Rugaciunea de Obste Conditie Indispensabila a Comuniunii Omului cu Dumnezeu Si cu Oamenii
Cuprins
Introducere
I. Rugăciunea: expresie vie a unirii omului cu Dumnezeu
I. 1. Mărturii ale tradiției ortodoxe, biblice și patristice despre rugăciune
I. 2. Felurile și treptele rugăciunii
I. 3. Locul, timpul și programul rugăciunii
I. 4. Importanta rugăciunii în viața creștină
II. Rugăciunea minții pe altarul inimii sau liturghia personală a creștinului
II. 1. Rugăciunea minții în spiritualitatea ortodoxă
II. 2. Contextul cultural-istoric al apariției „rugăciunii lui Iisus
II. 3. Rugăciunea minții – liturghie personală a creștinului
II. 4. Popularizarea rugăciunii minții în epoca modernă și roadele ei spirituale
III. Rugăciunea comunitară – metoda eficientă de cultivare a dragostei față de Dumnezeu și de semeni
III. 1. Rugăciunea în familie – educația religioasă a copiilor
III. 2. Biserica – comuniunea desăvârșită a rugăciunii
III. 2. 1. Euharistia-împreuna împărtășire cu Hristos
III. 2. 2. Aspectul comuniunii de rugăciune în Sfintele Taine
III. 2. 3. Rugăciunile pentru cei adormiți
III. 3. Tatăl nostru – modelul desăvârșit de rugăciune pentru toți creștinii
Concluzii
Bibliografie
Introducere
În cadrul vieții religioase, rugăciunea are un rol deosebit de important, pentru că din cele mai vechi timpuri până azi, credinciosul a simțit nevoia lăuntrică de a păstra mereu legătura cu Dumnezeu, izvorul vieții, stăpânul tuturor bunurilor materiale și spiritual, din această lume. Pe aripile rugăciunii sufletul omului se înălță către frumusețile duhovnicești, credința este deosebit de vie și dragostea sporește în dialogul deschis dintre creatură și Creator. Cu alte cuvinte, rugăciunea poate fi numită religia în acțiune, mesagerul vieții religioase, arta de aur prin care ne înălțăm spre ceruri, comunicarea tainică a omului cu Dumnezeu, unitatea de măsură a dragostei, limanul celor cuprinși de vifor, toiagul celor osteniți, adăpostul pentru cei bolnavi și ocrotirea celor sănătoși.
Sensul adevărat și rostul rugăciunii în viața omului sunt exprimate cu multă claritate în Sfânta Scriptură în care felurimea textelor alcătuiesc în perioada vechitestamentară un lung și variat istoric al acesteia. Însemnătatea rugăciunii pentru viața spirituală este evidențiată în paginile Sfintei Scripturi și ale Sfintei Tradiții, unde Sfinții Părinți, având în vedere textul biblic, au definit-o ca o înălțare a minții și voinței omului pios către Dumnezeu.
După Sfânta Scriptură rugăciunea înseamnă păstrarea legăturii permanente dintre om și Dumnezeu și această relație dintre creatură și creator a existat chiar în starea paradisiacă a primilor oameni. În rai legătura dintre om și Dumnezeu s-a păstrat prin harul divin. Păcatul săvârșit în rai a îndepărtat pe om de Dumnezeu, dar fiorul rugăciunii, izvorât dintr-o conștiință curată îl poate readuce pe făgașul de dinainte de a fi ispitit de diavol. Omul are ferma convingere că reluarea bunelor relații cu Creatorul său sunt înlesnite atât de rostirea rugăciunii, cât și de săvârșirea faptelor bune, adică de împlinirea corectă a poruncilor divine. Zidul despărțitor dintre el și Dumnezeu este înlăturat dacă se roagă cu smerenie și se îndepărtează de la lucrurile păcătoase.
Numeroase sunt darurile pe care .„Făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute” le-a revărsat, încă de la zidire, făpturilor Sale și mai ales omului prin lucrarea de mântuire săvârșită, din prisosul dragostei dumnezeiești, de către Domnul nostru Iisus Hristos.
Păstrător și, în același timp, trăitor al dumnezeieștilor învățături și porunci, creștinul dreptmăritor ca ascultător al Bisericii strămoșești știe că în acest nesfârșit sir al darurilor Sfântului Duh în Biserică, un loc important îl ocupa rugăciunea, ea însă este un dar al lui Dumnezeu, înmiresmat de dragoste, pe care omul îl poate oferi Părintelui ceresc. Prin rugăciune, credinciosul nu numai că reintra în ascultare fața de Dumnezeu, ci se înălța la starea de convorbire cu Creatorul. Este starea hărăzită celor care se străduiesc să-și curețe cugetul prin îndepărtarea de păcat, și celor care pe această cale năzuiesc să-L cunoască pe Dumnezeu. De o asemenea chemare și de un dar atât de înălțător s-a învrednicit omul ca ființa gânditoare și liberă.
În general, actele sufletești sunt însoțite de anumite semne și mișcări corespunzătoare. Rugăciunea însă se încadrează în această lege și se conformează cerințelor ei, fiind însoțită de anumite semne, prin care se exteriorizează evlavia și smerenia sufletului creștinesc. Astfel, îngenuncherea este semnul smereniei; ridicarea ochilor și a brațelor este expresia dragostei și semnul unirii cu Hristos cel răstignit pe cruce; încrucișarea mâinilor pe piept vădește ridicarea lăuntrică a inimii la Dumnezeu, etc.
Rugăciunea poate să varieze în intensitate și caracter, după oameni, după dispozițiile sufletești anterioare sau curente, după starea subiectului etc… Un om evlavios, spre exemplu, nu manifestă totdeauna aceeași căldură în rugăciunile sale. Fervoarea mai mare sau mai mică în rugăciune este condiționată de timp și de împrejurări, de mâhnirile, bucuriile, dorințele, nădejdile și deziluziile pe care le are subiectul.
Întreaga viață creștină, sub forma ei personală sau comunitară, se întemeiază pe rugăciune. Biserica în totalitatea ei, întotdeauna în tot locul se afla în stare de rugăciune. Ea constituie o atitudine de smerenie și simplitate proprie creștinului Bisericii, condiția în care este posibilă convorbirea cu Dumnezeu, întâlnirea fața către față cu El, în Duhul Sfânt. Desigur, această atitudine permanent se manifestă în acte concrete, specifice de rugăciune. Biserica a orânduit un loc, un timp specific pentru rugăciunea comună (de cerere, de mulțumire, de laudă).
În lucrarea de față tocmai acest lucru am încercat să evidențiez, adică rugăciunea comună este condiția indispensabilă a omului cu Dumnezeu. În acest demers voi folosi lucrări de specialitate ale profesorilor și preoților care au depus o enormă activitate în această direcție, cum ar fi lucrările: Tomáš Špidlík, cu lucrarea Rugăciunea în inimă, și Spiritualitatea Răsăritului Creștin, II. Rugăciunea; lucrările Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae; Pr. Prof Tesu Ioan C., Gabriel Bunge etc. dar nu în ultimul rând lucrări ale Sfinților Părinți despre rugăciune, cum ar fi Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie de Nyssa, Chiril al Ierusalimului etc.
Lucrarea de față este alcătuită din trei capitole, încercând să vorbesc despre rugăciunea de obște și roadele ei spirituale și materiale. În capitolul I, voi vorbi despre rugăciune în Sfânta Scriptură și la Sfinții Părinți, punând accentul pe felurile, treptele ei, precum și locul, timpul de săvârșire, arătând importanța rugăciunii pentru viața creștină a tuturor oamenilor ca mădulare ale Trupului lui Iisus Hristos. Capitolul al doilea tratează despre cel mai desăvârșit model de rugăciune particulară, dar a cărui roade se văd în viața de obște a creștinilor, și anume Rugăciunea lui Iisus, a cărui importanță în spiritualitatea creștină am scos-o în evidență, făcând astfel o prezentare a contextului istoric al apariției ei și disputele ivite pe parcursul istoriei privind această temă. Dar cel mai mult în acest capitol am vrut să scot în evidență, cum am spus, importanta Rugăciunii lui Iisus, ca liturghie personală a creștinului și repercusiunile binefăcătoare pe care le are asupra vieții de comuniune a creștinilor. Iar în ultimul capitol, al treilea, voi vorbi despre modurile în care se manifestă rugăciunea comună cel mai evident în viața creștinilor și anume în familia creștină de unde începe rugăciunea, apoi ea continuând în Biserică, prin Sfânta Liturghie și Euharistie, dar nu în ultimul rând prin Sfintele Taine, și apoi prin rugăciunile noastre pentru cei adormiți, care facem parte din aceeași Biserică a lui Hristos. Iar în ultima parte a acestui capitol am vorbit despre Rugăciunea Domnească, în care aspectul comunitar ai rugăciunii în general este cel mai puternic evidențiat.
Dacă cineva a înțeles însemnătatea rugăciunii, dacă s-a convins că religia înseamnă în primul rând rugăciune, legătura cu Dumnezeu prin rugăciune, și că a fi creștin înseamnă mai mult decât orice altceva a te ruga, apoi acela își poate găsi calea pentru a-și înviora viața de rugăciune, care este adevărata viață creștină.
I. Rugăciunea: expresie vie a unirii omului cu Dumnezeu
I. 1. Mărturii ale tradiției ortodoxe, biblice și patristice despre rugăciune
„Nu trebuie să învețe, cum se cuvine să se roage, ci trebuie numaidecât să se roage”. Nu a ști să te rogi este un lucru mare, după acest Sfânt Părinte, ci a te ruga, a te ruga întotdeauna. Trebuie să ne rugăm să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru că existența noastră este „un dar al lui Dumnezeu”. Dacă pentru dar se aduce mulțumită, datori suntem noi să mulțumim lui Dumnezeu pentru toate. Dar „pe când Dumnezeu ne dă daruri concretizate în lucruri, noi nu-I putem mulțumi decât prin cuvinte, adică prin rugăciune”.
Dar nu numai omul, care este coroana creației, se roagă lui Dumnezeu, ci se roagă firea întreagă, rugăciunea dobândind deci un caracter cosmic. Se roagă Lui, cum arată Psalmul 150, toată suflarea și toată zidirea, firicelul de iarbă, care abia s-a ivit la viață, florile, podoabele pământului și munții, dealurile, izvoarele și vânturile. Se roagă lui animalele și păsările, cum arată Tertulian. El zice: „Se roagă turmele fiarele și își pleacă genunchii când ies din staule și peșteri privesc cu fata neliniștită spre cer tremurându-le răsuflarea, după obiceiul lor. Și păsările, când se trezesc dimineața, se înalta spre cer și în loc de mâini, întind aripile în cruce și spun ceva ca o rugăciune”
Întreaga natură se prezintă ca o mare catedrală universală a universului, în rugăciune permanentă, în care fiecare existență, în felul ei de a fi, mai smerită sau mai ridicată pe scara existenței se roagă. Și cu această catedrală măreață, în rugăciune, se unește cerul, să aducă lui Dumnezeu o rugăciune deplină, după măreția Lui: se unesc, cum arată un mare teolog al nostru, cele două chimvale: al pământului cu al cerului. Psalmistul zice: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu facerea mâinilor Lui o vestește tăria” (Psalmul 18, 1). Iar când spunem cer, înțelegem îngerii cu precădere, care neîncetat îl laudă și zic: „Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este tot pământul de mărirea Lui” (Isaia 6, 3). Și chiar scopul creației lor a fost să-l laude pe Dumnezeu, cum se arata la Iov: „Iar când ziditorul întemeia pământul, lumea, îngerii și stelele îl lăudau” (Iov 38, 7). După îngeri, cea mai desăvârșită rugăciune îi aduce omul prin cele trei facultăți sufletești: simțire, voință și gândire, ca ființă liberă.
Să urmărim rugăciunea chiar de la primii oameni, de la Adam și Eva. Ei s-au rugat înainte de cădere după cădere, ca să-i ierte Dumnezeu; s-au rugat fiii lor. Abel își unea jertfa „din cele întâi născute ale oilor sale” (Facere 4, 41), cu jertfa inimii sale, cu rugăciunea, iar Cain se ruga lui Dumnezeu să-l ocrotească, să nu fie ucis, s-au rugat urmașii lor: patriarhi, profeți, oameni drepți, bărbați și femei, rugăciunea lor a fost ascultată. Cu multă căldură s-au rugat Avraam, când s-a urcat pe muntele Moria, ca să aducă jertfă pe fiul său Isaac; patriarhul Iacov, ca să fie ferit de mânia fratelui său Isav, că nu cumva să vină să-l omoare (Facere 33, 3-4). Iar pe patul de moarte, acest patriarh cere lui Iosif, fiul său, să-i ierte pe frații lui: „Iartă fraților tăi greșeala, păcatul lor, răul ce ți 1-au făcut” (Facere 50, 17). Și el i-a iertat, și continuu s-a rugat lui Dumnezeu și când era dus rob, în Egipt, acolo când a fost închis, pentru virtutea curățeniei lui. S-a rugat lui Dumnezeu, cu multă căldură Daniil, în Babilon, în cuptorul înroșit, în groapa cu lei și în multe ocazii, căci zice: „Mi-am îndreptat fața către Dumnezeu, stăruind în rugăciune și-n rugi fierbinți cu sac cu cenușa” (Daniil 9, 3). În alt loc se spune: „În fiecare zi îngenunchea de trei ori, se ruga, lauda pe Dumnezeu, cum făcea și mai înainte” (Daniel 6, 11).
Rugăciunea era hrană de, cu rugăciunea, iar Cain se ruga lui Dumnezeu să-l ocrotească, să nu fie ucis, s-au rugat urmașii lor: patriarhi, profeți, oameni drepți, bărbați și femei, rugăciunea lor a fost ascultată. Cu multă căldură s-au rugat Avraam, când s-a urcat pe muntele Moria, ca să aducă jertfă pe fiul său Isaac; patriarhul Iacov, ca să fie ferit de mânia fratelui său Isav, că nu cumva să vină să-l omoare (Facere 33, 3-4). Iar pe patul de moarte, acest patriarh cere lui Iosif, fiul său, să-i ierte pe frații lui: „Iartă fraților tăi greșeala, păcatul lor, răul ce ți 1-au făcut” (Facere 50, 17). Și el i-a iertat, și continuu s-a rugat lui Dumnezeu și când era dus rob, în Egipt, acolo când a fost închis, pentru virtutea curățeniei lui. S-a rugat lui Dumnezeu, cu multă căldură Daniil, în Babilon, în cuptorul înroșit, în groapa cu lei și în multe ocazii, căci zice: „Mi-am îndreptat fața către Dumnezeu, stăruind în rugăciune și-n rugi fierbinți cu sac cu cenușa” (Daniil 9, 3). În alt loc se spune: „În fiecare zi îngenunchea de trei ori, se ruga, lauda pe Dumnezeu, cum făcea și mai înainte” (Daniel 6, 11).
Rugăciunea era hrană de fiecare zi pentru Moise, care de multe ori se ruga în taina Domnului. Și Domnul 1-a auzit, deși se ruga în taina inimii, căci îi zice: „Ce strigi către Mine” (Ieșire 14, 15). El când se ruga în taină, atunci el se ruga cu mintea, remarca Sfântul Grigorie Palama, dar el se ruga arătat, prin vorbe, și pentru el și pentru poporul căzut în păcate. La fel avea această hrană duhovnicească și proorocul Ilie, care s-a rugat Domnului să plouă: „Și cerul a dat ploaie, pământul a odrăslit roada sa” (Iacob 5, 18). Înainte, însă se rugase să nu plouă: „Și nu a plouat trei ani și șase luni” (Iacob 5, 17).
Mult s-a rugat împăratul David, care-și udă patul cu lacrimi „spăla-voi, zice el, patul meu cu lacrimi, așternutul meu voi uda” (Psalmul 6, 6). Și mulți psalmi sunt rugăciuni de laudă, ca Psalmul 143, 1-2: „Laudă, suflete al meu, pe Domnul”, sau Psalmii 102, 103, 142 etc., sau de cerere, Psalmul 85, 5: „Ascultă, Doamne, rugăciunea mea ia aminte la glasul cererii mele”, sau de mulțumire. O rugăciune, prin excelență, de pocăința este Psalmul 50. Cu aceeași căldură încredere s-a rugat Iona, în pântecele chitului că zice: „Strigat-am către Domnul, în strâmtoarea mea și El m-a auzit”, și rugăciunea era pentru prooroc nădejde, mângâiere, mântuire (Iona 2, 3). Iar pentru rugăciunea lui arzătoare, Domnul 1-a izbăvit din pântecele fiarei.
S-au rugat lui Dumnezeu, cum am spus mai sus și femei, ca Agar, Domnul i-a auzit rugăciunea că „îngerul lui Dumnezeu a strigat din cer către Agar și a zis; «Ce e, Agar? Nu te teme, că a auzit Dumnezeu glasul copilului din locul unde este»” (Facere 21, 17). Ana, mama lui Samuel, care a dobândit prin rugăciune rod, la bătrânețe, deși s-a rugat în taina ca și Moise, și care au anticipat, cu veacuri înainte, cele spuse de Domnul: „Tu însă când te rogi intră în cămara ta și închide ușa” (Matei 6, 6). Suzana, în țară străină, când era dusă la moarte pe nedrept și Domnul a trimis pe Daniel care a eliberat-o și au fost pedepsiți cei doi bătrâni vinovați și necinstiți.
S-au rugat lui Dumnezeu, cu multă încredințare și Iudita și Estera și au fost ascultate: Olofern și Aman au fost omorâți, primul chiar de mâinile Iuditei. Însă cele mai mari rugătoare către Dumnezeu cu care se încheie Vechiul Așezământ au fost cele două femei sterpe; Elisabeta și Ana și care au înflorit în sânul lor prin rugăciunea lor, cele mai curate roduri, prima pe Sfântul Ioan Botezătorul, a doua pe crinul ceresc, pe Sfânta Fecioară Maria.
În Noul Testament, rugăciunea a dobândit noi dimensiuni: profunzime, extindere, sfințenie și har, prin persoana Domnului Iisus care nu numai că a dat cel mai sfânt model de rugăciune, „Tatăl nostru”, precum și garanția îndeplinirii rugăciunii zicând: „Orice veți cere, în numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul” (Ioan 14, 13), sau „Cere-ți și vi se va da, căutați și veți afla, bate-ți și se va deschide” (Luca 11, 9), ci S-a rugat mereu, și singur și cu ucenicii. S-a rugat în singurătate: „El Însuși se retrăgea în singurătate să se roage” (Luca 16), cum ne arată textul: „A ieșit la munte să se roage” (Luca 6, 12). El S-a rugat și pe muntele Taborului: „Și pe când se ruga El, chipul feții Sale s-a făcut altul, îmbrăcămintea Lui albă și strălucind” (Luca 9, 29) și cei trei apostoli: Petru, Iacob Ioan, nesuferind strălucirea feții Sale, au căzut cu fetele la pământ. S-a rugat în multe alte locuri în templu, când era de 12 ani unde L-au găsit părinții săi. S-a rugat când era pe mare, în cetăți, în sate, totdeauna era în convorbire cu Tatăl, care era întru El și El în Tatăl. S-a rugat în grădina Ghetsimani: „sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ” (Luca 22, 44). Să insistăm puțin asupra acestei rugăciuni a Domnului din această grădină, și în care distingem trei momente: îndepărtarea, „El S-a îndepărtat de ei, ca la o aruncătură de piatră, îngenunchind Se ruga singur în grădină” (Luca 22, 41); singurătatea, Se ruga singur în grădină, într-un loc retras de zgomote; cucernicia, Domnul, deși era Fiul lui Dumnezeu, a II-a persoana a Sfintei Treimi, era smerit, această mare virtute se distinge în rugăciune. El, în această grădină, fiind în rugăciune, își încrucișează mâinile Sale, ca legământ în fața Tatălui; îngenunchează ca semn de smerenie „căzând cu fața la pământ„ (Matei 26, 39), semn de jertfă și zice: „Părintele Meu, de este cu putință treacă paharul acesta! Însă nu cum vreau Eu, ci precum Tu voiești” (Matei 26, 39; Luca 22, 42).
Ce icoană minunată de rugăciune, pentru orice credincios, care-și pleacă fruntea în fața lui Dumnezeu care a trecut peste veacuri! Sunt multe texte în Sfintele Evanghelii, în care ni se arată că Mântuitorul S-a rugat „Părinte, îți mulțumesc Ție că M-ai ascultat”, (Ioan 11, 14), ca să ne învețe pe noi „să ne rugăm”. El S-a rugat, nu avea păcate, era om asemenea nouă, dar fără de păcat, ca arhiereu S-a rugat pentru ucenici, pentru biserică, pentru lume, El fiind mijlocitor, în fața Tatălui. Să ne învețe nu numai să ne rugăm ci „să fim cu gândul la Dumnezeu, la voia Lui cea sfântă, să fim continuu cu El”.
Mântuitorul nu numai că S-a rugat, singur sau în comun, a dat putere, aripi rugăciunii, garanție de îndeplinire, ci a dat, cum am spus cel mai desăvârșit model de rugăciune, cea mai cuprinzătoare, mai profundă și sfântă în care Tatăl își recunoaște vocea Fiului Său, deoarece este ascultată această rugăciune, deși este scurtă și are puține cuvinte, prin ea dobândim totul: pace, împărăția lui Dumnezeu, hrană, sfințenie, iertare, har, izbăvire de cel viclean. Se cuvine s-o rostim sau s-o cinstim mereu.
După înălțarea Domnului la cer, Sfinții Apostoli, întăriți de duhul Dascălului lor, duc mai departe mesajul rugăciunii, în forma de învățare văzută la Domnul; ei însă, s-au rugat când El era cu ei pe pământ: cunoaștem rugăciunea lui Petru pe muntele Tabor, sau a celor doi ucenici, Luca și Cleopa care mergeau spre Emaus și s-au întâlnit cu Mântuitorul, sub forma unui drumeț și L-au rugat să rămână cu ei, căci era către seară.
În Faptele Apostolilor, se arată, în cap. 1, 14 rugăciunea Apostolilor în comun: „stăruiau în rugăciune cu femeile, cu Maria, mama lui Iisus și cu frații Lui”. Tot în acest capitol. v. 24. se arată că se roagă pentru un interes al colectivității, al bisericii, pentru alegerea unui apostol, în locul lui Iuda: „Și rugându-se au zis: Tu, Doamne, care cunoști inimile tuturor, arată pe care din acești doi 1-ai ales”, Matia sau Barsaba zis Iustus.
Mai departe, în cap. 3, 1, ni se arata timpul de rugăciune: „Petru și Ioan se suiau la templu pentru rugăciunea lor, din ceasul al nouălea”, iar în cap. 6, 4, se arată cum Apostolii s-au rugat pentru sfințirea celor șapte diaconi: „Iar noi vom stărui în rugăciune…”, sau: „Și ei rugându-se, și-au pus mâinile peste ei” (Fapte 6, 6). O rugăciune fierbinte surprindem și la Sfântul arhidiacon Ștefan, când își dă sufletul în mâna Domnului și zice: „Doamne Iisuse, primește duhul meu…, nu le socoti lor păcatul acesta” (Fapte 7, 59-60).
Citind cu atenție cartea Faptele Apostolilor, vedem că Sfinții Apostoli fie că erau liberi, fie că erau închiși se rugau lui Dumnezeu, frângeau pâinea și predicau cuvântul lui Dumnezeu, pe Iisus Hristos, Cel înviat. Din această operă desprindem rugăciunea apostolului neamurilor Pavel. El se roagă Mântuitorului chiar pe drumul Damascului, după ce-și pierde vederea văzând o mare lumină: „Și tremurând înspăimântat fiind, a zis: Doamne, ce voiești să fac?” (Fapte 9, 6). Îndată este botezat, din Saul devine Pavel și predica pretutindeni pe Iisus Cel răstignit și înviat. Și se roagă și-n cele trei călătorii misionare, în închisoare, în prigoniri, în drum spre Roma în cetatea cezarilor.
Despre rugăciune, Marele Apostol vorbește în multe din epistolele sale. În Epistola către Coloseni 4, 2-3, el cere stăruința în rugăciune: „Stăruiți în rugăciune, fiți treji în ea cu mulțumire rugându-vă totdeauna și pentru noi”. Aceeași idee, el o susține la Efeseni: „Privegheați cu toată stăruința” (Efes. 6, 18). La I Tes. 5, 17 zice: „rugați-vă neîncetat”, cum cere și la Efeseni de altfel: „Faceți în toată vremea tot felul de rugăciuni, întru Duhul, și de cerere”. Iar la I Tim. 2, 8, cere rugăciune fără mânie: „Vreau deci ca bărbații să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără mânie și șovăire”.
Sfântul Ioan Casian comentând acest verset zice: „ori să nu ne rugăm niciodată și prin aceasta să ne facem vinovați înaintea poruncii apostolești, sau silindu-ne să păzim ceea ce ni s-a poruncit, să facem aceasta fără mânie și fără a ține minte răul”, că în mânie și în întristare, diavolul (al întristării) tăbărăște asupra sufletului și întunecă în întregime și nu-i îngăduie să-și facă rugăciunile cu osârdie”.
Același Apostol Pavel, la I Tim. 2, 1-2 zice: „Vă îndemn, deci, înainte de toate, să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri, pentru toți oamenii, pentru conducători, pentru toți care sunt în înalte dregătorii”. Să adâncim mai mult înțelesul acestui text, fiind vorba de sobornicitatea rugăciunii, de puterea ei ecumenistă, căci dacă toți oamenii s-ar ruga unii pentru alții atunci ei nu s-ar mai dușmăni. S-ar apropia unii de alții, s-ar iubi ca niște frați și fii ai Aceluiași Părinte, Dumnezeu, ar deveni un trup cu multe membre, trupul mistic al Bisericii, chiar dacă sunt de naționalități deosebite pot face autentică cântarea: „Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim”. Această forță de coeziune, de iubire, de frățietate, de unire, de pace și unitate deplină, se datorează rugăciunii, forței și harului ei.
Bucuria de a fi împreună, de a ne ruga împreună, unii pentru alții ne bucură și pe noi și pe Dumnezeu care voiește, ca noi, ca frați unii cu alții, și fii ai Lui să ne rugăm unii pentru alții, să ne ajutăm, să ne sprijinim în nevoile trupești și sufletești. Chiar pustnicii, cei cu totul izolați de lume sau părinții monahi, erau departe numai cu trupul, căci sufletește purtau cu ei suferințele fraților lor bolnavi, pentru care se rugau și-i ajutau, după putință. La fel și preoții, la Sfânta Proscomidie, aici se observa foarte clar caracterul sobornicitășii rugăciunii, al ecumenicității, al universalității ei, se roagă pentru toți credincioșii de pretutindeni, vii sau morți, intru Domnul pentru iertarea păcatelor lor etc., abia după pomenirea lor, se roagă pentru ei, zicând fiecare: „Pomenește Doamne, după mulțimea indurărilor Tale și a mea nevrednicie; iartă-mi toate greșelile cele de voie și cele fără de voie”. Pomenind pe cei necăjiți și păcătoși, preoții și chiar credincioșii prin rugăciunile lor, îi ajută să se curățească pentru ca iarăși chipul lui Dumnezeu din ei să strălucească, ca și mai înainte de a păcătui.
Dar nu numai Sfântul Pavel ne îndeamnă să ne rugăm pentru alții, ci și Sfântul Iacob, care zice: „Să vă rugați unul pentru altul ca să vă vindecați, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacob 5, 16). Nici nu se poate închipui o rugăciune egoistă, singură, pentru că rugăciunea înseamnă iubire, și în iubire nu există izolare, ci comunicare reciprocă, se formează un „dialog de comunicare între persoane”. Rugăciunea indiferent cine o face, chiar un pustnic, cum am arătat, este un dialog între persoane: cel care se roagă, cu cel pentru care se roagă, „persoanele se afla în exercițiul răspunderii uneia față de alta”. Și nici „nu există rugăciune fără răspundere”. Ambele persoane sunt în dialog cu Dumnezeu, care primește rugăciunile amândurora. În rugăciune ne susținem unii pe alții și ne susținem și pe noi, dăm putere, puterea rugăciunii noastre, pentru semen și primim putere. Cine nu ajută pe altul, în rugăciune, nu se ajuta nici pe sine. În rugăciune noi nu mai suntem singuri: suntem în dialog cu Dumnezeu, cu Părintele nostru, cu o Persoană infinită atunci suntem puternici și avem totul: veșnicia, cerul, îndumnezeirea, bucuria fără margini. Prin acest dialog cu El, noi devenim o persoană infinită, atemporală, din o persoană temporală finită. Și dobândim puteri mari, de necrezut: haruri și daruri, care se revărsă peste ființa noastră, ca o ploaie binefăcătoare și ne transformă lăuntric.
Prin rugăciune ne legăm și de Dumnezeu și de oameni, de semenii noștri, iar dialogul acesta, în rugăciune, în colectiv îl exersăm și în biserică, în decursul celor șapte Laude, la Sfintele Taine, Ierurgii, în casă și în orice loc. Dumnezeu dorește să se înalțe cât mai multe rugăciuni deodată de către toți credincioșii împreună, pentru ca darurile Lui să prisosească peste noi și să ne curățim, rugăciunea fiind „un factor de stabilire și de întărire specială”. Dacă El vede însă că noi ne rugăm numai pentru noi și nu intrăm în dialog cu semenul nostru, nu ne ascultă rugăciunea noastră egoistă, căci El vrea ca pe toți să-i cuprindem, în dialogul rugăciunii și să-i aducem la El, ca să se mântuiască. În dialog și cel care apelează, zicând: roagă-te pentru mine, părinte, se roagă deopotrivă cu cel de la care cere rugăciune, deci amândoi, deși în situații deosebite, sunt în dialog cu Dumnezeu, intră în iubire, în legătură duhovnicească și socială, de întrajutorare, de conviețuire pașnică și de mântuire.
Dialogul se poate lărgi, în rugăciune: intrăm în dialog și cu Maica Domnului, cu Sfinții, Biserica triumfătoare, cu Sfinții îngeri, nu numai cu Dumnezeu, cum am arătat, cum se observa la unele confesiuni (cultele neoprotestante). Și dacă Sfinții nu vor, ca frații noștri mai mari, să fie cu noi se roagă pentru noi, pentru că Maica Domnului este „cea intru rugăciuni neadormită” să fie în dialog cu noi, am putea noi să-i respingem, să nu fim cu ei în dialog? Nicidecum! Credincioșii, de la început, au fost în legătură cu sfinții.
După aceasta paranteză lărgită a dialogului în rugăciune a sobornicității și ecumenicității rugăciunii, constatăm că în Noul Testament s-au rugat nu numai Mântuitorul, Maica Domnului, Sfinții Apostoli, cum sumar am arătat, ci s-au rugat și bărbații apostolici, sfinții părinți, sfinții mucenici, pustnici, sfintele fecioare, credincioșii, în secolele ce au urmat și chiar viața lor curată, plină de virtuți a fost o permanentă rugăciune.
Mulți scriitori bisericești și sfinți părinți au alcătuit tratate de mare valoare despre rugăciune, ori „Rugăciunea domnească”, cum sunt: Tertulian, Origen sau sfinți ca: Ciprian, Grigorie de Nyssa. Primul a scris o operă despre rugăciune intitulată: „De oratione”, ce cuprinde 29 de capitole. De la cap. II-VIII, el vorbește despre Rugăciunea domnească iar în restul capitolelor se fac diverse recomandări, cu privire la rugăciune, în general. El cere ca „rugăciunea să fie liberă de mânie, de orice tulburare sufletească” (Cap. 12) și combate obiceiul spălării mâinilor, înainte de rugăciune, zicând: „să mergi la rugăciune cu mâinile spălate și cu sufletul murdar?”. El recomandă ca sufletul, să fie curat, spălat de toate păcatele.
În cap. 18, el recomandă sărutarea păcii și a iertării, în rugăciune, iar în cap. 16, el recomandă să nu se stea jos, după rugăciune, căci atunci „ar trebui să ne rugăm numai unde este un pat”. În cap. 17, Tertulian recomandă ca rugăciunea să fie modestă și umilită. Mai departe, în cap. 25, el arată timpul de rugăciune: de trei ori pe zi. În cap. 26, el recomandă să fie cooptați la rugăciune frații ce vin la noi. Zice: „pe fratele intrat în casa ta, nu-l lăsa să plece fără rugăciune, mai ales pe străini”.
În ultimul capitol el arată că Dumnezeu ascultă rugăciunea făcută „în duh și adevăr” și că rugăciunea dată de Mântuitorul, este mai puternică decât toate rugăciunile Vechiului Testament și rugăciunea făcută de animale și păsări, despre care am vorbit la începutul prezentei lucrări.
Cel de al doilea mare scriitor, amintit, Origen, a scris el o operă despre sfânta rugăciune, intitulata Περί εύχής, care cuprinde 34 de capitole și din care scoatem în lumina mai multe idei, cu privire la rugăciune, fără a mai specifica capitolele, cu recomandarea respectivă.
De la început, el recomandă ca omul credincios să se roage, în tot locul și în pace, fără mânie: „Vreau, zice el, ca bărbații să se roage, în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie, fără șovăire”. În continuare arată că cuvântul „εύχή” înseamnă a face o făgăduință, a se ruga la răsăritul soarelui, pentru că soarele și luna slăvesc pe Dumnezeu (Psalmul 148, 3). Origen recomanda ca în rugăciune să nu se rostească multe cuvinte: „Nu trebuie rostite multe vorbe, nu trebuie cerute lucruri neînsemnate, nici să ne rugăm pentru lucruri pământești”, sau să fim în stare de mânie, ori de tulburare lăuntrică, cum a cerut Tertulian, în opera sa despre rugăciune. Mai spune apoi că noi suntem însoțiți la rugăciune chiar de Domnul, Marele Preot, de îngeri, care se roagă cu noi și pentru noi. O adevărată rugăciune trebuie să fie însoțită și de post. Origen face o remarcă de mare importanță pentru astăzi: cinstirea Sfinților. El zice: „rugăciunea, implorarea și mulțumita se poate îndrepta și la Sfinți”. Spusele lui încă din sec. III, formează zid de granit, pe care nu pot să-l dărâme cei ce neagă cultul Sfinților, a plăcuților lui Dumnezeu.
În partea finală, el arată locul unde se cade să ne rugăm: „Orice loc este potrivit pentru rugăciune, pentru cine se roagă cum se cuvine” arată că fiecare poate avea un loc de rugăciune, liniștit și fără tulburare care să fie loc cinstit și curat, să nu fie săvârșită vreo fărădelege.
Încheie această opera „Despre rugăciune” cu cuvintele: „Deocamdată, însă, primiți această carte de îngăduință”.
Să urmărim rugăciunea în cele două opere despre rugăciune, la cei doi Sfinți Părinți amintiți: Sfântul Ciprian, episcopul Cartaginei și la Sfântul Grigore de Nyssa. Opera Sfântului Ciprian poartă titlul „De Dominica oratione” – Despre rugăciunea domnească, are 35 de capitole și este împărțită în trei părți. Nu ne ocupăm despre „Rugăciunea domnească”, ci spicuim câteva idei, recomandări ale sale, cu privire la rugăciune în general.
Chiar de la început, Sfântul recomandă să ne rugăm cu smerenie, fiind în fața lui Dumnezeu (cap. IV), deoarece cu smerenie s-a rugat vameșul (cap. V), a mărturisit păcatele și a fost iertat. Cere să ne rugăm și pentru vrăjmași, pentru cei ce ne prigonesc și să avem inima la Dumnezeu în timpul rugăciunii: „Iar când ne aflăm la rugăciune, frați prea iubiți, suntem datori să veghem și să participăm din toată inima la acest moment, în care să nu-și aibă loc nici un cuget trupesc sau lumesc, „să nu ne gândim, decât la rugăciune”. Sus să avem inimile, pentru că Dumnezeu nu caută la jertfe în sine, ci la inima noastră, dacă este curată și da ca exemplu de curăție pe Abel. Sfântul Ciprian, cere că rugăciunea să fie însoțită de fapte bune cât și de ajutorarea celor săraci, pentru că o rugăciune fără fapte bune este ca un pom fără roade (cap. 31-32).
În încheiere, el da orele de rugăciune: seara, noaptea și dimineața, când a înviat Mântuitorul și lumina Lui a strălucit pretutindeni.
Și opera Sfântului Grigore de Nyssa despre rugăciune care poartă același nume, „Despre rugăciunea domnească”, ca la Sfântul Ciprian, are 35 de capitole. Chiar de la început, Sfântul Grigore arata ca orice credincios „trebuie să se roage” rugăciunea să fie pusă, înaintea oricărei lucrări, pe care o începem și să se roage și plugarul și călătorul. „Și cel ce se pregătește de oaste și de nuntă”. Și „fiecare de va începe orice lucru cu rugăciunea își va face cu bine drumul spre ceea ce năzuiește”. Arătă apoi, ca „prin rugăciune ajunge cineva să fie unit cu Dumnezeu”. Urmează mai multe definiții ale rugăciunii, pe care le vom evidenția, când ne vom ocupa despre definiția rugăciunii.
Și încheie, după ce în mai multe cuvinte, a vorbit despre rugăciunea domnească „Tatăl nostru”, cu o slavoslovie: „Că a Lui este puterea și slava, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea în vecii vecilor. Amin”.
Despre rugăciune, în afară de aceste tratate, se vorbește și la alți sfinți părinți: în opere exegetice, dogmatice, morale, cateheze, omilii etc. la scriitori bisericești. Sfântul Chiril al Ierusalimului cere rugăciuni dese. El zice: „roagă-te mai des, ca Dumnezeu să te învrednicească de tainele cerești și nemuritoare. Nu înceta nici ziua, nici noaptea! Când somnul va cădea pe pleoapele tale, atunci mintea ta să se îndeletnicească cu rugăciunea”.Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă rugăciunea în tot locul cu inimă curată: „Omul să se roage la tot pasul, dar rugăciunea are putere, dacă vine dintr-o inimă curată”. Sfântul Ioan Damaschin și Fericitul Augustin dau definiția rugăciunii, cum vom arăta, când vom vorbi despre definiția rugăciunii. Sunt multe aceste locuri, care vorbesc despre rugăciune. Am evidențiat numai câteva. Despre rugăciune nu numai că se vorbea, ci mai ales se practica de toți credincioșii, chiar de la început, cum arată același mare scriitor bisericesc Tertulian, într-o altă operă, în „De corona militis”, în care arata ca în timpul său creștinii își făceau rugăciunile la culcare, la scularea din somn, la masă, în timpul zilei, cum la începutul și sfârșitul lucrurilor. „De aici putem conchide, ca toată viața creștinului era o rugăciune necontenită și un lanț de meditații religioase”.
I. 2. Felurile și treptele rugăciunii
Starea de rugăciune cere, mai înainte de toate, pacea sufletului și liniștea inimii. Este acea „odihnă a duhului”, de care vorbesc Sfinții Părinți, la care se ajunge doar ducând o viață în Hristos. Pacea sau liniștea duhului sunt daruri primite de la Dumnezeu de cel ce se roagă în tot timpul în tot locul și mijlocește pentru lucruri de folos sufletului și trupului.
Rugăciunea trebuie să fie făcută în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care zice: „Amin, Amin zic vouă, orice veți cere de la Tatăl în numele Meu, vă voi da vouă” (Ioan 16, 23).
Să înălțăm rugăciunile cu multă evlavie și cu gândul permanent la Dumnezeu. Umilința și îndurerarea inimii vin din conștientizarea lăuntrică a slăbiciunii și nevredniciei noastre. Proorocul David zice: „Ființa mea, ca o nimica înaintea Ta” (Psalmi 38, 7) sau „nu pentru dreptățile noastre cădem înaintea Ta…, ci pentru indurările Tale cele multe Doamne” (Daniel 9, 18).
Dumnezeu lucrează tainic mântuirea omului peste judecata și puterile noastre limitate. În sensul acesta, Dumnezeu vorbește prin proorocul Isaia: „Nu sunt gândurile mele ca gândurile voastre și căile mele ca ale voastre, ci sunt departe ca cerul de pământ” (Isaia 51, 8). Ființa umană este darul iubirii lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă a fi deschis a lăsa să intre în cămara sufletului tău ori de câte ori EL dorește: „Iată, Eu stau la ușa și bat, de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” (Apoc. 3, 20).
Nici o rugăciune nu poate fi rostită fără puterea Duhului Sfânt, adică cu „putere de sus” (Luca 24, 49) Din acest motiv, El este invocat întotdeauna „în Duh și Adevăr” (Ioan, 4, 24) și lipsiți de „toată grijă cea lumească”.
În raport cu scopul săvârșirii ei, rugăciunea este de trei feluri: de laudă, de mulțumire și de cerere.
