Rolul Si Misiunea Laicilor Biserica Ortodoxa Romana Si Biserica Ortodoxa Rusa

Rolul și Misiunea Laicilor Biserica Ortodoxă Română și Biserica Ortodoxă Rusă

Cuprins

Introducere

actualitatea și importanța temei astăzi;

motivația lucrării.

Misiunea laicilor în Biserică potrivit Sfintelor Canoane

Noțiunea de „laici”, rolul și misiunea lor în Biserică

Rolul și misiunea laicilor potrivit Sfintelor Canoane

Rolul și misiunea Laicilor în Biserica Ortodoxă Română

Rolul și misiunea laicilor în parohie

Rolul și misiunea laicilor la nivel eparhial

Rolul și misiunea laicilor în Biserica Ortodoxă Română

Rolul și misiunea Laicilor în Biserica Ortodoxă Rusă

Rolul și misiunea laicilor în parohie

Rolul și misiunea laicilor la nivel eparhial

Rolul și misiunea laicilor în Biserica Ortodoxă Rusă

Analiză comparativă din punct de vedere canonic

Concluzie

Introducere

I.1 Actualitatea și importanța temei astăzi

Se vorbește adesea la întruniri, în conferințe sau cu diferite ocazii despre laicat, despre laici și misiunea lor, căci pentru o lungă perioadă de timp ne-am obișnuit ca misiunea principală în Biserică să o aibă clerul. Firește că misiunea sacramentală, datoria sacramentală, o au clericii, preoții și arhiereii, însă laicii nu pot rămane o masă inertă, ei nu pot rămâne ca și spectatori în Biserică, ei participă la viața Bisericii și fac asta în primul rând cu rugăciunea lor, dar mai apoi și prin implicarea lor directă. Astfel atât la nivel de teorie, dar și la nivel de practică, laicii în Biserică sunt foarte importanți, iar activitatea lor, prezența lor activă este indispensabilă.

Laicatul în ceea ce privește starea și misiunea sa, nu este o chestiune simplă, deoarece în cărțile de specialitate găsim scris îndeosebi despre ierarhie și cler, ignorând într-o oarecare măsură celelalte mădulare ale bisericii, despre care de-a lungul timpului au fost așternute în scris unele informații, aparținând și totodată dezbătând problemele vremurilor respective. Cu toate acestea, opiniile au fost împărțite în ceea ce privește rolul și participarea laicilor la viața bisericească, mai precis la misiunea pe care o au de a participa la exercitarea puterii bisericești, precum și limitele acestei participări.

I.2 Motivația lucrării

Plecând de la certitudinea că alături de clerici, mirenii sunt un element constitutiv al bisericii, este evident și faptul că rolul lor nu poate fi unul lipsit de importanță. Dimpotrivă, într-o biserică normal organizată, laicii, asemenea ierarhiei, sunt un factor și un element viu care se implică activ în viața bisericii. Odată cu trecerea timpului s-a văzut cu adevărat care este misiunea și rolul pe care îl are fiecare mirean în viața bisericii, lucru dovedit atât de sfintele canoane cât și de necesitățile apărute de-a lungul timpului în biserică. Laicatul din Biserică are ca menire sprijinirea ierarhiei sacramentale în împlinirea misiunii ei.

Aceasta este o temă care ar trebui sa ne preocupe, nu pentru că ar fi vorba de un duh excesiv de implicare, ci este vorba de o reașezare teologică, spirituală, misionară, pastorală și socială a laicatului, în sensul în care prin laici înțelegem membrii bisericii, dar și pe cei care prin botez fiind în Biserică, uită câteodată de acest statut.

Astfel, o teologie a laicatului ar putea fi o punte de legătură între creștinii reali și cei care doar cu numele sunt creștini. O teologie a laicatului este în primul și în primul rând o teologie a misiunii în raport cu cei care membri ai bisericii fiind, nu-și asumă conștient din diverse pricini acest statut de laici.

Drepturile și îndatoririle laicilor de a participa în mod activ la sluirea cultică, administrativ-pastorală și învățătorească a Bisericii, au fost lămurite în chip deosebit de Sfâta Tradiție și Sfintele Canoane. Fiecare Biserică autocefală este condusă, își reglementează și administrează lucrarea sa religioasă, misionar-pastorală, cultural-educativă, social-filantropică, fundațională și patrimonială conform „Statutului de organizare și funcționare”, alcătuit de Sfântul Sinod pe temelia Sfintelor Canoane ale Bisericii Ortodoxe.

Prin urmare, lucrarea de față își propune o analiză canonică comparativă în ceea ce privește rolul laicilor în Biserica Ortodoxă Română șî în Biserica Ortodoxă Rusă, dar și modul de implicare a acestora pentru împlinirea misiunii ortodoxiei.

Misiunea laicilor în Biserică potrivit Sfintelor Canoane

II.1 Noțiunea de “laici”, rolul și misiunea lor în Biserică.

Noțiunea de laic.

Biserica este, după cum ne spun Sfinții Părinți, Trupul lui Hristos extins în umanitate, este adunarea celor care aud și totodată răspund chemării lui Dumnezeu. Ea este formată din cler și credincioși.

Pentru a putea desemna acest din urmă element al Bisericii, sunt folosiți doi termeni: pe deoparte este folosit termenul grecesc „”, care îi desemnează în egală măsură atât pe cei care sunt credincioși și care nu fac parte din ierarhie, cât și tot ceea ce nu este bisericesc, profan. Pe de altă parte, cel de-al doilea termen care desemnează cea de-a doua categorie a membrilor Bisericii, este acela de „mirean”.

În vorbirea noastră de zi cu zi folosim deopotrivă termenii de „laic” și „mirean” întrucât exprimă una și aceeași realitate. Ba pentru că primul termen este și de proveniență latină (laicus), are o întrebuințare preferențială. Trebuie însă să recunoaștem că la un moment dat nu are importanță ce origine are un cuvânt, ci care este mesajul pe care îl exprimă. Deși în vorbirea noastră acordăm același înțeles acestor două cuvinte, se pare că există o oarecare deosebire între ele.

Cuvâtul laic provine din grecescul „Λ”,care se referă la popor, profan, și din „βιωτικός”, adică cel care traiește. Spre a ne convinge mai bine, vom consulta Dicționarul Limbii Române care, referitor la termenul „laic”, ne dă următoarea explicație: „mirean, lumesc, nebisericesc; (prin extensiune) neinițiat într-un domeniu, neucunoscător. (Substantivizat) Clerici și laici”.

Vorbind din punct de vedere teologic, atunci când ne referim la termenul „laic”, ne referim la acela care face parte din trupul eclezial, din poporul lui Dumnezeu. În sensul acesta, laicul este un element constitutive și consacrat al Bisericii, și nu un element profan. Prin „laici” se înțelege „totalitatea credincioșilor creștini, membri ai Bisericii, care nu au starea preoțească în niciuna din treptele sale și nici calitatea de slujitori inferiori ai Bisericii, instituiți prin hirotesie sau prin alt mod”.

Prima mărturie mai pe larg, pe care o cunoaștem noi despre cuvântul laic, o găsim în secolul I, la Clement Romanul, în epistola către Corinteni, în care îi îndeamnă la ascultare și disciplină, îi îndeamnă să se comporte după rânduielile laice. Aceasta aduce aminte de faptul că există o disticție ierarhică între ierarhie, între slujitorii sacramentali și laici, astfel încât arhiereul sau preotul, face cele ale arhiereului sau ale preotului, iar laicul face cele ale laicului.

Ca parte vie a Bisericii, lacii au un rol la fel de important precum treptele ierarhice, prin participarea activă la viața Bisericii. Mai mult decât atât, și ei devin responsabili de “soarta” Bisericii (I Cor. III, 9, 16, 17), fapt pentru care toate mădularele sunt chemate să facă parte din viața Bisericii, să contribuie prin anumite activități la zidirea duhovnicească.

Referindu-ne la celălalt termen, la cuvântul „mirean”, iată ce consemnează același dicționar: „Credincios care nu aparține clerului”. Iată că termenul „mirean” are o exprimare mai clară, fără ambiguitate, căci „mireanul” este un credincios aparținător Bisericii, care este distinct de ierarhie, dar nu și de Biserică.

Cuvântul mirean vine din limba greacă, de la verbul „miro”, care înseamnă a unge cu untdelemn amestecat cu mirodenii. De aici avem cuvântul „miron”, de unde și „mir”. Astfel facem legătura cu Sfântul și Marele Mir care nu este folosit decât în două scopuri: Sfințirea Bisericii și ungerea copilului după Botez. Odată cu Taina Botezului, copilul a devenit Templu al Duhului Sfânt, iar ungerea cu Sfântul și Marele Mir pecetluiește această calitate a omului, aceea de Templu al Duhului Sfânt. Așadar „mirean” este oricine a primit Botezul și a fost uns cu Sfântul și Marele Mir, fie bărbat, fie femeie, fără deosebire. Acela a devenit un membru al Bisericii, un membru în comuniune cu Hristos prin Biserica Lui. Prin Sfânta Taină a Botezului și prin Sfânta Taină a Mirungerii devenim membrii ai Bisericii, ai Trupului lui Hristos. Credincioșii, mirenii sunt plinirea Trupului lui Hristos. Aceștia dimpreună cu clerul alcătuiesc laolaltă Biserica și sunt două părți indispensasbile una față de celălaltă, care se completează și se întregesc reciproc, așa cum spunea și Sfântul Ciprian al Cartaginei că existența Bisercii fără episcop este imposibilă, tot la fel de imposibilă este și existența ei fără credincioși.

O altă perspectivă asupra cuvântului mirean o avem de la cuvântul de origine slavă „mir-mira” ce semnifică lume și pace. Creștinul este un om bun, dar și un om al păcii. Acest cuvânt este prezentat într-un mod raționalist și negativist în dicționarele de teologie ortodoxă, mirenii fiind excluși de la funcțiile liturgice și de la conducerea Bisericii: „Mirenii sau laicii sunt toți cei care aparțin poporului lui Dumnezeu, prin Taina Botezului și prin Taina Euharistiei. La început mirenii/laicii și clerul formau un tot, «poporul pe care Dumnezeu și L-a agonisit» (I Petru 2, 9). Mai târziu, sub influențe sociologice, s-a făcut diferență între laici și cler – reprezentat de cei care au primit prin Taina Hirotoniei, misiunea de a predica Evanghelia, de a binecuvânta poporul și de a păstori o comunitate. Laicii nu au funcții liturgice, dar totuși au un rol important în misiunea Bisericii și pot, spre exemplu, în caz de necesitate, pericol de moarte a unui copil nebotezat, să boteze în mod valid.”

Rolul și misiunea lor în Biserică.

Biserica nu este formată și nici nu a fost vreodată formată doar din laici sau doar din clerici, ci odată cu ea s-au năsuct și clericii și laicii, iar dacă unul dintre aceste elemente lipsește, acolo nu este Biserica lui Hristos. Ea nu poate exista fără unul dintre aceste elemente.

Laicii nu sunt simpli beneficiari ai cultului, de aceea ei nu trebuie să profite de harul sfințitor pe care îl primesc și care li se împărtășește prin Sfintele Taine, ci au dreptul și totodată datoria de a se implica activ, de a participa la viața Bisericii, de a fi mădulare vii ale Trupului lui Hristos. Modul în care cele două mădulare ale Bisericii se întrepătrund, clericii împreună cu laicii, și modul în care acestea conlucrează, asigură scopul și ajută la împlinirea misiunii Bisericii, care este mîntuirea tuturor.

Creștinii sunt într-un contact viu cu Hristos, întocmai cum sunt mlădițele viței cu însăși vița. „Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele” zice Domnul, și precum mladițele nu pot aduce rod, dacă nu vor fi în viță, așa nici creștinii dacă nu vor fi în Domnul. „Rămâneți întru Mine și Eu întru voi” (Ioan XV, 1-5). După asemănarea cu membrele trupului omenesc, toți membrii Bisericii își au un rost determinat de scopul întregului organism social al Bisericii și după cum, pentru realizarea scopului trupului omenesc, toate membrele sunt angajate în acțiune, la fel și pentru realizarea scopului Bisericii, toate forțele ei vii așezate în elementele ei componente, trebuie să fia angajate în acțiune.

Fără îndoială că întreaga putere în Biserică se cuvine episcopilor prin succeiune apostolică, episcopatul în genere fiind miezul organizației bisericești, dar și clerul inferior și, – ceea ce ne preocupă pe noi – și laicii trebuie să aibă nu numai dreptul de participare la exercitarea puterii bisericești, dar și datoria de a colabora prin aceasta la realizarea scopului Bisericii.

De-a lungul istoriei, laicii au participat în mod esențial la îndeplinirea celor trei mijloace prin care preoția sacramentală cârmuiște întreaga viață a credincioșilor spre limanul mântuirii.

Importanța elementului laic la îndeplite forțele ei vii așezate în elementele ei componente, trebuie să fia angajate în acțiune.

Fără îndoială că întreaga putere în Biserică se cuvine episcopilor prin succeiune apostolică, episcopatul în genere fiind miezul organizației bisericești, dar și clerul inferior și, – ceea ce ne preocupă pe noi – și laicii trebuie să aibă nu numai dreptul de participare la exercitarea puterii bisericești, dar și datoria de a colabora prin aceasta la realizarea scopului Bisericii.

De-a lungul istoriei, laicii au participat în mod esențial la îndeplinirea celor trei mijloace prin care preoția sacramentală cârmuiște întreaga viață a credincioșilor spre limanul mântuirii.

Importanța elementului laic la îndeplinirea celor trei funcțiuni ale puterii bisericești este bine reliefată de Prof. Liviu Stan, care afirmă că această participare se întemeiază pe poziția lui de element constitutiv esențial al Bisericii, de păstrător împreună cu clerul pentru înfăptuirea misiunii mântuitoare a Bisericii; participarea elementului laic la întreaga lucrare a Bisericii constituie o îndatorire și un drept, întemeiate amândouă pe voința Întemeietorului Bisericii și a Sfinților Apostoli; Acest drept nu constituie numai o simplă concesie pe care i-ar face-o clerul de pe poziție «clericalistă», străină de spiritual Ortodoxiei și de spiritual autentic al Evangheliei; Singură, lucrarea clerului este insuficientă și neputincioasă pentru îndeplinirea misiunii Bisericii.

Elementul laic a participat în mod activ la exercitarea puterii bisericești sub cele trei forme ale sale: sfințitoare, propovăduitoare și jurisdicțională, cu pondere în cele trei funcții ale ramurii de conducere jurisdicționale: judecătorească, legislativă și executivă. Folosindu-se mai degrabă un limbaj juridic de împumut, decât niște expresii adecvate realității, cele trei categorii de mijloace pe care le folosește în mod principal clerul în slujirea sa, sunt numite puteri, și anume: puterea învățătorească (potestas magisterii), puterea sfințitoare sau sacramentală (potestas ministerii) și puterea conducătoare sau cârmuitoare (potestas jurisdictionis). De fapt, toate aceste trei puteri reprezintă numai trei fețe, trei aspecte sau trei funcțiuni ale uneia sau aceleiași puteri moștenite în întreaga Biserică, ca prin folosirea ei, pe temeiul credinței să se poată asigura mântuirea credincișilor ca și mântuirea întregii omeniri.

În Biserica Ortodoxă trebuiesc aplicate atât normele tradiției cât și normele canonice în ceea ce privește participarea laicilor la exercitarea întreitei puteri bisericești.

II.2 Rolul și misiunea laicilor potrivit Sfintelor Canoane

Cu toate că avem la acces la o multitudine de date scripturistice și patristice, în ceea ce îi privește pe laici acestea sunt destul de sărăcăcioase, nu avem o teologie foarte amplă a laicatului nici în scriptură și nici în scrierile ulterioare, în schimb avem o serie de prevederi canonice. Ele au fost redactate pentru a sancționa anumite abateri de la legea creștină și pentru a constitui faruri călăuzitoare ale vieții creștine.

Alături de hotărârile dogmatice, hotărârile canonice – cunoscute sub termenul generic de canoane – sunt pârghia de rezistență a întregului edificiu bisericesc. Pentru creștinul ortodox, hotărârile formulate de Părinții Bisericii, sub formă de canoane, constituie nu numai mărturii incontestabile ale realității vieții creștine de odinioară, ci și râduieli și norme de observat și urmat în viața creștină până la sfârșitul veacurilor.

Pentru a se ordona cât mai bine și pentru a călăuzi împreuna lucrare a clericilor și a laicilor în Biserică, au fost stabilite unele norme sau principii de conducere și organizare, numite norme și dispoziții canonice. Ele au fost numite astfel datorită faptului că marea lor majoritate provin din textul canoanelor ce au fost adoptate în cadrul sinoadelor.

Prima îndatorire a credinciosului ortodox este, fără îndoială, aceea de a-și cunoaște și respecta rânduielile și normele prevăzute de Sfintele Canoane. Cunoașterea și observarea acestora în viața de zi cu zi, au darul de a-l păstra în granițele legalității canonice, ferindu-l de sancțiunile prevăzute pentru încălcarea dispozițiilor canonice, ca de exemplu afurisirea, anatema, etc.

După cum se știe, puterea bisericească pe care o deține ierarhia are trei ramuri. Se împarte în: putere sacramentală, învățătorească și jurisdicțională. Dreptul propriu-zis de colaborare al mirenilor nu se poate raporta la exercitarea puterii sacramentale, lipsindu-le calitatea harică a preoției pentru aceasta, însă se poate raporta la puterea învățătorească și jurisdicțională a căror acte nu sunt strict legate de preoție și care nu au un caracter deosebit. Ramurile puterii bisericești de care putem vorbi în sens strict, de o participare a laicilor prin colaborare la exercitarea lor sunt, puterea învățătorească și puterea jurisdicțională.

Rolul și misiunea învățătorească a laicilor

În baza succesiunii apostolice, dreptul pentru exercitarea slujirii harice îl deține clerul din ierarhia superioară. Pe lângă puterea sacramentală pe care ierarhii o primesc prin Sfânta Taină a Hirotoniei, aceștia mai dețin și puterea jurisdicțională și învățătorească. La aceasta din urmă, sunt invitați ca împreună cu slujitorii bisericii să conlucreze și laicii, în funcție de pregătirea și de rolul pe care aceștia îl au în societate, dar și în familie. De aceea, în Enciclica Patriarhilor Ortodocși din 1848, se precizează că „întregul trup al Bisericii, adică laicii împreună cu clerul, iar nu numai vreunul din aceste două elemente, au moștenit, păstrează și transmit învățătura Mântuitorului Hristos.”

Ca oficiu special, puterea de a învăța aparține numai ierarhiei, care o și exercită ca organism chemat pentru aceasta. Totuși o participare a laicilor la exercitarea acestei puteri, o participare condiționată de drepturile ierarhiei și admisă de aceasta în limita dreturilor sale, este permisă și foarte necesară. Creștinii prin botez primesc nu numai obligația de a-și păstra credința, dar și să o mărturisească, să o apere de dușmani și să-i lumineze pe frații lor rătăciți.

Textul scripturistic pe care se fundamentează propovăduirea laică este Matei X, 32: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” Acest lucru l-au făcut acei nenumărați martiri laici, care prin martiriul lor au împlinit cuvintele acestei porunci. În Biserica primară, fiecare credincios era un agent viu, un propagandist al învățăturii celei noi. Fiecare în cercul său lucra printre păgâni pentru convertirea lor. Apoi, creștinii s-au simțit obligați să predice și în cercuri mai largi năzuind a câștiga pe cât mai mulți pentru Hristos. Fiecare comunitate era un focar de răspândire a creștinismului. Opera misionară se săvârșea neîncetat prin contact personal, prin legături de rudenie, prietenie sau asistarea la adunările creștine pentru învățătură. Chiar în acest sens, Canonul 62 Apostolic prevede sancțiuni împotriva celor care nemărturisind pe Hristos s-ar lepăda de credință, pentru frica de oameni.

În epoca primară a creștinismului, existau unii laici în Biserică ce aveau sarcina de a învăța. Este vorba despre didascăli și de catheți. Prin urmare nu putem vorbi de o exclusivitate a ierarhiei în ceea ce privește puterea propovăduitoare, învățătorească, chiar dacă sfintele canoane atribuie această îndatorire exclusive clericilor (Canoanele 2 și 10 ale Sin. VII Ec., Canoanele 19 și 33 Trulan, Can. 58 Apostolic, Can. 46 Laodiceea, etc.). În slujba misionară, Apostolii au avut colaboratori de seamă și dintre simpli laici, aceștia au făcut și ei misionarism „căci tot credinciosul este chemat de Domnul însuși a mărturisi și prin aceasta chiar a predica înaintea oamenilor.” Epistola către Romani ne dă un exemplu grăitor de laici care au predicat la Efes înaintea Sfâmtului Apostol Pavel, acești laici nu sunt altcineva decât Aquila și Priscila (Romani XVI, 3). Un alt exemplu este cel al predicatorilor laici din Tesalonic, care au vestit cuvântul lui Dumnezeu în Macedonia si Ahaia (I Tes. I, 7-8). Unii laicii au devenit misionari datorită vocației lor de a propovădui, vestind cuvantul lui Dumnezeu ori de câte ori aveau ocazia, dar și ca persoane competente, autorizate în acest sens. Un exemplu elocvent în acest sens este acela al cateheților ce îi instruiau pe catehumeni (Can. 26 Laodiceea, Can. 78 Trulan, etc.).

Teologul și profesorul Teodor M. Popescu, afirma în ceea ce privește clerul, că „nu avea nici prerogativa exclusivă a predicii, nici cel puțin un privilegiu al ei, deosebitor de laici, întrucât funcțiunea lui principală nu era cea învățătorească, ci cea liturgică, pastorală și administrativă.” Drept exemplu îl avem pe Origen, care a predicat înainte de liturghia propriu-zisă a serviciului divin, într-o biserică din Cezareea Palestinei, fapt care i-a adus mustrarea din partea episcopului Dimitrie. Acesta din urmă se adresează printr-o scrisoare episcopilor Alexandru al Ierusalimului și Teoctist al Cezareei Palestinei, nemulțumit de faptul că Origen predicase în cadrul cultului. Însă, spre surprinderea lui, i s-a răspuns că dacă se găsesc laici apți pentru a învăța credința, aceștia trebuie și rugați pentru a învăța credința, în sensul de a fi invitați. În aceeași măsură, și Constituțiile Apostolice subliniază posibilitatea mirenilor de a propovădui: „Cel care învață, chiar laic să fie, încercat în cuvânt și curat în obiceiuri, să învețe, căci toți trebuie să fie învățații lui Dumnezeu.”

Însă, pentru a evita abuzurile, s-au impus unele restricții, în primul rând în ceea ce privește dreptul femeii de a vorbi. Aceasta este obligată să discute problemele legate de credință doar în cadrul intim al familiei: „să nu se îngăduie femeilor să vorbească în timpul dumnzeieștilor liturghii, ci după cuvântul Apostolului Pavel, să tacă, pentru că nu li s-a îngăduit lor a vorbi, – ci să se supună, precum zice legea: «Iar de voiesc să învețe ceva, să-și întrebe acasă pe bărbații lor.»”(Facere III, 16; I Cor. XIV, 34-35), (Can. 70 Trulan).

