește atât chipul, cât și puterea vindecătoare a Fiului lui Dumnezeu. Astfel de icoane, nefăcute de mână omenească (acheiropoietoi), capătă autenticitate prin autorul lor și prin mijlocul apariției: Dumnezeu săvârșește minunea.

Dat fiind că învățătura creștină s-a cimentat pe temelie mozaică, teama creștinilor – convertiți din rândul evreilor – de a încălca interdicția celei de-a doua porunci a Decalogului era mare. Frica de idolatrie oprea manifestarea iconografică a credinței în Fiul lui Dumnezeu Cel Întrupat. Este cunoscut faptul că prima persoană creștină care a realizat icoane a fost Sfântul Apostol Luca. Apropierea de Maica Domnului (căci în evanghelia scrisă de el, Fecioara Maria e reprezentată ca tezaur al multor cuvinte și fapte săvârșite de Domnul Hristos – „Și mama Lui păstra în inima ei toate aceste cuvinte” Luca 2, 51) i-a dat imboldul de a o zugrăvi și de o cinsti prin icoană.

Intrarea icoanei în Biserică s-a petrecut ușor și natural în viața creștină, fără o hotărâre prealabilă. Principiul „uzul impune norma” a funcționat ca o călăuzire și luminare a credincioșilor în ceea ce privește cinstirea icoanei. De altfel, întreaga învățătură nu a fost impusă ca un set doctrinar, ci învățătura, dogma în genere, a apărut ca sistemetizare a trăirilor religioase. Delimitarea canonică a fost o reacție de apologie doctrinară împotriva celor ce erau în afara legăturii cu Dumnezeu.

Deși a intrat în primele trei veacuri în cinstirea și cultul Bisericii, o hotărâre dogmatică referitoare la icoană a apărut abia în secolul al VII-lea (Canonul 82 al Sinodului Quinisext – 692) iar dezvoltarea s-a realizat la Sinodul VII Ecumenic (787 Niceea) și Sinodul din 843.

Principiul adevărului trăit și apoi consemnat canonic a fost o regulă a Bisericii, ceea ce arată că este o realitate vie, dinamică. În această ordine de idei, nu numai icoana a fost cinstită prin viață și apoi argumentată teologic în uzul ei, ci toate adevărurile de credință. Practic, Sinodul I Ecumenic se desfășoară la un interval de timp de aproximativ 300 de ani de la nașterea creștinismului, însă viețuirea conform normelor rânduite de Domnul Iisus Hristos prin Sfinții Apostoli a fost vie și nealterată în toată această perioadă; Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, fiind cinstit ca Dumnezeu adevărat, deși formularea dogmatică a venit destul de târziu. La fel, cinstirea Sfântului Duh ca Dumnezeu a fost un adevăr trăit și mărturisit (prin respectarea poruncii primirii Botezului: „Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh … ” – Matei 28, 19). Formularea oficială însă a avut loc abia la Sinodul II Ecumenic (Constantinopol, 381). Lucrul acesta nu înseamnă că, timp de 350 de ani, botezul creștin nu s-ar fi făcut în numele și spre slava Sfântului Duh, de teama unui politeism; formula oficială s-a întărit când au apărut anumite curente care negau o practică de origine apostolică. Aplicarea adevărurilor de credință era atât de intensă, încât era confirmată de foarte multe ori de martiraj – ceea ce făcea nefolositoare o consemnare în scris a acestor practici. Cei care se botezau, precum și cei care botezau erau încredințați de eficiența și corectitudinea Botezului, încât singura preocupare era viețuirea virtuoasă, plăcută lui Dumnezeu. Limitarea canonică a fost confirmarea scrisă a teologiei practicate, nicidecum invenții și intervenții locale și arbitrare.

În același mod, cinstirea Maicii Domnului și a sfinților lui Dumnezeu a venit ca o rânduială firească prin care se manifesta respectul față de Dumnezeu și de slujitorii Săi. Ea nu a fost văzută ca o competiție sau substituire a cinstirii cuvenite lui Dumnezeu – porunca I a Decalogului emite clar: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău (…) să nu ai alți dumnezei afară de mine” (Ieșire 20, 2-3) –, ci ca o intensificare a legăturii prin mijlocirea sfinților. Ei nu Îl înlocuiesc pe Dumnezeu, ci se roagă Lui pentru omul care îi cheamă în ajutor, lucru care se întâmplă și în cazul relațiilor umane. Mijlocirea Maicii Domnului pe lângă Dumnezeu este consemnată în Sfânta Scriptură la episodul nunții din Cana Galileii. Ea schimbă planul inițial al Fiului lui Dumnezeu (Ioan 2, 4) prin rugămintea de mamă pe care o adresează Domnului Iisus; ca urmare, Acesta săvârșește prima minune din activitatea publică, preschimbând apa în vin. Este absolut firesc faptul de a fi încredințați de puterea rugăciunii Maicii Domnului și, implicit, de a ajuta pe toți oamenii care o cheamă în ajutor. Sinodul III Ecumenic (Efes, 431), oficializează cinstea cuvenită Maicii Domnului, numind-o Născătoare de Dumnezeu. Toate modalitățile de cinstire s-au manifestat ca expresie a unei acumulări de practici, cernute de Dumnezeu în lume. Sinodalii nu au venit cu idei originale în fond, ci cu expresii teologice inspirate, care au sintetizat, sub formule concentrate, adevărul trăit și mărturisit de pliroma Bisericii.

Mărturiile scrise ale părinților și scriitorilor bisericești arată freamătul căutării adevărului, multe dintre acestea fiind folosite, atunci când contextul teologic a cerut-o, la elaborarea canoanelor.

III. 1. Icoana în primele patru veacuri creștine

III. 1. 1. Despre relația iconică (chip-original) vorbește Sfântul Apostol Pavel. Chiar dacă scrierile sale fac parte din cărțile Noului Testament, socotim de cuviință a folosi numele acestui Apostol al neamurilor ca ucenic al Mântuitorului Iisus Hristos și părinte al Părinților bisericești. El face deosebirea clară între realitatea chipului și greșeala închinării la idoli. Apostolul numește pe Fiul lui Dumnezeu „chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura” (Coloseni 1, 15). Este imposibil de gândit că cinstirea și închinarea înaintea Fiului lui Dumnezeu, Chip al Tatălui, poate fi privită ca închinare la alt dumnezeu. Ideea teologică a acestui verset arată, în fapt, posibilitatea și disponibilitatea icoanei. Aceasta are rolul de a face văzut ceea ce este nevăzut. Ea dăruiește ochilor ceea ce este revelat inimii prin credință. Fiul este icoana Tatălui, păstrând, în același timp, unitatea ontologică. Relația Fiului lui Dumnezeu Cel cunoscut cu Tatăl transcendent încredințează icoana ca fiind o realitate posibilă. Nu omul face icoana, ci Dumnezeu o descoperă. Dumnezeu începe relația. Icoana surprinde descriptibilitatea chenotică a lui Dumnezeu, confirmând realitatea istorică a vieții Fiului lui Dumnezeu.

Relația iconică nu rămâne doar în sânul Sfintei Treimi. Ea se coboară și asupra omului. Actul creației prezintă pe Dumnezeu ca fiind plin de bunătate și daruri, oferindu-Se ca model pentru chipul omului: „Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră” (Facere 1, 26).

Icoana există astfel de dinainte de crearea lumii, între Persoanele Sfintei Treimi, și se coboară în creație prin lucrurile făcute de Dumnezeu, care ascund propria rațiune și, mai ales, prin facerea omului. În momentul Întrupării Fiului lui Dumnezeu, icoana devine mai pregnantă în cosmos, pentru că natura umană se înfrățește cu cea divină, pământul devenind icoană a cerului. Ea poate reprezenta nevăzutul care se face văzut. Cerul nou și pământul nou (Apocalipsa cap. 21) devin icoane depline ale prezenței lui Dumnezeu și etape maxime de transfigurare a materiei (desigur, într-o dinamică asimptotică). Icoana, ca și lucrare inspirată de Dumnezeu, se aseamănă cu materia transfigurată de la sfârșitul veacurilor, care va reflecta în mod desăvârșit prezența lui Dumnezeu.

Păcatul săvârșit de Adam nu a îndepărtat chipul lui Dumnezeu oferit omului, ci numai a întunecat această pecete divină. Sfântul Apostol Pavel întărește ideea: „Ci a împărățit moartea de la Adam până la Moise și peste cei ce nu păcătuiseră, după asemănarea greșelii lui Adam, care este chip al celui ce avea să vină” (Romani 5, 14).

Trebuie spus faptul că au fost și unele voci ale acestor prime secole care nu au fost de acord cu prezența și cinstirea sfintelor icoane, poticnindu-se tocmai în ceea ce presupuneau în mod eronat iconoclaștii: icoana ar fi fost un idol, iar prosternarea în fața ei, idolatrie.

Dat fiind că învățătura creștină era accesibilă tuturor, chiar și păgânilor, „în această perioadă (cea primară) apologeții și scriitorii creștini au dezaprobat reprezentările iconografice din motive practice. Ei doreau să înlăture orice tendință de menținere a cultului idolatru.” În timp, sunt acceptate icoanele privite ca artă portretistică (Sf. Ciprian al Cartaginei †258, Origen †254). Aceștia dau mărturie despre existența icoanelor în biserici, nu doar cu scop estetic și didactic, ci și ca obiecte de cult, recomandând credincioșilor să se închine acestora. Este accentuată asemănarea dintre cinstirea icoanelor și a Sfintei Cruci.

Împotriva cinstirii icoanelor s-a dat o decizie sinodală (Canonul 36- Sinodul de la Elvira-306) însă acest canon n-a fost invocat nici măcar de iconoclaști, semn că nu a fost acceptat de Biserică. Chiar dacă a fost trecut undeva în paginile istoriei, lucrul acesta nu a fost aplicat niciodată, cel puțin nefăcându-se vreo trimitere la această hotărâre.

III. 1. 2. Eusebiu de Cezareea, cronicarul vieții Sfântului Împărat Constantin cel Mare, face parte dintre puținii scriitori bisericești care nu au fost de acord cu cinstirea icoanei. Este cunoscută însă poziția sa duplicitară în anumite probleme (a semnat hotărârile Sinodului I Ecumenic, deși nu era de acord cu formula „homousios” – de aceeași ființă, ce recunoaște relația ontologică a Fiului lui Dumnezeu cu Tatăl, a participat la martiriul Sfântului Atanasie cel Mare). Cu toată aceastră nehotărâre, rămâne un cronicar deosebit, fiind numit de unii cercetători un adevărat „Herodot al creștinilor”.

În ceea ce privește atitudinea față de icoane, Eusebiu trimite Constanției, sora Sfântului Constantin cel Mare, o scrisoare, prin care își arată dezacordul față de icoane. În această scrisoare, Eusebiu opinează că aceasta nu face bine procurându-și icoana cu chipul Mântuitorului. Tendința lui iconomahă este combătută de creștini în timpul disputelor legate de cinstirea icoanei (Nichifor Mărturisitorul și Sinodul VII Ecumenic de la Niceea). Interesant de remarcat este faptul că același autor, în volumul XIII al colecției PSB expune episodul vindecării regelui Abgar al Edesei, fără a pomeni prezența icoanei nefăcută de mâna omenească ce a adus vindecarea inițială a regelui, lucru prezent în cazul altor izvoare.

Eusebiu de Cezareea rămâne un prolific autor de cronică, un părinte al istoriei creștine, nefiind însă și un autentic mărturisitor al adevărului de credință. Chiar din mărturiile sale se vede încercarea de a opri ceea ce se petrecea în Biserică cu mult timp înainte de exprimarea opiniilor sale. Lupta lui era cu o realitate căutată de mulți, pe care însă nu o putea stăpâni.

III. 1. 3. Un alt caz de atitudine refractară în ceea ce privește cinstirea sfintelor icoane este Sfântul Epifanie de Salamina. Acestuia i-au fost atribuite trei scrisori iconomahe de către sinodul iconoclast de la Hieria (754), ceea ce a dus la cercetări suplimentare legate de autenticitatea acestora. Unii teologi protestanți au susținut că ele aparțin Sfântului Epifanie, în vederea susținerii învățăturii împotriva icoanei. Teologii răsăriteni infirmă că acestea ar aparține Sfântului Epifanie, autentic apărător al dreptei credințe. Redăm concluziile Pr. Stephane Bigham, oferite de Pr. Nikolai Ozolin, în prefața cărții Sfântul Epifanie al Salaminei în conroversa iconoclastă:

1. „Considerăm că nu este credibilă ideea că Sfântul Epifanie al Salaminei ar fi putut susține că nimeni, la sfârșitul secolului al IV-lea, nu auzise vreodată de imagini creștine.

2. Suntem de părere că scrierile iconofobe dovedesc o hristologie dochetistă, adică o hristologie unilaterală, care înclină în favoarea dumnezeirii, diminuând astfel realitatea deplină a omenității. Această orientare se află în opoziție totală cu opiniile Sfântului Epifanie.

3. Oricât de excentric va fi fost probabil Epifanie al Salaminei, nu există nicio mărturie autentică care să ne poată permite să-l considerăm un iconofob extremist sau un iconofob de orice fel, nimic care să ne poată permite să-l numim Învățător al iconoclasmului.

4. Acceptăm punctul de vedere al Patriarhului Nichifor, potrivit căruia cheia pentru rezolvarea chestiunii autenticității o reprezintă deosebirile doctrinare dintre cele două corpora [scrierile Sfântului Epifanie autentice și cele false; N. Ozolin], și nu asemănările stilului literar.”

Cazurile de părinți bisericești care au pledat împotriva icoanelor sunt destul de restrânse, existând suspiciuni asupra autenticității operelor atribuite lor. Dacă există dubii în ceea ce privește lucrarea atribuită lui Eusebiu de Cezareea (N. Ozolin amintește acest lucru în prefața cărții Pr. Bigham), în situația Sfântului Epifanie există nu numai suspiciuni, ci și argumente (invocate mai sus) care susțin neconcordanța persoanei cu conținutul lucrării.

Pe lângă aceste cazuri, numărul scriitorilor care vorbesc despre cinstirea icoanei este foarte mare, crescând odată cu generalizarea cultului icoanei. „După întemeierea Bisericii, «creștinii au simțit necesitatea reprezentării persoanelor sfinte și în forme vizuale» și, mai ales, a Domnului Iisus Hristos, a umanității Sale […] Pictorii au putut reprezenta, după porunca Bisericii, pe icoane, chipul omenesc al Mântuitorului.”

Practica bisericii a precedat hotărârea și confirmarea canonică. Astfel, „Tertulian († 220) arată că adepții lui Hristos aveau încrustat «pe fundul vaselor destinate pentru întrebuințări sfinte și casnice» chipul Bunului Păstor.” Mărturiilor scriitorilor bisericești li se alătură și descoperirile arheologice (cele aflate la Dura Europos).

Secolul de eliberare a creștinilor, veacul al IV-lea, aduce o dezvoltare și răspândire a prezenței și cinstirii icoanei. În această perioadă, „au apărut multe icoane cu chipul Domnului, al Maicii Domnului, al Sfinților Apostoli și al altor sfinți ori mucenici. Sfinții părinți Capadocieni, Paulin de Nola și Fericitul Augustin vorbesc de folosirea sfintelor icoane în vremea lor și arată că această practică a fost conformă cu porunca Bisericii Vechi.”

III. 1. 4. Sfinții Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur

După Edictul de la Mediolanum (313), cultul icoanelor a cunoscut o mare înflorire, deși au existat autori iconoclaști. În paralel, majoritatea părinților bisericești a acceptat și recomandat zugrăvirea și cinstirea icoanelor.

Modelul dogmatic folosit ca teză și dezvoltat canonic a fost formula Sfântului Vasile cel Mare: „Cinstirea adusă icoanei se răsfrânge asupra Prototipului.” Această privire elimină orice suspiciune de idolatrie și se așază chiar pe linia respectării interdicției din porunca a doua a Decalogului, întărind-o. Dacă Domnul Iisus a binevoit ca „pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire să Se coboare din ceruri și să Se întrupeze de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara” (Crezul niceo-constantinopolitan), încadrându-se în limitele istorico-geografice, reprezentarea Sa nu este o impietate, ci o mărturie a adevărului istoric; față de idolul care naște un dumnezeu inexistent, icoana mărturisește prezența lui Dumnezeu, Îl revelează ochilor, nicidecum l-ar inventa. Această abordare teologică impregnată de spirit practic dovedește legătura dintre icoană și original, fără a face confuzie între cele două realități. Închinarea și prosternarea în fața realității reprezentate în icoană nu poate fi nicidecum formă de idolatrie, ci accentuarea sentimentului de prezență a lui Dumnezeu.

Sfântul Vasile cel Mare prezintă nu numai din perspectivă teologică fidelitatea icoanei față de credință, ci și din rațiune istorică. Marele Vasile „face mențiune despre ele (icoane) spunând că «și-au luat începutul de la tradiția apostolică», deci există din vremea Sfinților Apostoli.”

Astfel, încă din perioada de început a creștinismului, „icoanele nu numai că nu au fost interzise, ci s-au aflat la mare cinste în toate bisericile, atât în cele din răsărit, cât și în cele din Apus. Astfel, în Capadocia se găseau multe icoane creștine, cu precădere a Maicii Domnului și a Sfintei Macrina, în fața căreia, Sfântului Vasile îi plăcea să se închine.” El însuși e cel care, prin propria viață, aduce un prinos de cinstire atât sfântului, cât și icoanei care îl prezintă și pe care îl reprezintă.

Sfântul Grigorie de Nazianz, bun prieten cu Sfântul Vasile cel Mare și aflat în același gând cu acesta, recomandă tuturor preoților și oamenilor să împodobească bisericile cu icoane, după cum practica tatăl său, episcopul Grigorie. Fire profund meditativă și aplecată spre teologia mistică, Sfântul Grigorie Teologul a văzut teologia ascunsă în icoanele sfinților. În același fel, Sfinții Grigorie de Nyssa și Grigorie Teologul mărturisesc rolul artistic și pedagogic al icoanelor: „În viziunea Sf. Părinți, icoana este privită în special ca mijloc de transmitere a mesajului evanghelic, deci, accentuându-se rolul ei educativ și didactic.”

Sfântul Ioan Gură de Aur (†407) echivalează rolul didactic al icoanei cu cel al cuvântului. Ideea este prezentă și la Sfântul Vasile cel Mare (†379) : „Ceea ce mijlocește urechilor noastre povestirea istorică, ne arată fără cuvinte icoana în reprezentarea ei.” Teolog și orator inegalabil, Ioan Hrisostomul îndemna pe creștini să se folosească de mijlocirea icoanei. „Acesta avea în permanență pe sfânta masă icoana Sfântului Apostol Pavel, pe care îl venera și cu care căuta să se identifice în predicarea cuvântului lui Dumnezeu.” De altfel, fiind un mărturisitor și cuvântător deosebit, Sfântul Ioan Gură de Aur vedea egalitatea dintre puterea de propovăduire a cuvântului cu cea a icoanei.

III. 2. Mărturii până la începuturile prigoanei iconoclaste

Printre cei care mărturisesc prezența și cinstea adusă icoanelor se află și Paulin de Nola (353/354 – 431), care dă mărturie despre existența icoanei Sfintei Treimi: „Hristos, în chip de miel, stă drept, din cer răsună vocea Tatălui și prin porumbel se revarsă Duhul Sfânt.” Atât Răsăritul, cât și Apusul creștin concordă în ceea ce privește prezența și cultul icoanei, dovedind că aceasta nu este o inovație locală, ci tradiție puternic înrădăcinată în practica eclesială.

În timp, deși rolurile didactic și estetic erau puternic impregnate în gândirea creștinilor, se dezvoltă și atitudinea referitoare la rolul latreutic (Sf. Grigorie cel Mare, †604). Icoanei i se recunoaște și acest aspect, mai înalt și mai înălțător. Apar totodată și tendințe iconoclaste, însă rare și majoritatea expuse în scris.

Din partea reprezentanților imperiului apar confirmări asupra cinstirii icoanelor: împăratul Tiberiu I (578-582) a imprimat pe monede semnul crucii, împăratul Mauriciu (582-602) înlocuiește chipul zeiței Nike cu icoana Maicii Domnului, iar împăratul Justinian II (685-695; 705-711) imprimă pe monede icoana lui Hristos.

Un alt sfânt, Leonțiu de Neapole (†650) apără cinstirea icoanei, mărturisind cinstea adusă nu materialului, ci chipului și se raportează la Vechiul Testament, arătând că încă de atunci erau cinstite chipurile heruvimilor.

În această perioadă se face trecerea de la simbol la imagine: „Îmbrățișăm vechile tipuri și umbre ca pe niște simboluri și semne ale adevărului transmise Bisericii, pe Mielul Hristos, Dumnezeul nostru (…) de aici înainte în locul vechiului Miel și în icoane să se reprezinte chipul lui Hristos Dumnezeul nostru, potrivit trăsăturii omenești (…) și fiind conduși către amintirea petrecerii în trup.” -canonul 82- Sinodul Quinisext. Desigur că peștele (ihtis- acrostihul care înseamnă Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul), amfora, porumbelul etc. rămân simboluri specifice, însă trecerea la imagine aduce în realitate simbolul și-l depășește. Hristos nu mai este privit alegoric ca Miel, ci chiar vine cu trup real și Se jerfește pentru viața lumii, ca un adevărat miel. Dacă simbolul trimite imaginația la participare, imaginea invită în mod direct prin ochii sensibili.

În secolul al VII-lea icoanele devin parte integrantă și general recunoscută a creștinătății. Sunt găsite în biserici, sunt cinstite în casele oamenilor, privite ca obiecte de cult sau decorații ale bisericilor. Există o simultaneitate între dezvoltarea iconografiei în special și a doctrinei creștine în general în primele opt veacuri. Cu adevărat iconografia rezumă hristologia și o trimite nu spre auz, ci spre vedere.

Aceste mărturisiri dovedesc faptul că în primele veacuri icoana a ocupat un loc de cinste în viața Bisericii. Cei care au formulat sistematic învățătura teologică au arătat utilitatea și necesitatea lor, sub toate aspectele vieții creștine. Cuvintele lor aveau un aspect didactic, pastoral, fără vreo tentă apologetică. Apărarea cultului icoanelor a fost elaborată atunci când s-a declanșat lupta împotriva lor. Ceilalți părinți trăitori în veacurile VII, VIII și IX abordează un stil mai argumentat teologic, cu vădit caracter apologetic. Dacă până atunci se vorbea despre icoană ca despre orice realitate firească a vieții creștine, din veacurile amintite apar tratate speciale care argumentează locul și rolul icoanei.

Ne vom opri în studiul de față asupra câtorva personalități ale vieții bisericești care, prin cuvânt și viață, au contribuit la repunerea icoanei la locul de cinste cuvenit.

III. 2. 1. Sfântul Gherman al Constantinopolului (650 – 733)

Este unul dintre primii teologi ai Bisericii care a luat „atitudine hotărâtă față de curentul iconoclast și care, pentru aportul său deosebit adus la lămurirea și fundamentarea scripturistică și patristică a problemei icoanelor și-a atras un binemeritat titlu de «teolog și apărător al icoanelor».”

Sfântul Gherman a participat la Sinodul VI Ecumenic de la Constantinopol (681), luând parte la condamnarea monotelismului. Este exclus din cler și se retrage la Mănăstirea Chora din Constantinopol, din cauza sinodului din 712 care a încercat introducerea doctrinei monotelite și abrogarea hotărârilor sinodale din 681. În 715 este ales patriarh al Constantinopolului, proclamând, într-un nou sinod, învățătura primelor 6 sinoade și anatematizarea monotelismului. În 725 începe prigoana iconoclastă, Sfântul Gherman luptând pentru dreapta cinstire a icoanei până în anul retragerii (730). Leon al III-lea Isaurul, după o perioadă de liniște, începe să-l forțeze pe patriarh să renunțe la închinarea la icoane. Însă refuzul patriahului de a renunța la icoane a dus la pierderea scaunului patriarhal.

Retrăgându-se din scaun, Sfântul Gherman formulează învățătura sa despre icoane. Moare în anul 733, fiind excomunicat apoi de sinodul iconoclast de la 754 (Hieria), ca apoi să fie reabilitat și cinstit de Sinodul VII Ecumenic (Niceea, 787).

Abordarea iconodulă a teologiei Sfântului Gherman este un prim pas în apologia pe care Biserica o va exprima. „Deși nu este așa de dezvoltată ca cea a unui Ioan Damaschin sau Teodor Studitul, totuși, ea are o importanță deosebită, pentru că în ea se află «prima voce a tradiției care ia atitudine împotriva noutăților iconoclaste.»”

