Rolul Si Importanta Sfintei Cruci In Viata Bisericii

Preliminarii

C

ea mai simplă formulă de mărturisire a dreptei credințe de către creștinul ortodox este atunci când își face semnul Sfintei Cruci peste propria-i persoană și rostește formula treimică: „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”. Astfel, prin aceasta mărturisim două lucruri deodată: pe de o parte credința în „Sfânta Treime”, creatoarea, proniatoarea, mântuitoarea și sfințitoarea noastră a tuturor, iar pe de altă parte credința în Sfânta Cruce, prin care Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a adus pe Sine Jertfă, pentru împăcarea noastră cu Dumnezeu. De fapt, acest act concentrează în sine întreaga teologie și sintetizează întregul crez creștin. Aceasta pentru că în viața de toate zilele „creștinul credincios tradiției de totdeauna a creștinismului, nu poate pomeni pe Sfânta Treime, fără să-și facă semnul crucii, așa cum nu-și face semnul crucii fără a pomeni pe Sfânta Treime prin cuvinte sau fără a se gândi la ea”653.

În același timp, prin însemnarea proprie-i persoane cu semnul Sfintei Cruci, creștinul, pe de o parte îi aduce cinstire lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, așa cum Fiul s-a adus jertfă lui Dumnezeu prin cruce, noi ne aducem jertfă lui Dumnezeu propria persoană, inclusiv viața. De asemenea, tot ceea ce creștinul îi afierosește lui Dumnezeu, din rezultatul muncii sale, îl dăruiește prin însemnarea peste darul său al semnului Sfintei Cruci iar sfințirea a toate lucrurile care sunt sfințite de preot se face prin invocarea Sfintei Treimi și prin însemnarea cu semnul Sfintei Cruci (sfințirea apei, a uleiului la Sf. Maslu, etc.).

În sens restrâns, simpla însemnare a propriei persoane cu semnul Sfintei Cruci, poate constitui o rugăciune sau o implorare a lui Dumnezeu. În sens complementar, ori de câte ori ceva ne uimește sau depășește puterea noastră de înțelegere, ne manifestăm aceasta prin simpla însemnare a semnului Sfintei Cruci.

653 Pr. prof. D. Stăniloae, Sfânta Cruce ca mijloc de sfințire și de binecuvântare și ca prilej de închinare, în Ortodoxia, nr.2/1982, p. 173.

226

Dar, pentru că învățătura despre Sfânta Cruce a constituit încă din zorii creștinismului o piatră de poticnire pentru cugetarea omenească și în timp ce unii au cinstit-o alții au negat rolul ei, fapt confirmat de Sfântul Apostol Pavel „Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu”, în cele ce urmează ne vom apleca asupra sensurilor Sfintei Cruci, a temeiurilor biblice și dogmatice ale cinstirii Sfintei Cruci, importanței Sfintei Cruci în viața Bisericii, precum și obiecțiile împotriva cinstirii Sfintei Cruci și răspunsul ortodox.

Sensurile crucii

Conform Sfintei Scripturi, Sfânta Cruce are două înțelesuri: un înțeles fizic, material și unul duhovnicesc. Cele două sensuri nu se exclud unul pe altul ci se completează reciproc, în sensul că atunci când vedem semnul fizic al crucii ne duce cu gândul la cel duhovnicesc sau mai mult ne apare în minte Cel ce a primit a se înălța pe Sfânta Cruce ca s-o sfințească.

Astfel, înțelesul fizic sau material este prezentat de Sfânta Scriptură în mai multe locuri:

– „Și ducându-și crucea a ieșit din cetate la locul numit al
„Căpățânii, care evreiește se zice Golgota”(Ioan 19, 17);

„Și stăteau lângă crucea Lui Iisus… (Ioan 19, 25);

„Ieșind cu El afară au găsit pe Simon Cirineul, pe acesta l-au silit să ducă crucea Lui” (Matei 27, 32);

„Și au silit pe un trecător, care venea din țarină, pe Simon Cirineul, tatăl lui Alexandru și al lui Ruf, ca să ducă crucea Lui” (Marcu 15, 21);

– „Mântuiește-Te pe Tine Însuți, coborându-Te de pe cruce”
(Marcu 15, 30).