Elementul laic în Biserică n-a fost nicicând mărginit la un singur sex, în ciuda importanței mai deosebite acordate bărbaților. Faptul că o repartizare a sarcinilor s-a impus prin însăși natura lor, împrejurarea ca o anumită rânduială de genul prescripției pauline: „femeia să tacă în Biserică” (I Corinteni XIV, 34; I Timotei II, 11-12) a fost socotită necesară, nu exclude credincioasele de la îndeplinirea multor lucrări bisericești. Moștenirea rămasă de la Mântuitorul Iisus Hristos și transmisă Bisericii prin Sfinții Apostoli se păstrează, se apără și se folosește de către întreaga Biserică, adică de întregul corp eclezial, constituit în alcătuirea lui fundamentală din cler și credincioșii laici. Acestea sunt cele două elemente constitutive esențiale ale Bisericii, fără de care Biserica nici nu ar putea exista, cel puțin în spațiul de gândire și de înțelegere pe care ni-l oferă însăși revelația și lucrarea constantă a Bisericii propriu-zise.

Predicarea a avut un rol însemnat în biruința creștinismului. După înălțarea Domnului la cer, în creștinism, cuvântul s-a afirmat pe două fronturi: ca misionarism față de și printre necreștini și ca învățătură permanent față de creștini.

Într-o relație intrinsecă cu viața creștină stă îndatorirea credinciosului ortodox de a participa la serviciile divine, în conformitate cu dispoziția de principiu a Canonului 11 al Sinodului de la Sardica (343), „dacă vreun mirean, petrecând în cetate în trei zile de duminci, în trei săptămâni, nu ar merge la servicul divin, să se înlăture de la împărtășire.” Canonul 80 Trulan reafirmă că laicul care, “neavând nici o nevoie prea grea, sau lucru greu spre a lipsi pentru timp mai îndelungat de la biserica sa, ci, petrecând în cetate, nu ar merge la biserică în trei zile de duminici din trei săptămâni, să se excludă din comuniune.” Prin urmare în lumina prevederilor canonice, creștinul are datoria de a participa cât mai des la serviciile divine. Această participare probează apartenența sa la comunitea creștină ortodoxă respectivă și învederează observarea și urmarea rânduielilor canonice de către creștinul respectiv.

Participarea la serviciile divine îi oferă deci și prilejul fericit de a cunoaște și de a mărturisi și învățătura creștin-ortodoxă. Canoanele Bisericii Ortodoxe interzic însă laicului, credinciosului ortodox, să-și însușească dregătoria învățătorească în Biserică (Can. 64 Sin VI Ec.), să citească de pe amvon (Can. 33 Sin. VI Ec.), să cânte – fără cântăreț – în Biserică (15 Laodiceea: „Afară de cântăreții canonici, care se urcă pe amvon și cântă din carte, altora nu li se permite să cânte în Biserică”), să defaime stăpânirea de stat sau pe funcționarii publici (Can. 84 Ap.), etc. Cei care săvârșesc asemenea fapte sunt pedepsiți cu excomunicarea din Biserică.

De altfel, canonul 64 al Sinodului VI Ecumenic dispune:

„(Orânduim) că nu se cuvine ca laicul să țină cuvîntare sau să învețe în chip obștesc (public), însușindu-și de aici slujba învățătorească, ci să se supună rânduielii predaniste de către Domnul și să deschidă urechea spre cei ce au luat darul cuvântului de dăscălie (învățătoresc) și să învețe cele dumnezeiești de la aceștia. Căci în Biserica cea una, osebite mădulare a făcut Dumnezeu, după cuvântul Apostolului (I Cor. XII, 27), pe care Grigorie Teologul, tălmăcindu-l în Omilia 26, arată lămurit rânduiala cea întru aceștia, zicând: “Pe această rânduială să o cinstim fraților, pe aceasta să o păzim. Unul să fie ureche, altul limba, altul mama, altul altceva, unul să învețe, iar altul să învețe (de la acela)”. Și după aceea: “Și cel ce învață (să facă aceasta) cu supunere și cel ce dăruiește să o facă cu bucurie, și cel ce slujește (să facă aceasta) cu râvnă; să nu fim toți limbă, lucrul cel mai cu înclinare (pentru toți), nu toți apostolic, nu toți profeți, să nu tâlcuim toți.” Și apoi spune: “Ce te faci pe tine pastor, oaie fiind? Ce te faci cap, picior fiind? De ce te apuci să comanzi oaste, fiind rânduit între ostași?” Și în alt loc: “Înțelepciunea poruncește: Nu fi grabnic în cuvinte, nu te măsura, sărac fiind, cu cel bogat, nici nu căuta să fii mai înțelept decât înțelepții”. Iar de s-ar prinde cineva atingând canonul de față, să se afurisească pe 40 de zile.”

În acest canon se arată în mod plastic și cu exemple din Sfânta Scriptură, precum și din tâlcuirea unor texte ale ei de către Sfântul Grigorie Teologul, cât de necesară este buna orânduială sau ordinea în Biserică. Păzind această ordine, fiecare trebuie să îndeplinească slujba care i s-a încredințat. Și să nu caute a-și însuși vreo misiune sau vreo putere care nu i s-a dat. Astfel fiind, nu este permis nici laicului care nu a primit puterea învățătorească în Biserică să predice fără încuviințarea celor care dețin această putere, sau să rostească orice alt fel de cuvânt în public, însușindu-și puterea învățătorească. Adică nu-i este îngăduit să trateze în public chestiuni de doctrină decât cu aprobarea autorităților bisericești, căreia li s-a încredințat această putere de către Însuși Mântuitorul (Mt. XXVIII, 9; Rom. I,5; I Tim. III,2). Cu rânduială deci, poate să învețe cele ale credinței chiar și laicul, dacă este cunoscător, dacă are aprobarea vreunui episcop sau a vreunui preot, de altfel toți credincioșii fiind obligați să mărturisească pe Hristos și adevărurile credinței, la care ne-a chemat El (Mt. X, 32).

Așadar, laicii nu au fost excluși de la a predica în biserică în timpul serviciului divin, când aceasta avea loc cu permisiunea episcopului. În acest fel de predicare laică nu se puteau ivi abuzuri, deoarece aceasta se făcea sub supravegherea clerului, fapt pentru care s-a menținut până în zilele noastre. Acest canon nu atinge „obiceiul de totdeauna al Bisericii de a permite lacilor cuvioși să cuvânteze în afara sau în cadrul bisericii, la anumite ocazii”. De la celălalt fel de predică, în adunările speciale de învățătură, apoi de la discuțiile publice neautorizate, au fost opriți categoric laicii, pentru că lăsau loc de scandaluri și tulburări în Biserică.

Vedem deci, că există și unele situații, unele excepții, când mirenii pot predica, dar numai cu aprobarea episcopului sau a preotului. Vorbim aici despre cei care vor să devină preoți, despre studenții la teologie. În Biserica Ortodoxă Română, o situație aparte o reprezintă Oastea Domnului, o asociație ce funcționează cu aprobarea Sfântului Sinod. Membrii acestei asociații pot predica, dar nu în cadrul cultului, ci în adunările pe care le fac înainte sau după sfintele slujbe. O altă excepție sunt monahii, care pot predica cu aprobarea starețului sau a episcopului.

În ceea ce privește dreptul mirenilor de a catehiza, avem Canonul 26 al Sinodului de la Laodiceea, care arată că în biserică sau în casă, catehizarea se face numai cu aprobarea episcopului sau a preotului.

În Biserica primelor secole creștine un rol important l-au avut didascalii. Rolul didascalilor nu trebuie confundat cu cel al cateheților. Didascalii au îndeplinit și rol de cateheți, ei însă au avut un cerc mult mai vast de activitate și numai în caz de necesitate au fost și cateheți.

Din activitatea didascalilor s-au dezvoltat mai târziu școlile teologice. Aceste școli nu sunt rezultate din activitatea catehetică susținută de Biserică, nu sunt școli catehetice, ci sunt rodul activității didascalilor laici, continuatori ai celor harismatici. Crearea lor se datorează mai multor barbate de știință, filosofi păgâni, care îmbrățișând creștinismul au continuat activitatea didascalică formând la început primele școli pentru învățământul teologic științific. Niciuna dintre aceste școli nu au fost înființate pentru pregătirea clerului, ci numai pentru promovarea învățământului teologic.

Așadar inițiativa particulară a unor filosofi păgâni care au continuat activitatea didascalică, a dus la apariția acestor școli pentru învățământul teologic. Istoria ne păstrează urma unor astfel de școli conduse de apologeții Iustin Martirul și Filosoful (Roma), Tațian și Athenagora (Athena), Teodot (Roma), Epigomus, Clement și Sabelius (Roma), Praxeas (Asia Mică, Roma, Cartagina), născute în chip spontan în veacul al II-lea datorită atacurilor sistematice venite din partea filosofilor păgâni Cels, Lucian de Samosata, Porfiriu, etc.

Punând capăt persecuțiilor, edictul de la Mediolanum (313, Constantin și Licinius) îi redă Bisericii libertatea de manifestare, oferindu-i în acest fel ocazia de a-și organiza diferite forme de învățământ teologic și religios, în scopul precizării și adâncirii învățăturii de credință și totodată pentru formarea slujitorilor bisericești, începând de la învățământul elementar catehetic, până la un învățământ superior, universitar.

Pentru a putea desfășura un apostolate rodnic, laicii, creștinii, trebuie să fie ei înșiși modele. Sfințenia personală a laicului – nu mai puțin decât cea a unui cleric sau a unui religios – este o bogăție interioară de care Biserica nu vrea să fie în niciun mod păgubită. În acest sens, Papa Pius al XII-lea, spune: „Vă sunt necesari sfinți în lume: sfinți preoți, sfinți religioși, dar este nevoie, mai ales astăzi, de o mulțime de sfinți laici.”

În mod cert, laicilor li se oferă numeroase ocazii de a exercita apostolatul evanghelizării și al sfințirii. Mărturia însăși a vieții creștine și faptele bune săvârșite au puterea de a-i atrage pe oameni la credință și la Dumnezeu, după cum ne spune Însuși Dumnezeu: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând faptele voastre cele bune, să-L preamărească pe Tatăl vostru care este în ceruri”(Matei 5, 16).

Laicii trebuie sa fie conștienți de lucrarea la care sunt chemați, pentru ca prin sfințenia vieții să-L mărturisească pe Hristos în toate zilele vieții lor: „Vrei dar să-i aduci lui Dumnezeu o mare cinste prin viața ta? Vrei să lucrezi pentru apologia evangheliei? Vrei să-L mărturisești pe Dumnezeu și pe Fiul Său în această lume de necredință? (…)Sfințește-te! Arată lumii tradiția neîntreruptă a sfințeniei Bisericii. Lumea te va privi, te va observa, te va urmări îndeaproape. Și dacă ea va vedea cî într-un secol de argint, tu ai fost dezlipit; că într-un secol de mândrie, tu ai fost smerit; că într-un secol de placer, tu ai fost curat; că într-un secol de stricăciune, tu ai fost tare; mirați de un asemenea spectacol, această lume v-a fi forțată să aducă omagiu lui Dumnezeu, care este minunat între sfinții Săi. Cu cât dușmanul devine mai tare, cu atât mai mult trebuie să crească sfințenia fiilor lui Dumnezeu.”

Așadar, credincioșii laici au participat încă din Biserica primară la îndeplinirea funcțiunii învățătorești, care presupune nu numai propovăduirea dreptei credințe, ci deopotrivă păstrarea, apărarea și difuzarea ei prin lucrarea misionară. Biserica a cunoscut nenumărați propovăduitori ca simpli creștini laici, ca învățători de credință sau ca profesori de cele sfinte, adică de teologie, ca misionari, ca apologetic, etc. La toate aceste lucrări, în măsura înzestrării, a pregătirii și a posibilităților sau condițiilor obiective, ca și în măsura trebuințelor vieții bisericești, laicii participă și astăzi la această misiune învățătorească în întreg cuprinsul Bisericii Ortodoxe.

Rolul și misiunea laicilor la exercitarea puterii sfințitoare

Credincioșii laici au participat și continuă să participe și astăzi în mod hotărâtor la îndeplinirea funcției sfințitoare a Bisericii prin condițiile subiective pe care ei trebuie să le îndeplinească, bineînțeles fără împietare asupra libertății lor personale, pentru a asigura eficacitatea administrării Sfintelor Taine din partea clerului, administrare care rămîne ori fără efect, în lipsa condițiilor subiective ale credincioșilor laici, ori este menită să producă efectele contrarii celor pentru care sunt destinate Sfintele Taine. În acest sens trebuie menționat faptul că după învățătura Bisericii noastre, simpla săvârșire formală a unei Sfinte Taine nu produce în mod automat efectele pe care este chemată să le producă, ci acestea se produc numai în funcșie de adeziunea interioară și de îndeplinirea altor condiții corespunzătoare din partea credincioșilor laici care le primesc, ea și din partea acelor clerici cărora li se administrează.

Deși, din motive de incapacitate harică laicii nu-și pot însuși și nu pot exercita puterea sacramentală în felul în care își pot însuși și exercita partial celelalte două ramuri ale puterii bisericești în dependent de ierarhie și în înțelegere cu ea, și nu pot avea vreun drept la exercitarea puterii acesteia, totuși, întrucât exercitarea puterii sacramentale, ba chiar existența ei, ca însăși existența stării clericale, sunt condiționate de starea laică, existând un raport de condiționare reciprocă între aceste două stări și funcții. În realitate are loc o anumită colaborare a mirenilor cu clerul la exercitarea acestei puteri și întrucât această colaborare dă loc unei însușiri și exercitări parțaile a puterii sacramentale incompatibile cu starea harică de laic, starea laică participă direct și indirect, activ la coîndeplinirea acestei stări.

Coexistența celor două preoții (sacramentală și universală) nu înseamnă opoziție sau excludere, pentru că Preoția specială nu este nici „emanație a laicatului, delegare de tip congregaționist” dar nici separare sau detașare, căci clericul este ales „din poporul său…din trupul și sângele lui sacerdotal, el nu vine să formeze o structură deasupra, căci el este o parte organică a trupului”. Dar nu numai legătura ci și distincția între cele două preoții, ca stări harice deosebite, este clară: originea preotului este divină și se exercită în virtutea succesiunii apostolice” fiind „promovat de Dumnezeu” pe baza principiului de sus în jos, „Eu v-am ales pe voi!”; el are puterea de a săvârși Sfintele Taine, de a fi “martor apostolic al Euharistiei”, iar puterea de a promulga definițiile doctrinaire aparține numai episcopatului. Dacă laicii nu au puterea de a săvârși Sfintele Taine, în schimb se poate spune că „sfera lor practică o constituie viața harului, pătrunderea acestuia în lume”. Starea laică în raport cu cea preoțească este una de inferioritate harică.

În raportul dintre credincioșii laici și slujitorii preoției speciale, credincioșii laici au îndatorirea de a-i respect ape clericii Bisericii și îndeosebi pe ierarhii lor. Așa cum arată Canonul al treilea al Sinodului de la Constantinopol din anul 879: „dacă vreunul dintre mireni, călcând și defăimând poruncile dumnzeiești și împărătești, batjocorind încă și înfricoșătoarele așezăminte și legi ale Bisericii, ar îndrăzni să bată pe vreun episcop, ori să-l întemnițeze, sau fără motiv, sau și plăsmuind el motivul, unul ca acesta să fie anatema”. Creștinii care cu trufie se sustrag de sub oblăduirea episcopului propriu, în probleme ce privesc credința și morala bisericească, sunt excomunicați (Can. 8, Sinodul IV Ecumenic). Legile Bisericii noastre consideră ca delict disciplinar și pepsit după cum urmează: „calomnierea și acuzarea neîntemeiată de fapte necinstite față de orice cleric, față de căpeteniile și superiorii Bisericii, precum și fată de corporațiunile, instituțiunile și organelle bisericești”(Regulamentul de procedură al instanțelor disciplinare și de judecată al Bisericii Ortodoxe Române, art. 3, alin. 1). Pe lângă acestea, potrivit Sfintelor Canoane, persoanele care nu sunt „vrednice de credință” nu pot aduce acuzații – în problem bisericești – împotriva clericilor. Canoanele 6 Sinodul II Ecumenic, 129 și 131 Cartagina, 75 Apostolic și 9 Teofil al Alexandriei, au principializat dispoziția canonică potrivit căreia în instanțele de judecată bisericească, martor poate fi numai un creștin ortodox, cu viață morală ireproșabilă. În acest caz, creștinul respective este obligat să marturisească adevărul (71 Sfântul Vasile, 38 Ioan Postitorul).

La îndeplinirea puterii sacramentale, participarea laicilor se prezintă sub întreit aspect: ca pregătire a condițiilor necesare exercitării valide și eficace a puterii sacramentale; ca și colaborare prin jertfă și rugăciune la săvârșirea Sfintelor Taine și a ceremoniilor cultice și nu în ultimul rând prin participare reală la exercitarea puterii tainei.

Sub primul aspect ea nu înseamnă o însușire și o exercitare a puterii sacramentale, ci o simplă pregătire a condițiilor necesare exercitării acestei puteri de către ierarhie, care în condițiile normale date poate exercita puterea ministeriului în mod valid și eficace, fără nicio colaborare a mirenilor. Aceștia colaborează oferind condițiile, pregătind terenul unei exercitări valide și eficace a puterii bisericești sacramentale.

Sub al doilea aspect, partea activă a mirenilor în sprijinul preoției la exercitarea puterii ministeriului se prezintă ca o colaborare prin jertfă și rugăciune la săvârșirea Sfintei Taine și a ceremoniilor de cult, care pot fi săvârșite numai de preoți.

În fine, sub al treilea aspect, prin excepție, se prezintă și ca o participare reală, ca o împărțire a puterii ministeriului cu preoția, ca o însușire a puterii ministeriului pe care o exercită real în săvârșirea botezului. Aceasta din urmă este inevitabilă și invulnerabilă, atât timp cât Biserica admite ca, chiar și numai excepțional, pentru rațiuni de iconomie, Sfânta Taină a Botezului să fie săvârșită de laici.

În ceea ce privește prima Taină a Bisericii – Botezul, credincioșii laici pot săvârși Botezul de necessitate. Astfel, Canonul 45 Nichifor Mărturisitorul dispune următoarele: “Dacă nu este de față preot, se cuvine ca pe acei prunci nebotezați să-i boteze oricine s-ar găsi acolo. Dacă îi botează chiar însuși tatăl lor, sau oricare altul, numai să fie creștin, nu este păcat.” Săvârșirea botezului constituie de fapt un act de participare reală la exercitarea puterii sacramentale, este o însușire parțială a acestei puteri condiționate numai de harul preoției. Aceasta este o participare reală propriu-zisă, o împărțire a acestui drept cu ierarhia, și nu o simplă colaborare cu aceasta. Faptul că la un botez săvârșit de un mirean se cere, asemenea canonului 51 a lui Nichifor Mărturisitorul, ca preotul să îndeplinească mai târziu ceremonialul ce urmează după cufundare, adică după botezul propriu-zis, aceasta nu adaugă nimic la valabilitatea și eficacitatea botezului, căci nu poate fi privit ca un al doilea botez. Dacă ar avea sensul unui al doilea botez, atunci botezul prim săvârșit de laic n-ar avea niciun sens, tocmai ca și al doilea, care este interzis, având botezul un caracter indealabil și nerepetabil.

În ceea ce privește Taina Sfintei Euharistii, credincioșii cunosc o importanță deosebită. Sfânta Liturghie reprezintă centrul cultului și al teologie ortodoxe. Întreaga viață creștină se proiectează în Sfânta Liturghie. Cuvântul „liturghie”, de origine greacă, înseamna la început o lucrare publică, făcută spre folosul întregii obști. Cu timpul, el a definit numai acea slujbă religioasă publică, în care credincioșii participau la prefacerea cinstitelor daruri în Trupul și Sângele Domnului și, împărtășindu-se cu acestea, erau deplin convinși de împlinirea poruncii lui Dumnezeu: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi”(Ioan 6, 54).

Cel mai important aspect al participării lor este însă unirea direct și reală cu Mîntuitorul Iisus Hristos prin împărtășire. Când preotul rostește solemn: „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați!”, credincioșii se apropie cu frică, cu credință și cu dragoste de potirul vieții. Acesta este punctual culminant al participării conștiente și active a credincioșilor la Sfânta Liturghie, moment care asigură împăcarea cu Dumnezeu și întărește iubirea noastră față de El, pentru desăvârțirea vieții și fericirea veșnică.

Canonul 58 Trulan, învață referitor la modul împărtășirii mirenilor că aceștia nu se pot împărtăși singur. Totodată este interzis a se da împărtășanie mirenilor ca să o consume singuri, sau să o țină în casele lor: „În prezența episcopului, sau a presbiterului, sau a diaconului, niciunul dintre cei care sunt rânduiți între laici să nu-și dea lui însuși dumnezeieștile taine. Iar cei c ear îndrăzni ceva de acest fel, să se afurisească pe o săptămână, ca unul care lucrează împotriva celor poruncite, învățâdu-se de aici să nu cugete mai mult decât trebuie să cugete (Romani 12, 3).” Canonul acesta se referă la o practică mai veche, după care credincioșii laici, luându-și Sfânta Cuminecătură de la Biserică, o aduceau acasă și se împărtășeau singuri. De asemenea, obișnuiau a face acest lucru chiar și în fața clerului. Din această practică se interzice nu numai a doua parte, adică prectica credincioșilor de a se împărtăși singuri, chiar și în fața clerului sacramental, fie în biserică, fie în afara ei. Aceste practice au fost determinate de mai maulte cauze, și anume de faptul ca unii erau bolnavi, că alții mergeau în călătorii îndepărtate, și în fine de faptul că mulți doreau a se împărtăși mai des decât puteau să vină la biserică.

Comuniunea generală bisericească întreținută prin Duhul lui Hristos umple cu suflarea ei de viață toate organele constitutive ale Bisericii, inclusiv ierarhia. Comuniunea Bisericii e un duh de viață, de iubire reciprocă, ce se mișcă și în comuniunea ierarhiei. Iubirea ce se manifestă între ierarhi nu se poate închide la granița ierarhiei și nici cea dintre credincioși la granița lor, căci e aceeași iubire. Ea trece de la ierarh la popor și invers. Ierarhia e o „pars in toto”, nu o „pars pro toto”. Fără iubirea poporului și fără iubirea de popor, preoții și ierarhii sunt morți sufletește, fără eficacitate în slujirea lor.

Laicii nu trebuie să fie simpli spectatori în Biserică, mai ales când vorbim de Sfânta Liturghie, ei trebuie să aibă o atitudine de celebranți, să fie o prezență activă. Rugăciunea este o participare continuă a credincioșilor la opera mântuirii lor. În rugăciune și prin rugăciune, credincioșii ajută nu doar la mântuirea proprie, căci prin rugăciune formează o cale de legătură în relația lor cu semenii și totodată mijlocesc pentru mântuirea lor.

Un alt mod de participare a mirenilor la exercitarea puterii sfințitoare îl constituie binecuvântarea. Mirenii au puterea de a binecuvânta, un exemplu în acest sens fiind bincuvântarea părinților față de copiii lor, binecuvântarea care în Taina Cununiei reprezintă una dintre condițiile morale de bază pentru primirea acestei Sfinte Taine, după cum se afirmă și în canoanele Sfântului Vasile cel Mare, în special în Canonul 38. În acest canon ni se spune că fecioarele care urmează bărbaților fără voia tatălui lor, desfrânează, și chiar dacă acestea se împacă cu părinții lor, iar după cum spune canonul, fapta săvârșită de ele ia vindecare, acestea nu vor fi primite la împărtășanie, ci vor face epitimie timp de trei ani.