Supoziția pe care se construia logica înaintată de iconoclaști era faptul că, prin cinstirea icoanei, s-ar abate cinstirea datorată lui Dumnezeu, născându-se o formă de idolatrie. Răspunsul Sfântului Gherman întărește ideea de închinare cuvenită numai lui Dumnezeu: „Cât despre facerea icoanelor întocmite din ceară și culori, noi nu le primim deloc pentru distrugerea perfecțiunii cultului divin (…) dar pentru că Fiul cel Unul Născut cel ce este în sânul Tatălui a binevoit să se facă om (…) noi închipuim figura Sa umană și chipul formei Sale umane după trup, și nu după dumnezeirea Sa nevăzută și neînțeleasă.”

Ideea iconoclastă se sprijinea pe o altă erezie condamnată la un sinod ecumenic: monofizitismul. Dumnezeu nu ar fi reprezentabil ca urmare a totalei Sale transcendențe. Iconoclasmul se cantonează în ireprezentabilitatea dumnezeirii, trecând peste faptul că Fiul lui Dumnezeu a primit trup omenesc real, circumscris în timp și spațiu și, ca urmare, reprezentabil. Legătura cu icoana sa este de relaționare.

Sfântul Gherman arată că în cultul creștin sunt mai multe trepte. Forma deplină, adorarea, se cuvine strict lui Dumnezeu. În legătură cu interdicția veterotestamentară referitoare la închinarea la idoli, „aceasta constituie al doilea element al răspunsului, (iar) ea nu vizează decât interzicerea imaginilor în care este reprezentată natura divină (…) Icoanele lui Hristos – Persoană divino-umană – nu sunt făcute deloc în intenția de a reprezenta natura divină, ci numai natura sa umană, pe care a luat-o din dragoste pentru noi.”

Icoana nu este doar un lucru agreabil, posibil, ci o necesitate, o dovadă. „Reprezentarea lui Iisus în icoane este o mărturie de netăgăduit a Întrupării și a venirii lui în trup omenesc.” Sfântul Gherman arată nu numai că icoana poate fi îngăduită, ci este o prezență necesară, iar cei ce i se opun, își manifestă necredință față de realitatea istorică a întrupării Fiului lui Dumnezeu. Așadar, ea nu face parte dintr-un set de valori arbitrare cu valențe artistice, pe care numai cunoscătorii le apreciază, ci e parte integrantă dintr-o mărturisire a unei credințe, care trebuie a fi asumată ca mod de viață.

Accentul este pus de Sfântul Gherman pe sentimentul interior ce mobilizează omul în alcătuirea/cinstirea icoanelor, care trebuie să ducă la adorarea lui Dumnezeu. Nu este impietate închinarea în fața icoanelor, pentru că „însăși porunca lui Dumnezeu ar putea fi atacată de cei necredincioși și anume: porunca prin care El poruncește facerea heruvimilor.” Dimpotrivă, crearea icoanei e un act profund liturgic ce înlesnește legtura cu Dumnezeu (lucru manifestat prin facerea Cortului Legii în Vechiul Testament).

Teologul iconodul amintește de neînțelegerea pe care iudeii, precum și mahomedanii o aveau asupra icoanelor, considerând Biserica idolatră (deși, amintește el, și mahomedanii se închină unei pietre neînsuflețite – Chobar); lupta devine însă mai grea atunci când cei care, făcând parte din Biserică, se întorc împotriva ei și îi neagă practica și tradiția veche.

Importanța peremptorie a icoanelor este aceea de a intensifica relația dintre Dumnezeu și om. Ele nu au puterea de a mântui neamul omenesc, pentru că sunt plăsmuite prin mâna omului. Mântuirea vine de la Dumnezeu, făcătorul tuturor, însă acestea nu sunt de trecut cu vederea, atât timp cât ni-L aduc mai îndeaproape pe Dumnezeu, arătându-ne cum trebuie căutată desăvârșirea. „Noi nu transferăm deloc închinarea în duh și în adevăr cuvenite dumnezeirii necuprinse și de nepătruns lucrurilor făcute de mâna oamenilor sau de meșteșugul oamenilor sau, în general, creaturilor lui Dumnezeu, fie din lumea văzută, fie din lumea nevăzută, dar noi arătăm prin aceste mijloace (prin icoane) dragostea noastră pe care o avem cu dreptate pentru adevărații slujitori ai lui Dumnezeu. Prin cinstirea pe care noi le-o aducem, oferim laudă (cult) și cinstire lui Dumnezeu, care S-a preaslăvit întru ei.” Accentuând legătura cu Dumnezeu, în mod firesc se apropie și posibilitatea mântuirii și a împlinirii noastre.

Sfântul Gherman punctează și latura pedagogică a icoanei: „Prin pictură, admirăm și, în același timp, ne amintim de faptele minunate ale sfinților, întărind astfel ceea ce am primit prin auzire.” Față de ceea ce I se cuvine lui Dumnezeu ca și adorare, cultul icoanei este relativ (venerare), având rolul de a duce gândul și sentimentul la chipul original, „căci nu amestecăturii lemnului și culorilor ne închinăm, ci Dumnezeului celui nevăzut, care este în sânul Tatălui și care primește închinarea în duh și în adevăr.”

În argumentația sa, Sfântul Gherman folosește și rațiunile istorice: „acest fel de cult n-a fost răspândit numai într-un număr mic de orașe, sau în cele mai puțin importane, ci acest lucru se observă aproape în toate țările și, cu certitudine, în primele și cele mai ilustre Biserici. Dacă ar fi fost idolatre, remarca Sfântul Gherman, cum nu le-a desființat sinoadele ecumenice care s-au ținut după persecuții?” Retorica acestei întrebări ascunde mult adevăr. Fiind o problemă atât de importantă, cu siguranță aceasta nu s-ar fi strecurat printre veacuri în mod nebănuit, ci a fost o realitate acceptată, ba, mai mult, respectată și răspândită. Faptul de a o vedea ca pe o problemă nu ținea de conținutul ei (pentru că, în mod firesc, chiar nu era o problemă cinstirea icoanei), ci de cei care nu o înțelegeau și o priveau ca pe o problemă.

Eusebiu de Cezareea prezintă întâmplarea vindecării femeii cu scurgerea de sânge de către Mântuitorul Iisus Hristos, arătând și recunoștința acesteia. Ea înalță o statuie în fața căreia au crescut unele ierburi care vindecau oamenii de anumite boli. Episodul este reiterat de patriahul Constantinopolului de la începutul sec. al VIII-lea, care interpretează faptul că Dumnezeu a săvârșit minunea și printr-o practică păgânească; cu atât mai mult lucrează harul lui Dumnezeu prin icoana creștină. Arătând că nu omul consfințește icoana, ci numai Dumnezeu, Sfântul Gherman „amintește de icoana miraculoasă a Maicii Domnului din Sozopolis din Pisidia, «a cărei mână a izvorât mir, iar martorii acestei minuni sunt mulți».”

Argumentele omenești sunt totdeauna pasibile de a fi negate sau contra-argumentate. Argumentul lui Dumnezeu, minunea, este cel care arată, indubitabil, realitatea unui lucru. Ceea ce depășește rațiunea și logica firii, a unei legi fizice bine stabilite, vine ca o confirmare a limitării omului, dar, în același timp, deschide lumea spre realități și forțe extraordinare. Minunea este fereastra din cer prin care se scurc fascicule de putere dumnezeiască, luminând și încărcând cu har anumite realități binecuvântate; una dintre acestea rămâne icoana.

III. 2. 2. Sfântul Ioan Damaschin (676 – 749)

Teolog de seamă al Bisericii Răsăritene, Sfântul Ioan Damaschin este o adevărată redută iconofilă a Bisericii Răsăritene, a cărui teologie a fost folosită din belșug la Sinodul VII Ecumenic. Deși s-a mutat la cele veșnice înainte de momentul ultimului sinod ecumenic, Sfântul Ioan deja elaborase doctrina dogmatică, fundamentată teologic, în baza căreia s-a formulat învățătura prin care icoanele au recăpătat locul avut și cuvenit în viața Bisericii.

Începutul oficial al prigoanei icoanelor l-a prins pe Ioan Hrysorrhoas (Damaschinul) ca „monah și preot în mănăstirea Sfântul Sava de lângă Ierusalim, când împăratul Leon al III-lea Isaurul a dat două edicte, unul în 726, iar altul în 729, contra cinstirii sfintelor icoane. Conținutul acestor edicte nu se cunoaște, dar poate fi refăcut din răspunsurile papei Grigorie al II-lea (715-731) la scrisorile lui Leon al III-lea. Împăratul susținea că cei ce se închină icoanelor sunt idolatri, venerarea icoanelor fiind oprită de Dumnezeu. «Încredințează-mă, spune Leon, că ni s-a predat să venerăm și să ne închinăm la ceea ce este făcut de mâna omenească și eu mărturisesc că este legea lui Dumnezeu.»”

Opera iconodulă a Sfântului Ioan Damaschin a fost metodică, bine organizată, un răspuns la un război început. Pr. Dumitru Fecioru, analizând această lucrare, afirmă că Sfântul Ioan Damaschin a scris în mai multe etape: „1. La ivirea iconoclasmului, niște scrisori; 2. Mai târziu, tratate dezvoltate; 3. Contra lui Constantin Copronim.”

Sfântul Ioan pornește apologia icoanei de la ideea a ceea ce este înnăscut omului, anume ideea de chip, iconicitatea: „Pentru că unii ne hulesc că ne închinăm și cinstim icoana Mântuitorului și a stăpânei noastre și încă și a celorlalți sfinți și slujitori ai lui Hristos, să audă că dintru început Dumnezeu a făcut pe om după chipul său. Pentru care motiv, oare, ne închinăm unii altora, dacă nu pentru motivul că suntem făcuți după chipul lui Dumnezeu? […] Pentru care pricină poporul iudeu se închina de jur împrejurul cortului, care purta în el icoana și trupul celor cerești, dar mai degrabă al întregii creații? Dumnezeu spune lui Moise: «Vezi, vei face pe toate după chipul care ți-a fost arătat în munte. Heruvimii, apoi, care umbreau ilastiriul, nu erau lucruri de mâini omenești? Ce era templul prea renumit din Ierusalim? Nu era făcut de mâini și construit prin meșteșugul oamenilor?»”

Sfântul Ioan Damaschinul dovedește nefondarea acuzelor venite din partea iconomahilor, prin argumente bine fondate. Aceștia primesc răspuns atât din perspectivă antropologică (chipul este un element intrinsec omului), cât și biblică. Restricția celei de a doua porunci a Decalogului nu privește nicidecum o limitare sau excludere a icoanei, ci chiar accentuează realitatea acesteia, în contradicție totală cu idolul.

Teologul din Damasc arată și înțelesul poruncii amintite. „Dumnezeiasca Scriptură acuză însă pe cei care se închină celor cioplite, dar și pe cei care jertfesc demonilor. Jertfeau păgânii, dar jertfeau și iudeii. Păgânii jertfeau demonilor, iar iudeii, lui Dumnezeu […] Astfel, idolii păgânilor sunt de disprețuit și opriți căci erau închipuirile demonilor.”

Grija față de Biserica lui Hristos l-a determinat pe cel numit Mansur de împărat (Sfântul Ioan Damaschin) să creeze tratatele sale legate de cinstirea icoanelor. Primul tratat a fost un răspuns la edictul lui Leon Isaurul, Sfântul Ioan vorbind despre iconoclasm ca despre un pericol care atunci începea să amenințe Biserica. Al doilea tratat „este scris într-un stil popular. Damaschin îl compune la cererea unor credincioși care s-au plâns că n-au înțeles destul de bine primul tratat.”

Al treilea tratat a fost receptat ca un manual despre cultul sfintelor icoane.

În teologia elaborată, Sfântul Ioan începe de la problema terminologică. Acesta lămurește ce înseamnă fiecare cuvânt, pentru a se putea face uz de înțelesul său. Cuvântul icoană are un înțeles mult mai larg. „Spre exemplu, icoana omului nu este identică cu omul, întrucât această icoană reprezintă numai forma corpului, nu și puterile sufletului; icoana nu vorbește, nu gândește, nu simte.” Rolul ei este de a „ne pune în evidență originalul, adică un lucru pe care nu îl avem în față, căci de ar fi în față, nu am mai avea nevoie de icoană.”

Mergând pe această abordare amplă, Sfântul Ioan Damaschin prezintă mai multe tipuri de icoană:

Icoana naturală; fiul este icoana naturală a tatălui. Modelul deplin este Fiul lui Dumnezeu, ca model al Tatălui.

Ideea, care se află în Dumnezeu ca sfat mai înainte de a fi ca realitate. Omenește, acest tip de icoană înseamnă imaginea proiectată de om în interiorul său despre cele ce vor fi.

Icoana prin imitare, după cum omul este icoana prin imitare a lui Dumnezeu (Facere 1,26).

Icoana ca înfățișare văzută a celor nevăzute, apărută ca urmare a neputinței noastre (îngeri etc.)

Icoana – simbol (toiagul, chivotul).

Icoana aducere-aminte, atât prin scris, cât și prin pictare (Tablele Legii, chipurile sfinților, Sfânta Scriptură).

Ioan Damaschin face deosebirea dintre închinarea relativă (care, deși are ca obiect pe oamenii care s-au sfințit, ajunge tot la Dumnezeu, Cel ce sfințește și desăvârșește tot ceea ce există) și adorarea, cuvenită numai lui Dumnezeu, ca închinare directă adusă divinității.

Abordarea pedagogică a rolului și locului icoanei în viața Bisericii, oferită de Sfântul Ioan Damaschinul, a avut rolul de a lumina și a dumiri pe căutători, dar a dus și la replici aspre din partea celor care nu doreau/ascultau argumentele iconofile. De aceea, Sfântul Ioan Damaschinul a trezit sentimente puternice, atât pozitive, cât și negative. „Astfel, la Sinodul iconoclast de la 754, este «cinstit» cu o întreită anatemă, iar Constantin Copronim îl anatematizează în fiecare an. Iconofilii, la rândul lor, restabilesc solemn memoria didascălului Bisericii în Sinodul VII Ecumenic de la 787, iar aghiografii de mai târziu nu se mulțumesc numai cu însemnarea luptei în scris dusă de teologul icoanelor contra iconoclaștilor, ci fac din el un mucenic al cauzei dreptei credințe.”

Cultura și viața Sfântului Ioan l-au făcut să vadă profunzimile scripturistice și să explice că, acolo unde se vedea în primă instanță interdicția, să se înțeleagă tocmai contrariul. „Iconografia nu este interzisă în Sfânta Scriptură. Dimpotrivă. Vechiul Testament s-a opus și nu a îngăduit idolatria, adică cinstirea adusă creaturii, nu Creatorului. Și dacă Dumnezeu a îngăduit facerea icoanelor, El a îngăduit și să li se aducă o anumită închinăciune.”

Dacă cineva ar fi împotriva icoanei pe presupusa bază scripturistică, ar fi, de altfel, chiar împotriva scripturii; rolul ambelor izvoare este complementar, nu de concurență sau excludere reciprocă. La rândul său, scriptura poate fi idolatrizată, așezată în mintea omului ca un obiect sacru care sfințește prin simpla prezență, fără vreun efort al omului în ceea ce privește cunoașterea. „Ceea ce este cuvântul pentru auz, aceea este și icoana pentru văz, căci cu ajutorul minții ne unim cu icoana. Icoana aduce aminte de Dumnezeu, de faptele și binefacerile Mântuitorului și este un îndemn pentru a imita exemplele sfinților.”

Bun cunoscător al Scripturilor, Ioan Damaschin a fost și un înțelept tâlcuitor al acestora. „Domnul, fericind pe ucenici, a spus: «Mulți împărați și profeți au dorit să vadă ceea ce vedeți și nu au văzut și să audă ceea ce auziți și nu au auzit. Ochii voștri, însă, sunt fericiți că văd și urechile voastre că aud.» (Matei 13, 16-17; Luca 10, 23-24) Apostolii au văzut în chip trupesc pe Hristos; au văzut pătimirile și minunile Lui și au auzit cuvintele Lui. Și noi dorim să vedem și să auzim, ca să ne spună Domnul că suntem fericiți […] Tot așa și prin pictura icoanelor contemplăm icoana figurii Lui trupești, a minunilor și a pătimirilor Lui și ne sfințim, căpătăm deplină încredințare, ne bucurăm, suntem fericiți, cinstim,venerăm și ne închinăm figurii Lui trupești.”

Marii împotrivitori ai cultului icoanei din vremea Sfântului Ioan au fost împărații bizantini Leon Isaurul și Constantin Copronimul. Aceștia din urmă se bucurau de cinste din partea oamenilor. Chipurile lor pictate erau lăsate spre venerare (atât cele bidimensionale, cât și sculpturile). Teologul din Damasc se folosește de acest argument pentru a demonstra atât bazileilor, cât și celorlalți iconoclaști (știut fiind faptul că semnatarii hotărârilor sinodului de la Hieria au fost de acord cu alungarea icoanelor pentru a nu se împotrivi împăratului). „În felul în care se venerează icoana împăratului, în același fel se venerează icoanele sfinților. Cinstim icoanele împăraților din cauza chipului pe care ele îl reprezintă, nu din cauza materiei, din care sunt făcute aceste icoane. Tot astfel și cu icoanele sfinților; cultul dat icoanelor nu se îndreaptă către ele, ci către cei care sunt reprezentați pe aceste icoane.”

Teologia icoanelor astfel formulată de Sfântul Ioan Damaschin a ajuns teologia oficială a Bisericii. Ea devine doctrina iconologică de referință în lupta iconoclastă, fiind folosită de-a lungul veacurilor pentru a evidenția frumusețea și realitatea cinstirii icoanei.

III. 2. 3. Nichifor al Constantinopolului (750-829)

În decursul istoriei Bisericii, adevărul s-a plămădit în perioade îndelungate și cu eforturi deosebite. Învățătura se năștea cu greu nu din pricina lipsei de oameni bine pregătiți, ci ca urmare a unei dificile abordări omenești a misterului divin. Încadrați într-o perioadă bine delimitată din punct de vedere al conceptelor și al convingerilor, teologii Bisericii dreptmăritoare găseau cu greu termeni unanim acceptați care să transmită mesajul semantic și teologic dorit. Adevărul se trăia, însă expunerea lui sistematică era o adevărată provocare pentru toți.

Chiar și când adevărul era prezentat canonic și exprimat sub auspicii sinodale, acesta, de multe ori, nu rezista multă vreme din cauza cerbiciei umane. Nu de puține ori, sinoadele, deși rezolvau problemele apărute, erau anulate de hotărârile unor sinoade ulterioare. Adevărul nu era privit de anumite persoane ca o realitate obiectivă, manifestare prin revelație a învățăturii lui Dumnezeu, ci opinie personală, expresie a convingerilor subiective, care trebuie acceptate de toți. Dogma ar fi fost rezultatul impunerii celei mai convingătoare/pline de coerciție hotărâri.

În aceeași situație s-a aflat și acceptarea învățăturii despre icoană la nivel canonic. Paradoxal este faptul că, deși icoana s-a manifestat ca realitate chiar din primele momente ale Bisericii, oficializarea cultului acesteia a fost o adevărată încercare; veacurile al VIII-lea și al IX-lea au fost tulburi în ceea ce privește receptarea acestei realități, mult mai veche decât propria-i formulare. Simplul argument istoric al existenței și cinstirii icoanei în Biserică cu mult înainte de polemica iconoclastă dezarmează ideea că icoana ar fi o inovație. Și totuși, icoana a fost prilej de mărturisire pentru mulți.

Sinodul VII Ecumenic se pare că a rezolvat problema cinstirii icoanelor. La acest sinod a participat, ca laic, Nichifor, viitor patriarh al Constantinopolului. Acesta, refuzând ralierea la ideea iconoclastă reîncepută în 813, a fost exilat în anul 815. „Lipsurile exilului nu l-au împiedicat să scrie fără osteneală împotriva iconoclasmului. Pornind de la cele mai importante mărturii patristice la care făceau referință adversarii icoanelor, Sfântul Nichifor respinge, cuvânt cu cuvânt, scrierile care contestau cultul icoanelor, plecând de la argumentele patristice ale lui Eusebiu, Epifanie.”

Specificul teologiei iconologice a Sfântului Nichifor constă în deosebirea termenilor „a circumscrie” (a limita) cu „a picta”, „a scrie”, „a desena”. Faptul că amândouă acțiunile pot fi desemnate cu același cuvânt nu înseamnă că, în felul acesta, se înțelege același lucru. Deosebirea semantică este evidentă chiar dacă un termen este omonimic. Până la urmă, intenția celui care folosește cuvântul arată sensul, cuvântul fiind purtătorul unui mesaj gândit de dinainte de cel care l-a rostit (ori l-a scris).

Pentru a arăta ideea de realități inconfundabile, cele două expresii sunt prezentate în specificul intrinsec, astfel că modelul nu este totuna cu chipul. Ele se află în relație de asemănare. Sfântul Ioan Damaschin vorbea despre relația prin participare a icoanei față de original, fără să insiste asupra de ideii de naturi diferite. Sfântul Nichifor intuiește această lipsă (de formulare, nu de fond) care era speculată și interpretată de iconoclaști și astfel, accentuează identitățile deosebite: „Chipul este asemenea cu modelul și, prin asemănare, exprimă întregul chip văzut al celui pe care îl reprezintă, dar rămâne deosebit prin fire de acesta pentru faptul că are altă natură. Sau: chipul artistic aste o imitare a modelului și copia acestuia; el este însă deosebit de model prin diferența existentă între firile celor doi. Căci, dacă nu se deosebește cu nimic de model, nu este chip, ci însuși modelul.”

Ceea ce dă o oarecare limpezime și strictețe abordării propuse de către Sfântul Nichifor este viziunea sa de factură aristotelică. Dacă problemele (precum și soluțiile) legate de cinstirea icoanei s-au născut dintr-o abordare platonică, categoriile gândirii promovate de patriarhul Constantinopolului pornesc dintr-un alt unghi, aducând argumentația de bază a rațiunii icoanei, aceea a legăturii prin asemănare, fără a fi confundată firea originalului cu a chipului.

Acuzația adusă de către Constantin al V-lea (Copronim) asupra iconofililor pornea de la concepția lui Eusebiu de Cezareea: prezența și viața lui Hristos sunt deasupra oricăror posibilități de cuprindere în imagine. Ideea aceasta a fost o teză constantă a iconomahilor. Apologia elaborată de Sfântul Nichifor vine să repare această falsă înțelegere. „Trebuie să distingem însușirile care, de la origine, definesc firea omenească de cele care au pătruns «din afară» după aceea, prin neascultarea omului: faptul de a fi circumscris, acela de a fi văzut ca și corporalitate, aparțin primei categorii; dimpotrivă, stricăciunea și moartea aparțin celei de-a doua categorii. Domnul, Creatorul firii umane, nu al morții acesteia, S-a făcut om ca să-l elibereze pe om de moarte și nu de firea sa.”

Patriarhul Constantinopolului a înțeles și a amendat greșeala de abordare a lui Eusebiu de Cezareea. Tributar al școlii și gândirii școlii alexandrine, acesta vedea în existența materială, trupească, o formă de cădere a omului. Atât trupul, cât și icoana acestuia (deși exprimă realități supraomenești, aceasta ar fi alcătuită tot din elementele materiei, nedemne pentru a iconiza transcendentul), nu se pot ridica la înălțimea de a fi cinstite. Sfântul Nichifor a intuit problema de fond și, folosind argumentele necesare, dovedește că Domnul Hristos a primit trup real care s-a supus tuturor regulilor lumești (afară de regula aceea creată de om, cea a păcatului). Această luminată interpertare nu știrbește cu nimic nici dumnezeirea și nici posibilitatea actului de răscumpărare. „Materia, trupul, firea ca întreg sunt depreciate. Ideea oarecum vagă a unei înrudiri a materiei întunecate cu «lumina cea inefabilă» ascundea această depreciere. În iconoclasm, acest lucru iese în evidență în mod clar. Nichifor se găsește pe linia marii tradiții a capadocienilor și a Sfântului Maxim Mărturisitorul, atunci când opune tradinției «platonizante» a îndumnezeirii omului (…) un «aristotelism creștin», sau, mai precis, un «calcedonism» care și-a găsit expresia în mărturisirea de credință de la Calcedon.”

III. 2. 4. Sfântul Teodor Studitul (759-826)

Important și reprezentativ teolog al sistematizării teologiei icoanei, viitor reformator al monahismului bizantin și dârz apărător al icoanelor cu viața și cu scrisul, „Teodor se naște în anul 759, la Constantinopol, ca fiu al funcționarului imperial iconodul Photeinos și al Teoktistei.” După ce este atras, atât el, cât și întreaga sa famile, spre viața monahală, Sfântul Teodor ajunge preot (787) și egumen (794) la Sakkoudin.

Atitudinea de apărător al icoanelor iese în evidență în anul 814, când se ține la Constantinopol o conferință între iconofili și iconomahi. După sinodul iconoclast din 815, patriarhul Nichifor este exilat, Mănăstirea Studion (unde viețuia Sfântul Teodor) este desființată, iar Sfântul Teodor este exilat în Asia Mică. Din acest loc el încurajează, prin scrisori, pe iconodulii persecutați. În această perioadă, scrie tratate de apărare a icoanelor.