Apoi, în sens fizic, material, crucea o găsim astăzi pe turlele sau acoperișul sfintelor biserici, indicând că acel locaș de cult este ridicat în numele lui Hristos, în spatele Sfintei mese din sfintele altare, unde se aduce jertfa cea fără de sânge, în casele credincioșilor ca semn al credinței în Mântuitorul Hristos, precum și în cimitirele parohiale, la capătul fiecărui creștin mutat la Domnul.

Înțelesul duhovnicesc al crucii îl găsim în primul rând descris de profetul Isaia, care prevestind patimile Domnului Hristos spune: „El a luat asupră-și durerile noastre și cu suferințele noastre s-a împovărat. Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat” (Isaia 53, 4-5).

227

Dar în sensul cel mai luminos și direct, sensul duhovnicesc al Crucii îl găsim în cuvintele Mântuitorului:

„Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24);

„Cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de mine” (Matei 10, 38);

„Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34);

„Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să-Mi urmeze Mie” (Luca 9, 23);

„Și cel ce nu-și poartă crucea sa și nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14, 27), etc.

Temeiurile biblice ale cinstirii Sfintei Cruci.

1. Prefigurările Sfintei Cruci în Vechiul Testament.

După învățătura Sfintei noastre Biserici, întemeiată, în primul rând pe Sfânta Scriptură, Crucea este altarul de jertfă prin care Mântuitorul Iisus Hristos a împăcat pe om cu Dumnezeu Tatăl.

Ca altar de jertfă, ea a fost prefigurată încă din Vechiul Testament în diferite chipuri și momente ale istoriei poporului ales.

1. Astfel, cea dintâi și cea mai importantă prefigurare a Crucii este „altarul de jertfă” pe care, Avram, punându-i-se la încercare credința lui, a vrut să jertfească pe fiul său Isaac, pe muntele Moria (Facere, 22, 1-15). De altfel, toate persoanele implicate, actele și elementele jertfei lui Avraam au o corespondență în jertfa Mântuitorului Iisus Hristos. Avraam preînchipuie pe Dumnezeu Tatăl, Isaac și berbecul cel jertfit simbolizează pe Iisus Hristos în cele două firi ale sale, iar lemnele pentru jertfă închipuie însăși crucea pe care a fost răstignit Fiul lui Dumnezeu.

Mai mult decât atât, faptul că Avraam purcede, fără șovăire, să îndeplinească porunca lui Dumnezeu, denotă faptul că: „Patriarhul, după inspirația de sus, cunoștea marea învățătură despre răscumpărare; el știa că unul dintre urmașii săi are să fie adus jertfă și să devină binecuvântare pentru toate popoarele pământului; dar nu i se indicase încă persoana destinată să realizeze aceasta. Când însă i s-a dat poruncă să aducă jertfă pe unicul săi fiu, el a putut chiar să presupună că Isaac este destinat să fie răscumpărătorul cel făgăduit și de aceea el a voit din tot sufletul să-l aducă jertfă, preînchipuind prin aceasta, opera dumnezeiască a Tatălui ceresc, Care a dat pe Fiul Său Unul-Născut la patimi și la moarte, pentru neamul omenesc.