Rolul și misiunea jurisdicțional-administrativă a laicilor.

În ceea ce privește implicarea laicilor în activitatea jurisdicțional – administrativă, trebuie menționat că aceștia își pot exercita puterea lor conducătoare sub întreit aspect: „executiv”, prin care toate hotărârile Bisericii sunt duse la îndeplinire; „legislativ”, prin participarea la organele colegiale și de conducere în Biserică, și nu în ultimul rând sub aspect „judecătoresc”, fiind membrii în consistoriile protopopești unde se judecă litigiile dintre mireni și preoți.

Părintele profesor Liviu Stan dezvoltă mai pe larg această chestiune a participării mirenilor la exercitarea puterii jurisdicționale în lucrarea „Mirenii în Biserică”, vorbind în special despre participarea mirenilor la sinoade (sec. I- XX), despre participarea mirenilor la alegerea clerului, prin participarea mirenilor la alegerea ierarhilor (sec. I – XX) și despre participarea mirenilor la administrarea averii bisericești.

În viața bisericii, găsim sinodalitatea manifestată în chip divers, dar pretutindeni și totdeauna. Ea ni se prezintă sub două principale aspecte: în primul rând ca și „sindalitate pură”, iar în al doilea rând ca și „sinodalitate mixtă”. Sinodalitatea pură se caracterizează prin adunări curat arhierești, cărora în limbajul canonic le revie numirea de sinoade, iar sinodalitatea mixtă, prin adunări mixte, de arhierei, clerici și laici, cărora impropriu li se dă denumirea de sinoade, adică sinoade mixte.

Sinodalitatea mixtă s-a dezvoltat paralel cu sinodalitatea pură. Însăși Apostolii au ținut seama de ea. În toate chestiunile mai importante care priveau biserica primelor veacuri, apostolii nu au adus hotărâri fiecare în mod individual, ci cu toții adunați în sobor comun cu ceilalți clerici și credincioși. Drept exemplu în acest sens, avem cartea Faptele Apostolilor, unde la capitolul I, respectiv capitolul VI, ni se spune că apostolii sau sfătuit cu întreaga comunitate din Ierusalim la alegerea lui Matia, respectiv alegerea diaconilor. Un exemplu specific mai găsim tot în cartea Faptele Apostolilor, la capitolul XV, unde ni se vorbește despre sinodul apostolic din Ierusalim, provocat de disputa pentru valabilitatea legii mozaice. Acest sinod este prototipul pentru congresele bisericești cu participarea clerului și totodată a poporului.

Participarea laicilor la sinoadele mixte o putem observa încă din primele secole creștine. O participare a laicilor o întâlnim la sinodul de la Ierusalim din secolul al II-lea, prezidat de către Narcis, Episcopul Ierusalimului și unde s-a dezbătut controversa pascală. Alte exemple în acest sens sunt: sinodul din Cezareea, prezidat de către episcopul Teofil al Cezareii; Sindoul din Iconia (230-255), care cu toate probabilitățile întrunise întreaga biserică, nu numai clerici și laici; Sinodul din Antiohia împotriva lui Pavel de Samosata (269-270).

Un rol important pe care l-au avut laicii a fost și implicarea lor dinrectă sau indirectă în cadrul celor șapte sinoade ecumenice.

Astfel, la cel dintâi sinod ecumenic, au luat parte foarte mulți laici, între care și experți în dialectică, care au purtat discuții în ambele părți. Discuțiile la care au luat parte aceștia dintre laici au fost trecute și în actele sinodale, iar contribuția lor la precizarea învățăturii ortodoxe și la combaterea ereziei ariene a fost de mare însemnătate.

Nu numai la întâiul sinod ecumenic au fost de față dintre mireni. Începând cu sinodul II și până la sinodul V ecumenic, sunt menționați și laici ca specialiști în probleme teologice ori ca demnitari din partea palatului imperial. Rolul lor însă, nu era decât consultativ, fără drept de vot, de care beneficiau doar ierarhii.

În veacul al V-lea au avut loc două sinoade ecumenice, cel de-al III-lea și cel de-al IV-lea, de la care nu au lipsit laicii, sub o formă sau alta. Astfel, Chiril al Alexandriei a venit la sinodul din Efes cu un mare număr de clerici, corăbieri egipteni și țărani locuitori din Asia, iae Nestorie a venit la sinod cu „mare putere de gloate”, iar în afară de aceștia au mai fost și alți mireni. La sinodul IV ecumenic de la Calcedon, din anul 451, se pomenește că au luat parte și dintre mireni, demnitari imperiali și senatul. Firește că poporul nu avea drept de vot decisiv în aceste sinoade mixte, deoarece dreptul acesta aparținea numai episcopilor, în calitate de rectori ai bisericilor, cu toate acestea, rolul poporului nu fusese doar acela de a lua la cunoștință hotărârile aduse de episcopi, ci după cum am văzut la sinodul I ecumenic, mulți laici își exprimau părerile, susțineau sau combăteau o cauză, și în felul acesta, fără a avea un drept egal cu episcopii, ei totuși influențau sau determinau uneori hotărârile care se luau.

La sinoadele ecumenice alături de împărat, demnitari și senatori, n-au lipsit și alți laici. De altfel, reprezentanții laicilor nu au lipsit nici de la sinoadele care nu au avut un caracter ecumenic.

Aceste sinoade mixte au o utilitate de necontestat, căci prin ele Biserica își conduce și își apără interesele după porunca cea mai creștinească a dragostei și a colaborării tuturor mădularelor trupului celui mistic al lui Hristos. Poporul nu este un element pasiv, el este chemat să lucreze alături de ierarhie pentru bunăstarea, propășirea și triumful Bisericii.

Acțiunea mirenilor în soboare este și un mijloc foarte potrivit pentru a se preveni orice abuz și procedare arbitrară la care s-ar putea preta un ierarh sau chiar un sinod. Având mereu în față reprezentanții întregii Biserici, ierarhii vor rezista mai ușor ispitelor de a lucra autocrat și despotic, în interes personal sau al cuiva particular. Elementul laic se impune în soboare ca un corectiv util.

Prin aceste sinoade mixte se realizează o conciliere între conducători și conduși, măsurile care se impun prin autoritatea episcopului apar ca emanate din consensul întregii Biserici, nu numai din voința unui episcop sau a unui sinod eparhial, deși aceste autorități le imprimă caracterul obligativității. Prin sinodul mixt se realizează o fericită formulă ce înlesnește colaborarea tuturor membrilor Bisericii, iar laicii, prin colaborarea lor ca membrii ai sinoadelor mixte, îi pot determina pe ierarhi să ia măsuri utile și necesare pentru Biserică. Aceasta nu înseamnă că arhiereii care acceptă și pun în aplicare aceste decizii, nu înseamnă că se subordonează sinodului mixt, ci acționează pentru nevoilor și binele Bisericii. Prin urmare, deciziile sinoadelor mixte, față de autoritatea episcopală competentă au numai valoare consultativă, indicativă, însă nu obligatorie. Cu toate că aceste sinoade au numai un caracter de foruri consultative, dependente de autoritatea episcopului și nefiind corpuri independente superioare episcopatului, proporția membrilor participanți din acest punct de vedere poate fi socotită a fi indiferentă, dar cea de 2/3 mireni și 1/3 clerici, apare totuși ca cea naturală.

Așadar, acesta este sensul colaborării mirenilor în sinoadele mixte, care rămân în principiu la un rol consultativ.

Cu privire la alegerea clerului, trebuie spus că mirenii au avut un rol deosebit în acest sens.

Sfinții Apostoli sunt primii care au acordat laicilor o importanță în alegerea episcopilor, preoților și diaconilor. Astfel, Sfântul Apostol Pavel, în Epistola I către Timotei, înșirând însușirile pe care le reclamă funcțiunea de episcop, amintește între altele și pe aceea a bunului nume, zicând: „Și se cade lui și mărturie bună să aibă de la cei din afară”. Această mărturie de la cei din afară, în Omilia VI, 3 în Levitic, Origen o înțelege ca o mărturie ce s-ar cere de la credincioșii din afară.

La început episcopii se alegeau dintre creștinii cei mai destoinici, cei mai încercați în credință și cei mai cu reputație. Firește că mărturia cea mai competentă asupra asupra vredniciei unui candidat o putea da numai comunitatea respectivă, aceea în care el a trăit și a activat. Bunul nume era o chezășie că episcopul își va îndeplini chemarea cu folos, căci o persoană dubioasă, nu numai că n-ar fi inspirat încredere, dar instituirea unei astfel de persoane ca episcop ar fi fost spre scandalizarea tuturor creștinilor. Pe atunci nu erau școli pentru pregătirea clerului, iar mărturia credincioșilor va fi fost criteriul cel mai potrivit și sigur pentru constatarea vredniciei unui candidat din toate punctele de vedere. Acesta a fost unul din puternicele motive practice care au susținut și în veacurile următoare dreptul de alegere al mirenilor.

Întrucât de foarte multe ori pentru alegerea clerului se ajungea la scandaluri, Sfinții Părinți restrâng puterea de implicare laică în luarea deciziei finale. Astfel, prin canoanele 12 și 13 Laodiceea, și canonul 4 de la Sinodul I Ecumenic, Sfinții Părinți interzic participarea maselor (plevei), care de obicei producea dezordine, la alegerea clerului. Prin aceasta s-au pus bazele sistemului de mai târziu (din Orient, sec. VI), unde dreptul de participare la alegere îl aveau numai fruntașii laici și clerul. Limitarea și reglementarea participării poporului la alegeri nu s-a făcut cu intenția de a-l îndepărta total din alegeri, ci spre a întări drepturile ierarhice împotriva abuzurilor.

În anul 419, într-un sinod ținut la Cartagina și prezidat de către Fericitul Augustin, s-a făcut o operă de triere a canoanelor sinoadelor anterioare la care s-au adăugat unele noi. Această operă a rămas cunoscută în Biserică sub numele de canoanele Sinodului de la Cartagina.

Afară de canoanele acceptate oficial de acest sinod, mai sunt și unele care aparțin unor sinoade de la sfârșitul secolului IV, care deși nu sunt acceptate, ele totuși rămân mărturii prețioase ale glasului Bisericii din acea vreme. Astfel, avem canoanele sinodului II din Cartagina (390). În canonul 5 ni se prezintă în alte cuvinte, dar cu un element nou, ideea de la sfârșitul canonului 6 de la Sardica, unde se dispune că dacă prin trecerea timpului, poporul credincios s-ar înmulți, și nu a avut episcop în localitatea respectivă, iar poporul ar cere să i se dea episcop proprium atunci cu voia autorității competente, să aibă alt episcop. Canonul 12 semnalează auzul pe care îl fac unii episcopi, care hiritonesc episcopi după dorința poprului, dar fără avizul primatelui acele provincii. Acest lucru condamnă și dispune, ca fără voia primatelui și cu mai puțin de trei episcopi, să nu se facă hirotonia episcopală, lucru spus de altfel și de canonul 4 al Sindoului I Ecumenic, canonul 3 al Sinodului VII Ecumenic, etc. Prin acest canon 12 se vizează și se condamnă numai abuzul comis față de drepturile primatelui și a obiceiului ca cel puțin trei episcopi să fie prezenți la alegerea și hirotonia episcopilor, dar nu se oprește să se hirotonească episcop după voința poporului. De altfel, sinodul III din Cartagina, prin canoanele 40, 42, 46 vizează iarăși alegerea episcopului rin popor, iar sinodul IV Cartagina din 398, dispune prin canonul 1, ca alegerea episcopilor să se facă prin consensul clericilor, al laicilor, al tuturor episcopilor din provincie și prin voia mitropolitului. De asemenea, prin canonul 27 se reglementează ca transferarea episcopilor dintro-o parohie mai mică în alta mai mare, să nu se facă fără consensul cericilor, al laicilor și al sinodului episcopilor.

În Biserica creștină, a fost observată dintru început practica de a li se acorda laicilor partea cuvenită de colaborare nu doar la alegerea episcopilor, ci și pentru cea a preoților și a diaconilor. În Biserică, poporul a fost întotdeauna considerat părtaș la actul alegerii unui păstor, căci impunerea unui cleric neagreat “împotriva spiritului Bisericii Ortodoxe, care este străină oricărei măsuri silnice”. Faptul că sunt părtași la alegerea păstorului, este unul dintre motivele care întăresc legătura morală dintre popor și cler, iar păstorul ales este iubit și sprijinit de popor, iar colaborarea lor va fi spre sporirea slavei lui Dumnezeu.

Prin practică, biserica ortodoxă a creat un fel de drept de alegere al laicilor. Acest drept este însă de altă natură decât cel care se înțelege în uzul comun, prin dreptul de alegere. În sensul acesta, actul alegerii conferă celui ales un drept real, i se dă o autoritate, autoritate ce își are izvorul în voința comună și liberă a celor ce aleg. Nu tot la fel este și cu alegerea pe care o fac mirenii în biserică. Aceasta nu conferă alesului nicio autoritate în biserică, căci prin actul alegerii i se oferă persoanei alese, numai dreptul de a fi luat în considerare de autoritatea competentă la ocuparea unui post vacant. Prin urmare, dreptul pe care-l exercită mirenii sub titlul de drept de alegere, nu este în realitate un astfel de drept, ci numai unul de propunere, de prezentare.

În zilele noastre, particiciparea laicilor la alegerea clerului se rezumă doar la rostirea cuvintelor „vrednic este”, prin care pecetluiește alegerea candidatului ce urmează a îmbrăca haina preoției. Rostirea cuvintelor „vrednic este” la hirotonirea unui candidat, are un carecter pur declarativ, în ceea ce privește moralitatea acestuia și nicidecum un caracter esențial în alegerea definitivă.

Legat de participarea laicilor în domeniul administrativ, putem spune că au avut un rol foarte important în administrarea averii bisericești. Pentru administrarea unor bunuri materiale nu se cere un dar de la Duhul Sfânt, așa cum este cazul preoției. Nu exită vreun fel de rânduială care nu le permite laicilor să ocupe funcții administrative, ei pot fi administratori ai averilor sau a fondurilor bisericești, la fel ca orice cleric. Lucrul acesta este mărturisit de Sfântul Apostol Pavel însuși, în epistola I către Corinteni, unde îi îndeamnă pe aceștia să încredințeze milostenia ce o vor aduna, unor bărbați pe care îi vor alege ei (I Cor. XV, 3).

În vremurile de persecuție ale primelor trei veacuri, Bisericii nu-i era îngăduit să-și agonisească averi pe numele său, fapt pentru care cei care dețineau averea Bisericii erau minerii, în sensul că ei erau cei care administrau averea Bisericii. În astfel de împrejurări, credincioșii laici erau și proprietari și administratori ai averilor comunităților creștine. Aceasta nu înseamnă că administrarea nu ar fi fost supravegheată de episcop, fie personal, fie printr-un cleric al săi având funcția de econom.

Laicii au avut un rol și în administrarea averilor parohiale. Aceștia fie erau economi propriu-ziși, care trebuiau să dea socoteală parohilor, fie erau își aduceau contribuția ca și organe ajutătoare. Colaborarea laicilor la administrarea bunurilor Bisericii nu a fost niciodată refuzată de autoritățile bisericești, colaborarea acesta fiind foarte necesară.

Drepturile ce se cuvin elementului laic de a lua parte la administrarea averii bisericești, privite dintr-un punct de vedere mai larg, sunt mai multe obligații ce decurg din îndatorirea generală de membru al bisericii creștine, din obligația de a munci pentru propășirea Bisericii. Acestea însă, raportate la drepturile propriu-zise ale ierarhiei, nu au decât caracterul unor concesiuni, sunt funcții dependente de drepturile imprescriptibile ale ierarhiei și măsura lor variază după voința acesteia.

Rolul și misiunea laicilor în Biserica Ortodoxă Română

Îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos de a vesti evanghelia la toată făptura, pînă la marginile pământului, prin cuvânt și prin faptă, s-a aplicat și spațiului românesc.

Bazele laicatului românesc au fost puse de doi dintre apostolii Mântuitorului, de Andrei și Filip.

Un document de la începutul Evului Mediu ne relatează că Sfântul Apostol Filip a convertit la credința în Hristos „aproape întreaga Sciție (Dobrogea) și a așezat acolo episcopi, preoți și diaconi”. Organizarea bisericească data de apostoli s-a lărgit în cursul timpului prin activitatea misionarilor locali și mai ales a celor veniți din regiuni mai intens creștinate, precum Asia Mică și Orientul Apropiat. Primii misionari despre a căror viață și activitate avem amănunte, au venit la noi spre sfârșitul secolului al III-lea, din Asia Mică. Este vorba despre Epictet preotul și ucenicul său Astion, care propovăduind cuvântul Evangheliei au suferit moarte martirică la anul 292, în cetatea Halmyris, o localitate din nord-estul Dobrogei. Actul lor martiric arată că numărul celor convertiți la creștinism depășește 1000 de persoane. Celor mai mulți dintre aceștia nu li se cunoaște profesia sau starea socială, dar credem că majoritatea îi reprezintă pe laici. Pe o lespede de calcar care astupa cripta a doi martiri căzuți în timpul lui Decius și înmormantați la Niculițel se spune: “Aici și acolo a curs sângele martirilor”, iar pe pereții criptei de deasupra lor scrie: “Martirii lui Hristos: Zotikos, Attalos, Kamasis și Fillipos”. Cei patru martiri de la Niculițel erau laici și vorbitori de limbă greacă, judecând faptul că pe lângă numele lor grecesc nu este făcută nicio altă precizare. Credem că unii dintre numeroșii martiri erau meseriași, comercianți ori militari, însă ceea ce contează pentru noi toți este mărturisirea legăturii cu Mântuitorul Hristos.

Nu există foarte multe documente mărturisitoare în ceea ce privește laicatul românesc din perioada premergătoare anului 313, când împăratul Constantin cel Mare acordă libertate creștinilor, în schimb pentru perioada de după acordarea libertății creștinismului, până spre începutul secolului al VII-lea, când năvălirile barbare provoacă o criză puternică, informațiile despre laici sunt foarte bogate.

Documente care consemnează despre credincioșii din secolele IV-VI, îi arată ca buni cunoscători și totodată trăitori ai creștinismului. Aceasta presupune o pregătire catehetică serioasă, ale cărei baze fuseseră puse încă din secolele anterioare. Catehizarea se făcea în biserică, în cadrul cultului sau în adunările de învățătură, de către clerici, dar și de către laici. Prin aceasta se dobîndea o învățătură generală a creștinismului și a istoriei mântuirii, iar o explicare mai profundă a doctrinei și a morale se făcea de către didascali, care erau învățători calificați dintre laici.

De la începutul secolului al XIV-lea, mitropoliții Bisericii române intră în sfatul voievodal al țării ca membrii de drept, fapt pentru care acest sfat poate fi considerat nu numai for politic, ci și bisericesc. Pe lângă acest Sfat voievodal au existat și Soboare bisericești pe țară, cum a fost cel convocat între anii 1502-1503, de către Nifon, fostul patriarh al Constantinopolului, devenit mitropolit al Ungrovlahiei în timpul lui Radu cel Mare. Din acest Sobor făceau parte toți egumenii mănăstirilor Ungrovlahiei, tot clerul Bisericii, împreună cu Domnitorul, boierii și mirenii. Soboarele acestea se convocau periodic, iar în cadrul lor reprezentanții Bisericii dimpreună cu boierii din Sfatul domnesc și alți împuterniciți ai mirenilor, luau mărurile ce se cuveneau.

În Transilvania și în Maramureș, teritorii asuprite politic și religios, au existat și funcționat soboarele mixte, ca formă de luptă pentru conservarea etnică și religioasă. În cadrul acestora se încerca rezolvare celor mai însemnate chestiuni bisericești și totodată naționale.

În timpul marilor asupriri religioase din Transilvania, rezistența ortodoxă a fost apărată nu numai de clerici, care erau mai cu strășnicie urmăriți, ci mai cu seamă de laici. Așa s-au obținut numeroase biruințe ale credincioșilor laici, comparabile cu cele ale clericilor. Să ne aducem aminte de Sofronie de la Cioara, cel care la Zlatna, între 10 și 11 august 1760 a ținut un mare sobor al tuturor ortodoxilor din acel ținut al Munților Apuseni. Aici au participat locuitori din mai multe părți ale Ardealului, în frunte cu preotul, cântărețul și câte 2-3 țărani fruntași. La glasul lui Sofronie au purces spre Zlatna nesfârșite valuri de popor fără de care, clerul singur ar fi putut să demonstreze asupritorilor o rezistență atât de puternică.

În pofida condițiilor politico-religioase foarte grele din Transilvania, laicatul ortodox a fost prezent alături de ierarhie și cler în lupta comună pentru libertate.

Importanța elementului laic a fost bine sesizată de către mitropolitul Andrei Șaguna, care prin „Statutul organic” a definit rolul acestora, al laicilor, în Biserică. Prin acest Statut, Biserica îmreună cu laicatul au putut obține drepturi naționale și bisericești de la statul austro-ungar, drepturi pentru care se generațiile anterioare au dus lupte grele, însă fără succes.

Astfel, la data de 24 decembrie 1864, printr-un auograf imperial, se aprobă reînființarea vechii Mitropolii Ortodoxe Române a Transilvaniei și numirea lui Andrei Șaguna ca arhiepiscop și mitropolit. După realizarea acestui nobil ideal al vieții sale, era necesară întocmirea unui regulament, a unor legi după care să se conducă Biserica Ortodoxă Română a Transilvaniei. De aceea, mitropolitul Andrei a convocat la Sibiu un Congres Național Bisericesc al românilor ortodocși din întreaga mitropolie, cu câte 10 preoți și 20 de mireni din fiecare eparhie, deci cu 90 de deputați. Lucrările congresului au durat 22 de zile, de la 28 septembrie, până la 19 octombrie 1868. Au avut loc 12 ședințe în care s-au dezbătut cele mai de seamă probleme ale organizării noii mitropolii. O comisie a Congresului a studiat un proiect prezentat de Șaguna, care cu neînsemnate modificări, a fost primit de Congres sub denumirea de „Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania”.

Elementele de bază ale Statutului Organic erau autonomia față de stat și sinodalitatea.

Prin autonomia față de stat, Biserica era apărată împotriva oricărui amestec sau aserviri din partea împăratului, a guvernului sau a altor cârmuitori politici.

Prin sinodalitate sau colaborarea între clerici și laici (o treime clerici și două treimi laici) la conducerea treburilor bisericești, Biserica era apărată împotriva oricărui absolutism ierarhic.

Cu toate acestea, în practică, voința arhiereilor, a ajuns de puține ori în conflict cu cea a sinoadelor mixte, așa cum le prevedea „Statutul Organic”, întucât lipsa unor dispozițiuni ce se cuprindeau în proiect, impun constatarea că „Statutul Organic” a știrbit formal caracterul ierarhic-sinodal al Bisericii din Ardeal. În realitate, practica vieții bisericești ardelene nu i-a adus nicio știrbire acestui caracter, ci această practică a definit mai real și a întărit și mai mult acest caracter al Bisericii. Niciodată, pentru motive nevalabile nu s-a trecut peste voința arhiereilor, care au rămas de fapt instant supremă în toate chestiunile Bisericii.

În ce privește proporția de 2/3 mireni și 1/3 clerici în sinoadele mixte introduse de Șaguna, considerând că în aceste sinoade trebuie să fie reprezentată cât mai bine Biserica întreagă, că glasul întregii Biserici trebuie să se facă auzit cât mai clar și că atât părerile și dorințele mirenilor, cât și ale clericilor trebuie să fie reprezentate cât mai deplin și mai fidel, atunci trebuie să conceadă oricine că reprezentanța de 2/3 mireni, adoptată de Șaguna, nu este deloc exagerată și nedreaptă.