Cea dintâi și cea mai curata dintre toate, este rugăciunea prin care-L lăudăm pe Dumnezeu, căci EL este „Atotțiitorul”, „Atoatefăcătorul” și binefăcătorul nostru. Înaintea Creatorului se închină toată făptura. Pe El îl lauda și-L preamăresc îngerii în cântările lor neîncetate. „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot” (Isaia 6, 13) sau „Mărire intru cei de sus lui Dumnezeu” (Luca 2, 14).
O astfel de rugăciune e desăvârșită și are un caracter veșnic, pentru că pe Dumnezeu îl laudă permanent toată făptura, toată suflarea. „Lăudați pt Domnul întru Sfinții Lui; lăudați-L pe El intru tăria puterii Lui; Lăudați-L pe El intru puterile Lui; lăudați-l pe El după mulțimea slavei Lui…. Toată suflarea să laude pe Domnul” (Psalmul 150).
Așadar, să mulțumim Lui Dumnezeu pentru toate binefacerile dăruite nouă. Să ne aducem aminte de toate darurile pe care le primim, de viața care ni s-a dat, de talanții cu care am fost înzestrați, de câte păcate ne-au fost iertate și cu câtă generozitate revarsă darurile cele bogate asupra noastră. Ca răspuns la toate acestea, inima noastră înalță rugăciuni de mulțumire și gurile noastre vor grăi ca și psalmistul: „Binecuvintează, suflete al meu pe Domnul și nu uita toate bunătățile Lui. Pe Cel ce te iartă de fărădelegi, pe Cel ce te vindecă de toate bolile tale, pe Cel ce te încununează cu milă și cu indurări”.
Recunoștința și mulțumirea pentru binefacerile primite trebuie să împodobească sufletul adevăratului creștin. Cel ce în sufletul său este pătruns adânc de credință și dragoste față de Dumnezeu, de iubire față de aproapele, nu poate rămâne străin la binefacerile primite și să nu arate recunoștință față de Dumnezeu.
Din învățătura Sfintei noastre Biserici și din viața creștină pe care o ducem, știm că toate câte avem sunt de la Dumnezeu, care, în marea Sa bunătate, a revărsat asupra noastră daruri bogate și îndestulătoare. De aceea, pentru orice creștin, rugăciunea este o datorie sfântă de mulțumire și recunoștința față de Tatăl Ceresc. Astfel vom spori și mai mult legătura dintre noi și El și ne va învrednici cu daruri tot mai multe și mai bogate.
Sf. Ioan Gură de Aur mărturisește acest adevăr prin cuvintele: „Dumnezeu cere recunoștința noastră, nu fiindcă are El trebuință de ea, ci pentru a ne face învrednici de daruri mai mari din partea Lui. Cine mulțumește, acela câștigă mila Domnului cu înzecit prisos, cu tot mai spornică dobândă”. Pentru Fericitul Ieronim, „mulțumirea și recunoștința sunt virtuți specific creștine, obligații de onoare, de dreptate și de iubire, sentimente naturale, firești ale omului, sădite în sufletul omului de către Dumnezeu, încă de la creație”. Sf. Ap. Pavel se întreabă: „și ce ai pe care nu-l fi primit? Iar dacă 1-ai primit, de ce te lauzi ca și cum nu 1-ai fi primit?”
Oricum am privi și am aborda realitatea vieții, constatăm că nimic nu ne aparține. Datorăm totul părinților noștri, Bisericii, școlii, duhovnicilor, profesorilor și colegilor noștri, țării și societății în care trăim într-un cuvânt, datorăm toate lui Dumnezeu „căci toată darea cea bună și tot darul desăvârșit se pogoară de sus, de la Părintele luminilor…” (Iacov 1, 17).
Noi, creștinii, totdeauna să mulțumim Domnului cu rugăciune din inimă curată și să zicem cu psalmistul: „ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie” (Psalmul 65, 3). Cu atât mai mult, cu cât întâlnim această recunoștință și la fapturile necuvântătoare: „Boul își recunoaște stăpânul și asinul ieslea domnului sau, dar Israel nu Mă recunoaște și poporul nu pricepe” (Isaia 1, 3).
Din viața Sf. Gherman cunoaștem, de asemenea, scena duioasă de recunoștință a unui leu căruia cuviosul părinte îi scosese o țepușă din laba piciorului. După moartea sfântului, animalul fioros al deșertului i-a rămas recunoscător până la sfârșit. murind de durere deasupra mormântului binefăcătorului său. Ce minunat exemplu de recunoștință! În istoria Bisericii sunt relatate foarte multe împrejurări când animalele arată recunoștința față de cei de la care au primit ajutor.
Dumnezeu nu-și părăsește niciodată creația Sa. Părintelui Ceresc îi datoram tot ceea ce avem, și mai ales îi datorăm existența noastră pe pământ, după cum spunea și Mihai Eminescu: „Din mila Sfântului facem umbră pământului”.
Toate darurile pe care le avem, spirituale și materiale, universul cu toate podoabele lui chiar mântuirea, nu le putem obține doar prin osteneala noastră fără milă și ajutorul lui Dumnezeu: „în zadar vă sculați voi dis-de-dimineață și în zadar vă osteniți de nu v-ar da Domnul…”, spune psalmistul și „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cel ce o zidește, iubiți ai săi”. Iar Sf. Ap. Ioan exclamă plin de admirație și recunoștință: „Vrednic ești Doamne Dumnezeul nostru să primești slava și cinstea și puterea, căci, Tu ai zidit toate lucrurile cu voința Ta ele au fost și s-au făcut” (Apoc. 4, 11).
Miezul rugăciunii de cerere și de mulțumire stă în credința că Dumnezeu este atotprezent și atotputernic, este iubire, pentru că ne poartă de grijă și nu ne părăsește niciodată: „cheamă-mă la în ziua necazului și Eu Îți voi răspunde”. „Cum nu este nici nu ceas, nici o clipă în viața mea, zice Fericitul Augustin, în care să nu folosesc binefacerile Tale Doamne, asemenea nu trebuie să fie nici o clipă în care să nu Te am înaintea ochilor mei, în memoria mea, în care să te iubesc din toate puterile mele”.
De la Dumnezeu se revarsă toate darurile primite, cuprinzătoare în dragostea cea nemărginită pe care o are fața de noi. Nimeni nu are dragoste așa de mare, ca Dumnezeu. Viața noastră e ocrotită de dragostea lui Dumnezeu. Această dragoste o răsplătim prin rugăciune de mulțumire pentru toate binefacerile Sale.
În rugăciunea de cerere, noi dorim de la Dumnezeu să ne dea tot ce avem trebuință pentru suflet și pentru trup. Dacă suntem bolnavi, îi cerem vindecare. De asemenea îi cerem reușita la faptele folositoare, precum și să ne dea tot ce este spre binele și mântuirea noastră. Faptul că Dumnezeu are milă de noi și noi mijlocim prin rugăciuni de cerere această milă, arată cât de mult ne iubește și ne ocrotește ființa noastră fragilă și neputincioasă. El ne ajuta și cu cele materiale și cu cele spirituale necesare pentru toată trebuința.
Nu se poate separa materia de spirit în căutarea mijloacelor de împlinire a vieții noastre, atât aici pe pământ, cât și în viața veșnică. Dar aceasta este împiedicată de cele mai multe ori de păcat. Să căutăm așadar, să ne eliberăm de patimi pentru a face voia lui Dumnezeu și prin curăția inimii să putem înălța rugăciuni de mulțumire și de cerere.
Dar, întrucât noi nu putem ieși prin puterea noastră de sub stăpânirea păcatului și nu putem înainta în viața de desăvârșire în Dumnezeu, e nevoie să mijlocim puterea și harul lui Dumnezeu, date nouă creștinilor prin întruparea, pătimirea și Învierea Fiului Său, Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Între darurile pe care le primim se pot enumera: Cuvântul revelat a lui Dumnezeu înainte de întruparea Fiului Său și primirea lui cu credință, Întruparea Fiului lui Dumnezeu și primirea învățăturii Lui de supremă înălțime, jertfa și Învierea Lui, care ne asigură și nouă învierea, dăruirea Lui însuși către noi prin Sfânta Împărtășanie și multe alte daruri mai presus de fire pe care le primim prin lucrarea Duhului Sfânt.
Alte daruri de mare preț sunt Sfintele Taine și Cuvântul lui Dumnezeu propovăduit în Biserică, adevărate căi de sfințire a vieții noastre și de unire cu Dumnezeu.
Aceste daruri ne înalță la o legătură mai presus de fire cu Dumnezeu și ne îndeamnă să ducem o viață curată de adevărați creștini. Ele vin prin rugăciune și toate trebuie să fie însoțite de rugăciune, iar în aceste Sfinte Daruri ne întâlnim cu Hristos și suntem sub lucrarea Duhului Sfânt.
Rugăciunile de laudă, de cerere și de mulțumire trebuie rostite cu vrednicie și cu sfântă cuviință și însoțite de credință și fapte bune. Rugăciunea pe care o înălțăm către Dumnezeu cuprinde gândirea, simțirea și faptele noastre și constituie rostul nostru de adevărați credincioși ai lui Dumnezeu, care primim mântuirea și viața veșnică.
În EI se încrede sufletul meu, Lui mă rog cu putere și El îmi curăță gândurile de deșertăciuni și ajută să biruiesc orice ispită prin rugăciune stăruitoare.
Sufletele oamenilor, mai ales ale creștinilor, ar fi pustii și bântuite de patima ucigătoare fără credință și rugăciune, care ne apără și sunt izvor de putere și mângâiere dulce, pentru că astfel Iisus Domnul este aproape de noi, ne ajută, ne izbăvește și ne învrednicește a-L slăvi, a-I cânta și a-I mulțumi pentru toate darurile primite.
Să ne rugăm neîncetat! Să mulțumim lui Dumnezeu pentru toate câte am primit și vom primi și mai mult. Căci nici un fir de păr de pe capul nostru nu se clintește fără ca El să nu fi știut. În bunătatea și iubirea Sa de oameni, Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său Unul născut pentru noi și cei care vor căuta mai întâi Împărăția cerurilor li se vor adăuga și toate cele de trebuință pentru îndulcirea vieții pe pământ.
Întreita rugăciune, de laudă, de cerere și de mulțumire, să nu lipsească din viața noastră, cum nu lipsește oxigenul din plămâni. Dumnezeu, Făcătorul cerului și al pământului, al celor văzute și nevăzute, aude glasul celor ce-L cheamă în rugăciune și atunci când omul nu se mai poate ruga, Duhul Sfânt se roagă în el cu suspine negrăite, spune Sf. Ap. Pavel.
Așadar, noi suntem datori să-L lăudăm, să-L binecuvântăm și să-I mulțumim pentru toate darurile și bunătățile primite și să ne facem părtași la cele mai puternice manifestări de credința și de rugăciune.
„Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Bunătate vie adevărată, îți mulțumesc că mă chemi pe mine spre lumina și adevăr, nu mă părăsi; sfințește-mă intru Tine. Puterea mea e slabă, dar Tu ești întărirea mea și puterea nădejdilor mele. Învrednicește-mă să-ți aduc rugăciuni de laudă, de mulțumire și de cerere, prin care să Te slăvesc în vecii vecilor. Amin”.
Rugăciunea este urcare și această urcare se face pe șapte trepte, până se ajunge la cer. Auzim pe Sfântul Apostol Pavel zicând: „Aduceți Domnului roada buzelor voastre”, „Rugați-vă neîncetat!”, „Faceți cereri, mulțumiri”, iar Psalmistul strigă: „Doamne, auzi rugăciunea mea, să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta!”, „Bine voi cuvânta pe Domnul, pururea lauda Lui în gura mea”. Omul trebuie să ia aminte că de are numai rugăciunea buzelor, încă nu se roagă. Să nu se încreadă cineva în cantitatea rugăciunii, am făcut o căruță de Psaltiri, de Paraclise, căci rugăciunea cantitativă îl hrănește numai pe fariseul nostru cel dinlăuntru iar în continuare voi face o scurtă prezentare a celor șapte trepte.
Rugăciunea orală este cea dintâi treaptă a rugăciunii. Când ne rugăm cu limba, cu gura și cu buzele, suntem în treapta cea mai de jos a rugăciunii. Despre acest fel de rugăciune, Duhul Sfânt ne zice: „Cu glasul meu către Domnul am strigat (Psalmul 141, 1) și aduceți Domnului roada buzelor voastre” (Romani 10, 13; 8, 15). Dacă am fi mulțumiți să rămânem numai în această treaptă a rugăciunii, atunci avem pomenirea lui Dumnezeu numai în gură și pe limba noastră, iar cu mintea și cu inima ne aflăm departe de El (Isaia 29, 13). Totuși, și acest fel de rugăciune este necesar, pentru că astfel începem a ne învăța să ne rugăm. Acest fel de rugăciune, pe care Sfinții Părinți o numesc „plugăria sufletului”, este slavoslovie și rugăciune către Dumnezeu, care se face prin cântarea de psalmi de tropare, de canoane sau alte rugăciuni care se află în Ceaslov, Acatistier și alte cărți de slujbă.
Sufletul omenesc are două părti dominatoare, mintea și inima. Mintea izvorăște permanent gânduri (Creierul uman este unealta rațiunii), iar inima este unealta sentimentelor și a simțirilor.
A doua treaptă a rugăciunii este Rugăciunea minții. În această treaptă a rugăciunii spunem rugăciunea cu mintea și întreaga noastră atenție este concentrată la cuvintele rugăciunii, dar în minte. Când mintea obosește, o lăsăm să se odihnească și începem din nou să rostim rugăciunea cu buzele. După ce mintea s-a odihnit, reîncepem rugăciunea, concentrându-ne din nou toată atenția înlăuntrul minții. Sfântul Nil ne sfătuiește: „Amintește-ți întotdeauna de Dumnezeu și mintea îți va deveni Rai”.
A treia treaptă a rugăciunii este Rugăciunea inimii. În această treaptă a rugăciunii, „Rugăciunea lui Iisus” coboară în inimă, mintea și inima fiind acum unite. Atenția este acum adunată în inimă și este cufundată din nou în cuvintele „Rugăciunii lui Iisus”, dar mai înainte de toate, înlăuntrul numelui lui Iisus, care are o adâncime nepercepută.
Rugăciunea pe care o zicem cu gura și o înțelegem cu mintea și o simțim cu inima, devine sferică (ciclică) în mișcarea sufletului nostru. Aceasta este rugăciunea inimii.
A patra treaptă a rugăciunii este Rugăciunea de sine mișcătoare. Când se întărește în inimă, rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluiește-mă pe mine păcătosul”, de la o vreme inima se roagă fără a mai zice cuvintele rugăciunii. În timp ce atletul rugăciunii mănâncă, lucrează, vorbește sau doarme, inima se roagă. Este ceea ce se spune în Cântarea Cântărilor (15, 2) „Eu dorm, dar inima-mi veghează”.
Cel aflat în această treaptă a rugăciunii ajunge la ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel: „Neîncetat vă rugați” (Tesaloniceni 5, 17) Creștinul care a ajuns la rugăciunea de sine mișcătoare, oriunde ar fi și orice ar face, inima lui se roagă neîncetat. Rugăciunea, când ajunge să fie de sine mișcătoare, toată viața omului este o rugăciune.
Când vorbește cu oamenii, are în taină o altă gură de foc a Duhului Sfânt din inima lui. Cu această gură el vorbește cu Dumnezeu Aceasta este gura Duhului Sfânt, după cum o numește Sfântul Vasile cel Mare. Un astfel de om, care a ajuns la rugăciunea de sine mișcătoare, orice ar face el, inima lui se roagă. Pentru că Duhul Sfânt, când se va sălășlui în om, nu încetează din rugăciune: „Însuși Duhul se roagă pentru noi, cu suspine negrăite” (Romani 7, 28). Petrecerea celor curați este rugăciunea neîncetată, fiindcă gândurile lor, întotdeauna sunt mișcări dumnezeiești.
A cincea treaptă a rugăciunii este Rugăciunea cea văzătoare. Cel care are această rugăciune ajunge să fie înalt văzător de Dumnezeu. Cu mintea lui, el poate să vadă gândurile oamenilor, duhurile rele și îngerii.
A șasea treaptă a rugăciunii este Rugăciunea în extaz sau în uimire. În timpul acestei rugăciuni, omul se răpește cu mintea la Cer. Fața lui se face ca soarele și mâinile lui și degetele lui ca făcliile de foc și nu se mai află pe pământ cu mintea, ci în Cer.
A șaptea treaptă a rugăciunii este Rugăciunea cea duhovnicească. Dumnezeieștii Părinți numesc această rugăciune vedere duhovnicească și Împărăție a cerului.
Rugăciunea duhovnicească este mai presus de hotarele rugăciunii Ea este o fire cu Dumnezeu. Despre această rugăciune spune Sfântul Apostol Pavel: „Știu un om oarecare care acum paisprezece ani s-a răpit până la al treilea Cer și a auzit cuvinte care nu este cu putință omului a le grăi. În trup sau în afară de trup, nu știu. Dumnezeu știe”. În această treaptă a rugăciunii, mintea omului nu mai lucrează după a sa putere, ci este luată de puterea Duhului Sfânt și dusă în slăvile cerești și nu mai poate cugeta ce vrea ea. Atunci mintea omului este dusă la descoperiri mari în Cer sau în Iad, unde vrea Duhul Sfânt să o ducă. Astfel, omul ajunge la mari descoperiri dumnezeiești. Și când revine iar la starea lui cea dintâi, nu mai știe dacă a fost în trup sau în afară de trup, ca Sfântul Apostol Pavel. Aceasta este cea mai înaltă rugăciune, despre care spune dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul că de abia se învrednicește unul din neam în neam.
Un rugător desăvârșit trece prin toate aceste trepte de rugăciune, cu darul lui Dumnezeu. Dar a urca omul singur pe aceste trepte, nu este în puterea lui. A omului este numai voința. Să voiască să se roage lui Dumnezeu cum poate, iar a se învrednici de o înaltă lucrare dumnezeiască depinde de darul lui Dumnezeu
I. 3. Locul, timpul și programul rugăciunii
În tot locul să ne rugăm: în pustie, în munți (Luca 5, 16; 22, 39), acasă, în familie, pe drum, la locul de muncă mai ales în Biserică. Dumnezeu e pretutindeni.
Rugăciunea de acasă este rugăciunea particulară sau personală și intimă. Ea se face cu ușa închisă și cu sufletul împăcat (Matei 18. 35), „în cămara inimii noastre”, fiind îndreptată cu umilință și cu supunere către Dumnezeu: „Iar când te rogi, intră în cămara ta” (Matei 6, 6), intră în comuniune de iubire, de liniște și pace cu Făcătorul tău, cu Dumnezeu, de la care venim cu toții la viață, trăim din mila Lui și până la urmă tot spre El ne vom întoarce, urmând să dăm seama de gândurile, simțămintele, de faptele noastre bune sau rele.
Oriunde ne putem ruga, dar mai ales în Biserică, trupul cel sfânt, „tronul lui Dumnezeu pe pământ” (Psalmul 86, 2), „casa de rugăciune” (Matei 21. 13), locașul Duhului Sfânt (I Corinteni 13, 16-17), „Noul Ierusalim”, „cortul lui Dumnezeu” (Apoc. 21, 2,3), locul pregătit și sfințit de Dumnezeu (Matei 23, 19), unde „se săvârșește lucrarea mântuirii noastre”.
Rugăciunea săvârșită în Biserică oferă putere spirituală creștinului pentru a-și putea face o cercetare mai atentă și sinceră a ființei sale morale, coborând în inima sa, pentru a cunoaște partea păcătoasă ce trebuie dezrădăcinată și partea bună, ce trebuie păstrată, precum și ceea ce mai trebuie să dobândească și să perfecționeze.
Rugăciunea în Biserică, pe care creștinul o înalță Bunului Dumnezeu e sfântă și dumnezeiască căci, aici, la Sfânta Liturghie, ne împărtășim cu trupul și Sângele Mântuitorului Hristos, ne ridicam la starea de fii ai lui Dumnezeu, rugându-L: „și ne învrednicește pe noi, Stăpâne, cu îndrăzneală, fără de osândă a te chema pe Tine, Dumnezeul Cel ceresc Tată, și a zice”, după care clerul și credincioșii rostesc sau cântă rugăciunea Tatăl nostru.
Când suntem în Biserică și ne rugăm cu credință ne împărtășim și ne îmbrăcăm în haina curățeniei sufletești. Aici ne rugam unii pentru alții, aici ascultăm citirile sfinte și ne luminăm cu tâlcuirile lor. Aici învățăm, aici ne rugăm și ne sfințim, aici ne mângâiem cu rugăciunea, aici câștigăm nădejdea și răbdarea, aici primim milă și compătimirea și tot aici căpătăm dragostea. Prin dragoste putem urma cu sârguință cuvântul Sf. Ap. Pavel, de a ne face și noi toate, ca pe toți să-i dobândim pentru slava lui Hristos și mântuirea sufletului nostru. Prin rugăciune, mai ales în biserică, deschidem inima noastră pentru faptele cele bune și ne hotărâm mai ușor să-L avem pe Hristos călăuza, luminator și Mântuitor al nostru.
Ispita este lucrul diavolului. Ea întunecă mintea, slăbește voința și puterea de rugăciune. Stăruind însă în rugăciune vom alunga ispitele și mintea noastră se va lumina, iar voința se va întări. Sf. Ioan Gură de Aur zice: „Rugăciunea lucrează ca apa asupra focului; este ca o ancoră de mântuire pentru sufletul în primejdie să se înece. Demonii, văzându-ne stând la rugăciune, fug ca hoții ce dau cu ochii de soldați cu săbiile scoase”.
Dacă Mântuitorul a petrecut nopți întregi în rugăciune, noi ce trebuie să facem ca să ne mântuim? întreabă Sf. Ambrozie al Milanului. Ne spune însuși Mântuitorul ce să facem: „Să stăruim în rugăciune” (Matei 26, 41). Să avem duhul rugăciunii, care cere pace și liniște sufletească.
Trebuie să fim pătrunși de acea „odihnă a duhului”, de care spune Sf. Ap. Pavel (I Corinteni 2, 13), iar Sf. Ioan spune că, pentru a ajunge la o viață plină de rugăciune, trebuie să avem un suflet plin de pace și liniște (I Ioan 3, 19), adică să devenim trăitori în Hristos și duhovnicește mai buni.
Pacea sau liniștea duhului trebuie să ne stăpânească în rugăciune, în orice moment al zilei, în loc retras, de unul singur, sau în locașul de rugăciune, adică în biserică, și mai ales în timpul Sf. Liturghii.
Oriunde ne rugăm, se cuvine să avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul Iisus Hristos (Romani 5, 1; II Petru 3, 14). El este pacea noastră precum și pacea cu semenii noștri. Mântuitorul ne dă poruncă: „Trăiți în pace unii cu alții (Marcu 9, 50), iar Sf. Ap. Pavel ne îndeamnă: „Trăiți în pace cu toți oamenii” (Romani 12, 18) ne asigură că „Dumnezeul dragostei și al păcii va fi cu noi” (II Corinteni 13,11).
În afară de aceasta, pentru rugăciune se mai cere deschiderea sufletului față de Dumnezeu și aproapele.
Aceasta înseamnă a fi deschis și a lăsa să intre în cămara sufletului tău Hristos: „Iată, Eu stau și bat, de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” (Apoc. 3, 20).
Creșterea și dezvoltarea unei vieți spirituale mature presupune puțin mai mult decât simpla dorință de a ne ruga. Trebuie să știm și cum să ne rugăm. Pentru aceasta, e necesar un „regim” special sau un program zilnic regulat, pe care îl numim, în Ortodoxie, „canon de rugăciune”.
Nu există un program sau o rețetă „universal valabilă” pentru toată lumea. Sfântul Ignatie Briancianinov afirmă că programul de rugăciune trebuie să fie particularizat în funcție de puterile fizice și sufletești ale fiecăruia. Totuși, principiul general după care trebuie să ne ghidăm este următorul: canonul nu trebuie în niciun caz să fie peste măsura (atât ca întindere, cât și conținut) capacităților fiecăruia.
Pentru că nu există un canon „standard” de rugăciune, vom încerca să găsim câteva principii care se pot adapta la abilitățile și condițiile de viața ale fiecăruia dintre noi. Dar să nu uităm: condiția de bază pentru a reuși este perseverența și statornicia în asumarea acestui program. Același Sfânt Ignatie pledează pentru un canon mai degrabă moderat, dar care va crește și se va maturiza în mod organic odată cu înaintarea în viața duhovnicească.
Unul dintre primele aspecte pe care ar trebui să le luăm în considerare atunci când ne gândim să urmăm un program de rugăciune este timpul rugăciunii. Dacă ne vom ruga numai atunci când avem dispoziția necesară (sau atunci când avem chef) ne vom ruga foarte rar, sau niciodată. Psalmistul David exclamă, într-unul din Psalmi: „Doamne, de șapte ori pe zi Te-am lăudat”. (Psalmul 118, 164). Este puțin probabil ca noi să alegem în fiecare zi șapte intervale de timp pe care să le dedicăm rugăciunii. Dar putem, probabil, să „punem de o parte” măcar două. Majoritatea creștinilor ortodocși se roagă dimineața și seara, pe lângă rugăciunile de mulțumire care preced fiecare masă.
Este foarte util să fixăm pentru canon o anumită perioadă de timp și să refuzăm alocarea unui timp mai scurt decât cel prestabilit. Dar, după cum afirmă Sfântul Teofan Zăvorâtul, nu e sănătos nici să ne forțăm să depășim cu orice preț intervalul de timp alocat. Așadar, cât timp să dedicăm rugăciunii? Ei bine, depinde cât de mult suntem capabili să ne rugăm cu atenție și cu devotament. Sfântul Ioan din Kronstadt ne oferă o indicație prețioasă în acest sens: „Este bine să stăruim mai mult în rugăciune, însă nu toți oamenii pot să facă aceasta, decât aceia cărora le este dat. Pentru cei care nu pot, este mai bine să rostească rugăciuni scurte, dar să o facă din tot sufletul”. Pentru a cuantifica oarecum timpul, Sfântul Teofan îi sfătuiește pe începători să înceapă la sfertul orei și să continue până la jumătate, sau chiar mai mult.
La început, această metodă poate părea dificilă. Vom vedea că e nevoie de mult efort pentru a reuși să ne rugăm câteva minute. Dar, pe măsură ce înaintăm pe calea rugăciunii, ne obișnuim atât de mult cu ea, încât acele minute vor fi pline de bucurie și rareori vom rămâne doar la timpul prestabilit.
După ce am stabilit când să ne rugăm, trebuie să hotărâm și locul cel mai potrivit pentru rugăciune. Vom găsi că este mult mai ușor să ne rugăm dacă păstrăm mereu același loc. Cel mai des întâlnit loc este camera personală sau așa numitul „colț de rugăciune”, un spațiu consacrat, pe care putem să îl amenajăm cu icoane sau cu o candelă, în care să ne putem ruga fără ca atenția să ne fie distrasă.
După ce am ales timpul și locul pentru rugăciune putem începe. Iar primul lucru pe care putem să îl facem este să ne pregătim mental pentru convorbirea cu Dumnezeu. Așa cum orice activitate fizică presupune o „încălzire” prealabilă, la fel trebuie procedat și cu rugăciunea. Sfântul Ioan Scărarul afirmă: „Vom sta înaintea Împăratului și Domnului nostru și vom conversa față către față. Nu se cuvine să dăm pur și simplu „buzna”, fără nicio pregătire”. Sfântul Ignatie Briancianinov ne oferă câteva indicații precise referitoare la pregătirea minții și a inimii noastre pentru rugăciune: în primul rând, să alungăm din minte orice gând de judecată și condamnare a aproapelui nostru; în al doilea rând, să respingem toate grijile lumești cu puterea credinței, a ascultării și a predării vieții noastre în mâinile lui Dumnezeu; apoi să dobândim convingerea că stăm înaintea lui Dumnezeu, iar El ne vede și ne ascultă cu atenție; în al patrulea rând, să adoptăm poziția tradițională ortodoxă pentru rugăciune: îngenunchierea. Îngenunchiem pentru ca întreaga noastră ființă (trup și suflet) să participe la rugăciune. Desigur că nu e recomandat să îngenunchiem dacă acest lucru este imposibil din punct de vedere fizic sau dacă avem dificultăți în a o face, dar trebuie să evităm, pe cât posibil, atunci când ne rugăm, pozițiile „casual”, prea familiare.
Am stabilit timpul, locul și ne-am pregătit mental. Dar…ce cuvinte să folosim? Ei bine, aici, cărțile de rugăciune devin un instrument foarte util. Ele conțin rugăciuni specifice: pentru orele dimineții, pentru seară, pentru Sfânta Liturghie și multe altele. Aceste rugăciuni, compuse de oameni sfinți, reprezintă o revărsare a inimii și a simțămintelor lor. Cuvintele lor sunt pline de duhul rugăciunii și ne învață care este „tonul” convorbirii cu Dumnezeu. Dacă le citim cu atenție, putem intra și noi în „atmosfera” duhovnicească specifică rugăciunii.
Utilizarea cărților de rugăciune este, într-adevăr, un instrument deosebit de important în învățarea rugăciunii și dezvoltarea vieții interioare. Dar simpla lecturare a acestor rugăciuni scrise nu este suficientă pentru a dezvolta o relație adevărată, personală, cu Dumnezeu. Trebuie ca în rugăciune să folosim și gândurile și cuvintele noastre proprii.
Dar ce putem să îi spunem lui Dumnezeu, fără a fi prolicși? Sfântul Vasile cel Mare trasează câteva caracteristici ale unei rugăciuni personale adecvate. După cum spune el, pentru a fi vrednică de Dumnezeu, într-o rugăciune compusă de noi ar trebui să: Îl slăvim pe Dumnezeu; Îi mulțumim pentru binefacerile și îndurările pe care le-a revărsat asupra noastră; mărturisim păcatele și greșelile noastre; Îi cerem cele de care avem nevoie, în special cele care ne sunt spre mântuire; să ne rugăm și pentru semenii noștri.
Sfântul Ioan din Krostandt afirmă și el: „Dumnezeu este Adevăr. Rugăciunea mea ar trebui să fie adevăr și viață. Dumnezeu este Lumină. Rugăciunea mea ar trebui să îmi lumineze mintea și inima. Dumnezeu este Foc. Rugăciunea mea ar trebui să fie ardentă. Dumnezeu este liberă cu desăvârșire. Rugăciunea mea ar trebui să fie o revărsare a inimii mele înainte Domnului”.
În Noul Testament, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă chiar să ne „rugăm neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 17). Dar cum putem face acest lucru? Nu avem oare și alte activități pe parcursul unei zile? Creștinii au încercat să respecte îndemnul Apostolului, iar metoda de inspirație evanghelică folosită de creștinii ortodocși încă din primele secole ale Bisericii se numește rugăciunea lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul (păcătoasa)”. Sfântul Nicodim recomandă folosirea repetată a acestei scurte rugăciuni în orice moment al zilei, în special atunci când suntem implicați în activități ce presupun un semi-automatism (condus, spălat veselă, plimbare, atunci când nu putem adormi, ș.a.m.d). Așadar, ori de cât ori ne aducem aminte, sau atunci când nu depunem un efort intelectual, să rostim din inimă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul (păcătoasa)…”.
I. 4. Importanța rugăciunii în viața creștină
„Omul este iubire, răspuns la iubirea lui Dumnezeu”. Dar, în virtutea chipului lui Dumnezeu pe care îl poartă, omul nu numai că răspunde, dar îl și cheamă pe Dumnezeu în ajutorul său prin rugăciune. Omul ar putea fi definit nu numai ca o ființă liberă și responsabilă, ci și că o ființă care se roagă, adică o ființă liturgică și euharistică.
Chemarea lui Dumnezeu prin rugăciune este, de fapt, tot un răspuns la chemarea originară a lui Dumnezeu. Sf. Ioan Evanghelistul ne sugerează, în Apocalipsă, că Dumnezeu este în permanentă stare de chemare sau, cu alte cuvinte, în stare de permanent răspuns: „Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine”. ( 3, 20).
Așadar, Dumnezeu este permanent în preajma noastră. Depinde de noi să-i simțim prezența să-i răspundem chemării. Vestea cea mai mare pentru un călător însingurat într-o mare zbuciumată este: Omule, tu nu mai ești singur, Dumnezeu te însoțește pe cale. Dumnezeu este cu tine, El îți dorește binele mai mult decât îți dorești tu. Fără El, calea pe care mergi nu are sens. El te iubește, dar te lasă liber, iubirea lui pentru tine este direct proporțională cu răspunsul tău. Iubirea Lui este limitată doar de împotrivirea ta (Ioan, 3, 34).
A te ruga nu înseamnă doar a-i vorbi lui Dumnezeu, a-i povesti necazurile tale, neliniștile tale metafizice, ci a-L asculta pe Dumnezeu care îți vorbește. Adevărul greutatea rugăciunii constă în faptul că ea nu este proiecție iluzorie a omului sau autosugestie. Ea este disponibilitatea pentru adevărul deplin al existenței noastre, care uneori ia forma crucii.
Cel care nu se roagă își este suficient lui însuși și se închide în egoismul său. Cel care se roagă constant riscă să i se pară că el a primit demult ceea ce cere. Adică să creadă că a primit răspuns înainte să fi bătut la ușă. Din nefericire, rugăciunile noastre sunt, de cele mai multe ori, imperative, ca și cum Dumnezeu este Cel care trebuie să-și schimbe atitudinea. Îl socotim pe El marele obstacol pentru că viața noastră și pământul să devină Paradis. Cineva spunea: din copilărie m-am rugat să ajung un mare sfânt, și Dumnezeu nu m-a auzit. Feuerbach afirma că omul devine ateu când se consideră mai bun decât Dumnezeu căruia i se roagă. Cu alte cuvinte, ateismul se poate naște și în orizontul unei psedo-rugăciuni, deoarece nu cuvintele, ci sinceritatea dorinței noastre măsoară eficiența rugăciunii.
Din nefericire, mulți confundă adevărul și duhul rugăciunii cu propriile dorințe de moment și atunci când acestea nu sunt îndeplinite, ei se revoltă. Auguste Sabatier considera că o istorie a rugăciunii ar fi poate cea mai bună istorie a dezvoltării religioase a umanității. Istoria ne arată că rugăciunea ca experiența spirituală este prezentă la toate popoarele și în toate epocile de cultură. „Ideologiile ateiste contemporane nu au reușit, cu tot efortul lor, să dezrădăcineze această practică spirituală din conștiința oamenilor. În mod surprinzător, există astăzi un interes deosebit pentru rugăciune”. Și aceasta, pentru că rugăciunea s-a dovedit a fi o călăuză spirituală sigură în urcușul duhovnicesc al omului spre bucuria și fericirea lui pământeană. Pentru că îl face să fie dominat de bunătatea inimii. În inima lui există lumea plăcută lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este viața, și viața este de la Dumnezeu (Ioan 1, 1-4 ).
Așadar, rugăciunea este valabilă pentru tot omul, pentru bărbați, femei, copii, tineri sau bătrâni, pentru oricine de pe orice treaptă de cultură și civilizație, pentru creștinii de toate confesiunile și din toate religiile.
Toți suntem oameni și nici unul nu poate face nimic fără ajutorul lui Dumnezeu: „Fără mine nu puteți face nimic” (Ioan, 15, 5). Fără Dumnezeu, eforturile noastre sunt slabe și neputincioase. Trebuie să cerem în orice împrejurare ajutorul Său, mila Sa prin rugăciune. Rugăciunea este firul de legătură sufletească, spirituală între noi și Dumnezeu. Rugăciunea este înălțarea cugetului și a inimii noastre spre Dumnezeu. „Cel ce iubește cu adevărat pe Dumnezeu stă de-a pururea de vorbă cu El, cum stă fiul cu tatăl său”, spune Evagrie Ponticul.
Rugăciunea face parte din cultul Bisericii creștine, din zestrea noastră spirituală. A te ruga înseamnă a fi lângă Dumnezeu și Dumnezeu lângă tine. Când te rogi, Dumnezeu se apropie, te ascultă și te ajuta. „Și mă cheamă pe Mine în ziua necazului și te voi izbăvi și Mă vei preaslăvi”, zice psalmistul (Psalmi 49, 16). Noi strigăm, suspinăm cu duhul după Dumnezeu (Romani, 8, 26-27) și Domnul ne izbăvește din toate nenorocirile vieții. El ceartă marea zbuciumată a inimii noastre și potolește valurile înfuriate ale sufletului nostru.
După învățătura noastră creștină, rugăciunea este o înălțare a sufletului la Dumnezeu, spre a-L lăuda, a-I cere ajutorul și a-I mulțumi pentru binele ce ni L-a dat și ni-l va da necontenit. Rugăciunea este o lucrare nesfârșită, mai presus de orice artă sau știință. Prin rugăciune intrăm în comuniune cu Ființa cea fără de început sau, altfel spus, însăși viața lui Dumnezeu devine viața noastră.
„Rugăciunea este un act de mare înțelepciune, care întrece orice frumusețe și vrednicie. Rugăciunea autentică, cea care ne unește cu Cel de Sus, nu cu altceva decât lumina și puterea care se pogoară asupra noastră din ceruri. Prin esență, ea transcende planul nostru uman. Pentru lumea aceasta, este izvor de energie și bogăție spirituală”.
Rugăciunea este prima posibilitate a omului de a sta în legătură și de a comunica cu Dumnezeu. Ea este cea mai directă cale de a ajunge la Dumnezeu, de a sta de vorbă cu el, de a-I spune necazurile și bucuriile noastre de a-I mulțumi pentru ajutorul primit, de a-L ruga pentru a ne îndeplini dorințele noastre bune, pentru a ne feri de tot răul, de ceea ce ne poate distruge viața sau ne-ar putea atinge viața.
Pentru noi, creștinii, rugăciunea este o datorie, o trebuință sufletească și o nesfârșită bucurie. Toți creștinii trebuie să se roage și au motiv să se roage. Fiecare creștin se roagă după câtă credință are. Rugăciunea trebuie făcută din necesitate sufletească, fără teamă, îndoială, spaima, neîncredere sau nedumerire. În rugăciune, între noi și Dumnezeu sunt cu putință legături sufletești de deplină încredere, de dragoste, de apropiere și de comunicare.
Rugăciunea s-a născut odată cu omul, cu religia. Omul dintru început a simțit nevoia unei legături între Creator și creatură. Prin ea, omul a stabilit chiar de la început o comunicare cu Creatorul său, căruia i-a închinat gândurile, dorințele, bucuriile și durerile, viața și întreaga cugetare. Astfel, rugăciunea a devenit o formă de participare la viața pe care Dumnezeu i-a dat-o, și un element de stabilitate, cu efecte reale: supunere, ascultare și iubire de Dumnezeu.
Putem afirma, fără teamă de a greși, că rugăciunea este partea cea mai însemnată din
activitatea spirituală a creștinului. Ea pornește din inimă, din suflet, se manifestă din interior spre exterior, pătrunzându-l pe om în toate acțiunile sale. Căci rugăciunea izvorâtă dintr-o credința puternică în Dumnezeu ne ajută să ne ridicăm din ruinele și umilința păcatelor noastre, să ne asumăm crucea care ne este dată să o ducem spre mântuire. Ea devine un foc spiritual care arde tot ce este păcătos în noi și ne pune în față Evanghelia lui Hristos.
În rugăciunea adevărată, fiecare creștin poate deveni o biserică vie, înlăuntru căreia sufletul, asemenea unui preot, oficiază prin rugăciune, pe altarul inimii, slujba sfântă cerută de Creator, pentru fericirea și mulțumirea noastră.
În timpul rugăciunii, candela credinței se aprinde și, în lumina adevărului, omul este capabil a înțelege sensul cuvintelor credință, iubire, milă, bunătate, jertfă, pace, armonie, adevăr etc. Rugăciunea este cerută și de firea noastră creștină, fiind de mare folos pentru noi, deoarece Dumnezeu este desăvârșirea însăși. Creștinul nădăjduind spre desăvârșire are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, pe care îl poate dobândi prin rugăciune și fapte bune. Căci „toată darea cea bună și tot darul de sus, desăvârșit este pogorându-se de la Tine Părintele luminilor, la care nu este schimbare sau umbră de mutare” (Iacob 1, 17).
Rugăciunea e modul nostru de a sta de vorbă cu Dumnezeu. Vorbind între noi, oamenii, ne adresăm cereri unii altora, dar acestea sunt rugăminți. Rugăciune îi adresam numai lui Dumnezeu și celor binecuvântați de El a fi mijlocitori: Maicii Domnului, îngerilor și tuturor sfinților. Cuvântul rugăciune are din cele mai vechi timpuri sensul sacru de convorbire sfântă, de recunoaștere a unei distanțe, a unei diferențe esențiale între cel ce se roagă și cel căruia îi este adresată. El presupune recunoașterea existenței lui Dumnezeu, ca persoană, cu care se poate dialoga, care aude și care răspunde când vrea și cui vrea, potrivit unor criterii cunoscute în chip absolut numai de El. O parte din aceste taine ne-au fost dezvăluite prin Iisus Hristos.