Argumentele cinstirii icoanelor sunt prezentate în formă dialogală. Prima rațiune a cinstirii icoanei e că „Cel nevăzut se vede.” La opoziția că este suficientă contemplația mentală, sfântul răspunde că „dacă e suficientă contemplația mentală ar fi fost suficient ca El să vină la noi doar în mod mintal.” Sfântul Teodor argumentează: „nu există asemănare ființială sau personală între icoană și prototip, fiincă Hristos numim și icoana lui Hristos (și ea este Hristos), dar nu zicem că sunt doi Hristoși.” Ceea ce leagă Prototipul de icoană este relația realitate-imagine reală: „Iar când privești asemănarea prin întipărire a arhetipului poți numi ceea ce se vede și Hristos și a lui Hristos după relație.”

Pe un ton apodictic, Sfântul Teodor se folosește de logica elementară: „Hristos nu a poruncit nicicând scrierea vreunui cuvânt. Și totuși, Apostolii I-au descris Chipul, păstrându-l până în ziua de azi. Or, ceea ce, pe de o parte, este scris cu cerneală, pe hârtie, este reprezentat, pe de alta, prin felurite culori sau alte materiale.” Pe firul expunerii cinstirii icoanei, Ioan Damaschin scrie: „Întrucât Cel Care în veșnicie transcende orice cantitate, măsură și măreție, Cel a cărui ființă este după Chipul lui Dumnezeu, luând acum chip de rob, s-a circumscris unei cantități și dimensiuni și a dobândit identitate fizică, nu mai ezitați să Îl pictați, pentru ca toată lumea să Îl vadă pe Cel Care a ales să Se facă văzut.”

La fel, Sfântul Maxim Mărturisitorul arată descriptibilitatea Fiului lui Dumnezeu: „Ascunzându-Se pe Sine în mod tainic, în rațiuni, Cuvântul Se oferă spre înțelegere în mod proporțional, prin fiecare din lucrurile văzute.”

Diferența dintre Prototip și icoană e cea dintre ființă și manifestare: „Dacă oricărui trup îi urmează inseparabil umbra proprie și nu ar putea spune cineva, având minte, de un corp că e fără de umbră, ci în trup e văzută umbra (…) așa nu ar spune cineva de Hristos că nu poate fi redat în icoane. Ci trebuie văzută de aceea în Hristos existând icoana Lui.”

Astfel, nu poate fi lansată ideea consubstanțierii icoanei cu Dumnezeu. Dumnezeu rămâne mai presus de natură și cunoaștere în ceea ce este: „Nici oamenii, nici puterile cerești, nici heruvimii și serafimii nu Îl cunosc pe Dumnezeu în alt mod decât prin revelațiile Sale” – confirmă Sfântul Ioan Damaschin. Același sfânt arată manifestarea lui Dumnezeu și cuprinderea ei în lume: „Eu Îl zugrăvesc pe Dumnezeu, Cel Nevăzut, nu ca nevăzut, ci în măsura în care El S-a făcut văzut nouă prin participare la trup și sânge.” Temeiul acestui fapt îl constituie Întruparea Mântuitorului: „În timpurile de demult, Dumnezeu, fără trup și fără formă, nu putea nicicum să fie reprezentat. Dar astăzi, când Dumnezeu S-a arătat în trup și a trăit printre oameni, eu zugrăvesc ceea ce este vizibil în Dumnezeu.”

După ce se reface comunitatea monastică de la Studion aceasta se va muta însă la Crescent, apoi în Prinkipo. Sfântul Teodor se mută la cele veșnice în 826; în 843, sfintele sale moaște sunt aduse la Studion, care va fi redat monahilor.

Rigorismul Sfântului Teodor (care era privit ca regulă pentru viețuitorii Mănăstiri Studion) s-a manifestat ca spirit de concentrare asupra teologiei icoanei; „Sfântul Teodor Studitul a oferit replica ortodoxă definitivă teologiei imperiale iconoclaste, formulate în principiile ei încă cu o jumătate de secol în urmă.”

Răspunsul oferit de Sfântul Teodor împăratului Constantin Copronimul aducea lumină asupra nedumeririi (sau voitei neînțelegeri?) legată de existența icoanei. „Icoana nu poate fi a unei naturi care are o realitate generică, abstractă, ci doar a unui ipostas, adică a unei realități concrete. La baza teologiei iconoclaste stătea în esență «o proastă înțelegere a ipostasului».” Problemele discutate cu secole în urmă, care au generat discuții aprinse în cadrul Sinoadelor Ecumenice au gravitat, de multe ori, în jurul neînțelegerii terminologice. Cuvintele „ipostas”, „ființă”, „natură” etc. provocau neînțelegeri. Monahul iconofil de la Studion a intuit teologic problema și a tranșat-o. „Prin Întrupare, Ipostasul divin al Logosului, nu natura Sa divină se «circumscrie», astfel încât trăsăturile individuale ale Feței lui Hristos reprezentabile iconografic exprimă ipostasul Fiului veșnic al Tatălui […] În concepția iconomahă, pictarea și deci, circumscrierea, ar afecta transcendența divină, ar fi o degradare, o umilire, o micșorare inacceptabilă a divinității. Ori, arată Sfântul Teodor, măreția infinită a Slavei divine se descoperă deplin tocmai în umilința și pogorârea ei extremă care dă măsura Iubirii supreme.”

Sfântul Teodor punctează diferența dintre icoana naturală și cea relațională, imitativă. Icoana zugrăvită nu poartă în sine calitățile originalului reflectat, ci devine un vehicul pentru imagine. Chiar dacă diferența e de natură, nu se știrbește cinstea, pentru că ea se înalță la chipul reprezentat. „«Hristos» numim și icoana lui Hristos, pentru că și ea este Hristos. Dar nu zicem că sunt doi Hristoși. Astfel încât nu este îngăduit a separa pe una de celalată prin omonimie, ci prin natură; după cum zice dumnezeiscul Vasile că împărat se zice și imaginea împăratului și totuși nu sunt doi împărați, căci nici puterea nu se scindează, nici slava nu se împarte, și, pe drept cuvânt, cinstea icoanei urcă la prototip și invers.” În Epistola către Platon, părintele său duhovnicesc, Sfântul Teodor arată această diferență dintre icoane: „altceva este icoana naturală și altceva este icoana imitativă. Prima nu are față de cauza ei o diferență de natură, ci una ipostatică, cum e Fiul față de Tatăl; căci altul este ipostasul Fiului și altul este cel al Tatălui, dar natura lor este evident una. Cealaltă însă, dimpotrivă, are (față de cauza ei) o diferență de natură, nu de ipostas, cum e icoana lui Hristos față de Hristos (Însuși).”

Echilibrul propus de Sfântul Teodor în ceea ce privește cinstirea icoanei ferește pe toți iconofilii de presupusul pericol al idolatriei (de factură panteistă sau monofizită), cât și de excese entuziaste. Materia, creație a lui Dumnezeu, nu poate fi rea în esență. Prin participare iconică, reflectă lucrarea și prezența lui Dumnezeu. Icoana este reflecția celui iconizat, lucru absolut suficient pentru ca ea să se bucure de cinste. „Icoana e, de fapt, o pregătire, o anticipare a vederii eshatologice a lui Hristos, ca «Cel ce re-vine întru slavă.»”

Răspunsurile oferite de Sfântul Teodor iconoclaștilor pornesc de la întrebări mai adânci, cu sensuri primordiale. Nu se poate vorbi de icoană, decât dacă se dorește aflarea adevărului (nu doar acuzarea sau incriminarea) și în măsura în care se cercetează noțiunea de icoană. Cu ce se află în legătură? Ce vrea să ofere? Ce reflectă icoana? Unde trimite? Mergând la cauza întrebărilor, monahul din Studion trimite la bază, anume la persoană. „Teologia icoanelor se interesează în mod înțelept, înainte de toate, de aspectul cunoașterii persoanei. Ultimul fundament al existenței persoanei, subzistența sa, existența sa proprie poate fi recunoscută numai indirect, prin manifestările persoanei, prin însușirile și particularitățile sale.”

Icoana se bucură de cinste în măsura în care are imprimat chipul persoanei sfinte. Starețul de la Studion vede prezența icoanei dincolo de orice abordare magică, ea fiind demnă de cinste pentru chipul de pe ea. Materialul folosit la icoană, dacă nu va mai reflecta realitatea divină, redevine un simplu material; „dacă icoana s-a uzat și chipul zugrăvit pe ea s-a șters, este arsă fără vreo teamă, ca un lemn care nu va mai fi util pe viitor. Dacă icoana, prin materialul din care e confecționată, ar fi o prezență plină de har, atunci nu am îndrăzni să o ardem. Ar fi un fel de moaște.” Sfântul Teodor propune o optică limpede, dând bună măsură situației și oferind fiecăruia locul cuvenit; materia folosită la Sfânta Euharistie (pâinea și vinul) este transfigurată, existând o relație de identitate ontologică între Domnul Iisus Hristos cel veșnic și Împărtășanie. Ea se bucură de cinstire întotdeauna prin schimbarea naturii (lucru petrecut, în general, în cazul Sfintelor Taine). În dreptul icoanei prin imitație, materia are un loc de cinstire aparte numai în măsura în care reflectă evident și indubitabil pe Dumnezeu și lucrarea Sa.

III. 2. 5. Sfântul Fotie al Constantinopolului (820-897)

Viețuitor în perioada post-iconoclastă, Sfântul Fotie nu a scris tratate speciale, în care să se dezbată în mod deosebit problematica icoanelor. Viziunea și argumentația sa izvorăsc din „epistolele și omiliile pe care le-a ținut la sfințirea bisericilor și la ceremonia de prezentare a icoanei Maicii Domnului”.

Abordarea Sfântului Fotie se apleacă mai mult spre latura artistică, tehnică a icoanei. El prezintă anumite reguli, care certifică prezența unei icoane autentice. Una dintre acestea, indispensabilă în actul reprezentării iconografice este respectarea chipului celui zugrăvit, fiind necesară o concordanță între original și icoană. „Aceste chipuri nu sunt născocire omenească și nu provin din fantezia creatoare a pictorului. Ele sunt, prin urmare «înfățișările prototipurilor, chipurile istorice adevărate ale celor redați»”. În această lumină, chipul reprezentat de iconar nu este creația acestuia, ci redarea unui chip anterior, păstrarea fidelității față de original. Canonul iconografic, ca regulă ce delimitează lucrarea, devine normativ pentru pictor. Astfel, icoana nu este simplă prezență artistică, ci întâlnire a revelației cu arta umană. Arta își oferă mijloacele pentru exprimarea chipului transfigurat. „Arta este o știință specială, un sistem de cunoștințe care se guvernează după canoane și legi interne. Pictura nu este, deci, o simplă copiere a chipurilor (formelor) din natură după un singur criteriu al vederii (fizice a) pictorului, ci un fapt compus.”

Deși prezentarea tehnică a icoanei prevalează înaintea altor argumentații, viziunea artistică este fundamentată pe toate zestrea icoanei. Teologia icoanei, existența ei istorică, zbaterile iconodulilor, frământările legate de concentrarea învățăturii în forme acceptate sunt canalizate în forme și culori vii.

Sfântul Fotie presupune unele reguli în ceea ce privește reprezentarea corectă a icoanei:

„a) Întipăririle, adică chipurile persoanelor reprezentate, care se aduc pe suprafețele pictate (pe icoane) nu se identifică cu vreun material și nicidecum nu sunt o creție a mâinilor omenești;

b) Arta iconografiei urmează continua tradiție apostolică și patristică și este practicată pe baza propriilor sfinte canoane;

c) Cu toate că arta folosește materiale ca să redea chipurile, nu este permis să se redea în reprezentările iconografice elemente lumești necuviincioase și ciudățenii omenești;

d) Întregirea lucrării artistice iconografice nu se desființează însă numai prin îndepărtarea elementelor necuviincioase, ci și prin prezentarea chipurilor curate.”

Aceste puncte, deși se prezintă ca norme ale lucrării iconarului, sunt elemente de sinteză practică a teologiei icoanei, însumând ceea ce apologeții iconologi au tratat teologic înainte. Dogma înscrisă canonic este transpusă din stadiul de doctrină în regulă de bună practică, pentru ca icoana să prindă viață. Sfântul Fotie face distincția netă între materialul folosit și chipul redat, arătând că nu există identitate de închinare între venerarea chipului (cuvenită persoanei reprezentate) și materia folosită. Chiar dacă chipul apare după lucrarea mâinilor omenești, el nu este o creație a omului, ci o reflexie a unei realități transcendente, existentă dinainte de pictarea propriu-zisă.

Ceea ce s-a petrecut în secolele al VIII-lea și al IX-lea din perspectiva statutului icoanei nu este o creație de moment a Bisericii, ci se bizuie pe practica veche a Bisericii. Sfântul Fotie confirmă că icoana are începuturile apostolice, fiind cinstită din vremea primilor creștini. Desigur că există similitudini între arta picturală și icongrafie în problematica formei (materia folosită, dorința de expunere a binelui și a frumosului etc.), însă apar diferențe de abordare conținut. În linii mari, icoana își are propriile reguli, care confirmă păstrarea nealterată a adevărului revelat.

Sfântul Fotie continuă prezentarea icoanei din perspectiva canonului, lucru început de Sfântul Teodor Studitul, „conform căruia «icoană a lui Hristos este și se numește numai cea a trupului sau a chipului, purtând însușirile și toate cele cunoscute din afară.»” Fantezia iconarului trebuie să se tempereze, pentru a păstra neschimbat adevărul de credință expus iconografic.

Îndemnul patriarhului este ca pictorul să surprindă o realitate înduhovnicită prin intermediul icoanei. Se observă tendința de depășire a realismului, pentru ca icoana să reprezinte chipul în lumina taborică, o retrăire prin trupul lui Hristos cel înviat. De altfel, aceasta este una din elementele specifice icoanei față de pictura artistică, profană. „Pictorul nu trebuie să întipărească chipul ipostatic așa cum este el în realitate, ci are datoria să intervină asupra lui, astfel încât să îl facă funcțional.” Procedeul acesta de purificare a chipurilor se încadrează în anumite limite: chipul va avea lumina veșniciei, dar va fi, în același timp, recunoscut de privitor, prin păstrarea elementelor specifice sfântului/evenimentului mântuitor. De aici se întrezărește și funcționalitatea liturgică a icoanei.

Arta iconografică îndeamnă la smerenie. Iconarul renunță la viziunile proprii, la generarea de chipuri, pentru ca rezultatul să fie cât mai fidel tradiției. Actul de creare poate fi comparat cu traducerea Scripturii, ori a unor cărți patristice de referință pentru dreapta învățătură. Atenția traducătorului este să redea cât mai fidel adevărul, fără să afecteze mesajul, deși este știut că oricare două graiuri nu poartă, prin propriile cuvinte, aceeași încărcătură semantică. Măiestria traducătorului (mai ales inspirația acestuia, ca act revelațional) se vede prin raportarea la original. În aceeași măsură, pictorul de icoane este chemat să „traducă”, în timp și spațiu, mesajul evangheliei în culori. „Soluțiile artistice se judecă prin capacitatea lor de a crea un cadru plastic compatibil cu lucrurile redate.”

Teoria iconografică a Sfântului Fotie urmărește aceste ementele:

„a) Icoana zugrăvită este un lucru sintetic alcătuit din două elemente: chipul și modalitatea picturală (tehnotropia);

b) Chipul, fiind chip ipostatic, constituie esența icoanei și, prin urmare, trebuie să rămână mereu stabil și nealterat;

c) Tehnotropia-morfologia este modul de existență al chipului și nu se confundă cu acesta ontologic, nici nu are legătură analogică cu chipul, fiind deci schimbătoare și capabilă de evoluție;

d) Lucrarea pictorului este: să purifice chipul ipostatic (…) să creeze un mod pictural corespunzător (cuviincios) pentru înfățișarea chipurilor sfinților.”

Patriarhul iconofil argumentează posibilitatea reprezentării chipurilor sfinte în mod etnic (național). Sfântul sau Însuși Hristos pot fi pictați „cu culoarea pielii neamului la care se predică Evanghelia.” Această realitate o întâlnim și în zilele noastre: fiecare popor ortodox împrumută din propriile trăsături sfinților reprezentați, iar acest lucru nu poate fi decât îmbucurător. Neamul (poporul, etnia) îl asumă pe sfântul reprezentat, devenind de-al lor; mai degrabă, și ei devin de-ai sfântului, formând poporul lui Dumnezeu. După cum, în mod deplin, prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu ne-am înrudit cu Dumnezeu prin firea omenească asumată de Dumnezeu Însuși, la fel recunoaștem că Dumnezeu, cu toată Împărăția Sa, a primit a fi ca noi, cu noi, lângă noi. Chiar și prin icoană.

Dacă prin chip se admit anumite specificități, celelalte elemente care se alătură picturii (numele, simbolurile etc.) „vin să ajute chipul și să împlinească lipsurile, păstrând menirea funcțională a icoanei.” Icoana și simbolul formează o înălțătoare simbioză, toate ridicându-ne spre sensurile cele mai adânci ale icoanei. Identitatea și simultaneitatea celor două dau rost reprezentării icoanei.

Apariția cărților sfinte nu este un lucru spontan și unilateral, rod al inteligenței omenești. Ele au fost scrise de către anumiți oameni virtuoși, care au lucrat la propria îmbunătățire și care au primit luminare de la Duhul Sfânt. Mergând pe aceeași idee, Sfântul Fotie mărturisește că și icoana este rodul unei colaborări fructuoase dintre iconar și Dumnezeu. „Sfântul Fotie, descriind icoana Maicii Domnului cu Pruncul, explică de asemenea caracterul inspirat al artei iconografice: «Arta pictorului este răspunsul la inspirația de sus, pentru că exact așa i-a fost rânduit prin fire.»” De aceea, există anumite canoane atât în ceea ce privește calitatea icoanei, cât și a iconarului.

Lucrarea și recomandările acestui patriarh sunt de o mare actualitate, iar realismul iconologic al Sfântului Fotie constituie o piatră trainică la temelia icoanei. Folositoare atât pentru cel care cinstește și se roagă înaintea icoanei, cât și artistului-iconar, sfaturile și abordarea Sfântului Fotie confirmă utilitatea icoanei și din perspectivă artistică. Toate converg spre Dumnezeu.

Icoana are și un rol sfințitor. Ea nu se oprește doar la rolul de a umple un vid vizual cauzat de istorie, ci de a înălța mintea la contemplarea celor sfinte. „Privirea frecventă a sfintelor icoane curățește imaginația, ca și ascultarea asiduă a cuvântului lui Dumnezeu.” Valoarea terapeutică a icoanei e mărturisită de mulți oameni care au căutări autentice și care simt prezența vie a sfântului prezent prin mijlocirea icoanei.

Legătura cu icoana pictată e autentificată de legătura omului cu Dumnezeu prin pecetea divină numită „chip”: „Domnul S-a arătat om cu adevărat și într-Însul S-a ivit adevăratul om, Noul Adam. El are adevăratul chip omenesc care este într-adevăr chipul lui Dumnezeu, icoana vie, nefăcută de mână a Dumnezeirii.”

Privită la început cu sfială de cercurile creștinilor iudaizanți (de teama încălcării Decalogului), iar de către cele elenistice și ale neamurilor cu multă nădejde, icoana s-a strecurat în bisericile, casele și viețile credincioșilor. Autorul a fost Duhul Sfânt Care, prin măreața pedagogie, a arătat prin sfinții Săi temeiurile de cinstire ale icoanei: „Numai icoana ortodoxă mărturisește pe deplin iconomia trinitară, întrucât cunoașterea lui Dumnezeu prin Cuvântul Întrupat (Care este Chip al Tatălui) nu se împlinește decât prin iconomia Celui de-al treilea Ipostas al Sfintei Treimi, în lumina tainică a Cincizecimii. Spre o asemenea mărturie care a culminat în isihasm, se orientează ansamblul creației artistice din Biserica de după iconoclasm.”

IV. ICOANA ÎN CULTUL CREȘTIN

Într-una din memorabilele sale cugetări, Petre Țuțea, cu intransigenta sa „delicatețe”, mărturisea: „O bătrână cu viață simplă, care stă în fața icoanei Maicii Domnului în biserică, față de un laureat al premiului Nobel ateu – bătrâna e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor.” Ironia ascunde dulceață sufletească. Omul devine important pentru veșnicie când se umple de valoare duhovnicească, atunci când dă importanță sufletului, în măsura în care Domnul Hristos ne-a acordat-o.

Prezența icoanei este un principiu de bază al umanului. Omul are trebuință de lucruri palpabile, existența sa fiind una pragmatică și evidentă. „Acestei înnăscute trebuințe de concret se datorează, în largă măsură, plăsmuirile cu care omul își marchează strădaniile lui în diversele domenii ale vieții. Acestei trebuințe de concret se datorează închipuirile lui în marmură și în alte materii, ale zeilor religiilor necreștine; ei i se datorează, nu în mică măsură, însăși încorporarea Mântuitorului; și tot ei, plăsmuirea sfintelor icoane.” Prezența icoanei relevă căutarea realităților spirituale prin mijlocirea materiei, ca materia să facă mai vizibil și sensibil lucrurile greu de cunoscut. Un aspect esențial al lucrării Bisericii este cuprinderea realităților veșnice și coborârea lor în concret, făcându-le posibile oamenilor.

Filosofarea pe marginea temelor de importanță teologică, printre care și a icoanei, nu atinge esența acestora. Ea este un bun început care însă nu trebuie să rămână la acest stadiu. În primă instanță, „iconografia descoperă, definește și luminează idei și fapte de ordine istorică ori filozofică; complexe și felurite grade de adâncime ori abstractie.” Valoarea ei depășește însă tematica artisticului, îmbrăcând aureola sacrului. Icoana este cinstită în Biserică prin cultul care i se aduce. Ea devine mijloc catehetic, latreutic și harismatic. Catehetic, prin învățătura de credință sau prin modelul lăsat de chipul reprezentat. Latreutic, prin lauda și slujba aduse lui Dumnezeu – prin mijlocirea persoanei reprezentate. Ultimul aspect, harismatic, este preludiu al Împărăției Cerurilor, căci prin icoană se revarsă harul sfințitor (privit de Sfântul Serafim de Sarov ca țel al creștinului).

IV. I. Icoana în Biserică

„În Biserica slavei tale stând, în cer ni se pare a sta, Născătoare de Dumnezeu, ceea ce ești ușă cerească; deschide-ne nouă ușile milei tale” (troparul utreniei din prima zi a Postului Mare)

Prezența în biserică a icoanelor este un puternic argument și o certă confirmare a cinstirii lor. Modalitatea concretizării învățăturii de credință a Bisericii se bazează pe principiul: ceea ce este crezut de toți, în toate timpurile și în toate locurile. Pliroma Bisericii este receptorul deplin al harului dumnezeiesc ce luminează mințile pentru primirea revelației. Practica Bisericii din perioada apostolică întărește ceea ce se va definitiva mai târziu prin jertfă mărturisitoare și canoane. „Chiar dacă n-ar exista o rațiune dogmatică și glasurile de Dumnezeu purtătorilor Părinților spre susținerea înălțării și închinării lor (a icoanelor), ar ajunge vechea Predanie predominantă.” Biserica este purtătoarea tezaurului revelațional, iar Tradiția devine expresia revelației prin Biserică.

În cadrul Bisericii, icoana este obiect de cult sfânt și sfințitor. Ea primește har de la Dumnezeu și devine mijloc de împărtășire a harului divin, nu ca urmare a vreunui merit deosebit al materiei-suport, ci ca urmare a puterii de transfigurare lăsate de Dumnezeu. Deși icoana se prezintă plină de substrat lumesc (culoare, suport, efort al iconarului), în fața lui Dumnezeu, mediul acesta utilizat începe să se transforme, nemaifiind simplă materie căzută. În acest context de prezentare, frumusețea icoanei depășește artisticul, ea devenind morală și filocalică.

Cel mai convingător argument în ceea ce privește viața teologică este viețuirea teologică, anume convorbirea cu Dumnezeu. Mai presus decât orice știință, mai înaltă decât orice artă, teologia reprezintă viața curată descoperită în relație directă cu Dumnezeu. Construcțiile de proveniență logică, rațională rămân un liant care duc omul într-o realitate supra-lumească, însă întâlnirea adevărată cu Dumnezeu depășește sfera limbajului uman limitat.

În ceea ce privește misiunea vie pe care o realizează o icoană în inima omului, efectele produse în interior sunt mărturii existențiale. Despre realitățile transcendente se poate vorbi în măsura participării la ele. „Întrând într-o biserică, în timpul dumnezeieștilor slujbe sau când nu se slujește, intrați ca într-o lume deosebită, care nu se aseamănă cu cea văzută: vedeți în sfintele icoane fețele unor oameni care au trăit cândva pe pământ și care s-au proslăvit printr-o viață minunată, sfântă, limpede-văzătoare, făcătoare de minuni, prin nevoințele unei uimitoare iubiri față de Dumnezeu și de oameni, prin nevoințele rugăciunii, înfrânării, curăției, muceniciei, răbdării, carității (….) care nu încetează până astăzi să uimească lumea cu tăria credinței lor.”