Școala și Biserica au modelat laici de mare valoare care au apărat credința strămoșească de curentele raționalis-atee, ori ideologii politice din perioada interbelică.Aici trebuiesc amintiți Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Nicolae Paulescu, Simion Mehedinți, Ion Petrovici, Sextil Pușcariu, Victor Barbilian și alții.

Am văzut cum de-a lungul timpului laicii au avut un rol de o mare însemnătate în Biserica românească și în societate, în funcție de necesitățile vremurilor, mai bune sau mai puțin bune.

Organizarea actuală a Bisericii Ortodoxe Române.

Potrivit Legii Cultelor Nr. 489/2006, cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică. Ele se organizează și funcționează în baza prevederilor constituționale și ale prezenzei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice. (art. 8, alin. 1)

Cf. art. 14 alin.2 al aceleiași legi, unitățile de cult, inclusiv filialele lor fără personalitate juridică, se înființează și se organizează de către culte, potrivit propriilor statute, regulamente și coduri canonice.

Prin cele prezentate mai sus, observăm faptul că orice cult este organizat și funcționează potrivit propriului statut. Acest lucru se aplică și în cazul Bisericii Ortodoxe Române, care este organizată și funcționează în baza propriului statut. Statutul este cel care reglementează activitatea organismelor centrale și locale ale Bisericii, astfel încât acestea să se adapteze la necesitățile actuale ale credincioșilor.

În ce privește rolul laicilor în Biserică, participarea lor la viața bisericească mai exact și îndreptățirile pe care le au de a participa la exercitarea puterii Bisericești, precum și limitele acestei participări în ziua de azi, au fost bine definite în „Statutul de Organizare și funcționare al Bisericii Ortodoxe Române”.

Statutul Bisericii Ortodoxe Române, este recunoscut de Guvernul României prin H.G. nr. 53/16 ianuarie 2008 și publicat în Monitorul Oficial nr. 50/22 ianuarie 2008.

În conformitate cu primul articol din Statutul său de organizare și funcționare, Biserica Ortodoxă Română este comunitatea creștinilor ortodocși, clerici, monahi și mireni, constituiți canonic în parohii și mănăstiri din eparhiile Patriarhiei Române aflate în interiorul și în afara granițelor României, care mărturisesc pe Dumnezeu în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, pe temeiul Sfintei Scripturi și al Sfintei Tradiții și participă la viața Bisericii prin aceleași Sfinte Taine, slujbe liturgice și rânduieli canonice.

În același Statut, la art. 2, alin. 2, este menționat faptul că Biserica Ortodoxă Română este autocefală și unitară în organizarea și lucrarea sa pastorală, misionară și administrativă, iar la art. 3, alin. 1 respectiv 2, este consemnat faptul că Biserica Ortodoxă Română are conducere sinodală ierarhică, potrivit învățăturii și canoanelor Bisericii Ortodoxe și tradiției sale istorice și totodată că Biserica Ortodoxă Română se administrează în mod autonom prin organisme proprii reprezentative, constituite din clerici și mireni, potrivit Sfintelor Canoane, dispozițiilor prezentului Statut și altor dispoziții ale autorității bisericești competente.

Vedem prin aceasta că Biserica Ortodoxă Română este autonomă și se administrează prin organisme proprii reprezentative, formate din clerici, respectiv mireni. Iată deci, că și laicii au un rol foarte bine definit în structura Bisericii. Când spunem „structura Bisericii”, ne referim la tot ceea ce înseamnă ierarhia Bisericii Ortodoxe Române, începând de la nivel parohial, eparhial și până la cea mai înaltă autoritate din cadrul Bisericii, care este Sfântul Sinod.

Biserica Ortodoxă Română a formulat importanța credincioșilor laici în administrația bisericească prin „principiul participării credincioșilor laici la realizarea administrației bisericești”.

Principiul participării credincioșilor laici la realizarea administrației bisericeși, fie direct, fie prin reprezentanți aleși de aceștia, este consacrat de Statut și de Regulamentele bisericești de conducere și administrare bisericești la toate nivelurile.

III.1 Rolul și misiunea laicilor în parohie

Potrivit actualului Statut al Bisericii Ortodoxe Române,

“Parohia este comunitatea creștinilor ortodocși, clerici și mireni, situată pe un anume teritoriu și subordonată Centrului eparhial din punct de vedere canonic, juridic, administrativ și patrimonial, condusă de un preot paroh numit de chiriarhul (arhiepiscopul sau episcopul) eparhiei respective.” (art. 43 ).

Un prim principiu al unei parohii este acela de comunitate formată din clerici și mireni. Observăm prin aceasta că acolo unde nu sunt mireni, nu poate exista nicio parohie.

Ca și membri ai unei parohii, laicii au atât drepturi, cât și îndatoriri. Acest lucru este bine exprimat și în articolul 45 din Statut:

“Credincioșii parohiei au următoarele drepturi: de a beneficia de asistență religioasă, de a alege și a fi alseși în organismele parohiale, de a beneficia de ajutor filantropic, după posibilități; și îndatoriri: de a susține, întări și mărturisi credința Bisericii Ortodoxe; de a viețui potrivit învățăturii de credință ortodoxă; de a participa la sfintele slujbe; de a se împărtăși cu Sfintele Taine; de a împlini faptele milei creștine; de a întreține și ajuta Biserica și pe slujitorii ei”. În acest articol sunt expuse foarte clar atât drepturile, cât și îndatoririle credincioșilor parohiei, iar dacă privim cu atenție, unul dintre drepturile laicilor este de a alege și de a fi aleși în organismele parohiale.

Organismele statutare parohiale sunt: „Adunarea Parohială”, „Consiliul Parohial” și „Comitetul Parohial”.

Adunarea parohială

Adunarea parohială este organismul deliberativ al enoriei. Aceasta este compusă din credincioșii creștin-ortodocși majoritari din cuprinsul parohiei, bărbați și femei, care mărturisesc prin credința, faptele și ținuta lor morală, atașamentul față de Biserica Ortodoxă, față de învățătura ei de credință și față de instituțiile ei. (art. 54, alin. 2)

Prin urmare o contribuție importantă a laicilor în parohie, este în cadrul Adunării parohiale și după cum găsim stabilit în Statutul de organizare și funcționare al Bisericii Ortodoxe Române, atribuțiile acestui organism sunt pe cât de numeroase, pe atât de importante.

Conform art. 55, Adunarea parohială exercită următoarele atribuții:

alege membrii Consiliului parohial și pe cei ai Comitetului parohial;

aprobă raportul de activitate al Consiliului parohial;

aprobă raportul de activitate al Comitetului parohial;

avizează bugetul anual al parohiei spre a fi aprobat de către Permanența Consiliului eparhial;

ia hotărâri cu privirea la zidirea, repararea, restaurarea și întreținerea bisericii, a casei parohiale și a altor clădiri ale parohiei, precum și la conservarea și restaurarea patrimoniului mobil, și solicită aprobarea scrisă Permanenței Consiliului eparhial, care verifică, prin specialiștii de la Centrul eparhial, necesitatea, legalitatea și calitatea proiectelor ce se propun a fi realizate;

hotărăște înființarea de fonduri cu scop bisericesc, cultural sau social-filantropic și stabilește normele pentru completarea resurselor financiare necesare parohiei;

la propunerea Consiliului parohial fixează cuantumul contribuțiilor benevoel de cult, potrivit nevoilor parohiei, informând despre aceasta Centrul eparhial;

examinează și completează raportul anualprivind desfășurarea activităților din parohie;

avizează raportul anual privind situația economico-financiară a parohiei, spre a fi aprobat de către Permanența Consiliului eparhial;

face propuneri spre aprobare de către Consiliul eparhial, cu privire la înstrăinarea în orice mod (vânzare, schimb, donație, cedare de drepturi litigioase etc.) a bunurilor imobile bisericești ale parohiei;

aprobă măsuri pentru administrarea proprietăților mobile și imobile ale parohiei, supraveghind buna întreținere a edificiilor bisericești, culturale, social-filantropice și fundaționale.

Prezența membrilor Adunării parohiale este solicitată în mod normal o singură data pe an, în primul trimestru al anului, sau ori de câte ori este necesar. Acest aspect este expus mai pe larg în Statutul Bisericii Ortodoxe Române, unde conform art. 56, „Adunarea parohială se întrunește în ședință ordinară o singură dată pe an, și anume în primul trimestru al anului, iar în ședințe extraordinare, ori de câte ori este nevoie. Adunarea parohială este convocată de președinte cu cel puțin o săptămână înainte de data fixată pentru întrunire, înștiințând despre aceasta pe protopop. În caz de neputință, sau rea voință, a parohului, constatată de Centrul eparhial, Adunarea parohială este convocată și prezidată de protopop sau delegatul acestuia, din încredințarea chiriarhului. Convocarea va cuprinde locul, data și ora Adunării parohiale, precum și problemele ce se vor discuta, va fi citită de preotul paroh în biserică, îndată după terminarea Sfintei Liturghii și va fi afișată la ușa bisericii.”

Referitor la cvorum, în ce condiți este sau nu întrunit, art. 57 din Statut dispune următoarele: “Adunarea parohială este valabil constituită în prezența preotului paroh sau a preotului delegat de către Centrul eparhial și a cel puțin o zecime din totalul membrilor înscriși în lista membrilor Adunării parohiale. Dacă la data fixată pentru Adunarea parohială nu se întrunește numărul necesar de membrii, Adunarea parohială are loc, fără vreo altă convocare, în duminica urmatoare, în același loc și la aceeași oră, când aceasta este valabil constituită cu numărul de membrii prezenți, dintre care nu pot lipsi două treimi din membrii Consiliului parohial.”

Iată că și aici mirenii au un rol esențial, căci fără un anumit număr de membrii nu se întrunește cvorumul, iar Adunarea parohială nu este valbil constituită. Cu toate acestea, dacă cvorumul a fost întrunit, Adunarea parohială nu poate lua hotărâri valabile fără votul a jumătate plus unu dintre membri prezenți, așa cum se arată în art. 58 din prezentul Statut. Tot din același articol aflăm că doar membri Adunării parohiale înscriși în listă și prezenți la ședința Adunării parohile, pot contesta hotărârile luate în cadrul ședinței, contestații ce se fac către Permanența Consiliului eparhial.

Credincioșii direct, ca membri ai Adunării parohiale, și prin delegații lor, în organele executive, la nivelurile superioare, participă la realizarea în toate fazele de înfăptuirea a administrației bisericești în cele mai variate forme.

Astfel, în faza de inițiere și pregătire a normelor administrative, decizii, hotărâri, credincioșii participă, ca de altfel și în celelalte faze, atât ca membrii ai organelor de decizie, din care fac parte de drept, sau ca membrii delegate, aleși în mod individual, prin propuneri și sugestii.

Consiliul Parohial

Un mod aparte, specific, dar important, de participare al credincioșilor la inițierea unor măsuri administrative îl constituie Consiliul parohial.

Conform art. 59, “Consiliul parohial este organismul executiv al Adunării parohiale. Adunarea parohială allege din rândul ei pe membrii Consiliului parochial – în număr de 7,9 sau 12 membrii – în funcție de categoria parohiei, precum și 2-4 membrii supleanți. Membrii Consiliului parohial și supleanții, persoane majore, sunt aleși pe termen de 4 ani dintre credincioșii care frecventează biserica, au o viață creștină pilduitoare, se bucură de respectul comunității și nu au fost judecați și condamnați penal; aceștia activează benevol și pot fi realeși. Membrii aceleiași familii: soțul și soția, părinții și copiii, frații, verii primari, ginerii, nașii și finii nu pot fi în același timp, membrii ai Consiliului parohial. Sunt membri de drept în Consiliul parohial, cu vot deliberative, preotul paroh ca președinte, ceilalți preoți și diaconi slujitori active ai parohiei, precum și primul cântăreț (cantor, dascăl) al bisericii parohiale.”

Conform art. 60 din Statut, din cauza unei activități ostile Bisericii, membrii consiliului parohial pot fi revocați de către Permanența Consiliului eparhial, la cererea motivată a parohului, avizată de protopop, sau în urma constatării de către autoritatea superioară bisericească, iar membrii ce au fost revocați nu mai au dreptul de a fi realeși în Consiliul parohial pe o perioadă de 5 ani.

La fel ca și în cazul Adunării parohiale, Consiliul parohial are de îndeplinit o serie de atribuții, unele diferite față de cele ale Adunării parohiale. Aceste atribuții sunt prevăzute mai pe larg în art. 61.

Astfel, cf. art. 61, în afara atribuțiilor prevăzute de art 55, lit. a), b), c), d), e), i) și j), între ședințele Adunării parohiale, Consiliul parohial exercită toate atribuțiile acesteia, precum și următoarele atribuții:

desemnează dintre membrii Adunării parohiale un delegat pentru alegerea membrilor mireni ai Adunării eparhiale din circumscripția respective;

întocmește bugetul parohial și urmărește modul de chivernisire al acestuia;

întocmește raportul annual privind situația economico-financiară a parohiei, iar o copie a acestui raport se va înainta spre informare Centrului eparhial;

elaborează raportul anual privind activitatea Consiliului parohial, pe care îl prezintă spre aprobare Adunării parohiale;

desemnează doi cenzori pentru controlul financiar al Comitetului parohial;

primește și verifică justificarea financiară anuală a gestiunii Comitetului parohial;

aprobă propunerile preotului paroh privind înzestrarea bisericii cu veșminte, icoane, obiecte și cărți de cult, cele necesare pentru serviciul religios și a instrucțiunilor parohiale (culturale, sociale, fundaționale), precum și alocarea fondurilor corespunzatoare;

vegheaza ca aprovizionarea pangarului parohiei cu lumânări, calendare, obiecte și cărți de cult, precum și tipărituri de zidire duhovnicească, să se facă numai de la Centrul eparhial, pentru susținerea activităților misionare ale eparhiei respective;

unde sunt mulți slujitori ai altarului, încredințează, cu process verbal, pangarul unui alt slujitor decât parohul, cu asumarea întregii răspunderi material și gestionare decât acesta;

face propuneri spre aprobare Permanenței Consiliului eparhial, cu privire la transmiterea folosinței bunurilor immobile bisericești ale parohei (închiriere, comodat, arendare, etc.), a grevării cu sarcini sau efectuării de servituți a acestora, cu excepția locașurilor de cult.

Hotărârile în legătură cu prevederile leterelor a), e) și i) ale prezentului articol se comunică protopopului, pentru aprobare.

Întrunirea Consiliului parohial nu este legată obligatoriu de o anumită perioadă a anului, ci precum este scris și în art. 62, Consiliul parohial se poate întruni lunar sau ori de câte ori este nevoie. Convocarea este făcută de preotul paroh, care prezintă problemele ce se află pe ordinea de zi.

Legat de prezența care poate constitui legal Consiliul parohial, același articol 62, ne spune că, acest Consiliu este legal constituit cu prezența a 3/4 din membri săi și poate lua hotărâri valabile, cu votul a două treimi din membri prezenți.

Dacă pentru a se întruni cvorumul și totodată pentru a se putea lua hotărâri, în cazul Adunării parohiale se cere un număr mai mic de membri din totalul celor înscriși, respectiv prezenți, iată că în cazul Consiliului parohial se cere un număr mai mare de membri pentru a se întruni cvorumul, respective pentru a se putea lua hotărâri valabile.

Un lucru foarte important este și acela că, Consiliul parohial deleagă unul sau doi membri care, în calitate de epitropi, sprijină parohul în administrarea corectă și eficientă a bunurilor personale, iar numele acestor epitropi trebuie comunicat protopopiatului pentru aprobare.

Comitetul parohial

În cele din urmă, ultimul organism constitutiv al parohiei este comitetul parohial. Și aici, la fel ca în cadrul Adunării parohiale și al Consiliului parohial, mirenii joacă un rol foarte important.

Comitetul parohial este organismul bisericesc parohial care funcționează sub președinția de drept a preotului paroh și este subordonat Consiliului parohial. Membrii Comitetului parohial sunt aleși de Adunarea parohială dintre membrii ei. Comitetul parohial are un număr dublu de membri față de cel al Consiliului parohial.(art. 66) Conform aceluiași articol, la alin. 2, se dispune ca membrii comitetului parohial să fie personae majore ale comunității, iar activitatea acestora se face pe principiul coluntariatului.

În cadrul Comitetului parohial activează cinci servicii, fiecare condus de un coordinator numit de biroul de conducere, așa cum se arată în art. 67 din Statut. Serviciile Comitetului parohial sunt următoarele: „serviciul social, serviciul misionar, serviciul cultural, serviciul pentru tineret și serviciul administrativ-gospodăresc”, fiecare dintre aceste servicii având atribuții foarte bine stabilite, unele dintre ele făcându-se în colaborare cu diferite parohii, eparhii, persoane, organizații, asociații sau fundații.

După cum am văzut, credincioșii își aduc și ei contribuția la exercitarea controlului asupra activităților organelor executive parohiale, în mod individual, cu ocazia diverselor întâlniri sau discuții personale, cu consilierii parohiali, membrii ai organelor executive, prin sesizări și reclamații, și organizat statutar prin dreptul de a fi delegate ca bărbat de încredere la toate ședințele organelor de conducere deliberative și executive ale unităților bisericești.

III.2 Rolul și misiunea laicilor la nivel eparhial

Potrivit Statutului de organizare și funcționare al Bisericii Ortodoxe Române,

„Eparhiile sunt unități bisericești consstituite dintr-un număr de parohii, grupate în protopopiate, precum și mănăstirile aflate pe un anumit teritoriu. În cuprinsul eparhiilor pot funcționa instituții de învățământ teologic și confesional, social-filantropic etc. Eparhiile sunt arhiepiscopii sau episcopii, conduse de către arhiepiscop sau episcop."(art.84, alin.1)

Organismele de conducere ale eparhiei sunt chiriarhul (arhiepiscopul sau episcopul eparhiot), Adunarea eparhială ca organism deliberativ, Consiliul eparhial și Permanența Consiliului eparhial ca organisme executive.(art. 85 ) Așa cum am văzut și în cazul organismelor parohiale, laicii au de asemene un rol foarte bine definit și în cadrul organismelor de conducere ale eparhiei.

Adunarea eparhială

Referitor la Adunarea eparhială, actualul Statut de organizare și funcționare a Bisericii Ortodoxe Române dispune următoarele:

Adunarea eparhială este organism deliberativ pentru toate problemele administrative, culturale, social-filantropice, economice și patrimoniale ale eparhiei.(art.90)

Potrivit art. 91:

Adunarea eparhială se compune din reprezentanții aleși ai clerului și ai credincioșilor, în proporție de o treime clerici și două treimi mireni, cu o viață morală și religioasă demnă de un creștin, care au candidat cu binecuvântarea (aprobarea scrisă a) ierarhului locului. Pentru activitate potrivnică Bisericii, mandatele acestora se revocă de Adunarea eparhială, la propunerea chiriarhului. (alin. 1)

Membrii mireni în Adunarea eparhială se aleg de către delegații consiliilor parohiale, constituiți în colegii electorale mirenești, pe circumscripții. (alin. 2)

Membrii Adunării eparhiale, clerici și mireni, se aleg pe termen de 4 ani. Ei pot fi aleși pentru cel mult două mandate. (alin. 4)

Numărul membrilor aleși ai Adunării eparhiale este de 30. (alin. 5)

Cf. art. 92 – Atribuțiile Adunării eparhiale sunt următoarele:

Susține interesele și drepturile Bisericii și ale eparhiei, conform cu prevederile canonice. Statutare și regulamentare bisericești;

Veghează la respectarea, în cuprinsul eparhiei, a măsurilor cu caracter unitar prevăzute de statut, regulamentele bisericești și de hotărârile organismelor bisericești centrale privitoare la administrarea bunurilor bisericești mobile și imobile ale unităților de cult din întreaga eparhie, precum și a altor bunuri patrimoniale, culturale și epitropești ale acestora;

Promovează activitățile educaționale, culturale, social-filantropice, misionare ale eparhiei și identifică mijloace și surse economico-financiare pentru susținerea acestora;

Deleagă un cleric și doi mireni, dintre membrii Adunării eparhiale, ca reprezentanți eparhiali, în Adunarea Națională Bisericească;

Alege membrii Consiliului eparhial, la propunerea chiriarhului;

Alege pe cei 3 membrii ai Consiliului eparhial și pe cei 2 supleanți, la propunerea chiriarhului;

La propunerea chiriarhului, desemnează unul sau doi clerici, după caz, pentru a fi aprobați de Sinodul mitropolitan ca membrii ai Consistoriului mitropolitan;

Apropbă raportul general anual întocmit de Consiliul eparhial și hotărăște măsuri pentru o bună desfășurare a activităților eparhiei;

Aprobă contul de execuție bugetară și bilanțul financiar-contabil al eparhiei, al instituțiilor și fundațiilor sale, precum și măsuri pentru asigurarea bunurilor bisericești.

Aprobă bugetul general al eparhiei, al instituțiilor și fundațiilor eparhiale;

Hotărăște cu privire la modul de administrare a bunurilor eparhiei, precum și ale instituțiilor și fundațiilor eparhiale, în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare;

Exercită și alte atribuții date prin prezentul statut și regulamentele bisericești.

Cf. art. 93:

(1)-Adunarea eparhială se întrunește în ședință anuală de lucru, în primul trimestru al anului, iar în ședințe extraordinare, ori de câte ori este nevoie.

(2)-Convocarea Adunării eparhiale, cu precizarea ordinii de zi, se face de către președinte, cu cel puțin 14 zile calendaristice înainte de data fixată pentru ședință, iar în cazuri excepționale, în cel mai scurt timp posibil.

(3)-Adunarea eparhială este statutar constituită cu prezența a două treimi din membrii să și hotărăște valabil cu votul a jumătate plus unu din numărul membrilor prezenți.

(4)-Procesul verbal al lucrărilor al lucrărilor Adunării eparhiale este semnat de președinte, de secretarii Adunării eparhiale și se păstrează la secretariatul eparhiei.

Cf. art. 94:

Pentru studierea și formularea propunerilor asupra problemelor ce urmează a fi supuse deliberării, Adunarea eparhială alege, la începutul fiecărui mandat de 4 ani, dintre membrii clerici și mireni, 5 comisii de lucru permanente, care vor avea câte un președinte și un raportor din mijlocul lor, desemnați de plen, la propunerea președintelui. Comisiile Adunării eparhiale sunt:

Comisia administrativ-bisericească,

Comisia culturală și educațională,

Comisia economică, bugetară și patrimonială,

Comisia social-filantropică,

Comisia organizatorică, juridică și de validare.

Conform prezentului Statut, vedem că rolul laicilor în Adunarea eparhială este unul foarte însemnat, ei fiind parte integrantă și cu rol decizional în Adunarea eparhială.

Consiliul eparhial

Potrivit art. 95 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române, Consiliul eparhial este organism executiv al Adunării eparhiale și are în competență probleme bisericești administrative, culturale, social-filantropice, economice, patrimoniale și fundaționale pentru întreaga eparhie.