Rugăciunea izvorăște din credința noastră. Omul care crede este omul care se roagă neîncetat. Cel care crede, se surprinde adeseori adresând, în gând, un crâmpei de rugăciune. La vreme de bucurie, ori la necaz, omul dă semne de credință. Dacă n-ar crede în Dumnezeu, rugăciunea omului ar fi o absurditate. Ar fi vorbire de unul singur, monolog fără sens sau dialog absurd. Despre cei care vorbesc fără interlocutor, zicem de obicei, că nu sunt întregi la minte. Pe cel ce se roagă, îl salvează de la această acuzație credința lui neîndoielnică în existența personală, nevăzută dar prezentă, a interlocutorului său, a lui Dumnezeu.
Rugăciunea este ieșirea din singurătate. Din acea singurătate existențială, în care ne aflam atunci când ne trezim față în față cu cosmosul lipsit de viață în jurul nostru, mai durabil decât noi, care ne amenință cu înghițirea în elementele lui moarte, cu descompunerea într-o existență care, de fapt, pentru noi încetează odată cu moartea.
Rugăciunea este ieșirea din spaimă. Din acea spaimă de nimic, care ne deconcertează, ne aruncă în cea mai dezolantă dintre tristețile fără leac pământesc. Rugăciunea este smerenie, pentru că recunoscând pe altul, mai mare ca noi, ieșim din egoism. Rugăciunea e intrare în comuniune cu un interlocutor spiritual care există veșnic, care e însăși existența, izvorul și creatorul ei: „Eu sunt Cel ce sunt”. El ne garantează noua veșnicia prin existența Sa. El dă sens vieții noastre pe pământ și faptului că trupul nostru, prin elementele din care a fost alcătuit, va intra în veșnicie, dar, mai presus de asta, ne-a dat un suflet care își urmează legile lui de existență spirituală și nemuritoare.
Rugăciunea este recunoașterea și afirmarea existenței Partenerului spiritual și intrarea în sistemul Lui de existență, pe care îl acceptăm și ca sistem al nostru, și, în felul acesta, ne integrăm viața în acest sistem. Recunoscând în acest Partener pe Creatorul nostru, pe Dumnezeu, dialogul cu El nu mai este obligatoriu și necesar, ci reconfortant și liniștitor. Îl chemăm în viața noastră și El vine. Avem încredințarea că vine, pentru că avem credință că este, că îl vedem în tot ce există, în noi și în jurul nostru, pentru că adesea îl simțim, fie când a venit, fie când urmează să vină.
Dialogul e firesc, tot așa cum sunt firești convorbirile dintre noi, oamenii. Noi ne ajutăm unii pe alții, ne învățăm unii pe alții, ne dăm sfaturi, ne împlinim destinele în conviețuirea socială. Dumnezeu, fiind Creatorul nostru, Cel ce ne-a dat viață, veghează asupra noastră prin Providența Sa, este El implicat în destinele noastre, și, oare, nu-i drept să fie consultat, să fie rugat să intervină în viața noastră și să cerceteze rânduiala pe care am făcut-o noi, prin voința noastră sau prin anumite determinări omenești? Se pot pune, pe bună dreptate, unele întrebări. De pildă: dacă Dumnezeu vede fără să-i spunem noi ce trebuie de făcut și de cercetat, de ce nu intervine fără să fie rugat? de ce lasă unele lucruri să se desfășoare pe căi care nu corespund ordinii dorite de El și adesea nici intereselor oamenilor?
Dacă ne aducem aminte că Dumnezeu ne-a creat liberi, că ne-a dotat cu rațiune și cu liber arbitru, cu capacitatea de a alege noi înșine intre bine și rău, spre a face din noi ființe libere, nu niște automate manevrate de voința Sa, atunci la întrebările de mai sus exista un singur răspuns. Suntem ființe libere și ne dorim această libertate. Dar nu întotdeauna ne întrebuințăm libertatea cum ar trebui. Uneori în problemele noastre intervin și alții, așa cum și noi intervenim în ale altora. Adesea ne găsim la răspântie și ne vine greu să ne decidem asupra direcției în care să mergem. Astfel, ni se pare că totul s-a blocat în fața noastră, ne amenință disperarea. Ei bine, atunci, cerem o intervenție. O cerem unii de la alții, dar mai cu seamă de la Dumnezeu. Să ne descurce. Să ne călăuzească. Să ne orienteze și să vină în ajutorul nostru.
Cei care păstrează neîncetat contactul cu Dumnezeu au șansa unei asistențe permanente. Voința lor liberă, capacitatea de hotărâre e ajutată de lumina harului dumnezeiesc, ca să aleagă întotdeauna binele, să nu apuce pe căi greșite, de pe care drumul de întoarcere devine greu și anevoios. A cere asistența lui Dumnezeu este dorința noastră fierbinte de a ne orienta viața, gândirea și simțirea în conformitate cu voia Lui, adică cu Binele, Adevărul și Dreptatea.
Un înțelept spunea: rugăciunea se ridică, iar binecuvântarea lui Dumnezeu se pogoară. așa cum omul trupesc absoarbe energie și inspiră vitalitate și forța, tot astfel, prin rugăciune, sufletul se deschide în fața lui Dumnezeu care este pretutindeni prezent și primește de la El viață și putere duhovnicească. Sf. Ioan Gură de Aur spune: „fără rugăciune duhovnicească, viața noastră spirituală flămânzește, însetează și moare. Prin rugăciune, deschidem ușa sufletului nostru lui Hristos. El alungă întunericul și umple sufletul de răbdare, dragoste, blândețe și de bucuria vieții. În cele din urmă, Dumnezeu, Atotbun dă omului mila Sa și toate de trebuință pentru viața sa și revarsă cu prisosință, dragostea Sa asupra oamenilor”.
În rugăciune, primim lumină și har de a săvârși binele și pentru alții. Pentru propriile sale greșeli, omul este un mare apărător, iar pentru ale altora își ia dreptul, totdeauna, de a fi judecător. Un vechi proverb zice că tot omul poartă două traiste: una pe piept, alta pe spate. În cea de la spate își aduna propriile greșeli și păcate, ca să nu se vadă, iar în cea de pe piept le așează pe cele ale aproapelui său, ca să fie întotdeauna la îndemână, ca să le aibă mereu în fața ochilor. Mântuitorul arată limpede acest lucru în cuvintele „să vezi bârna din ochiul tău, nu paiul din ochiul fratelui tău”. În temeiul acestor cuvinte, judecata se schimbă prin practicarea rugăciunii. Vom privi pe aproapele nostru în lumina credinței și a dragostei. Cercetarea tainică în rugăciune, ca într-o oglindă a harului divin, ne amintește de păcatele noastre și mai ales de certitudinea plecării noastre din această lume, nimicește în noi gândul trufaș că am fi mai presus decât aproapele nostru, poate mai bun și mai neprihănit.
Aceasta este oglinda duhovnicească a rugăciunii, în fața căreia, meditând cu sinceritate, vom descoperi scăderile noastre, slăbiciunile noastre cele ascunse și în același timp, calitățile aproapelui. Exercitând acest fel de a judeca prin rugăciune, vom reuși să scăpăm de bârna din ochiul nostru, dobândind limpezimea vederii. Atunci când ne gândim la alții, să nu-i judecăm, ci să-i privim cu blândețe și cu dragoste sinceră. Prin rugăciune, învingem mândria din noi, care își are originea în diavol, tatăl minciunii și al păcatului. Ca atare, raul se ascunde într-o conștiință păcătoasă, care nu vrea să-și vadă scăderile și păcatele proprii, scoțând la iveală, descoperind cu răutate doar pe cele ale aproapelui lor. Se desprinde din cuvântul Domnului și din cele trăite de fiecare că nu avem dreptul de judecată în rugăciune. Să trecem, așadar, cu vederea să așternem peste greșelile altora valul neprihănit al dragostei creștine.
Rugăciunea este un lucru sfânt, poate cel mai sfânt pe care îl poate face credinciosul, căci prin rugăciune vorbim și comunicăm cu Dumnezeu. Mai mult, primirea Sfintei Împărtășanii este pregătită și urmată de rugăciune, este învăluită de rugăciune și stă pe culmea rugăciunilor.
Credința și rugăciunea sunt împreună cunoștință, încredere, iubire și ascultare de Dumnezeu. Este viața tainică de unire cu Dumnezeu și urcușul spre Dumnezeu al omului credincios, al sensibilității fără sfârșit, a omenescului din el și care se realizează prin îndelungate eforturi și năzuințe. După Sfântul Diadoh al Foticeii, scopul vieții duhovnicești este unirea sufletului cu Dumnezeu prin dragoste.
Unirea cu Dumnezeu nu se poate realiza în afara rugăciunii, căci rugăciunea este o legătură personală a omului cu Dumnezeu. Această unire trebuie să se întâlnească în persoanele umane, ea trebuie să fie personală, deci, conștientă și liberă. Puterea rugăciunii împlinește taina unirii noastre cu Dumnezeu, spune Sfântul Grigorie Palama, căci rugăciunea este legătura făpturilor cuvântătoare cu Creatorul lor. Ea este mai desăvârșită decât lucrarea virtuților.
Totalitatea virtuților trebuie să slujească desăvârșirii în rugăciune și, mai presus de toate, celei mai mari dintre virtuți, care este dragostea de Dumnezeu, în care se împlinește unirea mistică, fructul rugăciunii. Iubirea este rodul rugăciunii, spune Sf. Isaac Sirul, căci în rugăciune omul se întâlnește cu Dumnezeu în chip personal, cunoscându-L și iubindu-L.
Referindu-se la superioritatea și necesitatea rugăciunii, Sf. Ioan Gură de Aur scria: „Nimic nu egalează rugăciunea. Ea face posibil ceea ce este imposibil, ușor ceea ce este dificil”.
Rugăciunea este expresia vieții Duhului în noi, este „respirația Duhului, barometrul vieții spirituale. Întreaga Biserică respiră prin intermediul rugăciunii”. Aceste afirmații ale Sf. Teofan Zăvorâtul relevă „viziunea comunitară” asupra rugăciunii în comparație cu cea exclusiv dialogală. Iată de ce, rugăciunea aceasta, înțeleasă ca lucrare trinitară globală, are o dimensiune liturgică, fiind inclusă „în acea lucrare a lui Dumnezeu prin care Tatăl trimite Duhul Său, răspunzând rugăciunii pe care i-o adresează Iisus Hristos”.
În timpul rugăciunii, sufletul este îndrumat de Duhul lui Dumnezeu, el se roagă „în Duhul” Lui. Există, așadar, un fel de „inspirație”, pentru că Duhul se roagă în noi, numai așa știm ce să cerem și ne încredințăm ca vocea noastră ajunge la Dumnezeu. Mai mult decât rugăciunea noastră este participarea la rugăciunea Cuvântului, care, după frumoasa expresie a lui Origen, nu este singur în rugăciunea sa”.
Așa putem să înțelegem, mai ușor, cuvintele Mântuitorului spuse femeii samarinence: „Va veni vremea, și acum este, când închinătorii cei adevărați se vor închina Tatălui în Duh și Adevăr; pentru că Tatăl caută ca în acest fel să fie cei care se închină Lui” (Ioan, 4, 38). Noul Așezământ nu este al literei, ci al Duhului, pentru că litera ucide, iar Duhul dă viața (I Corinteni, 3, 6). Alcătuit din trup și suflet, omul trebuie să ia parte la rugăciunea adresată lui Dumnezeu „în duh și adevăr” și să-i ofere lui Dumnezeu inimă „înfrântă și smerită”. Aceasta nu înseamnă a renunța la formele cultului, la biserică și la podoabele ei, ci a renunța definitiv la minciună, răutate și fățărnicie. Forma să fie expresia fondului. Rugăciunea trebuie să înfățișeze lăuntrul nostru sufletesc.
Viața în spirit este viața întemeiată pe adevărul evanghelic. Ea este necesară tuturor în orice moment al vieții. Aceasta este rugăciunea pe care Mântuitorul o cere de la noi ca o chemare de a ne închina în duh și adevăr. Este timpul să ne dăm seama că, dacă suntem în legătură sinceră cu Dumnezeu în duh și adevăr, primim smerenie, dragoste și bunătate. Toate acestea lucrează asupra sufletului nostru, dar se răsfrâng și asupra aproapelui nostru, în viața societății în care trăim.
Dacă ne vom ruga lui Dumnezeu în duh și adevăr, vom reuși să facem o lume în care să domnească Duhul Adevărului, care pretutindeni este și pe toate le plinește. Inima este vatra sufletului unde se plămădesc năzuințele, simțirile și toate dorințele omenești. Hotărârile mari tot de acolo pornesc. Un înțelept spune: „cine dispune de inima omului, acela în fapt îi stăpânește întreaga ființă”.
Fericitul Ieronim îl ruga mereu pe Iisus Hristos să-i spună ce putea săvârși el mai de folos pentru a răsplăti întrucâtva marea iubire arătată de Iisus prin jertfa Sa. Iisus i-a răspuns: „Ieronime, Ieronime, dă-mi inima ta păcătoasă, inima ta roasă de îndoială, inima ta puțin credincioasă și plină de iubire de sine”.
Neasemuit de prețioasă este o inimă rugătoare, care se leagă cu nădejde, pentru veșnicie, de Dumnezeu prin rugăciune, care nu cedează ispitei satanice, ci îl are pe Hristos călăuză, luminator și îndrumător al vieții sale. Hristos este garanția pentru nădejdea noastră în viața veșnică în înviere și în răsplata cerească. Rugăciunea ne ajută să ne curățim viața și să ne împăcăm cu Dumnezeu. Inima omului creștin devine în rugăciune, o bisericuță unde Domnul Iisus Hristos intră să locuiască și să ție cârma vieții sale. „Nu mai locuiesc eu, ci Hristos locuiește în mine”, spune Sf. Apostol Pavel.
În rugăciune și meditație, omul adevărat descoperă masca tuturor aparențelor din el. De multe ori, în dorința de a-și acoperi interiorul, cineva împrumută masca bunătății și a dreptății, masca cinstei și a omeniei. Pentru aceasta, pentru a combate acest păcat atât de înșelător și de degradant, Mântuitorul se adresează fariseilor din timpul său și celor de azi: „Vai, vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Pentru că voi curățiți partea din afară a paharului, dar înăuntru este plină de necurății…”.
Se pune mare preț pe interiorul nostru în schimbarea și purtarea noastră cu ceilalți oameni. Chiar în timpul rugăciunii se întâmplă ca unii dintre noi să ne eschivăm și să nu recunoaștem propriile noastre fapte. Fugim de judecata propriei noastre conștiințe și ne ascundem adevărata ființă din fața judecății omenești. În realitate, este motivul pentru care nu ne place să ni se vorbească despre o întâlnire cu judecătorul a toate, cu Dumnezeu. Noi avem o conștiință care ne spune că suntem vinovați atunci când greșim. Cu toate acestea, toți aceia care nu consimt să se întâlnească aici pe pământ, în viața pământească, cu Dumnezeu, prin credință, rugăciune și fapte bune, pe drumul pocăinței adevărate, așa cum ne cere El, trebuie să știe că va veni o zi când se va întâlni față în față cu Dumnezeu. Atunci se va smulge de pe fața fiecăruia masca aparențelor și sufletul va apărea în fața lui Dumnezeu, așa cum este, în toată realitatea lui. Atunci se va vedea câtă vanitate s-a ascuns sub masca unui țel aparent bun, câtă ura și răutate sub o blândețe falsă, câtă necredință sub masca pietății, câtă destrăbălare sub masca cumințeniei.
Rugăciunea adevărată ne va ajuta în fața judecății lui Dumnezeu, care va face dreptate pentru toți. Prin rugăciune, trezim glasul conștiinței noastre proprii și noi trebuie să o ascultăm, când vrea să ne vorbească în ceasurile singuratice sau în liniștea de seară a așternutului nostru. Conștiința ne arată drumul drept pe care să umblăm în viață și ne este bun îndreptător mai ales astăzi, când sunt atâtea păcate și fărădelegi chiar și în familiile creștine.
Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Să nu vă asemănați chipului acestui veac, ci să vă schimbați prin înnoirea minții, ca să fiți în stare să deosebiți care este voia lui Dumnezeu, ce este bun, plăcut și desăvârșit” (Romani, 12, 2). Și tot apostolul neamurilor ne spune: „Trimis-a Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre” (Galateni, 4, 6); „și mă rog ca Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeți care este nădejdea chemării Lui” (Efeseni, 1, 17-18) și „…ca să vă dezbrăcați … de omul cel vechi … îmbrăcându-vă în omul cel nou” (Efeseni, 4, 22). Când rostim rugăciunea numai cu gura și cu buzele, nu-l putem slăvi pe Dumnezeu, ci trebuie să ne rugăm cu inima. Într-adevăr, a ne ruga numai cu gura, iar cu mintea a cugeta la cele lumești este un lucru fals înaintea lui Dumnezeu, care cunoaște cele mai adânci taine ale sufletului nostru.
Viața de azi, zisă modernă, se caracterizează prin grabă. Obișnuim să afirmăm că trăim în secolul vitezei, în secolul în care totul are un ritm accelerat. Rugăciunea are o lege sfântă, care ne face să ne desprindem din zbuciumul intens al acestei lumi, din frământările neîncetate pe toate planurile vieții și ale activității spirituale. Ne detașăm câteva clipe de cele lumești ca să ne putem ruga și viața noastră să devină sublimă, plină de pace și de bucurie. Prin rugăciune, părăsim grija cea lumească și ne întâlnim cu Dumnezeu.
Este o taină mare a sufletului nostru, greu de înțeles de logica noastră pământească. Dar știm că în rugăciune suntem chemați să ne lepădăm de tot ce este rău, de tot ce este păcat și fragmentează sufletul nostru fragil și vulnerabil. Prin rugăciune, îl apropiem de noi pe Dumnezeu, care ne dă tuturor viață și suflare și este aproape de fiecare dintre noi”. (Fap. Ap. 17, 27). Cămara tainică în care trebuie să ne rugăm este inima, iar simțurile sunt poarta; deci ele trebuie bine zăvorâte, ca prin ele vine sminteală și în sfârșit, la rugăciune să ne ferim de orice ținută nepotrivită să stăm cu frică și cutremur, în genunchi cu inimă smerită în fața Împăratului. Rugăciunea trebuie făcută cu inimă curată, adică liberă de păcate sau, cel puțin, cuprinsă de dorința cinstită de a recunoaște păcatul și a nu-l mai săvârși.
Rugăciunea trebuie făcută cu stăruință. Dacă nu ai primit încă darul rugăciunii sau al cântării de psalmi, stăruie cu putere și-l vei primi; prin urmare nu te descuraja dacă nu 1-ai primit. Să avem ca exemplu, pe orbul din Ierihon, pe care lumea îl silea să tacă, dar el nu ținea seama de nimic și nu asculta de nimeni, ci asculta numai de glasul inimii sale, de glasul cugetului său care-i spunea: cereți și vi se va da, căutați și veți afla, bateți vi se va deschide (Matei 7, 7).
Rugăciunea să fie făcută supunându-ne voii lui Dumnezeu, adică să lăsăm în grija Lui împlinirea rugăciunilor noastre: „nu voia mea, ci voia Ta să fie” (Luca 24, 42); „Fie voia Ta” (Matei 6, 10).
Rugăciunea să fie făcută cu umilință, cu inimă îndurerată de lăuntrică încredințare a slăbiciunii și nevredniciei noastre. Proorocul zice: „Iată cu palma ai măsurat zilele mele și statul meu ca nimic înaintea Ta” (Psalmul 38, 7) sau în altă parte spune „…nu pentru faptele noastre aducem înaintea Ta rugăciunile noastre cele fierbinți, ci pentru milele Tale cele mari” (Daniel 9, 18). De altfel, rugăciunea însăși este un act de umilință, pentru ca rugăciunea să fie făcută cu încredere firească; adică cu neclintită încredințare că Dumnezeu, în îndurarea Lui, ne va asculta, dacă Îi vom cere lucruri care să slujească slavei Sale și mântuirii sufletelor noastre. Încrederea este răsplătită: toate câte veți cere în rugăciune crezând, să credeți că veți lua” (Matei 21, 22).
Cine se îndoiește, cine nu are încredere, nu va primi nimic, adică puterea credinței este mare și hotărâtoare. Putem spune despre omul devenit mai bun duhovnicește: „nu că am și dobândit îndreptarea, ori că sunt desăvârșit; dar o urmăresc ca doar o voi prinde, întrucât și eu am fost prins de Iisus Hristos” (Filipeni 3, 12). Adică, cel ce s-a învrednicit de duhul rugăciunii are deschisă calea spre deplina comuniune cu Dumnezeu, deoarece „cel care se alipește de Domnul este un duh cu El” (I Corinteni 6, 17).
Rugăciunea este graiul și mărturisirea credinței în Dumnezeu, este confirmarea religiei noastre! Religia este cunoștința noastră despre Dumnezeu și despre cele sfinte, este legătura noastră cu Dumnezeu. Prin credință cunoaștem pe Dumnezeu, ne însușim și mărturisim această cunoștință. Prin rugăciune suntem într-un dialog permanent cu Dumnezeu. Religia, credința și rugăciunea sunt împreună cunoștință despre Dumnezeu, încredere în Dumnezeu, respect, dragoste și ascultare de Dumnezeu, comunicare cu Dumnezeu. Mântuitorul ne învață că rugăciunea trebuie să fie însoțită de priveghere: „privegheați și vă rugați” (I Petru 4, 7). Așadar, rugăciunea nu trebuie să fie ceva de suprafață, ci un act tainic, de profunzime. Când ne pregătim pentru rugăciune, să căutăm mai întâi să ne liniștim sufletește și să ne retragem în cămara noastră, nu ca fățarnicii, cărora le place să-i vadă oamenii. Numai atunci vom fi siguri că rugăciunea noastră va fi primită și noi, la rândul nostru, vom primi ceea ce am cerut (Matei 21, 22).
Mai ales vom primi ceea ce am cerut dacă rugându-ne, încetăm să mai facem răul. Dacă vom face rău în continuare, rugăciunea va fi zadarnică, și atunci când nu iertăm pe cei ce ne greșesc cu voie sau fără voie.
Sfânta Scriptură ne arată feluritele moduri de a ne adresa lui Dumnezeu, prin cuvinte (Luca 11, 1), prin cântări și în cuget, prin meditație. O rugăciune curata eliberează cugetul rău de păcat (Fap. Ap. 18, 22).
Cum trebuie să ne rugăm? Avem pilda vameșului și a fariseului. Fariseul este clasicul exemplu care ne arată cum mândria distruge dorința de a deveni credincios, de a deveni fiu al lui Dumnezeu. În această privință, Sf. Ioan Gură de Aur zice: „Fariseul din parabolă, care îndeplinea totul, dar cu mândrie judecând pe alții, comparându-se, diferențiindu-se, înălțându-se, cade de la fața lui Dumnezeu”.
Toate cărțile noastre de slujbă sunt cărți de rugăciune. Orice act religios începe cu o rugăciune. Viața creștină se exprimă prin rugăciune, prin legătura cu Dumnezeu pe această cale. Rugăciunea este semnul credinței. Duhul Sfânt s-a pogorât peste apostoli când se aflau în rugăciune (Fap. Ap. 4, 31).
Rugăciunea trebuie completată cu fapta cea bună. Fapta adeverește credința, cuvintele și sentimentele prin care e mărturisita. Fără fapte, credința și rugăciunea nu dau roade: „Credința fără fapte moare” (Iacob 11, 17).
Într-adevăr, putem spune că, fără rugăciune nu poate exista nici credință, nici creștini. Ea este necesară și folositoare atât pentru trupul nostru, cât și pentru sufletul nostru. Rugăciunea este un izvor al sufletului către cer, un mijloc de întărire a virtuților noastre, a discernământului, a atenției și a răbdării noastre. Rugăciunea este cerere, laudă și mulțumire adresate lui Dumnezeu.
După cum am mai spus, rugăciunea noastră trebuie să izvorască întotdeauna dintr-o credință vie, cum ne învață Mântuitorul în una din poruncile sale: „și toate câte veți cere, rugându-vă cu credință, veți primi” (Matei 21,22).
Rugăciunea trebuie însoțită de smerenie și căință pentru iertarea păcatelor, precum ne îndeamnă proorocul David: „auzi rugăciunea mea, Doamne, și cererea mea ascult-o; lacrimile mele să nu le treci cu vederea” (Psalmi 38, 16).
Rugăciunea este jertfa bineprimită înaintea lui Dumnezeu; ne întărește credința, ne luminează mintea, ne încălzește inima de iubire creștină și coboară în sufletele noastre zbuciumate, neliniștite, mângâiere, pace și alinare sufletească.
Dar să fim cu băgare de seamă, căci nu-i de ajuns să înveți rugăciunile, să cunoști rânduiala de împlinire a acestora, ci se cuvine ca tu însuți, prin viața și faptele tale, să devii o rugăciune, să fii rugăciunea întrupată; să faci din viața ta o ofrandă. Să te rogi pentru toți din jurul tău și mai cu seamă pentru cei ce îți călăuzesc viața ta, a semenilor tăi, a țării și a poporului tău.
Dumnezeu ne vede, ne aude, ne simte durerile, ne ascultă, ne primește rugăciunile, ne înțelege și ne ajută în multe și felurite chipuri, de la leagăn și până la mormânt, de la naștere și până în ultima clipă a vieții noastre. El este cu noi până la sfârșitul veacurilor (Matei 28, 20), și pentru împlinirea a toate cele bune, Sf. Ap. Pavel ne spune: „Vă îndemn, deci, înainte de toate, să faceți rugăciuni” (I Timotei 3, 17). „Rugați-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 3, 17) și „să căutăm mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte se vor adăuga nouă”.
II. Rugăciunea minții pe altarul inimii sau liturghia personală a creștinului
II. 1. Rugăciunea minții în spiritualitatea ortodoxă
Printre multele forme de rugăciune obișnuite în zilele noastre, Rugăciunea Numelui lui Iisus a atras un larg interes și multe din cele ce s-au scris pe această temă merita o atenție serioasă. N-au lipsit însă nici afirmații absurde și ele ne impun acum să dedicăm o secțiune separată studiului acestui exercițiu spiritual. Teoria Rugăciunii lui Iisus poate fi prezentată în câteva pagini, dar aplicarea ei practică implică asemenea dificultăți, încât din cele mai vechi timpuri părinții și dascălii Bisericii i-au avertizat constant pe căutătorii acestui mod de unire cu Dumnezeu să fie precauți, să se apropie cu teamă, și să caute înainte de toate un călăuzitor experimentat în această nevoință ascetică. Nu este scopul meu aici să examinez toate aspectele unei probleme excepțional de complicate, ci doar acela de a trece în revistă unele din învățăturile care ne-au fost lăsate.
În ultimele ceasuri ale vieții Sale cu noi, Domnul a spus: „Până acum nimic n-ați cerut în numele Meu: cereți și veți primi, pentru ca bucuria voastră să fie deplină… Adevăr, adevăr va spun: Orice veți cere de la Tatăl în numele Meu, El vă va da” (Ioan 16, 24-23). Aceste cuvinte ale lui Hristos sunt piatra pe care se întemeiază rugăciunea Numelui Său; și neîndoielnic că ucenicii au păzit această poruncă, un fapt cu atât mai credibil cu cât ei înșiși experiaseră puterea Numelui Său. „Și s-au întors cei șaptezeci cu bucurie și I-au spus Doamne, și demonii ni se pleacă întru numele Tău” (Luca 10, 17). Astfel, istoria rugăciunii în Numele lui Iisus începe o dată cu Apostolii care au ascultat de îndemnul lui Hristos. Nu există relatare care să redea cuvintele propriu-zise pe care ei le-au folosit atunci când se rugau în Numele Său, dar faptul că ei au săvârșit minuni uimitoare, izgonind duhurile rele și tămăduind bolnavi incurabili, e confirmat iarăși și iarăși în scrierile Noului Testament.
Dar ce înseamnă Numele lui Dumnezeu? Pentru a ne ruga „în Numele Său” e oare necesar să înțelegem semnificația lui, atributele lui, natura lui? Da. Nu numai că este necesar, dar este chiar esențial, dacă e ca bucuria noastă să fie deplină. Asimilarea adâncurilor inepuizabile ale vieții în Hristos cere toată tăria noastră, efortul necontenit de o viață.
Conținutul său, sensul Numelui lui Dumnezeu ni se împărtășește doar treptat. Invocarea Numelui Său poate bucura sufletul; și acest lucru e prețios. Dar nu trebuie să ne oprim la jumătatea drumului. Viața noastră pământească e scurtă. Trebuie să folosim fiecare ceas pentru a înainta în cunoașterea lui Dumnezeu și atunci când înăuntrul nostru fericirea din inima noastră se împletește cu lumina înțelegerii, atunci și numai atunci ne apropiem de desăvârșire.
Apărută, probabil, în retragerile deșerturilor Egiptului și ale Siriei, odată cu primele așezări monahale, această formă de pietate, specific ortodoxă, a jucat un rol considerabil în spiritualitatea creștină de Răsărit. Rugăciunea lui Iisus formează obiectul principal al misticii ortodoxe, În forma ei desăvârșită, ea se identifică cu contemplația ortodoxă. Pentru a ajunge la starea de contemplație sau de rugăciune continuă, vechii părinți alegeau scurte rugăciuni, care să poată fi ușor repetate și să țină atenția concentrată. Printre acestea, cea mai uzitată era Rugăciunea lui Iisus (Εύχή τοΰ Ιησού), numită așa fiindcă se întemeiază pe invocarea preasfântului și preadulcelui nume al lui Iisus. Ea se mai numește, printre alte multe numiri, și rugăciunea mintală, interioară. cordiala sau isihastă.
Rugăciunea lui Iisus se capătă prin repetarea continuă, întâi cu gura, apoi cu mintea și cu inima a invocației: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Sau în formă prescurtata: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”, sau și mai scurt: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă”.
Dealtfel, rugăciunea în formă ei desăvârșită de contemplare nu are nevoie nici de acest simplu veșmânt discursiv. Ea înseamnă intuiție pură și contopire inefabilă cu divinitatea.
Acțiunea acestei rugăciuni trece prin trei faze principale de dezvoltare: orală, mintală cordială. Autorii însă se deosebesc în ce privește clasarea gradelor acesteia.
Faza orală, la început, Rugăciunea lui Iisus presupune un efort uman. Ea se face printr-o continuă repetare cu gura a invocației lui Iisus, arătată mai sus. Primele încercări par obositoare, însă cu încetul limba pronunță cuvintele rugăciunii din ce în ce mai cu puțină osteneală. Prin această repetare, numele lui Iisus se incarnează pe nesimțite în inimă, încât omul simte în interiorul său prezența lui Iisus. Rostirea rugăciunii trebuie să fie pătrunsă de semnificația adâncă a cuvintelor și să fie însoțită de sentimente corespunzătoare. În această fază omul este lăsat la puterile proprii. Harul divin îl asistă însă nu lasă a se vedea prezența lui. Patimile au frâu liber asupra omului.
Pentru a trece din prima treaptă a rugăciunii în a doua, sufletul trebuie să se curețe de patimi și instincte. Păcatul este acela care a tulburat natura omului. Pe măsura purificării de păcat, înaintează și rugăciunea. Exterminarea păcatului și reacordarea voinței noastre cu cea divină se face prin exercițiul ascetic al înfrânării voinței prin smerenie.
Faza mintală, în a doua fază, buzele încetează a-L invoca pe Iisus, căci aceasta chemare trece pe seama minții. Acum mintea îndreaptă asupra rugăciunii întreaga sa putere de atenție silindu-se a vedea în numele lui Iisus pe însuși Hristos și în același timp toate gândurile noastre trebuie concentrate în divinitate, pentru că din înălțimea acesteia să comandăm mișcărilor noastre, și toate acțiunile noastre, mari sau mici, să se îndrepte către divinitate. Astfel numai, se capătă liniștea sufletească, care e începutul desăvârșirii.
În lupta să cu patimile și ispitele, omul este ajutat acum de Duhul Sfânt. Procesul purificării sufletești poate dura la unii mai mult, la alții mai puțin. În general opera de purificare tine toată viața, însă e mai accentuată la început, în perioada primelor două stări.
În urma acestui exercițiu mintal, facultățile noastre sufletești devin mai apte pentru înțelegerea lucrurilor duhovnicești și a tainelor Sf. Scripturi. În om se naște duhul umilinței, o nespusă dragoste pentru Hristos. Acum el caută să cultive rugăciunea aproape fără să vrea, capătă o mare dragoste pentru desăvârșire. Totodată, simțim o căldură sufletească revărsându-se cu încetul în întreg corpul, uneori o mică apăsare a inimii. Căldura aceasta stimulează atenția și concentrează gândirea. Rugăciunea se face cu mai multă îndrăzneală și tărie. Patimile sunt subjugate și în inimă se așează pacea. Sunt semne că se apropie faza rugăciunii cordiale. Acum atenția trebuie îndreptată cu toată tăria spre inimă, silindu-ne să menținem această stare de rugăciune.
Dar drumul până la perfecțiune este încă lung. Izbânda finală nu depinde numai de noi, ci mai ales de harul divin. Totuși, începutul îl formează nevoințele și ostenelile omenești. Căutarea aceasta de Dumnezeu, lungă și grea, este măsura după care cunoaștem pe adevăratul mistic.
Cunoașterea intelectuală a lui Dumnezeu nu e ultima fază a spiritului în evoluție. Rațiunea e numai spectatoare exterioară obiectului religios. De aceea trebuie ca ea să coboare în inimă, Cela ce nu e abordabil cu mintea, îi place să locuiască în inimă.
Faza cordială, am văzut mai sus, ceea ce omul poate face, asistat de ajutorul Domnului. De aici înainte începe opera singură a Domnului, care duce la desăvârșire.
Harul divin coboară pe neașteptate în inimă, făcându-și acum din ea sălaș și centru al operațiunilor sale sfințitoare. Totodată mintea se unește cu inima și astfel se concentrează într un singur punct toate puterile spirituale ale omului. Acum cuvintele și gândurile sunt de prisos, căci rugăciunea se face de la sine, trecând din faza mintală, în cea cordială. Rațiunea, dacă-și are acum un rol, este să se supună inimii.
Faza a doua a rugăciunii angajează mai mult intelectul și reflexia; ultima fază angajează inima sau partea emotivă a sufletului. În termeni generali, prima înseamnă meditație, iar cealaltă contemplație.
Rugăciunea inimii formează finalul nevoințelor și al ascensiunii duhovnicești, întrucât aduce starea de perfecțiune voită. Inima cuprinde pe Dumnezeu, Dumnezeu cuprinde inima, după expresia iui Calist și Ignatie. Dumnezeu pătrunde sufletul și se unește cu el. Creatorul și creatura se apropie formează și un singur duh (I Cor. 6, l7).
Semnele care anunța apropierea contactului cu divinitatea sunt acestea: Omul pierde gustul pentru meditație și pentru orice grijă lumească. Pierde curiozitatea pentru lucrurile trecătoare și nu se lăsă impresionat de orice. Perioada căutării încetează. De asemenea frământarea de gânduri și nestatornicia încetează. Omul ajunge la starea de indiferență pentru cele lumești, pe care părinții o numeau απαϑεια – pacea cu sine. Un singur gând stăruie: unirea cu Dumnezeu. Meditațiile pe care le făcea înainte, despre Dumnezeu și lucrurile cerești, îi par seci și nesatisfăcătoare. Cuvintele nu pot exprima în mod adecvat, ceea ce sufletul simte. Domnul începe să încolțească în inimă. E timpul să părăsim meditațiile și rugăciunea rațională, pentru a intra în contact cu El.
Rugăciunea inimii se face de la sine, prin Duhul Sfânt. Acum Duhul singur se roagă în inima noastră: „Singur Duhul vorbește pentru noi și cu suspinuri negrăite” (Rom. 8, 26). Omul simte pe Dumnezeu prezent în inima sa și intră într-o stare pasivă. Acum Domnul face totul și sufletul primește, delectându-se. Rugăciunea sau contemplația își urmează singură cursul și orice amestec al nostru îi poate fi chiar dăunător. În aceste clipe omul trebuie să se încredințeze cu totul în mâinile lui Dumnezeu și să se lase condus de El. „Prin șoapte și murmur se înalță sufletul, când se roagă. Însă când Duhul Sfânt coboară, se cuvine să fie în desăvârșită tăcere, ca să asculte cu luare aminte toate cuvintele vieții veșnice, pe care atunci va binevoi a le vesti”, spune Sf. Serafim al Sarovului.
În această stare, rugăciunea obișnuită încetează, făcând loc contemplației sau rugăciunii pure, cum zice Sf. Isaac Sirul, când sufletul se consumă în adorarea și preamărirea lui Dumnezeu.
Actul contemplației durează scurt. Însă se poate îndată repeta și astfel dă impresia de continuitate. Întreruperea contemplației este de obicei însoțită de o stare de nerăbdare și neplăcută așteptare de a fi iar cu Dumnezeu. În ansamblu, viața contemplativă constituie o stare permanentă; de aici și termenul de rugăciune continuă. Contemplarea este preludiul slavei și al fericirii eterne.
După cum vedem, treptele rugăciunii lui Iisus corespund celor trei stări sau căi clasice de formație mistică: starea intermediară, a luptei cu păcatul și ispitele; starea iluminativă, în care sufletul, eliberat de simțuri, e ocupat mai ales de obiectul suprem: Dumnezeu; starea unitivă, în care sufletul intră în posesiunea obiectului său și ajunge în repaos.
Trecerea de la o stare la alta nu se face fără o prelungire a celei precedente. Când domină lupta și frica, suntem pe calea intermediară. Predominarea virtuților și a speranței indică starea iluminativă. În fine, dragostea arată calea unitivă. Uneori acestea se amestecă între ele, încât în același timp se găsesc toate aceste sentimente.
În ultima fază a rugăciunii, am văzut că omul este stăpânit de sentimentul prezenței permanente divine și al unirii cu Dumnezeu. În această stare, chipul lui Dumnezeu își trimite luminile sale asupra sufletului și-i comunică o deosebită frumusețe.
Rugăciunea lui Iisus are mari puteri de transformare asupra sufletului omenesc. Însă nu toți se bucură în aceeași măsură de efectele ei. Acestea sunt daruri ale harului divin și se dau după socotința de sus. În general, efectele rugăciunii se identifică cu roadele Duhului, de care vorbește apostolul Pavel, și anume: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea (Galateni 5, 22-23).
Sub influența Sf. Duh, natura omenească se schimbă și se deifică. Omul trece într-o stare de pruncie sufletească. El pierde mintea cea înșelătoare și lumească și se înzestrează cu o inteligență luminată de razele senine ale harului. De aici sentimentul luminării lăuntrice. Totul devine clar, „prin lumina interioară, care pogoară din contemplarea feței lui Dumnezeu”.
Omul transfigurat nutrește pentru Dumnezeu o mare dragoste, asociată cu un sentiment de intimitate și îndrăzneală fața de El. Misticul se simte, nu atât slugă, cât frate și prieten al lui Hristos. Iluminarea și triumful acesta al omului asupra stării sale de creatură este plastic redat de un mistic isihast din sec. al XI-lea, Sf. Simeon Noul Teolog, astfel: ,,Mă bucur de dragostea Ta și de frumusețea Ta și mă simt plin de fericirea și de dulceața divină. Mă fac părtaș la lumină și la slavă; fața mea strălucește ca aceea a Iubitului meu și toate mădularele mele devin luminoase. Atunci eu sunt mai frumos decât cei frumoși, mai bogat decât cei bogați, mai tare decât cei tari, mai mare ca împărații, mai în cinste decât tot ce se vede, nu numai pe pământ, ci și în cer”.
Omul intra în divinitate și se face asemenea ei. Deosebirea între transcendent și imanent cade; transcendentul e simțit imanent: ,,Mâinile mele sunt acele ale unui nenorocit și picioarele mele sunt ale lui Hristos. Eu, nevrednicul, sunt mâna și piciorul lui Hristos. Eu mișc mâna și mâna toată este Hristos, căci divinitatea Lui s-a unit cu mine în chip invizibil. Eu mișc piciorul meu și acesta strălucește, ca și El”.
Pe lângă participarea la divinitate, misticul trăiește un sentiment de înfrățire cu întreaga creatură și e cuprins de dragoste pentru tot ce-l înconjoară. Natura la rândul ei se solidarizează la bucuria internă a omului și ea însăși se transfigurează. Acest sentiment cosmic formează o notă caracteristică a misticii ortodoxe.
În afară de acestea, misticul simte o nespusă pace și bucurie înlăuntrul său, pe care nici o binefacere terestră nu i-ar putea-o da. Este pacea de care Hristos spunea: ,,Pacea mea o dau vouă” (Ioan 14, 27). Este „pacea și bucuria în Duhul Sfânt” de care vorbește apostolul Pavel (Rom. 14, 17).