Pe de altă parte, însăși întreagă această acțiune putea fi doar mijlocul de predare, prin semn și acțiune, în loc de cuvinte, a învățăturii

228

supreme despre răscumpărare către Avraam, care de mult și cu nerăbdare

aștepta să vadă ziua lui Hristos, adică răscumpărarea pe care Acesta

trebuia să o săvârșească – jertfa căreia El trebuia să se supună. Și Avraam

a văzut-o, în această vădită închipuire. Pentru că în nici un alt fel în toată

istoria sa el n-ar fi putut să vadă cu ochii săi adevărul răscumpărării. De

aceea când Hristos zicea că: „Avram a văzut ziua Lui”, El a înțeles

anume jertfirea lui Isaac”654. Apoi, despre faptul că lemnele pe care Isaac

le ducea în spate, spre a fi adus jertfă pe ele, sunt simbolul Crucii, ne

vorbesc și Sfinții Părinți. Astfel, Sfântul Chiril al Alexandriei, cel care a

avut o contribuție fundamentală în formularea dogmei hristologice,

afirmă că: „Lemnul lui Isaac este Crucea lui Hristos”655, iar Sfântul Ioan

Gură de Aur, precizează: „Și l-a legat pe fiul său și l-a pus pe altar. Dar

acestea toate erau prefigurarea Crucii. De aceea și Hristos zicea iudeilor:

„Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea și a văzut-o și

s-a bucurat” (Ioan 8, 56). Cum L-a văzut? Prin tip, prin umbră. Căci

precum acolo berbecul s-a adus (jertfă) în locul lui Isaac, astfel (și aici)

Mielul duhovnicesc s-a adus jertfă pentru lume”656.

Făcând o paralelă între jerfa lui Avraam și cea a Mântuitorului

Iisus Hristos, teologii care s-au aplecat asupra acestui moment constată

că „cercetarea credinței lui Avraam are o însemnătate tipică cu totul

importantă. Ea simbolizează sacrificiul cel mare ale Testamentului Nou

și descoperă oamenilor că întâmplarea cea înfricoșătoare a Vinerii celei

Mari a fost prezisă și prefigurată din vechime. Cuprinsul acestui capitol

din cartea Facerii nu este o simplă istorie, care n-are nici o legătură cu

noi. Aceasta e manifestarea planului dumnezeiesc, care, realizându-se

succesiv, dă evenimentelor o atare formă încât ele prefigurează secretul viitor”657.

654 A.P.Lophuin, Istoria biblică a Vechiului Testament, trad. de patriarhul Nicodim, București,
1944, tom.I., p. 374, apud Pr. Ioan Mircea, Prefigurările Crucii în Vechiul Testament și
semnificația lor în tradiția cultică creștină, în S.T. nr.3-4/1969, p. 182-183.

655 Sfântul Chiril al Alexandriei, Glaphyra, P.G.LXIX, 142, apud Pr. Ioan Mircea, art.cit., p.
185.

656 Sf. Ioan Hrisostom, Omilie la Geneză, P.G.LIV, 432, apud Pr. Ioan Mircea, art. cit., p. 184-
185.

657 V. Tarnavschi, Geneza, introducere și comentar, 1945, p. 163, apud Pr. prof. Nicolae
Neaga, Facerea, text și scurte note explicative, în Seria Teologică, Sibiu, 1945, p. 110.

229

2. Dar, cea mai expresivă prefigurare a Crucii o găsim în lemnul pe care Moise a ridicat șarpele de aramă în pustie. Astfel, după ce s-a rugat Domnului, pentru poporul care cârtise împotriva lui Dumnezeu, Domnul a zis către Moise: „Fă-ți un șarpe de aramă și-l pune pe un stâlp;

și de va mușca șarpele pe un om, tot cel mușcat care se va uita la el va trăi. Și a făcut Moise un șarpe de aramă și l-a pus pe un stâlp; și când un șarpe mușca vreun om, acesta privea la șarpele de aramă și trăia” (Numeri 21, 8-9). Șarpele de aramă prefigura Crucea cu Mântuitorul răstignit pe ea. De altfel, despre această imagine tipică a Crucii ne vorbește Însuși Mântuitorul Iisus Hristos, când vorbește despre necesitatea îndeplinirii planului divin de mântuire, spunând: „Și după cum Moise a ridicat șarpele în pustie, așa trebuie să se înalțe Fiul Omului. Ca tot cel ce crede în El să nu piardă, ci să aibă viață veșnică”(Ioan 3, 14-15).