Referitor la rolul pe care laicii îl au în cadrul Consiliului eparhial, actualul Statut, prin articolele 96, 97,98 și 99, dispune următoarele:

Cf. art. 96:

Consiliul eparhial se compune din 9 membrii, 3 clerici și 6 mireni, aleși pe termen de 4 ani de Adunarea eparhială dintre membrii ei. Ei pot fi aleși pentru cel mult două mandate. Pentru activitate potrivnică Bisericii, mandatele acestora se revocă de Adunarea eparhială, la propunerea chiriarhului. (alin. 1)

Cf. art. 97:

Consiliul eparhial se întrunește la convocarea președintelui, de două ori pe an sau ori de câte ori este nevoie.

Consiliul eparhial este legal constituit cu prezența a cel puțin două treimi din numărul membrilor săi și ia hotărâri cu votul a jumătate plus unu din numărul membrilor prezenți.

Cf. art. 98:

Consiliul eparhial exercită, în timpul dintre ședințele Adunării eparhiale, atribuțiile acesteia prevăzute de art. 92, lit. a), b),c) și k), precum și următoarele atribuții:

întocmește darea de seamă anuală asupra activității Cancelariei și sectoarelor Administrației eparhiale, a instituțiilor și fundațiilor eparhiale;

întocmește și prezintă Adunării eparhiale contul de execuție bugetară și bilanțul financiar-contabil al eparhiei, al instituțiilor și fundațiilor sale și propune măsuri de asigurare a bunurilor bisericești;

întocmește bugetul general anual al eparhiei, al instituțiilor și fundațiilor sale;

sprijină catehizarea copiilor, tinerilor și adulților, ia măsuri pentru procurarea mijloacelor materiale necesare susținerii programelor culturale și educativ-religioase în eparhie;

se îngrijește de bunul mers al instituțiilor de învățământ teologic și al școlilor confesionale din eparhie, în conformitate cu prevederile statutare și regulamentare bisericești;

înființează, organizează și supraveghează activitatea editurii și tipografiei eparhiale, a atelierelor de lumânări și pentru producerea veșmintelor și a obiectelor de cult, precum și a magazinelor pentru desfacerea acestora și a produselor achiziționate de la tipografia și atelierele Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă.

Hotărăște înființarea de fonduri eparhiale destinate ajutorării parohiilor sărace, acordării de burse tinerilor care se pregătesc în instituțiile de învățământ, precum și sprijinirii programelor locale de asistență social-filantropică și cultural misionară;

Hotărăște în privința înstrăinării în orice mod (vânzare, schimb, donație, cedare de drepturi litigioase etc.) a bunurilor imobile ale unităților bisericești din eparhie, cu excepția bunurilor sacre care sunt inalienabile;

Hotărăște, cu aprobarea prealabilă a Sinodului mitropolitan, în legătură cu înstrăinarea în orice mod (vânzare, schimb, donație, cedare de drepturi litigioase etc.) a bunurilor imobile bisericești ale Centrului eparhial, ale instituțiilor și fundațiilor eparhiale, cu excepția bunurilor sacre care sunt inalienabile;

Administrează bunurile mobile și imobile ale eparhiei, ale instituțiilor și fundațiilor eparhiale, în conformitate cu hotărârile Adunării eparhiale;

Verifică și aprobă raportul anual privind situația bunurilor mobile și imobile aflate în proprietatea sau folosința unităților de cult din eparhie (inventar, stare fizică, etc.);

Verifică resprectarea prevederilor statutare și regulamentare bisericești cu privire la alegerile de membri mireni și clerici în organismele bisericești deliberative și executive;

Confirmă, suspendă sau dizolvă consiliul parohial, la sesizarea preotului și la propunerea motivată a protopopului, dispunând instituirea unui consiliu interimar până la noi alegeri;

Verifică, aprobă, respinge sau modifică hotărârile organismelor parohiale, în conformitate cu prevederile art. 55, lit. j) din prezentul statut;

Exercită și alte atribuții care îi sunt date prin statut, regulamente sau prin hotărâri ale organismelor centrale bisericești și ale Adunării eparhiale.

Cf. art. 99:

Hotărârile Adunării eparhiale, ale Consiliului eparhial și ale Permanenței Consiliului eparhial devin executorii după confirmarea lor în scris de către chiriarhul locului. În caz de neconfirmare, chiriarhul dispune rediscutarea problemei.

Permanența Consiliului eparhial

Cf. art. 100 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române, între ședințele Consiliului eparhial, funcționează Permanența Consiliului eparhial.

Permanența Consiliului eparhial se compune din chiriarh, ca președinte, vicarul eparhial, consilieri eparhiali, inspectorul eparhial, secretarul eparhial, exarhul, consilierul juridic și contabilul-șef, ca membrii.(art. 101)

Vedem prin aceasta că și în cadrul Permanenței Consiliului eparhial, laicii își aduc contribuția, fie ca și consilier financiar, fie ca și consilier social-misionar, fie ca și jurisconsult, etc..

Potrivit aceluiași art., alin. 2, Permanența Consiliului eparhial se întrunește, de regulă, săptămânal, la convocarea chiriarhului sau a delegatului său. Cf. alin. 5, hotărârile Permanenței Consiliului eparhial se iau cu votul majorității membrilor prezenți și sunt duse la îndeplinire de Cancelaria și sectoarele Administrației eparhiale, potrivit competențelor date prin statut și regulamentele bisericești.

În ceea ce privește atribuțiile Permanenței Consiliului eparhial, art. 102, dispune următoarele: „Permanența Consiliului eparhial exercită atribuțiile Consiliului eparhial în perioada dintre ședințele acestuia, cu excepția celor prevăzute de art. 98 lit.a), b), c), h), i), k) și n), precum și următoarele:

examinează și definitivează dările de seamă anuale privind activitățile Cancelariei și sectoarelor Administrației eparhiale, ale institușiilor și fundațiilor eparhiale;

analizează și definitivează contul de execuție bugetară și bilanțul financiar contabil al eparhiei, al instituțiilor și fundațiilor sale;

prezintă Consiliului eparhial, spre verificare și avizare, proiectul bugetului general al eparhiei, al instituțiilor și fundațiilor sale;

face propuneri privind planurile de activitate ale editurii și tipografiei eparhiale, precum și ale atelierelor eparhiale și mănăstireți;

aprobă înființarea, desființarea, delimitarea și schimbarea întinderii teritoriale a protopopiatelor, ținând seama de cerințele misionar-pastorale locale, de situarea dintr-o zonă geografică, precum și de posibilitățile economice de funcționare;

aprobă înființarea,desființarea și delimitarea teritorială a parohiilor, precum și transformarea filiilor în parohii, ținând seama de cerințele misionar-pastorale locale, de situația parohiilor și filiilor dintr-o zonă geografică, precum și de posibilitățile economice de funcționare;

aprobă clasificarea pe categorii a parohiilor, în conformitate cu prevederile art. 47 din prezentul statut;

definitivează notarea anuală a preoților, la propunerea protopopului, într-o ședință de lucru din prima lună a anului următor perioadei evaluate;

hotărăște în privința modului de administrare a bunurilor mobile și imobile ale eparhiei, ale instituțiilor și fundațiilor eparhiale;

aprobă înființarea și organizarea de instituții cu caracter economic, cu sau fără personalitate juridică, distincte de instituțiile administrative ale eparhiei sau de unitățile subordonate, pentru susținerea activităților misionar-pastorale și social-filantropice ale acestora, în condițiile prezentului statut, ale regulamentelor bisericești și legislației în vigoare;

j.1) aprobă înfințarea, organizarea, funcționarea și desființarea Casei de Ajutor Reciproc eparhiale, eventuala divizare sau fuzionare, precum și statutul acesteia, concordant cu Regulamentul Caselor de Ajutor Reciproc ale clerului și salariaților bisericești, de pe lângă eparhii, aprobat de Sfântul Sinod;

administrează fondurile eparhiale, ale instituțiilor și fundațiilor eparhiale destinate ajutorării parohiilor sărace, acordării de burse tinerilor care se pregătesc în instituțiile de învățământ, precum și sprijinirii programelor locale de asistență social-filantropică și cultural-misionară;

aprobă proiectele de investiții în limita bugetului anual al eparhiei;

face demersuri către autoritățile publice centrale și locale pentru obținerea de sprijin destinat susținerii activităților pastoral-misionare, culturale și social-filantropice ale eparhiei și unităților sale, restaurării monumentelor bisericești, precum și construirii de noi biserici în cuprinsul eparhiei;

aprobă proiecte de buget și rapoartele economico-financiare ale protopopiatelor, ale parohiilor și ale mănăstirilor;

întocmește raportul către Consiliul eparhial privind inventarul protopopiatelor, parohiilor și mănăstirilor;

hotărăște în privința acceptării donațiilor de bunuri imobile, legatelor, sponsorizărilor și cumpărării de bunuri în favoarea eparhiei, precum și în legătură cu transmiterea folosinței bunurilor imobile bisericești (închiriere, comodat, arendare, etc.), a grevării cu sarcini sau afectării de servituți a acestora, în conformitate cu legislația în vigoare;

decide cu privire la constestațiile făcute împotriva hotărârilor organismelor parohiale;

exercită și alte atribuții care îi sunt date prin staut, regulamente sau prin hotărâri ale Adunării eparhiale și ale Consiliului eparhial.

Vedem prin cele prezentate mai sus, că și la nivel eparhial, laicii au un rol deosebit de important și își aduc contribuția pentru buna desfășurare a activităților organismelor eparhiale din cadrul Bisericii Ortodoxe Române.

III.3 Rolul și misiunea laicilor în Biserica Ortodoxă Română

Cf. art 9 din Statutului de Organizare și Funcționare al Bisericii Ortodoxe Române, în Biserica Ortodoxă Române, la nivel central funcționează:

Organisme centrale deliberative:

Sfântul Sinod,

Sinodul Permanent,

Adunarea Națională Bisericească.

Organisme centrale executive:

Patriarhul,

Consiliul Național Bisericesc,

Permanența Consiliului Național Bisericesc.

Organisme centrale administrative:

Cancelaria Sfântului Sinod,

Administrația Patriarhală.

Organismele centrale deliberative:

Adunarea Națională Bisericească

Potrivit Statutului de Organizare și Funcționare al Bisericii Ortodoxe Române,

Adunarea Națională Bisericească, este organismul central deliberativ al Bisericii Ortodxe Române, pentru problemele administrative, sociale, culturale, economice și patrimoniale.(art. 19)

Ca și în cadrul altor organisme din structura Bisericii Ortodoxe Române, laicii, după cum vedem în art. 20 din Statut, sunt membrii și în cadrul Adunării Naționale Bisericești. În același statut, ni se prezintă toate funcțiunile și atribuțiile Adunării Naționale Bisericești, după cum urmează:

Cf. art 21, Adunarea Națională Bisericească se întrunește odată pe an în ședință de lucru, iar în caz de necesitate, ori de câte ori este nevoie. Adunarea Națională Bisericească se întrunește în ședințe solemne.

Cf. art. 22, atribuțiile Adunării Naționale Bisericești sunt următoarele:

susține și activitățile Bisericii Ortodoxe Române;

avizează regulamete de aplicare ale prezentului staut cu privire la domenii de activitate date în competența sa de către Sinod;

la propunerea Patriarhului, alege membrii Consiliului Național Bisericesc;

adoptă măsuri generale pentru sprijinirea așezămintelor culturale, social-filantropice, economice și fundaționale ale Bisericii;

stabilește mijloacele de ajutorare ale organismelor și instituțiilor centrale bisericești;

examinează și aprobă Raportul general anual al Consiliului Național Bisericesc, privind activitatea din Biserica Ortodoxă Română și hotărăște cu privire la măsurile ce trebuie luate pentru buna desfășurare a activității bisericești;

aprobă contul de execuție bugetară și bilanțul financiar-contabil al Administrației Patriarhale, al Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă și al instituțiilor centrale bisericești cu scop misionar;

aprobă bugetul general al Administrației Patriarhale, al Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă și al instituțiilor centrale bisericești cu scop misionar;

aprobă măsuri unitare privind administrarea bunurilor mobile și imobile, aflate în proprietatea sau folosința unităților de cult din întreaga Biserică Ortodoxă Română, precum și a celor fundaționale;

aprobă proiecte sociale, culturale, educaționale și comunicaționale;

stabilește mijloacele de ajutorare a românilor din afara granițelor țării;

exercită și alte atribuții care îi sunt date prin statut, prin regulamentele bisericești sau de către Sfântul Sinod.

Cf. art. 23, alin. 1, pentru studierea problemelor și formularea propunerilor ce urmează a fi supuse deliberării, Adunarea alege, la începutul fiecărui mandat de 4 ani, dintre membrii ei clerici și mireni, 5 comisii de lucru permanente, care au câte un președinte, vice-președinte și raportor, desemnați de plen, la propunerea președintelui. Comisiile Adunării Naționale Bisericești sunt:

Comisia administrativ-juridică și de validare,

Comisia socială și pentru comunicații media,

Comisia culturală și educațională,

Comisia economică, bugetară și de patrimoniu imobiliar (bunuri bisericești),

Comisia pentru românii ortodocși de peste hotare și pentru relații exerne bisericești.

Conform aceluiași articol, alin. 2, la lucrările Comisiei pentru românii ortodocși de peste hotare și pentru relații externe bisericești, pot fi invitați și reprezentanți clerici și mireni ai eparhiilor ortodoxe române din afara granițelor țării, când ordinea de zi impune acest lucru.

Alin. 3, al aceluiași articol, dispune că, la convocarea Președintelui, comisiile Adunării Naționale Bisericești se pot întruni și între ședințele acesteia, potrivit cerințelor.

Organismele centrale executive

Consiliul Național Bisericesc

Consiliul Național Bisericesc este organismul central executiv al Sfântului Sinod și al Adunării Naționale Bisericești.

În Statutul Bisericii Ortodxe Române, referitor la Consiliul Național Bisericesc, se dispun următoarele, după cum urmează:

Cf. art. 29:

Consiliul Național Bisericesc se întrunește la convocarea Președintelui, cel puțin de două ori pe an sau ori de câte ori este nevoie.

Consiliul Național Bisericesc se compune din 12 membrii ai Adunării Naționale Bisericești, câte un cleric și câte un mirean reprezentând fiecare mitropolie din țară, desemnați pe o perioadă de 4 ani și pentru cel mult două mandate.

6) Consiliul Național Bisericesc Bisericesc ia hotărâri valabile prin consens sau cu votul a jumătate plus unu dintre membrii prezenți.

7) Secretar al ședințelor este consilierul coordonator de la Cabinetul Patriarhului, iar în lipsa acestuia unul din consilierii patriarhali, desemnat de Patriarh.

Cf. art. 30, Consiliul Național Bisericesc exerctită în timpul dintre ședințele Adunării Naționale Bisericești atribuțiile acesteia prevăzute de art. 22 lit. a), d) și e), precum și următoarele atribuții:

întocmește raportul anual privind activitatea generală a Bisericii Ortodoxe Române;

întocmește contul de execuție bugetară și bilanțul financiar-contabil al Administrației Patriarhale, al Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă și al celorlalte instituții centrale bisericești cu scop misionar;

întocmește bugetul general al Administrației Patriarhale, al Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă și al celorlalte instituții centrale bisericești cu scop misionar;

aprobă planul de activitate al editurii, tipografiei și atelierelor Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă;

hotărăște cu privire la modul de adminstrare a bunurilor mobile și imobile ale Administrației Patriarhale, ale Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, ale celorlalte instituții centrale bisericești cu scop misionar și ale fundațiilor bisericești centrale;

hotărăște, cu aprobarea prealabilă a Sinodului Permanent, în privința înstrăinării în orice mod (vânzare, schimb, donație, cedare de drepturi litigioase etc.) a bunurilor imobile bisericești ale Patriarhiei Române, cu excepția bunurilor sacre care sunt inalienabile;

exercită și alte atribuții care îi sunt date prin statut, regulamente sau prin hotărâri ale Sfântului Sinod și ale Adunării Naționale Bisericești.

Permanența Consiliului Național Bisericesc

Între ședințele Consiliului Național Bisericesc funcționează Permanența Consiliului Național Bisericesc, ca organism central executiv.

Cf. art. 31, alin. 2, din statutul de Organizare și funcționare al Bisericii Ortodoxe Române, Permanența Consiliului Național Bisericesc se compune din Patrarh ca președinte, episcopii vicari patriarhali, vicarul administrativ patriarhal, consilierii patriarhali și inspectorul general bisericesc, ca membrii și ia hotărâri valide prin consensul membrilor prezenți. În funcție de agenda ședinței, pot participa și conducătorii eparhiilor, reprezentanțelor, comunităților și altor unități bisericești din interiorul și din afara granițelor țării, aflate în jurisdicția directă a Patriarhiei Române.

Cf. art. 32, Permanența Consiliului Național Bisericesc, prezidată de Patriarh, exercită atribuțiile Consiliului Național Bisericesc, cu excepția celor prevăzute de art. 30, lit. f), în perioada dintre ședințele sale, precum și următoarele competențe:

examinează orice problemă bisericească, misionar-pastorală, culturală, socială, administrativ-gospodărească, economic-financiară etc. din cadrul instituțiilor centrale bisericești ce urmează a face obiectul dezbaterilor organismelor centrale deliberative și executive, și face propuneri statutare;

examinează și definitivează dările de seamă anuale asupra activității instituțiilor centrale bisericești;

prezintă spre definitivare proiectul bugetului general anual al instituțiilor centrale bisericești;

prezintă spre definitivare proiectul bugetului general anual al instituțiilor centrale bisericești;

întocmește planurile anuale ale activității instituțiilor centrale bisericești;

analizează și face propuneri Consiliului Național Bisericesc privind modul de administrare a bunurilor mobile și imobile ale instituțiilor centrale și ale fundațiilor bisericești centrale;

administrează Fondul central misionar, în limita bugetului aprobat de Sfântul Sinod, și prezintă anual acestuia contul de execuție bugetară;

administrează fondurile special instituite la nivelul Administrației Patriarhale potrivit destinației lor și în limita sumelor colectate, informând anual Sfântul Sinod despre situația acestora;

aprobă proiectele de investiții în limita bugetului Administrației Patriarhale, al Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă și al celorlalte instituții centrale bisericești cu scop misionar;

face demersuri pe lângă autoritățile publice centrale și locale și pe lângă alte instituții pentru obținerea de sprijin destinat activităților interne și internaționale organizate de Patriarhia Română prin instituțiile centrale bisericești, precum și pentru acordarea altor forme de sprijin de la bugetul de stat sau de la bugetele locale alocate Bisericii, în general, sau unităților de cult din interiorul sau din afara granițelor României;

hotărăște cu privire la acceptarea donațiilor, legatelor, sponsorizărilor și cumpărării de bunuri în favoarea Patriarhiei Române, pentru instituțiile sale centrale, precum și în legătură cu transmiterea folosinței bunurilor imobile bisericești (închiriere, comodat, arendare, etc.), a grevării cu sarcini sau afectării de servituți a acestora;

aprobă inființarea și organizarea de instituții cu caracter economic, cu sau fără personalitate juridică, distincte de instituțiile administrative centrale bisericești sau de unitățile subordonate lor, pentru susținerea activităților misionar-pastorale și social-filantropice ale acestora, în condițiile prezentului statut, ale regulamentelor bisericești și legislației în vigoare;

exercită și alte atribuții care îi sunt date prin statut, regulamente și prin hotărâri ale Sfântului Sinod, ale Sinodului Permanent și ale Adunării Naționale Bisericești.

Permanența Consiliului Național Bisericesc, cf. art. 33 din Statut, se întrunește, de regulă, săptămânal, la convocarea Președintelui sau a delegatului său.

Cf. art. 34 din statutul Bisericii Ortodoxe Române, hotărârile Permanenței Consiliului Național Bisericesc sunt duse la îndeplinire de Cancelaria Sfântului Sinod și de sectoarele celorlalte instituții centrale bisericești.

Organismele centrale deliberative

În exercitarea atribuțiilor sale executive de Președinte al organismelor centrale bisericești deliberative și executive și Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhul este ajutat de:

Cancelaria Sfântului Sinod,

Administrația Patriarhală.

În cadrul Administrației Patriarhale, se regăsesc și laici care îndeplinesc diferite sarcini, în funcție de necesități.

Administrația Patriarhală

Cf. art. 38 al Statutului de Organizare și Funcționare al Bisericii Ortodoxe Române, Administrația Patriarhală, ca organism central administrativ, are în atribuțiile sale studierea și întocmirea referatelor privitoare la problemele bisericești de competența organismelor centrale deliberative și executive, prin următoarele sectoare administrative de specialitate:

Sectorul teologic-educațional,

Sectorul social-filantropic,

Sectorul patrimoniu cultural (iclusiv Comisia de pictură bisericească și Centrul de pregătire pentru patrimoniu),

Sectorul comunicații și relații publice (Centrul de presă BASILICA),

Sectorul monumente și construcții bisericești,

Sectorul relații bisericești, interreligioase și comunități bisericești externe,

Sectorul pelerinaje,

Sectorul stavropighii patriarhale și centre sociale,

Sectorul economic-financiar (cu următoarele servicii: Contabilitate, Bunuri, Prognoză financiară),

Control financiar și audit intern.

Faptul că laicii au și aici un rol, il vedem din art. 39 alin. 1 din statut, conform căruia, vicarul administrativ patriarhal, consilierii patriarhali și inspectorii patriarhali se numesc în condițiile art. 26 lit. t) din statut, dintre preoții doctori, absolvenții de masterat, licențiații în teologie sau în alte specializări, cu activități și aptitudini deosebite, fără impedimente canonice sau condamnări penale. Tot în conformitate cu art. 39 din statut, alin. 4, se menționează faptul că în cadrul instituțiilor centrale bisericești este încadrat pe funcții de execuție, personal de specialitate clerical, monahal și neclerical. Acesta este numit, transferat și promovat de Patriarh într-o ședință a Permanenței Consiliului Național Bisericesc. Mai departe, alin. 5 art. 39, ne spune că toate categoriile de personal clerical, monahal și neclerical menționate la alin. 1 și 4 se sancționează și se revocă de către Patriarh într-o ședință a Permanenței Consiliului Național Bisericesc, pentru activitate necorespunzătoare sau abateri disciplinare, conform prevederilor statutare și regulamentare.

Asigurarea legală a participării active și reale a credincioșilor, clerici și mireni, la viața religioasă, culturală, socială, etnică, economică fundațională a Bisericii, la toate nivelurile, în cadrul Bisericii, ca și la exercitarea controlului specializat și obștesc, constituie o garanție a înfăptuirii activităților administrative bisericești în conformitate cu principiile fundamentale canonice și scopul Bisericii, mântuirea credincioșilor. Participarea și totodată implicarea credincioșilor în realizarea sarcinilor administrației bisericești, asigură în aceeași măsură îndeplinirea la timp și totodată în condiții optime a acestor sarcini, întărind interesul pentru bunul mers al vieții bisericești la diferitele niveluri.

Rolul și misiunea laicilor în Biserica Ortodoxă Rusă

În Rusia, creștinismul a pătruns, potrivit tradiției, prin Sfântul Apostol Andrei, dar sub denumirea de urmași ai veregilor scandinaci, sunt cunoscuți abia în secolul IX. Creștinarea oficială a rușilor s-a petrecut la anul 988, sub cneazul Vladimir.

În ce privește rolul laicilor în Biserică, participarea lor la viața bisericească mai exact și îndreptățirile pe care le au de a participa la exercitarea puterii Bisericești, precum și limitele acestei participări în ziua de azi, au fost bine stabilite în „Statutul Bisericii Ortodoxe Ruse”, adoptat la Soborul Arhieresc din anul 2000. Prin Dispozițiile Soboarelor Arhierești din anii 2008 și 2001, în textul Statutului au fost operate un șir de modificări. Soborul Arhieresc din anul 2013 a adoptat redactarea corectă și completă a acestui Statut.