Manifestarea cultului se face prin mărturisire. Toate gesturile sunt mărturisiri, expresii ale adevărurilor revelate sub toate formele posibile. Învățătura de credință îmbrăcată imnologic, dialogurile vii ale slujbelor bisericești, suspinul interior și cântarea omofonă, icoanele prezente în toate colțurile bisericii sunt, fiecare dintre ele și toate laolaltă, viață în Dumnezeu. Fiecare cale are aceeași sursă și același destinatar. Toate pleacă de la Dumnezeu și ajung la om, ca apoi toate să se reîntoarcă spre El. Ceea ce diferă este modalitatea de transmitere; însă între toate acestea nu apare concurență, ci o deplină completare, adresându-se fiecărui simț interior și exterior al omului. Cântarea face ca inima să vibreze, să simtă apartenența la cântarea îngerească; învățătura face ca mintea să se lumineze și să se înalțe; îngenuncherea naște smerenia ca bază de comuniune cu Dumnezeu; icoana prinde omul în realismul istoric al scenei/sfântului reprezentat și îl transpune în realitatea veșniciei. „Iar stând la vremea slujbelor dumnezeiști, ce auziți cel mai des? […] auziți deseori cuvinte precum: înviere, nemurire sau viața veșnică a omului; auziți cuvinte despre înomenirea și viețuirea pe pământ a veșnicului Fiu al lui Dumnezeu, despre nemărginita, părinteasca Lui iubire față de oameni; auziți învățătura Lui, viața, minunile și poruncile Sale, viața și slava veșnică dăruite celor ce le îndeplinesc.” Toate aceste obiecte ale descoperirii dumnezeiești sunt înțelese nu numai prin lectură și auz, dar și prin văz. Aceste cuvinte nu sunt doar „auzite”, ci și „văzute”. Icoana completează minunata lucrare de transfigurare a omului.

În fapt, acțiunea de tip iconic traversează toate aspectele cultului. Cuvântul este imaginea adevărului ce este adresată auzului, pentru ca acest simț să-L caute și să-L descopere pe Dumnezeu. „Focul lumânărilor și candelelor aprinse, precum și cădelnița cu cărbuni aprinși și cu tămâie binemirositoare slujește pentru noi ca și chip al focului duhovnicesc, al Duhului Sfânt, pogorât în chip de limbi de foc asupra apostolilor (…) focul în fața sfintelor icoane ne readuce în minte înflăcărata iubire față de Dumnezeu a sfinților.”

Frumusețea de negrăit a Sfintei Liturghii Ortodoxe (ca și concentrare a cultului divin public, după cum și porunca iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele reprezintă chintesența Sfintei Scripturi) este dată de aspectul ceresc al ei. Toți teologii răsăriteni mărturisesc că această slujbă deosebită nu este o invocare locală, sau o simplă adunare emoțională, ci co-participare la liturghia cerească pe care sfinții lui Dumnezeu o săvârșesc neîncetat în eternitate. Planul iconografic al bisericii ortodoxe respectă și confirmă această realitate. Liturghia cerească are un loc aparte în iconografia răsăriteană, surprinzând crâmpeie de veșnicie. Rolul acestei scene nu este strict anamnetic (vorbim despre veșnicie!), ci de integrare în ceea ce se săvârșește perpetuu. Liturghia arată intrarea în supra-temporal, atât prin cuvânt, cât și prin icoană: „aducându-ne aminte, așadar, de această poruncă mântuitoare și de toate cele ce s-au făcut pentru noi – de cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de șederea cea de-a dreapta și cea de-a doua și slăvită iarăși venire” (epicleza euharistică de la Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur). Liturghia mărturisește icoana veșniciei, iar icoana întărește participarea la liturghia cosmică.

Aspectele pozitive ale prezenței icoanei sunt nespuse, fiecare dintre iubitorii de Dumnezeu simțind, direct și personal, ajutorul acesteia. Icoana e mărturie, teologie, călăuză și viață. „Chipul Mântuitorului, ca prototip al nostru, ca model al nostru în viață, stă pe primul loc lângă ușile împărătești; vine la rând Preacurata sa Maică în partea stângă, fiindcă prin ea am fost îndumnezeiți și am fost duși în rai. Cum trebuie să ne purtăm întotdeauna în biserică în timpul dumnezeiștilor slujbe? Cu credință, cu cucernicie, cu frică de Dumnezeu, deoarece suntem în casa lui Dumnezeu, unde neîncetat, ziua și noaptea sunt ochii și inima lui Dumnezeu, unde Dumnezeu cu mii de ochi mai strălucitori decât soarele îi vede pe cei ce vin la biserică, pe cei ce se roagă și pe cei ce nu se roagă, răsplătindu-i pe cei râvnitori cu pace și cu iertarea păcatelor și pedepsindu-i pe cei nerâvnitori prin lipsirea de harul Său.”

Prezența icoanelor confirmă omului prezența lui Dumnezeu, a sfinților Săi, provocând o stare de bună-cuviință și de liniște. Oarecum, scena judecării omului este prefigurată de prezența multelor icoane, dar obiectul judecății este, de această dată păcatul, nu omul. Omul nu mai este osândit, ci păcatul care, fiind descoperit, este aruncat. Omul se curățește și se adâncește într-o legătură și mai strânsă cu Dumnezeu.

Icoana din biserică, atât în timpul săvârșirii cultului divin, cât și în afara acestuia, este chipul unei realități: sfânt, scenă, Domnul Hristos în timpul vieții pâmântești sau în eternitate etc. Pe lângă corelația iconologică, icoanei i se atribuie și rol de chip al trupului lui Hristos, astfel că icoana este vie, nu doar o imagine rece a unui eveniment istoric pierdut în negura veacurilor. Ea este plină de căldură, iar această căldură este simțită de om. „Ca și locașul bisericesc ortodox, tot așa și obiectele care îi aparțin – sfântul prestol, jertfelnicul, iconostasul și, în general, întreaga iconografie bisericească și de asemenea dumnezeieștile slujbe ale Bisericii, cu toate rânduielile lor, sunt întruparea unei mărețe și mântuitoare idei: și anume că Biserica Ortodoxă este Trupul Său, iar El, Domnul – Capul care strânge laolaltă mădularele cerești și pământești ale Bisericii și chiar pe îngerii înșiși.”

Felul în care sunt dispuse icoanele în bisericile ortodoxe este bine gândit și respectă întrutotul adevărul de credință. Fiecare icoană are propria istorie, conține propriul prezent și cheamă la un viitor comun: unirea cu Dumnezeu. Toți sfinții reprezentați adună veacurile în care au trăit și contribuie la aducerea omului în două realități: cea în care a trăit fiecare dintre sfinți – demonstrând că sfințirea vieții începe de pe pământ – precum și realitatea în care ființează, anume a veșniciei. Știind că slujbele bisericești – având în centru Sfânta Liturghie, repetă istoria mântuirii neamului omenesc, registrul iconografic eclesial respectă aceeași rânduială. Toate converg spre Lumina lumii, spre Domnul Hristos. „Sus, în locul cel înalt, vedem Pantocratorul, chipul dominator al Mântuitorului, amintindu-ne că prin El «toate s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut» (Ioan 1, 3). Apoi, în registrul imediat următor de jur împrejurul Mântuitorului sunt îngerii, imaginați în slujba Liturghiei cerești, în preamărirea și adorarea lui Dumnezeu, cum se exprimă psalmistul: «Binecuvântați pe Domnul toți îngerii Lui» (Psalmul 102, 20). Apoi, de jur împrejur, sunt scene din Vechiul Testament în care sunt arătate momente mai importante din viața poporului ales. Sunt apoi scene din Noul Testament, dominatoare fiind scenele din viața pământească a Domnului Hristos. În sfârșit, în conformitate cu tradiția iconografică ortodoxă, vedem chipuri de sfinți, martiri, cuvioși, ierarhi și mari dascăli care au mărturisit cu prețul vieții credința cea dreaptă ori au scris și au îndrumat pe cei mai șovăielnici în înțelegerea adevărului.” Descoperirera lui Dumnezeu este graduală, intrarea omului în biserică și parcursul acestuia fiind un drum al revelației și al cunoașterii lui Dumnezeu. De la exteriorul bisericii (acolo unde este pictat), până spre interior, icoana ortodoxă reiterează istoria lumii și călăuzirea ei spre Dumnezeu. De la filosofii care au anticipat (tot prin revelație) ideea-necesitate a lui Dumnezeu până la cuvioși și luptători, mucenici și Apostoli, prin Maica Domnului, toți pașii se îndreaptă spre Mântuitorul Hristos. Atunci când se construiește biserica, ultima etapă o constituie turla, ca un firesc al edificiului și încununare a lucrării. Ea este partea cea mai înaltă geografic, apropiindu-se de Dumnezeu. În interiorul ei va fi reprezentat Pantocratorul (Atotțiitorul), Cel care ține întreaga Biserică și întreaga creație. Nu turla Îl susține pe Hristos Domnul, ci El o apără și, odată cu ea, întreaga Biserică, Trupul mistic. În același timp, turla, dacă este ultima ca punct de edificiu, este cea mai apropiată de cer, fiind prima prin care coboară Domnul Hristos; ea devine fereastra prin care Fiul Lui Dumnezeu se face cunoscut omului.

Creștinii care participă la viața Bisericii descoperă în mod crescător istoria omenirii și participă la cea a mântuirii. Registrul iconografic amintit arată minunata rânduială divină, care se reflectă și pe pământ. După această idee de participare a omului la Liturghia cosmică săvârșită neîncetat de sfinții lui Dumnezeu, „în corpul lăcașului de cult este mulțimea credincioșilor care participă la slujba divină și completează viziunea ortodoxă din lăcașul de cult, conform căreia cerul coboară în biserica pământească și ridică biserica pământească în măreția cerului.” Biserica este una, atât cea temporară cât și cea veșnică. Bariera timpului este depășită prin mijlocirea cultului, slujbele fiind o prefigurare a comuniunii depline din veșnicie. Icoana intensifică această legătură vie și organică dintre toți membrii Bisericii, fiind nu numai o fereastră spre absolut din perspectiva mundană, ci și o modalitate hierofanică, o cale prin sacrul se întâlnește cu lumescul care caută veșnicia.

Ceea ce stârnește sufletul omului la o mai strânsă legătură cu persoana reprezentată nu este efectul măiestriei artistice, ci altceva. Acest „altceva” nu este de proveniență omenească, ci răsare din realitatea din spatele icoanei. Este harul care încarcă icoana cu trăsături mai mult decât fizice ale celui/celei reprezentat/e. Sfântul împrumută din propria veșnicie anumite elemente icoanei care îl reprezintă, pentru a da greutate reprezentării și a-și face mai simțită prezența binefăcătoare. Astfel, unele icoane „grăiesc” cu cel care caută arhetipul, împlinind o comunicare mult mai eficientă. „Privind icoana Maicii Domnului de la Neamț, blândețea ei te pătrunde și-ți dă duh nou, iar inocența ei te smerește și te obligă să lași ochii sufletului «să i se roage», să o privească, iar pe cei trupești să-i cobori; ea este o ajutătoare minunată, un «canal al harului», ca orice icoană sfințită, dar mai mult, este o «minune a credinței», a credinței pictorului teolog care a reușit, inspirat de Duhul Sfânt, să dea chip dogmelor ortodoxe în această icoană.”

Momentele în care Dumnezeu hotărăște trimiterea unor astfel de lucrări cu adevărat transfiguratoare și oamenii prin care Îi alege să le săvârșească sunt cu adevărat lucruri tainice, nesupuse unor reguli stricte. Cert este că delimitările artistice sunt depășite, căutându-se altfel de valori în realizarea icoanei. „Iconografia ortodoxă tradițională întâlnită în toate țările cu credincioși ortodocși este o iconografie simbolică, ce nu se limitează la așa numitul triunghi artistic: artist, opera sa și spectatorul. Astfel, icoana autentică ne apare ca «o asemănare, un model, o întipărire a cuiva … care nu seamănă întru totul cu originalul» (Sfântul Ioan Damaschinul), ca o reprezentare a lui Dumnezeu Însuși, devenit ipostasul personal al firii umane, fara sa se identifice cu această fire sau să se confunde cu ea, ca o mărturie simbolică a prezenței transcendentului, ca un prototip al divinității, dar și al umanității îndumnezeite, ca o «minune a credinței», pentru că ne inițiază în lumea dumnezeiască.”

Simbolismul cosmic al Sfintei Liturghii este reiterat de registrul iconografic din interiorul bisericilor. Regulile așezării icoanelor în sfântul lăcaș au fost astfel gândite încât să exprime o teologie vie, care să confirme intrarea omului în misterul divin. Însăși geneza icoanei poartă în sine pecetea creației, de la inexistență la ființare. Dacă icoanele ca și grup aduce aminte de comuniune, icoana ca tehnică de creație ne amintește de facerea lumii. „Zugrăvirea icoanei se înfățișează ca o repetare a treptelor fundamentale ale creației divine, de la nimicul absolut până la Ierusalimul ceresc și până la făptura plină de Hristos, astfel: dacă Cuvântul creator al lui Dumnezeu creează materia, iconarul pregătește panoul pentru icoană; dacă Dumnezeu, în bunătatea Sa, constituie cauza existenței și iconarul înainte de a «crea», de a reprezenta chipul, se roagă Creatorului și Îl «aduce în ajutor» prin fondul aurit sau prin «lumina» care-L simbolizează. Prin lumina harului creator redată prin aur, icoana ia naștere, devine «un spațiu schimbat la față», ca lumea chemată din neființă la existență prin Cuvântul creator al lui Dumnezeu: «Să fie lumină!» (Facere 1, 3) și săvârșindu-se chipurile „după chipul și după asemănarea lui Dumnezeu”, icoana se desăvârșește prin așezarea aureolelor, care nu reprezintă decât razele harului ce sfințește lumea făpturilor.”

În mod văzut, Biserica respectă anumite reguli specifice construcțiilor umane, legate de rezistență, arhitectură, siguranță etc. Toate acestea dovedesc faptul că sfântul lăcaș se adresează omului, pe care îl cheamă din lumea în care trăiește. În același timp, Biserica are anumite norme specifice care îi conturează identitatea și specificul: ea se sfințește pentru a fi cu adevărat lăcașul lui Dumnezeu (sfințirea nu este o inaugurare oficială, ca în cazul altor clădiri destinate unor funcționări de ordin lumesc, ci o implorare a coborârii milei și harului lui Dumnezeu, pentru ca El Însuși să fie Cel ce aduce și Cel ce se aduce).

Astfel, Biserica cuprinde în sine două realități, pe care la aduce la o minunată întâlnire, contopindu-le și păstrându-le simultan propriile identități. În aceeași ordine de idei, icoana surprinde cele două universuri care, din asimptote se intersectează sub spectru crucii, verticalul și orizontalul unindu-se prin osatura hierofanicului. Icoana se plasează atât ca teologie a catafaticului, prin propria mărturisire, cât și ca expresie apofatică, propria limitare materială îndemnând la transcendere spre arhetip. „Icoana se prezintă ca o mărturie a renunțării imaginii la sine însăși. Ea nu mai dă dovadă de auto-suficiență și auto-nomie, ci se lasă străbătută. Imaginea-icoana este, în același timp, imagine și altceva decât imagine. Ea este o imagine care, deși diferită de prototipul său, exprimă adevărul prototipului. Pare a fi singura imagine care, depășind principiile care guvernează mimesis-ul, deschide către adevăr.” De aici, icoana participă la descoperirea adevărurilor mai înalte prin propria depășie.

Toate elementele (obiectele și materia de cult) afierosite lui Dumnezeu sunt substratul inițial care îndeamnă la mai mult. Deși se prezintă ca simplă materie cu o destinație precisă, scopul final este mai înalt decât văzutul. Pentru un ochi (inimă) cantonat în limitări fizice, imaginea icoanei este un portret cu valențe istorice, cel mult pedagogice. În realitatea și profunzimea acesteia, există o strânsă legătură între realitatea imediată și cea reprezentată. Imaginea concretă poate exista numai în măsura în care o reflectă pe cea veșnică, existând pentru și prin veșnicie, fără să se confunde cu modelul. Christoph von Schönborn surprinde acest aspect: „«Noțiunea de imagine este analogică, nu putem să o aplicăm atât lui Dumnezeu, cât și creației, fără a insista în același timp asupra diferenței esențiale dintre acești termeni. În regimul ființelor create există întotdeauna între imagine și modelul său o diferență care e mai mare decât asemănarea, pe când în natura absolută simplă a lui Dumnezeu imaginea și modelul nu fac decât una.»” Icoana prezentă în biserică este atât memorialul mântuirii omenirii, cât și semnul prezenței reale – dar nu ontologice a lui Dumnezeu.

Slujirea lui Dumnezeu în biserică aduce comuniunea deplină între sfinți (cei ce au ajuns la Dumnezeu printr-o viață aleasă) și cei ce sunt pe cale. Credincioșii sunt veriga de legătură între sfinții reprezentați iconic și lume, împreună cu preotul care atunci când „cădește, cuprinde în gestul său pe sfinții zugrăviți și pe toți credincioșii adunați în biserică.”

Biserica, cuprinzând cele specifice ei, este o mărturisire teologică. Începând de la pridvor până la partea cea de răsărit (în ceea ce privește „geografia spirituală” a edificiului) și de la binecuvântare până la otpust, toate momentele și toate monumentele sunt cursuri de teologie aplicată. Toate Îl mărturisesc pe Dumnezeu. De aceea, trebuie ca „icoanele să se «scrie», adică să se picteze după chip, asemănare și conținut, potrivit imaginilor înfățișate de cele mai bune și vechi icoane.” Fiind o teologie în imagini, icoana ascunde, dar și descoperă o teologie revelată prin tăcere. Cuvântul lui Dumnezeu se descoperă mai presus de cuvânt, prin imaginea care se coboară în inimă. Iconarul și interpetul icoanei trăiesc o teologie personală, interioară și mistică. Cel ce privește fereastra deschisă a absolutului prin mijlocirea icoanei cuprinde o teologie vie. Spre exemplificare, cunoscuta icoană Sfânta Treime a monahului rus Andrei Rubliov (viețuitor al veacului al XIV-lea), cuprinde o profundă teologie-sinteză. „Teofania de la Hebron nicicând n-a fost mai izbutit realizată ca în icoana de la Zagorsk. Așa cum Avraam se adresa celor trei personaje prin cuvântul «Doamne!», tot așa și Rubliov, deși ne înfățișează trei imagini, le împletește într-un fior artistic unic, făcând pe privitor să simtă și să cunoască Unimea în Treimea Ipostatică. El a izbutit să ilustreze cu artă și cu elocvență demonstrația Sfântului Ioan Damaschinul: «Cred într-un singur Dumnezeu, principiul unic al tuturor lucrurilor, fără de început, nezidit, nepieritor și nemuritor, veșnic și continuu dăinuitor, neînțeles cu mintea, necorporal, nevăzut, necircumscris, fără de formă. Cred într-o ființă, superioară oricărei ființe, într-o Dumnezeire mai presus de Dumnezeire, în trei ipostase: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Numai pe Aceasta o ador și numai Acesteia Îi aduc închinăciune ca adorare. Mă închin unui singur Dumnezeu, unei singure Dumnezeiri, dar ador și treimea ipostaselor, pe Dumnezeu Tatăl, pe Dumnezeu Fiul întrupat și pe Dumnezeu Sfântul Duh, nu pe trei Dumnezei, ci pe unul singur. Nu ador ipostasele despărțite, ci unite. Nu aduc trei închinăciuni, ci una, nu aduc închinăciune în chip separat, fiecăreia dintre ipostase, ci aduc o singură închinăciune la un loc celor trei ipostase, ca unui singur Dumnezeu. Nu mă închin Creaturii în locul Creatorului, ci mă închin Creatorului, care s-a lăsat creat la fel cu mine, care s-a coborât spre creatură, fără să se înjosească și fără să piardă ceva din ființa Sa, ca să slăvească firea mea și să o facă părtașă firii dumnezeiești. Închinându-mă împăratului și lui Dumnezeu, mă închin și purpurei corpului, nu ca unei haine, nici ca unei a patra persoane a Treimii – departe de mine gândul acesta – ci ca uneia care a ajuns asemenea lui Dumnezeu și a rămas neschimbată prin ungerea consacrării. Firea corpului n-a devenit Dumnezeire, ci după cum Cuvântul, fără să se schimbe, a devenit trup, rămânând ceea ce era mai înainte, tot astfel și trupul a devenit Cuvântul, nepierzând nimic din ceea ce este, ci mai degrabă, identificându-se cu Cuvântul după ipostas.»”

IV. 2. Sfânta Liturghie și icoana – imagini ale veșniciei în lume

Vocația omului spre frumos este un adevăr indiscutabil. Doar cel împătimit nu poate reacționa la frumos, însă, ajutat, se poate redescoperi. Frumosul și binele au fost realități căutate dintotdeauna. Pentru vechii greci, kalocagathia era un reper în atingerea perfecțiunii. Norma frumosului divin este o temă căutată de toți oamenii, iar pentru creștinismul răsăritean este un adevăr fundamental, realizabil în măsura participării omului la actul revelației.

Cele două căi amintite sunt mijoace de participare la divin, frumusețe prin excelență și izvor de frumos, nu ca urmare a geniului uman care le-ar fi produs, ci ca bunăvoință a lui Dumnezeu care Se descoperă și deslușește omului căutarea autentică. Ambele realități sunt descoperiri de sus în jos pentru a face omului cale de jos în sus. De aceea, înțelegerea lor trebuie să fie mereu raportată la Izvorul care le oferă, la Dumnezeu.

Teologia iconologică prezintă chipurile reprezentate în lumina realității divine veșnice. Sfinții și scenele, deși au trăsăturile specifice veacului, sunt umpluți de veșnicie. Chipul reprezentat este luminat de har, așa cum se află în slava lui Dumnezeu. Icoana reprezintă chipul omului de-mortificat și înviat prin har. Icoanele ortodoxe sunt înconjurate de lumină, după cum Domnul Hristos este înconjurat de lumină pe Muntele Tabor. Icoana aduce pe cel reprezentat la umbra Taborului, înveșnicindu-l. Totodată, trăsăturile chipurilor sfinților au amprenta Domnului Iisus Hristos Înviat, care se sustrage regulilor fizice ale neputinței umane. Aureola sfințeniei îmbracă pe sfânt în energia divină necreată, iar chipurile diafane trec prin ușile încuiate ale materiei, descuindu-le și transfigurându-le.

Același Domn Hristos a transfigurat materia de la Cina cea de Taină, prefăcând-o – nu în sens de alegorie sau imagistică, ci real – din pâine și vin real în Sfântul Său Trup și Sfântul Său Sânge în cel mai real și concret fel. Sfânta Împărtășanie devine icoana ontologică a Domnului Iisus Hristos, cea care poartă în sine realitatea trupului divino-uman al Mântuitorului.

Relația simbiotică dintre icoană și Liturghie este evidentă. Avem în spațiul eclezial nenumărate scene care amintesc de Sfânta Liturghie: liturghia cerească, Cina cea de Taină, Hristos care se oferă euharistic etc. Cele două realități se oferă reciproc în drumul spre Dumnezeu. Ambele sunt daruri din care sunt chemați oamenii să se ospăteze, în vederea pregătirii pentru întâlnirea cu Dumnezeu.

Deși sunt accesibile tuturor căutătorilor de Dumnezeu, cele două teme enunțate, Sfânta Liturghie și cu icoana, cer din partea omului o pregătire pentru înțelegere și disponibilitate pentru auto-depășire. „Participarea la transfigurare, sau pur și simplu vederea lui Hristos schimbat la Față sunt două acțiuni care aproape se confundă în măsura în care o contemplare pur exterioară a acestui moment este imposibilă. Contemplarea astfel înțeleasă cere o nevoință, care din partea Sfântului Grigorie Palama trece drept «cuviincioasa practică a faptelor bune și o rugăciune sinceră». Este această nevoință, pe care vrea probabil să o arate greutatea urcușului pe care îl avem în icoane, după o convergență între reprezentarea iconografică, așezând în acest noțiunea de suiș sau de înălțare, conținută în scrierile evanghelice.”

Strânsa legătură dintre cel două realități este indiscutabilă, fie că vorbim de conținutul teologic al ambelor, sau despre participarea icoanei la o slujbă în care se face pomenire/prăznuire pentru un sfânt anume. În rânduiala sfintelor slujbe, pe iconostasul (tetrapodul) din fața icoanei Mântuitorului stă întotdeauna o icoană cu Învierea Domnului și/sau cu sfântul sau praznicul perioadei specifice. „Astfel, lucrarea liturgică și reprezentarea iconografică tind să se unească. La fel cum ar fi de neconceput să contempli o icoană în afara contextului ei liturgic, tot așa n-am putea concepe sărbătoarea efectivă prin Liturghie fără folosirea cel puțin a unei icoane legate de sărbătoarea respectivă, pentru că dincolo de formele și culorile ei, icoana aduce credincioșilor în față personajul sau personajele și evenimentul la care acestea sunt de față.” Istoria repetată pe parcursul anului și zilei liturgice se întâlnește cu supra-temporalitatea prin limbaj și manifestare liturgică.