Când Duhul Sfânt coboară, gândurile necurate și tulburătoare încetează, după cum sângele femeii din Evanghelie s-a oprit, îndată ce s-a atins de Domnul (Marcu 5, 29). Sufletul se înseninează și vede pe toți oamenii buni și-i iubește deopotrivă. Misticul este blând și bun, nu numai cu oamenii, ci și cu animalele și toate ființele ce-l înconjoară.
Se produc și alte manifestări, care însoțesc sau urmează actul contemplației, ca: extazul; vedeniile; o dulceață spirituală negrăită, care umple și se revarsă în întreg corpul; un miros plăcut, ce se răspândește în jurul misticului; o căldură ce-i cuprinde inima și întregul organism.
La alții, rugăciunea este însoțită de luminarea fetei, de apariția unui nimb în jurul capului său de ridicări în aer. În această privință exemple numeroase găsim în literatura aghiografică.
Aceste manifestări și semne exterioare ale contemplației au un caracter extraordinar nu sunt esențiale experienței mistice. Ceea ce e important în contemplație e unirea cu Dumnezeu. Dar acestea mai prezintă și o altă greutate. Diavolul se poate preface în înger luminat (II Cor. 11, 14) și poate produce aceleași efecte. De aceea Sf. Părinți se exprimă cu multă prudență și rezervă fața de aceste fenomene. În extaz se suspendă exercițiul obișnuit al rațiunii și contactul cu realitatea din afară.
Cu privire la căldura inimii, ce însoțește rugăciunea lui Iisus, vechii părinți disting: o căldură de ordin natural, provenind în urma concentrării atenției și a eforturilor rugăciunii; o căldură harică, indiciu al unirii minții și a inimii, și o căldură provenită de la diavol. Deosebirea o pot face numai cei cu o mare deprindere spirituală.
Căldura naturală poate cu încetul ceda locul căldurii harice. În general, această căldură, ori de unde ar fi, întreține o stare de mângâiere și dulceață sufletească. Pentru a înlătura orice rea înțelegere, părinții îi acordau o însemnătate secundară, preferând a vedea semnele adevăratei rugăciuni, nu în dulceața și căldura inimii, ci în inimă în frântă și smerită.
Lumina ce o radiază chipurile unor aleși ai lui Dumnezeu se susține că este aceeași, ce strălucea fața lui Moise, pe muntele Sinai, când el a trebuit să se acopere, pentru a putea fi privit de popor (Exod 34, 29-35). Este lumina taborică a Schimbării la Față (Matei 17, 1-9).
Starea de luminare și de transfigurare a omului prin puterea harică este viu redată de Sf. Serafim al Saravolui, și el un adept al rugăciunii isihaste, în convorbirea sa cu Motovilov. Acestea fiind efectele Duhului Sfânt, prin care omul, încă fiind în această viață, se desprinde de lume și se ridică pe planul ființelor cerești. Dar asemănarea noastră completă cu Dumnezeu se va face în slava veșnică: „Atunci când se va arăta El, vom fi ca El; pentru că îl vom vedea așa cum este” (Ioan 3, 2).
Deși Rugăciunea lui Iisus are o structură atât de simplă și ușoară, se recomandă ca învățarea artei acesteia, de către începători, să se facă sub conducerea unui maiestru duhovnicesc cu experiență. Aceasta, ca să se înlăture greșelile în care au căzut unii înainte de a o deprinde. Căci, după cum observa și starețul Vasile, prietenul lui Paisie Velicicovschi, din Poiana Mărului (Muntenia): unii „sprijinindu-se pe propria lor minte, îndrăznesc să pășească la rugăciunea minții și încă zic că rugăciunea trebuie săvârșită în sfera dorită: această sferă, zic ei, este sfera pântecelui inimii”.
Este vorba de o anumită metoda a rugăciunii isihaste care, prin mijloace artificiale, urmărește a ajunge la contemplație. Această metodă condiționează rugăciunea de reținerea respirației și o anumită poziție a corpului. Ea mai cere îndreptarea minții și atenției spre inima, pe calea organelor respiratorii, care comunică cu inima. Printr-un anumit exercițiu, rugăciunea se asociază cu respirația și se face de la sine, în ritmul acesteia, fără intervenția sau efortul nostru. Rugăciunea pare că se lipește de respirație.
Iată câteva exemple: Sf. Simeon Noul Teolog scrie: „Șezând într-o chilie liniștită, singur într-un colț, fă ce-ți spun: Închide ușa și ridică-ți mintea de la tot ce-i deșert sau trecător. Apoi sprijinindu-ți barba în piept și îndreptându-ți ochiul sensibil cu toată mintea spre mijlocul pântecelui, adică spre ombilic, comprimă respirația aerului care trece prin nări, pentru a nu respira ușor (αδεως) și cercetează cu mintea (νοητως) interiorul măruntaielor pentru a afla locul inimii, unde obișnuiesc să se găsească toate puterile sufletești”.
Nichifor Postnicul scrie mai precis: „Mai întâi de toate să fie viața ta tăcută, slobodă de griji și cu toții în pace. După aceea, intrând în chilia ta, închide-te șezând într-un ungher, fă cum iți spun eu. Știi că ceea ce respirăm e aerul și că îl respirăm nu pentru altceva, ci din cauza inimii. Căci inima este producătoarea (παραιτιος) vieții și a căldurii în trup. Tu deci, șezând adunându-ți mintea, introdu-o, mintea adică, pe calea nărilor, pe unde merge aerul la inima și împinge-o și silește-o să meargă împreună cu aerul inspirat la inimă. Intrând acolo, va înceta lipsa bucuriei și fericirii”.
Tot așa Sf. Grigorie Sinaitul învață: „Șezând de dimineață până seară pe un scaun lat de o palmă, adună-ți cugetarea din minte în inimă și ține-o acolo. Încovoaie-ți cu putere (έμπόνως) pieptul, umerii și gâtul, încât să simți o mare durere și strigă stăruitor cu mintea sau cu sufletul (νορώς ή ψυχιxώς): „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”. Apoi… mutându-ți cugetul la cealaltă jumătate, zi: „Fiule al lui Dumnezeu, miluiește-mă”.
Metoda aceasta reflectează de la început nivelul cunoștințelor fiziologice și a mentalității din acel timp. Apariția ei este legată de dorința de a populariza Rugăciunea lui Iisus și a deschide tuturor calea luminii taborice.
Răspândirea metodei isihaste a început abia în secolul XIII-lea cu Grigorie Sinaitul, deși probabil era cunoscută mai înainte, începând cu sec. Xl-lea. Însă nu i s-a acordat decât o importanță secundară. În spiritualitatea rusească se constată chiar o reacție față de mijloacele artificiale externe, propuse de unii părinți greci, pentru însușirea Rugăciunii lui Iisus. De aceea, în traducerea rusească a Filocaliei, făcută de episcopul Teofan al Tambovului, au fost omise acele texte care se refereau la mecanismul extern al rugăciunii.
Practicarea acestei metode poate fi chiar păgubitoare. Ceea ce 1-a făcut pe marele episcop mistic rus, Ignatie Briancianinov, să scrie: „Îndemnându-vă, fraților, să nu încercați a descoperi acest mecanism, dacă el nu se va descoperi singur de la sine, căci mulți din cei care au încercat această experiență, și-au periclitat plămânii și nici un folos nu au avut”.
Incontestabil, sunt condiții externe, care pot favoriza exercițiul rugăciunii, însă au un rol determinat și secundar. Ceea ce e important în rugăciune, nu e atât poziția corpului, cât dispoziția sufletului. Încât, mijloacele externe propuse de cei părinți, trebuie considerate numai că instrumente, pentru a ține atenția încordată în rugăciune, deci fără a reprezenta o valoare esențială. „A lucra lui Dumnezeu e simplu. Rugăciunea este cuvântul fiului către părinte, fără nici o artificialitate”, spune Teofan al Tambovului.
Unii cred că textul obișnuit al rugăciunii: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul”, nu este absolut necesar. Aceleași efecte s-ar putea obține cu un alt text.
De reținut este că aceste mijloace externe fac parte din faza prima a evoluției spirituale și joacă un rol pregătitor și cu totul secundar în iconomia contemplației
Ceea ce rămâne indiscutabil necesar, părerile aici fiind unanime, e îndreptarea minții către inimă. Căci esențialul acestei rugăciuni este să te rogi cu mintea și cu inima. Mintea trebuie să coboare în inimă și să se unească cu ea, pentru a putea afla pe Dumnezeu.
Mintea și inima, sau νοϋς și xαρδία, cum ziceau părinții neptici, formează cei doi poli de acțiune, în jurul cărora gravitează întreaga viață interioară. Unirea acestora duce la contemplare sau Θεωρία, prima având un rol preponderent în faza mintală iar a două în faza cordială.
Înainte de a cerceta cum se face această unire a minții și a inimii, e foarte important a stabili definiția și rolul acestor două noțiuni.
Mintea. Noțiunea de minte (νοϋς) se găsește încă sub influența filosofiei și psihologiei din timpurile patristice. Mintea este acea facultate spirituală, pe care Creatorul, suflând în fața lui Adam, a încredințat-o primului om și urmașilor lui, ca aceștia să cunoască, în lucrurile ce-i înconjoară, mâna lui Dumnezeu și să-i preamărească binefacerile. Având funcția de a cerceta și cunoaște, ea produce cunoașterea și știință. De ar părea sinonimă cu termenul de rațiune sau inteligența, totuși noțiunea de minte se apropie mai mult de cea de atenție.
Inima. Termenul de inimă (xαρδία), pe lângă sensul propriu, are o serie de alte înțelesuri figurate sau simbolice. În vorbirea comună, inima se numește partea cea mai adâncă și lăuntrică a lucrurilor. De aceea avem inima pământului, inima lemnului, etc., precum și la om inima este mădularul interior cel mai adânc al organismului. Inima dă o coloratură specială sufletului. De aici inimă curată, inimă răzbunătoare, etc. Ea reprezintă centrul puterilor sufletului omenesc și al pnevmei. Este motorul vieții noastre.
Noțiunea de „inimă” își are bază în Sf. Scriptură. În cărțile sfinte se dă o mare important inimii, deși uneori nu se face bine deosebirea între inimă și spirit. Inimii i se atribuie aspirațiile cele înalte și setea de Dumnezeu. Ea este centrul vieții religioase și locul unde se întâlnesc toate simțurile, fiind totodată organul dragostei și al conștiinței. În ea este localizat simțul interior sau spiritual, mădularul care percepe impresiile cerești, „Acolo e cămara de recepție a Domnului. Oricine îl caută, acolo îl întâlnește. Și alt loc nu a lăsat pentru întâlnire cu sufletul”, spune Teofan al Tambovului.
Inima este organul de recepție al Duhului Sfânt (Matei 13, 13; Marcu 4, 15; 7, 9, etc.) punctul de plecare al procesului de deificare (Θέοδις) a omului. Ea creează acea legătură de dragoste, care duce în final la unirea cu Hristos. Atunci Hristos își află locaș în inima noastră (Efes. 3, 17). Sf. Serafim al Sarovului spune: „Iisus caută inima cea plină de dragoste pentru Dumnezeu și pentru aproapele. Iată altarul în care Îi place să stea și să se arate în plină și cea mai presus de ceruri a Sa putere”.
Inima este centrul întregii activități spirituale și a personalității noastre. Însă un centru ascuns, spiritual, sau mai degrabă un simbol al trăirii sufletești. Ea este ceva tainic, în care numai Dumnezeu poate pătrunde (I Paral. 28, 9: Ps. 43, 22). Deci termenul de inimă, trebuie luat într-o accepțiune foarte largă. El este mult înrudit cu noțiunea de spirit și de aceea în cărțile sfinte, noțiunile de inimă și spirit par aproape sinonime și se pot lua una pentru alta. Neprecizia acestor termeni se datorează lipsei de claritate a cunoștințelor de fiziologice din acele timpuri. Unii credeau că partea centrală a sufletului este inima, iar alții credeau că e în creier. Episcopul Ignatie Briancianinov utilizează în loc de inimă termenul de duh, spirit. De aceea el vorbește de unirea cugetului său a atenției cu duhul, în care lucrează umilința și lacrimile: „Roagă-te cu atenție în umilința duhului”. Pentru el inima înseamnă duh, după cum termenul de minte poate înlocui pe acela de cap.
Revenind însă la terminologia obișnuită de minte și inimă să vedem ce înseamnă unirea acestora. Ignatie Briancianinov spune: „Unirea minții cu inima înseamnă unirea cugetelor spirituale ale minții cu simțămintele spirituale ale inimii”. Unirea acestora este o taină și un dar al harului divin. Ea nu depinde de noi, ci se face prin Duhul Sfânt. Sub influența unei mâini nevăzute, aceste două elemente se unesc pentru a aprinde flacăra contemplației”.
II. 2. Contextul cultural-istoric al apariției „rugăciunii lui Iisus”
Întrebuințarea Rugăciunii lui Iisus pare să fie foarte veche. Despre originea acesteia găsim în scrierile mistice indicații, bazate pe tradiție, după care și-ar avea începutul odată cu apariția creștinismului. Cercetările științifice asupra acestei probleme sunt foarte sărace și de dată recentă. Ele privesc mai mult metoda rugăciunii isihaste și nu originea Rugăciunii lui Iisus. Metoda isihastă este o anexă a Rugăciunii lui Iisus de importanță secundară, după cum am văzut într-un subcapitol precedent, de proveniență târzie. Ea a fost formulată probabil în sec. XIII-lea de Grigorie Sinaitul sau cel mai devreme în sec. XI-lea. Însă devine cunoscută public abia în sec. XIV, cu ocazia controversei palamite.
Primele dovezi incontestabile de existența și practicarea acestei rugăciuni, avem în Tratatul ascetic al episcopului Diadoh din Foticea, din sec. V, care se ocupă pe larg de Rugăciunea lui Iisus. Profesorul Nichifor Crainic susține existența acestei rugăciuni și în sec. IV, la Evagrie Ponticul, a cărui terminologie mistică se apropie de aceea a isihaștilor. Fără a merge prea departe, noi inclinăm a crede că geneza acestei rugăciuni nu a fost străină de mediul alexandrin neoplatonic și creștin din sec. III. E destul să deschidem lucrările Sf. Clement al Alexandriei, ca să vedem înrudirea între idealul de perfecțiune al gnosticului creștin și a celor ce practicau ίσυχία.
În al doilea rând, începuturile acestei rugăciuni, trebuie să fie puse în legătură cu apariția monahismului. Călugării din cele mai vechi timpuri practicau rugăciuni scurte, numite de Fericitul Augustin „orationes jaculatas” care nu erau obositoare ocupațiile zilnice și nu le pierdeau din valoare.
Rugăciunea lui Iisus a cunoscut o mare răspândire în întregul Orient creștin, atât printre monahii din pustie, cât și în mănăstiri, având centre principale întâi în Sinai, Egipt, Constantinopol, Athos și la urmă în Rusia.
Metaniile călugărești până azi formează un simbol al Rugăciunii lui Iisus, care trebuie să-l însoțească pe monah în orice împrejurare. Dacă deschidem Molitfelnicul la „Rânduiala tunderii în monahism”, citim următoarele : „Fratele nostru (N), primește sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu, spre rugăciunea cea din tot ceasul către Hristos; că ești dator în toată vremea a avea în inimă, în cuget și în gura ta, numele Domnului Iisus, și a zice: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pre mine păcătosul”.
În timpurile mai noi, Rugăciunea lui Iisus a luat un mare avânt la Muntele Athos. De aici și-a răspândit apoi influența asupra spiritualității apusene și mai târziu în părțile noastre și în Rusia.
Un mare reprezentant al acestei forme de pietate a fost Paisie Velicicovschi (1722-1794), crescut în mânăstirile Athosului. Învățătura sa despre rugăciunea minții a expus-o într-un tratat de șase capitole.
Influența lui Paisie a fost considerabilă în Rusia. Ucenicii săi au creat centre de spiritualitate, cum a fost Pustia Optina, care au pregătit mișcarea spirituală din Rusia din sec. XIX-lea. Paisie dă un nou curs pietății legate de Rugăciunea lui Iisus și astfel face legătura cu mistica isihastă rusească din sec. XV-lea a lui Nil din Sorsc.
Sub o formă puțin variată, în sec. XV-lea practicarea rugăciunii Numelui lui Iisus și-a făcut drum în Apus prin franciscanul Bernardin de Sienne (†1444). Învățătura acestuia la început a întâmpinat oarecare rezistența, însă fiind susținută de papi, crează un curent favorabil, care mai târziu duce la instituirea pentru întreg Apusul a sărbătorii Sfântului Nume al lui Iisus.
Odată cu secolul XIV-lea printre monahii din Muntele Athos apare o mișcare teologică numită isihasm, unii dintre monahi se adânceau în contemplație într-o liniște desăvârșită. Isihasmul va pătrunde în Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, va avea adepți care o vor susține, dar și adversari.
Ea a pornit sub influența lui Pseudo Dionisie Areopagitul, secolul V, și a Sfântului Simeon Noul Teolog (†1022 ) și va deveni cea mai importantă disciplină teologică în Răsărit în secolul XIV. Cunoscut ca instrument mistic al Ortodoxiei creștine, Isihasmul este mistica Păcii Interioare, isihie ( liniște ) a liniștirii mentalului prin ocolirea lui. El se configurează că principala Mistică a creștinismului și are că esență cunoscută rugăciunea cunoscută și sub denumirea de Rugăciunea Inimii.
Doctrina isihastă a fost susținută cu putere de Sfântul Grigorie Palama cam între anii 1318 și 1326, care a trăit în Muntele Athos. Doctrina isihastă susținută de Sfântul Grigorie Palama afirmă că prin asceza severă, concentrarea minții și exercițiu continuu, isihaștii ajungeau să vadă o lumină asemănătoare cu lumina necreată pe care au văzut-o Sfinții Apostoli Petru, Iacob și Ioan la Schimbarea la Față pe muntele Taborului și realizau astfel o mai mare apropiere de Dumnezeu. Această lumină strălucitoare nu este fizică sau materială, ci dumnezeiască.
Sfântul Grigorie Palama învăța că nu este imposibil de a vedea lumina Dumnezeirii, necreată, imaterială și incoruptibilă, identică cu lumina Taborului, ea fiind numai o lucrare, o energie și o putere identică cu ea. Este deci, deosebire între ființa lui Dumnezeu, cea invizibilă și cea inaccesibilă oamenilor, căci: ,,pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” (Ioan 1, 18) și puterile sau energiile Sale necreate din ea, prin care Dumnezeu cel nevăzut se descoperă oamenilor, asupra cărora revarsă harul său și puterea Sa, spre a dobândi mântuirea, sfințenia și îndumnezeirea până la ,,măsură vârstei deplinătății lui Hristos” cum spune Sfântul Apostol Pavel (Efes. 4, 13).
Aceste energii sau lucrări dumnezeiești sunt comune celor trei persoane ale Sfintei Treimi și, prin lucrarea lor, Dumnezeu se manifestă în lume. Ele nu sunt create, nici separate de ființa dumnezeiască, ci sunt neseparate de ea, depind de ea și se numesc uneori, de asemenea, Dumnezeu sau Dumnezeire. Ființa cea nevăzută a lui Dumnezeu, în adâncurile ei insondabile, rămâne în veci inaccesibilă rațiunii umane, iar energiile sau lucrările Dumnezeirii Sale care se revarsă din ființa Sa, cea mai presus de fire, ca energii necreate, sunt accesibile și minții omenești și prin ele omul poate să ia cunoștință de Dumnezeu și să ajungă la sfințire și îndumnezeire.
Astfel, lumina cea necreată sau imaterială pe care a văzut-o Moise pe Horeb și întreg poporul evreu în ,,norul luminos și stâlpul de foc”, iar mai târziu au văzut-o Apostolii Domnului; Petru, Iacob și Ioan, pe muntele Taborului, nu-I Dumnezeu după ființă, ci Dumnezeu după lucrare.
Această doctrină nu este ceva nou în teologia Răsăritului, căci ea își are izvorul în relevația Noului Testament și a Sfinților Părinți greci. Prin energiile cele necreate ale lui Dumnezeu, oamenii ajung, cum spunea Sfântul Apostol Petru: ,,părtași firii celei dumnezeiești să fie asemenea chipului Fiului Său” (Romani 8, 29).
Cea mai însemnată parte a vieții Sfântului Grigorie Palama începe cu lupta să pentru apărarea isihasmului, luptă provocată de un călugăr pe nume Varlaam. Originea acestui călugăr a fost foarte discutată. Cel care s-a ocupat mai nou de acest personaj, după cum aflăm, de la părintele Dumitru Stăniloae, a fost Giuseppe Schiro. Acesta susține că Varlaam nu a fost catolic care, venind în Răsărit a trecut la ortodoxie , ci de la bun început el a fost ortodox din Calabria, regiune în care se aflau foarte mulți greci ortodocși. Despre această origine a conflictului dintre Varlaam și Sfântul Grigorie Palama ne vorbește și Ioan Cantacuzino, dar mai ales un anumit David de care ne spune și Părintele Dumitru Stăniloae în lucrarea sa „Viață și învățătura Sfântului Grigorie Palama”. Așa aflăm că Varlaam auzind pe călugări că socotesc veșnică și necreată lumina dumnezeiască de pe Tabor se oprea să susțină că acea lumină a fost materială stricăcioasă și trecătoare.
II. 3. Rugăciunea minții – liturghie personală a creștinului
Sesizarea semnificației, a implicațiilor esențiale ale Revelației cere mult timp. Vestea mântuirii lumii se găsește în numele Iisus. Într-un efort de a absorbi cât mai mult din această cunoaștere a lui Dumnezeu, privim instinctiv înapoi spre căderea lui Adam, încercând să ne închipuim cauza acestei catastrofe care a precedat istoria. Vizualizăm măreața succesiune de evenimente care a urmat căderii omului. Devine limpede faptul că evenimentul căderii lui Adam a fost precedat de o catastrofă petrecută pe tărâmul ceresc. Simțim nevoia de a înțelege ce s-a întâmplat. Ce anume a constituit căderea? Care sunt consecințele ei fatale pentru fiecare dintre noi? Din aceeași mărturie încetăm să aflăm adevărul despre mântuire. Și când înțelegerea răsare atât în inimă, cât și în minte, atunci tot ceea ce descoperim poate fi concentrat într-un singur Nume: Iisus. A ne ruga cum se cuvine în acest Nume înseamnă a-L invoca; înseamnă a încorpora în acest cuvânt Iisus actul creației și, mai pe urmă, actul mântuirii divine. El este Creatorul nostru. El este deopotrivă Mântuitorul nostru. El este singurul nostru Învățător (Matei 23, 10). E singura noastră cale spre Tatăl. În El ni s-a arătat Adevărul absolut. Prin El cunoaștem și pe Tatăl și primim darurile Duhului Sfânt. Numai în El suntem făcuți vrednici de a „dobândi înfierea” (Galateni 4, 5).
Cu toate acestea însă, ne mărginim rugăciunea noastră la acest singur și scurt Nume numai în acele ceasuri excepționale când suntem mult prea istoviți pentru o rugăciune mai lungă. Pe ansamblu, trebuie să încetinim mintea și inima și să ne ținem de formula cea mai completă și mai tradițională, care include mărturisirea păcătoșeniei noastre.
Când Rugăciunea lui Iisus, cu întregul ei conținut teologic, e astfel altoită pe inima și mintea noastră, ea poate înlocui toate celelalte rugăciuni. Astfel, putem foarte bine să ne preocupăm de starea noastră, și atunci ne rugăm: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Cu alt prilej, gândurile noastre sunt pline de grijă față de cei mai apropiați și dragi nouă, și atunci strigăm „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne”. Poate că suntem tulburați de evenimente ce privesc pe semenii noștrii, pe concetățenii noștri, patria noastră, lumea în întregul ei, și atunci implorăm: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi și toată lumea ta!”
Nu există un număr sau o ordine fixă a cuvintelor. Unii preferă să spună „Fiul Dumnezeului Celui Viu”; alții lasă cu totul deoparte pe „Fiul lui Dumnezeu” și scurtează cererea la „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă (pe mine păcătosul)!” Alții încă se pot ruga doar cu „Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”
Rugăciunea în Numele lui Iisus ne unește treptat cu El. La început putem să nu știm „Cine este Acesta” ( Matei 21, 10): suntem pur și simplu conștienți de puterea ce vine de la El. Dar progresul duhovnicesc atârnă de o recunoaștere tot mai mare a păcătoșeniei noastre. Atunci când devenim atât de sensibili la distanța ce ne separă de Dumnezeu, încât totul devine chin și disperare, atunci începem cu adevărat să chemăm Numele lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru „Iisuse, mântuiește-mă”. Mărturia unanimă a părinților noștri de-a lungul secolelor ascetismului creștin insista asupra importanței extreme a recunoașterii noastre drept păcătoși. Fără această recunoaștere nu există adevăr în rugăciunea noastră „Dacă zicem că noi nu avem păcat, pe noi înșine ne amăgim și adevărul nu este întru noi” (I Ioan 1, 8).
Dumnezeu a suflat răsuflarea Sa în om și de aceea ne simțim atrași spre El. Suntem chinuiți de dorul de a-L ajunge, de a fi uniți cu El în veci. El ne cheamă, ne așteaptă cu iubire. Această sete după Dumnezeu colorează întreaga noastră viață, și în această stare vom continua să rămânem până în ziua morții noastre.
Hristos a însetat ca noi să-L cunoaștem pe Tatăl. El ne-a chemat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea!” (Ioan 7, 37). „Cel ce crede în Mine niciodată nu va înseta” (Ioan 6, 35). „Cel ce va bea din apa pe care Eu i-o voi da, nu va mai înseta în veac, ca apa pe care i-o voi da Eu se va face întrânsul izvor de apă săltătoare spre viața veșnică” (Ioan 4, 14). „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14, 6). Iar noi, în năvala noastră de a veni la Tatăl, chemăm Numele Fiului Său: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!
Când rostim Numele lui Iisus Hristos, chemându-L să Se unească cu noi, El, Care e atotprezent, ne aude. Intrăm într-un contact viu cu el. Ca Logos mai înainte de veci, Hristos rămâne unit inseparabil cu Tatăl. Dumnezeu Tatăl intră în comuniune cu omul prin Cuvântul Său, prin Hristos Fiul Său.
Pentru că practica rugăciunii să conducă la rezultate despre care părinții și povățuitorii noștri vorbesc cu atâta entuziasm, e esențial să urmăm învățăturile lor care cer, mai înainte de toate, credință desăvârșită în Hristos ca Dumnezeu și Mântuitor și, în al doilea rând, recunoașterea că ne aflăm într-o primejdie de moarte. Cu cât mai smerită e părerea noastră despre noi înșine, cu atât mai ușor se înalță rugăciunea noastră spre Dumnezeu. De îndată ce ne pierdem smerenia, orice efort ascetic e anulat. Dacă mândria, critica sau neprietenia lucrează în noi, Domnul stă departe de noi.
Venim la Dumnezeu ca cei mai răi dintre păcătoși. Ne osândim pe noi înșine în toate. Nu căutăm nimic altceva decât iertare și milostivire. Ne osândim pe noi înșine la iad. Și aceasta e starea noastră permanent! Îi cerem lui Dumnezeu să ne ajute să nu întristăm pe Duhul Sfânt prin patimile noastre, nici să-i vătămăm pe frații noștri. Nu căutam daruri speciale de sus. Cu toată puterea noastră încercăm să sesizăm adevărata importanță a poruncilor lui Hristos și să trăim potrivit lor. Îl chemăm: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul! Dumnezeu ascultă acest fel de rugăciune și se grăbește în ajutorul nostru. „și oricine va chema numele Domnului se va izbăvi” (Ioil 3, 5).
Oamenii loviți de o boală incurabilă, de cancer, de exemplu, își duc viața într-un chin atroce, dar cei ce simt în ei prezența păcatului care îi separa de Dumnezeu sunt chinuiți de o durere încă și mai mare. Ei se socotesc „mai răi decât toți oamenii”, și atunci o nouă energie se ivește înăuntrul lor, născând rugăciunea de pocăință care se poate ridica la o asemenea intensitate, încât mintea se oprește și cuvintele încetează. Rămâne numai un singur strigăt: „Mântuiește-mă! Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă, pe mine păcătosul”.
Această tensiune provocată de aversiunea față de păcat trebuie păstrată ca să nu ajungem să trăim împreună cu păcatul. Păcatul e atât de perfid; e prezent, deși adeseori fără ca noi să ne dăm seama, în aproape fiecare pas pe care îl facem.
„Atunci le-a deschis mintea ca să înțeleagă Scripturile, și le-a zis că așa este scris și așa trebuia să pătimească Hristos a treia zi să învie din morți și întru Numele Său să se propovăduiască pocăința și iertarea păcatelor la toate neamurile” (Luca 24, 45-47). Nu e nimic mai important în viața noastră decât cunoașterea adevăratului Dumnezeu și a modului de a ne uni cu El. Trebuie să înțelegem ce înseamnă Numele Său. Dacă acest Nume ne dezvăluie taina iubirii Tatălui fără de început, atunci vom iubi Numele însuși, fiindcă el conține „iconomia tainei celei din veci ascunse în Dumnezeu, Cel Ce pe toate le-a zidit prin Iisus Hristos” (Efeseni 3, 9). „Într- acest chip ne-a și ales întru El mai-nainte de întemeierea lumii, pentru ca întru iubire să fim în fața Lui sfinți și fără prihană, mai dinainte rânduindu-ne ca, după bună socotință a voii Sale, întru El prin Iisus Hristos să ne înfieze” (Efeseni 1, 4-5).
E vital pentru noi toți ca prin ani lungi de rugăciune să transformăm până într-atât natura noastră căzută, încât să putem fi sfințiți de Adevărul revelat nouă, încă înainte de plecarea noastră din această lume. Imensitatea sarcinii noastre înfricoșează inima. Efortul ascetic prelungit ne arată că tot ceea ce se spune în revelația evanghelică se referă la un plan mai înalt. Lumina Dumnezeirii se reflectă în planul pământesc ca poruncă de a iubi pe vrăjmașii noștri și de a fi desăvârșiți precum Tatăl nostru desăvârșit este. Cum va fi cu putință să ascultăm de această poruncă dacă nu sălășluiește întru noi Însuși Cel Ce ne-a dat această poruncă? De aici strigătul nostru: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!
Adeseori, când dorim să ne rugăm cu Rugăciunea lui Iisus, mintea e asaltată de tot felul de gânduri care ne abat atenția de la inimă. Rugăciunea noastră pare nerodnică pentru că mintea nu participă la chemarea Numelui Domnului și doar buzele noastre continuă să repete mecanic cuvintele. Dar există un sens în acest aflux de gânduri necuvenite: rugăciunea noastră devine ca un fascicul de lumină aruncat în ungherele ascunse ale vieții noastre lăuntrice, descoperindu-ne patimile sau atașamentele ce ne stăpânesc sufletul. Aflăm de aici lucrurile împotriva cărora trebuie să luptăm; vedem fărădelegile care ne înghit, și atunci chemăm cu și mai multă osârdie Numele Domnului și căința noastră se intensifică: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!
După mulți ani de strădanii ascetice pentru a urma poruncile lui Hristos, mintea și inima se unesc în actul rugăciunii și trăiesc împreună revelația dată de Dumnezeu. Nevinovăția și integritatea originară a omului sunt restaurate. Iubirea și cunoașterea se contopesc într-o unitate ontologică. Mai întâi însă predomină simțul iubirii. Pe moment iubirea este cea care prevalează și nu simțim nevoia unei alte cunoașteri. Dulceața iubirii atrage mintea în inimă, spre a contempla în uimire ceea ce se petrece acolo. Numai ulterior porunca de a „iubi pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima noastră, din tot sufletul nostru, din tot cugetul nostru” (Marcu 12, 30) așează funcționarea minții în făgașul ei natural. Și acest proces este unul lent. Pe măsură ce lumina cunoștinței umple mintea, ea este cuprinsă de iubire față de Dumnezeu.
Sinteza iubirii ferm instalată în inimă cu lumina cunoașterii minții e socotită de Părinți a fi desăvârșirea. Dar niciodată nu trebuie să fim mulțumiți, niciodată nu trebuie să uităm posibilitatea permanentă a unor atacuri subtile din partea diavolului, a cărui inteligență are dimensiuni cosmice. Numai cei care s-au apropiat de focul ceresc cu frică și cutremur ajung să cunoască darurile cele mai înalte ale 1ui Dumnezeu; cei care-și păstrează statornic în inimile lor o părere smerită despre ei înșiși; care își păstrează o conștiință curată nu numai față de Dumnezeu, dar și față de semenii lor, față de animale, chiar și față de lucrurile materiale produse de munca oamenilor îngrijindu-se de întreaga creație.
Rugăciunea oferită în smerenie unește inima și mintea și chiar trupul simte căldura și energia sfințită ce iese din Numele lui Iisus. După o vreme, durata acestui interval diferă la fiecare dintre noi, rugăciunea poate deveni starea noastră permanentă, însoțindu-ne în tot ceea ce facem. Rugăciunea va fi cu noi atunci când vorbim și atunci când tăcem. Nu ne va părăsi când lucrăm, și mulți (sau poate nu mulți) simt rugăciunea chiar și atunci când dorm. Când prin această rugăciune prezența dumnezeiască devine atât de intensă încât mintea e atrasă de contemplație, tot ceea ce experiem ne inspiră cuvinte asemănătoare acelora din Sfânta Scriptură. Duhul nostru va cânta imne asemănătoare celor ale profeților din vechime; va alcătui noi cântece de laudă. Dar, câtă vreme locuiește încă aici, pe pământ, cel ce lupta pentru rugăciune își va păstra inima sa în smerenie prin osândire de sine.
Există două feluri de smerenie: omenească și dumnezeiască. Cea dintâi își găsește expresia în convingerea nevoitorului creștin că „sunt mai rău decât toți ceilalți oamenii” și stă la baza vieții noastre de rugăciune în Numele lui Hristos. Fără această smerenie, cel de-al doilea fel de smerenie, cea a lui Hristos și a lui Dumnezeu, va rămâne de-a pururea departe de noi. Despre această smerenie starețul Siluan scrie „Domnul m-a învățat să țin mintea mea în iad să nu deznădăjduiesc. Și așa sufletul meu se smerește; dar aceasta nu este încă adevărata smerenie, pe care nici un cuvânt nu o poate zugrăvi. Când sufletul se apropie de Domnul ei se înfricoșează; dar când vede pe Domnul, frumusețea slavei Lui îl umple de bucurie negrăită și, în iubirea lui Dumnezeu și dulceața Duhului Sfânt, pământul e purtat cu totul. Acesta este raiul Domnului: toți vor trăi în iubire și smerenia lor asemenea lui Hristos va face pe fiecare om fericit să-i vadă pe ceilalți într-o slavă încă și mai mare. Smerenia lui Hristos sălășluiește în cei mai de pe urmă: ei sunt bucuroși să fie ultimii oameni. Domnul mi-a dat să înțeleg această”.
Hristos ne-a spus că „cel ce se va înălța pe sine va fi smerit, și cel ce se va smeri pe sine va fi înălțat” (Matei 23, 12).
Într-o iubire asemenea lui Hristos nu exista nici falsă smerenie, nici complexe de inferioritate. Este sfântă, desăvârșită. A ei este Împărăția cerurilor. E Lumina curată în care nu este întuneric. Îmbrățișează toate făpturile create, bucurându-se de mântuirea lor. Se întristează de căderea fiecărui om. Prezența în inima noastră a smereniei asemenea lui Hristos înalță duhul nostru în sfera Luminii Necreate, unde nu este moarte. E simțită ca Dumnezeu viețuind înăuntrul nostru. Scripturile spun că Dumnezeu este iubire. Noi am putea spune că Dumnezeu e smerenie.
Rugăciunea lui Iisus ne va face să considerăm unică fiecare făptură omenească pentru care a fost răstignit Hristos. Unde iubirea este mare, inima suferă neapărat și simte milă pentru orice făptură, mai cu seamă pentru om; dar pacea noastră lăuntrică rămâne netulburată, chiar dacă toată lumea din afară se tulbură.
Când se roagă în Numele lui Iisus Hristos, unii încearcă să se concentreze în întregime asupra Lui. Zi și noapte ei resping orice alt gând. Aceasta viețuire e cu putință numai în izolare. Desfacerea minții de toate imaginile pământești aduce o adâncă liniște sufletului. Dar, cu toate meritele, acest lucru nu este un scop în sine. Duhul lui Dumnezeu aprinde în inima compasiunea pentru întreaga creație, și atunci rugăciunea devine o „preoție împărătească” (I Petru 2, 9). Iubirea îndreptată spre lume e inevitabil supusă vicisitudinilor, e în permanență afectată de schimbările din mediul înconjurător. Rugăciunea liturgică folosește cuvinte potrivite ei, dar în rugăciunea personală ne putem ține de formula: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi și lumea Ta.
A fost soarta noastră să venim pe lume într-o epocă înfricoșător de răvășită. Nu suntem numai spectatori pasivi ci, într-o anumită măsură, și participanți la puternica luptă dintre credință și necredință, dintre nădejde și disperare, dintre visul evoluției umanității într-o unitate universală și tendința oarbă spre destrămare în mii de ideologii naționale, rasiale, de clasă, sau politice, ireconciliabile. Hristos ne-a arătat măreția dumnezeiască a omului, fiu al lui Dumnezeu, iar noi suntem sufocați de spectacolul disprețuirii și călcării sadice în picioare a demnității omului. Cea mai efectivă contribuție a noastră la biruința binelui e rugăciunea pentru vrăjmașii noștri, pentru întreaga lume. Nu credem numai, cunoaștem puterea adevăratei rugăciuni. Dar nu ignorăm profeția eshatologică potrivit căreia Răului i se va îngădui să-și găsească o ultimă întruchipare punând astfel capăt istoriei pe pământ. Atunci va veni criza finală, Judecata de Apoi, ce va avea loc la marginea timpului, dincolo de care „îngerul s-a jurat.. ca timp nu va mai fi” (Apoc. 10, 6). Între timp, nu trebuie să încetăm să chemăm pe Fiul lui Dumnezeu să ne miluiască pe noi și lumea Sa.
Viața veșnica în sânul Sfintei Treimi e sensul principal al chemărilor Noului Testament. Nevoia noastră urgență e de a birui păcatul ce revarsă moartea în inimile noastre. Nu toți răspund deplin la chemarea lui Dumnezeu. Dar nu puțini martori în trecut, ca și în prezent, au spus că de îndată ce dragostea Tatălui și a Fiului și a Duhului Sfânt atinge inimile, toate greutățile și suferințele apar neînsemnate față de belșugul darului și, într-un mod ce nu poate fi dovedit, dar foarte real, ne dăm seama că am trecut de la moarte în veșnicia dumnezeiască.
II. 4. Popularizarea rugăciunii minții în epoca modernă și roadele ei spirituale
Invocarea Numelui lui Dumnezeu Mântuitorul, rostit cu frica lui Dumnezeu, împreună cu un efort constant de a trăi potrivit poruncilor, conduce încetul cu încetul la o contopire binecuvântată a tuturor puterilor noastre. Nu trebuie să căutăm niciodată să ne grăbim în năzuințele noastre ascetice. Esențial e să îndepărtăm orice idee de a realiza cât mai mult în cel mai scurt timp posibil. Dumnezeu nu ne silește, dar nici noi nu-L putem sili la absolut nimic. Rezultatele obținute prin mijloace artificiale nu durează mult timp, și, încă și mai important, nu unesc duhul nostru cu Duhul Dumnezeului Celui Viu.
În atmosfera lumii de azi, rugăciunea cere un curaj supraomenesc. I se opune ansamblul energiilor naturale. Menținerea în rugăciune fără împrăștiere semnalează o biruință la toate nivelele existenței. Calea e lungă și spinoasă, dar vine o clipă când o rază cerească străpunge întunericul adânc, făcând o deschizătură prin care putem întrezări izvorul Luminii dumnezeiești veșnice. Rugăciunea lui Iisus dobândește o dimensiune supralumească. Sfântul Ioan Teologul afirmă că în lumea viitoare îndumnezeirea noastră va atinge plinătatea întrucât „Îl vom vedea pe El așa cum este”, „și tot cel ce are această nădejde în El, se curățește pe sine, așa cum Acela curat este… Tot cel ce rămâne întru El, nu păcătuiește; tot cel ce păcătuiește, nu L-a văzut și nici nu L-a cunoscut” (I Ioan 3, 2. 3. 6). Pentru a primi în Numele lui Hristos iertarea păcatelor și făgăduința Tatălui, trebuie să ne străduim să rămânem în Numele Său „până ce vom fi îmbrăcați cu putere de Sus” (Luca 24, 49).