IV.1 Rolul și misiunea laicilor în parohie

În Biserica Ortodoxă Rusă funcționează un nou statut al parohiei. Acesta a fost aprobat în ședința Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din 10 octombrie 2009.

În cadrul Adunării eparhiale din Moscova, care s-a desfășurat în ziua de 23 decembrie 2009, Preafericitul Patriarh Kiril al Moscovei și al întregii Rusii a dat citire unei dări de seamă, în care a abordat și noul statut al parohiei.

Preafericirea Sa a menționat că statutul parohiilor trebuia modificat deoarece nu mai corespundea cu cerințele noii legislații din Rusia. După modificare, nu mai există divergențe între statut și legislație.

Noul statut introduce „unele schimbări importante în structura și competența organelor de conducere ale parohiei". Astfel, în redactarea veche a statutului, pe care am prezentat-o și noi mai sus, organul suprem de conducere al parohiei era Adunarea parohială, hotărârile căreia erau confirmate de arhiereul locului. După cum a explicat patriarhul, în această situație, puterea supremă îi aparținea de facto arhiereului și, de aceea, Sinodul a hotărât să întărească aceasta din punct de vedere juridic. Noua redactare a statutului îl desemnează direct pe arhiereu „organul suprem de conducere a parohiei". Anume de către acesta se iau, în mod exclusiv, hotărâri fundamentale legate de numirea parohului, schimbarea componenței adunării parohiale, lichidarea parohiei ș.a. Această normă juridică „corespunde pe deplin normelor canonice", a declarat Patriarhul Kiril.

Încă o noutate a celei mai recente redactări a statutului este legată de funcția președintelui Adunării parohiale, în mâinile căruia este concentrată întreagă activitatea gospodărească și financiară a parohiei. Înainte, președintele acestei adunări era ales dintre laici, alegerea fiind aprobată de arhiereu. Conform noului statut, președinte al Adunării parohiale este numit, în mod automat, parohul bisericii. Patriarhul a remarcat că această modificare s-a făcut pentru a depăși hotărârea din timpul regimului Hrușciov, din anii 1960, care îndepărta preotul de conducerea, în fapt, a parohiei.

Patriarhul Moscovei insistă asupra măririi numărului de angajați ai bisericilor. „Structura actuală a parohiei, când personalul este compus din preot, diacon, cântăreț și dirijor, este o moștenire a trecutului", iar „necesitățile contemporane ale Bisericii impun includerea în personalul parohiei a unui asistent social, a unui pedagog-catehizator și a unui conducător de activități cu tineretul". Acești colaboratori nu ar trebui să fie „activiști amatori, voluntari", ci profesioniști cu salariu întreg". „De aceea, a continuat vorbitorul, instituțiile de învățământ bisericești trebuie să înființeze secții pentru a pregăti specialiști în aceste domenii".

Ca și în cazul Bisericii Ortodoxe Romane, din punct de vedere statutar, în Biserica Ortodoxă Rusă, ”parohia este o comunitate de creștini ortodocși – clerici și laici uniți în cadrul unei biserici. Parohia este o unitate canonică a Bisericii Ortodoxe Ruse sub supravegherea și autoritatea episcopului eparhiot și sub îndrumarea unui paroh numit de acesta. Parohia este formată prin acordul voluntar al credincioșilor de confesiune ortodoxă care au vârsta majoratului, cu binecuvântarea episcopului eparhiot. Pentru obținerea statutului de persoana juridică Parohia se înregistrează de către organele de stat în modul prevăzut de legislația țării în care se află. Limitele parohiilor vor fi stabilite de Consiliul Eparhial.”(articolele 1și 2 privind Parohia)

Un prim principiu al unei parohii este acela de comunitate formată din clerici și mireni. Observăm prin aceasta că acolo unde nu sunt mireni, nu poate exista nicio parohie. Ca și membri ai unei parohii, laicii au atât drepturi, cât și îndatoriri. Acest lucru este bine exprimat și în articolele 32 și 33 din Statut: ”fiecare enoriaș are datoria de a participa la slujbele Bisericii, de a se mărturisi și împărtăși cu regularitate, de a respecta prescripțiile canoanice și bisericești, de a face fapte de credință, de a depune eforturi pentru îmbunătățirea religioasă și morală și de a contribui la bunăstarea parohiei. Enoriașii sunt responsabili de întreținerea materială a clerului și clădii bisericii.”

Organele de administrare parohială sunt: Parohul, Adunarea Parohială, Consiliul Parohial și Comisia de Cenzori.( cf. articolului 10 din Statut)

În cele ce urmează, vom trata din punct de vedere statutar, rolul mirenilor în cadrul organelor de administrație parohială în Biserica Ortodoxă Rusă, astfel:

Adunarea parohială

Parohia are ca organ deliberativ Adunarea Parohială prezidată de preotul paroh sau de delegatul episcopului. Adunarea Parohială este compusă din toți bărbații credincioși majori ai parohiei, de sine stătători și care își îndeplinesc în-datoririle morale și materiale, față de biserică și așezămintele ei. Adunarea Parohială se întrunește în ședință ordinară odată pe an și anume în primul trimestru al anului și în ședințe extraordinare, ori de câte ori va fi nevoie.

Prevederile statutare cu privire la prezența și rolul mirenilor din Adunarea Parohială în Biserica Ortodoxă Rusă sunt următoarele:

34. Adunarea Parohială este condusă de Parohul care este președinte al acesteia. Adunarea Parohială include clericii din parohie și laicii care participă regulat la viața liturgică a parohiei și care sunt vrednici de a lua parte la soluționarea problemelor parohiale, demni de angajamentul lor la Ortodoxie, situația lor morală și experiența de viață. Acestea trebuie să fie peste 18 de ani, și să nu fie sub urmărirea unei instanțe bisericești sau civile.

35. Acceptarea în componența Adunării Parohiale și retragerea de la ea se face prin hotărârea Adunării Parohiale pe baza unei cereri. În cazul în care un membru al Adunării Parohiale nu este considerat în conformitate cu cerințele poziției sale, el poate fi exclus prin decizia Adunării Parohiale. În cazul în care membrii Adunării Parohiale se abat de la canoanele și statutele Bisericii Ortodoxe Ruse, component acesteia poate fi schimbată complet sau parțial prin decizia episcopului eparhiot.

36. Adunarea Parohială este convocată cel puțin o dată pe an de către Paroh, sau prin orice alt reprezentant plenipotențiar al Episcopului eparhiot. Adunarea Parohială convocată pentru alegerea sau realegerea membrilor săi va avea loc cu participarea unui reprezentant al Episcopului eparhiot.

37. Adunarea Parohială se desfășoară în conformitate cu ordinea de zi prezentată de președinte.

38. Președintele prezidează ședințele, în conformitate cu ordinele permanente adoptate.

39. Adunarea Parohială este competentă să ia decizii în cazul în care nu mai puțin de jumătate din membrii săi sunt prezenți. Rezoluțiile Adunarea Parohială se iau cu o majoritate simplă. În caz de egalitate, președintele are votul decisiv.

40. Adunarea Parohială alege din rândul membrilor săi secretarul, care va fi responsabil pentru procesul-verbal al ședinței.

41. Procesul-verbal al ședinței Adunării Parohiale se semnează de președinte, secretar și cinci membri. Procesul-verbal al ședinței Adunării Parohiale va intra în vigoare după aprobarea de către Episcopul eparhiot.

42. Hotărârile Adunării Parohiale pot fi anuțate enoriașilor în biserică.

43. Adunarea Parohială este responsabilă de:

păstrarea unității interioare a parohiei și asistența pentru creșterea spirituală și morală;

adoptarea Statutului civil a parohiei, modificările și completările la acesta, care va fi aprobat de către Episcopul eparhiot și va deveni efectiv după înregistrarea de către stat;

admiterea și excluderea membrilor Adunării Parohiale;

depunerea candidaturii președintelui Consiliului Parohial – și transmiterea către Episcopul eparhiot pentru aprobare;

alegerea Consiliului Parohial și a Comisiei de Cenzori;

planificarea activităților financiare și economice ale parohiei;

conservarea proprietăților bisericești și de îngrijire pentru mărirea acestora;

adoptarea planurilor de cheltuieli, inclusiv numărul de acțiuni caritabile și religioase în scopuri educaționale și de a le prezenta Episcopului eparhiot pentru aprobare;

aprobarea planurilor, examinarea proiectelor și bugetului pentru construcții și reparațiile clădirilor bisericești;

revizuirea și prezentarea spre aprobarea Episcopului eparhiot a rapoartelor financiare și de altă natură ale Consiliului Parohial și rapoartele Comisiei de Cenzori;

aprobarea listei membrilor personalului de întreținere, a membrilor clerului și Consiliul Parohial;

determinarea dispoziției procedurii de proprietate a parohiei, în condițiile prevăzute de prezentul Statut, statutul civil al Bisericii Ortodoxe Ruse, Statutul Episcopiei, Statutul parohiei și, deasemenea, de legislația în vigoare;

îngrijirea pentru existența tuturor obiectelor necesare săvârțirii canonice a serviciilor divine;

îngrijirea cu privire la cântarea în biserică;

prezentarea petiților din parohie Episcopului eparhiot și autorităților civile;

luarea în considerare a plângerilor formulate împotriva membrilor Consiliului Parohial și Comisiei de Cenzori și prezentarea lor Administrației eparhiale.

Credincioșii direct, ca membri ai Adunării parohiale, și prin delegații lor, în organele executive, la nivelurile superioare, participă la realizarea în toate fazele de înfăptuirea a administrației bisericești în cele mai variate forme.

Astfel, în faza de inițiere și pregătire a normelor administrative, decizii, hotărâri, credincioșii participă, ca de altfel și în celelalte faze, atât ca membrii ai organelor de decizie, din care fac parte de drept, sau ca membrii delegate, aleși în mod individual, prin propuneri și sugestii. La acest punct, cele două statute corespund până la identificare.

Consiliul parohial

Adunarea Parohială alege dintre membrii săi un număr trei persoane președintele, un asistent și un trezorier. Pentru activitate potrivnică Bisericii sau parohiei, membrii Consiliului Parohial pot fi revocați de Consiliul Eparhial la cererea întemeiată a parohului.

În afară de acestea, Consiliul Parohial alege dintre membri Adunării Parohiale respective pe delegatul pentru alegerea membrilor Adunării Eparhiale, din circumscripția respectivă. Împotriva hotărârilor Adunării Parohiale sau ale Consiliului Parohial, se pot face contestații la Consiliul Eparhial.

Prevederile statutare cu privire la prezența și rolul mirenilor din Consiliul Parohial în Biserica Ortodoxă Rusă sunt următoarele:

44. Consiliul Parohial este organul executiv al parohiei și răspunde în fața Parohului și Adunării Parohiale.

45. Consiliul Parohial este format din președintele, asistent și trezorier. Consiliul Parohial va fi ales dintre membrii Adunării Parohiale pe termen de trei ani. Re-alegerea este nelimitată. Episcopul eparhiot aprobă alegerea președintelui Consiliului Parohial sau poate numi o altă persoană în această funcție prin decret. Episcopul eparhiot are dreptul de a exclude un membru al Consiliului Parohial, în cazul în care acesta încalcă canoanele, prevederile prezentului Statut sau a statutului civil al parohiei.

46. ​​Consiliul Parohial trebuie:

să pună în aplicare deciziile Adunării Parohiale;

să prezinte planurile de activități economice, planuri anuale de cheltuieli și rapoarte financiare Adunării Parohiale pentru examinare și aprobare;

să răspundă de siguranța și întreținerea corespunzătoare a bisericii și a altor clădiri, construcții, încăperi și construcții adiacente, terenurile aparținând parohiei și toate bunurile pe care parohia le deține sau utilizează;

să păstreze cărțile de inventar;

să rezolve problemele economice ce se ivesc pe parcurs;

dispune de bunurile financiare ale parohiei cu acordul Parohului și sub controlul său și ține evidența acestora;

să asigure bunurile necesare bisericii;

să asigure locuințe pentru membrii clerului din parohie, atunci când au nevoie;

în acord cu Parohul pot angaja personal auxiliar;

au grijă de siguranța și frumusețea bisericii și de menținerea ordinii în timpul serviciilor divine și procesiunilor;

să mențină contacte cu organele autorității de stat, administrația locală, asociațiile obștești și cetățeni;

să se îngrijească de aprovizionarea bisericii cu toate obiectele necesare pentru săvârșirea corectă a serviciilor divine.

47. Membrii Consiliului Parohial poate fi excluși din acesta prin decizia Adunării Parohiale sau prin ordinul Episcopului eparhiot, în cazul în care există motive suficiente.

48. Președintele Consiliului Parohial reprezintă Consiliul Parohial în activitățile financiare, economice și administrative, precum și în instanță și eliberează procuri, în caz de necesitate. Notă: Adunarea Parohială are dreptul, în caz de necesitate de a delega orice membru cu drepturi depline pentru a apăra interesele parohiei în instanțele civile.

49. Parohul poate fi ales președinte al Consiliului Parohial, cu binecuvântarea Episcopului eparhiot.

50. Toate documentele oficiale trimise de parohie vor fi semnate de Paroh și de președintele Consiliului Parohial. În cazul în care Parohul este și președintele Consiliului Parohial, trezorierul va fi al doilea semnatar.

51. Servicii bancare și alte documente financiare sunt semnate de președintele Consiliului Parohial și de trezorier. În raporturile juridice civile trezorierul va acționa ca contabil-șef. Trezorierul ține evidența activelor financiare, donațiilor și altor contribuții și întocmește rapoarte financiare anuale. Parohia ține rapoarte contabile.

52. În cazul în care Consiliul Parohial este reales sau Episcopul eparhiot schimbă component sa, și, deasemenea, în cazul în care președintele Consiliului Parohial este reales, respins de Episcopul eparhiot sau moare, Adunarea Parohială instituie o comisie din trei membri, care elaborează o declarație cu privire la actele de proprietate și resursele financiare. Consiliul Parohial va accepta active materiale pe baza acestei declarații.

53. Responsabilitățile președintelui adjunct al Consiliului Parohial se stabilește de Adunarea Parohială.

54. Responsabilitățile trezorierul include actualizarea și păstrarea sumelor de bani și alte donații, păstrarea registrelor contabile, efectuarea de operațiuni financiare sub supravegherea președintelui Consiliului Parohial în limitele bugetului și întocmirea rapoartelor financiare anuale.

c) Comisia de cenzori (de audit)

Ca element specific Bisericii Ortodoxe Ruse, Comisia de cenzori este aleasă din rândul membrilor Adunării Parohiale, este compusă din trei membri și se ocupă de aspectele financiare ale Parohiei, ține evidența activelor efective ale bisericii și întocmește rapoarte în acest sens.

Prevederile statutare cu privire la prezența și rolul mirenilor din Comisia de Cenzori în Biserica Ortodoxă Rusă sunt următoarele:

55. Adunarea Parohială va alege din rândul membrilor săi pe termen de trei ani, Comisia de Cenzori a parohiei, care este formată din președinte și doi membri. Comisia de cenzori este răspunzătoare în fața Adunării Parohiale. Comisia de cenzori va audita activitățile financiare și economice ale parohiei, siguranța și inventarierea bunurilor și utilizarea corespunzătoare a acestora, face inventar anual, auditul donațiilor, veniturilor și cheltuielilor. Comisia de Cenzori prezintă rezultatele auditului și propunerile adecvate în Adunarea Parohială pentru examinare. În cazul în care sunt descoperite abuzuri, Comisia de Cenzori trebuie să informeze imediat autoritățile eparhiale.

56. Dreptul de auditare a activităților economice și financiare ale instituțiilor parohiale aparține, de asemenea, și Episcopului eparhiot.

57. Membrii Consiliului Parohial și Comisiei de Cenzori nu pot fi rude apropiate.

58. Responsabilitățile Comisiei de Cenzori trebuie să includă:

audit periodic, inclusiv inspectarea sumelor de bani disponibile, legalitatea și regularitatea cheltuielilor și păstrarea unei situații a cheltuielilor din parohie;

supravegherea proprietății;

inventar anual;

controlul colectelor și donațiilor.

59. Comisia de Cenzori întocmește acte privind auditul și le prezintă la sesiunile ordinare sau extraordinare ale Adunării parohiale. În cazul abuzurilor, a constatării unor lipsuri din proprietățile parohiei sau din activele financiare, ori în cazul depistării greșelilor în păstrarea și înregistrarea operațiunilor financiare, Adunarea parohială va lua deciziile corespunzătoare. Adunarea parohială are dreptul să introducă o acțiune în instanță cu acordul prealabil al Episcopului eparhiot.

d) Frățiile

Ca organism specific Bisericii Ortodoxe Ruse pentru activitatea misionară, filantropică și organizatorială a mirenilor există Frățiile.

Apariția și dezvoltarea acestora a fost o consecință a poziției de care se bucura în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse elementul laic, participarea activă a acestuia la viața Bisericii fiind favorizată de principiul sobornicității care îi guverna existența. Mai mult decât atât, participarea laicilor la viața Bisericii era condiționată de pravila „patronatului" și a „ctitoriilor", ceea ce însemna că aceștia erau responsabili în egală măsură ca și reprezentanții clerului pentru situația materială și spirituală a Bisericii ortodoxe. Într-un anumit fel, putem spune că frățiile bisericești deveniseră un fel de patron colectiv al Bisericii Ortodoxe pe teritoriul statului rus.

În secolul XIX în contextul crizei serioase din interiorul Bisericii, activitatea frățiilor ortodoxe, formate din laici, în special orășeni, a căpătat o importanță considerabilă. In jurul acestor frății și a câtorva mănăstiri care s-au împotrivit uniunii s-a concentrat viața religioasă și culturalo-educativă. În aceste momente de cumpănă, frățiile s-au străduit să contureze în centrele ortodoxe o politică confesională solidă. Încă de la începuturile activității, un aspect foarte important al programului acestor organizații 1-a reprezentat obligația de ajutorare a nevoiașilor, stipulată în însuși statutul lor organizatoric. Activitățile de întrajutorare nu vizau doar familiile membrilor frățiilor, ci întreaga comunitate ortodoxă. Grație acestor activități și a generozității membrilor, au fost construite spitale și adăposturi pentru sărmani.

Nu mai puțin importantă este o altă prevedere a statutului frățiilor, și anume obligația de promovare a unor activități educative, finanțate prin mijloace proprii. Organizațiile înființau școli, tipografii, construiau biserici, finanțau lucrările de renovare a lăcașurilor de cult aflate în condiții improprii, desfășurau activități caritabile, publicau reviste polemice, cărți liturgice.

În noile condiții geopolitice ale secolului XIX, frățiile ortodoxe nu au mai putut activa ca până atunci. Ele au fost subordonate mai întâi episcopilor locali și au început rând pe rând să dispară, nemaiputând participa în mod direct la dezvoltarea vieții bisericești. Cele care s-au perpetuat însă, au continuat să lupte pentru dezvoltarea conștiinței religioase și etnice a credincioșilor.

În perioada interbelică, aceste frății bisericești au înflorit din nou, fiind pe atunci în număr de optsprezece. Se străduiau ca prin activitatea lor să îmbunătățească situația materială a Bisericii Ortodoxe.

În anii de după război nu au existat condițiile politice prielnice pentru reactivarea activității acestor frății bisericești, deoarece autoritățile comuniste nu permiteau participarea laicilor la viața religioasă.

În prezent, în Rusia activează câteva zeci de Frății mari și organizații de femei. Printre cele mai renumite se numără: Frăția Ortodoxă Sfinții Chiril și Metodie, Frăția Sfântului Nicolae, Frăția Tinerilor Ortodocși. Aceste frății se ocupă de buna condiție a bisericilor pe care le au în grijă, desfășoară activități caritabile, editoriale, organizează pelerinaje la locuri de cult din țară sau din străinătate, mediază dialoguri ecumenice, se ocupă de integrarea copiilor și tinerilor în viața Bisericii ș.a. Mai mult decât atât, activitatea frățiilor nu se limitează numai la cercul credinței ortodoxe, organizațiile venind în ajutorul oricui în măsura posibilităților de care dispun.

Prevederile statutare cu privire la prezența și rolul mirenilor din Frățiile ortodoxe în Biserica Ortodoxă Rusă sunt următoarele:

11. Frățiile se întemeiază de enoriași numai cu acordul parohului și cu binecuvântarea Episcopului eparhiot. Frățiile sunt concepute pentru a atrage enoriașii să participle la îngrijirea și la menținerea bisericilor în stare corespunzătoare, să participe la lucrări de caritate, misiune socială, religioasă și educația morală. Frățiile se vor afla sub supravegherea autoritară a Parohului. În cazurile excepționale, statutul unei Frății poate fi aprobat de Episcopul eparhiot și poate fi supus înregistrării de către stat.

12. Frățiile își încep activitatea la binecuvântarea episcopului eparhiot.

13. În exercitarea activităților lor Frățiile vor fi ghidate de prezentul Statut, hotărârile Consiliilor Eparhiale locale și, deciziile Sfântului Sinod, decretele Patriarhul Moscovei și al Întregii Rusii, deciziile Episcopului eparhiot și Parohului, precum și de statutul civil al Bisericii Ortodoxe Ruse, Episcopia și parohie, la care sunt stabilite, și prin propria lor statut, în cazul în care Frățiile de femei sunt înregistrate ca persoane juridice.

14. Frățiile vor aloca prin intermediul parohiei bani în scopuri bisericești generale din suma stabilită de Sfântul Sinod; pentru nevoile episcopiei și parohiei – în modul și cuantumul stabilit de către organele autorității episcopale și de catre Paroh în parohia sa.

15. Frățiile, în activitățile lor religioase, administrative, financiare și economice trebuie să fie subordinate, prin Paroh, în fața episcopilor eparhioți. Frățiile vor respecta deciziile Autorității Eparhiale și a Parohului.

16. În cazul în care unii membri sau toți membrii Frăției se desprind și se retrag din aceasta, nu au dreptul de a pretinde drepturi de proprietate și activele Frăției.

17. În cazul în care adunarea generală a Frăției ia o decizie de retragere din structura ierarhică și jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse, acestea nu mai sunt recunoscute ca aparținând Bisericii Ortodoxe Ruse. Care va atrage încetarea activităților Frăției ca o organizație religioasă a Bisericii Ortodoxe Ruse și le va priva de dreptul de proprietate, de utilizare sau pe orice alt temei juridic, a bunurilor care au aparținut Frăției, precum și dreptul de a folosi numele și simbolurile Bisericii Ortodoxe Ruse.

Așa cum am văzut în urma cercetării statutare, rolul mirenilor în cadrul organelor administrative parohiale ale Bisericii Ortodoxe Ruse este în linii generale același cu rolul mirenilor din cadrul administrației parohiale a Bisericii Ortodoxe Române, cu câteva excepții: existența Frățiilor, ca organe specializate pentru activități filantropice, și misionare; întâietatea unui laic la președenția Consiliului Parohial; prezența Comisiei de Cenzori ca organism ce se ocupă exclusiv de auditul activelor bisericii și de situația financiară. Însă, aceste asemănări și deosebiri le vom dezbate pe larg în cadrul capitolului următor.