Sfinții Părinți, care s-au aplecat asupra sensului acestui text, au găsit asemănări fundamentale între „șarpele de aramă” și „Sfânta Cruce”. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur scoate în evidență profundă similitudine între șarpele ridicat pe lemn și Mântuitorul răstignit pe Sfânta Cruce când spune: „Precum atunci șarpele de aramă, care nu mușcase și nu rănise pe nimeni, a fost spânzurat pe lemn, pentru a reprezenta șerpii ce mușcau; tot așa și acum: precum toți oamenii sunt vinovați de păcat, Iisus Care este lipsit complet de păcat, suferă pentru ei toți. Acolo alții mușcau și altul era pus pe lemn; aici alții păcătuiesc și Cel fără de păcat e răstignit pe Cruce. Pentru care pricină șarpele e pus pe lemn? Pentru a vindeca de mușcăturile celorlalți șerpi. Altul e cel răstignit pe (cruce) lemn și alții cei ale căror mușcături vin a se tămădui. Tot așa și Hristos a fost răstignit pe Cruce ca să pună capăt lucrării demonilor”658, iar Sfântul Ambrozie precizează: „Precum șarpele de aramă, distruge puterea veninului în cei mușcați, tot așa și Mântuitorul pe Cruce distruge toată puterea demonului. Șarpele de aramă era fără venin, precum Iisus era fără de păcat”659.

3. În alte locuri din Vechiul Testament se prefigurează puterea lucrătoare a Sfintei Cruci și cea mai expresivă imagine a Sfintei Cruci în acțiune o constituie imaginea lui Moise (în timpul luptei dintre Israel și Amaleciți), care atunci când se ruga lui Dumnezeu își întindea mâinile lateral formând astfel chipul Crucii și prin aceasta oastea lui Iosua biruia pe amaleciți: „Când își ridica Moise mâinile biruia Israel; iar când își lăsa el mâinile biruiau Amaleciții” (Ieșire, 17, 11). Forma pe care o lua Moise prin întinderea mâinilor imita Crucea și prin Cruce avea putere, iar

658 Sfântul Ioan Gură de Aur, Homelie sur le serpent, în Oeuvres completes, ed. Bareille, P.G.
XIII, col. 256-257, apud Pr. Ioan Mircea, art. cit., p. 184-189.

659 J. A. Petit, Genese, în La Sainte Bible avec commentee, Arras, 1889, tom. I, p. 220, apud
Pr.Ioan Mircea, art. cit., p. 184-189.

230

poporul nu devenea mai puternic prin ridicarea mâinilor lui Moise, ci prin închipuirea semnului biruinței care este Sfânta Cruce.

În sfârșit, o ultimă prefigurare a Crucii întâlnită în Vechiul Testament o oferă profetul Iezechiel în cap. 9, versetele 4-6 prin precizarea grafică a semnului crucii „+”, (litera tau, adică ultima literă a alfabetului ebraic, care în vechea scriere ebraică avea forma crucii). Se cunoaște faptul că, pentru nelegiuirile săvârșite de către poporul evreu și mai ales pentru profanarea locașului sfânt, Dumnezeu hotărăște pedepsirea poporului Israil. În acest sens, profetul Iezechiel este trimis înainte să pecetluiască cu acest semn pe toți care nu erau întinați, iar în spatele lui veneau cei care îi ucideau pe nelegiuiți, cu porunca: „ Mergeți după el prin cetate și loviți! Să nu aveți nici o milă și ochiul vostru să fie necruțător! Ucideți și nimiciți pe bătrâni, tineri, fecioare, copii, femei, dar să nu vă atingeți de nici un om, care are pe frunte semnul „+”.