Dintr-o lume nestatornică și cu tendințe de împrăștiere, icoana și Sfânta Liturghie adună mintea omului și adună oamenii laolaltă. Toate își susțin reciproc necesitatea în demersul mântuirii, unind pe cei mulți într-o singură suflare. „Lauda liturgică a Creatorului Îl face prezent în mijlocul adunării credincioșilor, adunare care devine astfel icoană a lucrării și a Împărăției Sale. Liturghia face activă lucrarea de mântuire săvârșită de Hristos; și icoana, la rândul ei, este liturghie în sensul în care dincolo de rostul său catehetic ea face prezente și lucrătoare praznicele și persoanele sfinte pe care le prezintă. Rezultă că este dificil să le disociezi una de cealaltă, aceste două mari domenii, care împreună cu altele fac parte integrantă din Tradiție.”

Ca mijlocitoare ale omului în ceea ce privește intrarea deplină într-o stare de rugăciune curată, icoanele devin surse de lumină. Înșiși sfinții pictați, prin umbrirea la Tronul lui Dumnezeu, răspândesc lumină. „Biserica este însă conștientă că icoanele sunt ele însele lumină, pe care o primesc prin har de la Izvorul luminii, de aceea ea și cântă: «Lumina Ta strălucește pe chipul Sfinților Tăi». Iconografia ortodoxă, la rândul său, face vizibilă această realitate, înconjurând chipurile celor zugrăviți pe icoane cu nimburi, care «nu sunt deloc semnele distinctive ale sfințeniei, ci radierea luminozității lor». Lumina icoanei «simbolizează gloria divină, necreată, voalată, trimițând la sursa ei din însuși prisosul său».”

Un rol esențial în ceea ce privește „viața” icoanei îi revine iconarului, celui prin mâna căruia trebuie ca sfântul reprezentat să se ofere lumii. Sigur că vocația și pregătirea de specialitate sunt elementele definitorii în acțiunea pictorului-iconar. Pe lângă acestea, el însuși trebuie să fie un iubitor de Liturghie și un creștin viu, prin sufletul căruia va lucra harul Duhului Sfânt. Măiestria artistică constituie elementul de bază, fundamentul uman peste care va lucra inspirația dumnezeiască. Omul care primește esența Sfintei Liturghii, Sfânta Împărtășanie, Îl descoperă în mod intim pe Dumnezeu și poate să-L facă cunoscut și celorlalți. Fără să-L vadă pe Dumnezeu cu ochii sufletului, nu-L poate face văzut prin pensulă, acțiunea rămânând, de multe ori, nedesăvârșită. Acțiunea este comparabilă cu teologia scrisă de „teologul” care nu trăiește prin Dumnezeu: lucrarea sa rămâne o simplă speculație cu iz filosofic. De aceea, icoana lucrată se hrănește din Liturghia trăită. „A încerca să înfățișezi chipurile sfinte fără să simți nevoia, datoria și teama de sfințenie înseamnă a nu pătrunde în taina icoanei și a picturii în general. Este exact aceeași situație în care un teolog ar încerca să vorbească despre Dumnezeu, dar să nu creadă în El, ceea ce este o blasfemie. Căci există, din păcate, concepția și uneori convingerea că pictorul este doar un artist și mai puțin un creștin sau că a picta chipurile sfinte nu înseamnă neapărat să și crezi. După cum teolog este cel care se roagă și mai puțin cel care teoretizează despre Dumnezeu, la fel pictorul bisericesc trebuie să fie mai întâi om al sfințeniei care să dubleze artistul, dar oricum nu numai artistul.”

IV. 3. Icoana și rugăciunea de sfințire

În practica liturgică a zilelor noastre, icoana este văzută ca deplină după sfințirea acesteia. Unele practici locale vedeau ca necesară și suficientă păstrarea icoanei pe o perioadă de 40 de zile în sfântul lăcaș, timp în care se săvârșeau diverse slujbe religioase. Trebuie spus faptul că forma actuală prin care este consacrată o icoană este de dată recentă, mult mai târzie după fixarea canonică în context sinodal a cultului icoanei.

Trebuie mărturisit faptul că Biserica este dinamică și ca multe din practicile sale sunt manifestări ale lucrării Sfântului Duh în lume. „Numeroși teologi au semnalat însă faptul că această practică a sfințirii icoanelor a apărut relativ târziu, nefiind conformă cu teologia icoanei, așa cum a fost mărturisită la Sinodul VII Ecumenic. Mai mult, aceștia susțin că sfințirea icoanelor exprimă o vădită influență Romano-Catolică.”

În perioada de început a icoanei nu exista o rugăciune de sfințire a icoanei. Era considerat (idee folosită ca argument de cinstitorii icoanelor din perioada iconoclastă) că prin însuși actul pictării, icoana este sfințită. În măsura în care chipul se descoperea, acesta primea sfințenia din prototipul reprezentat. „Epicleza” care prefăcea reprezentarea în icoană era considerată punerea numelui. După ce chipul era finalizat, numele sfințea și consfințea lucrarea. „Până și iclonoclaștii invocau ca argument împotriva cinstirii icoanelor lipsa rugăciunilor pentru sfințirea acestora, care să le transfere din domeniul profan în cel sacru. Aceștia susțineau că așa cum a facut-o pictorul, icoana rămâne mai degrabă profană și fără valoare.”

Primele rânduieli de sfințire a icoanelor au fost publicate în Trebnicul lui Petru Movilă (1646), apărute sub influență apuseană. „La 1730 a apărut prima rugăciune de sfințire a icoanelor într-un Evhologhion grecesc. Aceasta trebuia rostită de episcop (preot) asupra icoanei nou pictate. De asemenea, rânduiala prevedea ca icoana să fie unsă cu untdelemn sfințit în cele patru colțuri.”

Cu toate că a apărut ca o practică mult mai nouă, rânduiala sfințirii icoanei își găsește sensul în măsura în care se face o cercetare canonică a icoanei și a limitelor sale, pentru a fi respectată întreaga tradiție răsăriteană. În perioada în care eclectismul de orice natură este la mare căutare, cel care sfințește icoana este un reprezentant al Bisericii care va face selecția. „Să nu se obiecteze că icoanele nu reprezintă realități spirituale. Fiindcă, deși înfățișează chipuri sfinte, icoanele nu sunt totuși numai niște portrete sfinte. O icoană e cu mult mai mult decât un portret. Ea este tălmăcirea, prin chipul sfântului, a marilor adevăruri creștine. Numai în lumina acestor adevăruri al căror purtător și trăitor a fost în viața lui de aici, sfântul din zugrăvitură își capătă înțelesul lui deplin.”

Rânduiala de sfințire a icoanei nu este suficientă ca să transforme orice pictură în icoană. Cea care este icoană în potențialitate prin mesajul și fidelitatea credinței, aceea va deveni icoană în realitate după actul sfințirii. În fapt, regula aceasta este o condiție des întâlnită în tot cultul și viața creștină. „Tot părintele Ozolin atrage atenția asupra faptului că ritualul sfințirii nu poate să facă din orice imagine o imagine sfântă:  «Dacă imaginea, prin stilul său și particularitățile stilistice nu este o icoană, ea nu poate deveni icoană doar prin stropirea cu aghiazmă. De aici rezultă că singura accepțiune a actului sfințirii icoanei este acela în care chipul pictat este acceptat de Biserică, adică prin aceasta să se recunoască că respectivul chip (prin calitățile sale) poate participa la viața liturgică a Bisericii. Iar credincioșii într-adevăr se pot ruga în fața acestei icoane, iar chipul trebuie să ajute rugăciunea. În acest caz, preotul sau episcopul poate săvârși sfințirea: după o examinare atentă (slujitorul trebuie să înțeleagă astfel de chestiuni), acesta poate spune da, dacă vom sfinți acest chip, el va putea sluji intereselor Bisericii. Dacă reprezentarea nu întrunește calitățile necesare, atunci slujitorul poate spune categoric: nu, această imagine nu o voi sfinți, pentru că sfințirea ne-icoanei nu va face din ea o icoană!».”

Este evident că nicio slujbă de binecuvântare și sfințire oficiată de Biserică nu poate fi de prisos; toate își au sensul lor și sunt expresia căutărilor omenești în lumina harului lui Dumnezeu. „O icoană devine pe deplin icoană numai în actul sfințirii. Acesta din urmă, adică actul sfințirii, schițează un hotar de netrecut între un tablou religios, fie el chiar unul superior după cuprinsul lui religios și realizarea lui artistică și o icoană, oricât ar fi ea de modestă în această privință. Sfințirea este acțiunea tainică a Bisericii în timpul căreia «se sfințește icoana aceasta cu harul Duhului Sfânt», iar puterea acestei acțiuni sau cuprinsul ei este actul punerii unui nume bisericesc, fapt care chiar se cuprinde în actul sfințirii.”

Iconografia ortodoxă nu conține delimitări stricte ale reprezentărilor sale. Icoanele care au devenit reprezentative, adevărate elemente de inspirație divină, sunt privite ca norme de orientare. Fiecare iconar are libertatea proprie de expresie artistic-duhovnicească, dar există o oarecare „cenzură”: încadrarea în duhul credinței. Icoana va păstra acea expresie în jurul căreia se va face o rugăciune, evitându-se kitsch-ul. Părintele Argatu ne învață că „sfinții și îngerii sunt reprezentați cu o aureolă în jurul capului.” Chipurile de sfinți pline de beculețe pot fi păstrate cel mult ca tablouri religioase, imagini care arată o anumită stare, însă trebuie și o creștinească luciditate (desigur că „duhul suflă unde vrea”- Ioan 3, 8); pioșenia se transmite inițial prin chipul sfântului, abia apoi o icoană se poate sfinți.

Nu de puține ori, bisericile românești (ca și celelalte locașuri de cult ortodoxe) sunt oaze de spiritualitate. Mulți dintre credincioși trec peste ispitele inevitabile (timp scurt, griji multe, probleme de sănătate etc.) pentru a primi binecuvântarea harului ce se sălășluiește în icoane. Dintre motivele care îi mobilizează pe aceștia în astfel de demersuri duhovnicești, cu cinste se înscriu și icoanele. „Cu acele prilejuri (pelerinaje), zeci de mii de vizitatori înfruntă pericolul intemperiilor și ale necunoscutului, pentru a săruta măcar o dată în viață icoanele păstrate și venerate acolo.” Nu se poate vorbi de „conștiință colectivă” (gen psihanaliză freudiană), ci de relație filială între om și Dumnezeu. Icoanele sunt mijloacele care fac mai sensibile prezența și ajutorul divinității.

Cuvântul „biserică”, înseamnă în limbaj ortodox atât edificiul în care se săvârșește cultul, cât și adunarea liturgică. În ambele înțelesuri icoana ocupă un loc primordial: dogmă vizuală, școală a virtuții și mijloc de sfințire.

Iar dacă Ortodoxia are nesfârșită bogăție, printre comorile sale, icoana are loc în cufărul credinței. „Și după cum membrii unei familii nobiliare se mândresc în fața copiilor și a musafirilor cu portretele înaintașilor, dându-i exemple în virtute, tot așa noi, creștinii, trebuie să ne mândrim cu sfinții noștri prezenți în memoria Bisericii și reprezentați în icoane, preamărindu-le faptele.”

„Icoana își găsește sensul numai în ansamblul pictural al bisericii, deci are o funcție liturgică; este integrată în misterul liturgic, este un receptacol al frumuseții divine și ne dă sentimentul ascuțit al prezenței divine; ea concentrează trecutul și viitorul în actualizarea prezenței, de aceea mai este numită ca fiind o frumusețe umană transfigurată de frumusețea divină. Biserica – locaș de închinare este expresia cea mai desăvârșită a frumuseții divine și de aceea a fost numită «cerul pe pământ».”

Icoana unește biserica cu cerul, făcând ca totul să arate ca un cer nou și pământ nou. Toți cei care își caută mântuirea și cei care și-au aflat-o se întâlnesc în glasul doxologiei lui Dumnezeu, El Însuși coborând printre oameni la fiecare rugăciune. „Intrând în biserică vedeți fețele Mântuitorului Hristos, Maicii Domnului, îngerilor și sfinților, apostolilor, proorocilor, ierarhilor, cuvioșilor, într-un cuvânt vedeți Biserica cerească; vedeți și Biserica pământească, sfințiții slujitori și mirenii care se roagă, chemând în ajutorul și întărirea slabelor lor rugăciuni mijlocirea sfinților. Iar atunci când se deschid ușile împărătești vedeți ca și cum ați fi pe Golgota, iar pe ea crucea Domnului slavei răstignit, tronul Împăratului ceresc. […] Cum să nu te rogi aici cu inima largă pentru toți, când vezi cu ochii credinței cum se roagă sfinții pentru noi toți?”

V. ICOANA ÎN ACTUALITATE

Odihnirea lui Dumnezeu de lucrul Său (Facere 2, 2) înseamnă încetarea operei creatoare. Teologii mărturisesc acest act divin ca fiind o consacrare a creației, un mijloc prin care Dumnezeu admiră propria creație, aceasta având rolul de a-L primi pe Creator prin comuniune deplină. Ziua odihnei este o nouă formă de lucrare, lucrare în duh, pe cale contemplativă. Ea vine să desăvârșească lumea creată, introducând-o în nivelul legăturii supra-materiale. De aici începe dezvoltarea lumii și chemarea spre depășire. De la stadiul de creatură, lumea este îndreptată spre înălțare și desăvârșire.

După ce Dumnezeu își arată dragostea prin crearea lumii, iubirea Sa se manifestă mai apoi prin purtarea de grijă a creației (ceea ce numim pronie divină). El se face prezent prin lucrarea de păstrare și înălțare a legăturii cu creația. Astfel, sunt oferite mijloace de comunicare și comuniune dintre Sine și om. Acestea se manifestă prin diverse căi revelaționale, mijloace prin care divinul se întâlnește cu creatul.

Mântuirea omului și împlinirea sa vor fi realizate după ce omul se va uni cu Dumnezeu prin comuniune harică. Pentru a ajunge la acest nivel al vieții spirituale, omul poartă cu sine chemarea, căreia îi răspunde în funcție de propria pregătire și înțelegere. Fiind înconjurați de nenumărate piedici în calea mântuirii, oamenii au nevoie de ajutoare în vederea atingerii înaltului țel. Mulți simt nevoia unui ajutor, a unui imbold care să aducă perpetuu în fața ochilor minții bucuria atingerii îndumnezeirii. Comuniunea cu cel iubit poate continua chiar și în absența cuiva, prin anumite elemente care să aducă aminte și să facă simțit pe celălalt. „Credincioșii vor să aibă nu numai cuvântul lui Hristos cu ei până la sfârșitul veacurilor, ci și fața omenească a lui Hristos și prin ea, fața iubitoare a spiritualității lui dumnezeiești.” Fiind parte materială, omul simte nevoia imediată a lui Dumnezeu, iar materia spiritualizată poate mijloci acest lucru. Imaginea devine plasticizare și întrupare văzută a cuvântului, „de aceea și fața lui Iisus reprezentată în icoane vorbește despre El, Îl exprimă pe El, e un cuvânt nesfârșit al Lui.” Dialogul poate continua în mod extraordinar cu Dumnezeu, iar lucrul acesta nu este o mângâiere ca urmare a absenței fizice, ci o confirmare și întărire a prezenței divine.

Față de perioada în care s-a clădit dogma icoanei și mulți creștini mărturiseau cu viața cinstirea ei, astăzi se vede, din păcate, o trecere în secundar (generic vorbind) când vine vorba de icoană. Chiar și termenul „icoană” a căpătat o semantică ce nu-i aduce cinste, astfel, „cuvântul «icoană» a trecut până și în limbajul informatic. Din pricina acestor specializări abuzive, prăpastia dintre abordarea «populară» a icoanei- ca element al cultului ortodox- și transformarea ei într-un obiect al cunoașterii a continuat să se adâncească.” Astfel de căi de denaturare sunt folosite de multe ori de societatea consum, care le uzează material pe cele duhovnicești, golindu-le de sens.

Icoana este privită uneori ca fiind sălașul magic al unei puteri supra-naturale. Reducționismul necesității, impresia că aceasta este izvor de binecuvântare continuă (cum sunt văzute anumite icoane făcătoare de minuni), fără o pregătire și înțelegere duhovnicească, poate fi o mare lipsă în cuprinderea autentică a relației omului cu icoana și cu Dumnezeu. Sub avalanșa ofertelor hypermarketurilor și a vremurilor consumiste, anumite persoane cred că printr-o oarecare cotizație (ca la o fântână a dorințelor) minunea se întâmplă mecanic.

Pe lângă aceste situații – puține încă în țara noastră -, icoana ocupă un loc de cinste. Nici limbajul informatic și nici pelerinajele formale (presuspuse mai ales de către o parte a presei) nu au redus locul și importanța icoanelor în viețile creștinilor. Ele au loc de cinste în istoria poporului nostru, fiind redescoperite de către dreptcredincioși în diverse contexte de viață.

V. 1. Noi forme de iconoclasm

În zilele noastre se vorbește de o nouă fază (sau față) a iconoclasmului. Argumentele nu mai țin nici măcar de o falsă comprehensiune doctrinară. Necinstitorii sfintelor icoane nici nu vor să audă măcar de hristologie; nu mai vor să cinstească pe Dumnezeu nici măcar încât să-L socotească prea sus pentru a fi reprezentat, ca într-o abordare platonică sau deistă. Argumentul de azi este „democrația”. Nu se mai vorbește de puterea lui Dumnezeu – teocrație. Prin această ciudată formă democratică, numită libertinaj, ei se simt lezați de prezența prin imagine-chip a lui Dumnezeu și a sfinților Săi. Desigur că motivația este binecunoscută și prezentă pe tot parcursul istoriei: imoralitatea nu poate fi plantată pe terenul moralității. Singura soluție este dezrădăcinarea sistemului de referință, pentru ca, aflat în derivă, omul să primească orice i se propune.

Istoria creștină ne arată perioade de-a dreptul delicate, cu multe lupte și încercări, cu vieți luate de pe pământ și închinate lui Dumnezeu. Au existat momente în care aparent, iconoclasmul câștigase (Sinodul de la Hieria – 754 și cel din 815). Se părea că păcatul și lipsa de normalitate au câștigat. Însă, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, aceste momente au fost himerice; ele au avut însă rolul pedagogic de a dezvolta cultul icoanei. Dumnezeu S-a folosit de rău și, prin Biserică, l-a prefacut în bine.

Probabil că și aceste vremuri sunt de încercare, momente în care se va despărți adevărul de minciună, iar prin necaz, omul va redeveni fiul lui Dumnezeu care, după ce își cheltuiește averea, își vine în fire și se întoarce la Tatăl iubitor. „Dacă decadența spirituală se manifestase prin uitarea icoanei, trezirea spirituală provocată de catastrofe și de tulburări ne readuce la ea, incitându-ne să-i înțelegem conștient limbajul și semnul.” Toate manifestările de credință sunt expresii de bună cuviință și echilibru spiritual. Atunci când una din ele dispare sau este eliminată în mod brutal, apar în om rupturi și pierderi apăsătoare. Grădina Edenului a fost pierdută absolut firesc atunci când s-a rupt încrederea în cuvântul lui Dumnezeu, omul a șovăit și s-a încrezut în cuvântul diavolului ispititor. Înlocuirea lui Dumnezeu cu orice aduce numai pagubă omului.

Formularea dogmatică nu mai constituie motiv de atac din partea iconoclaștilor. Nefondat scripturistic, „iconoclasmul nu se mai manifestă doar prin distrugerea deliberată a icoanelor (…) el se manifestă deopotrivă în favoarea diverselor ideologii sociale, economice, filosofice sau de alt tip, care tind să distrugă chipul lui Dumnezeu din om.” În fapt, în jurul acestui punct gravitează lupta: dacă până la atingerea asemănării cu Dumnezeu este un drum lung și anevoios (de care mulți se tem), se încearcă scoaterea ideii de chip divin din interiorul omului. Se încearcă o smulgere din ontologia umană a peceții dumnezeiești numită chip. Știm că lucrul este imposibil, dar, pentru întuneric, lupta merită. Chiar și impresia (nedublată de realitate) că se poate scoate chipul este, totuși, o victorie a răului. Căci fără niciun ajutor, omul nu mai are reper și este foarte manipulabil, devenind o victimă sigură a pieirii.

Episodul acesta pare cunoscut. Parcă s-a întâmplat acum 2000 de ani și se repetă în cotidian. Domnul Hristos intră în cetatea Gadarei. Acolo, un demonizat, temător, strigă: „Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt?” (Marcu 5, 7) La fel și azi, acești oameni fug de la fața lui Dumnezeu, se înspăimântă de El, de parcă le-ar strica planurile. Nu le convine nici demonilor și nici slujitorilor lui (proprietarii porcilor) care, la rândul lor, de teama unui regres economic, Îl roagă să plece. Cum poate, oare, Dumnezeu, Cel care ne-a umplut de daruri, să ne lase fără ele? „Și care tată dintre voi, dacă îi va cere fiul pâine, oare, îi va da piatră? Sau dacă îi va cere pește, oare îi va da, în loc de pește, șarpe? Sau dacă îi va cere un ou, îi va da scorpie? Deci dacă voi, răi fiind, știți să dați fiilor voștri daruri bune, cu atât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da Duh Sfânt celor care îl cer de la El” (Ioan 11, 11-13). Firesc, Dumnezeu nu are de oferit decât daruri. Dar ele trebuie privite prin prisma iubirii divine, ca mijloace care ne întăresc legătura cu El. Toate devin icoane ale cinei împărătești. Altcumva, omul refractar pierde darul imaginii, al cuvântului, devenind vulnerabil în fața răului. În continuarea versetelor enunțate, Sfântul Ioan Teologul continuă firul epic al evenimentelor (care este și de o cursivitate logică impresionantă, derulând efectul refuzului lui Dumnezeu): „Și a scos un demon, și acela era mut. Și când a ieșit demonul, mutul a vorbit, iar mulțimile s-au minunat” (Ioan 11, 14). Curățind chipul omului de păcat, acesta primește darul cuvântului, de la Cuvântul lui Dumnezeu. Nici măcar după ce au primit acest mare dar (cel puțin prin participarea directă la minune), denunțătorii nu au avut mintea curată și ochii limpezi pentru mărturisire. În loc de a mulțumi lui Dumnezeu, „unii dintre ei a zis: cu Beelzebul, căpetenia demonilor, scoate pe demoni” (v. 15). Scenografia este identică, personajele joacă în aceleași tabere beligerante, numai numele se mai schimbă pe parcursul istoriei. Și, din păcate, omul nu învață din greșelile trecutului, repetându-le și folosind aceleași argumente care au fost combătute și dezamorsate.

Privind cuvintele în toată seriozitatea mesajelor lor, atingerea libertății prin prezența icoanei este cel puțin hilară. Aceeași viziune a libertatății coboară și asupra iconomahilor. Dacă icoana le produce repulsie, pot folosi libertatea de a nu o privi. Principiul democratic are la bază acordul majorității (ortodoxă și iconodulă), nu împlinirea tuturor ideilor solitare bazate pe capriciu, căci democrația ar deveni oligarhie și preludiu al haosului. Răspunsul la această problemă a fost dat în mod silogistic. La un post de radio s-a introdus rugăciunea „Tatăl nostru” după imnul „Deșteaptă-te, române!”. Câțiva fii rătăciți au solicitat scoaterea rugăciunii, motivând că nu toți sunt creștini. Răspunsul a fost înțelept: ar trebui să se scoată și imnul „Desteaptă-te, române!”, pentru că nu toți ascultătorii sunt români…

Invocarea icoanei este chemarea la bucuria Învierii, invitație la revărsarea iubirii lui Dumnezeu. „Așa trebuie să ni-L imaginăm pe Hristos (și așa trebuie zugrăvit în icoane): binecuvântând și izvorând bucurie.” Prin respingerea icoanei, omul refuză invitația lui Dumnezeu de a pătrunde în casa sa, în inima lui. Comuniunea cu Dumnezeu este pregustare, dar și condiție a comuniunii cu El în împărăția Sa.

V. 2. Icoana în casele și în viețile oamenilor

Fiecare credincios e invitat la viața veșnică. Căile sunt multe și mântuitoare: rugăciune, post, milostenie etc. Toate acestea sunt lucrătoare mulțumită bunevoinței lui Dumnezeu; ele sunt daruri, nu drepturi câștigate. Ca și daruri, acestea se oferă gratuit tuturor, desigur, în măsura în care omul se pregătește să le primească. Darul nu obligă, în fond, decât la bun simț.