Sfătuind împotriva utilizării de practici artificiale, cum ar fi meditația transcendentală, repet numai mesajul epocii de aur a Bisericii, așa cum este el exprimat de Sfântul Apostol Pavel: „Întrece-te zilnic în credința cea bună; căci zilnica întrecere trupească e întru puțin folositoare, dar credința cea bună e folositoare întru totul, având ea făgăduința vieții de acum și a celei viitoare. Vrednic de crezare e cuvântul și de toată primirea; fiindcă spre aceasta ne și ostenim și suntem ocărați și ne luptăm, că ne-am pus nădejdea în Dumnezeul Cel Viu, Care este Mântuitor al tuturor oamenilor, mai ales al credincioșilor” (I Timotei 4, 7-10).
Calea părinților cere credință tare și îndelungă răbdare, în timp ce contemporanii noștri doresc să pună mâna pe orice dar duhovnicesc, inclusiv contemplația nemijlocită a Dumnezeului Absolut, cu forța și repede, și adeseori vor face o paralelă între rugăciunea în Numele lui Iisus și yoga sau meditația transcendentală și altele ca acestea. Trebuie să accentuez primejdia unor astfel de rătăciri, pericolul de a privi rugăciunea ca una din cele mai simple și mai ușoare mijloace „tehnice” care ar duce la o unire nemijlocită cu Dumnezeu. E imperativ să tragem o linie foarte clară între Rugăciunea lui Iisus și orice altă teorie ascetică. Se află în amăgire cel ce se silește să se dezbrace mental de tot ceea ce este trecător și relativ pentru a trece un prag nevăzut, pentru a-și conștientiza obârșia veșnică, identitatea sa cu Izvorul a tot ceea ce există, pentru a se întoarce și cufunda în Absolutul transpersonal fără Nume. Astfel de exerciții i-au făcut pe mulți în stare să se ridice la o contemplare suprarațională a existenței, la experiența unei anume trepidații mistice, la cunoașterea unei stări de liniște a minții, când mintea trece dincolo de hotarele timpului și ale spațiului. În astfel de stări omul poate simți pacea existenței retrase din fenomenele în continuă schimbare ale lumii văzute; poate avea chiar și o anume experiența a eternității. Dar Dumnezeul Adevărului, Dumnezeul Cel Viu, nu este în toate acestea. Propria frumusețe a omului creat după chipul lui Dumnezeu e aici contemplată și văzută ca Dumnezeire, în timp ce el însuși continuă să rămână înăuntrul limitelor creaturalității sale. E un punct extrem de important. Tragedia constă în faptul că omul vede un miraj pe care, în năzuința sa după viața veșnică, îl socotește o oază adevărată. Această formă de asceză impersonală duce în cele din urmă la afirmarea unui principiu divin în însăși natura omului. Atunci omul e atras de ideea autoîndumnezeirii, cauza păcatului originar. Omul orbit de măreția imaginară a ceea ce contempla a pus deja piciorul pe cărarea autodistrugerii. A disprețuit revelarea unui Dumnezeu Personal. Socotește principiul Persoanei sau al Ipostasului drept unul limitativ, nevrednic de Absolut. Încearcă să se dezbare de astfel de limitații, să se reîntoarcă la starea pe care își imaginează că a avut-o înainte de venirea sa în această lume. Această mișcare în adâncurile propriei sale ființe nu e nimic altceva decât o atracție spre neființă din care am fost chemați de voința Creatorului.
Adevăratul Creator ni Se dezvăluie ca un Absolut Personal. Întreaga noastră viața creștină e întemeiată pe cunoașterea lui Dumnezeu, Cel dintâi și Cel de pe urmă, al Cărui Nume este „Eu sunt”. Rugăciunea noastră trebuie să fie întotdeauna personală, fața către Față. El ne-a creat pentru a fi uniți cu Ființa Sa Dumnezeiască, fără a distruge caracterul nostru personal. Această formă de nemurire ne-a fost făgăduită de Hristos. Ca și Sfântul Apostol Pavel, „nu ni se va scoate haina, ci pe deasupra ne vom îmbrăca cu cealaltă. pentru că ceea ce este muritor să fie înghițit de viață”. Pentru aceasta ne-a creat Dumnezeu și „ne-a dat nouă arvuna Duhului” (II Cor. 5, 4. 5).
Nemurirea personală se realizează printr-o biruință asupra lumii, o sarcină vitejească. Domnul a spus: „Îndrăzniți Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33) și știm că biruința n-a fost una ușoara. „Feriți-vă de profeții mincinoși… Intrați prin poarta cea strâmtă; că largă este poarta, și lat este drumul ce duce la pieire și mulți sunt cei ce intră prin el; și strâmtă este poarta, și îngust este drumul ce duce la viață și puțini sunt cei ce îl află” (Matei 7, 15. 13. 14).
Unde anume stă distrugerea? În aceea că oamenii se depărtează de Dumnezeul Cel Viu. Pentru a crede în Hristos trebuie să avem fie simplitatea pruncilor, „De nu vă veți reveni și nu veți fi precum copiii, nu veți intra în Împărăția cerurilor” (Matei 18, 3), sau, ca Sfântul Apostol Pavel, să fim nebuni pentru Hristos, „Noi suntem nebuni pentru Hristos… noi suntem slabi… noi suntem în necinste… ca gunoiul lumii am ajuns, lepădătura tuturor până acum” (I Corinteni 4, 10. 13). Însă „o altă temelie nu poate nimeni să pună în afara celei puse, care este Iisus Hristos” (I Corinteni 3, 11). „Așadar, vă rog eu pe voi: călcați pe urmele mele” (I Corinteni 4, 16). În experiența creștină, conștiința cosmică vine că rugăciunea lui Hristos din Ghetsimani, nu ca rezultat al unor meditații filozofice abstracte.
Atunci când Cel Ce este cu adevărat Dumnezeu ὄντως ᾢν, Se descoperă pe Sine însuși într-o vedere a Luminii Necreate, omul își pierde în chip firesc orice dorință de a se cufunda într-un Absolut transpersonal. Cunoașterea îmbibată de viață (opusă cunoașterii abstracte) nu poate fi nicidecum mărginită la intelect: trebuie să fie o unire reală cu actul Ființei. Aceasta se realizează prin iubire: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta… și din tot cugetul tău” (Matei 22, 37). Porunca ne obligă să iubim. Prin urmare, iubirea nu e ceva ce ni se dă: ea trebuie dobândită printr-un efort făcut de voia noastră liberă. Îndemnul este adresat întâi de toate inimii care e centrul spiritual al persoanei. Mintea este numai una din energiile eului uman. Iubirea începe în inimă, și mintea se confruntă cu un nou eveniment lăuntric și contemplă Ființa în Lumina iubirii dumnezeiești.
Nu e luptă ascetică mai grea, mai chinuitoare, decât efortul de a ne apropia de Dumnezeu Care este Iubire (I Ioan 4, 8. 16). Starea noastră lăuntrică variază aproape de la o zi la alta: acum suntem tulburați pentru că nu înțelegem ce se întâmplă cu noi, acum suntem inspirați de o nouă străfulgerare să cunoaștem. Numele Iisus ne vorbește de manifestarea extremă a iubirii Tatălui pentru noi (Ioan 3, 16). Pe măsură ce chipul lui Hristos devine tot mai sfânt pentru noi și cuvântul Său e simțit ca o energie creatoare, o pace luminată se revarsă în suflet în timp ce o aură luminoasă învăluie inima și mintea. Atenția noastră se poate menține constantă. Uneori continuăm să fim astfel, ca și cum ar fi o stare perfect normală, nedându-ne seama de faptul că e un dar de Sus. În cea mai mare parte, de această unire a minții cu inima devenim conștienți numai atunci când se întrerupe.
În Omul Hristos Iisus „locuiește trupește toată deplinătatea dumnezeirii” (Coloseni 2, 9). În El e nu numai Dumnezeu, ci și întreg neamul omenesc. Când rostim Numele Iisus Hristos ne așezăm pe noi înșine atât înaintea plinătății Ființei Dumnezeiești, cât și a ființei create. Tânjim să facem viața Sa viața noastră; să-L facem să Se sălășluiască în noi. În aceasta stă sensul îndumnezeirii. Dar năzuința naturală a lui Adam după îndumnezeire a luat de la bun început o cotitură greșită care a dus la o deviere înfricoșătoare. Vederea sa duhovnicească era insuficient de bine așezată în Adevăr.
Viața noastră poate deveni sfântă în toate privințele numai atunci când adevărata cunoaștere a bazelor ei metafizice se împletește cu iubirea desăvârșită față de Dumnezeu și semenii noștri. Când vom crede cu tărie că suntem creația lui Dumnezeu, Ființa Primordială, va deveni evident faptul și nu e cu putință o îndumnezeire pentru noi în afara Treime. Dacă recunoaștem că în ontologia ei întreaga natură omenească e una, atunci de dragul unității acestei naturi ne vom strădui să-l iubim pe aproapele nostru, parte vecină din ființa noastră.
Dușmanul nostru cel mai neîmpăcat e mândria. Puterea ei e imensă. Mândria sapă la temelia oricărei aspirații a noastre, viciază orice întreprindere a noastră. Cei mai mulți dintre noi cad pradă amăgirilor ei. Omul vrea să domine, să-și impună altora voia proprie; și așa se iscă conflictul dintre frați. Piramida inegalității e contrară revelației privitoare la Sfânta Treime, unde nu există mai mare nici mai mic, unde fiecare Persoană posedă plinătatea absolută a Ființei Divine.
Împărăția lui Hristos e întemeiată pe principiul că oricine va voi să fie primul va trebui să fie slujitorul tuturor (Marcu 9, 35). Omul care se smerește se va înălța, și invers: cel ce înaltă pe sine însuși va fi smerit. În lupta noastră pentru rugăciune ne vom curăți mintea și inimile de orice pornire de a stăpâni asupra fratelui nostru. Dragostea de putere e moarte pentru suflet. Oamenii sunt orbiți de măreția puterii, dar uită că „ceea ce la oameni este înalt, urâciune este înaintea lui Dumnezeu” (Luca 16, 15). Mândria ne îndeamnă să criticăm, ba chiar să-i disprețuim pe frații noștri mai slabi; dar Domnul ne avertizează „să nu disprețuim pe vreunul din aceștia mici” (Matei 18, 10). Dacă ne predăm mândriei, toată lucrarea de către noi a Rugăciunii lui Iisus nu va fi decât o profanare a Numelui Său. „Cel ce zice că rămâne întru El, dator este ca și el să umble așa cum Acela a umblat” (I Ioan 2, 6). Cel ce iubește cu adevărat pe Hristos își va închina întreaga sa putere ascultării de cuvântul Său. Accentuez această idee fiindcă în realitate ea e metoda noastră pentru a învăța rugăciunea, ea și nu vreo tehnică psihosomatică oarecare, e calea cea dreaptă.
Am stăruit asupra întemeierii dogmatice a Rugăciunii lui Iisus în mare măsură pentru că în ultimele decenii practica acestei rugăciuni a fost deformată într-o așa-numita „yoga creștină” și a fost identificată în chip eronat cu o „meditație transcendentală”. Orice cultură, și nu numai orice cultură religioasă, e preocupată de exerciții ascetice. Dacă poate fi observată o anume asemănare, fie în practica lor, fie în manifestările lor exterioare, sau chiar în formularea lor mistică, aceasta nu implică nicidecum faptul că ele sunt în chip fundamental asemănătoare. Situații similare din punct de vedere exterior pot să difere considerabil în conținutul lor interior
Atunci când contemplăm înțelepciunea dumnezeiască în frumusețea lumii create, suntem în același timp atrași încă și mai puternic de frumusețea nepieritoare a Ființei Dumnezeiești descoperite nouă de Hristos. Pentru noi Evanghelia este autorevelarea divină. În năzuința noastră de a face din cuvântul Evangheliei substanța întregii noastre existențe, suntem eliberați prin puterea lui Dumnezeu de sub stăpânirea patimilor. Iisus este singurul Mântuitor în adevăratul sens al cuvântului. Rugăciunea creștină se săvârșește prin invocarea constantă a Numelui Său: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Dumnezeului Celui Viu, miluiește-ne pe noi și lumea Ta.
Deși în realizarea ei ultima rugăciune în Numele lui Iisus unește pe deplin omul cu Hristos, ipostasul uman nu se șterge, nu se pierde în Ființa Dumnezeiască ca o picătură de apă în ocean. „Eu sunt Lumina lumii… Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 8, 12; 14, 6). Pentru creștini, Ființa, Adevărul, Viața nu sunt un „ce”, ci un „cine”. Unde nu există o formă personală de existență, nu există nici o formă vie. Acolo unde în general nu există viață, nu există nici bine nici rău, nici lumină, nici întuneric. „și fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut. Viața era într-Însul (Ioan 1, 3-4).
Când contemplația Luminii Necreate se leagă de invocarea Numelui lui Hristos, semnificația acestui nume ca „împărăția lui Dumnezeu venind intru putere” (Marcu 9, 1) devine deosebit de limpede și duhul omului aude glasul Tatălui: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit” (Marcu 9, 7). Hristos ne-a arătat în El Însuși pe Tatăl: „Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9). Acum cunoaștem pe Tatăl în aceeași măsură în care L-am cunoscut pe Fiul. „Eu și Tatăl Meu una suntem” (Ioan 10, 30). Și Tatăl dă mărturie Fiului Său. De aceea ne rugăm: „Fiule al lui Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi și lumea Ta”.
A dobândi rugăciunea înseamnă a dobândi veșnicia. Când trupul stă să moară, strigătul „Iisuse Hristoase” devine veșmântul sufletului; când creierul nu mai funcționează: este greu să ne aducem aminte alte rugăciuni, în lumina cunoștinței dumnezeiești ce purcede din acest Nume, duhul nostru se va înălța spre viața cea nestricăcioasă.
III. Rugăciunea comunitară – metoda eficientă de cultivare a dragostei față de Dumnezeu și de semeni
III. 1. Rugăciunea în familie – educația religioasă a copiilor
Rugăciunea este socotită de mulți un fapt simplu și ușor și, într-adevăr, trebuie să fie așa, în înțelesul că ne putem ruga în orice împrejurare, în orice loc și în orice timp potrivit cu cerințele noastre sufletești. Ușor este a rosti din obișnuință câteva cuvinte de rugăciune sau a asculta o rugăciune. Dar mama, când îl învață pe copil o rugăciune, trebuie să știe că aceasta este mai mult decât o simplă rostire, citire sau ascultare în anumite momente sau împrejurări.
Rugăciunea este un lucru sfânt, poate cel mai sfânt din toate câte sunt în puterea noastră a le săvârși, căci prin rugăciune ne punem în legătură cu Dumnezeu. Este calea cea mai directă de a ajunge la Dumnezeu, de a sta de vorbă cu El, de a-I spune bucuriile și necazurile noastre, de a-I mulțumi pentru tot binele pe care ni-l dă. Așadar, adresăm rugăciuni sau numai lui Dumnezeu ci și celor binecuvântați de El de a fi mijlocitori, adică Maicii Domnului, îngerilor și tuturor sfinților.
Rugăciunea este considerată partea cea mai însemnată din educația religioasă a omului. Copilul, negreșit, trebuie să se deprindă, să învețe a se închina seara și dimineața. Rugăciunea lui trebuie făcută ca o cerință din interior, ca o necesitate, din propria lui voință, din inimă cu toată evlavia creștină. El trebuie să fie conștient că rugăciunea ia naștere din sufletul său. Toate celelalte lucruri și fapte îl influențează din afară înăuntru; rugăciunea singură izvorăște din inimă și se manifestă în exterior, pătrunzându-i și îmbărbătându-i în toate acțiunile sale. De aceea copilul trebuie să capete din casa părintească, dispoziția și dragostea de a se ruga, dar și înțelegerea rugăciunii. La școală, se va urmări să se dezvolte și să se aprindă mai mult această dispoziție, făcând-o statornică pentru toată viața lui.
Rostul rugăciunii este împlinit când aceasta mișcă și înalță sufletul copilului. Rugăciunile învățate mecanic, fără a fi înțelese, aduc răceală și indiferență, de cele mai multe ori. Atunci când mama învață copilul să se roage, se cere însuflețire, evlavie, liniște sufletească și atenția încordată către Dumnezeu.
Când copilul se roagă, mama trebuie să fie atentă cum copilul împreună cele trei degete pentru a face semnul Sfintei Cruci. Așadar, cea dintâi rugăciune pe care trebuie să o învețe fiecare creștin este: „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”. Ar fi bine să se explice copilului fiecare cuvânt în parte, la vârsta când poate înțelege.
Părinții trebuie să fie modele pentru copiii lor căci, de obicei, copilul începe să-și făurească viața după principiile morale primite de la părinți. Copii încearcă să facă tot ce văd că fac părinții lor și cei mari de lângă ei. De aceea, orice gest, vorbire sau faptă a părinților să poarte pecetea adâncii lor moralități. Altfel, ei devin niște falși educatori deoarece, cu toată dorința și stăruința depuse, munca lor nu va avea succes.
Încă din familie, urmând apoi să ne lămurim definitiv în școală, învățăm că totdeauna trebuie să ne rugăm (Luca, 18, 1). Cum zice Sfântul Apostol Pavel fiindcă mereu avem nevoie de darul lui Dumnezeu așa cum avem nevoie de inimă ca să trăim, de plămân, ca să respirăm, de aer, de lumină, apa, căldura și de pâine, de cuvânt, de învățătură, de hrană duhovnicească. Să ne rugăm cât mai des (Luca, 21 36), mai ales când suntem supuși la ispite (Matei, 26 41), când avem necazuri (Psalm, 49, 16; Faptele Apostolilor, 12, 5), dar și la bucurie, împlinire etc.
Toate acestea sunt necesare să le știe fiecare copil sau elev, fiecare om, atunci când se roagă, să lase deoparte „toată grija cea lumească”, astfel încât să se miște duhul nostru, să se adâncească mintea noastră și toate simțurile cele alese ca să ne putem ruga profund „dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne” (Psalmul 29, 1-3). Să ne rugăm cu toată credința, așa cum spune Mântuitorul „Toate câte veți cere de la mine, rugându-vă, să credeți că veți lua” (Matei 21, 22).
Elevul, la școala, trebuie să fie lămurit pentru și pentru cine se roagă de câte feluri sunt rugăciunile și care sunt binefacerile rugăciunii. Suntem datori să ne rugăm și Dumnezeu așteaptă rugăciunea noastră în toate momentele vieții: dimineața și seara, când mâncăm, în general, când începem un lucru și după ce îl terminăm. De aceea, sfatul cel bun, copilul să-l primească din casa părintească:
„Totdeauna lucrul tău
Să-l începi cu Dumnezeu
Unde-i El cu darul Său
Nici un lucru nu e greu”.
O altă rugăciune care se învață din fragedă pruncie este Îngerașul, o rugăciune scurtă, ce poate fi memorată de fiecare copil:
Înger, îngerașul meu,
Ce mi te-a dat Dumnezeu,
Totdeauna fii cu mine
Și mă-nvață să fac bine.
Eu sunt mic, Tu fă-mă mare.
Eu sunt slab, Tu fă-mă tare.
Și-n tot locul mă-nsoțește
Și de rele mă păzește.
Doamne, îngerașii Tăi
Fie păzitorii mei,
Și în zi și în noapte,
Până-n ceasul cel de moarte. Amin”.
Aceasta este prima rugăciune pe care părinții sunt datori să-i învețe pe copii, ca să o rostească seara înainte de culcare și dimineața, după ce s-au spălat și s-au îmbrăcat. Când copiii sunt mai mari, începând cu vârsta de grădiniță și mai ales la școală, mai învață două rugăciuni pe care le adresează lui Dumnezeu, legate de activitatea lor școlărească. De obicei, la începutul lecțiilor, copiii se roagă lui Dumnezeu astfel:
„Doamne, Doamne, ceresc Tată,
Noi pe Tine te rugăm
Luminează a noastră a minte
Lucruri bune să-nvățăm,
Ca Tu ești stăpânul lumii
Și al nostru Tată ești,
Toate lucrurile bune
Tu, Doamne, le împlinești. Amin”.
Prin această rugăciune, ne adresăm Tatălui Ceresc să ne lumineze mintea ca să învățăm numai lucruri bune, care să ne folosească în viață. La ieșirea din clasă, după terminarea orelor, elevii rostesc următoarea rugăciune:
„Toți cu inima curată
Ție Doamne-Ți mulțumim.
Tu cu darul Tău, Preasfinte,
Ne-ajuți oameni buni să fim,
De greșeli să ne ferim
Țara noastră s-o iubim,
Ție Doamne-Ți mulțumim. Amin”.
Totdeauna, după ce am săvârșit un lucru suntem datori să mulțumim lui Dumnezeu pentru ajutorul primit din partea Lui: sănătate, minte, înțelepciune etc., pentru că am înțeles învățăturile predate, care ne vor ajuta să devenim oameni buni, oameni învățați, folositori societății și plăcuți lui Dumnezeu.
Educația morală a copilului, putem afirma fără teamă de a greși, începe în familie. Familia este însuși izvorul vieții, celula primară a societății. În sânul ei se naște copilul, se formează și se întăresc bunele deprinderi, moravurile, caracterul și tradițiile specifice fiecărui om. Familia are datoria sfântă de a fi izvor de viață; ea trebuie să fie marea școală a formării omului adevărat, să fie model de casa creștină, de comunitate creștină, de viața religioasă și morală. Educația prin exemplul viu este lucrarea cea mai importantă ce se poate face în formarea omului adevărat.
Învățătura creștină pune accent în educație pe dezvoltarea și desăvârșirea omului, care se răsfrânge în istoria valorilor și în devenirea societății.
Pornind de la realitatea cerințelor firești ale copilului, în familie, mama este chemată și are datoria sfântă să aibă cel mai important rol în formarea lui. Cu toată hotărârea și dreptatea putem afirma: căminul este cea dintâi instituție de pregătire și educație moral-religioasă a copilului, iar mama, cel dintâi pedagog: pe ea Dumnezeu a chemat-o și a dăruit-o să fie purtătoare de grijă și ziditoare de suflet a tuturor celor născuți din ea. Tot ce face mama pentru educația și zidirea religios-creștină a copilului nu se termină cu sfârșitul ei pământesc, ci se prelungește în viitor, când apar la lumină munca, dăruirea și jertfa sa iubitoare. De aceea, mama trebuie să întruchipeze dăruirea, viața morală că rod al rugăciunii, spiritul creator, dragostea, bunătatea și puterea de jertfă.
Toate aceste calități rezultă din iubirea smerită și jertfelnică. Trebuie să fie în toate demnă, dreaptă, cinstită, înțelegătoare, plină de pasiune pentru tot ceea ce face. Mama este o persoană caldă, iubitoare, credincioasă, O ființă sensibilă, generoasă și plină de răspundere în fața lui Dumnezeu și a societății. Cât sunt de adevărate spusele: „Dați-mi o generație de mame bune și voi transforma lumea”. O generație de mame bune ar fi o generație care să-i învețe pe copiii lor să fie buni creștini, să fie drepți, respectuoși, să învețe să fie prin toate ale lor creatori de bine și de frumos, să iubească pe aproapele și pe Dumnezeu, să-și manifeste această iubire prin credință, fapte bune și rugăciune. Sfântul Apostol Pavel spune: „Femeia se va mântui prin naștere de prunci, dacă va viețui cu smerenie, în credință, în iubire și în sfințenie”(Timotei 2, 15).
Încă de la zămislire se formează legătura tainică între mama și copilul ei, pe care nici moartea nu o poate destrăma. După învățătura creștină, sufletul trăiește dincolo de timp și spațiu, dincolo de trup și moarte. De aceea, ne putem întreba la ce vârstă poate începe educația religioasă a copilului? Toate instituțiile de specialitate ne dau același răspuns: la cea mai fragedă vârstă.
Mitropolitul Antonie de Suroj, fost medic, ne dă un sfat de mare folos: „Mie mi se pare că educația și creșterea duhovnicească a copiilor începe în pântecele mamei. Și dacă mama trăiește întru Hristos, dacă trăiește o viață curată, o viață de rugăciune în strânsă legătură cu Sfintele Taine ale Bisericii, atunci și copilul participă la acestea toate. De aceea, pe parcursul tuturor lucrurilor până la naștere, copilul este una cu mama și nu e posibil nici într-un chip să-i despărțiți”. Acest adevăr este recunoscut și de unii medici de specialitate, care vorbesc de pedagogia embrionară.
Este limpede că mama are influență cea mai mare în creșterea și educația copilului. Faptul acesta capătă o importanță deosebită în societatea noastră contemporană, care este confuză, indiferentă, nestatornică, în proces de desacralizare, fragmentată, invadată de concepții și curente negative, străine de viața creștină mai ales de spiritualitatea românească. Totdeauna au existat crize, mai mari sau mai mici, în lume, dar se pare că printr-o criză ca aceea prin care trece societatea noastră de azi, și în special familia creștina, nu a mai trecut nici o generație până la noi.
Într-o societate precum cea de azi, când s-au înmulțit crimele, tâlhăriile, faptele de corupție, violurile, lenea, minciuna, traficul de ființe umane sau multe alte fărădelegi, dar și bolile și patimile, drogurile, sexualitatea deviantă, desfrânarea, homosexualitatea etc., educația este o activitate esențială și de mare răspundere pentru ambii părinți. Scopul urmărit în educarea copilului este de a face din el un om credincios, un fiu al Bisericii. Copilul care primește educație religioasă va fi un om de caracter, om de rugăciune, stăpân pe sine, hotărât, muncitor, în stare să-și organizeze viața, să-și supravegheze faptele cu multă responsabilitate, să-și făurească propria fericire, ca pe a altora, să-și iubească credința în care s-a născut s-o apere, să-și iubească țara, slujind-o prin curaj și jertfelnicie ori de câte ori va fi nevoie.
Răspunsul copilului la iubirea mamei este dragostea. Cea mai mare parte a afecțiunii copilului merge spre mamă, ea reprezintă pentru el întreg universul. Acest fapt este explicabil: copilul are viața din viața ei și trup din trupul ei, fiind o ființă nouă, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Ea hrănește pruncul, de la ea învață primul zâmbet primul cuvânt. Mama luminează mintea și mângâie inima celei mai fragile ființe, copilul, cu dragostea primită prin harul Sfintelor Taine și luminată de însăși Învierea Domnului.
Pentru noi, creștinii, mama este primul îndrumător spre Hristos, primul dascăl și preot al copilului ei. Ea este aceea care duce mânuța copilului la frunte ca să-l învețe semnul Sfintei de viață dătătoarei Cruci. Apoi, tot ea este aceea care îi ridică mâinile împreunate pentru rugăciune. Mama este primul însoțitor al copilului la biserică și în fața Sfântului altar, pentru a primi acolo Trupul și Sângele Domnului prin Sfânta și dumnezeiasca Euharistie.
În căminul unei familii creștine, mama împlinește rolul mironosițelor din Evanghelie, având grijă să nu se stingă niciodată flacăra credinței, a rugăciunii și a dragostei de Dumnezeu și de oameni. Pentru aceasta, creștinismul a ridicat femeii un „altar”, care este căminul. Aici, ea nu poate fi înlocuită de nimeni și misiunea femeii, mai cu seamă a mamei, nu este nicăieri mai însemnată; mai rodnică și mai sfântă ca aici. Creștinismul a dăruit lumii atâția eroi și sfinți, în sufletul cărora Iisus Hristos a pătruns prin purtarea de grijă a mamelor, care au împlinit chemarea învățăturilor creștine de a aduce credința în mijlocul familiei lor.
Viața și lucrarea unei mame creștine sunt legate de credință, dar și de harul care vine de la Dumnezeu și trăiește cu Dumnezeu. Mama este cea care știe că viața este un dar de la Dumnezeu, după cum spune însuși Mântuitorul Iisus Hristos: „Eu am venit ca lumea viața să aibă”. (Ioan, 10, 10).
O mamă, cu adevărat mamă, prin educația aleasă ce o da copiilor ei, aprinde în inima lor focul idealului și fixează în mintea lor scopuri înalte, dorința unui trai cumpătat, decent, în limitele bunului simț, ale legilor morale statornicite de Creator. S-a afirmat că părinții, și în special mama, săvârșesc taina creștină atunci când reușesc să introducă, prin rugăciune, pe Hristos în sufletul și viața copilului lor, iar viața copilului, prin credință, fapte bune și rugăciune, o închină Domnului. Mama, cu sensibilitatea ei deosebită, a fost întotdeauna mai aproape de Dumnezeu, mai aproape de Biserică și a căutat să împlinească, pe cât i-a fost posibil, în educația copiilor cuvintele Domnului. „Lăsați copii să vină la mine și nu-i opriți că a unora ca acestora este Împărăția cerurilor”. (Matei 19, 14). Prin aceste cuvinte, Mântuitorul fundamentează educația morală a copilului în familie, unde mama are rolul hotărâtor.
Educația morală este foarte importantă pentru că ea nu este benefică și folositoare numai pentru noi înșine, ci este tot atât de binefăcătoare și pentru ceea ce ne înconjoară, adică familia, societatea și întreaga creație. Pentru aceasta, familia trebuie să se ocupe permanent de copil, ca el să devină omul adevărat, cerut de Dumnezeu și societate. Condițiile care trebuie îndeplinite pentru că simțămintele noastre religioase și morale să aducă roadele dorite sunt multiple. Dintre aceste condiții, ne vom opri doar la câteva: credința, care este cea mai mare putere a sufletului nostru, un dar al lui Dumnezeu în formarea și păstrarea spiritualității în om. Este o putere care leagă și înfăptuiește unirea desăvârșită, nemijlocită și mai presus de fire a celui ce crede cu Dumnezeu „cel crezut”. Și toate acestea se împlinesc prin Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Pentru aceasta, credința este calea cea mai sigură de cunoaștere și de slujire a lui Dumnezeu și a adevărurilor religioase (Evrei 13, 6); ne leagă de Dumnezeu și de tot ce mântuiește sufletul.
Credința trebuie să fie sădită în inima copiilor cu dragoste, cu bunătate, cu multă înțelepciune, căci ea este răspunsul nostru la chemarea lui Dumnezeu, care ne mângâie și ne ocrotește cu harul și cu iubirea putem cunoaște o mulțime de daruri de la Dumnezeu, dar totul este să trăim cu Dumnezeu. Nu este suficientă cunoașterea Lui, deoarece este foarte important modul de viață, adică credința lucrătoare prin iubire (Galateni 5, 6), care devine calea noastră spre mântuire, „credința ta te-a mântuit” (Matei 9, 12); „Vrednic de crezare acest cuvânt, pentru că acei ce au crezut în Dumnezeu să aibă grijă să se nevoiască la fapte bune” (Tit 3, 8).
Pentru copil pentru orice creștin, credința trebuie să fie o alipire de Dumnezeu în dragoste, o supunere liberă și totală a voinței noastre sub voia cea sfântă a Atotputernicului Dumnezeu. Acest sentiment dumnezeiesc și uman creștin trebuie să cuprindă toate năzuințele copilului și ale omului de mai târziu și să caracterizeze orice raportare a copilului și a omului în general, față de Dumnezeu, față de aproapele, determinând modul în care trebuie să lucreze și să aducă roade. Mamă, în special, trebuie să sădească în sufletul copilului bunătatea și mila lui Dumnezeu ca Părinte bun, care dă tuturor toate cele de trebuință.
Hristos ne spune tuturor: „Pentru aceasta am venit, ca fiecare să creadă, și la cunoștința Adevărului să vină și să-și mântuiască sufletul” (I Timotei, 2, 4). Credința este absolut necesară tuturor oamenilor pentru propria lor mântuire, dar este absolut necesară întâi părinților (tata și mama) pentru creșterea și educarea copiilor lor.
O altă condiție este iubirea față de Dumnezeu și de aproapele, pentru că iubirea este porunca cea nouă dată omenirii de Domnul nostru Iisus Hristos, care cuprinde în sine toată Legea și proorocii (Matei 22, 35). „Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiți unul pe altul precum Eu v-am iubit pe voi. Intru aceasta veți cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții (Ioan 13, 34-35).
Să sădim în sufletul copilului, din fragedă pruncie, iubirea de Dumnezeu și de aproapele, pentru că astfel copilul devine mai bun, mai afectuos, mai blând, mai iertător, pașnic și pregătit pentru rugăciune. Părinții trebuie să știe că religia noastră creștină este religia iubirii, cine nu știe și nu trăiește această iubire, nu știe nimic și nu se poate numi creștin. Iubirea este porunca lui Dumnezeu pentru orice creștin și mai ales pentru părinți este o poruncă a legii noastre creștine, care dă copilului liniștea, seninătatea și bucuria vieții. În creșterea și educarea copiilor, părinții, și mai ales mama, au de luptat cu ispite și greutăți. Fără dragoste, răbdare și perseverență nu se pot învinge greutățile și ispitele vremurilor noastre. Roadele dragostei sunt iubirea, pacea și armonia în familie, toate ca rezultat real al prezenței lui Hristos în viața noastră.
Actualele probleme morale și economice ale societății au dus și la o criză a familiei. Pentru a-și putea atinge scopul în educația morală și religioasă în această situație de criză, părinții trebuie să dea dovadă de înțelepciune și dragoste și să nu uite cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Nimic nu contribuie atât de mult spre propășire în virtute ca deasa convorbire cu Dumnezeu”.
Altă condiției o reprezentă faptele bune, care vin să confirme spusele Sf. Apostol Pavel, că a lui Dumnezeu „făptură suntem, zidiți intru Iisus Hristos spre fapte bune pe care Dumnezeu mai înainte le-a gătit să umblăm intru ele” (Efeseni 2, 10). Lucrarea faptelor bune, a tot ce este frumos și înălțător ține de destinul final a omului. În planul măreț și veșnic al lui Dumnezeu lucrarea binelui a constituit și constituie aspectul esențial al zidirii omului. Prin fapte bune „ne curățim de toată întinăciunea trupului și a duhului” (Corinteni 7, 1), „ne îmbrăcăm în omul cel nou” (Efeseni 4, 22), „creștem în Hristos până la starea bărbatului desăvârșit” (Efeseni 4, 13), „făcându-ne făptură nouă”. (II Corinteni 5, 17).
Valoarea faptelor bune se prelungește și pe planul mai larg al vieții creștine. Socotite ca fapte ale vieții spirituale, ele o valorifică și-i dau conținut în scopul mântuirii noastre. Săvârșirea faptelor bune ne este destinată și rânduită din veșnicie de Creator, lucrarea binelui constituind singura cale de urcare spre Dumnezeu, singurul mijloc de asemănare cu El în suprema noastră chemare, și mijloc de mântuire.
Prin credință și rugăciune, creștinul se înalță spre Dumnezeu, se apropie și comunică tainic în duh cu El, se împărtășește din harurile și lucrurile firii dumnezeiești. „Rugăciunea nu e numai un mijloc ce duce la fapta cea bună, ci este ea însăși o faptă bună”, spune un sfânt părinte. Peste toate acestea, rugăciunea este mobilul acțiunii, cauza eficientă a faptelor bune. Putem spune, că este faptă latentă, posibilă, în așteptare. Rugăciunea nu rămâne niciodată neroditoare. Ea rodește și roadele ei alcătuiesc zestrea lăuntrică a ființei noastre.
Rugăciunea, pentru noi, creștinii, este o datorie, o trebuință sufletească și o bucurie atât pentru cei mici, cât și pentru cei mari. Pentru a-l deprinde, pentru a-l învăța pe copil rugăciunea, să se roage, în general, mama folosește diferite metode, potrivit cu vârsta și cu gradul de dezvoltare a copilului.
Cele dintâi sentimente curate, cele dintâi rugăciuni, mama le imprimă în sufletele fragede ale copiilor ei. Și acestea rămân, acestea formează baza și îndrumarea pentru toată viața. Ceea ce face mama pentru copilul ei în această privință, nimeni nu o poate face cu același efect, nimeni nu o poate înlocui pe ea cu același folos pentru Dumnezeu și societate. Cu simțul ei înnăscut, mama știe să dea, să învețe și chiar să introducă în sufletul copilului său, în firea lui, dragostea de rugăciune și de Dumnezeu.
Mama știe că legătura dintre om și Dumnezeu se face prin rugăciune, de aceea copilul este închinat la Sf. Altar de când se naște. Acest sentiment a fost sădit de Dumnezeu în inima fiecărei mame, pentru că ființa această mică să fie pregătită să-L cinstească, să-L iubească și să-L slăvească pe El, Creatorul lumii.
Înțelepciunea, măreția și atotputernicia lui Dumnezeu sunt cunoscute, așadar, încă din pruncie, prin rugăciunea mamei. Credința și rugăciunea nu se pot despărți de dragoste, cu ele mama luminează mintea copilului, îi mângâie inima, îi limpezește conștiința când este mai mare, și îi întărește sufletul, conducându-i preocupările spre fapte bune și spre idealuri duhovnicești. Prin rugăciune, mama deschide inima copilului ei să intre Hristos în ea, ca să lumineze, să o curețe, să o binecuvânteze și să o îmbărbăteze, pentru ca acesta să poată deveni cu adevărat „creștin” după voia lui Dumnezeu.
Pentru aceasta, părinții, în calitatea lor de educatori, trebuie să fie credincioși, să aibă legătură cu Biserica și să interpreteze rosturile adânci ale vieții în lumina Sf. Evanghelii, cum zice Mântuitorul „Privegheați și vă rugați ca să nu intrați în ispită” (Matei 26, 41). Viața și lucrarea unei mame creștine sunt legate de credință și rugăciune, dar și de harul care vine de la Dumnezeu în creșterea și educația copilului. În familie se trăiește frumusețea copilăriei și a tinereții, cumpănă de aur a vârstei. Aici, în familie. se pregătește puterea spirituală, moral-creștină, aici se formează înțelepciunea vieții, care deschide perspectiva unui viitor fericit.
Din cele expuse până aici, putem afirma că actele cele mai importante din viața noastră sunt în familie, prin creșterea și educația creștină, începând cu semnul Sf. Cruci: „Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat nouă”; „Crucii Tale ne închinăm Stăpâne și Sfântă învierea Ta o lăudăm și o mărim”. Prin însemnarea noastră cu semnul Sf. Cruci, ne arătăm și credința în Prea Sfânta Treime, anume că Dumnezeu după ființă este Unul în trei fețe: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt. Totodată, făcând Sf. Cruce, noi mărturisim și ne arătăm credința, ca Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, s-a pogorât din cer pe pământ și prin patima Sa pe cruce a sfințit cugetele noastre, simțirile, dorințele și faptele și ne-a mântuit pe noi de păcat și de moarte. Când copilul va crește mai mare, va deveni necesar și bine ca mama lui să-i explice cuvintele acestea: „În numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh. Amin”.
Nu se poate exprima în cuvinte măreția sufletească a copilului. Acolo unde mama nu reușește cu credința și răbdarea ei să ridice cu adevărat zidirea lui Dumnezeu, se poate prin rugăciune, după cum spune Sf. Ioan Hrisostom „îndreptându-ne pașii spre calea lucrării lăuntrice”. Aceasta ar constitui „mâna” întinsă a lui Dumnezeu, pe care Mântuitorul ne-o dă spre a putea lucra cu mai multă duhovnicie în marea învolburată a acestei vieți.
Când îi învață pe copii cum să se roage, părinții trebuie să le vorbească despre Dumnezeu ca despre un tată „bun iubitor de oameni”. Însuși Domnul Iisus Hristos ne-a învățat să ne adresăm în rugăciune cu dragoste și încredere rostind „Tatăl nostru”, nume cu care copiii se adresează părinților după trup.
A fi părinte, tată și mamă, înseamnă să știi să împlinești cum se cuvine cele două însușiri: iubirea și dreptatea. Aceste două însușiri conduc omul la concluzia adevărată, pe calea arătată de cuvintele Sf. Ap. Pavel: „Fiilor, ascultați de părinții voștri în Domnul ca aceasta este cu dreptate. Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, care este porunca cea dintâi cu tăgăduință, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământ. Și voi, părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i intru învățătura Domnului” (Efeseni 6, 1-4).
Avem datoria de a-i învăța rugăciunea și a ne ruga pentru copiii noștri, căci scris este „rugăciunile părinților întăresc pașii pruncilor”. Așa s-a rugat înaintea lui Iisus, Iair, mai marele sinagogii, pentru fiica lui bolnavă (Matei 9, 17); așa s-a rugat femeia cananeancă pentru fiica ei (Matei 5, 22); așa s-a rugat tatăl fiului îndrăcit, pe care apostolii n-au putut să-l vindece, și așa s-au rugat și se roagă părinții creștini din lumea întreagă și din toate timpurile.