Apoi, simbolul puterii lucrătoare a Sfintei Cruci îl constituie și toiagul lui Moise: „Toiagul acesta, care a fost prefăcut în șarpe, ia-l în mâna ta, căci cu el ai să faci minuni” (Ieșire, 4, 17). Cu acest toiag, Moise a scos din Egipt poporul Israel, folosindu-se de el în momentele cele mai delicate ale călătoriei lor din Egipt spre Canaan, despicând Marea Roșie prin care poporul Israel a trecut ca pe uscat (cf. Ieșire, 14, 16) și tot cu toiagul a făcut să izvorască apă din stâncă660 pentru a adăpa poporul și vitele cele însetate (cf. Ieșire, 17,6).

Din cele prezentate reiese foarte clar că Dumnezeu a pregătit poporul ales pentru primirea Răscumpărătorului, prefigurând totodată și modul și mijlocul prin care El urma să desăvârșească opera Sa răscumpărătoare – răstignirea pe Sfânta Cruce.

Este adevărat că nicăieri în Vechiul Testament nu se vorbește despre cinstirea Sfintei Cruci, pentru că aceasta ar fi dus poporul evreu la idolatrie. De aceea, atunci când evreii au început să cinstească șarpele de aramă, Dumnezeu a descoperit regelui Iezechia „care a făcut fapte plăcute înaintea Domnului în toate, cum făcuse și David, tatăl său, să înlăture toți idolii la care se închinau evreii. Și a stricat șarpele cel de aramă pe care îl făcuse Moise; chiar până în zilele acelea fiii lui Israel îl tămâiau și-l numeau Nehuștan” (IV Regi, 18, 3-4). Așadar, Dumnezeu a oprit închinarea la șarpe pentru că poporul ales nu a înțeles caracterul prefigurativ al acestuia, ci îl cinstea ca pe un idol, în schimb, Sfânta

660 Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, Dialogul cu iudeul Trifon, trad. Pr. Olimp Căciulă, București, 1941, p. 197

231

Cruce nu a fost cinstită decât după sfințirea ei de către sângele nevinovat și sfânt al Domnului nostru Iisus Hristos.

Dar, pe lângă aceste prefigurări ale Crucii, trebuie amintit faptul că în Vechiul Testament, lemnul (crucea) era instrumentul de pedeapsă și osândă pentru răufăcători.

2. Temeiurile cinstirii Sfintei Cruci în Noul Testament.

Dacă în Vechiul Testament, Crucea și puterea ei lucrătoare a fost doar prefigurată, în paginile Noului Testament, Sfânta Cruce apare ca o realitate evidentă și este legată direct de Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, care a scos în evidență realitatea ei, dar și rolul și importanța ei în viața creștină.

În Noul Testament, Crucea capătă o nouă dimensiune și i se descoperă taina și lucrarea ei nedespărțită de Persoana Mântuitorului Hristos, apărând cu toate semnificațiile ei: materială, morală, teologică și eshatologică, etc. „Crucea se ridică deci la hotarul dintre cele două iconomii a Vechiului Testament și a Noului Testament”661 și între două lumi: închinători ai Crucii și vrăjmași ai Crucii662.

Și dacă în Vechiul Testament, Crucea era un mijloc de pedeapsă, în Noul Testament, ea devine altarul de Jertfă supremă pe care Mântuitorul Iisus Hristos a primit să se jertfească și astfel să împace neamul omenesc cu Dumnezeu Tatăl. De aceea, cuvântul Crucii este prezent în propovăduirea Mântuitorului încă înainte de răstignirea Sa pe acest vechi instrument de osândă, cu scopul de a pregăti pe ucenici pentru momentul respectiv.