La nivel palpabil, „prin icoană și prin Liturghie, Revelația divină pătrunde în poporul credincios, îi sfințește viața, dându-i adevăratul sens și devine astfel datoria vitală a fiecărui credincios.” Icoana aduce biserica în casa și în viața omului, intensificând sentimentul de prezență a lui Dumnezeu. Dacă Sfânta Liturghie Ortodoxă este văzută ca implorarea milei lui Dumnezeu pentru ca omul să fie primit ca invitat la Liturghia cerească care neîncetat se săvârșește în veșnicie, icoana întărește participarea omului. Ea adună mintea omului și îl trimite la reflecție profundă.

Întâlnirea omului cu Dumnezeu este pregătită prin multe căi și se poate manifesta prin diverse modalități. Ea este simțită în interior și se manifestă în integralitatea vieții omenești, în exterior. S-a mărturisit că icoana prezintă, prin lucrarea iconarului și mijlocirea materiei, tabloul vieții unui sfânt sau istoria în culori a unui eveniment. Lucrul acesta este un prim aspect, acela al realității istorice care confirmă viața minunată a sfântului. Specificul icoanei răsăritene este că surprinde această realitate în manieră transfiguratoare. „Cei ce au în ei pe Hristos cu faptele lor în mod exemplar, umplându-se de Hristos cel din trecut și din timpul lor, sunt sfinții. De aceea și icoanele sfinților îi prezintă nu numai în ceea ce au avut omenesc în ei, ci în calitatea lor de sălașuri ale lui Hristos încă de pe pământ, calitate pe care o continuă în mod accentuat în starea lor de acum aflată într-o și mai mare unire cu Hristos.”

Întâlnirea omului cu Dumnezeu este reală și are efecte la fel de concrete. Ea se datorează posibilității pe care Dumnezeu ne-a a lăsat-o, aceea de a trece dincolo de barierele neputinței fizice, ale limitării istorice și geografice. Deși se folosesc de materie, icoanele înalță materia la o altă abordare. „De aceea, icoanele nu despart viața din istorie a lui Hristos și a sfinților de viața lor de acum din cer. Ei au fost, dar sunt și acum vii și prezenți. Căci n-au despărțit nici pe pământ omenescul lor de dumnezeiesc, imanența de transcendență. Icoanele ne prezintă pe Hristos care ne îmbie la comuniunea cu el și pe sfinții care ne-au fost și ne sunt modele ale acestei comuniuni.”

Omul este făptură fizică, trăind pe pământ. Dihotomia trup – suflet cere o dublă activitate: parte duhovnicească îmbrăcată în trup. Cu adevărat, „Duhul Frumuseții a identificat asemănarea cu Hristos și a făcut din imagine, icoană.” Icoana răspunde nevoii imediate de prezență harică. Aceasta are minunata capacitate de a surprinde ambele realități, cea spirituală la confluență cu cea materială, pentru ca, în final, materia să devină mediul de exprimare al spiritualului, iar lumea să își împlinească sensul creației.

Viața credinciosului este încadrată de prezența icoanei. La săvârșirea Tainei Botezului, nou-botezatul va primi o icoană. Botezându-se și îmbrăcându-se în Hristos, omul redevine icoană a lui Dumnezeu și se va lăsa în mâna Iconarului Dumnezeu, Care îi va pecetlui sufletul cu aureola Duhului Sfânt. Taina Mirungerii, săvârșită în cadrul primirii Sfântului Botez, se manifestă ca pecetluire a candidatului botezat cu darul Sfântului Duh. Omul este însemnat (el și simțurile sale) cu Sfântul Mir; odinioară, icoanele se sfințeau prin ungerea cu untdelemn sfințit în cele patru colțuri, afierosindu-se lui Dumnezeu. Taina Mirungerii poate fi văzută ca o lucrare ce îl închină pe om lui Dumnezeu, ca o limpezire a icoanei din om, care Îl face și mai prezent pe Dumnezeu.

În cadrul Tainei Cununiei, icoana este un dar de preț, lucru ce este întotdeauna binevenit la o casă nouă. Casa de piatră dorită tinerilor căsătoriți poate fi cu adevărat trainică dacă va fi zidită pe piatra cea din capul unchiului și va avea în sine icoana cea vie a lui Hristos; model este Cel care Și-a oferit propriul Sânge pentru Mireasa-Biserică, îndemn rostit la cântarea Apostolului: „Bărbaților, iubiți pe femeile voastre, după cum și Hristos a iubit Biserica, și S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfințească, curățind-o cu baia apei prin cuvânt” (Efeseni 5, 25-26). O legătură poate rămâne vie numai dacă membrii familiei au în față icoana acestei minunate iubiri jertfitoare a Mântuitorului față de Biserică.

Casele, la rândul lor, devin „biserica din sânul familiei”. Ele sunt împodobite cu icoane, alături de care arde o candelă, creștinul având în minte imaginea Mirelui care va chema la nuntă pe cele 5 fecioare înțelepte. Astfel, cea mai sigură pregătire în ceea ce privește momentul primirii Fiului lui Dumnezeu este cea continuă. Icoana este prezentă în toate etapele și momentele vieții omeneștii, fiind o pavăză împotriva necazurilor.

Purtarea cu credință a icoanelor este, în primă fază, o mărturisire, iar apoi întărire în credință și vindecare de neputințe. „Trebuie făcut și efortul de a afla și de a folosi tratamentul vindecător al Bisericii. Căci artele liturgice, ca și întreaga învățătură a Bisericii, sunt expresia vieții ei lăuntrice. Altfel spus, arta liturgică a fost făcută de oameni sfințiți care aveau experierea personală a treptelor desăvârșirii duhovnicești. În încercarea lor de a crea artă, și-au întipărit în artă întreaga lor trăire. Zugravul de icoane a transpus în icoana bizantină meșteșugul vindecării și felul în care omul ajunge la îndumnezeire, împărtășind chiar starea îndummnezeirii. Când zugrăvește un sfânt în slavă, el redă și proslăvirea trupului omenesc.” Prezența icoanei devine terapeutică pentru omul care caută spre veșnicie. Vocația ei transcendentă umple golul sufletesc la neputinței, ridicând omul la o altă stare, cea fără de neputință.

Chiar și la înmormântare, după prohodire, se dăruiește o icoană ca milostenie din partea apropiaților celui adormit, semn că el a cinstit-o în viața lui, iar de acum icoana va păzi și va fi cinstită de altcineva. Pe pieptul celui adormit este așezată icoana Învierii Domnului, semn că tpți adormim în nădejdea Învierii. Moartea omului nu mai este un sfârșit implacabil care ar duce la pieire, ci este răscumpărată prin Învierea Domnului Iisus Hristos, sfârșitul propriu fiind așezat sub nădejdea icoanei Învierii, a ridicării de la moarte la viață. Icoana devine garant al învierii tuturor. Pieptul omului se transformă în iconostas și mormânt al Domnului, de pe care este răsturnată piatra neputinței noastre, pentru a străluci Învierea cea minunată.

În anumite locuri și timpuri a existat obiceiul ca icoana să fie dăruită, nu cumpărată. Acest lucru surprinde conținutul cuvântului dar, net superior cadoului actual. Aceste gest surprinde identitatea interioară a icoanei: Întruparea Domnului (argumentul prim și ultim al reprezentabilității icoanei) este cel mai mare dar făcut omului, iar vindecările și înălțarea omului prin mijlocirea sfinților devin bucurii duhovnicești oferite. Din nefericire, această practică a milosteniei este mai puțin uzitată în zilele noastre, însă efectul produs de un astfel de dar este mereu același: inima omului se bucură când este invitată la primirea unui astfel de „bun”, neperisabil și mereu actual.

La răspântiile drumurilor, la fântâni și la troițe, locul este binecuvântat și sfințit prin prezența icoanelor. Crucea este nedezlipită de Răstignirea Domnului, deseori pe ea fiind reprezentat Domnul Hristos. Crucea devine suport iconografic și este sfințită, la rândul ei, datorită faptului că reprezintă icoana suferinței și Învierii Domnului. De multe ori, oamenii fac popasuri la astfel de troițe pentru a afla liniște sufletească, pentru a ieși din tumultul lumesc spre pacea cea veșnică. Dorința de a ridica troițe spre slava lui Dumnezeu este manifestată și în zilele noastre, ca o necesitate a omului de a afla o lume în care să se caute pacea interioară.

Praznicele sunt prevestite și prin icoane. Există astfel obiceiul ca preotul să viziteze casele credincioșilor însoțit de icoana Nașterii Domnului în ajunul praznicului. Ducerea acestei vești în casele credincioșilor aduce bucurie și sentimentul sărbătorii. Aparent simplu, acest ritual implică mai mult; credinciosul „doar” sărută pios icoana și se închină înaintea ei, însă bucuria izvorâtă din acest simplu gest este foarte mare. Înțelepciunea populară e foarte profundă, căci, dacă preotul nu a intrat în casa credinciosului, acesta socotește că „Hristos nu i-a intrat în casă”. Icoana nu e doar o imagine, ci semn sfințit al prezenței lui Dumnezeu. Preotul simbolizează pe îngerii Betleemului care duc vestea cea bună tuturor oamenilor, invitându-i la deplina cunoaștere prin Sfânta Liturghie a Praznicului Nașterii Domnului.

În inima credincioșilor, „o locuință fără icoane produce adesea un efect de vid”; ca și o biserică, casa prinde viață atunci când este împodobită cu icoane, nu ca urmare a vreunei bogății policrome, ci ca urmare a participării sfinților la viața omului, precum și a omului la viața sfinților. Casa unui credincios devine și casa sfinților reprezentați, iar dacă fiecare om își apără casa, sfântul este protectorul casei și familiei în miljocul căreia se află. Icoana este prezentă și atunci când credinciosul pleacă în călătorie, ea devenind mijloc și loc de rugăciune, calea văzută pentru exprimarea nevăzutului. Depășind conținutul și înțelesul unui talisman (care se presupune că ar ajuta prin simpla prezență, fară vreo implicare anume), icoana îndeamnă la o mai strânsă legătură a omului cu Dumnezeu.

Puterea icoanei s-a manifestat dincolo de limitele creștinismului. După căderea Constantinopolului (1453), se spune că un turc a cumpărat icoana Sfântului Nicolae care l-a apărat de hoți, lucru care a produs nedumerire și a stârnit credința în inima lui. Astfel, în casele multor turci există și azi icoana Sfântului Nicolae. Indubitabil, necesitatea omului de a simți un ajutor supra-omenesc este vădită și în cazul persoanelor care nu au descoperit încă frumusețea și realismul întâlnirii cu sfinții lui Dumnezeu. Însă prezența icoanei nu este suficientă numai ca realitate simplă; ea este eficientă numai în situația în care omul crede cu adevărat în Dumnezeu și se comportă ca atare.

Icoana însăși este o minune, ea fiind dovada clară a minunii deschiderii cerului spre pământ. Propria-i existență este o mărturie care, de multe ori, este dublată de multe alte minuni.

Imaginea lui Dumnezeu în om, „chipul” primit la creație, este întărit de chipul Domnului Hristos dăruit prin Întrupare și reprezentat iconografic. Icoana văzută devine prilej de meditație și smerenie. În această lumină, orice om se simte dator să exclame, plin de admirație: „Doamne, e adevărat că Tu ești Cel ce ai creat în mine imaginea Ta, pentru ca amintindu-mi de Tine, să mă gândesc la Tine și să Te iubesc. E adevărat și îți mulțumesc.”

În ceea ce privește îmbunătățirea vieții spirituale, cultivarea virtuților este calea ce aduce înălțarea și auto-depășirea omului. Aceste virtuți au nevoie de sprijin, de motivații care să producă în inima omului schimbări profunde și certe. Printre cele mai căutate, smerenia este o virtute vie și lucrătoare; de multe ori, ea este amplificată prin simpla privire contemplativă la o icoană, urmată de o rugăciune adusă în cinstea lui Dumnezeu, prin mijlocirea sfântului (sau a Mântuitorului) reprezentat. Raportându-se la viața Mântuitorului, a Maicii Domnului, a sfântului reprezentat (martir, cuvios, om de familie etc.), credinciosul admiră astfel de exemple de viață și își recunoaște propria neputință. Mai mult, el intră într-o realitate care a avut dimensiune istorică. Mai presus de coborârea sfântului în lume (lucru împlinit în istorie), icoana înlesnește urcarea omului spre veșnicie (lucru pe care îl dorim în eternitate).

Biserica este marea familie creștină. Prin analogie, familia este mica biserică. Și după cum icoanele împodobesc zidurile dar și serviciile liturgice săvârșie în cadrul sfântului locaș, la fel de importantă este prezența icoanei și în casele credincioșilor. Ar trebui ca „icoana Maicii Domnului cu Pruncul Iisus să nu lipsească din nici o casă.” Folositor este ca orice om sau familie să aibă un sfânt protector la a cărui icoană să îngenuncheze și să se roage în toate momentele vieții sale.

Legarea credinciosului de o icoană ce devine personală este în fapt comuniunea vie cu sfântul respectiv și simțirea prezenței și ajutorului lui Dumnezeu. Profesorul Emilian Popescu își manifestă astfel trăirile ortodoxe: „vă mărturisesc că nu plec niciodată de acasă fără ca să am o iconiță la mine. Am în portmoneu mai multe icoane, iar când plec în călătorie iau cu mine un triptic cu Maica Domnului și Sfinții Arhangheli (…) Am și o iconiță a Maicii Domnului de care sunt foarte legat.” O astfel de abordare a relației cu Dumnezeu nu ține numai de o convingere interioară, o anumită încredere ca omul ar deține o amuletă ce îi sporește (sau identifică) propriile puteri, ci încredințare în voia și binecuvântarea lui Dumnezeu. Dacă omul se mulțumește cu propriile puteri, exagerându-le și divinizându-le, nu mai cheamă niciun ajutor; dimpotrivă, când își recunoaște limitarea, aleargîă mai mult spre Dumnezeu. Paradoxal, când recunoaște că e slab devine puternic, iar când se încrede exclusiv în sine, devine foarte slab. Iar un mijloc prin care devenim mai puternici este, fără drept de apel, icoana. Ea înalță totdeauna prin smerenie.

Orice icoană este făcătoare de minuni prin fapul că revarsă har sfințitor iar prin acest aspect se descoperă „natura tainică a imaginii sacre.” Icoana transmite harul divin respectând canonul, însă redă și o parte din emoțiile duhovnicești ale iconarului, izvorâte din „iubire (…), lucrare multă, văzând și împrospătându-se tot timpul.” Credinciosul primește prin mijlocirea icoanei binecuvântarea lui Dumnezeu: pe de o parte prin artist și deplin prin harul lui Dumnezeu care desăvârșește lucrarea sinergică. Fiind revelatoare a unei lumi spirituale, lucrarea icoanei este vizibilă în concret prin aceeași înțelegere înaltă. Astfel, nu este vorba de un efect legat de autosugestie, ci de intrare într-o realitate care se revarsă în alt tip de realitate, unindu-le într-o perihoreză mântuitoare.

Icoana din viața creștinului nu rămâne niciodată strict la nivelul unei capodopere artistice. Ea este o smerită reprezentare omenească a misterului divin, cale de sfințire a tuturor. „Când nu sunt viciate de influența artei academice, Fecioarele (icoanele) executate de oamenii din popor sunt de altfel cu mult mai «adevărate» decât producțiile artei.” Argumentul e simplu: nu măiestria, ci harul sfințește. Iar în cazul multor icoane naive, sunt vădite credința și smerenia iconarului. Mobilul care determină pe iconar la începerea unei astfel de lucrări este dorința de a-L face simțit pe Dumnezeu de către oameni. Veșmântul pictural care împodobește o biserică, înzeastrarea cu icoane a unei troițe, a unei case, purtarea cu sine a unei icoane stau sub dorința de a fi mai aproape de Dumnezeu. Biserica nu devine un muzeu, iar sfințirea picturii acesteia nu reprezintă vernisarea unei expoziții, ci coborârea cerului pe pământ. Dintr-o lucrare săvârșită cu suflet, icoana se prefacer în lucrare care ajută la mântuirea sufletului.

În mod incontestabil, „renașterea icoanei este o necesitate vitală a timpului nostru. Oricât de prețioase ar fi lucrările care au contribuit la descoperirrea icoanei, ceea ce ni se revelează prin ea nu prinde viață decât printr-o realizare practică (…) ea ne dezvăluie ampla viziune ce reunește trecutul și viitorul, într-un prezent continuu.” La fel ca în primele veacuri: la început a fost cinstirea icoanei, apoi s-a ajuns la explicarea ei.

Istoria bisericească dovedește vechimea icoanei și a uzului ei. Intrarea acesteia în viața oamenilor a fost un lucru firesc, confirmat de viața primelor veacuri creștine. Orice act și obiect care sunt mărturii ale prezenței și lucrării lui Dumnezeu au un loc de cinste în viața credinciosului; dacă aceste dovezi aduc divinitatea nu numai la nivel de idee, ci în modul cel mai obiectiv, atunci fac parte din viața cotidiană, oferindu-i un sens mai adânc.

Totuși, în anumite momente ale istoriei, anumite realități nu s-au bucurat de locul cuvenit. Disputa sacrului cu profanul s-a soldat uneori cu sacralizarea lumii, alteori cu secularizare și umanism. Relația vie a fost înlocuită uneori și local cu forme de empirism deist. Cert este că realitățile vieții bisericești, deși au fost cinstite deplin și oficial în urma unor frământări (teologice, sociale etc.) și expuse prin hotărâri sinodale, nu au primit în mod constant deplina considerație.

O astfel de realitate este și cea a icoanei. Sunt cunoscute luptele și prigoanele suportate de creștinii mărturisitori pentru ca acestea să fie păstrate în cultul bisericii. De cele mai multe ori, luptele au fost directe și cu obiective precise – deși sunt mai dureroase, sunt mai ușor de dus. Însă atunci când este dusă o luptă cu propria neputință (a umanității) și, mai ales, cu indiferența, scăderile sunt mai evidente. Ceea ce nu pot desacraliza detractorii icoanei, fi poate diluat de către propria indiferență. Veacurile următoare secolelor al VIII-lea și al IX-lea au adus o oarecare slăbire de efervescență a cultului icoanei – deși avem o intensificare vizibilă în veacul al XIV-lea, secol în care Sfântul Grigorie Palama sintetizează teologia energiilor necreate în Răsăritul creștin, iar Andrei Rubliov oferă lumii icoana Sfânta Treime. Perioadele umanismului și renașterii au urmări și în construcția iconologică a Apusului, abordările insistând asupra realismului uman, în detrimentul prezentării înveșnicirii sfinților. În urma acestei sciziuni, slăbește și interesul pentru o icoană care să transpună omul într-o altă realitate (lucru văzut îndeosebi în zona apuseană).

Dovedindu-se prin viață că misiunea Bisericii privește o altă dimensiune, cea a eternității – mai ales în momentele în care conducerea politică a fost atee sau anticreștină (două ideologii înfrățite) și s-au pornit lupte împotriva acesteia – icoana a fost redescoperită. Dacă în momentele de libertate se aluneca ușor în greșeală, momentele de prigoană au fost adevărate curățiri de adaosuri nefolositoare. Icoana a fost mult mai cinstită atunci când a fost interzisă decât atunci când a fost declarat liber cultul ei. Nimeni nu dorește prigoana, dar și ea a adus, involuntar, unele lucruri bune.

„Atât din punct de vedere artistic, cât și sub raport spiritual, icoana este una dintre cele mai mari descoperiri ale secolului XX. Să ne amintim că această descoperire a avut loc în ajunul unei mari răsturnări istorice: primul război mondial, revoluțiile și războiele care i-au urmat. Erau zorii unei «întregi perioade furtunoase din istoria umană care avea să descopere lumii orori nemaivăzute și nemaiauzite până atunci» – scria, în 1916 Trubețkoi. Tocmai în această «perioadă furtunoasă» icoana a reapărut ca un suprem tezaur al artei omenești. Pentru unii, ea reprezenta prețioasa moștenire a unui trecut îndepărtat, pentru alții, un obiect al delectării estetice; alții încep să întrevadă semnificația icoanei și, în lumina ei, semnificația evenimentelor contemporane. […] Dacă decadența spirituală se manifestase prin uitarea icoanei, trezirea spirituală provocată de catastrofe și tulburări ne readuce la ea, încitându-ne să-i înțelegem conștient limbajul și sensul. Ea nu mai aparține trecutului, și renaște în prezent.”

De altfel, perioada iconoclastă a provocat pe teologi să experieze relația cu icoana din perspectivă teologică. Atunci au fost enunțate (nu înființate, ci descoperite lumii) argumentele icoanei. Când cineva neagă sau refuză o realitate, aceasta este redescoperită. Ca și în acea perioadă, și în zilele noastre „noi expresii sunt chemate să o definească; apare o lentă descifrare a sensului spiritual, inerent icoanei din vechime; descoperim în ea un spirit mult mai înalt decât al nostru – fruct al civilizației prezente. Ea nu reprezintă doar o valoare artistică sau culturală, ci este o revelare, prin mijlocirea artei, a experienței spirituale ortodoxe; o «teologie în imagini», manifestată și în alte timpuri, în perioade de prefaceri și catastrofe. Căci mai ales în timpuri de dezastre se întărește sensul catastrofelor contemporane, în lumina forței spirituale a icoanei.”

În perioada comunistă prin care a trebuie să treacă și țara noastră, au fost momente de discreditare și luptă împotriva Bisericii. Multe icoane au fost vizate spre a fi pierdute, însă teologii și reprezentanții Bisericii, luminați de Dumnezeu, au folosit o stratagemă înțeleaptă. Ei au prezentat icoanele nu ca mijloace de întâlnire cu Dumnezeu, ci ca o lucrare artistică ce face parte din patrimoniul național. Dacă puterea nu se regăsea în relație cu Dumnezeu, ea purta însă de grijă valorilor artistice care erau cuantificate în bani sau în repere ale creției omenești. Desigur că această abordare este o scădere în ceea ce privește sensul icoanei, însă această „smerire” a ei i-a permis să existe.

Dacă în acea vreme aceasta a fost singura cale a păstrării icoanei, trebuie mărturisit însă adevăratul scop al icoanei. Cei neîntăriți în cunoștință și trăire teologică rămân într-o viziune îngustă. Această prezentare are valoare pedagogică, de creștere de la cele mici la cele înalte. Ea nu trebuie limitată la primul sens, cel imediat și inteligibil pentru cei neînțelegători duhovnicește. Sfântul Apostol Pavel arată această limitare pentru nedesăvîrșiți: „Și eu, fraților, nu am putut să vă vorbesc ca unor oameni duhovnicești, ci ca unora trupești, ca unor prunci în Hristos. Cu lapte v-am hrănit, nu cu bucate, căci încă nu puteați mânca și încă nici acum nu puteți, fiindcă sunteți tot trupești” (1 Corinteni 3, 1-3).

Astfel, cinstirea icoanei se întărește, în mod paradoxal, în perioadele de încercări, dar se înțelege în perioadele de liniște, în care omul aprofundează în mod personal relația cu Dumnezeu. Tocmai de aceea, Dumnezeu alternează în istoria lumii momentele de ridicare cu cele de cădere; și unele și altele se îmbină pentru descoperirea sensului vieți.

Un alt aspect legat de redescoperirea icoanei este dat de neînțelegerea (voită) a icoanei de către protestantism și, mai ales, de către neoprotestantism. Refuzul icoanei este, până la urmă, un efect logic al neacceptării Întrupării Domnului. „Orice formă de manifestare a iconoclasmului, fie el declarat, vădit, ascuns sau chiar pios contribuie la des-truparea Întrupării, subminează iconomia Duhului Sfânt în lume și distruge Biserica. În joc este întotdeauna Ortodoxia însăși, iar lupta pentru imaginea lui Dumnezeu nu a încetat niciodată; în zilele noastre, ea câștigă forță pentru că iconoclasmul nu se mai manifestă doar prin distrugerea deliberată a icoanelor, sau prin refuzul acestora, în cazul ereziilor de inspirație protestantă.”

Necinstirea deliberată prin eludarea și chiar sfidarea discuțiilor și hotărârilor care au brăzdat primele veacuri creștine (multe consfințite prin sânge de martiri) în ceea ce privește cinstirea icoanelor, a dus lumea apuseană într-un impas de ordine iconologică. „Ca expresie a credinței și a vieții de obște a Bisericii, icoana transcende diviziunile existente în viața și activitatea empirică a ortodocșilor. Or, mărturisirea vizuală a acestei unități este importantă nu doar în raport cu lumea necreștină, ci și în raporturile cu heterodocșii, dat fiind că expresia exclusiv verbală a Ortodoxiei se dovedește a fi insuficientă ca răspuns la problemele timpului nostru.”