Este cu neputință ca Dumnezeu să nu asculte rugăciunile stăruitoare ale părinților pentru copii. Din istoria Bisericii este binecunoscută pilda Fericitului Augustin. Monica, mama sa, 1-a crescut în frica de Dumnezeu, dar datorită împrejurărilor în care a trăit, Augustin a ajuns să ducă o viață ușuratică. Multe rugăciuni a făcut mama sa și multe lacrimi a vărsat ea pentru întoarcerea fiului ei la calea cea dreaptă. S-a dus la episcopul cetății să-i ceară un sfat. Sfântul Ambrozie, căci el era episcopul cetății Mediolanului, a rostit atunci celebrele cuvinte „nu poate să piară un fiu pentru care se înalță atâtea rugăciuni și se varsă atâtea lacrimi”.
Și, într-adevăr, nu s-a pierdut în păcatele și fărădelegile sale. S-a întors la calea cea bună hotărâtă de Dumnezeu și a devenit unul dintre cei mai de seamă creștini din timpurile sale, ajungând chiar episcop al cetății de Hipponia (Cartagina) din Africa de Nord. A scris una dintre cele mai frumoase cărți, „Confesiuni”, în care povestește cu durere viața păcătoasă dinainte întoarcerea lui la calea cea bună.
Rugăciunile mamei au fost ascultate. Să ne rugăm pentru copiii noștri, să le dăm pildă bună prin viața noastră și întotdeauna să ne amintim de cuvântul psalmistului: „Cum miluiește un tată pe copii, așa a miluit Domnul pe cei ce se tem de dânsul” (Psalmul 102, 13).
Fiecare familie are de îndeplinit actul cel mare, educația religioasă a copiilor, și nu oricum ci după legea creștină, care aduce regenerarea familiei pe temelia adevărului dumnezeiesc și a neamului nostru. Lucrarea aceasta de credință și rugăciune să fie lucrare de zidire, de înnoire spirituală, de refacere a sufletului atât de încercat în zilele noastre.
Rugăciunea, pentru noi, creștinii, este o datorie o necesitate. Este pâinea sufletului și cunoașterea duhovnicească a lui Dumnezeu, a omului și a lumii. Rugăciunea creștină cuprinde două dimensiuni: una practică și cealaltă teoretică sau contemplativă Aceste două dimensiuni sunt supunerea practică și contemplarea fericită a luminii dumnezeiești”.
În special mama, care se ocupă cu formarea spirituală a copilului, trebuie să-și dea seama că prin rugăciune ne înduhovnicim și ne unim cu Hristos, ca să putem spune cu Sf. Apostol Pavel: „Nu mai trăiesc eu ci Hristos trăiește în mine”.
Prin credință și rugăciune se poate întemeia spre dreptate și adevăr; toate pentru a aduce o revigorare sufletească a societății de azi. Lumea are nevoie de spiritualizare prin credință și rugăciune. Rugăciunea ajută foarte mult sufletul prin morală duhovnicească. Și cum sufletul este acela care înfățișează în afară însușirile ființei omenești, și-i dă un sens, este de la sine înțeles că omenirea de azi și cea de mâine va avea chipul omului rugător sau nerugător. De aceea, socotesc că este de mare folos ca mama să lămurească copilului înțelesurile rugăciunii, însemnătatea ei și cum trebuie să fie făcută.
Părinții trebuie să fie atenți cu rugăciunea copiilor pentru că ea este sfântă și sfințește omul și sfințește și momentul în care o rostim. Prin rugăciune, copilul are pace sufletească, are o stare de echilibru a conștiinței și o permanentă înclinare spre cumpătare ca un adevărat creștin.
Metoda folosită de părinți, în special de mamă, trebuie să fie potrivită cu gradul de dezvoltare a copilului. Dar cea dintâi comunicare între copil și mamă se face prin sentimentul dragostei, mama trebuie să fie sursa afecțiunii și a dragostei depline. Iubirea este însușirea esențială a sufletului creștin în special, de adevărată mamă. Mama, înainte de a-l învăța pe copil celelalte lucruri necesare, se oprește mai întâi la partea esențială a sufletului, acea parte, care formează sâmburele educației religioase.
III. 2. Biserica – comuniunea desăvârșită a rugăciunii
Credința și rugăciunea sunt împreună cunoștință despre Dumnezeu, respect, dragoste și ascultare de Dumnezeu, legătură și comunicare cu Dumnezeu. În Sfânta Biserică, ne simțim cuprinși de darurile, lucrarea și binecuvântarea ei. Biserica este locul unde însuși Domnul nostru Iisus Hristos săvârșește jertfa cea fără de sânge, o aduce spre împăcare sub chipul pâinii și a vinului. Se aduce pe sine „ca miel spre junghiere” dar ca jertfă nesângeroasă, care se împarte credincioșilor după credința și vrednicia lor.
Aici, creștinul își dă seama mai bine că rugăciunea este inseparabilă de sufletul creștin și este izvor de viață pentru el. Întrucât, o viață fără rugăciune este o viață care ignoră una dintre dimensiunile esențiale ale existenței, fără rugăciune viața este plată, fără profunzime, este o viață în care avem grijă doar de trupul nostru fizic, însă nu și de aproapele nostru în care descoperim imensitatea și veșnicia destinului. Valoarea rugăciunii constă, însă în a descoperi, a afirma, a trăi faptul că totul are o dimensiune veșnică.
Creștinul știe că „nicăieri, ca în biserică, nu ne putem sfinți pe noi înșine mai adânc, mai sincer, mai deplin, fiindcă aici este prezent în chip deosebit Dumnezeu, Cel ce ne mântuiește. Aici lucrează în chip deosebit harul Său, aici, cu ajutorul bisericii, și rugăciunilor din Sfânta Scriptură și mai ales din Psaltire și din cântările bisericești, omul își cunoaște toată goliciunea sa, adâncă sa cădere și putreziciune, neputința, sărăcia, blestemăția, extrema sa păcătoșenie, dar și milostivirea fără sfârșit, dreptatea și sfințenia lui Dumnezeu, necuprinsa Sa înțelepciune și Atotputernicie.
Aici este locul cel mai potrivit pentru a ne împăca cu Dumnezeu, pe care Îl mâniem în fiecare ceas. Într-adevăr, sfintele rugăciuni din biserică aduc lesne pe om la cunoașterea de sine, îi storc lacrimi de umilință, îi potolesc patimile, îi revarsă în suflet pace și bucurie, sădesc în el iubire reciprocă, duh de unire, blândețe, smerenie, înțelepciune, înfrânare, credință, nădejde și iubire. Nimic altceva nu-l poate crește într-o asemenea măsură pe om pentru cer, pentru Dumnezeu, așa cum o face rugăciunea în biserică.
Biserica este locul unde învățăm dreapta credință, este cel mai bun pedagog pentru mântuirea noastră. De aceea, să profităm și să agonisim cât mai mult din ceea ce ne oferă ea: duhul rugăciunilor bisericești, duhul sfințeniei și toate celelalte ce sunt dăruite celor ce se ostenesc în rugăciuni și în fapte de milostenie.
Așadar, să iubim biserica din tot sufletul nostru, să fim cucernici și cu bunăcuviință când ne rugăm în lăcașul de cult, fiindcă de aici izvorăște viața, sfințenia, puterea, ajutorul, slava noastră și ca o încununare a tuturor acestora, vine viața veșnică.
Pentru creștinul adevărat, biserica este comoara duhovnicească, căci „unde este comoara ta, acolo este și inima ta”. Când venim la biserică, să venim ca la însuși izvorul vieții, să venim, deci, cu credință, cu smerenie cu inimă deschisă pentru rugăciune.
Biserica este cerul pe pământ locul unirii omului cu Dumnezeirea, școala care îl învață pe om viețuirea cerească, comportamentul cuvios. Biserica este anticamera Împărăției cerurilor locul mulțumirii și doxologiei obștești înălțate lui Dumnezeu-Treime, creatorul și păstrătorul a toate, locul unirii cu sfinții îngeri.
Ce ar putea fi mai de mândrie și de onoare pentru noi muritorii, pentru noi care suntem vase de lut în care sălășluiește comoara, ca Biserica? Nimeni și nimic.
Aici este școala pocăinței, a împăcării omului cu Dumnezeu; de aceea auzim aici atât de des strigătul de căință al păcătosului smerit: „Doamne miluiește! Doamne ajută-mă!” Este glasul celui sărăcit de păcat prin care cere degrabă să se învrednicească de bunătățile Împărăției.
În biserică, și mai ales la Sfânta Liturghie, prin rugăciune suntem în legătură cu Dumnezeu, cu Tatăl nostru cel din ceruri, suntem în legătură cu Iisus Hristos, care a venit în lume, s-a jertfit pentru mântuirea noastră, a biruit moartea, a înviat și ne dă puterea de a birui păcatul și de a avea o viață fără de sfârșit în bucurie și desăvârșire. Rugăciunea în Biserică trebuie să fie curată, ca apa de izvor care a izvorât din stânca Golgotei, căci pe masa Sfântului Altar se jertfește Domnul Iisus Hristos, care revarsă Harul Său peste noi, peste casele noastre, în familia noastră, în toată viața și activitățile noastre mai ales, în toate rugăciunile noastre. Când intrăm în biserică ne simțim cu adevărat în fața lui Dumnezeu, simțim lumina, darul și binecuvântarea lui Dumnezeu.
Biserica creștină este locașul sfânt în care Dumnezeu este prezent pe masa Sfântului Altar, cu trupul și Sângele Lui. Pentru a primi și a participa la jertfa euharistică, e nevoie să lepădăm orice „grijă lumească” și să ne eliberăm de orice păcat, de orice fărădelege. Purificați, iluminați sufletește prin rugăciunile Sfintei Liturghii, vom simți cum coboară în sufletele noastre Duhul Sfânt, care ne curăță de păcate și ne dăruiește o viață nouă, o viață în Hristos.
Așadar, noi suntem mădulare ale Bisericii lui Hristos, care pătrunde în noi și ne adună la un loc prin darul și lumina Lui. Rugăciunea rostită în comuniunea bisericii este calea întâlnirii cu Domnul și Mântuitorul Iisus Hristos în fața Sfântului Altar, pentru că în biserică nu suntem singuri, ci ne rugăm împreună cu Maica Domnului, cu sfinții și suntem în legătură de iubire și cu cei de departe, dar și cu cei adormiți. Căci Mântuitorul zice: „Unde sunt adunați doi sau trei în numele meu, acolo sunt și eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20).
Uniți în rugăciune la Sfânta și dumnezeiasca Liturghie, simțim prezența și lucrarea Mântuitorului Iisus Hristos în inimile noastre, primim confirmarea că rugăciunea întregii comunități se adună în fața tronului ceresc. Răspunsul la rugăciunile noastre este binecuvântarea și purtarea Sa de grijă în toate zilele vieții noastre. Această înfrățire, prin rugăciune, la Sfânta Liturghie, ne face să ne simțim plini de bucurie și fericire că într-o familie dumnezeiască.
În biserică primim curăție sufletească și ne înălțăm sufletele devenind mai buni, mai plini de dragoste, pace sufletească și puteri noi de a face lucrul cel bun în toată viața noastră. Săvârșirea faptelor bune ne ajută să urcăm lesne spre Împărăția lui Dumnezeu și pe aceasta să o coborâm în realitatea vieții noastre „Toate le pot întru Hristos”, zice Sf. Ap. Pavel. De multe ori, faptele nu pot fi descrise, ele se văd, trăiesc și sunt o mărturie pentru viitor.
Stând la rugăciune, ne hrănim cu Pâinea euharistică, Cuvântul lui Dumnezeu, care ne luminează și ne întărește în vâltoarea ispitelor. Ne aprinde de focul dragostei de Dumnezeu și a unuia față de altul.
În cadrul Sfintei Liturghii, rostim rugăciuni, în comuniune cu toți credincioșii, pentru țara și poporul nostru, pentru dreptmăritorii creștini de pretutindeni, pentru pacea a toată lumea, pentru rodirea pământului, pentru a fi izbăviți de timpuri grele, de secetă, de cutremure, de foc, de sabie, de robie și cerem cu smerenie sfârșit creștinesc.
Mulțumind lui Dumnezeu pentru toate câte ni le-a dat, să nu uităm să ne rugăm împreună cu toată biserica, pentru ca Dumnezeu să ne aibă în paza Sa, să ne împlinească dorința de mântuire și să ne ocrotească cu harul Său. Pe cei buni să-i întărească intru bunătate și pe cei răi să-i facă buni, să păzească familiile noastre de orice necaz, să crească pruncii în credință. Pașii celor tineri să-i îndrepte pe calea binelui și să-i întărească în credință, pe bătrâni, Dumnezeu să-i ocrotească de degradare și mizerii, pe cei întristați să-i mângâie, pe cei învrăjbiți să-i împace ca să trăiască în dragoste. Pe cei rătăciți de la credința cea dreaptă să-i întoarcă pe calea adevărului și să-i unească cu sfânta și dumnezeiască Sa Biserică. Bolnavilor să le dea sănătate, pe văduve și orfani să-i ocrotească de orice rău. Dragostea lui Dumnezeu să ne unească într-o singură legătură, ca pe un snop de grâu, și să lucrăm cele bune, slujind lui Dumnezeu și aproapelui.
Dar nu este suficient să ne rugăm doar în Sfânta Biserică. Omul credincios se roagă și acasă și oriunde s-ar afla, el își înălță gândul către Dumnezeu, către Mântuitorul Iisus Hristos, către Maica Domnului și către sfinți, ca să-i ajute să meargă pe calea cea bună, să facă lucrul plăcut lui Dumnezeu, așa cum se roagă fiecare creștin la Sfânta Liturghie.
Noi, oamenii, suntem preocupați mai ales de lucrurile lumești, de hrană, de îmbrăcăminte, de cele de trebuință pentru viața de zi cu zi, dar așa cum avem nevoie de cele trecătoare, nu ne putem lipsi de cele veșnice. Așadar, pentru veșnicie trebuie să ne hrănim cu Sfânta Împărtășanie și să fim în relație de iubire cu Mântuitorul Iisus Hristos prin rugăciunea de fiecare zi.
În Biserică, mai ales la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, simțim pe Hristos că sălășluiește în sufletul nostru. Dar, după Sfânta Liturghie, să fim cu mare atenție, ca prin rugăciune și fapte bune să păstrăm această dumnezeiască prezență.
Sfânta Biserică ne învață cum să ne rugăm în toate clipele vieții noastre. Viața fiecărui cretin este ritmata de rugăciunile înălțate dimineața și seara, zi de zi, în timpul lucrului și în orice clipă, ca dialog permanent cu Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Astfel, dimineața când ne trezim din somn la răsăritului soarelui, creștinul adevărat își aduce aminte că tot așa se răspândește lumina lui Dumnezeu asupra sufletelor credincioase și că aceste suflete se trezesc la viață în Dumnezeu. Precum plantele se înălță către soare, așa se ridică sufletul către cerul milostivirilor, către Domnul Iisus Hristos, „soarele mai presus de soare”. Lumina vieții veșnice sălășluiește în tot creștinul care se roagă în toate clipele vieții sale, dar mai ales în Sfânta Biserică și arată roadele rugăciunii prin fapte bune, dragoste și milostivire față de aproapele și de întreaga comunitate din care facem parte.
Rugăciunile noastre sunt cereri de ajutor pentru început bun în fiecare zi, pentru tărie în vreme de ispită și pentru izbăvire de fărădelegile acestei lumi. Ajutorul lui Dumnezeu vine ca urmare a rugăciunilor noastre permanente și este o garanție pentru săvârșirea binelui, pentru sporirea și întărirea credinței, a dragostei și a smereniei. Cine se învrednicește de aceste daruri merită să fie fii ai lui Dumnezeu Celui Preaînalt, iar hrana sa zilnică este rugăciunea și dorul după comuniunea euharistică.
Lumina lină a sfintei slave a Tatălui Ceresc umple viața noastră la ceas de seară, de vecernie. Noaptea o întâmpinăm cu rugăciuni de cerere de a nu fi părăsiți și a nu fi „patul nostru groapa”. Așadar, se cuvine să ne analizăm conștiința înainte de culcare, să ne pocăim pentru toate faptele noastre rele și să cerem de la Dumnezeu ajutor pentru a săvârși binele în ziua următoare.
Somnul nostru prefigurează moartea și fiecare dimineață este prilej de mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru darul vieții și al binecuvântării de a ne bucura de un nou răsărit de soare. Rugăciunile dimineții ne ajută să avem o zi senină, cu bucurii și ne dau putere să înmulțim faptele bune, să nădăjduim permanent de fi în comuniune cu toți în sfintele și dumnezeieștile slujbe ale Sfintei Biserici.
În timpul slujbelor, și mai ales în timpul săvârșirii Sfintelor Taine, credinciosul se comportă ca un copil în fața părinților lui. Ce înseamnă comportamentul unui copil? În primul rând puritate și inimă curată, uitarea răului pe care ni 1-au făcut alții și, mai ales, încredere și nădejde în lucrarea lui Dumnezeu. „Nu vă îngrijiți cum sau ce veți grăi” (Matei 10, 10-20).
Viața noastră e plină de necazuri, dar Dumnezeu ne întărește mereu. Ce înseamnă necazurile pentru noi dacă inima noastră primește sprijin de la Dumnezeu. Cea mai mare durere pentru creștin este când se îndepărtează de Dumnezeu și se alipește de patimile și decăderile acestei lumi. Pierderea legăturii cu Dumnezeu prin păcat mâhnește sufletul și împuținează viața noastră.
Însă, slujbele bisericii ne îndeamnă să fim îndatorați față de milostivirea lui Dumnezeu, să cerem iertarea păcatelor și să nădăjduim mântuirea prin spovedanie, pocăință și împărtășirea cu Sfintele și de viață dătătoarele Sale Taine. Aici cerem cu stăruință ajutorul și milostivirea lui Dumnezeu, cu nădejdea că le vom primi: „Orice veți cere în numele Meu, … credeți că veți primi” (Ioan 14, 13). Când suntem împreună rugători în biserică, putem afirma ca primă arvună Împărăției Cerurilor.
Biserica este lăcașul lui Dumnezeu. Când stăm în biserică, totul este ceresc și dumnezeiesc. Aici rostim rugăciuni în comuniune de credința pentru mântuirea sufletelor noastre și a celor pe care îi purtăm în rugăciunile noastre, pentru iertarea păcatelor și spor în tot lucrul bun. În mod deosebit, ne rugăm pentru cei ce ne urăsc și pentru cei ce ne iubesc pe noi. Pentru împlinirea acestor rugăciuni, să fim cu luare aminte, să ne lepădăm de toată grija cea lumească atunci când intrăm în biserică și să iertăm pe vrăjmașii noștri ca și noi să fim iertați de Dumnezeu.
Participarea la sfânta și dumnezeiasca Liturghie este posibilă doar în Sfânta și Dumnezeiasca Biserică. Prezența credincioșilor la Sfânta Liturghie este răspunsul omului la dragostea și jertfă euharistică a lui Dumnezeu, a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Să luăm aminte, să nu fim de față doar cu trupul și absenți cu sufletul. Să ne pregătim pentru Sfânta Liturghie cu luare aminte, cu pocăință și cu dragoste față de aproapele. Participarea la slujbele Bisericii transformă întreaga noastră viață în bucurie, dragoste și viață bineplăcută lui Dumnezeu.
În zilele noastre, participarea poporului la Liturghie a devenit un stereotip, atât pentru mireni, cât pentru slujitori. Apogeul participant la Sfânta Liturghie a fost în primele veacuri creștine, când prezența credincioșilor era regulată și permanentă, adică în fiecare duminică și sărbătoare. Absența de la întâlnirea cu Hristos era motivată doar pentru cei care din nefericite pricini nu puteau veni la biserică, adică bolnavii și cei din închisori. Preotul sau credinciosul care lipseau trei duminici consecutive de la biserică fără motiv, erau caterisiți sau excomunicați.
Participarea credincioșilor, alături de preot, la Sfânta Liturghie este afirmarea apartenentei noastre la Sfânta și dumnezeiasca Biserică, anticamera Împărăției cerurilor. Așadar, să fim mereu conștienți că în Sfânta Biserică, sufletul nostru este în legătură permanentă cu Dumnezeu, prin comuniune euharistică cu Mântuitorul Iisus Hristos.
Așa cum trupul nostru se simte bine și este mulțumit când este lumină, când este soare, când timpul este frumos, și sufletul credincios se simte fericit când trăiește în lumina lui Dumnezeu, când trăiește aproape de El și simte că darul lui Dumnezeu se revarsă în viața lui. Acest dar ne ajută să fim plini de dragoste și bunătate, să ne iubim unii pe alții și mai ales să iubim pe cei ce ne urăsc și ne osândesc. Iată, dar, ce frumoasă și ce minunată este rugăciunea care ne unește în dragoste frățească cu Hristos și pe noi ne ajută să fim frați, uniți oriunde și oricând, fie cu gândul, fie cu vorba sau cu fapta. Rugăciunea în Biserică ne înălță la Dumnezeu și Domnul nostru Iisus Hristos devine viața noastră.
Rugăciunea ne cheamă la realitatea vieții și la mântuirea sufletului nostru. Este întâlnire și dialog cu Dumnezeu, prin care se sfințește viața noastră și toate faptele noastre devin slavă și mulțumire aduse lui Dumnezeu. Ea reprezintă convorbirea noastră cu Dumnezeu și Dumnezeu ne dăruiește credința, putere de rugăciune, iubire milostivă față de aproapele și dorința de a căuta Împărăția lui Dumnezeu.
Să ne ostenim, așadar, să fim curați cu trupul și cu sufletul ca să-L putem vedea pe Dumnezeu: „Fericiți cei curați cu inima ca aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Porunca cea nouă, mai ales în rugăciune, este „să vă iubiți unii pe alții precum eu v-am iubit pe voi… intru aceasta vor cunoaște oamenii că sunteți ucenicii mei” (Ioan 13, 34-35).
Răspunsul nostru la iubirea lui Dumnezeu este rugăciunea. În rugăciune și prin rugăciune părăsim deșertăciunile acestei lumi și coborâm în sufletul nostru. Aici ne întâlnim cu Hristos și El ne învață cum să ne rugăm și ce cale să urmăm. Prin rugăciune se unește cerul cu pământul, cei de jos se roagă celor de sus, iar cei de sus mijlocesc pentru noi cei muritori. Rugăciunea drepților, mult poate înaintea Domnului.
Rugăciunea creștinului este un act de atitudine filială față de Dumnezeu, pe Care-L numește ,.Tată” (Matei 6, 15; Luca 11, 2; 8, 15).
Cine vrea să fie auzit de Dumnezeu în rugăciunile sale trebuie să-l asculte pe Dumnezeu și să împlinească poruncile Lui (Sf. Nil Sinaitul).
Rugăciunea este, în toată viața creștinului, un act sfânt. Sfințenia este darul lui Dumnezeu pentru legătura care se stabilește prin rugăciune între noi și El, în Biserică și în toate momentele vieții noastre. Unirea mistică a rugăciunii ne dă bucurie, curățenie sufletească și viață binecuvântată cu prezența lui Hristos.
Rugăciunea este un mijloc de sfințire a vieții noastre, prin depărtarea de cele lumești și deșarte și unirea cu cele netrecătoare prin credință, smerenie și curăție. Prin rugăciune suntem în dialog permanent cu Dumnezeu și viața noastră sufletească este îmbunătățită.
Rugăciunea săvârșită în timpul Sfintei Liturghii este o școală a învățăturii creștinești, o metodă de cateheză creștină. În Biserică, creștinul află învățătura dogmatică a Bisericii, sub forma concentrată a Crezului, dar și sub forma rugăciunii din plinătatea imnografiei ortodoxe.
Prin participarea la Sfânta Liturghie intrăm în legătură de taină cu Dumnezeu. Ea izvorăște din Sfântul Prestol și actualizează Jertfa Mielului lui Dumnezeu. Suprema legătură de taină cu Dumnezeu, spre care năzuiesc toți creștinii, nu se poate realiza aici pe pământ, decât sub forma împărtășirii cu Trupul lui Hristos din Sfânta Împărtășanie, pe care ni-L pune la îndemână Sfânta Liturghie.
Creștin adevărat, adică mădular viu sănătos al Bisericii, e numai acela care întreține totdeauna vie legătura cu Capul Sfintei Biserici, Hristos, împărtășindu-se cu Sfântul Său Trup și Sânge. Căci El Însuși a spus: „De nu veți mânca Trupul Fiului Omului și de nu veți bea Sângele Lui, nu veți avea viață intru voi” (Ioan 6, 53). La Jertfa adusă în Liturghie trebuie să contribuie atât preotul, cât și credincioșii, prin recunoștință, iubire și respect, prin rugăciune curată.
Cum am putea realiza astăzi din nou participarea activă a poporului la Liturghie? Cu alte cuvinte, ce măsuri ar trebui să luăm pentru a aduce credincioșii la biserică, pentru a le susține atenția și interesul în timpul sfintelor slujbe?
Liturghia ortodoxă reprezintă forma cea mai fericită și cadrul cel mai firesc de exprimare a sentimentelor noastre de respect, recunoștință, supunere și iubire față de Dumnezeu. Liturghia ortodoxă nu este ceva static, fix și definitiv, ci este ca un suflu viu în care se revarsă credința tuturor generațiilor creștinătății răsăritene.
Rugăciunea săvârșită înaintea lui Dumnezeu este o închinare adusă Lui, o mărturisire de credință și o cerere de iertare de păcate de la Dumnezeu. Prin rugăciune, cerem har și ajutor de la Dumnezeu. Aducem laudă, prinos de recunoștință, mulțumire și preamărire lui Dumnezeu. Prin milostivirea lui Dumnezeu primim în sufletul nostru, bucurie, dragoste, nădejde și lumină; îndemn și pornire la pocăință, la îndreptare și la sfințire, moment de har dumnezeiesc și de prezență divină în sufletul și viața noastră.
Rugăciunea se deosebește de celelalte gânduri prin scopul și înțelesul ei, prin frumusețea și binefacerile ei. Se cuvine, de aceea, să gândim și să dorim, să facem rugăciunile noastre cu credință, cu evlavie și cu sfințenie. Să fim conștienți de păcatele noastre și să cerem iertare de la Dumnezeu, ca să avem smerenie și curățire de gânduri și de dorințe.
În viața și activitatea noastră de toate zilele, gândurile noastre se risipesc, se tulbură, se amestecă, rătăcesc, se îndepărtează de Dumnezeu, se pierd în preocupări deșarte și păcătoase. Păcătuim cu toată ființa noastră și pierdem mântuirea sufletului. Lumea e o mare de ispite și ne îndeamnă la plăceri, iar aceasta aduce uitare de Dumnezeu și de rugăciune.
Această stare ne urmărește uneori chiar în Biserică, în timpul slujbei când gândurile noastre sunt îndreptate către cele lumești, uitând momentan de sfințenia locului și a ceasului de rugăciune, de prezența lui Dumnezeu. Nu mai suntem cu luare aminte la măreția actelor ce se săvârșesc și a cuvintelor ce se rostesc de slujitori. Acesta este păcat împotriva lui Dumnezeu însuși. Noi venim la biserici să ne rugăm și vrem să fim ascultați, dar gândurile și sufletul nostru sunt în slujba celor lumești.
Rugăciunea este sfântă și sfințește omul, locul și timpul rostirii ei, și cel mai important loc al rostirii rugăciunii și al întâlnirii noastre cu Dumnezeu este Sfânta și dumnezeiasca Biserică. Aici totul este pregătit și potrivit pentru rugăciune. Biserica este sfințită prin altarul sfințit. Aici este prezent Iisus Hristos în Sfânta Cuminecătură, Sfântul Său trup și sânge jertfit pe cruce. Aici sunt prezenți Maica Domnului, Sfinții Îngeri și toți Sfinții și ne întâlnim cu ei în sfintele icoane. Aici putem afirma că „în Biserica slavei Tale stând, în cer ni se pare a sta”.
Biserica este locul unde ne întâlnim cu Dumnezeu, care vorbește sufletului nostru și lucrează asupra lui. Aici simțim fiorul religios, fiorul sfânt și bucuria trăirii tainei dumnezeiești. Aici cunoaștem, înțelegem și simțim mai bine prezența lui Dumnezeu în viața noastră, în întreaga lume și în tot universul.
Pentru a ne ruga cu evlavie și smerenie, cu dreapta cunoștință de Dumnezeu și de starea noastră, să gândim cât mai sus și cât mai curat la sfințenie, la rugăciune și la mântuire. Să cugetăm, așadar, la sfințenia desăvârșită, și la sfințenia și curăția Ființei dumnezeiești, cu care ne pune în contact, la cel mai înalt nivel, rugăciunea.
Trebuie să ne gândim totodată la firea și la starea noastră omenească, la viața noastră trupească și sufletească. Firea noastră înclinată spre păcat are trebuință de Dumnezeu și noi va trebui să răspundem dragostei Lui.
Să nu uităm că în fața lui Dumnezeu suntem chemați să îndeplinim îndatoririle noastre, adică milă și bunătate față de semenii noștri. Însă neascultarea și vinovăția noastră față de Dumnezeu nu ne îngăduie decât pocăință și rugăciune de umilință și de iubire milostivă. În această privință, se impune ființei noastre adâncă și deplină prosternare, mustrarea cugetului și recunoașterea neputinței și nevrednicie noastre.
Din fericire, totuși, în bunătatea și iubirea Sa de oameni, Dumnezeu ne-a învrednicit de cinstea de a-i înalță rugăciuni, după ce ne-a făcut chip după asemănarea Sa, fii ai Tatălui ceresc, făgăduind și trimițându-ne Mântuitor pe Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos, care s-a întrupat și ca om a pătimit chinuri, batjocură și moarte pentru mântuirea noastră. El, Mântuitorul, ne-a luminat asupra drepturilor și datoriilor noastre de fii ai Lui Dumnezeu. Fiul 1ui Dumnezeu ne-a descoperit pe Dumnezeu ca Tată mult milostiv, îndelung răbdător, iubitor și îndrumător, care ne învrednicește de rugăciune, de ascultare, de iertare și de ajutorul Său.
Cu acest gând și cu această încredințare, avem nu numai dreptul de a ne ruga lui Dumnezeu, ci de a crește datoria noastră și de a ne ruga să ne ni se ierte păcatele, pentru a îndrăzni să ridicăm glasul și rugăciunea noastră de mijlocire pentru mila și ajutorul lui Dumnezeu. Să nu nesocotim bunătatea lui Dumnezeu, crezând că ne va ierta păcatele fără pocăință.
Rugăciunea noastră trebuie să fie mai întâi o faptă sfântă de mărturisire de credință și de închinare lui Dumnezeu, de recunoaștere a sfințeniei, a desăvârșirii, a puterii și a bunătății dumnezeiești, o mărturisire de recunoștință și de mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru toate și pentru însuși faptul că ne învrednicește, ne îngăduie și ne așteaptă încă să ne rugăm în cunoștință de sfințenia, de mărirea și de desăvârșirea Lui. Toate acestea ni le îngăduie Dumnezeu pentru a ne învrednici de ascultare, de gânduri și dorințe curate, pentru a nu slăbi sufletul nostru prin patimi, pizmă, fățărnicie, minciună și prin dorințe deșarte.
Dacă în fața oamenilor suntem respectuoși, atenți, cuviincioși și binevoitori, pentru că sunt semenii noștri, dacă trebuie să iubim pe vrăjmași, cu atât mai mult suntem datori bunului Dumnezeu cu dragoste arătată în credință și în rugăciunile curate, în tot cuvântul și fapta noastră, cu inimă bună și gânduri smerite, cu supunere, ascultare și dragoste desăvârșită.
Suntem datori cu atât mai mult, cu cât se deosebește Dumnezeu de oameni prin bunătate, desăvârșire și sfințenie. Dumnezeu este necuprins, atotputernic și stăpân a toate. Așadar, El, prin bunăvoința Sa, ne învrednicește pe noi credincioșii să ne rugăm și să rămânem fii ai lui Dumnezeu.
Cât de ușor ajunge la Bunul Dumnezeu orice slujitor credincios care vrea să se roage și să-și mărturisească credința și cererea de ajutor, mângâiere, lumină sau mulțumire, care vrea să laude și preamărească pe Dumnezeu.
Toate aceste daruri sunt bunăvoința lui Dumnezeu arătată față de noi ca să îndrăznim să ne rugăm în tot ceasul și cu tot prilejul. Să nu pregetăm și să nu întârziem a ne ruga în orice clipă la Dumnezeu. Dumnezeu nu se lasă mult căutat și așteptat „Așteptând am așteptat pe Domnul…, dar Domnul nu s-a lăsat așteptat”, spune psalmistul. El răspunde îndată chemării noastre. Dumnezeu nu se supără de rugăciunile curate, drepte și smerite. Dumnezeu nu alungă pe nimeni de la Sine și de la rugăciune. El nu se ascunde, nu se odihnește, nu lipsește de la întâlnirea mistică a răspunsului nostru, al omenirii, la iubirea Sa milostivă.
Dumnezeu primește oricând, primește întruna, nu obosește, nu se îngreuiază și nu pregetă. Dar noi credincioșii, nu avem atâta grijă de a ne ruga. Să luăm aminte la răbdarea, bunătatea, dorința și bucuria lui Dumnezeu de a ne asculta întotdeauna.
Mai mult decât acestea, Dumnezeu ne cheamă, ne așteaptă și ne învață să ne rugăm. Nu caută la haina noastră, la rangul nostru, la însemnătatea noastră. El ne cheamă și ne cercetează inima, evlavia și râvna noastră. Dorește ca în necazuri să păstrăm curățenia inimii, să ne înmulțim evlavia și să ne depărtăm de păcat că toate cererile noastre să se împlinească.
S-a rugat un fariseu, care împlinea Legea și se lauda cu aceasta. S-a rugat și un vameș păcătos care a cerut smerit iertare. Cel dintâi s-a întors mai păcătos la casa sa, cel de-al doilea s-a întors mai îndreptat.
Rugăciunea curată și smerită sfințește pe cel care o săvârșește, toate ale sale și din jurul său, sfințește viața și sufletul său. Rugăciunea este sfânta noastră datorie și bucuria de a fi creștini. Să prețuim și să iubim sfințenia, harul, ajutorul și bucuria ei; nu după puținătatea noastră omenească, ci după atotputernicia, mila, bunătatea și dragostea lui Dumnezeu arătată față de noi prin Slava Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh.
III. 2. 1. Euharistia-împreuna împărtășire cu Hristos
Sensul curent și clasic al Euharistiei este comuniunea. Sfânta Euharistie ne comunică în chip tainic una și aceeași viață dumnezeiască, prin Iisus Hristos. Acesta este în noi prin Trupul Său, iar noi în El prin El în Tatăl. Prin aceasta se înfăptuiește ceea ce remarcă Sf. Apostol Pavel: „Ca o pâine, un trup suntem cei mulți; căci toți ne împărtășim dintr-o pâine” (I Cor. 10, 17). În actul comuniunii se produce o integrare specială, pe care o obține doar cel botezat și care prăznuiește Euharistia angajându-se în întregime în sensul comunitar al acestei Taine. Sfântul Ioan Gură de Aur întrebuințează mai mulți termeni pentru a exprima ideea de comuniune: xοινωνία, ένωσις, μετοχή, μέτέχειν, μεταληψις și derivatele lor. Ultimii trei redau mai mult participarea exterioară la masa Domnului, în timp ce primii doi exprimă mai ales momentul intern al comuniunii. Sfânta Euharistie este înainte de toate o părticică de hrană desprinsă din trupul euharistic, este actul de consumare al acesteia, integrând subiectul în Trupul lui Hristos. Această părticică euharistică însă nu rămâne o simplă participare pentru adevăratul creștin, ea merge mai departe, creând o comunicare profundă și generală cu Iisus Hristos. E ceea ce subliniază Sfântul Ioan Gură de Aur când zice: „Pâinea pe care o frângem nu este ea comuniune cu trupul lui Hristos? De ce Pavel n-a zis participare? Pentru că el a vrut să dea faptului o semnificație mai mare și să arate marea legătura de unire. Căci prin participare noi numai ne împărtășim cu trupul lui Hristos, în timp ce prin unire noi suntem în comuniune cu El”.
Frângerea pâinii este o comuniune personală cu Hristos: „După cum acest trup se unește cu Hristos, tot astfel noi ne unim cu El prin aceastâ pâine. Dar de ce Pavel a adăugat: „Pâinea pe care noi o frângem”. E ceea ce se poate vedea întâmplându-se în Euharistie, nu pe cruce, unde se petrece contrariul. Dar ceea ce El nu a suferit pe cruce, suferă în producerea pentru tine și rabdă ca să fie frânt pentru a-i umple pe toți”.
În pâinea euharistică, toți creștinii formează o unitate, asemenea boabelor de grâu în pâine. În ea sunt adunate strânse la un loc toate mădularele Bisericii, după cum în pâine sunt împreunate o mulțime de boabe de grâu. Dar această unitate, nu rămâne doar simbolică, fiindcă ea se arată în chip real prin mâncarea Trupului lui Hristos fiindcă toți „se satură din aceeași pâine și ei sunt cuprinși prin această împărtășire obștească într-o comuniune. Există, de aceea, o pâine și un singur Trup, adică o Euharistie și o Biserică. Hristos ne cuprinde pe toți așa cum pâinea împreună și mulțimea boabelor de grâu. Primindu-L în noi pe Cel ce nu se împarte, noi formăm un tot unic. Această conștiință de sine a unității ecleziale a tuturor în Hristos euharistic, străbate ca un fir roșu întreaga tradiție și gândire patristică, începând cu Didahia, în care citim: „Cum aceasta pâine era răspândită peste munți și adunată, a devenit una, astfel să fie și adunată Biserica Ta, de la marginile pământului în împărăția Ta… Adu-ți aminte, Doamne, de Biserica ta…, adun-o din cele patru vânturi, sfințită în Împărăția Ta…”. Simbolismul atât de evocator al acestei rugăciuni euharistice va fi reluat și mult adâncit de Părinții Bisericii.
Astfel, Sfântul Ciprian spune: „Cat este de puternică unanimitatea creștină, o arată destul de bine Tainele Domnului, căci atunci când Domnul numește Trupul Său pâine care este făcută din multe boabe de grâu reunite, El vrea să arate ca întregul popor creștin pe care îl poartă în El trebuie să fie unit. Și când numește Sângele Său vin, care fiind din numeroși struguri, nu constituie decât o singură băutură, el semnifică, de asemenea, ca turma, care suntem noi, nu este decât o unitate”. Fericitul Augustin adâncește mult și cu multă virtuozitate semnificația comunitară (ecleziala) a elementelor euharistice, în catehezele sale ținute credincioșilor. El se adresează, astfel celor nou botezați: „Vi se zice: trupul lui Hristos și voi răspundeți, Amin. Și fiți, deci, membre ale Trupului lui Hristos, pentru ca să fie adevărat Amin-ul vostru. Și pentru ce acest mister este făcut cu pâine? Să nu zicem nimic de la noi înșine. Să ascultăm pe Apostolul, care, vorbind despre această taină zice: Cei mulți, toți suntem un singur Trup, o singură pâine. Înțelegeți și bucurați-vă. Unitate, evlavie, dragoste! O singură pâine! Și această pâine unică? Un singur trup face din mulți. Gândiți-vă că pâinea nu se face cu un singur grăunte, ci cu mai mulți. În timpul exorcismelor, voi erați într-un fel sub piatra de moară. În Botez voi ați fost îmbibați cu apă, Duhul Sfânt a venit în voi, precum focul care coace coca. Fiți ceea ce voi vedeți și simțiți ceea ce voi sunteți. Cât privește cupa, frații mei, amintiți-vă cum se face vinul. Multe boabe atârnă într-un ciorchine; dar vinul care curge din toți, se amestecă într-o unitate. Astfel, Domnul a voit ca noi să-I aparținem și El a consacrat pe altarul Său misterul păcii și unității noastre”.
Euharistia, prin elementele sale de pâine de vin, simbolizează unitatea Bisericii. Fiind Trupul și Sângele lui Hristos, pline de Duhul Lui, care este Duhul comuniunii, Euharistia realizează comuniunea și unitatea eclezială a tuturor mădularelor lui Hristos, realizează în mod plenar Biserica, ca Trup al lui Hristos din toți cei botezați și pecetluiți de Hristos în Duhul și prelungește pe Hristos Cel comunitar și sobornicesc în fiecare mădular al Trupului Său. Căci, zice Sf. Apostol Pavel: „Paharul binecuvântării pe care-l binecuvântăm, nu este oare Împărtășirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este oare împărtășirea cu Trupul lui Hristos? Căci o pâine, un trup suntem noi cei mulți, căci toți ne împărtășim dintr-o pâine. (I Cor. 10, 16-17).
„Dacă noi formăm un singur trup pentru că participăm la aceeași pâine care este Trupul lui Hristos, este pentru că această pâine euharistică, care este Trupul lui Hristos, face unitatea întregului Trup tainic, care este Biserica.