IV.2 Rolul și misiunea laicilor la nivel eparhial

Biserica locală este cadrul comunional în care se manifestă viața în Hristos, articulându-se în același timp apartenența la întreaga Biserică, prin episcop, membru al Sinodului. Eparhia este Biserica locală prin excelență, patriarhia și mitropolia sunt sisteme de organizare bisericească, ce asigură comuniunea bisericească la nivel supralocal. Pe parcursul istoriei, sensul de Biserică locală a fost transferat de la eparhie spre Biserica autocefală. Transferul de sens este de înțeles, în contextul creșterii în importanță a rolului Bisericilor autocefale, dar trebuie să înțelegem că o reaxare a organizării bisericești pe perincipiile ecleziologice ține cont de nevoia unui raport echilibrat între categoriile canonice: Biserica locală și sistemul de organizare bisericească.

Statutul Bisericii Ortodoxe Ruse pune în valoare această realitate, precizând că „Biserica Ortodoxă Rusă este organizată ca Patriarhie, cu titulatura “Patriarhia Rusă”. Patriarhia Rusă cuprinde eparhii (arhiepiscopii și episcopii) grupate în mitropolii, precum și alte unități în interiorul sau în afara granițelor Rusiei”. Astfel, în acest articol este clarificată dinstincția dintre Biserica locală (episcopia sau arhiepiscopia) și sistemul de organizare bisericească ce grupează bisericile locale în vederea unei coordonări a comuniunii ecleziale.

  În teologia canonică ortodoxă nu poate fi vorba de un principiu ierarhic ce ar structura într-un mod piramidal organizarea și lucrarea Bisericii, dar putem vorbi despre un principiu ierarhic ce se manifestă în cadrul sobornicității Bisericii. Fiecare mădular al Bisericii se află în purtarea de grijă a proestosului, dar această relație este cu dublu sens. O comunitate nu are caracter eclezial fără episcop, dar nici episcopul nu are plenitudinea slujirii sale decât în comuniune cu poporul și cu ceilalți episcopi, în cadrul sinodalității.

Poziția unui credincios în Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolească este determinată de starea lui în comunitatea euharistică locală din care face parte, stare în care este așezat de preotul duhovnic, din încredințarea episcopului. Un credincios oprit de la Sfânta Împărtășanie într-o comunitate euharistică nu poate fi primit la Împărtășanie în altă comunitate. Această oprire fiind făcută în numele Bisericii, doar episcopul din a cărui încredințare slujește preotul care a oprit de la Împărtășanie poate să cerceteze cazul respectiv și să pronunțe în numele Bisericii dezlegarea, dacă legarea a fost săvârșită fie abuziv, fie fără luarea în considerare a situației pastorale excepționale care necesita o abordare prin iconomia Bisericii. În același registru, un preot oprit de la Împărtășanie sau de la slujire de un episcop, nu poate fi primit de un alt episcop. Conștiința canonică a Bisericii a fost deoasebit de clară în acest sens și s-a rânduit la Sinodul I ecumenic să se întrunească regulat episcopii și să cerceteze modul în care a fost exercitată autoritatea Bisericii, pentru ca nu cumva slăbiciunile omenești să ducă la abuzuri care ar prejudicia conștiința manifestării lui Hristos în Biserică, prin preoția sacramentală pentru care este deplin responsabil episcopul.

 Conform statutului Bisericii Ortodoxe Ruse, Eparhia este definite astfel: ”Biserica Ortodoxă Rusă va fi împărțită în Eparhii – biserici locale guvernate de către episcop și care unesc instituțiile eparhiale, protopopiate parohii, mănăstiri, reprezentați bisericești, instituții teologice educaționale, frății, comunități de călugărițe și misiuni. Eparhia va fi formată prin decizie a Sfântului Sinod, urmând a fi aprobată de către Consiliul Eparhial. Fiecare Eparhie va avea corpuri de administrare eparhială acționând în contextul determinat de canoane și prezentul Statut.”( conform articolelor 1, 2 și 4 privind Eparhia).

Pentru a înțelege modul de funcționare al organismelor eparhiale, în cele ce urmează, vom analiza Statutul Bisericii Ortodoxe Ruse cu privire la acestea, astfel:

Adunarea eparhială

Adunarea Eparhială, este organismul local deliberativ al Eparhiilor din cadrul Bisericii Ortodxe Ruse, pentru problemele administrative, sociale, culturale, economice și patrimoniale.(art. 38).

Ca și în cadrul altor organisme din structura Bisericii Ortodoxe Ruse, mirenii, după cum vedem în art. 36 din Statut, sunt membrii și în cadrul Adunării Eparhiale. În același statut, ni se prezintă toate funcțiunile și atribuțiile Adunării Eparhiale.

Prevederile statutare cu privire la prezența și rolul mirenilor din Adunarea Eparhială în Biserica Ortodoxă Rusă sunt următoarele:

36. Adunarea Eparhială condusă de către Episcopul eparhiot va reprezenta organismul deliberativ al Eparhiei și va fi compus din membri ai clerului, monahi și mireni care trăiesc pe teritoriul Eparhiei și care reprezintă unitățile canonice ale Eparhiei.

37. Adunarea Eparhială va fi convocată de către Episcopul eparhiot în funcție de dorința acestuia însă cel puțin o dată pe an și de asemenea prin decizia luată de către Consiliul Eparhial, la cererea sau nu, a unei treimi din numărul membrilor din cadrul Adunării Eparhiale. Procedua de convocare a membrilor consiliului din cadrul Adunării Eparhiale va fi stabilită de către Consiliul Eparhial. Episcopii Vicari vor fi membri ai Consiliul Eparhial din oficiu cu drept de vot.

38. Adunarea Eparhială va avea următoarele atribuții:

Să aleagă delegați pentru Consiliul Național Bisericesc.

Să aleagă membrii ai Consiliului Eparhial și ai Curții Eparhiale

Să stabilească instiuțiile eparhiale necesare și să se ocupe de menținerea financiară a acestora.

Să formuleze reguli generale eparhiale cât și regularizări în concordanță cu rezoluțiile Consiliilor și deciziile luate de către Sfântul Sinod.

Să vegheze la viața eparhială.

Să asculte raporturile legate de chestiuni de stat din cadrul eparhiei, de activitățile instituțiilor eparhiale sau legate de viață mănăstirilor și a altor unități canonice ale eparhiilor și să ia decizii în legătură cu acestea.

39. Adunarea Eparhială va fi prezidată de către Episcopul eparhiot. Aceasta își va alege vice-președintele și secretarul. Vice-președintele poate convoca Adunarea sau aceasta poate fi convocată de către Președintele însuși. Secretarul va fi responsabil de stabilirea ședințelor Adunării Eparhiale.

40. Cvorumul Adunării va reprezenta majoritatea (mai mult de jumătate) din numărul total al membrilor. Deciziile vor fi luate prin votul majoritar. În cazul unei egalități, Președintele, va avea votul decisiv.

41. Adunarea Eparhială își va duce muncă la bun sfârșit în concordanță cu regulile adoptate prin procedură.

42. Ședințele Adunării Eparhiale vor fi semnate de către Președinte, asistentul acestuia, secretar și doi membri ai Adunării aleși să facă acest lucru.

b) Consiliul eparhial

Consiliul Eparhial reprezintă organismal executiv al Eparhiei. Deși în Biserica Ortodoxă Română, în componența sa intră și șase mireni, vom observa în cele ce urmează că potrivit Statutului Bisericii Ortodoxe Ruse în componența acestui nu intră și elemental laic. Acest fapt rezultă din tendința de concentrare a puterii executive la nivel eparhial în mâinile exclusive a clerului și excluderea totală a elementului laic la acest nivel.

Prevederile statutare cu privire la componența și funcția Consiliului Eparhial în Biserica Ortodoxă Rusă sunt următoarele:

43. Consiliul Eparhial condus de către Episcopul eparhiot va reprezenta organismul executiv al Eparhiei. Consiliul Eparhial va fi format cu binecuvântarea Episcopului eparhiot și va fi constituită din exact patru persoane în rang de prezbiter(preot), jumătate din ele puse în funcție de către Episcop și restul aleși de către Adunarea Eparhială pe durată de trei ani. Episcopul Vicar va fi din oficiu membru al Consiliului Eparhial cu drept de vot.

44. Dacă membrii Consiliului Eparhial încalcă normele canonice, doctrinare sau morale ale Bisericii Ortodoxe și dacă sunt supuși judecării în față curții ecleziastice sau sunt sub investigație, aceștia vor fi destituiți din funcție prin decizia luată de către Episcopul eparhiot.

45. Episcopul eparhiot va fi numit Președinte at Consiliului Eparhial.

46. Consiliul Eparhial se va întruni regulat, măcar o dată la șase luni.

47. Cvorumul Consiliului Eparhial va constitui majoritatea membrilor.

48. Consiliul Eparhial își va duce la bun sfârșit munca pe baza agendei prezentate de către Președinte.

49. Președintele va conduce sesiunile în concordanță cu regulile adoptate prin procedură.

50. Episcopul va numi secretarul Consiliului Eparhial din rândul membrilor săi. Secretarul va fi responsabil de pregătirea materialelor necesare pentru susținerea ședințelor.

51. În cazul în care apar unele neînțelegeri asupra unor subiecte care trebuiesc discutate, acele chestiuni se vor rezolva prin intermediul votului majoritar. În cazul unei egalități, Președintele va avea votul decisiv.

52. Ședințele sesiunii Consiliului Eparhial vor fi semnate de către toți membrii săi.

53. În concordanță cu instrucțiunile date de către Episcopul eparhiot, Consiliul Eparhial va avea următoarele responsabilități:

Să implementeze deciziile luate de Adunarea Eparhială împreună cu termenii de referință ai Consiliului și va răspunde în fața acestuia până la săvârșirea misiunii.

Să stabilească procedura de alegere a membrilor Adunării Eparhiale.

Să pregătească întâlnirile Adunării Eparhiale, incluzând propuneri la nivelul agendei.

Să ia în considerare chestiuni care duc la înființarea parohiilor, a protopopiatelor, mănăstirilor, unități de producție, corpuri administrative și alte unități diecezane.

Să efectueze anual rapoartele Adunărilor Eparhiale.

Să aibă grijă de strângerile de fonduri în ceea ce privește nevoile financiare ale Episcopiei și dacă e necesar chiar și în cadrul parohiilor.

Să determine teritoriile protopopiatelor și a parohiilor.

Să verifice rapoarte ale preoților parohi și să ia decizii corespunzătoare.

Să supravegheze activitățile Consiliilor Parohiale.

Să verifice planurile de construcție, reparație capitală și restaurare ale bisericilor.

Să verifice efectivele din cadrul unităților canonice ale Episcopiilor incluzând clădirile bisericilor, case de rugăciuni, capele, mănăstiri și instituii teologice educaționale.

În limita competenței sale, să rezolve chestiuni ce țin de folosirea, proprietatea și confiscarea bunurilor și proprietăților din cadrul parohiilor, mănăstirilor și a altor unități canonice ale Episcopiei. Proprietățile imobile din unitățile canonice ale Episcopiei, clădiri, construcții și loturi de pământ pot fi confiscate doar pe baza deciziei Consiliului Eparhial.

Să conducă auditoriul instituțiilor eparhiale.

Să aibă grijă de suportul material a clerului și a muncitorilor din cadrul bisericilor.

Să discute detaliile aniversărilor, sărbătorilor eparhiale generale și ale altor evenimente importante.

Să rezolve și alte probleme la care face referire Episcopul eparhiot să fie rezolvate de către Consiliul Eparhial sau să dea indicațiile cuvenite.

Să ia în considerare probleme legate de practica liturgică și disciplina bisericii.

c) Administrația eparhială și alte instituții eparhiale

Deși în prevederile statutare nu se precizează clar prezența mirenilor, în urma cercetărilor, am constatat existența elementului laic în componența Administrației Eparhiale și a altor Instituții Eparhiale.

Prevederile statutare cu privire la funcția Administrației Eparhiale în Biserica Ortodoxă Rusă sunt următoarele:

54. Administrația Eparhială va avea funcția de corp executiv al Episcopiei sub ghidarea directă a Episcopului eparhiot și împreună cu instituțiile eparhiale, vor asista Episcopul în exercitarea autorității executive.

55. Episcopul își va putea exercita cea mai înaltă supervizare și autoritare asupra activității Adminstrației Eparhiale și a tuturor instituțiilor eparhiale și va putea numi personalul în concodanță cu cerințele acestuia.

56. Activitatea Adminstrației Eparhiale și a altor instituții eparhiale va fi reglementată de prevederile (statuturile) aprobate de către Sfântul Sinod și de asemenea de către instrucțiunile date de către Episcop.

57. Administrația Eparhială trebuie să dețină un birou, un departament de contabilitate, arhive și numărul necesar de departamente care va conferi sprijin în activitățile din domeniu misionar, social și caritabil, educațional, de restaurare și construcție, economic ș.a.m.d.

58. Secretarul Administrației Eparhiale va fi responsabil de activitatea biroului Episcopiei și împreună cu competențele Episcopului eparhiot, îl va asista pe acesta în păstorirea Episcopiei și conducerea Administrației Eparhiale.

Astfel, la nivel eparhial, prezența mirenilor în organismele bisericești este bine stabilită statutar. Diferența dintre statutul mirenilor în organismele bisericești eparhiale ale celor două Biserici surori este este reprezentată de lipsa elementului laic din componența Consiliului Eparhial. Acest lucru este o reminiscență a sistemului sinodalo-consistor care nu mai permitea participarea elementului laic în viața și deciziile Bisericii uzitat de Biserica Ortodoxă Rusă în secolele XVII-XIX. În celelalte organisme bisericești eparhiale starea laicală deține aceleași drepturi și prerogative ca și starea clerical iar dreptul de vot, cvorum-ul și puterea de decizie sunt supuse principiului egalității și sunt recunoscute și protejate de prezentul Statut. Așa cum am am afirmat și mai sus, în cazul Administrației Eparhiale prezența mirenilor este necertificată și nespecificată statutar dar în urma cercetărilor și a modului practic de organizare am observat că elementul laic este prezent în același mod ca și în statutul Bisericii Ortodoxe Române.

În concluzie și în loc de definiție se poate spune că Adunarea Eparhială sau tocmai prin faptul că este întrunirea tuturor membrilor Bisericii în jurul Episcopului, este în același timp locul privilegiat al manifestării comuniunii între starea clericală și starea laicală, care activează în eparhie în funcție de propria condiție sau propriul statut și deci în funcție de diferitele funcțiuni și prerogative.

IV.3 Rolul și misiunea laicilor în Biserica Ortodoxă Rusă

Biserica Ortodoxă Rusă (Русская Православная церковь), cunoscută și sub numele de Patriarhia Moscovei, este o biserică ortodoxă autocefală, a cincea în ordinea dipticelor după Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim și aflată în comuniune cu acestea. Își exercită jurisdicția asupra creștinilor ortodocși din Rusia și din unele țările slave înconjurătoare, precum și asupra mai multor exarhate și reprezentanțe patriarhale din întreaga lume. De asemenea, își exercită jurisdicția și asupra Bisericii Japoniei și asupra creștinilor ortodocși din China. Actualul întâistătător al Bisericii Ruse este Sanctitatea Sa Chiril I, Patriarh al Moscovei și al Întregii Rusii.

Biserica Ortodoxă Rusă și-a sărbătorit în anul 1988 aniversarea a o mie de ani de existență. Biserica Ortodoxă Rusă își revendică succesiunea apostolică de la Patriarhia de Constantinopol.

Cu privire la tema noastră, rolul și misiunea laicilor în organismele centrale ale Bisericii Ortodoxe Ruse sunt certificate statutar în următoarele:

Prevederile statutare cu privire la prezența și rolul mirenilor din Adunarea Națională Bisericească în Biserica Ortodoxă Rusă sunt următoarele:

a) Adunarea Național Bisericească

1. Puterea supremă în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse în ceea ce privește alegerea Patriarhului Moscovei și al Întregii Rușii cât și retragerea acestuia, oferirea autocefaliei, autonomiei și a auto-guvernării a unor părți din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse, cât și luarea în considerare a unor subiecte ce se regăsesc în Statut, va aparține Adunării Națională Bisericească.

2. Adunarea Națională Bisericească va fi convocată în cazuri de necesitate de către Consiliul Episcopilor. În cazuri excepționale Adunarea Națională Bisericească poate fi convocat de către Patriarhul Moscovei și al Întregii Rusii (sau de către Locum Tenes) și de către Consiliul Episcopilor.

3. Adunarea Națională Bisericească este alcătuită din episcopi, reprezentativi ai clerului, monarhi și mireni incluși în cadrul membrilor, fie din oficiu sau aleși în concordanță cu Prevederea Membrilor Adunării Națională Bisericească. Prevederea componenței Adunării Națională Bisericească cât și amendamentele sau adăugirile acesteia, vor fi adoptate de către Consiliul Episcopilor.

4. Responsabilitatea în ceea ce privește pregătirea Adunarea Națională Bisericească va fi pusă pe seama Consiliului Episcopilor, care va pregăti programa, agenda, regulile procedurii cu privire la sesiuni și la structura Adunării și își va da acordul preliminar acestora, propunând mai departe către Adunarea Națională Bisericească pentru ca acesta din urmă să aprobe și să poată lua și alte decizii în ceea ce privește Adunarea Națională Bisericească. În cazul în care Adunarea Națională Bisericească este convocată de către Patriarhul Moscovei și al Întregii Rușii (sau de către Locum Tenens) și de către Sfântul Sinod, propunerile privind programa, agenda, regulile procedurii cu privire la sesiuni și structura Adunării Națională Bisericească vor fi aprobate de către Consiliul Episcopilor având prioritate mandatorie asupra Adunării Națională Bisericească.

5. Adunarea Națională Bisericească va avea următoarele atribuții:

Să servească drept exemplu de unitate canonică și doctrinară a Bisericii Ortodoxe Ruse, având ca principală misiune conservarea acesteia.

Să ia decizii în ceea ce privește autocefalia, autonomia și auto-guvernariea unor părți din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse.

Să aleagă Patriarhul Moscovei și al Întregii Rușii în concordanță cu Prevederea Alegerii Patriarhului Moscovei și al Întregii Rusii și să ia decizii în ceea ce privește retragerea acestuia. Prevederea Alegerii Patriarhului Moscovei și al Întregii Rusii cât și amendamentele și adăugirile acesteia vor fi aprobate de către Consiliul Episcopilor.

Să elaboreze, la cererea Consiliului Episcopilor, poziția Bisericii în ceea ce privește problemele legate de viața internă a bisericii, relațiile cu alte Adunări Naționale Bisericești, mărturii ne-ortodoxe și comunități religioase necreștine, relațiile dintre biserica-societate și/ sau biserica-stat din cadrul teritoriului canonic al Bisericii Ortodoxe Ruse.

să propună Consiliului Episcopilor, la nevoie, să își revizuiască deciziile precedente referitoare la doctrina și ordinul canonic, având în vedere opiniile exprimate de către majoritatea membrilor Adunării Naționale Bisericești;

Să se preocupe de puritatea credinței Ortodoxe, moralitatea și pioșenia religiei Creștine.

Să aprobe, să schimbe, să anuleze și să își explică rezoluțiile.

6. Patriarhul Moldovei și al Întregii Rusii va avea rol de conducere asupra Adunării, iar Locum Tenens va avea rol de conducere în absența Patriarhului.

7. Cvorumul Adunării Naționale Bisericești va fi 2/3 din numărul membrilor, incluzând 2/3 din Episcopi din numărul total de episcopi membri ai Adunării.

8. Adunarea trebuie să aprobe agenda, programa și regulile structurii și procedurii din sesiunea respectivă cât și să aleagă Presidium-ul și Secretariatul pin simpla majoritate a membrilor prezenți din cadrul Adunării și va forma corpurile de activitate necesare.

9. Presidium-ul Adunării va fi format dintr-un Director (Patriarhul Moscovei și al Întregii Rusii sau Locum Tenens ) și doisprezece membri ai Adunării, toți în rang de episcopi. Presidium-ul va conduce sesiunile Adunării Naționale Bisericești.

Prevederile statutare cu privire la prezența și rolul mirenilor din Consiliul Suprem Bisericesc în Biserica Ortodoxă Rusă sunt următoarele:

b) Consiliul Suprem Bisericesc

1. Consiliul Suprem Bisericesc este organul executiv al Bisericii Ortodoxe Ruse, cu actordul Patriarhului Moscovei și al Întregii Rusii și a Sfântului Sinod.

2. Consiliul Suprem Bisericesc este supus Patriarhului Moscovei și al Întregii Rusii și Sfântului Sinod.

3. Consiliul Suprem Bisericesc examinează:

întrebări de învățământ teologic, educație, misiuni, servicii sociale biserică și activități de informare unităților canonice ale Bisericii Ortodoxe Ruse;

aspecte ale relației dintre biserică și stat, societate, Biserici Ortodoxe Autocefale, confesiunile neortodoxe și religiile necreștine;

probleme de administrare biserică și management;

alte aspecte menționate de Consiliul Suprem Bisericesc.

4. Sarcinile Consiliului Suprem Bisericesc includ:

coordonează activitățile Sinodului;

face o descriere a problemelor curente ale vieții bisericești, ce necesită o acțiune concertată din partea Sinodului;

să ia măsuri pentru îndeplinirea hotărârilor Consiliului Național Bisericesc și rezoluțiilor Episcopilor și deciziile Sfântului Sinod, decretele și ordinele Patriarhul Moscovei și al Întregii Rusii.

5. Consiliul Suprem Bisericesc:

în limitele competenței sale, dă instrucțiuni pentru instituțiile sinodale ale Bisericii Ortodoxe Ruse și supraveghează punerea lor în aplicare;

înaintează propuneri Sfântului Sinod.

6. Consiliul Suprem Bisericesc este format din președinte – Patriarhul Moscovei și al Întregii Rusii, membrii Consiliului Suprem Bisericesc, precum și membri numiți de Sfântul Sinod în ordinea prevăzută de Regulamentul Consiliului Suprem Bisericesc.

7. Membrii Consiliului Suprem Bisericesc sunt conducătorii instituțiilor sinodale enumerate la articolul 6 din capitolul VIII al Cartei. În cazul în care părăsesc biroul, ei încetează să mai fie membri ai Consiliului Suprem Bisericesc.

Prevederile statutare cu privire la prezența și rolul mirenilor din Permanența Consiliului Național Bisericesc în Biserica Ortodoxă Rusă sunt următoarele:

c) Permanența Consiliului Superior Bisericesc

1. În perioada dintre Consiliile Supreme Bisericești și, pentru pregătirea deciziilor privind cele mai importante probleme ale vieții interne și activitățile externe ale Bisericii Ortodoxe Ruse, operează Permanența Consiliului Suprem Bisericesc.

2. Obiectivele Permanenței Consiliului Suprem Bisericesc include un studiu preliminar a problemelor abordate de către Consiliul Suprem Bisericesc, la pregătirea proiectelor de decizie cu privire la aceste aspecte, precum și în numele Patriarhului Moscovei și al Întregii Rusii și Sfântului Sinod, pregătirea deciziilor Consiliului Episcopilor și a Sfântului Sinod.

3. Membrii Permanenței Consiliului Suprem Bisericesc sunt aleși dintre episcopii, laicii clericii, membri ai Bisericii Ortodoxe Ruse.

4. Componența Permanenței Consiliului Suprem Bisericesc se face la propunerea Patriarhului Moscovei și al Întregii Rusii și sunt aleși pe durată de patru ani. Dacă este necesar, Sfântul Sinod, la propunerea Patriarhului Moscovei și al Întregii Rusii poate decide să înlocuiască un membru al Permanenței Consiliului Suprem Bisericesc.