Cinstirea icoanei a fost o soluție teologică și practică la viața omului. Ea a rezolvat multe probleme de înțelegere, trăire și teologie. Prezența ei în mod onest nu poate duce la aporii, ci numai la soluții. „În ce ne privește, suntem profund convinși că dogma venerării icoanelor și introducerea ei în confesiunile heterodoxe vor contribui la înfrângerea viciilor structurale ale confesiunilor apusene, ca și a divergențelor esențiale și a dezacordurilor dintre acestea și credința ortodoxă (doctrina grației create și Filioque). Icoana presupune efectiv înțelegerea ortodoxă a persoanei și mărturisirea ortodoxă a iconomiei Sfântului Duh – deci a eclesiologiei ortodoxe. Ea începe să pătrundă în conștiința omului occidental și dacă, odinioară, arta apuseană (sub forma ei romano-catolică) contaminase Ortodoxia, acum, dimpotrivă, este rândul icoanei (ca mărturisire a dogmei ortodoxe, expresie a credinței creștine și cale a mântuirii) să pătrundă în Romano-catolicism și protestantism.”

V. 3. Icoana în instituții

Icoanele au un mare rol și un important loc în viața publică. Ele sunt prezente în multe instituții, având cel puțin un rol didactic, dacă nu mai mult. „Făcând cu putință asimțirea unei stări contemplative și a unei realități metafizice, icoana devine un suport pentru intelecție.” Cunoscând influența benefică pe care o aduce icoana în viața personală, este peremptorie și învățătura că folosul icoanei se revarsă și în viața instituțională.

În instituții, de cel mai multe ori, icoana este prezentă alături de Sfânta Cruce. Ca icoană scrisă a cuvântului dumnezeiesc, Sfânta Scriptură este cea pe care se depune mărturie în tribunalele civile, devenind garant al mărturisirii sincere – pentru cel care recunoaște aceste obiecte ca mărturii ale adevărului. Aceste realități cu profundă valoare spirituală (Sfânta Scriptură și Sfânta Cruce, alături de icoanele creștine) dau greutate actelor și mărturisirilor omenești. În anumite momente, jurământul se depunea cu mâna pe icoană. Desigur că omul trebuie să mărturisească întotdeauna adevărul – Domnul Hristos îndeamnă la sinceritate, nu la jurământ: „Să nu vă jurați nicidecum nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu, nici pe pământ, fiindcă este așternul al picioarelor Lui (…) Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; și ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este” (Matei 5, 34-35; 37). Nu intră însă în obiectul prezentării de față elaborarea de argumente legate de conținutul mărturiei și al jurământului, ci oferirea contextului folosirii icoanei. Iar adevărul se sprijinește și se consfințește pe o realitate transcendentă, a cărei prezență este simțită prin mijlocirea acestor obiecte sfinte și sfințitoare.

Având o viață curată, mulți sfinți sunt repere de moralitate, devenind modele. De aceea, nu este de mirare ca într-o casă de copii să se afle icoana Sfântului Stelian, a Sfântului Nicolae, ocrotitori ai copiilor, sau a Maicii Domnului, maica tuturor. Spitalele sunt uneori împodobite cu icoanele sfinților Doctori fără de arginți (Chir, Ioan, Pantelimon ș.a.), unele dintre ele luând ca ocrotitor pe un astfel de sfânt- ca exemplu, Spitalul Sfântul Pantelimon. Așezarea sub grija acestora nu este un act de pură condescendență formală, ci alegerea acestor sfinți ca și reali purtători de grijă ai celor care lucrează/sunt asistați în aceste instituții, iar icoanele lor sunt păstrate la loc de cinste. Mărturiile celor care au primit ajutorul de la sfinții lor protectori demonstrează că cinstirea icoanelor și a numelor lor nu e doar evocare, ci perpetuă invocare.

În domeniul militar se punea odinioară crucea pe săbii, iar icoana Sfântului Mare Mucenic Gheorghe era nelipsită ostașilor. Sfântul Ștefan cel Mare, la rândul său, nu pleca la luptă fără de un triptic cu icoane. În zilele noastre, cele mai multe instituții beneficiază de prezența preoților capelani, care fac simțită prezența lui Dumnezeu și în acele locuri. Aceștia folosesc la slujbele și serviciile religioase oficiate icoanele ortodoxe, prezența bisericii (care respectă registrele și normele iconografice) fiind o oază de rai, care transpune pe rugători în dimensiunea veșniciei.

Judecata solomonică este icoana vie a judecătorului drept, înțelepțit de Dumnezeu. Asocierea acestor instituții cu drepții ale căror vieți au fost sfințite prin jertfelnica slujire față de aproapele nu este întâmplătoare, deoarece, nu de puține ori, sfinții cinstiți au fost ajutători. Nimeni nu s-a simțit lezat în aceste situații de icoanele sfinților, ba chiar mai mulți creștini le venerează, locurile de lucru ale unor persoane din acele instituții fiind mici altare de rugăciune, care nu împiedică desfășurarea activității, ci, dimpotrivă, dă mai mare valoare actului făcut.

Icoana este o realitate care este prezentă și în școli. Însăși ideea de școală, organizarea și funcționarea s-au dezvoltat în spațiul Bisericii (prima școală românească de la Șcheii Brașovului, precum și multe altele, care s-au născut și au crescut în pridvorul Bisericii). În acest context, după cum icoana împodobea și împodobește bisericile, la fel înfrumuseța și spațiul școlii. Instituțiile de învățămînt care au o istorie bogată, au expuse pe pereții lor fotografiile celor mai reprezentativi absolvenți, care sunt model și îndemn pentru auto-depășire în dreptul tuturor privitorilor. Icoanele sfinților, „absolvenții” aleși ai vieții creștine, sunt reprezentați pe pereții bisericilor, cât și ai școlilor creștine. Lucrul acesta este o reală necesitate. Școala reprezintă nu numai un furnizor de informații și de forță pentru câmpul muncii, ci mediul în care trebuie să se clădească bune caractere. Cel mai bine însă, virtutea poate fi învățată prin imitație și prin ajutorul dat de către cel care este imitat; icoana este o realitate care strânge relațiile dintre tineri (și oameni în general) și sfinți.

Mai mult decât realizarea unei clase cu conținut specific, gen cabinet de religie – unde icoana este folosită în special ca material-suport cu valențe pedagogice, icoana este folosită ca mijloc de apropiere a omului cu Dumnezeu, pentru a vedea că, de oriunde (mai ales în mediul de formare intelectual-morală), omul poate viețui ca un bun creștin.

„În zilele noastre, rolul umanizator al însemnelor religioase a devenit și mai evident, opunând violenței demnitatea, mila și frățietatea între oameni.” Prezența unor factori care să normalizeze atitudinea și viața oamenilor este o adevărată necesitate. Moralitatea este garantul păstrării unei societăți, precum și a înaintării acesteia. Mai presus de efectul mnemotehnic produs, icoana este un memento al moralității, care poate trezi conștiința. O întâmplare care constituie un argument grăitor pentru cinstirea și păstrarea icoanelor în școli s-a petrecut în Moldova, în vremea în care se dăduse dispoziție să se scoată icoanele din școli. O profesoară atee a batjocorit icoana Maicii Domnului, iar apoi a vrut să ia icoana de pe perete și să o lovească de pământ pentru a dovedi că nu îi face nimic. Însă icoana nu s-a mai desprins de mâna ei, încât teama i-a cuprins pe toți. După ce au chemat o ambulanță și s-au lămurit cu toții cum e cu icoana, iar respectiva profesoară a cerut iertare lui Dumnezeu, icoana i s-a desprins de mână. Profesoara trăia pe vremea Părintelui Ilarion Argatu (cel care mărturisește acest lucru), însă a înnebunit.

Prezența și necesitatea icoanei în viața publică decurge și din „caracterul concret al sentimentului religios, care adesea nu poate să se satisfacă din singura contemplație duhovnicească și care caută să se apropie de divinitate în mod imediat.” Prezența lui Dumnezeu prin icoane oferă și o autoritate morală reprezentanților instituțiilor, care se simt investiți de puterea lui Dumnezeu și responsabilizați față de colaboratori (acolo unde icoana depășește rolul decorativ).

În perioada existenței Imperiului Roman, este cunoscută raportarea împăratului la divinitate, acesta socotindu-se reprezentantul puterii cerești pe pământ; există însă și neînțelegeri legate de sensul și conținutul teologic al icoanei: „un prim izvor al cultului icoanelor se găsește în cultul împăratului.” Opinia aceasta arată confuzia între cinstea adusă de creștini – prin icoană – Domnului Iisus Hristos după Întruparea Sa și posibilitatea raportării la cultul împăratului. Dacă ar fi fost astfel, icoana s-ar fi cinstit înainte de Întruparea Domnul Hristos, de când exista monarhia și, implicit, cultul împăratului. De reținut este însă faptul că exista un cult adus de împărați lui Dumnezeu, pe care Îl considerau adevăratul Împărat. Astfel, regalitatea privită ca instituție se fundamentează pe prezența iconică a Împăratului tuturor, Domnul Iisus Hristos. Simbioza aceasta a dus la răspândirea creștinismului, împăratul văzându-se ca reflecție pământească a lui Dumnezeu.

V. 4. Icoana, o rațiune a convertirii la Biserica Ortodoxă

Icoana și Sfânta Liturghie, două realități pline de mister care se lasă descoperite în măsura căutării și îndeamnă la o mai adâncă cercetare, se manifestă ca mari provocări și față de cei care nu au avut (sau care au pierdut) bucuria lor. Există nenumărate persoane care s-au convertit la ortodoxie ca urmare a intrării într-o biserică ortodoxă, a participării la Sfânta Liturghie și la cultul icoanei. Amintim câteva nume cunoscute: Jaroslav Pelikan, Olivier Clément, Karl Christian Felmy, John Breck, Andrew Louth, Placide Deseille și Kallistos Ware. Aceștia dau mărturie de forța mistică de atracție exercitată de icoane, de sentimentul de „acasă” resimțit în spațiul iconografic și liturgic amintit. „Centru al cultului ortodox și al vieții ecleziale, Sfânta Liturghie este «drama în care se joacă destinul celui ce crede în aceasta și unde prin intermediul lui Hristos întrupat, credinciosul este eroul principal». […] Icoanele iconostasului și ale întregului lăcaș de cult întrețin atmosfera de rugăciune și înălțare sufletească a credinciosului în timpul Sfintei Liturghii. El simte prezența icoanelor care-l invită la meditație și rugăciune. Mai mult chiar, credinciosul este antrenat de icoane în «rugăciunea lor, către sursa luminii lor, adică chipul Mântuitorului, icoana icoanelor.»”

Considerată de unele persoane chiar o problemă serioasă a Bisericii Ortodoxe, o adevărată vulnerabilitate, ce poate fi atacată și de cel mai slab cunoscător al textelor Scripturii, icoana a fost luată de astfel de persoane în derizoriu. Până când au cunoscut-o. Ca, de altfel, cum s-a întâmplat și cu Domnul Hristos pe Cruce: după ce L-au batjocorit și l-au chinuit – provocându-L să se coboare de pe eșafodaj pentru a le dovedi dumnezeirea, (Matei 27, 40-44), au primit replica întregii naturi, recunoscând că este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu și căindu-se pentru cele făcute (versetul 54; Luca 23, 47-48); toate la timpul lor. La fel, icoana a lucrat tainic în sufletele celor convertiți (a celor care au căutat cu adevărat relația cu Dumnezeu), aducând argumente imbatabile în vederea cinstirii ei. Toate acele argumente s-au pliat pe căutarea fermă a adevărului.

Deși purtau zestrea unei neînțelegeri crase – pentru ei total argumentată și justificată, cei care au descoperit farmecul Ortodoxiei s-au minunat de puterea icoanei și au înțeles-o total. Redăm mărturia unui astfel de caz. Titlul, sugestiv, transpare de la început puterea pe care a avut-o icoana în schimbarea profundă a eroului, pe nume Robert Arakaki, din Hawaii. Fiind doritor să se pregătească pentru a deveni profesorul la seminarul „Bisericii Unite a lui Hristos”, eroul este invitat la un studiu biblic la o biserică ortodoxă greacă, unde atenția îi este atrasă de o icoană a Mântuitorului Hristos. Cumpărând-o, a fost provocat să cerceteze cu atenție Scriptura Vechiului Testament, loc în care Calvin (un teolog apreciat de autor) susținea că este interzisă prezența acesteia. Mai presus de cuvânt, dintru început, autorul mărturisește: „am simțit însă în icoană și o putere duhovnicească, care m-a făcut mai conștient de prezența lui Hristos în viața mea.”

Căutarea responsabilă sau, mai degrabă, chemarea lui Dumnezeu, l-a apropiat mai mult de Biserica Ortodoxă. Fără echivoc, cel în căruia îi răsuna invitația lui Dumnezeu prin mijlocirea icoanei își continuă povestea: „în al treilea an de Seminar am scris o lucrare numită «Icoana și spiritualitatea evanghelică». În ea, analizam cum frumusețea vizuală a icoanelor ar putea îmbogăți spiritualitatea evanghelicilor, care e adesea destul de raționalistă și austeră. Pe măsură ce făceam studiul, am știut că era important să înțeleg icoana de pe poziții ortodoxe, iar nu să impun asupra subiectului prejudecățile protestante. Deși după ce-am terminat lucrarea am rămas în comunitatea evanghelică, începusem să percep înțelegerea sacramentală ortodoxă a realității.”

Lucrul acesta devine emblematic pentru cei care descoperă Biserica Ortodoxă. De la atitudini ostile, aparent justificate, ei devin fervenți mărturisitori. Începând cu Sfântul Apostol Pavel, prefăcut din vechiul Saul în Pavel, Apostolul neamurilor, mulți convertiți simt viața Bisericii și se hrănesc cu seva Duhului Sfânt, care transpare prin toate actele și obiectele de cult.

Revenind la eroul nostru, acesta își găsește pentru propria conștiință (deja convertită, înainte de primirea Tainei Botezului) justificarea și prin argumente biblice; el află cum în Cortul Sfânt sunt făcuți heruvimi de aur la porunca lui Dumnezeu (deasupra Chivotului Mărturiei). Aceste chipuri se găsesc cusute atât în Templul lui Solomon, cât și în templul refăcut de evrei la revenirea din Babilon (cunoscut ca Templul lui Zorobabel). Argumentele vin ca o dezvăluire evidentă a realității, o confirmare a simțămintelor înnăscute în inima lui Robert Arakaki. Tot sistemul doctrinar primit în timpul școlarizării sale, toată construcția bazată pe teologia lui Jean calvin – profund iconoclastă, sunt zguduite din temelie. Căutările se îndreaptă tot mai mult spre autenticul Ortodoxiei, unde se regăsește. Schimbarea valorilor duce și la schimbarea vieții, nu în mod arbitrar, ci prin încredințare.

Astfel, autorul se așază totalmente opus față de poziția inițială: „M-am concentrat asupra icoanelor deoarece socoteam că este punctul cel mai vulnerabil al Ortodoxiei. Spre surpriza mea, era mult mai puternic decât mi-aș fi închipuit vreodată, îndoielile mele în privința icoanelor au fost asemeni Titanicului lovindu-se de ghețar. Ce părea să fie o bucățică de gheață era de fapt, în adâncuri, un munte uriaș, capabil să scufunde nava cea mare. Cu timpul, teologia mea protestantă s-a năruit și m-am încredințat că Biserica Ortodoxă avea dreptate când susține că deține deplinătatea credinței.”

Surprinderea cea mare a fost dată de realitatea icoanei. Ea a repetat (și repetă), prin smerenie (icoana poate fi numită un act chenotic al Fiului lui Dumnezeu; dacă prin Întrupare Domnul Iisus Hristos a primit fire umană, prin icoană primește chip de reflexie prin mediul ambiant creat), zdrobirea mândriei întregului iad; a crezut că prin moartea lui Iisus Hristos a mai înghițit un drept, dar și-a primit propria pieire. Sfidarea icoanei din partea celor care nu au înțeles-o a fost, cu adevărat, lovirea cu piciorul în țepușă, ceea ce a dus la rănirea orgolioșilor iconomahi. Iar pentru mulți peregrini prin Damascul căutărilor, coșul teologiei care i-a ridicat din moartea spirituală (după cum odinioară marele Pavel a fost ridicat din pierzanie la o mai înaltă înțelegere) a fost împodobit cu icoane vii.

În mod extraordinar, mai presus de trecerea timpului și de barierele geografice, icoana înlesnește o minunată întâlnire cu Dumnezeu. Desigur că plăsmuirea chipului este un mare avantaj, dar nu aici este totul (icoana se găsește departe de arta realistă, portretistică). Contribuie și aura sfințeniei, nimbul veșniciei, perspectiva inversă. Dar nici aici nu se oprește explicația care face pe om să se simtă aproape de Dumnezeu; tehnicile iconografice nu sunt suficiente prin ele însele, si sunt aportul omului. Cel mai mult contează prezența reală a lui Dumnezeu, ceea ce depășește mintea și străbate cerul pentru a se coborî peste om. Aici stă toată taina: prezența lui Dumnezeu mijlocită prin icoană (nu icoana ca dumnezeu, pentru că lucrul acesta nu se poate, ci icoana lui Dumnezeu prezent și simțit). Această prezență reală șochează, răstoarnă prejudecățile și sfarâmă necunoștința și nerecunoștința. Ea e capabilă de schimbarea (mai corect, dumirirea) omului. Un personaj cunoscut al Hollywood-ului își mărturisește felul în care a descoperit Biserica Ortodoxă, intrând într-o biserică în care privirea i-a fost furată de icoana Domnului Hristos – Pantocrator. Fiind „copleșit de uimire (…), ceea ce simțeam aici (în biserica ortodoxă), era că găsisem Biserica Originală. Și-am simțit-o doar în prezența icoanelor!” Lucruri simple, convertiri profunde, convingeri directe, fără speculație prozelitist-sentimentală. În inima acestor oameni a grăit direct Dumnezeu, cum de altfel, se adresează tuturor. Icoana limpezește vocea dumnezeiască a revelației, cuprinzând în sine atât ochii sensibili, cât per cei ai nous-ului (mintea ridicate spre Dumnezeu).

Puterea icoanei de transcendere a veacurilor și capacitatea ei de a se lega (atât ea, cât și cel ce o privește) de dimensiunea veșniciei o face o adevărată ancoră a autenticității. Numai o operă valoroasă poate transmite un mesaj deosebit – dacă vorbim de arta umană. În ceea ce privește arta mântuirii, a întâlniri cu Dumnezeu, icoana ne spune un mesaj clar, precis: ești lângă Dumnezeu! Nimic complicat sau mai presus de înțelegere. Sentimentul este viu și redat aproape ca un leit-motiv de către fiii Bisericii Ortodoxe care au descoperit-o după multe întrebări și căutări anevoioase.

Revenind la căutările omului, la întrebările fundamentale și mergând pe ideea de bază a semnaticii etimonului icoană, aminteam că această realitate este prezentă de la facerea lumii. Nu scandalizează cu nimic pe nimeni (serios) principiul icoanei, fiind un lucru prezent și cvasi-întâlnit; lumea este o icoană, un chip al realității ultime. Privită astfel, ea duce omul spre icoană. Tristam Engelhardt jr., filosof convertit la ortodoxie, ajune inevitabil la această lumină a cunoașterii: „ Întreaga lume este o icoană. Iar dacă ne deschidem inimile și ne uităm prin această icoană, Îl putem vedeea pe Dumnezeu. Când începe Vecernia, cu cântarea apusului, este tocmai pentru a privi apusul ca pe o icoană, în care să nu vedem creatura, ci Creatorul.” Începutul arată întotdeauna finalul; icoana ca subzistență duce la Arhetip ca existență.

Pe parcursul istoriei, în perioada luptelor iconoclaste, au fost scoase icoanele din bisericile (dar nu din viețile și inimile) creștinilor iconoduli. Aceștia le-au păstrat cu sfințenie, sfințindu-și viața prin jertfă. Ceilalți, aparent, au câștigat, însă în realitate au pierdut enorm. Istoria consemnează că în locul icoanelor au apărut alte chipuri (decadente și total nefolositoare, nici măcar din rațiuni estetice). Golul din privirea omului a trebuit umplut cu ceva, mai mult sau mai puțin inspirat și autentic. Urmașii celor ce au pierdut icoana și valoarea acesteia resimt această lipsă (cultele protestante și neoprotestante), chiar dacă o dezavuează public. Un alt caz al unei persoane convertite este o dovadă vie: Dr. Samson Ryan Nash mărturisește că a primit responsabilitatea de a realiza decorațiunile unei biserici prezbiteriene. Reîntorcându-se la această „problemă” – a icoanei –, Dr. Samson e un exemplu grăitor: „Aveam o biserică goală (pe care prezbiterienii o păstrează de obicei goală), așa că am luat foarte în serios icoanele în fața cărora ne rugăm. Studiind, am devenit iconodul.” Apropiindu-se mai mult de Biserica Ortodoxă și descoperindu-se în fața ei, personajul a simțit frumusețea și plenaritatea acesteia. „Când vii dintr-un creștinism care are pereții goi, nu are icoane și unde se cântă muzică tare cu instrumente, să vii într-o biserică ortodoxă este copleșitor pentru simțuri: mirosul, priveliștea, muzica – toate sunt atât de frumoase. Cultura noastră ne invadează cu tot felul de nimicuri, și pentru a te putea reorienta se pare că e nevoie ca simțurile să îți fie bombardate cu sfințenie.”

De la nevoia de icoana fizică ce deschide omului noi perspective chiar de pe pământ se ajunge la înțelesuri tot mai înalte – în funcție de disponibilitatea omului. Demn de remarcat este faptul că Dr. Samson (ca mulți alții, de altfel) a ajuns de la nivelul de necunoscător al realității icoanei (ca urmare a unei zestre religioase păgubite de acest mare dar) la cel de iubitor sincer al lui Dumnezeu. „Acum – ne încredințează acesta – încerc să mă fac tot mai mult asemenea lui Hristos, să devin tot mai mult o icoană adevărată.” Până la urmă, icoana se adresează omului pentru a-l invita ca și el să fie reprezentat acolo, în veșnicie, de unde să se roage pentru ceilalți. Este un țel existențial, nu pentru a ne dovedi o presupusă hărnicie spirituală, ci pentru a ne bucura de marele dar al îndumnezeirii după har. Pedagogia acesteia este foarte adâncă, presupunând drumul omului, creșterea lui de la înțelegerea lumii ca un dar necesar pentru el însuși (lucru evident în societatea de consum) până la înțelegerea propriei vieți ca dar adus iubirii creatoare a lui Dumnezeu.

Cunoașterea icoanei în înțelesurile ei adânci face ca și omul să își cuprindă sensul vocației sale. Dimpotrivă, diminuarea rolului icoanei duce la diluarea tuturor aspectelor sacramentale. Progresiv, depărtarea de Dumnezeu duce la depărtarea de toate laturile sfințitoare ale vieții. Lumea neoprotestantă, renunțând la mijloacele de sfințire a ajuns, inevitabil, la o ruptură evidentă față de prezența reală și vie a lui Dumnezeu prin intermediul creației (care trebuie să Îl facă tot mai vizibil pe Dumnezeu, acesta fiind și rolul lumii – lucru susținut și argumentat de Pr. Dumitru Stăniloae). Realitatea ființială a Sfintei Împărtășanii a fost golită de sens, ajungând un simbol oarecare, iar icoana a fost total refuzată. Aceștia „celebrau în continuare Euharistia, dar erau ostili imaginilor sau orice ține de iconografie, tindeau să prezinte Împărtășania mai degrabă ca pe un simbol, decât ca pe o realitate.”

Probabil că tocmai această crasă neînțelegere a icoanelor, manifestată prin refuzul evident – chiar militant, a născut în inima căutătorilor dorul după chipul lui Dumnezeu, umbrit de păcat. Chipul văzut prin icoană a curățit, prin ochii văzuți și prin smerenie, chipul nevăzut al lui Dumnezeu, prezent în toți oamenii. De la respingere la întrebare și apoi la dumirire. Acesta a fost drumul (re)descoperitorilor tainei Ortodoxiei. Dacă „cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria” (Psalmul 18, 1), este un lucru neîndoielnic că toată natura este expresia lucrării armonioase a lui Dumnezeu. „Ortodoxia are în centru frumusețea, este în mod fundamental o teologie a frumuseții. Ne uităm la Domnul răstignit într-o icoană și este dureros, dar este în același timp frumos. Iar asta doar pentru că știm că acolo, în răstignire, există deja învierea.”

Aceeași carte, același drum al convertirii, însă alt protagonist: Karl Christian Felmy. De parcă Dumnezeu a croit un drum pentru cei pe care i-a chemat la nunta cea mare prin primirea Tainei Botezului în brațele Bisericii Ortodoxe. Convingerea intelectuală sau argumentația logică au fost mai puțin relevante în parcursul lor spre Dumnezeu. „Numai frumusețea te poate duce la Ortodoxie!” O expresie cu valoare de adagiu care poate fi notată ca sinteză a unei vocații împlinite. Mărturisită de profesorul german convertit, devenit diaconul Vasili (după primirea în rândul Bisericii Ortodoxe) Felmy, ea a fost trăită și ca urmare a interesului trezit de icoane. Pas cu pas, „și el pornește de la frumusețea culturii răsăritului, de la Ceaikovski, de la Rahmaninov, de la Andrei Rubliov, de la formele culturale ale răsăritului, care joacă un rol important în convertirea unor oameni și apoi descoperă icoana […] Felmy făcuse serioase studii de teologie, iar frumusețea icoanei, a Liturghiei, cultura țărilor ortodoxe au reprezentat nada, vârful undiței.”