Sfântul Ciprian care a consacrat pagini nepieritoare unității Bisericii, se oprește și el în fata semnificației euharistice care închipuie unitatea în Hristos și în Biserică. Referindu-se la l amestecul cu apă și vin din potir, zice: „Când însă în potir vinul se amestecă cu apă, poporul se adună cu Hristos și mulțimea credincioșilor și se unește se împreună cu Acela în care a crezut. Această legătură și unire a apei și a vinului e așa de desăvârșită în potirul Domnului încât acea amestecare n-ar putea să fie separată una de alta. La fel Biserica, adică mulțimea adunată în Biserică, în care crede cu statornicie în mod fidel, și ferm, nici un lucru nu va putea să o separe de Hristos cu care rămâne totdeauna legată printr-o dragoste nedespărțită. Astfel și în potirul Domnului care o sfințește, nu se poate oferi numai apă, după cum nici numai vin simplu nu se poate, căci dacă cineva oferă numai vinul, sângele lui Hristos, începe să fie fără noi, iar dacă apa e singură, mulțimea începe să fie fără Hristos. Când însă ambele se amestecă se unesc prin împreunarea uneia cu cealaltă, atunci se săvârșește taina spirituală cerească”. Astfel, Sfânta Împărtășanie, prin însăși elementele materiale care o compun, semnifică comuniunea dintre Hristos și comunitatea Bisericii. Dar nu numai atât, ci realizează și desăvârșește efectiv această unire. Euharistia întruchipează atât unitatea ce trebuie să fie între trup și mădulare, adică incorporarea noastră divină, dar este și un simbol al coincorporării noastre umane, sau mai bine zis, al sfințirii noastre prin această unitate în Biserică.
Constituirea Bisericii în ziua Cincizecimii este urmată imediat de revelarea naturii sale: „Și în fiecare zi, stăruiau într-un cuget… și, frângând pâinea…, luau împreună hrană și intru bucurie și intru curăția inimii” (Fap. Ap. 2, 46).
Viața credincioșilor dobândește deci un stil euharistic, comunitar: „Iar toți cei ce credeau erau laolaltă și aveau toate de obște” (Fap. Ap. 2, 44). În lumina Înălțării și a Cincizecimii noi putem să înțelegem necesitatea și semnificația epiclezei euharistice, a invocării Duhului Sfânt asupra Euharistiei, pentru că Înălțarea pune în lumină intervenția epicletică a lui Hristos-Arhiereul, iar Cincizecimea manifestă împlinirea acestei epicleze într-o ambianță comunitară.
Fără Euharistie nu e posibilă Biserica, fiindcă numai Euharistia este aceea care unește, fără să dizolve și care extinde fără să împartă sau să despartă pe cei uniți cu Hristos, sau pe cei în care Hristos s-a făcut hrană și băutură neîmpuținată. Căci nu ne putem uni cu Hristos, fără să ne unim cu Trupul Său Tainic.
III. 2. 2. Aspectul comuniunii de rugăciune în Sfintele Taine
Nici un lucru creștinesc nu se poate împlini fără rugăciune. Primul pas al legăturii omului cu Dumnezeu este credința curată, întreținută de rugăciune. Dumnezeu nu 1-a părăsit pe om niciodată, I-a dat mijloace de îndreptare, de pocăință și de mântuire și i-a lăsat harul mântuirii, mai ales prin Sfintele Taine. Cele șapte Sfinte Taine sunt căi de împărtășire a harului sfințitor a lui Dumnezeu fără de care nu ne mai putem sfinți, îndrepta sau mântui.
Ele sunt lucrări vizibile ale Sfântului Duh. Forma lor văzută este cerută și de firea noastră omenească, a credinciosului care în acest chip e mai convins de împărtășirea cu adevărat a darului nevăzut al Duhului Sfânt. Mântuitorul Însuși, când insufla un dar, săvârșea o vindecare, adeseori se folosea de mâini, de suflare și de alte forme externe văzute, spre a întări convingerea în împărtășirea cu adevărat a acelui dar sau a acelei vindecări.
Harul lui Dumnezeu se invoca, se cere și în Sfintele Taine prin rugăciune. Harul lui Dumnezeu este bogăția nesfârșită de lumină și de putere dumnezeiască, din care primește fiecare creștin, pe măsura credinței și evlaviei lui. Este marele dar al Dumnezeirii preacurate ce vine la noi ca o curgere îmbelșugată, ca un izvor etern prin rugăciune. Harul, puterea aceasta supranaturală, care vine asupra creștinilor prin Sfintele Taine, este apa cea vie care întărește și face să sporească neîncetat viața noastră duhovnicească. Rugăciunile din Sfintele Taine izvorăsc din credința în Dumnezeu și au puterea de a înviora și însufleți viața creștină.
În timpul Sfintelor Taine, creștinul în stare de rugăciune sta sub puterea Harului Sfânt și este întărit de dorința de a face voia lui Dumnezeu. Rugăciunea, ca invocare a Duhului Sfânt, ne dă posibilitatea să dobândim curăția inimii, eliberarea de patimi și dragostea de Dumnezeu și de semenii noștri, ca dar al Sfântului Duh. Într-adevăr, în timpul rugăciunii la Sfintele Taine, se creează o atmosferă duhovnicească. Omul se apropie de Dumnezeu, smulgându-se din vâltoarea patimilor și a grijilor lumești și înălțând către Dumnezeu rugăciuni, simte un fel de ușurare, de primenire, împăcare, simte duhul lui Dumnezeu în e.
Harul este o forță nevăzută, dar simțită pe care Dumnezeu o trimite omului ca să-l curețe, să-l sfințească, să-l ajute în lupta cu ispitele și în toate necazurile vieții. Sfintele Taine sunt în număr de șapte: Botezul, Mirungerea, Împărtășania, Pocănița, Preoția, Nunta și Sf. Maslu. Ele împărtășesc deplinătatea darurilor prin Biserica și corespund atât cu numărul asemănător celor șapte daruri ale Sf. Duh (Isaia 11, 2-3), cât și cu totalitatea trebuințelor sufletești ale credincioșilor.
Sf. Botez este renașterea la o viață nouă curată, este taina sfântă a încreștinării. Prin această taină, starea de păcătos devine stare de creștin aflat în comuniune de iubire cu Dumnezeu. Prin Sf. Botez se face curățirea tuturor păcatelor, atât a păcatului strămoșesc, moștenit de la Adam, cât și a păcatelor personale. Prin botez, omul moare față de păcat și renaște la o viață nouă și sfântă. Cel ce primește taina Sf. Botez se face părtaș la roadele răscumpărării de pe Golgota. Așa fiind, Botezul este într-adevăr naștere din nou, cum însuși Mântuitorul îl numește.
Prin botez, omul se leapădă de satana și îmbrăcă cu Hristos, se face lăcaș al Duhului Sfânt și primește putere să se facă fiu a lui Dumnezeu (Ioan 1, 12), primește semințele tuturor virtuților și darurile Botezului, ale Mirungerii și omului botezat și nu-i rămâne decât să împlinească poruncile, adică lucrarea cea din afară, ca să crească „omul cel nou” născut din Sf. Botez. Omul duhovnicesc se naște prin botez și primește pecetea chipului lui Hristos și apoi o viață întreagă se desăvârșește prin împlinirea poruncilor pentru viața veșnică. Prin Botez, Hristos altoiește măslinul cel sălbatic, spre a aduce roadele de dreptate (Romani 11, 17-24). Pe baza mărturiilor Sf. Scripturi și pe baza credinței din toate veacurile crestine, în Biserică mărturisim și noi fiecare în parte: „un Botez spre iertarea păcatelor”.
Taina Mirungerii se săvârșește îndată după Sf Botez. Prin ea se împărtășește cel botezat cu darurile Sf. Duh, necesar creșterii și întăririi lui în viața spirituală cea nouă.
În orice Taină se indică persoana primitoare pe nume. Se subliniază astfel valoarea ei, identitatea. unicitatea ei inconfundabilă. Și desigur că persoana cuiva se întărește numai în relație cu altă persoană, cu obiectele. În cazul Tainelor indicarea pe nume a persoanei primitorului implică intrarea ei în relație Persoana lui Hristos (Sfânta Împărtășanie, Pocăința, Hirotonia, Maslul), cu Sfântul Duh (Mirungere), ci Sfânta Treime, dar în special cu Hristos (Botez, Cununie).
Prin pomenirea numelui celui care împărtășește, indicăm faptul că cei care primesc trupul lui Hristos, se încorporează în El și formează un singur trup al lui Hristos sau Biserica. Așadar, pomenirea numelui accentuează faptul că cei ce se încorporează în trupul lui Hristos nu se confundă, ci își păstrează fiecare identitatea personală și deci și răspunderea în trupul lui Hristos. Fiecare e chemat să împlinească în trupul lui Hristos rolul unui mădular deosebit.
„În general, prin pomenirea numelui unei persoane omenești se semnalează existența prețuită și o anumită prezență a ei undeva de către cei ce pomenesc și aceasta aduce de fapt o anumită putere la ea în locul unde e pomenită, în cei ce o pomenesc. Dar omul vrea să se bucure de atenția lui Dumnezeu, de prezența lui Dumnezeu, de puterea Lui care vine la ei. De aceea pomenește numele lui Dumnezeu ca să se bucure de ajutorul Lui, de oprirea de la rele. De aceea cerem ca și Dumnezeu să pomenească pe cei dragi ai noștri în vecii vecilor, ca Dumnezeu să fie prin aceasta atent la ei și să-i țină vii și fericiți în vecii vecilor”.
Taina Pocăinței a fost instituită de Mântuitorul Hristos, după Învierea Sa, când a suflat asupra Sf Apostoli și le-a zis: „Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20, 22-23).
Deci, iertarea păcatelor se face în urma mărturisirii lor și dezlegarea se face de către preotul duhovnic. Pocăința fără dezlegare e numai năzuință și suspin după mântuire, este numai o încercare de a obține izbăvirea de păcate. Ea a fost practicată și în timpul Sf. Apostoli, care, prin puterea de a lega și a dezlega au întregit-o, dându-i caracterul de Taină mântuitoare.
Taina Cununiei sau Nunta este cel mai vechi așezământ dumnezeiesc între oameni și cea mai veche Taină. Dumnezeu a lăsat ca omul să-și întemeieze familia ca și cei doi soți să devină un singur trup, o unitate desăvârșită, în înțelesul că de acum tot ce au în comun, să fie ca și când ar fi unul singur. Nimic nu este mai este separat, al unuia sau al altuia, ci al lor, al amândurora deopotrivă.
Între soți, după cununie, exista o unitate nedespărțită, „așa că nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci ce-a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19, 6).
Sf. Ap. Pavel, vorbind despre unitatea celor doi soți prin căsătorie, zice: „Taina aceasta mare este” (Efeseni 5, 32). El face asemănare între unitatea dintre Hristos și Biserică și cea între soți, alcătuind un singur trup. Dar unirea între soți nu se realizează de la sine, ci ea trebuie susținută de dragostea și de voința celor ce se însoțesc și de darul lui Dumnezeu. Adevărata unire este „în Hristos” și „prin Hristos”, este „în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”. Ea se realizează prin harul Sfintei Taine a Cununiei care se adaugă la voința celor ce caută „unirea credinței și împărtășirea Sfântului Duh” și sunt gata să-și dăruiască toată viața lor lui Hristos-Dumnezeu, prin credință și fapte bune.
Preoția este un dar al Sf. Duh împărtășit prin Sf. Taină a „punerii mâinilor” și prin rugăciune, primit de la Dumnezeu prin mâinile arhiereului. Iată ce scrie Sf. Ap. Pavel lui Timotei, pe care îl așează episcop în Efes: „Nu fi nepăsător față de darul ce este întru tine, care ți s-a dat prin proorocire, cu punerea mâinilor preotului” (I Timotei 4, 14). În altă parte spune: „Te îndemn să ții aprins darul lui Dumnezeu cel ce este dat în tine prin punerea mâinilor mele” (II Timotei 1, 6).
Preotul propovăduiește adevărurile date nouă de Mântuitorul Hristos. Tot el sfințește prin Sfintele Taine, așezate în Biserică de Mântuitorul Hristos, prin care se revarsă harul călăuzitor asupra poporului binecredincios. Ținta urmărită de adevărații creștini este mântuirea sufletului din robia păcatului și dobândirea fericirii veșnice prin primirea și trăirea Sfintelor Taine în Sfânta și Dumnezeiasca Biserică.
Taina Sfântului Maslu constă în ungerea cu untdelemn de către preoți, însoțită de rugăciune. Despre existența Sf. Maslu ca taină și despre practicarea ei în timpul Sfinților Apostoli avem mărturia Sf. Ap. Iacov care zice: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoții Bisericii și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Și rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica, și de va fi făcut păcate se vor ierta lui” (Iacov 5, 14-15).
Taina Sf. Maslu este binefăcătoare atât celor bolnavi cu trupul, cât și celor bolnavi sufletește. Chiar celor care suferă din cauza urmărilor unor asemenea boli, familia și toate cele ale lor. Căci, cuvântul „bolnav” din Epistola Sf. Ap. Iacov nu arată numai o boală trupească, ci și o boală sufletească, iar Sf. Maslu se face spre „iertarea păcatelor” și spre ,,mântuire”.
În Taina Sf. Maslu cerem de la Dumnezeu iertare și vindecare pentru toate simțurile trupești și sufletești ale celui ce i se face Sf. Maslul „Treci cu vederea, ca un Dumnezeu, care nu ține minte răul toate păcatele lui. Izbăvește-l pe el de munca de veci. Gura lui o umple de lauda Ta. Buzele lui le deschide spre cuvântarea de slavă a numelui Tău, mâinile lui îndreaptă către lucrarea poruncilor Tale”.
La Taina Sfântului Maslu se citesc șapte Sfinte Evanghelii urmate de rugăciuni de vindecare și de iertare a păcatelor și se săvârșește de către un sobor de șapte preoți sau să fie cel puțin trei. Rugăciunile înălțătoare sunt cu rost curățitor al sufletului și al trupului, pentru a lumina privirile, a întemeia și împlini speranțe, a vindeca bolile, a întări puterile sufletești și trupești ale credincioșilor, pentru a primi putere și nădejde în lupta cu necazurile, cu durerile și cu suferințele până la moarte.
Taina Sf. Maslu lucrează până la rădăcinile ascunse ale suferințelor provocate de păcate, pe care numai Dumnezeiescul Har le spală. Aici harul e singurul leac vindecător, singura putere mângâietoare, curățitoare și mântuitoare, singurul mijloc prin care se face dintr-un suflet întinat de păcate „locaș înfrumusețat al Treimii Celei prea îndumnezeite”.
Rugăciunile din Sfintele Taine au în vedere curățirea simțurilor și a întregii făpturi omenești pentru a ne sfinți și a ne mântui.
III. 2. 3. Rugăciunile pentru cei adormiți
Învățătura creștină referitoare la cultul morților și, în special, la rugăciunea pentru morți pleacă de la adevărul ca Biserica poate mijloci și trebuie să mijlocească, prin rugăciune stăruitoare, pentru cei adormiți. Sfânta Scriptură fundamentează adevărul solidarității cu aceștia. Rugăciunile făcute cu credință pentru noi și pentru cei adormiți sunt de mare folos și cu efect pozitiv pentru cei plecați dintre noi.
Învățătura creștină ne arată că sunt folositoare și necesare nu numai rugăciunile pentru cei vii, ci și rugăciunile pentru cei morți. Cei trecuți la Domnul sunt fii sufletești ai aceleiași Biserici creștine (Romani 14, 7-9). Biserica creștină este un organism cu mai multe mădulare (I Corinteni 12, 27). Iubirea noastră de creștini se întruchipează în rugăciuni de iertare și milostivire pentru ușurarea păcatelor și a vieții de veci a celor dragi nouă, care s-au mutat la cele veșnice.
Odată cu rugăciunea pentru cel plecat, aducem o mărturisire a păcatelor și a necesității de întoarcere în pământul din care a fost luat. Sufletul continuă să trăiască și afară de trup, întorcându-se la Dumnezeu de la care a fost dat. Cerem ridicare la cel după asemănarea căruia am dobândit împodobirea cu frumusețea cea dintâi.
În această binecuvântare de spirit, omul încearcă să înțeleagă că viața este o comoară dată de Dumnezeu, dar și o chemare cu un destin și cu un rost special. În fața morții, omul este dispus să cugete asupra rostului existenței umane și s-o raporteze la sfârșitul ei pământesc. În lumina învățăturii creștine, omul nu este o glumă a firii, ci chipul și slava lui Dumnezeu. În el este sentimentul morții, dar și nădejdea învierii și a vieții veșnice.
În mod firesc, sufletul simte puterea lui Dumnezeu, Părintele Vieții, al Bunătății și al Dragostei, plină de iubire milostivă față de binele și fericirea fiecăruia dintre noi, atât timp cât suntem și îl căutam pe acest pământ. Prin harul lui Dumnezeu, omul reușește să urce duhovnicește, se schimbă, devine o altă ființă, consideră viața ca un dar a lui Dumnezeu și frica morții îl părăsește.
Răspunsul credincioșilor la acest dar este nevoia de a-l împodobi cu credință, rugăciune și fapte bune. În fața morții, omul iubitor de Dumnezeu își dă seama că sufletul are o valoare infinită și trebuie curățit cu sângele lui Hristos. În ceasul din urmă creștinul pătrunde mai adânc sensul vieții și al morții. În lumina învățăturilor noastre creștine, în clipa morții, omul se mângâie cu rugăciunea aducătoare de pace și sfârșit creștinesc.
Așadar, rugăciunea este necesară pentru orice om care dorește să trăiască o viață vrednică de creștin, dar este de mare folos și pentru cei adormiți intru Domnul, adică pentru cei care s-au mutat din această viață.
Putem spune că omul superior duhovnicește și „cucerit de Hristos” (Filipeni 3, 12), cel ce s-a învrednicit de duhul rugăciunii, are deschisă calea spre deplina comuniune cu Dumnezeu, deoarece cel care „se alipește de Domnul este un singur duh cu El” (I Corinteni 6, 17).
Împăcarea noastră cu Dumnezeu, sau mântuirea obiectivă, izvorăște din jertfa pe cruce a Domnului nostru Iisus Hristos adusă din iubire, pentru întreaga omenire, pentru iertarea păcatelor (I Ioan 2, 2). Mântuirea subiectivă o câștigăm prin efort personal, colaborând prin credință și fapte bune cu harul lui Dumnezeu.
Osteneala pentru mântuirea noastră încetează odată cu moartea noastră fizică, după care nu mai putem face nimic. Cu trecerea în viața veșnică începe șirul fără de sfârșit al anilor, dincolo de noi, dincolo de lumea aceasta pământească, în sferele senine ale cerului. Prin moarte, începe împărăția Cerurilor pentru cei buni sau moartea veșnică pentru cei păcătoși. „Vine noaptea când nimeni nu mai lucrează”, zice Domnul (Ioan, 4, 9). Moartea pecetluiește soarta creștinului și nici o forță nu o poate schimba. „Căci Fiul Omului va veni întru slava Sa, cu îngerii Săi, și atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale” (Matei 16, 27).
Învățătura creștină ortodoxă distinge două judecați după moartea trupului: judecata particulară și judecata universală. La a doua venire a Domnului, toți cei morți vor învia, iar cei vii se vor schimba într-o clipă (I Corinteni 15, 21). După judecata particulară, pentru starea sufletului până la judecata obștească intervin rugăciunile celor vii pentru cei adormiți. Astfel, cei găsiți nevinovați sau iertați, ca urmare a rugăciunilor, la judecata particulară sunt aleși pentru preaslăvirea bunătății și iubirii Dătătorului de viață.
Cei adormiți intru Domnul, buni sau răi, beneficiază de rugăciunile bisericii mijlocitoare pentru iertarea păcatelor și intrarea în bucuria netrecătoare a Împărăției lui Dumnezeu. Credința în Mântuitorul ne ajută să mijlocim prin rugăciune pentru ei, ca să se izbăvească de legăturile iadului prin binefacerea rugăciunilor celor vii rostite pentru dânșii mai ales și, cu jertfa cea fără de sânge săvârșită pentru cei vii și pentru cei adormiți intru Domnul, adică prin Sfânta Euharistie.
Dumnezeu lucrează tainic pentru mântuirea omului. În sensul acesta, El vorbește profetul Isaia: „Nu sunt gândurile mele ca ale ca ale voastre, și căile mele ca ale voastre, ci sunt departe «ca cerul de pământ»” (Isaia 51, 8-9). Iar Domnul și Mântuitorul Iisus Hristos ne spune: „cele ce nu sunt cu neputință la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu” (Luca 1, 37).
Hristos, Dumnezeul nostru, poate să mântuiască pe oameni peste limitele istoriei și ale vieții pământești, dăruindu-le viața veșnică și frumusețea cea dintâi. Iubirea și bunătatea Sa, arătate în jertfa de pe Golgota, sunt infinite și activează etern și pretutindeni, în toate și în toți (Coloseni 3, 11). Dumnezeu poate să mântuiască pe om și dincolo de moartea fizică. El este piatra din capul unghiului și Adevărul care îndreptățește rugăciunile Bisericii pentru cei adormiți.
Ce sunt, de fapt, rugăciunile pentru cei adormiți? Sunt mijlociri, implorări de har și milă de la Dumnezeu, făcute de biserica luptătoare, prin parastase pentru iertarea păcatelor și mântuire de chinul cel veșnic. Biserica singură poate să facă aceste rugăciuni, pentru că ea este trupul tainic al Hristos (Efeseni 1, 23; Coloseni 1, 24), care se prelungește peste veacuri, ca toți oamenii să-l cunoască pe El, care este „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6) și să se mântuiască (I Timotei 2, 4). El este capul și Întemeietorul Bisericii (Efeseni 5, 23), căreia i s-au dat cheile Împărăției Cerurilor în ziua Învierii Sale din morți, când a suflat peste Sfinții Apostoli și le-a dat putere dumnezeiască prin harul Duhului Sfânt, să lege și să dezlege, să ierte și să țină păcatele oamenilor pe pământ (Matei 16, 19; Ioan 20, 23).
Rugăciunile Bisericii pentru cei adormiți au temei biblic, dogmatic, moral și tradițional. Astfel, în privința celor nedrepți, în Vechiul Testament Dumnezeu poruncește proorocului Ieremia: „nu se frânge pentru ei pâine de jale ca mângâiere pentru cei morți, și nu li se va da cupa mângâierii ca să bea după tatăl și după mama lor (Ieremia 16, 7). Bătrânul Tobie, cel milostiv, aflat în robia asiriană, își sfătuiește fiul să facă pomană cu pâine și vin la mormântul celor drepți, dar nu la mormântul celor păcătoși.
luda Macabeul s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu să ierte păcatele celor morți eroic, pe câmpul de luptă, contra păgânilor. Apoi a strâns bani, pe care i-a trimis la Ierusalim, ca „să se aducă jertfă pentru ispășirea păcatelor”. „Frumoasă și minunată faptă”, zice Sfânta Scriptură, insuflată de gândul Învierii.
În Noul Testament, Sf. Ap. Pavel zice: „Faceți cereri, rugăciuni, mijlociri și mulțumiri pentru toți oamenii” (I Timotei 2, 1-4), înțelegând pe cei adormiți, dar care sunt vii cu sufletul și fac parte din Biserica Domnului câștigată cu scump Sângele Său (Evrei 10, 19). Ei se deosebesc de noi numai prin faptul că au dezbrăcat „haina trupului trecător, au ieșit din acest cort stricăcios” (II Corinteni 5, 1-4).
Toate liturghiile Bisericilor creștine cuprind rugăciuni pentru morți. La rânduiala Sfintei Liturghii se fac rugăciuni pentru cei răposați și se aduc prinosuri euharistice, cu împărțirea milosteniei întru pomenirea lor. Mai mult, Biserica a rânduit anumite. zile din an, pe care le-a numit sărindare, moșii de iarnă și de vară și fiecare sâmbătă ca prilej de pomenire adusă celor adormiți.
Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Nu degeaba au rânduit Apostolii să se facă pomenirea celor plecați”. Știau ce mult folosește rugăciunea poporului și rugăciunea preoțească. Cu mâinile întinse și mă presus de toate este jertfa euharistică. Dar aceasta se putea săvârși numai pentru cei adormiți intru dreapta credință.
De drept, biserica noastră se roagă numai pentru cei care au murit în credința cea dreaptă și nu pentru cei care au avut păcate grele, mari, de ură și dușmănie împotriva lui Dumnezeu. Sf. Ap. Matei spune: „Celui ce va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, i va ierta lui, dar celui ce va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei 12, 32). Pentru cei ce au murit cu păcate de moarte și nici în ultima clipă a vieții nu și-au regretat trecutul, nu s-au pocăit, pentru păcatele lor, Biserica nu se roagă.
Rugăciunile aduse de cei vii pentru cei adormiți, spre a fi primite și ascultate de Dumnezeu pentru mântuirea lor, trebuie să fie însoțite de o viață creștină. Pentru a ne ruga unii pentru alții, vii sau adormiți, trebuie înainte de toate să fim noi înșine „curați și fără prihană”. De asemenea, rugăciunile trebuie făcute cu evlavie și credință, respectând toate condițiile care se cer pentru împlinirea lor.
Biserica noastră concretizează rugăciunile pentru cei adormiți în slujbele de înmormântare, în parastasul la trei, nouă și patruzeci de zile, la șase luni, un an, șapte ani, după moarte. Apoi, în pomenirile și rugăciunile de la Sfânta Liturghie, la sâmbetele morților din Postul Paștelui, la moșii de iarnă și de vară. La acestea se adaugă milostenii și jertfă de hrană dăruite săracilor pentru amintirea și iertarea păcatelor celor morți.
Modul cum Dumnezeu dă iertare păcatelor, cum influențează asupra sufletelor celor din iad, a căror situație o ușurează în urma rugăciunilor noastre, nu îl cunoaștem. Este taina lui Dumnezeu. Noi avem datoria să ne rugăm pentru ei. „Când vrem milă de la Dumnezeu, noi trebuie să ne arătăm vrednici de această milă”.
Când ne rugăm pentru odihna sufletelor celor adormiți, să-i pomenim cu credință și cu dragoste și cu nădejde pentru mântuirea lor. În biserică, la rugăciunea noastră se adaugă și cea a credincioșilor încununată de rugăciunea preotului.
Multă însemnătate are înaintea Stăpânului rugăciunea rostită cu credință și dragoste pentru cel plecat de lângă noi, în lumea cealaltă. Să ne gândim câtă nevoie va avea fiecare dintre noi de odihnă atunci când vom da seamă înaintea lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. Atunci ne vom ruga cu osârdie, fără fățărnicie pentru izbăvire de păcate și tihna sufletească. Așa trebuie să ne gândim și la sufletul celui adormit. Să înălțăm rugăciuni pentru iertarea păcatelor și pentru odihna lui.
Pentru răposați, să ne rugăm de parcă sufletul nostru s-ar afla în iad, în văpaie și noi înșine ne-am chinui; să simțim cu inima chinurile celor răposați, și să ne rugăm fierbinte ca Dumnezeu să-i odihnească în loc luminat, în loc de verdeață și în sânul lui Avraam să-i primească.
În fiecare zi, dimineața și seara, să ne rugăm Domnului pentru odihna adormiților strămoși, părinți și frați ai noștri, ca să vieze în noi pomenirea morții și să nu se stingă nădejdea Vieții ce va să fie după moarte. Să se smerească duhul nostru prin gândul la propria viața cea degrab trecătoare.
III. 3. Tatăl nostru – modelul desăvârșit de rugăciune pentru toți creștinii
În lupta pentru înfăptuirea împărăției lui Dumnezeu, Iisus Hristos are în vedere nu oameni singulari, rupți unii de alții, ci oameni uniți în frățească înțelegere și colaborare. Și anume îi are în vedere nu numai sub aspectul vieții lor interioare, spirituale, ci sub acela al vieții externe sociale și materiale. Imaginea unui Iisus, care s-ar fi preocupat exclusiv de trebuințele spirituale ale omului singular este falsă, ea negăsindu-și niciun punct de reazem în Sfintele Evanghelii. E adevărat că chipul biblic al Domnului este esențialmente religios, dar activitatea Lui religioasă ne e înfățișată în strânsă legătură cu, o intensă activitate social-caritativă. Mereu în stare de receptivitate, El era mereu cu ochiul deschis și cu urechea plecată asupra freamătului din jur. Inima Lui vibra intens de imensele suferințe ale mulțimilor, iar voința îi era încordată și angajată la limită pe de o parte în acțiunea de vindecare și îmbărbătare a celor năpăstuiți, iar pe de alta, în munca de eliminare a cauzelor celor mai adânci care generează relele obștești. El ne-a arătat că sfințirea vieții individuale, formarea caracterului și regenerarea vieții sociale nu sunt două lucruri separate, ci două aspecte ale unuia și aceluiași obiectiv: împărăția lui Dumnezeu, pentru înfăptuirea căreia trebuie să colaboreze frățește toată ceata credincioșilor.
Așadar, tendințele sociale nu sunt ceva periferic creștinismului, ci îi sunt constitutive. O dovadă puternică în această privință ne-o pune la îndemână, între altele, cea mai importantă rugăciune creștină: Rugăciunea Domnească.
Rugăciunea este scurtă dar, observă Tertulian, „cu cât are mai puține cuvinte, cu atât e mai cuprinzătoare, în ce privește înțelesul. Căci ea nu cuprinde numai ce este propriu unei rugăciuni, adică cinstirea lui Dumnezeu, și cererea din partea oamenilor, ci aproape întreg cuvântul lui Dumnezeu, întregul conținut al învățăturii… un breviar al întregii Evanghelii”.
După spirit și literă, după vibrația interioară și tendințele ei fundamentale, Rugăciunea Domnească ne destăinuie un caracter profund social. Când rostim această rugăciune, zice Sf. Ciprian, „o facem nu în numele unuia, ci în numele tuturora, deoarece toți una suntem”.
Astfel, chiar de la început Iisus ne amintește că nimeni nu poate revendica pe Dumnezeu ca Tată, numai pentru sine, învățându-ne să zicem „Tatăl nostru”, nu Tatăl meu, Domnul a vrut pe de o parte să înăbușe în germen tendința extrem de puternică de a căuta și obține numai pentru viața proprie binele și fericirea; iar pe de alta, să trezească și să dezvolte conștiința apartenenței comune la marea familie a neamului omenesc, precum și conștiința datoriei de a ne căuta binele și fericirea nu împotriva și în dauna celorlalți, ci în cadrul binelui și fericirii obștești. Nu ți-e îngăduit să te prezinți înaintea lui Dumnezeu rupt sufletește de ceilalți, nici într-o stare de indiferentă față de ei, cu atât mai puțin în stare de vrăjmășie cu dânșii. Pe Dumnezeul cel iubitor de oameni nu-L poți numi Tată, dacă pe ceilalți nu-i recunoști ca frați ai tăi și dacă te porți crud și neomenos față de dânșii. „Căci, zice Sf. Ioan Gură de Aur, dacă cineva zburdă ca un taur, dă cu piciorul ca asinul, ține minte loviturile ca și o cămilă, devorează ca un urs, fură ca lupul, înțeapă că scorpionul, e viclean ca vulpea, nechează după femei ca un armăsar, cum mai poate vorbi atunci, ca un fiu, unul ca acesta și să numească Tată pe Dumnezeu”. „Ia seama, adaugă același Sfânt Părinte, cât de precis ne învață El iubirea reciprocă și cum ne obligă pe toți la o atitudine plină de dragoste. Căci nu a zis: Tatăl Meu… ci Tatăl nostru, pentru că, lămuriți asupra faptului că avem un Tată comun, să ne arătăm unii altora o frățească bunăvoință”. Învățându-ne să zicem Tatăl nostru, Domnul „înlătură dușmănia, reprimă mândria, elimină invidia, face loc maicii a tot binele și iubirii, alungă inegalitatea”.
Prin cuvintele: Tatăl nostru, Iisus a precizat odată pentru totdeauna adevărul social fundamental, ca oamenii, independent de naționalitate, sex, rasă, sunt frați unii cu alții, alcătuind o singură mare familie, o singură comunitate. Conștiința vie a filiației divine împiedica hipertrofierea deosebirilor firești dintre oameni și popoare, menținându-le și îndrumându-le pe linia unei dezvoltări armonice sănătoase. Convingerea generalizată a provenienței din unul și același Tată, trezește și intensifică sentimentul fraternității universale, în atmosfera căruia e înăbușit „în germene orice naționalism extrem, orice imperialism și șovinism, împreună cu toate celelalte fenomene rele însoțitoare.
Astfel chiar prin cuvintele începătoare, Rugăciunea Domnească pune, în sfera vieții interioare, temelia trainică a organizării tuturor oamenilor într-o mare comunitate de viață.
Unitatea familiei omenești se realizează însă nu numai prin faptul obârșiei comune, ci și prin ideea scopului final comun. Scopul acesta constă în sfințirea, în proslăvirea numelui lui Dumnezeu, indicată în prima cerere a Rugăciunii Domnești. Nu e vorba aici de crearea de către oameni, pe seama lui Dumnezeu, a unei calități pe care acesta nu ar avea-o. „Nu-i vorba să-i dăm o sfințenie pe care nu o are, ci să I-o slăvim pe aceea pe care o are”. Practic, sfințim numele lui Dumnezeu, pe de o parte „omorând pofta pământească și curățindu-ne de patimile aducătoare de stricăciune”, iar pe de alta, prin voința manifestată constant în direcția virtuților, astfel ca oamenii văzându-ne, să preamărească din pricina noastră pe Tatăl cel ceresc (Matei. 5, 16). Nu poate fi vorba de o viață virtuoasă fără o prealabilă eliberare interioară de sub tirania impulsurilor egoiste. Și nu se poate vorbi de o adevărată eliberare interioară fără sfințirea lui Dumnezeu, fără fixarea centrului de gravitate al vieții proprii în sfera izvorului celui nesecat al vieții: în Dumnezeu.
O asemenea viață desfășurată sub semnul rânduielilor înalte, credinciosul o voiește nu numai pentru sine, ci și pentru ceilalți semeni, oricare ar fi ei: comărturisitori, rătăciți, prieteni sau neprieteni, credincioși sau necredincioși. „Ne rugăm, scrie Tertulian, ca numele Lui să fie sfințit în noi, care îi aparținem, ca și în ceilalți pe care harul îi așteaptă, așa încât să satisfacem și prescripția de a ne ruga pentru toți. Când, deci, lăsăm la o parte cuvântul noi, și nu spunem: sfințească-se El în noi, vrem să spunem: sfințească-se în toți”. Cine recunoaște pe Dumnezeu ca Tată al tuturor oamenilor, recunoaște, prin însuși acest fapt, ca toți oamenii îi sunt frați și cine socotește pe toți oamenii ca frați ai săi, se roagă și se luptă ca toți să-și axeze viața pe sfințirea numelui lui Dumnezeu, pe cinstirea a tot ce este înalt, curat, activitate creatoare, spre binele tuturora. Extinderea sfințirii numelui lui Dumnezeu, a cinstirii binelui, adevărului, frumosului, curățeniei, până la ultima ființă omenească, întâlnirea frățească a tuturor oamenilor pe aceeași linie a dreptății iubirii reciproce, iată obiectul social al primei cereri a Rugăciunii „Tatăl nostrum”. De această idee a sfințirii numelui lui Dumnezeu se leagă și ideea înfăptuirii împărăției Sale: „Vie împărăția Ta…”.
Ținta căilor lui Dumnezeu în lumea aceasta este de a convinge pe toți oamenii să accepte și a lucra liber pentru realizarea acelei comunități în care modul de viață să fie atât de înaintat încât Dumnezeu să nu se simtă străin într-înșii, ci să se poată recunoaște că stăpânul ei. Firește, nu e vorba de realizarea unei stăpâniri a lui Dumnezeu în dăuna și cu înfrângerea omului. Dumnezeu, nu este vrăjmașul oamenilor, ci Tatăl lor. Și ca Tată, El nu poate dori și voi înfrângerea și umilirea fiilor Săi. Precum în ordinea firească, Tatăl voiește și sprijină dezvoltarea în gradul cel mai înalt a tuturor puterilor pozitive cu care-i sunt înzestrați fii, așa și Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se dezvolte și să ajungă stăpâni ai lumii și ai tuturor forțelor naturii. Dumnezeu voiește ca toți oamenii să ajungă la asemănare cu El, să fie stăpâni precum El, adică să se manifeste ca factori creatori, ca bunătate, ca dreptate, ca iubire, slujind și dăruindu-se dezinteresat tuturora. Acolo unde egoismul, nedreptatea, minciuna, ignoranța, ura, lenea sunt înfrânte și unde se afirmă biruitoare dreptatea, mila, frăția, iubirea, activitatea creatoare, acolo este prezent și Dumnezeu, acolo a luat ființă împărăția Lui.
Cuvintele: „Vie împărăția Ta…” sunt ca o chemare gravă adresată fiecărui om, în scopul de a-l scoate din comoditatea egoistă și placida mulțumire de sine, din indiferentism și resemnare, din teamă și lașitate, și a-l îmbrânci în arenă pentru că acolo, umăr la umăr cu ceilalți, să biruie nedreptățile, să frângă rezistențele deprinderilor învechite, să deschidă cale largă vieții celei noi de dreptate și iubire, adică împărăției lui Dumnezeu.
Mijlocul principal pentru concretizarea în viața de aici a împărăției lui Dumnezeu este împlinirea voiei Sale. „Facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ”. Tendința comunitară a cererii e evidentă. Căci nu e vorba de împlinirea voiei Lui de către omul izolat și doar în viața particulară, ci de către toți și în toate domeniile de activitate. Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Și aici (Domnul) ne învață iarăși, ca fiecare din noi, cei ce ne rugăm, trebuie să avem grijă de toată lumea, căci nu zice: Facă-se voia Ta «în mine», sau «în noi», ci peste tot pământul, pentru ca astfel eroarea să fie smulsă și implantat adevărul, răutatea înlăturată și introdusă virtutea, să nu se mai deosebească prin nimic cerul de pământ”. Desigur, trebuie să năzuim după cer, „dar El (Domnul) poruncește ca înainte de a intra noi în cer să facem din pământ un cer”, în înțelesul că „așa cum acolo sus totul e împlinit fără zăbavă și îngerii nu sunt odată ascultători, altă dată neascultători, ci în toate următori și ascultători…, așa să ne dea și nouă harul de a împlini nu pe jumătate, ci întru totul voința Lui”.
Caracterul comunitar al cererii de care ne ocupăm poate fi dovedit și prin analiza poruncilor prin care se exprimă voința lui Dumnezeu. Când tânărul bogat îl întreabă ce să facă pentru a moșteni viața de veci, Mântuitorul îi răspunde: „De voiești să intri în viață, ține poruncile” (Matei 19, 17). Și îi reamintește câteva dintre ele „Să nu faci desfrânări, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturisești stramb, să nu înșeli, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta” (Marcu 10, 19). Toate poruncile acestea fac parte din ciclul datoriilor sociale. Din cap. 19, 19, Matei, putem înțelege că Iisus le rezumă pe toate în porunca iubirii aproapelui, pe care o pune pe același plan cu porunca iubirii de Dumnezeu (Mat. 22, 40) și care e porunca eminamente spre comuniune. Iubirea ca expresie a voinței lui Dumnezeu, constituie un factor de neînlocuit pentru încadrarea activă a tuturor oamenilor în totul organic al conviețuirii în comun, în vederea realizării împărăției lui Dumnezeu.
Lăsându-se pătrunși și însuflețiți de iubire, oamenii, oricare ar fi ei, devin colaboratori ai lui Dumnezeu, împlinitori ai voii Lui, ca toți oamenii să fie fericiți, să participe la frumusețile și bunurile create de El.
Sufletele pătrunse de iubirea creștină nu se izolează în căutarea și gustarea egoist-particulară a vieții celei bune. Nu trec indiferente pe lângă suferințele, lipsurile și disperarea mută a semenilor năpăstuiți. Nu-și întorc fața de la cei care le imploră, direct sau indirect, ajutorul. Nu rămân nepăsătoari în fața nedreptăților sociale, ci în toate acestea ele percep chemarea lui Dumnezeu de a lupta pentru. înnobilarea, și îmbunătățirea continuă a vieții tuturor semenilor.
Prin cuvintele: „Fie voia Ta…”, Domnul ne arată că nu suntem fii ai Tatălui Ceresc decât în măsura în care ne angajăm pe noi și-i angajăm pe toți ceilalți nu numai pe linia credinței, dar și pe aceea a iubirii active, a faptei, a muncii organizate în scopul realizării binelui și fericirii pentru toți.
Unitatea neamului omenesc e subliniată nu numai prin relevarea idealurilor comune, dar și prin punerea în lumină a faptului că lumea e amenințată de aceleași primejdii, atât în ce privește viața fizică, materială, cât și în ce privește viața sufletească. Cererea a patra țintește eliminarea primejdiilor privind viața trupească. „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”. În această cerere pentru pâine e exprimată în chip deosebit valoarea socială a Rugăciunii Domnești.