5. Membrii Sfântului Sinod și membrii Consiliului Suprem Bisericesc fac parte din biroul Permanenței Consiliului Suprem Bisericesc. În cazul în care părăsesc biroul, ei continuă să participe la activitățile Permanenței Consiliului Suprem Bisericesc, în cazul în care, cu această ocazie Sfântul Sinod nu decide altfel.

6. Decizia de a include anumite probleme pe ordinea de zi a Permanenței Consiliului Suprem Bisericesc aparține Sfântului Sinod și Patriarhului Moscovei și al Întregii Rusii.

7. Permanenței Consiliului Suprem Bisericesc funcționează în modul stabilit de Regulamentul privind organizarea și alcătuirea Permanenței Consiliului Suprem Bisericesc, care este aprobat de către Sfântul Sinod.

Așa cum am observat și la celelalte niveluri ale administrației bisericești, și la nivelul administrației centrale situația laicilor și responsabilitățile laicilor nu sunt foarte diferite de prevederile statutare din Biserica Ortodoxă Română. Astfel organismele centrale sunt: Adunarea Națională Bisericească, Consiliul Suprem Bisericesc, și Permanenței Consiliului Suprem Bisericesc.

Identic cu statutul Bisericii Ortodoxe Române, Adunarea Națională Bisericească, este organismul central deliberativ al Bisericii Ortodxe Ruse, pentru problemele administrative, sociale, culturale, economice și patrimoniale.

Ca și în cadrul altor organisme din structura Bisericii Ortodoxe Ruse, laicii, după cum vedem în art. 3 din Statut, sunt membrii și în cadrul Adunării Naționale Bisericești.

Consiliul Suprem Bisericesc este organismul central executiv al Sfântului Sinod și al Adunării Naționale Bisericești.

Între ședințele Consiliului Suprem Bisericesc funcționează Permanența Consiliului Suprem Bisericesc, ca organism central executiv.

Asigurarea legală a participării active și reale a credincioșilor, clerici și mireni, la viața religioasă, culturală, socială, etnică, economică fundațională a Bisericii, la toate nivelurile, în cadrul Bisericii, ca și la exercitarea controlului specializat și obștesc, constituie o garanție a înfăptuirii activităților administrative bisericești în conformitate cu principiile fundamentale canonice și scopul Bisericii, mântuirea credincioșilor. Participarea și totodată implicarea credincioșilor în realizarea sarcinilor administrației bisericești, asigură în aceeași măsură îndeplinirea la timp și totodată în condiții optime a acestor sarcini, întărind interesul pentru bunul mers al vieții bisericești la diferitele niveluri.

Analiză comparativă din punct de vedere canonic

După analiza celor două statute, al Bisericii Ortodoxe Române și al Bisericii Ortodoxe Ruse, precum și a actualizărilor și adăugirilor ce s-au adus în ultimul timp ambelor, putem spune că există o serie de asemănări de structură și organizare dar și anumite diferențe, fie cu privire la rolul fiecărui organism administrativ în parte, fie existența unor organisme specifice unei anumite biserici, fie a modului în care, la toate nivelurile bisericești activează elementul laic.

Le vom lua în ordinea tratării, așadar începem cu prezentarea activității mirenilor în cadrul organismelor parohiale. În statutul Bisericii Ortodoxe Ruse există un organism special numit Comisia de Cenzori(Audit), pe care nu îl întâlnim și în statutul Bisericii Ortodoxe Române. Acesta se ocupă de auditul, analiza și evidența tuturor bunurilor și activelor financiare de care dispune parohia, precum și de întocmirea rapoartelor anuale, a inventarelor și a situației financiare a parohiei la zi. În statutul Bisericii Ortodoxe Române aceste atribuții se împart între membrii Adunării Parohiale, Paroh și Epitrop. Acest organism este e inamente laic, dar supus Adunării parohiale și Parohului.

La nivel parohial vedem o mai bună reprezentare a mirenilor în organismele administrative astfel dacă în statutul Bisericii Ortodoxe Române Parohul este automat și președintele Adunării Parohiale, în statutul Bisericii Ortodoxe Ruse, președintele Adunării Parohiale era ales dintre laici, lucrul acesta fiind modificat, așa cum am arătat mai sus abia prin statutul din 2009. Vedem astfel rolul mai însemnat pe care îl au laicii la nivelul Adunării Parohiale și responsabilitatea mai mare de care se încarcă.

Alte diferențe de natură organizatorială și structurală reies din modul diferit de constituire al Adunării Parohiale, numărul diferit de membri ai Consiliului Parohial (în statutul B.O. Române 7, 9 sau 12 membri; în statutul B.O. Ruse președintele, asistent și trezorier), de asemenea exclusive laici.

Statutul Bisericii Ortodoxe Ruse nu prevede existența și a unui Comitet parohial așa cum întâlnim în statutul Bisericii Ortodoxe Române. Dar, în acest sens, și cu atribuții asemănătoare, poate chiar mai dezvoltate, găsim în B.O. Rusă Frățiile, care primesc recunoaștere statutară, și care se ocupă în special cu partea filantropică a parohiei. Un astfel de organism eminamente de componență laică, acceptat și recunoscut statutar de Biserica ortodoxă Rusă demonstrează o mai mare prezență a elementului laic în viața parohiei. Acest lucru este subliniat si afirmat în repetate rânduri de Patriarhul Kiril, iar în noul statut al Bisericii Ortodoxe Ruse din 2009, ca diferență de perspectivă socială față de Biserica Ortodoxă Română observăm o altfel de abordare a lucrurilor ce va permite fiecărei parohii să-și realizeze propria „specializare socială". S-a remarcat că această acțiune nu trebuie să fie dictată de „preferințele personale ale parohului", ci de nevoile orașului, de nevoile aproapelui. Spre exemplu, „fiecare parohie trebuie să aibă în grijă un spital, în care preotul să meargă în mod regulat și să asiste bolnavii, nu doar atunci când este invitat în mod special". În afară de aceasta, „parohiile trebuie să aibă în grijă și problemele sociale, cum ar fi ajutorarea adolescenților delincvenți, a fetelor tinere însărcinate, care sunt judecate de societate și înclină să facă avort". Patriarhul Kiril a dat binecuvântarea ca în toate parohiile moscovite, până la începutul Postului Mare, să fie organizate adunări eparhiale, unde să se prezinte noul statut al parohiilor.

Același lucru nu îl putem spune despre prezența laicilor la nivelulrile superioare ale administrației (eparhiale și patriarhale) unde, reminiscențe ale sistemului sinodalo-consistor care nu mai permitea participarea elementului laic în viața și deciziile Bisericii uzitate de Biserica Ortodoxă Rusă în secolele XVII-XIX, încă mai este prezent în conștiința unora dintre episcopi, dar ca și în cazul ”specializării sociale” din cadrul parohiei, Patriarhul Kiril nădăjduim că va întreprinde câteva modificări și la nivel eparhial și va facilita prezența mirenilor în toate organismele bisericești superioare. Prin acest lucru s-ar putea face o aliniere cu statutele Bisericilor surori. Demn de rmarcat în acest sens este statutul Bisericii ortodoxe Polone unde prezența mirenilor în componeța organismelor bisericești superioare este mult mai numeroasă cantitativ și calitativ.

Așadar, la nivel eparhial, prezența mirenilor în organismele bisericești este bine stabilită statutar dar deficitară din punct de vedere numeric și reprezentativ. Diferența dintre statutul mirenilor în organismele bisericești eparhiale ale celor două Biserici surori este este reprezentată de lipsa elementului laic din componența Consiliului Eparhial. În celelalte organisme bisericești eparhiale starea laicală deține aceleași drepturi și prerogative ca și starea clericală iar dreptul de vot, cvorum-ul și puterea de decizie sunt supuse principiului egalității și sunt recunoscute și protejate de prezentul Statut. Așa cum am am afirmat și mai sus, în cazul Administrației Eparhiale prezența mirenilor este necertificată și nespecificată statutar dar în urma cercetărilor și a modului practic de organizare am observat că elementul laic este prezent în același mod ca și în statutul Bisericii Ortodoxe Române.

Deși prerogativele mirenilor la nivelul administrației eparhiale sunt mai reduse și limitate doar la anumite organisme administrative, în ultimul timp se încearcă o restabilire a mirenilor la un nivel mai mare din punct de vedere participativ, iar Patriarhul Kiril, prin nenumăratele sale încercări de inovare și de reînviere a apostolatului laic la toate nivelurile, nădăjduim că va face și la acest capitol anumite modificări și repoziționări.

La nivelul administrației centrale, Patriarhale, din punct de vedere strict personal, prevederile statutare cu privire la organismele administrative, la prezența mirenilor în componența lor și la atribuțiile fiecărui organism în parte sunt destul de sărace și lacunare. Am cercetat statutul de pe site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei și nu am fost foarte edificat în această situație. În linii mari rolul mirenilor este asemănător cu cel prezntat de statutul Bisericii ortodoxe Române, dar lipsa din statut a oricăror referiri la administrația patriarhală nu ne dă putința să ne facem o imagine completă asuprea elementului laici în organismele centrale.

Așadar, deși există diferențe statutare între cele două Biserici Ortodoxe Surori, lucrul acesta nu împiedică însă la dialog și frățietate. Fiecare Biserică Ortodoxă s-a adaptat statului în granițele căruia își desfășoară activitatea, fapt pentru care mai pot apărea diferențe statutare. Cu toate acestea, atâta timp cât avem aceleași dogme, aceleași învățături fundamentale, și ne împărtășim din același potir al credinței, diferențele cu privire la organizare nu ne vor separa.

Concluzie

Putem afirma cu încredere faptul că participarea laicilor la viața Bisericii Ortodoxe este un element constitutiv fără de care nu ne putem închipui existența acesteia. Așa cum nu Biserica nu poate fi închipuită fără starea clericală în cele trei trepte de instituire divină, tot la fel Biserica nu poate exista fără mireni.

Mai precis, această conlucrare a ierarhiei cu laicii poate fi formulată prin participarea lor la exercitarea celor trei funcțiuni ale puterii bisericești: sfințitoare, învățătorească și jurisdicțională, alături de episcopi, preoți și diaconi, în îndeplinirea scopului mântuitor al Bisericii. Limitele acestei conlucrări sunt stabilite de rânduieli canonice, sau de tradiție, limite ce redau poziția și drepturile fiecăreia dintre laici.

Într-o biserică normal organizată, laicii, asemenea ierarhiei, sunt un factor și un element viu care se implică activ în viața bisericii. Odată cu trecerea timpului s-a văzut cu adevărat care este misiunea și rolul pe care îl are fiecare mirean în viața bisericii, lucru dovedit atât de sfintele canoane cât și de necesitățile apărute de-a lungul timpului în biserică. Laicatul din Biserică are ca menire sprijinirea ierarhiei sacramentale în împlinirea misiunii ei.

Drepturile și îndatoririle laicilor de a participa în mod activ la sluirea cultică, administrativ-pastorală și învățătorească a Bisericii, au fost lămurite în chip deosebit de Sfâta Tradiție și Sfintele Canoane. Fiecare Biserică autocefală este condusă, își reglementează și administrează lucrarea sa religioasă, misionar-pastorală, cultural-educativă, social-filantropică, fundațională și patrimonială conform „Statutului de organizare și funcționare”, alcătuit de Sfântul Sinod pe temelia Sfintelor Canoane ale Bisericii Ortodoxe.

Faptul că fiecare Biserică autocefală este condusă și își reglementează și totodată administrează lucrarea sa religioasă, misionar-pastorală, cultural-educativă, social-filantropică, am vazut-o atât în Statutul Bisericii Ortodoxe Române cât și în Statutul Bisericii Ortodoxe Ruse, cu unele mici diferențe de ordin administrativ. Însă ceea ce este cel mai important este faptul că între aceste Statute există o unitate canonică, sunt respectate niște principii canonice, care unesc între ele toate Bisericile surori.

Potrivit acestor Statute, care sunt redactate după conținutul Sfintelor Canoane și al Sfintei Tradiții, laicii nu sunt o masă inertă în interiorul Bisericii, ei ajută alături de cler la împlinirea scopului Bisericii, care nu este altul decât mântuirea.

În concluzie, putem spune că laicii au o misiune și o datorie foarte importantă, aceea de participa la misiunea integrală a Bisericii. Totodată ei trebuie să fie conștienți că au o vocație specială, aceea de a se sfinți în lume, dar și aceea de a sfinți lumea. Tot timpul trebuie să existe o conlucrare între credincioșii și cler, pentru că numai astfel în Biserică vor exista comunități ecleziale vii.

Bibliografie

Izvoare

**, BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a PF. Părinte Daniel, Patriarhul B.O.R., cu aprobarea Sf. Sinod, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2008;

Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N. și Joantă, Dr. Sorin, Administrație bisericească parohială și legislație, Ed. Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2002

Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Ediția a III-a îmbunătățită, Sibiu, 2005;

Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Drept canonic ortodox, Legislație și administrație bisericească, vol. I, 13, E.I.B.M.B.O.R., București, 1993;

Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Drept canonic ortodox, Legislație și administrație bisericească, vol. II, E.I.B.M.B.O.R., București, 1990;

***, Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române;

***, Statutul de organizare și funcționare a Bisericii Ortodoxe Ruse;

Cărți, volume, manuale, dicționare

Bulgakov, Serghei, Ortodoxia, Editura Paideia, București, 1997

Bria Ioan, Dicționar de Teologie Ortodoxă, E.I.B.M.B.O.R., București, 1994

Chifăr, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Istoria creștinismului, vol. II,Editura Trinitas, Iași, 2000;

Costin, Grigore, Istoria Bisericii Ortodoxe Ruse în secolul al XIX- lea, Editura Învierea, Cluj-Napoca, 2011.

Dicționarul limbii române, Editura Academiei, București, 1958;

Dicționar Rus-Român, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1981;

DRĂGOI, Pr. Eugen, Istoria Bisericească Universală, Ed. Historica, București, 2001.

Escobar, Angel F. Sánchez, A History of the Russian Church, The St. Stephen Harding College Publishing House,Winston-Salem, 2009.

Evdokimov, Paul, Vârstele vieții spirituale, Editura Christiana, București, 1993;

Floca, Arhid., Prof. Dr. Ioan N., Organele de conducere în parohie, în îndrumătorul Bisericesc, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981;

Ivan, Iorgu, Prof. Dr., Bunurile bisericești în primele șase secole, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1937;

Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, E.I.B.M.B.O.R., București, 1981;

Popescu, Teodor M., Didascalii, București, 1932;

Riasanovsky, Nicholas V., O istorie a Rusiei, Editura Institutul European, Iași, 2001;

Soloviov, Vladimir, Rusia și Biserica Universală, Editura Institutul European, Iași, 1994;

Stan, Pr. Prof. Dr. Liviu, Mirenii în Biserică, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1939;

Zizoulas, Jean, L’Etre Ecclesial,  Labor et Fides, Genève, 1981.

Studii și articole

Anania, †Bartolomeu, „Mirenii în Biserică”, în Monitorul de Cluj, 26 august 2010, http://www.monitorulcj.ro/cms/site/m_cj/news/90340-mirenii-in-biserica#sthash.62POJfsL.dpbs, 19.11.2014;

Bulacu, Mihail, „Citirea Bibliei sau Sfintei Scripturi de către credincioșii mireni”, în rev. Mitropolia Moldovei și Sucevei, nr. 7-8, 1981;

Cândea, Spiridon, Pr., ”Organele ajutătoare ale preotului în activitatea pastorală din parohie”, în Mitropolia Ardealului, (1958), nr. 5-6;

Ciocloda, Pr. Iosif, „Cuvânt de învățătură despre participarea credincioșilor laici la Sfânta Liturghie”, în rev. Mitropolia Banatului, nr. 5, 1987;

Dură, Pr. Prof. Dr. Nicolae V., „Îndatorirea credincioșilor privind viața creștină în lumina Sfintelor Canoane”, în rev. Altarul Banatului, nr. 10 – 12, 1993;

Joantă, Drd. Sorin, „Participarea laicilor la viața Bisericii”, în Revista Teologică, XI, Nr. 3, 2001;

Necula, Nicolae D., Pr. Prof. Dr., ”Parohia spațiu de activitate pastoral-misionară a preotului”, în Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă Patriarhul Justinian, Ed. Universității din București, București, 2001;

Nica, V., ”Cronica Bisericească”, în Biserica Ortodoxă Română, seria III, XLVIII, (1930), nr. 7-8, iulie-august;

† Nicolae, Mitropolitul Banatului, „Rolul mirenilor în Biserică”, în rev. Mitropolia Banatului, nr. 4-6, 1971;

Petică,Prot. Vasile, „O privire asupra termenilor «laic» și «mirean»”, în rev. Mitropolia Banatului, nr. 10-12, 1975;

Popescu, Prof. Dr. Emilian, „Laicii (mirenii) în Biserica Ortodoxă Română”, în rev. Teologie și viață, nr. 7-12, 2004;

Popescu, Pr. Prof. Dr. Teodor M., „Cler și popor în primele trei secole”, în rev. Studii Teologice, nr. 9-10, 1949;

Stan, Pr. Prof. Dr. Liviu, „Poziția laicilor în Biserica Ortodoxă”, în rev. Studii Teologice, nr. 3-4, 1968;

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, „Temeiuri teologice ale ierarhiei și ale sinodalității ei”, în rev. Studii Teologice, nr. 3-4, București, 1970;

Sinodul Diecezan Iași, Prezența laicilor în Biserică, în societate și în cultură, Ed. Presa Bună, Iași, 2003;

Referatul „Participarea mai deplină a elemetului laic la viața cultică”,al Comisiei interortodoxe pregătitoare al Sfântului și Marelui Sinod întrunită la Chambésy, între 16 și 28 iulie 1971, publicat în rev. Ortodoxia, nr.2, 1972;

***, Un nou statut al parohiei în Biserica Ortodoxă Rusă, trad. diacon Eugeniu Rogoti,http://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/un-nou-statut-al-parohiei-biserica-ortodoxa-rusa , accesat la data de 14.05.2015, ora 22:42.

Bibliografie

Izvoare

**, BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a PF. Părinte Daniel, Patriarhul B.O.R., cu aprobarea Sf. Sinod, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2008;

Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N. și Joantă, Dr. Sorin, Administrație bisericească parohială și legislație, Ed. Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2002

Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Ediția a III-a îmbunătățită, Sibiu, 2005;

Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Drept canonic ortodox, Legislație și administrație bisericească, vol. I, 13, E.I.B.M.B.O.R., București, 1993;

Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Drept canonic ortodox, Legislație și administrație bisericească, vol. II, E.I.B.M.B.O.R., București, 1990;

***, Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române;

***, Statutul de organizare și funcționare a Bisericii Ortodoxe Ruse;

Cărți, volume, manuale, dicționare

Bulgakov, Serghei, Ortodoxia, Editura Paideia, București, 1997

Bria Ioan, Dicționar de Teologie Ortodoxă, E.I.B.M.B.O.R., București, 1994

Chifăr, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Istoria creștinismului, vol. II,Editura Trinitas, Iași, 2000;

Costin, Grigore, Istoria Bisericii Ortodoxe Ruse în secolul al XIX- lea, Editura Învierea, Cluj-Napoca, 2011.

Dicționarul limbii române, Editura Academiei, București, 1958;

Dicționar Rus-Român, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1981;

DRĂGOI, Pr. Eugen, Istoria Bisericească Universală, Ed. Historica, București, 2001.

Escobar, Angel F. Sánchez, A History of the Russian Church, The St. Stephen Harding College Publishing House,Winston-Salem, 2009.

Evdokimov, Paul, Vârstele vieții spirituale, Editura Christiana, București, 1993;

Floca, Arhid., Prof. Dr. Ioan N., Organele de conducere în parohie, în îndrumătorul Bisericesc, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981;

Ivan, Iorgu, Prof. Dr., Bunurile bisericești în primele șase secole, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1937;

Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, E.I.B.M.B.O.R., București, 1981;

Popescu, Teodor M., Didascalii, București, 1932;

Riasanovsky, Nicholas V., O istorie a Rusiei, Editura Institutul European, Iași, 2001;

Soloviov, Vladimir, Rusia și Biserica Universală, Editura Institutul European, Iași, 1994;

Stan, Pr. Prof. Dr. Liviu, Mirenii în Biserică, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1939;

Zizoulas, Jean, L’Etre Ecclesial,  Labor et Fides, Genève, 1981.

Studii și articole

Anania, †Bartolomeu, „Mirenii în Biserică”, în Monitorul de Cluj, 26 august 2010, http://www.monitorulcj.ro/cms/site/m_cj/news/90340-mirenii-in-biserica#sthash.62POJfsL.dpbs, 19.11.2014;

Bulacu, Mihail, „Citirea Bibliei sau Sfintei Scripturi de către credincioșii mireni”, în rev. Mitropolia Moldovei și Sucevei, nr. 7-8, 1981;

Cândea, Spiridon, Pr., ”Organele ajutătoare ale preotului în activitatea pastorală din parohie”, în Mitropolia Ardealului, (1958), nr. 5-6;

Ciocloda, Pr. Iosif, „Cuvânt de învățătură despre participarea credincioșilor laici la Sfânta Liturghie”, în rev. Mitropolia Banatului, nr. 5, 1987;

Dură, Pr. Prof. Dr. Nicolae V., „Îndatorirea credincioșilor privind viața creștină în lumina Sfintelor Canoane”, în rev. Altarul Banatului, nr. 10 – 12, 1993;

Joantă, Drd. Sorin, „Participarea laicilor la viața Bisericii”, în Revista Teologică, XI, Nr. 3, 2001;

Necula, Nicolae D., Pr. Prof. Dr., ”Parohia spațiu de activitate pastoral-misionară a preotului”, în Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă Patriarhul Justinian, Ed. Universității din București, București, 2001;

Nica, V., ”Cronica Bisericească”, în Biserica Ortodoxă Română, seria III, XLVIII, (1930), nr. 7-8, iulie-august;

† Nicolae, Mitropolitul Banatului, „Rolul mirenilor în Biserică”, în rev. Mitropolia Banatului, nr. 4-6, 1971;

Petică,Prot. Vasile, „O privire asupra termenilor «laic» și «mirean»”, în rev. Mitropolia Banatului, nr. 10-12, 1975;

Popescu, Prof. Dr. Emilian, „Laicii (mirenii) în Biserica Ortodoxă Română”, în rev. Teologie și viață, nr. 7-12, 2004;

Popescu, Pr. Prof. Dr. Teodor M., „Cler și popor în primele trei secole”, în rev. Studii Teologice, nr. 9-10, 1949;

Stan, Pr. Prof. Dr. Liviu, „Poziția laicilor în Biserica Ortodoxă”, în rev. Studii Teologice, nr. 3-4, 1968;

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, „Temeiuri teologice ale ierarhiei și ale sinodalității ei”, în rev. Studii Teologice, nr. 3-4, București, 1970;

Sinodul Diecezan Iași, Prezența laicilor în Biserică, în societate și în cultură, Ed. Presa Bună, Iași, 2003;

Referatul „Participarea mai deplină a elemetului laic la viața cultică”,al Comisiei interortodoxe pregătitoare al Sfântului și Marelui Sinod întrunită la Chambésy, între 16 și 28 iulie 1971, publicat în rev. Ortodoxia, nr.2, 1972;

***, Un nou statut al parohiei în Biserica Ortodoxă Rusă, trad. diacon Eugeniu Rogoti,http://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/un-nou-statut-al-parohiei-biserica-ortodoxa-rusa , accesat la data de 14.05.2015, ora 22:42.