Dumnezeu folosește același drum pe care l-a folosit și diavolul prin deturnare. În splendida Pildă a Samarineanului milostiv, Fiul lui Dumnezeu coboară pe aceeași cale după cel care abia mai era viu. Știind de tâhari, vine să salveze și să curățească drumul de astfel de hoți. Aducând această idee a vulnerabiulității omului în fața tâlharilor, Dumnezeu se folosește de simțurile omului care erau în latență spirituală, chiar în decadență. De la mărul bun de mâncat și plăcut la vedere (Facere 3, 6), care a dus la pierderea tuturor darurilor cu adevărat bune de mâncat și plăcute la vedere (care se aflau în Eden), Dumnezeu invită omul la alte mijloace cu adevărat bune și plăcute. Simțurile sunt invitate la o altă abordare : ele nu mai (se) consumă, ci se înalță. Icoană ridică privirea omului atât de sus, încât tot omul de înalță pentru a vedea raiul prin fereastra icoanei. „Felmy se întâlnește cu Ortodoxia prin intermediul dumnezeieștii Liturghii și a iconografiei ortodoxe (…) acolo a descoperit frumusețea icoanelor ortodoxe. E o temă fundamentală la Felmy. E un teolog al icoanei.”

Teologia și motivația icoanei s-au plămădit în timp, însă prezența ei continuă este un adevăr de netăgăduit. Dezvoltându-se în timp – ceea ce arată ca este un lucru viu, icoana a adunat în sine căutările, frământările și biruințele Bisericii. Iar când vorbim de biruință înțelegem marea cucerire, cea mai importantă și dorită: cea a raiului. De aceea icoana îi prezintă pe marii biruitori, pe sfinții lui Dumnezeu, care au dus lupta cea bună, credința o au păstrat și au biruit moartea. Icoana confirmă această biruință. De aceea și sfintele moaște devin icoană a înveșnicirii sfântului, fiindcă reflectă starea de fapt a biruitorului morții și a putreziciunii prin Învierea Domnul Iisus Hristos.

„Dacă dorim ca alți oameni să se împărtășească de bucuria de a fi ortodox, trebuie să le mediem întâlnirea cu alte forme de expresie, mai ales cu icoana. Icoana este o întâlnire globală cu taina Bisericii, cu Tradiția patristică, cu teologia care este de fapt conținutul icoanei.” Deși plină de mister, chemarea spre Ortodoxie a fost total inteligibilă și convingătoare și pentru Pr. Marc Antoine Costa de Beauregard. Iar icoana a jucat un rol important. Sinteza pe care aceasta a oferit-o căutătorului, intersecția care a adunat drumul istoriei cu cel al teologiei, al artei cu cel al rugăciuni, toate exprimate într-o mică icoană (referindu-ne la dimensiunea fizică), au provocat oamenii la reflecție și rugăciune în vederea lămuririi. Privită la început cu superioritate (de cei care clamau faptul de a o cunoaște în mod evident, încât aceasta nu se poate susține ca realitate acceptată și binecuvântată de Dumnezeu), icoana a pus la grea încercare prejudecățile iconoclaștilor, chiar și ale celor contenporani. Din punct slab, ea a juns fortăreață a credinței ortodoxe, originare, care a păstrat tezaurul de învățătură nealterat, profund teologic dar și pe înțelesul tuturor, invitație la profundă analiză, dar și chemare mistică.

Acesta este minunatul drum al icoanei pe parcursul istoriei: pusă de la începutul existenței în pecetea creaturii, traversând istoria și prezentându-și argumentele cu tărie imbatabilă, icoana se descoperă fiecăruia după cum s-a descoperit și în istorie. La început discret, voalat, provocând la căutare și înțelegere, apoi se descoperă omului în toată utilitatea și frumusețea ei. Istoria lumii poate fi sintetizată de fiecare în parte, astfel că oricine își trăiește propria istorie, însă, într-o oarecare măsură, ceea ce trăiește fiecare a fost trăit și de alte persoane, sau a mai fost repetat pe parcursul veacurilor istoriei. Până la urmă, nu există nimc nou în lume: „ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, și ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare” (Ecclesiastul 1, 9). Misiunea icoanei a fost mereu aceeași: de a da mărturie despre Dumnezeu. Cei care au primit-o, s-au folosit de ea. Cei care au respins-o, au pierdut un ajutor extraordinar; icoana a rămas mereu aceeași, aducând mereu omul acasă, lângă Dumnezeu.

Încheiem umilul nostru parcurs printre culorile istoriei ce formează icoana timpului creat, cu privirea spre icoana lui Hristos și cu mărturia ultimului peresonaj amintit, Pr. Marc Antoine Costa de Beauregard: „Și eu când eram tânăr, aveam 25 de ani, eram student și am intrat în biserica rusă din Paris. Am fost atât de impresionat! Era mai mult decât frumusețe, era mister, mai profund, altceva decât estetismul. M-am gândit că aici este ceea ce am căutat dintotdeauna.”

Concluzii

Icoana este văzută de anumite cercuri, mai ales cele care nu pun accent pe o viață morală, ca o realitate a Bisericii care nu trebuie să depășească spațiul acesteia. Aceasta ar fi o chestiune legată de dogmatism, limitată în propria înțelegere și manifestare. Ea s-ar opune spiritului liber al omului, al creației și al evoluției. Însă, „creștinismul nu se adresează unei categorii sau alteia de oameni, unei clase, unei societăți (…) El revelează Împărăția lui Dumnezeu nu în elementele exterioare, ci înlăuntrul omului. […] Fiind creată de Dumnezeu, lumea este bună și frumoasă; păcatul, diviziunea, putreziciunea și dezagregarea nu țin de natura ei, ci de starea pe care omul i-a impus-o. Creștinismul nu conține negarea acestei lumi ci dimpotrivă, vindecarea ei, cu ajutorul omului; omul este făcut să tindă el însuși și să conducă lumea înconjurătoare către comuniunea cu Creatorul și întru El. Lumii în care domină răul, violența și discordiile sângeroase, îi este opusă imaginea unei lumi transfigurate prin umanitatea lui Hristos, altfel spus, sensul existenței sale în perspectiva destinului ultim.” Icoana este o parte din lume, nu numai din Biserică; ori dacă mergem pe ideea că întreagul cosmos e o biserică în diverse stadii, atunci icoana se găsește peste tot. Paradoxul ei este că nu poate fi negată, ci doar neacceptată – după cum Însuși Dumnezeu e prezent pretutindeni, chiar și în iad, însă Se lasă a fi refuzat de către oricine nu-L dorește. Orice luptă împotriva icoanei este o luptă împotriva evidenței care instigă la închiderea ochilor. Numai acolo poate să nu fie văzută icoana: în întuneric.

Dacă teologia este drumul practic al omului spre Dumnezeu, icoana este harta văzută a acestui drum. Ea Îl descoperă pe Dumnezeu omului și arată dragostea omului față de Dumnezeu. „Icoana se înnoiește o dată cu Biserica. «Biserica mereu vie și creatoare nu ia deloc apărarea vechilor forme ca atare și nu le opune formelor noi considerate ca atare. În ochii Bisericii, arta de astăzi, din trecut sau viitor semnifică același lucru: realismul. Ceea ce înseamnă Biserica – stâlp și temelie a adevărului – nu cere decât un lucru: adevărul.» […] Renașterea contemporană a icoanei nu reprezintă nici anacronism, nici un atașament față de trecut sau față de folclor și nici o tentativă de a «reda viața» imaginii sacre, în atelierul unui pictor; ea este o conștientizare a Bisericii și a Ortodoxiei, o întoarcere la transmiterea autentică, prin arta experienței patristice, a adevăratei cunoșteri a revelației creștine.”

Icoana poate fi făcută numai de cel care are o experiență a cunoașterii lui Dumnezeu. Revenind la primul iconar creștin, Sfântul Apostol Luca, îl știm ca fiind un apropiat al Maicii Domnului. Cunoscându-i sfințenia, a putut-o reda și în icoană. În viețile unor iconari, sunt prezentate episoade minunate: un sfânt i se arăta în vis, arătându-i trăsăturile pentru a fi prezentate în icoană. Cei care vedeau icoana și care îl știau pe respectivul sfânt din timpul vieții (ori aflau de el prin descrierea unui tablou epic), erau impresionați de fidelitatea chipului reprezentat, în deplină armonie cu originalul. Sfințenia poate fi redată numai dacă este căutată.

În mod asemănător și căutătorul spre icoană trebuie să dorească o viață curată pentru a trece în realitatea prezentată în ea și a o înțelege. Spre Domnul Hristos istoric au privit foarte mulți oameni; mulți l-au văzut ca pe un mare învățător sau vindecător, ori profet. Alții l-au perceput prin prisma propriei păcătoșenii: Îl acuzau că încalcă Legea și că înșală lumea. Puținii L-au mărturisit ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Însă cei care L-au simțit cu adevărat au fost cei care au deschis bine ochii. Pentru înțelegerea icoanei trebuie aceeași deschidere a ochilor minții.

BIBLIOGRAFIE

A – Scrieri Biblice

1). Biblia sau Sf. Scriptură, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a P. F. Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002, 1416 p.

2). Noul Testament, tipărit cu binecuvântarea și prefața P. F. Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, versiune revizuită, redactată și comentată de Bartolomeu Valeriu Anania, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1993, 471 p.

B – Cărți de Cult

3). Mineiul pe august, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1989, 351 p.

4). Molitfelnic, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998, 650 p.

5). Liturghierul pastoral, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 2004, 623 p.

C – Scrieri Patristice

6). IOAN GURĂ DE AUR, Sfântul, Scrieri, în colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 23, traducere și introducere de Pr. Dumitru FECIORU, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, 1054 p.

7). IOAN GURĂ DE AUR, Sfântul, Omilii la Matei, Scrieri-partea a III-a, traducere și introducere de Pr. Dumitru FECIORU, Ed. IBMBOR, București, 1994, 722 p.

8). IOAN DAMASCHIN, Sfântul, Dogmatica, traducere de Pr. Prof. Dumitru FECIORU, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005, 256 p.

9). IOAN DAMASCHIN, Sfântul, Cele trei tratate contra iconoclaștilor, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru FECIORU, Ed. IBMBOR, București, 1998, 218 p.

10). EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericească, în colecția PSB, vol. 13, traducere, studiu, note și comentarii de Pr. Prof. Teodor BODOGAE, Ed. IBMBOR, București, 1987, 451 p.

11). EUSEBIU DE CEZAREEA, Viața lui Constantin cel Mare, în colecția PSB, vol. 14, studiu introductiv de Prof. Dr. Emilian POPESCU, traducere și note de Radu ALEXANDRESCU, Ed. IBMBOR, 1991, 295 p.

12). SIMEON NOUL TEOLOG, Sfântul, Discursuri teologice și etice, Scrieri I, studiu introductiv și traducere de diac. Ioan I. ICĂ JR., Ed. Deisis, Sibiu, 1998, 560 p.

13). TEODOR STUDITUL, Sfântul, Iisus Hristos, Prototip al icoanei Sale, studiu introductiv și traducere de diac. Ioan I. ICĂ JR., Ed. Deisis, Alba Iulia, 1994, 210 p.

14). VASILE CEL MARE, Sfântul, Scrieri, în colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 12, traducere de Pr. Prof. Dr. Constantin CORNIȚESCU și Pr. Prof. Dr. Teodor BODOGAE, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988, 644 p.

15). VASILE CEL MARE, Sfântul, Scrieri, în colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 17, traducere de Pr. D. FECIORU, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986, 652 p.

D – Cărți

16). ACADEMIA ROMÂNĂ, Institutul de lingvistică “Iorgu Iordan”, Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, Ed. Univers, București, 1998, 1192 p.

17). ARGATU, Pr. Ioan V., Răspunsuri duhovnicești ale Părintelui Ilarion Argatu, Ed. Mila Creștină, Fălticeni, 2005, 288 p.

18). BAGGLEY, John, Porți spre veșnicie, icoanele și semnificația lor duhovnicească, Ed. Sophia, București, 2004, 254 p.

19). BOBRINSKOY, Pr. Prof. Boris, Împărtășirea Sfântului Duh, traducere de Măriuca și Adrian ALEXANDRESCU, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1999, 520 p.

20). BRECK, Pr. Prof. John, Puterea cuvântului în Biserica Dreptmăritoare, traducere de Monica E. HERGHELEGIU, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1999, 252 p.

21). BULGAKOV, Pr. Serghei, Icoana și cinstirea sfintelor icoane, trad. de Ierom. Paulin LECCA, Ed. Anastasia, București, 2000, 195 p.

22). BULGAKOV, Pr. Serghei, Ortodoxia, traducere de Nicolae GROSU, Ed. Paideia, București, 1997, 215 p.

23). CHICIUDEAN, Dr. Ioan, Bogdan ALEXANDRU-HALIC, Noțiuni de imagologie istorică și comunicare interetnică, Ed. SNSPA, București, 2001, 239 p.

24). CIORAN, Emil, Amurgul gândurilor, Ed.Humanitas, București, 1994, 160 p.

25). CHIFĂR, Pr. Nicolae, Istoria creștinismului, vol II, Ed. Trinitas, Iași, 2000, 326 p.

26). DRĂGOI, Pr. Eugen, Istoria bisericească universală, Ed. Historica, București, 2001, 480 p.

27). EVDOKIMOV, Paul, Femeia și mântuirea lumii, traducere de Gabriela MOLDOVEANU, Ed. Christiana, București, 1995, 290 p.

28). EVDOKIMOV, Paul, Taina iubirii, traducere de Gabriela MOLDOVEANU, Ed. Christiana, București, 1994, 261 p.

29). FELMY, Karl Christian, Dogmatica experienței ecleziale, trad. de Pr. Prof Dr. Ioan ICĂ, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, 318 p.

30). FLOREA, † Petroniu, Icoana ortodoxă, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Bihorului și Sălajului, Oradea, 2002, 260 p.

31). GORDON, Pr. Prof. Dr. Vasile, Mergând învățați…, Predici, Volum anexă al cursului de Omiletică, 2001, 270 p.

32). JACKSON, Jonathan, Un actor american alege ortodoxia, interviu de pr. Andrew Stephen DAMICK, traducere de Anca MUNTEANU și Mădălina REZNIC, editura Areopag, București, 2012, 64 p.

33). KRONȘTADT, Sfântul Ioan, Liturghia – cerul pe pâmânt, traducere de Boris BUZILĂ, Ed. Deisis, Sibiu, 2002, 368 p.

34). LIICEANU, Gabriel, Despre limită, Ed. Humanitas, București, 2007, 224 p.

35). LOSSKY, Vladimir, Vederea lui Dumnezeu, trad. De Pr. Prof. Dr. Remus RUS, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995, 144 p.

36). MEYENDORFF, John, Hristos în gândirea creștină răsăriteană, traducere de Pr. Prof. dr. Alexandru I. STAN, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997, 236 p.

37). NECULA, Pr. Prof. Dr. Nicoale D., Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. II, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați 2001, 501 p.

38). NYSSEN, Wilhelm, Începuturile picturii bizantine, traducere de Pr. Dumitru STĂNILOAE și Lidia STĂNILOAE, Ed. IBMBOR, București, 1975, 165 p.

39). OZOLIN, Pr. Nikolai, Chipul lui Dumnezeu, chipul omului, traducere de Gabriela CIUBUC, Ed. Anastasia, București, 1998, 188 p.

40). PĂCURARIU, Pr. Prof. Dr., Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Sophia, București, 2000, 528 p.

41). PELIKAN, Jaroslav, Iisus de-a lungul secolelor, de Silvia PALADE, Ed. Humanitas, București, 2000, 308 p.

42). PLEȘU, Andrei, Jurnalul de la Tescani, Humanitas, București, 1993, 42 p.

43). QUENOT, Michel, Sfidările icoanei, o altă viziune asupra lumii, traducere din limba franceyă de Dora MEZDREA, Ed. Sophia, București, 2004, 193 p.

44). QUENOT, Michel, Învierea și Icoana, traducere și prefață Pr. Dr. Vasile RĂDUCĂ, Ed. Christiana, București, 1999, 301 p.

45). SCHÖNBORN, Christoph, Icoana lui Hristos, traducere și prefață Pr. Dr. Vasile RĂDUCĂ, Ed. Anastasia, București, 1984, 212 p.

46). SCHUON, Frithjof, Despre unitatea transcendentă a religiilor, trad. de Anca Manolescu, Ed. Humanitas, București, 1994, 183 p.

47). SILADI, Paul, Ortodoxia în Occident – 10 convertiri, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2014, 190 p.

48). STAN, Pr. Prof. Dr. Alexandru I., Drept bisericesc (curs), Târgoviște, 2002, 330 p.

49-50). STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, Teologia dogmatică Ortodoxă, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, vol II-III, București, 2003, 392p; 485p.

51). STEINHARDT, Nicolae, Primejdia mărturisirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000, 286 p.

52). TRISTAN, Frederick, Primele imagini creștine, traducere de Elena BUCULEI și Ana BOROȘ, Ed. Meridiane, București, 2002, 526 p.

53). USPENSKY, Leonid, Teologia icoanei, traducere de Teodor BACONSKY, Ed. Anastasia, București, 1994, 264 p.

54). VLACHOS, Mitropolit Hierotheos, Boala și tămăduirea sufletului în tradiția ortodoxă, în românește de Constantin FĂGEȚAN, Ed. Sophia, București, 2007, p.187.

E – Articole și studii

55). AGACHI, Adrian, “Canonul iconografic, o mărturisire a dreptei credințe” , în Lumina de duminică, 15 mai 2011, în <http://ziarullumina.ro/meditatii/canonul-iconografic-o-marturisire-dreptei-credinte>, 20 iunie, 2013.

56). ALEXANDRU, B. A., „O influență palamită în iconografia rusă”, în Glasul Bisericii, anul XX, nr. 3-4, martie-aprilie, 1961, pp. 265-272.

57). ALEXANDRU, Radu, Sfințirea icoanelor, tradiție sau inovație?, 1 februarie 2013, ˂http://www.crestinortodox.ro/religie/sfintirea-icoanelor-traditie-inovatie-121613.html˃, 4 mai 2014.

58). ALEXE, Pr. Prof. Dr. Ștefan C. „Sensul icoanei la Sfantul Ioan Damaschin”, în Ortodoxia, anul XXXIX, nr. 4, oct. – dec., 1987, pp. 22-30.

59). ARAKAKI, Robert, „Convertirea unui protestant la ortodoxie printr-o icoană. Calvin și întemeierea biblică a icoanelor”, traducere de Radu HAGIU, în revista Familia Ortodoxă, nr. 3 (38) martie/2012, pp. 52-54, apud ˂http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2012/03/24/convertirea-unui-protestant-la-ortodoxie-printr-o-icoana-calvin-si-intemeierea-biblica-a-icoanelor/˃, 15 mai 2015.

60). BĂLȚAT, Drd. Dumitru „Cinstirea sfintelor icoane în scrierile Sf. Gherman I, Patriarhul Constantinopolului”, în Mitropolia Ardealului, nr. 3, mai-iunie, 1989, anul XXXIV, Sibiu, pp. 20-34.

61). BELU, D. I., „Despre icoana ortodoxă”, în Biserica Ortodoxă Română, anul LIX, nr. 11-12, noiembrie-decembrie, 1941, pp. 643-655.

62). BÎRLĂNESCU, Preot Ioan, „Sensul cosmic al Liturghiei ortodoxe și al lăcașului de cult”, în Altarul Banatului, anul III, aprilie-iunie 1992, pp. 41-46.

63). BIGHAM, Pr. Stephane, Sfântul Epifanie al Salaminei în controversa iconoclastă, 7 octombrie, 2013, ˂http://editura.doxologia.ro/en/node/690˃, 10 februarie.

64). BRANIȘTE, Pr. Prof. Ene, „Teologia icoanelor”, în Studii Teologice, seria a II-a, martie-aprilie, anul IV, 1952, pp. 175-201.

65). DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Corabia pe mare-imaginea Bisericii în lume”, în Ziarul Lumina, ediția de duminică, 5 august 2012, 8 p.

66). DIACONU, Ierom. Luca, „Icoana, ochiul lui Dumnezeu spre lume și fereastra sufletului spre cer”, în Teologie și Viață, anul I, nr. 1-3, ianuarie martie, 1991, pp. 96-102.

67). DRĂGULIN, Pr. Prof. Dr. Gheorghe I., „Sfânta icoană în viața creștinilor”, în Glasul Bisericii, anul LXVI, Nr. 1-3, ianuarie-martie, 2007, pp. 96-104.

68). DURĂ, Pr. Dr. Ion, „Icoană și Liturghie”, în Ortodoxia, anul XXXIV, nr. 1, ianuarie-martie, 1982, pp. 84-89.

69). FECIORU, Pr. Dumitru, „Teologia icoanelor la Sfântul Ioan Damaschin”, în Ortodoxia, anul XXXIV, nr. 1, ianuarie, 1982, pp. 28 – 40.

70). GANEA, Arhid. Prof. Ioasaf, „Despre sfintele icoane”, în Ortodoxia, anul XXXIV, nr. 1, ianuarie-martie,1982, pp. 90-98.

71). LOSSKY, Andrei, „Icoană și Liturghie, două expresii ale unei taine unice”, traducere din limba franceză de Bogdan CÂNDEA, în Ortodoxia, anul II, nr. 1, ianuarie-martie, 2010, pp. 76-91.

72). MIRCEA, Pr. Ioan, Prefigurările Crucii în Vechiul Testament, 12 sept. 2006, în <http://www.crestinortodox.ro/religie/prefigurarile-crucii-vechiul-testament-69285.html> 20 iunie 2013.

73). POPESCU, Acad. Prof. Dr. Emilian, „Interviu cu Acad. Prof. Dr. Emilian Popescu”, în Ziarul Lumina, 2 martie, 2008.

74). PUIU, Pr. Dumitru Cristinel, Icoanele în cultul și viața Bisericii, 13 martie 2006, ˂http://www.crestinortodox.ro/stiri/ziarul-lumina/icoanele-cultul-viata-bisericii-78162.html˃ 17 sept. 2013.

75). P.V.I., „Conținutul teologic al icoanei «Sfânta Treime» de Andrei Rubleov”, în Ortodoxia, Anul XXV, nr. 3, iulie-septembrie, 1973, pp. 440-470.

76). STĂNCULESCU, Ioan F., „Studii și cercetări de Istoria Artei”, în Glasul Bisericii, nr. XXVI, nr. 9-10, septembrie-octombrie, 1967, pp. 1016-1026.

77). STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, „O pictură bisericească contemporană, un comentar îmbogățit al dogmelor ortodoxe”, în Biserica Ortodoxă Română, anul CI, nr. 3-4, martie-aprilie, 1983, pp.176-184.

78). ȘONTICĂ, Daniela, „Interviu cu Elena Murariu”, în Ziarul Lumina, 7 mai, 2008, 8 p.

79). ȘTEFĂNESCU, I. D., „Pictura bisericească. Noțiuni de tehnică: mozaicul, fresca, tempera și pictura în ulei”, în Glasul Bisericii, anul XX, nr. 11-12, noiembrie-decembrie, 1961, pp. 1079-1100.

80). TIMIȘ, Conf. Univ. Dr. Vasile, „Religia în Școala Românească de azi. Exigențe. Probleme. Perspective”, în Glasul Bisericii, anul LXVI, nr. 11-12, noiembrie-decembrie, 2007, pp. 191-216.

81). VĂLCAN, Asistent Ciprian, „Idol și icoană”, în Altarul Banatului, anul VIII, nr. 10-12, octombrie-decembrie, 1997, pp. 33-37.

82). *** Pictura bizantină de icoane, în „Glasul Bisericii, anul XXIV, nr. 9-10, septembrie-octombrie, 1965, pp. 797- 802.

DECLARAȚIE,

Subsemnatul Preot Dincă Ovidiu, candidat la examenul pentru primirea titlului de doctor în teologie al Școlii Doctorale a Facultății de Teologie Ortodoxă Patriarhul Iustinian din București din cadrul Universității București, domeniul Teologie, specializarea Pastorație și viață liturgică, declar pe propria răspundere că lucrarea de față este rezultatul muncii mele, pe baza cercetărilor mele și pe baza informațiilor obținute din surse care au fost citate și indicate, conform normelor etice, în note și în bibliografie. Declar că nu am folosit în mod tacit sau ilegal munca altora și că nici o parte din teză nu încalcă drepturile de proprietate intelectuală ale altcuiva, persoană fizică sau juridică. Declar că lucrarea nu a mai fost prezentată sub această formă vreunei instituții de învățământ superior în vederea obținerii unui grad sau titlu științific ori didactic.

Data, Semnătura,