Într-adevăr, problema pâinii, a hranei, a mijloacelor necesare existenței, căci „prin cuvântul pâine, El (Domnul) înțelege toată trebuința trupească”, a fost și este o problemă de vitală urgență pentru orice om. Fără pâine nu se poate face nimic în lumea asta. Ca să te pregătești pentru viață, ai nevoie de pâine. Ca să te bucuri de viața ai nevoie de pâine. Ca să muncești în mină, în fabrică, în atelier, în birou, în bibliotecă, în școală, pe ogor, ai nevoie de pâine. Ca să poată lua ființă și să dăinuiască o familie, o asociație, o instituție, o societate, e nevoie de pâine. Când ne învață să luptăm pentru împlinirea voii lui Dumnezeu și, în același timp, ne îndrumă să ne rugăm pentru pâine, Mântuitorul ne arată că în condițiile vieții de aici, cele spirituale nu pot fi separate și opuse celor materiale. Grija de cele spirituale trebuie să meargă împreună cu grija de cele materiale. Căci forma de viață în comun pentru înfăptuirea căreia ne îndeamnă să luptăm, anume împărăția, lui Dumnezeu, e menită pentru oameni, care nu sunt numai spirit, ci și trup; nu au numai trebuințe spirituale, ci și trebuințe materiale.
De subliniat că Mântuitorul nu zice pâinea mea, ci pâinea noastră., Aceasta înseamnă că și în ce privește asigurarea existenței materiale oamenii trebuie să fie solidari. În temeiul iubirii frătești cu care sunt datori față de semeni, pâinea pe care o am nu e a mea, decât cu condiția ca și tu să o ai pe a ta. Și tot așa și pâinea ta nu e a ta, decât cu condiția ca și eu și toți ceilalți să o avem pe a noastră. Precum Dumnezeu Tatăl poartă grijă de toți, așa și fiecare din fiii Săi e obligat să fie mereu cu ochiul deschis, nu numai asupra trebuințelor proprii, ci și asupra trebuințelor semenilor, fiind gata de a-și da bucuros, frățește, contribuția de muncă la acoperirea lor.
Dar dacă cuvintele: „Pâinea noastră…” cuprind în chipul cel mai lămurit, deplina prețuire a bunurilor materiale, ele subliniază tot atât de clar și datoria a de a nu ne lasă copleșiți, absorbiți până la chinuire de grijă pentru dobândirea și acumularea lor. Cuvintele: „Pâinea… cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi”, tocmai acest lucru vrea să-l implanteze adânc în conștiință, anume să nu ne lăsăm obsedați de grija de a aduna bunuri peste bunuri. Nu preocuparea prevăzătoare, ci grija exagerată de cele materiale, tinzând să înăbușe orice preocupare de cele duhovnicești și de interesele celorlalți, aceasta ne este interzisă. Cei ce se lasă stăpâniți exclusiv de cele materiale, se sufocă și rămân în ființa lor omenească. „Oamenii, când refuză a sluji naturii numai în cele ce-i sunt necesare zice Sf. Grigorie de Nyssa, se înăbușă… și rămân nedezvoltată, deoarece sufletul lor se preocupă în mod constant de acestea”. Drept aceea nu trebuie să-ți „chinui sufletul cu grijă (de cele materiale); ci spune către Cel ce face să crească pâinea din pământ: De la Tine am viața, de la Tine să am și întreținerea ei. Dă-mi pâinea! adică fă să-mi pot câștiga hrana prin muncă cinstită”.
Prin muncă cinstită, pentru că cererea a patra, nu anulează porunca din paradis: „Întru sudoarea feței tale…” (Gen. 3, 19). Hrana ta să fie precedată de sudoarea de care vorbește porunca: „În sudoarea feței tale…”.
Rugăciunea pentru pâine nu are niciun sens, dacă nu e precedată și urmată și de muncă. Dumnezeu ne ajută numai, dar nu se substitute obligațiilor care ne revin.
Și fiindcă e vorba de pâinea noastră, urmează ca pentru agonisirea ei e necesar nu numai să ne rugăm împreună, dar și să muncim împreună. Pâinea noastră presupune participarea tuturor la producerea ei; participarea, colaborarea tuturor, cu toate puterile, cu toată priceperea lor.
Numai pâinea câștigată prin muncă, e pâine de la Dumnezeu. Cel ce și-o câștigă pe alte căi, acesta cu siguranță nu are și nu poate avea vreo legătură cu Tatăl nostru. „Căci dacă Dumnezeu este dreptatea, ne spune Sf. Grigorie de Nyssa, apoi nu de la Dumnezeu are pâinea cel ce și-o procură prin lăcomie. Împlinirea cererii tale o ai în propria ta mână, cu condiția de a nu-ți face avere din bunurile altuia; de a nu umbla să profiți de lacrimile altora; de a nu căuta să te saturi, lăsând pe alții flămânzi; de a nu trăi în huzur, în timp ce altul suspină. Pâinea de la Dumnezeu e mai ales fructul dreptății… Când tu însă ari pământ străin, când cugeți mereu la nedreptate, când faci să ți se întărească prin scris proprietatea nedreaptă și apoi zici către Dumnezeu: „Dă-mi pâinea”, în cazul acesta nu Dumnezeu, ci altcineva, e cel care-ți aude cuvintele. Fructul nedreptății îl produce ființa opusă (lui Dumnezeu). Cine năzuiește după dreptate, primește de la Dumnezeu pâinea, dar cine practică nedreptatea e hrănit de către promotorul nedreptății. Fii, deci, cu ochii deschiși asupra conștiinței tale și așa înalță-ți la Dumnezeu cererea ta pentru pâine, știind că Hristos nu are nici o legătură cu Veliar”. Tâlcuirea sfântului ne arată lămurit că termenii cererii a patra exclud de la dreptul de a se ruga și primi pâine pe toți cei ce-și clădesc viața de nedreptate, lăcomie, înșelăciune, furt, cu un cuvânt, pe exploatarea celorlalți. Cel „ce cere de la Dumnezeu pâinea, trebuie să se încadreze în comunitatea fraților, să se comporte ca un frate față de ceilalți să muncească în frățească înțelegere și colaborare cu toți ceilalți.
Prin cuvintele: „Pâinea noastră…”, Domnul proclamă marea lege a solidarității omenești, în ce privește procurarea celor necesare existenței și, implicit, în ce privește munca. Toți oamenii sunt în mod solidar răspunzători de existența lor și deci de organizarea muncii și de repartizarea echitabilă a roadelor ei.
Ultimele trei cereri se referă la primejdiile cărora este expusă viața sufletească a oamenilor. Și anume se referă la păcat, ispită și puterea răului.
Păcatul, adică: nedreptatea, hula, ura, desfrâul, filarghiria, pizma, mânia, lenea, mândria, înșelăciunea, minciuna, exploatarea… Toate acestea scot pe om din comuniunea cu Dumnezeu și cu semenii, slăbesc până la desființare legăturile frătești, învrăjmășesc pe oameni și-i ridică pe unii contra altora.
Dacă iubirea aruncă punți de legătură peste vrăjmășia dintre cer pământ, peste neînțelegerile dintre om și om, dintre generație și generație, între popor și popor, păcatul adâncește și mai mult pe cele existente, creând în același timp altele noi. Dacă iubirea promovează apropierea, înfrățirea, unirea, păcatul separă, înstrăinează, promovează neîncrederea, certurile, războirile între frați.
Iată de ce Domnul ne învață să cerem iertare de păcate, să luptăm pentru concentrarea puterilor noastre în sensul activității constructive. Dar ca să primești iertare de sus, e necesar să te dovedești tu însuți iertător față de frații care îți greșesc. Nu te poți apropia de cel drept, binefăcător, iubitor de oameni, decât având tu însuți aceste calități. Cel ce vrea să fie părtaș la iertarea și iubirea de oameni a lui Dumnezeu, se cuvine ca mai întâi să înlăture el însuși de la sine orice răutate.
O rugăciune săvârșită cu sufletul încărcat de nelegiuiri, e o rugăciune fățarnică și ea nu va fi ascultată. „Ceri iertarea datoriilor tale? Atunci de ce sugrumi pe datornicul tău? Te rogi ca zapisul să-ți fie rupt și tu păstrezi cu grijă pe al datornicilor tăi? Te rogi pentru micșorarea datoriilor și tu însuți înmulțești prin luare de dobândă banii ce i-ai dat cu împrumut ? Datornicul tău e în închisoare și tu în casa de rugăciune. Pe aceia îl înfricoșează datoriilor și tu vii cu pretenția că datoria a-ți fie iertată. Rugăciunea ta va rămâne neauzită, pentru că o acoperă strigătul celui năpăstuit de tine.
Iertarea acordată semenilor care au greșit față de noi năruie în neființă zidurile despărțitoare de frați, netezind căile împăcării, încrederii reciproce, colaborării frățești. În anumite condiții, iertarea este unul din factorii indispensabili asigurării unei normale conviețuiri și activități sociale.
Vrednic de subliniat este și faptul că această cerere, a cincea, e de o mare valoare socială și prin trezirea conștiinței vinovăției proprii și a răspunderii pentru vinovăția celorlalți.
Conștiința vinovăției proprii frânează până la anulare tendința spre orgoliu, spre trufăsie afirmare de sine, cu desconsiderarea, ignorarea, nedreptățirea, exploatarea celorlalți.
Eliminând orgoliul, conștiința vinovăției proprii te împinge spre ceilalți, te încurajează să te apropii de ei în vederea unei acțiuni comune contra răului comun.
Pe de altă parte, conștiința că vinovăția, răutatea semenilor e într-o măsură oarecare și rezultatul propriei tale neglijențe, a neîndeplinirii îndatoririi de a fi, ca frate, întotdeauna cu grijă și față de celălalt, înăbușă mânia, tendința spre răzbunare, te predispune la îngăduință, la apropiere, la iertare.
Conștiința vinovăției proprii și a răspunderii reciproce și solidare pentru răutatea ce se cuibărește în inimi și societate, constituie și ea un puternic stimulent pentru apropiere și colaborare, în vederea creării condițiilor care să împuțineze până la desființarea șanselor dezvoltării răului individual și social.
Iertarea de păcatele săvârșite nu ne imunizează împotriva păcatului. Posibilitatea de a ne vedea din nou sufletul alunecând este dată în orice moment al vieții noastre. Tot felul de ispite interne și externe ne pândesc la tot pasul. De aici necesitatea. cererii: „Și nu ne duce pe noi în ispită”.
Din punct de vedere social, cuvintele cuprind o mare lecție de modestie, de smerenie. Când știi că ești mereu supus ispitei ca și semenii tăi, nu te ridici cu semeție asupra lor, ești mai puțin încurajat în direcția izolării trufașe și disprețuitoare, te simți mai dispus să-ți deschizi inima și să faci, frățește, cât mai multora loc într-însa.
În același timp, cuvintele cererii a șasea sunt un avertisment de permanentă actualitate în sensul de a fi mereu treji, de a elimina cât mai multe din condițiile care fac posibilă alunecarea în ispite, de a fi mereu gata de luptă împotriva lor și de a nu ne lasă biruiți de ele.
În sfârșit, cei ce rostesc cererea a șasea fac tacit legământul, pe de o parte, de a nu fi ei înșiși pricină de scandal pentru ceilalți; pe de alta, de a le veni grabnic în ajutor în momentul când aceia sunt amenințați de primejdia alunecării.
A avea însă o atitudine de modestie, a nu te lăsa copleșit de relele săvârșite, a lupta cu hotărâre pentru eliminarea lor și pentru înfrângerea ispitelor care amenință, fie viața noastră, fie pe a semenilor, înseamnă a recunoaște încă odată marea valoare a caracterului religios-moral pentru viața obștească.
…Și ne mântuiește de cel rău…” sunt cuvintele cu care se încheie rugăciunea „Tatăl nostrum”. Cel rău este vrăjmașul cel dintru început, care a amestecat în firea oamenilor această lege (a păcatului), și a convins pe om, prin amăgire, să-și mute dorința sufletului de la ceea ce este îngăduit, la ceea ce este oprit.
Spre deosebire de dualismul gnostic, în care principiul binelui și al răului își au independența lor, în dualismul creștin, diavolul este în absolută dependență de Dumnezeu. „Și diavolul, zice Sf. Ioan Gură de Aur, face parte dintre slujitorii lui Dumnezeu, măcar că dintre cei aruncați și lepădați și nu poate să se năpustească asupra vreunui om, fără încuviințarea de sus. Căci dacă nu a avut putere asupra porcilor, cum ar avea asupra oamenilor?”
Cu toată această absolută dependență, cel rău „fără să fie în vreun fel atins de noi… poartă totuși un război neîndurat contra noastră”, desfășurându-și forța lui distructivă. Toate acestea explică fierbintea cerere: „și ne mântuiește de cel rău”, pe care credincioșii o înaltă pentru toți oamenii, pentru toate creaturile din această lume, pentru universul întreg.
Tendința de comuniune a cererii acesteia iese la iveală prin obligația pe care o impune de a fi adresată în numele tuturor și pentru toți oamenii. Dorința de a fi ocrotit singur de cel rău cu ignorarea egoistă a semenilor, îți anulează dreptul de a mai aștepta ocrotire și izbăvire de sus.
Solidari în cădere, suntem obligați să voim a fi solidari și în efortul pentru eliberarea de sub tirania celui rău, adică în efortul de a deveni cu toții capabili să rezistăm, să luăm în piept și să ieșim biruitori asupra oricărei tentații și oricărei adversități.
Concluzii
Rugăciunea, care este inima religiei, stă sub influența vieții comunitare și este parțial dependentă de ea. Se vorbește de o rugăciune comunitară, care cuprinde un ansamblu de emoții, de dorințe și cugetări ce se trezesc spontan într-o adunare religioasă. Este știut că muzica, cuvintele, riturile, mișcările ce se execută în timpul diferitelor ceremonii, precum și diferitele gesturi ale participanților, trezesc în sufletul fiecărui credincios în parte sentimente noi și o nouă rugăciune. În atare împrejurări, nu este vorba de dispariția sentimentelor individuale, ci de trecerea lor pe planul al doilea, fiind legate adeseori de starea sufletului comunitar, căreia i se subordonează. Deși rugăciunile liturgice, ca dealtfel și altele, se fac în interesul întregii comunități, conștiința individuală își păstrează particularitatea ei. În rugăciune, Biserica îi are în vedere pe toți membrii integrați în comunitatea ei, ca dovadă rugăciunea „Tatăl nostru” în care cererile sunt formulate la plural, dar a rânduit rugăciuni și pentru membrii ei singuratici.
În comunitățile primilor creștini, după informațiile pe care le avem în Faptele Apostolilor, rugăciunea avea un caracter mai mult improvizat, era o rugăciune cu care creștinii abia începeau să se deprindă, deci avea nevoie de influența comunității. Grație acestei influențe, rugăciunea pregătea sufletele pentru darurile ce urmau să se reverse asupra lor ( I Corinteni 12).
O înrâurire puternică exercita asupra sufletului credincioșilor cultul liturgic, care are însușirea de se dispune spre rugăciune. Cultul liturgic îmbie sufletelor un sprijin binefăcător, cu osebire celor atinși de arșița păcatului. Sfânta Liturghie a fost instituită cu scopul de a actualiza împărăția lui Dumnezeu pe pământ, în care să se adune toți fiii lui, uniți într-o viață de frăție, sub influența aceluiași Duh, al Hristosului Său. Liturghia are menirea de a dospi într-o frământătură toate sufletele creștinilor, deci să-i facă pe toți părtași de viață harică. Prin ea se realizează viața de comuniune cu Hristos și în Hristos cu ceilalți semeni.
Rugăciunea este adeseori urmărea unui precept formulat de Biserică, care dă ascultare Capului ei, Iisus Hristos. Comunitatea formulează preceptul, dar precizează și condițiile de timp și de loc ale rugăciunii, atitudinea în rugăciune, împrejurările particulare ale rugăciunii, când trebuie făcută rugăciunea. Ascultarea mai îndelungată a acestor îndrumări deprinde sufletul credinciosului cu rugăciunea. În rugăciune, credinciosul dă ascultare și unor cerințe lăuntrice, intime, dar stă sub influența comunității, care îi cere să se roage seara, dimineața, să participe la Sfânta Liturghie etc. Într-o anumită măsură, rugăciunea se încadrează în legile imitației; când vedem pe cineva care se roagă în genunchi cu lacrimi în ochi și suspinuri, încercăm și noi aceleași sentimente, dându-le expresie prin rugăciune. Rugăciunea mai multora laolaltă este ca focul în grămada de cărbuni: se aprind unul de la altul, se aprinde chiar și butucul neuscat.
Incontestabil că rugăciunea este în primul rând un fenomen psihologic, aparținând vieții lăuntrice. Acceptarea preceptului de a se ruga, presupune la creștin o cunoaștere a motivului rugăciunii. Creștinul nu-și va înălța inima către Dumnezeu decât dacă a crezut în prealabil în El.
Rugăciunea este indisolubil legată de sufletul creștinului, fiind reazem în încercări și părtașă la bucurii. Deviza creștinului este concentrată în cuvintele psalmistului: „Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea; lauda lui va fi pururea în gura mea” (Psalmul 30, 1; Evrei 13, 15).
Considerând viața sub aspectul ei real, creștinul nu concepe să se detașeze de Iisus. Rugăciunea este mijlocul de a ținea comuniunea cu El, până și în momentele mistuitoare, cum exhaustiv se exprimă Sfântul Apostol Pavel: „Ba mai mult, ne bucurăm chiar și în necazurile noastre; căci știm că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruința în încercare, iar biruința aceasta aduce nădejde” (Rom. 5, 3-4).
În această lucrare am urmărit să confirm ipoteze privitoare la rugăciunea în comun, să infirm altele dacă a fost cazul și, mai ales, să cercetez o parte din laturile pe care le prezintă subiectul dintr-un punct de vedere aplicat, și anume cel al rugăciunii în comun săvărșite în familie și în Biserică. Fără a pretinde că lucrarea a luminat toate ipostazele în care are sau ar poatea avea loc rugăciunea, încercarea de a formula ipoteze de lucruri noi, pe care cercetările viitoare să le verifice nu poate să fie decât folositoare.
Bibliografie
I. Izvoare
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001.
2. Chiril al Ierusalimului, Sf., Catehezele, p. I, trad. de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune, București, 1943.
3. Ciprian, Sf., Despre rugăciunea domnească, (De Dominica Oratione), în colecția «Părinți și Scriitori Bisericești», vol. III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.
4. Grigorie de Nyssa, Sf., Despre rugăciunea domnească, în colecția «Părinți și Scriitori Bisericești», vol. XXIX (partea întâi), Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.
5. Învățătura celor 12 Apostoli, în «Scrierile Părinților Apostolici», trad. de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune, București, 1979.
6. Ioan Casian, Sf., Despre mânie, în „Filocalia”, vol. I, trad. de Pr. Prof. D. Stăniloae, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1946.
7. Ioan de Kronstadt, Liturghia, cerul pe pământ, Editura. Deisis, Sibiu, 2002.
8. Ioan de Kronstadt, Sf., În lumea rugăciunii, Editura Sophia, București, 2003.
9. Ioan Gură de Aur, Sf., Sfaturi pentru o educație ortodoxă a copiilor de azi, Editura Deisis, Sibiu, 2006.
10. Ioan Gură de Aur, Sf., Tâlcuire la Tatăl nostru, Editura Bunavestire, Beiuș, 2005.
11. Origen, Despre rugăciune, în colecția «Părinți și Scriitori Bisericești», vol. VII, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.
12. Serafim de Sarov, Sf., Rânduieli de viață creștină. Trad. din limba rusă de Ioan și Xenia Tănăsescu Vlas, Editura Sophia, București, 2007.
13. Teofan Zăvorâtul, Sf., Rugăciunea domnească tâlcuită de Sfinții Părinți, trad. de Boris Buzilă, Editura Anastasia, București, 1997.
14. Tertulian, Despre rugăciune, în colecția «Părinți și Scriitori Bisericești», vol. „Apologeți de limbă latină”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.
15. Vasile cel Mare, Sf., Tâlcuire duhovnicească la psalmi, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000.
II. Literatură de specialitate
II. 1. Cărți
16. Adam, Serafim-Valeriu, Rugăciunea la Sfinții Părinți și lumea de astăzi, Editura Grafica Prahoveană, Ploiești, 2005.
17. Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, trad. de Irineu Slătineanu, Arhiereu vicar, București, Imprimeria Coresi, 1994.
18. Balswick, Jack O., Familia, o perspectivă creștină asupra căminului contemporan, Editura Casa Cărții, Oradea, 2009.
19. Braniște, Pr. Ene, Partticiparea la liturghie, Editura România creștină, București, 1999.
20. Bunge, Gabriel, Evagrie Ponticul, o introducere, Editura Deisis, Sibiu, 1997.
21. Bunge, Gabriel, Practica rugaciunii personale după tradiția Sfinților Părinți, Editura Deisis, Sibiu, 1996.
22. Ciocan, Tudor, Capete de rugăciune neîncetată, Editura Sophia, București, 2008.
23. Cireșeanu, Dr. B., Tezaurul liturgic, vol. II, Tipografia „Gutenberg”, București, 1911.
24. Firmilian, Mitropolitul Olteniei, Carte de rugăciuni, ed. a II-a, Tipografia Vatra, Craiova.
25. Goettmann, Alphonse, Goettmann Rachel, Rugăciunea lui Iisus, rugăciunea inimii, trad. de monahia Siluana Vlad, Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007.
26. Hander, A., La picioarele Mântuitorului, vol. II, trad. de Prof. Ion Moșoiu, Tipografia Arhidiecezana, Sibiu, 1937.
27. Ignatie Briancianinov, Sf., Cuvânt despre Rugăciunea lui Iisus, Editura Anastasia, București, 1996.
28. Ivan-Soare, Carmen, Familia și educația creștină, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2006.
29. Kallitos, Ware, Rugăciune și tăcere în spiritualitatea ortodoxă, trad. de Gabriela oldoveanu și maica Siluana Vlad, Editura Christiana, București, 2003.
30. Larchet, Jean-Claude, Tradiția Ortodoxă despre viața de după moarte, Editura Sofia, București, 2006.
31. Lazăr, Pr. Liviu I., Rugăciunea și începutul de mileniu, Editura Sarmis, Cluj-Napoca, 2005.
32. Maxim, Ștefan, Rugăciunea, comuniunea omului cu Dumnezeu, Editura Pim, Iași, 2009.
33. Mitrofan, Pr., Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, Editura Anastasia, București, 1993.
34. Nicolae, Mitropolitul Ardealului, Iisus Hristos, viața noastră, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1973.
35. Olivier, Clément, Rugăciunea lui Iisus, trad. de Alexandrescu ăriuca și Alexandrescu Adrian, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române București, 1997.
36. Plămădeală, Mitropolit Antonie, Tâlcuiri noi la texte vechi, Editura Pronostic S.R.L., București, 1996.
37. Pop, Ioan, Sfânta Liturghie în viața credincioșilor, Editura Ecclesiast, Sibiu, 2012.
38. Popa, Pr. Prof. Gheorghe, Teologie și demnitate umană, Editura Trinitas, Iași, 2003.
39. Popescu, Leontin, Familia creștină și provocările lumii modern, Editura Zigotto, Galați, 2007.
40. Raccanello, Dario, Rugăciunea lui Iisus în scrierile starețului Vasile de la Poiana Mărului, trad. de Ioan I. Ică și Maria-Cornelia Oros, Editura Deisis, Sibiu, 1996.
41. Sandu, Tudor, Sfințita rugăciune, Editura Christiana, București, 2008.
42. Sofronie, Arhim., Despre rugăciune, Schitul Lacu, 2001.
43. Špidlík, Tomáš, Rugăciunea în inimă, trad. din limba italiană de Vasile Rus, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2003.
44. Špidlík, Tomáš, Spiritualitatea Răsăritului Creștin, II. Rugăciunea, trd. de Diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1998.
45. Stăniloae, Pr. Dumitru, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986.
46. Teșu, Pr. I. C., Raiul rugăciunii, Editura Credința Strămoșească, 2002, Iași.
47. Teșu, Pr. I. C., Lumea, rugăciunea și asceza în teologia Părintelui Stăniloae, Trinitas, Iași, 2003.
48. Williams, Morris, Rugăciunea și închinarea, trad. de Lavinia Bildea, Ed. A.G. -S.U.A., București, 2005.
II. 2. Studii și articole
49. Basarab, Pr. M., Rugăciunea lui Iisus, în ”Ortodoxia”, 1994, nr. 4, pp. 59-68,
50. Braniște, Pr. M., Concepția Sfântului Ioan Gură de Aur despre familie, în ”Studii Teologice”, 1957, nr. 1-2, pp. 123-132.
51. Bria, Pr. I., Biserica și Liturghia, în ”Ortodoxia”, 1982, nr. 4, pp. 478-490.
52. Bria, Pr. I., Aspectul comunitar al dumnezeieștii Euharistii, în ”Studii Teologice”, 1959, nr. 7-8, pp. 419-425.
53. Bucevski, Pr. O., Învățătura creștină despre iubire și dreptate ca virtuți sociale, în ”Studii Teologice”, 1953, nr. 7-8, pp. 576-588.
54. Bunea, Pr. Ion, Despre rugăciune, în ”Mitropolia Olteniei”, 1957, nr. 7-8, pp. 446-457.
55. Buzescu, Pr. N. C., Liturghia – central cultului orthodox, în ”Ortodoxia”, 1981, nr. 1, pp. 38-45.
56. Dan, Pr. M., Copilul, marea dimensiune a vieții, în ”Altarul Banatului”, 1992, nr. 1-3, pp. 24-30.
57. Fecioru, Pr. D., Cuvânt despre rugăciune de Sf. Ioan Gură de Aur, în ”Ortodoxia”, 1983, nr. 3, pp. 418-426.
58. Ielciu, Pr. Ioan, Rolul rugăciunii, în „Revista teologică”, 1997, nr. 4, pp. 67-80.
59. Ioan Scărarul, Sf., Despre rugăciune, în ”Mitropolia Ardealului”, 1980, nr. 7-9, pp. 635-641.
60. Krivocheine, Arhiep. Basile, Învățătura despre rugăciune a Sfântului Simeon Noul Teolog, în ”Studii Teologice”, 1996, nr. 3-4, pp. 72-80.
61. Macariopolski, N., Familia creștină, ca biserică familiară, în ”Mitropolia Banatului”, 1967, nr. 4-6, pp. 227-236.
62. Munteanu, Pr. Z., Rugăciunea Domnească, Tatăl nostru, în ”Mitropolia Banatului”, 1988, nr. 5, pp. 3-19.
63. Neaga, Pr. N., Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt despre rugăciune, în ”Mitropolia Ardealului” 1987, nr. 5, pp. 40-51.
64. Pavel, Pr. C. C., Aspectul teologic al solidarității umane, în ”Ortodoxia”, 1967, nr. 2, pp. . 181-186.
65. Petcu, Pr. S., Rugăciunea Domnească în cultul creștin și explicarea ei în literature patristică din primele trei secole, în ”Studii Teologice”, 1974, nr. 1-2, pp. 64-71.
66. Plămădeală, Mitropolit Antonie, Rugăciune și recunoaștere în învățătura ortodoxă, în ”Studii Teologice”, 1958, nr. 3-4, pp. 211-223.
67. Popescu, Pr. Teodor, Rugăciunea, în G.B., nr. 5-6, mai-iunie, 1976, p. 502-516.
68. Radu, Pr. Gheorghe, Tainele în viața Bisericii, în ”Ortodoxia”, 1978, nr. 1-2, pp. 43-49.
69. Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine și problema comuniunii, în ”Ortodoxia”, 1978, nr. 1-2, pp. 342-354.
70. Radu, Pr. Sorin, Temeiul rugăciunilor Bisericii pentru cei adormiți, în ”Mitropolia Ardealului”, 1988, nr. 3, pp. 123-129.
71. Răduna, Pr. V., Taina Sf. Maslu în viața creștinului, în ”Biserica Ortodoxă Română”, 1989, nr. 7-10, pp. 170-177.
72. Severineanul, Damaschin, Sensul Rugăciunii Domnești, în ”Ortodoxia”, 1983, nr. 3, pp. 334-342.
73. Stăniloae, Pr. Prof. D., Conținutul creștin al rugăciunii către Iisus Hristos, în ”Ortodoxia”, 1991, nr. 2, pp. 4-18.
74. Stăniloae, Pr. Prof. D., Ierarhia darurilor și treptele rugaciunii, în ”Ortodoxia”, 1983, nr. 3, pp. 375-384.
75. Stăniloae, Pr. Prof. D., Rugăciunea pentru alții și sobornicitatea Bisericii, în ”Studii Teologice”, 1970, nr. 1-2, pp. 24.37.
76. Vasilescu, Diac. Prof. Emilian, Rugăciunea, central vieții religioase, în ”Mitropolia Olteniei”, 1956, nr. 1-3, pp. 38-46.
77. Vintilescu, Prof. Petre, Funcția eclesiologica sau comunitara a Liturghiei, în ”Biserica Ortodoxă Română”,1946, nr. 1-3, pp. 16-26.
78. Vlad, Pr. Dr. Vasile, Rugăciunea Domnească în Cuvântările Fericitului Augustin, în „Teologia”, 2007, nr. 2, pp. 151-156.
79. Vornicescu, Pr. Nestor, Despre rugăciuni și priveghere, în ”Ortodoxia”, 1983, nr. 3, pp. 321-327.
Bibliografie
I. Izvoare
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001.
2. Chiril al Ierusalimului, Sf., Catehezele, p. I, trad. de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune, București, 1943.
3. Ciprian, Sf., Despre rugăciunea domnească, (De Dominica Oratione), în colecția «Părinți și Scriitori Bisericești», vol. III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.
4. Grigorie de Nyssa, Sf., Despre rugăciunea domnească, în colecția «Părinți și Scriitori Bisericești», vol. XXIX (partea întâi), Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.
5. Învățătura celor 12 Apostoli, în «Scrierile Părinților Apostolici», trad. de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune, București, 1979.
6. Ioan Casian, Sf., Despre mânie, în „Filocalia”, vol. I, trad. de Pr. Prof. D. Stăniloae, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1946.
7. Ioan de Kronstadt, Liturghia, cerul pe pământ, Editura. Deisis, Sibiu, 2002.
8. Ioan de Kronstadt, Sf., În lumea rugăciunii, Editura Sophia, București, 2003.
9. Ioan Gură de Aur, Sf., Sfaturi pentru o educație ortodoxă a copiilor de azi, Editura Deisis, Sibiu, 2006.
10. Ioan Gură de Aur, Sf., Tâlcuire la Tatăl nostru, Editura Bunavestire, Beiuș, 2005.
11. Origen, Despre rugăciune, în colecția «Părinți și Scriitori Bisericești», vol. VII, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.
12. Serafim de Sarov, Sf., Rânduieli de viață creștină. Trad. din limba rusă de Ioan și Xenia Tănăsescu Vlas, Editura Sophia, București, 2007.
13. Teofan Zăvorâtul, Sf., Rugăciunea domnească tâlcuită de Sfinții Părinți, trad. de Boris Buzilă, Editura Anastasia, București, 1997.
14. Tertulian, Despre rugăciune, în colecția «Părinți și Scriitori Bisericești», vol. „Apologeți de limbă latină”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.
15. Vasile cel Mare, Sf., Tâlcuire duhovnicească la psalmi, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000.
II. Literatură de specialitate
II. 1. Cărți
16. Adam, Serafim-Valeriu, Rugăciunea la Sfinții Părinți și lumea de astăzi, Editura Grafica Prahoveană, Ploiești, 2005.
17. Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, trad. de Irineu Slătineanu, Arhiereu vicar, București, Imprimeria Coresi, 1994.
18. Balswick, Jack O., Familia, o perspectivă creștină asupra căminului contemporan, Editura Casa Cărții, Oradea, 2009.
19. Braniște, Pr. Ene, Partticiparea la liturghie, Editura România creștină, București, 1999.
20. Bunge, Gabriel, Evagrie Ponticul, o introducere, Editura Deisis, Sibiu, 1997.
21. Bunge, Gabriel, Practica rugaciunii personale după tradiția Sfinților Părinți, Editura Deisis, Sibiu, 1996.
22. Ciocan, Tudor, Capete de rugăciune neîncetată, Editura Sophia, București, 2008.
23. Cireșeanu, Dr. B., Tezaurul liturgic, vol. II, Tipografia „Gutenberg”, București, 1911.
24. Firmilian, Mitropolitul Olteniei, Carte de rugăciuni, ed. a II-a, Tipografia Vatra, Craiova.
25. Goettmann, Alphonse, Goettmann Rachel, Rugăciunea lui Iisus, rugăciunea inimii, trad. de monahia Siluana Vlad, Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007.
26. Hander, A., La picioarele Mântuitorului, vol. II, trad. de Prof. Ion Moșoiu, Tipografia Arhidiecezana, Sibiu, 1937.
27. Ignatie Briancianinov, Sf., Cuvânt despre Rugăciunea lui Iisus, Editura Anastasia, București, 1996.
28. Ivan-Soare, Carmen, Familia și educația creștină, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2006.
29. Kallitos, Ware, Rugăciune și tăcere în spiritualitatea ortodoxă, trad. de Gabriela oldoveanu și maica Siluana Vlad, Editura Christiana, București, 2003.
30. Larchet, Jean-Claude, Tradiția Ortodoxă despre viața de după moarte, Editura Sofia, București, 2006.
31. Lazăr, Pr. Liviu I., Rugăciunea și începutul de mileniu, Editura Sarmis, Cluj-Napoca, 2005.
32. Maxim, Ștefan, Rugăciunea, comuniunea omului cu Dumnezeu, Editura Pim, Iași, 2009.
33. Mitrofan, Pr., Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, Editura Anastasia, București, 1993.
34. Nicolae, Mitropolitul Ardealului, Iisus Hristos, viața noastră, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1973.
35. Olivier, Clément, Rugăciunea lui Iisus, trad. de Alexandrescu ăriuca și Alexandrescu Adrian, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române București, 1997.
36. Plămădeală, Mitropolit Antonie, Tâlcuiri noi la texte vechi, Editura Pronostic S.R.L., București, 1996.
37. Pop, Ioan, Sfânta Liturghie în viața credincioșilor, Editura Ecclesiast, Sibiu, 2012.
38. Popa, Pr. Prof. Gheorghe, Teologie și demnitate umană, Editura Trinitas, Iași, 2003.
39. Popescu, Leontin, Familia creștină și provocările lumii modern, Editura Zigotto, Galați, 2007.
40. Raccanello, Dario, Rugăciunea lui Iisus în scrierile starețului Vasile de la Poiana Mărului, trad. de Ioan I. Ică și Maria-Cornelia Oros, Editura Deisis, Sibiu, 1996.
41. Sandu, Tudor, Sfințita rugăciune, Editura Christiana, București, 2008.
42. Sofronie, Arhim., Despre rugăciune, Schitul Lacu, 2001.
43. Špidlík, Tomáš, Rugăciunea în inimă, trad. din limba italiană de Vasile Rus, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2003.
44. Špidlík, Tomáš, Spiritualitatea Răsăritului Creștin, II. Rugăciunea, trd. de Diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1998.
45. Stăniloae, Pr. Dumitru, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986.
46. Teșu, Pr. I. C., Raiul rugăciunii, Editura Credința Strămoșească, 2002, Iași.
47. Teșu, Pr. I. C., Lumea, rugăciunea și asceza în teologia Părintelui Stăniloae, Trinitas, Iași, 2003.
48. Williams, Morris, Rugăciunea și închinarea, trad. de Lavinia Bildea, Ed. A.G. -S.U.A., București, 2005.
II. 2. Studii și articole
49. Basarab, Pr. M., Rugăciunea lui Iisus, în ”Ortodoxia”, 1994, nr. 4, pp. 59-68,
50. Braniște, Pr. M., Concepția Sfântului Ioan Gură de Aur despre familie, în ”Studii Teologice”, 1957, nr. 1-2, pp. 123-132.
51. Bria, Pr. I., Biserica și Liturghia, în ”Ortodoxia”, 1982, nr. 4, pp. 478-490.
52. Bria, Pr. I., Aspectul comunitar al dumnezeieștii Euharistii, în ”Studii Teologice”, 1959, nr. 7-8, pp. 419-425.
53. Bucevski, Pr. O., Învățătura creștină despre iubire și dreptate ca virtuți sociale, în ”Studii Teologice”, 1953, nr. 7-8, pp. 576-588.
54. Bunea, Pr. Ion, Despre rugăciune, în ”Mitropolia Olteniei”, 1957, nr. 7-8, pp. 446-457.
55. Buzescu, Pr. N. C., Liturghia – central cultului orthodox, în ”Ortodoxia”, 1981, nr. 1, pp. 38-45.
56. Dan, Pr. M., Copilul, marea dimensiune a vieții, în ”Altarul Banatului”, 1992, nr. 1-3, pp. 24-30.
57. Fecioru, Pr. D., Cuvânt despre rugăciune de Sf. Ioan Gură de Aur, în ”Ortodoxia”, 1983, nr. 3, pp. 418-426.
58. Ielciu, Pr. Ioan, Rolul rugăciunii, în „Revista teologică”, 1997, nr. 4, pp. 67-80.
59. Ioan Scărarul, Sf., Despre rugăciune, în ”Mitropolia Ardealului”, 1980, nr. 7-9, pp. 635-641.
60. Krivocheine, Arhiep. Basile, Învățătura despre rugăciune a Sfântului Simeon Noul Teolog, în ”Studii Teologice”, 1996, nr. 3-4, pp. 72-80.
61. Macariopolski, N., Familia creștină, ca biserică familiară, în ”Mitropolia Banatului”, 1967, nr. 4-6, pp. 227-236.
62. Munteanu, Pr. Z., Rugăciunea Domnească, Tatăl nostru, în ”Mitropolia Banatului”, 1988, nr. 5, pp. 3-19.
63. Neaga, Pr. N., Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt despre rugăciune, în ”Mitropolia Ardealului” 1987, nr. 5, pp. 40-51.
64. Pavel, Pr. C. C., Aspectul teologic al solidarității umane, în ”Ortodoxia”, 1967, nr. 2, pp. . 181-186.
65. Petcu, Pr. S., Rugăciunea Domnească în cultul creștin și explicarea ei în literature patristică din primele trei secole, în ”Studii Teologice”, 1974, nr. 1-2, pp. 64-71.
66. Plămădeală, Mitropolit Antonie, Rugăciune și recunoaștere în învățătura ortodoxă, în ”Studii Teologice”, 1958, nr. 3-4, pp. 211-223.
67. Popescu, Pr. Teodor, Rugăciunea, în G.B., nr. 5-6, mai-iunie, 1976, p. 502-516.
68. Radu, Pr. Gheorghe, Tainele în viața Bisericii, în ”Ortodoxia”, 1978, nr. 1-2, pp. 43-49.
69. Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine și problema comuniunii, în ”Ortodoxia”, 1978, nr. 1-2, pp. 342-354.
70. Radu, Pr. Sorin, Temeiul rugăciunilor Bisericii pentru cei adormiți, în ”Mitropolia Ardealului”, 1988, nr. 3, pp. 123-129.
71. Răduna, Pr. V., Taina Sf. Maslu în viața creștinului, în ”Biserica Ortodoxă Română”, 1989, nr. 7-10, pp. 170-177.
72. Severineanul, Damaschin, Sensul Rugăciunii Domnești, în ”Ortodoxia”, 1983, nr. 3, pp. 334-342.
73. Stăniloae, Pr. Prof. D., Conținutul creștin al rugăciunii către Iisus Hristos, în ”Ortodoxia”, 1991, nr. 2, pp. 4-18.
74. Stăniloae, Pr. Prof. D., Ierarhia darurilor și treptele rugaciunii, în ”Ortodoxia”, 1983, nr. 3, pp. 375-384.
75. Stăniloae, Pr. Prof. D., Rugăciunea pentru alții și sobornicitatea Bisericii, în ”Studii Teologice”, 1970, nr. 1-2, pp. 24.37.
76. Vasilescu, Diac. Prof. Emilian, Rugăciunea, central vieții religioase, în ”Mitropolia Olteniei”, 1956, nr. 1-3, pp. 38-46.
77. Vintilescu, Prof. Petre, Funcția eclesiologica sau comunitara a Liturghiei, în ”Biserica Ortodoxă Română”,1946, nr. 1-3, pp. 16-26.
78. Vlad, Pr. Dr. Vasile, Rugăciunea Domnească în Cuvântările Fericitului Augustin, în „Teologia”, 2007, nr. 2, pp. 151-156.
79. Vornicescu, Pr. Nestor, Despre rugăciuni și priveghere, în ”Ortodoxia”, 1983, nr. 3, pp. 321-327.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rugaciunea de Obste Conditie Indispensabila a Comuniunii Omului cu Dumnezeu Si cu Oamenii (ID: 167905)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.