Astfel, înainte de răstignire, Mântuitorul vorbește despre patimile și moartea Sa pe cruce, spunând că „El trebuie să meargă la Ierusalim și să pătimească multe de la bătrâni și arhierei și de la cărturari și să fie ucis a treia zi să învieze” (Matei 16, 21).

Apoi, în convorbirea cu Nicodim, Mântuitorul Hristos vorbește direct de Crucea care-L aștepta și de taina ei, amintind de șarpele lui Moise în care se vedea preînchipuit pe Sine precizând că: „Nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce s-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să se înalțe și Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 13-15). Prin aceste cuvinte, Mântuitorul Iisus Hristos arată

661 J.A&XLD, Croix, în Vocabulaire de Theologie Biblique, publie sous la direction de Xavier
Leon-Dufour, Paris, 1971, col. 234, apud Pr. Ioan Mircea, Crucea Domnului, Taina și Slava
Lui, în Ortodoxia, nr. 2/1982, p. 198.

662 Pr.Ioan Mircea, Crucea Domnului, Taina și Slava Lui, în Ortodoxia, nr. 2/1982, p. 198.

232

necesitatea jertfei Sale de pe Cruce, ca o împlinire a iubirii divine față de om și a planului cel veșnic al lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii.

După această convorbire, Domnul Hristos începe să recomande și celor ce cred în El, crucea morală a suferințelor și a jertfelor, zicând:

„Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24);

„Cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de mine” (Matei 10, 38);

„Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34);

„Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să-Mi urmeze Mie” (Luca 9, 23);

„Și cel ce nu-și poartă crucea sa și nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14, 27), etc.

Desigur, în aceste cuvinte este vorba despre crucea noastră duhovnicească, dar care se fundamentează pe Crucea Domnului, pentru că purtarea crucii înseamnă a urma și a imita pe Hristos, după cuvintele Sfântului Apostol Petru care zice: „Căci spre aceasta ați fost chemați (să pătimiți), că și Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă ca să pășiți pe urmele Lui” (I Petru 2, 21).

După răstignire, toate cele patru Evanghelii vorbesc despre Crucea Domnului, ca obiect fizic. Primele trei Evanghelii (Matei, Marcu și Luca) amintesc despre cruce pe calea spre Golgota:

„Și ieșind, au găsit pe un om din Cirene, cu numele Simon; pe acesta l-au silit să ducă crucea Lui” Matei 27, 32);

„Și au silit pe un trecător, care venea din țarină, pe Simon Cirineul, tatăl lui Alexandru și al lui Ruf, ca să ducă crucea Lui” (Marcu 15, 21);

„Și pe când Îl duceau, oprind pe un oarecare Simon Cirineul, care venea din țarină, i-au pus crucea, ca s-o ducă în urma lui Iisus” (Luca 27,26), iar Sfântul Evanghelist Ioan prezintă chiar momentul răstignirii:

„Și stăteau, lângă crucea lui Iisus, mama Lui și sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, și Maria Magdalena” (Ioan 19, 25).

De precizat că „lemnul” pe care Sfântul Petru spune că „Domnul a purtat păcatele noastre” (I Petru 2, 24) e numit de ucenicul Domnului „Crucea lui Iisus”. Prin urmare, dacă Domnul Iisus Hristos primește și îngăduie de bună voie să fie răstignit pe acest lemn (cruce) și dacă până atunci, tot cel spânzurat pe lemn era blestemat (cf. Deut. 21, 23), datorită faptelor lui, de data aceasta acest fapt nu mai este de actualitate, ci

233

dimpotrivă, Cel spânzurat pe lemn nu poate fi decât binecuvântat, deoarece El este Fiul lui Dumnezeu, Cel fără de păcat. Deci, dacă până acum, lemnul spânzurătorii devenea blestemat datorită celui răstignit pe el, de data aceasta lemnul nu poate fi decât binecuvântat datorită Celui răstignit pe el.

De aceea, pentru o înțelegere mai profundă a cinstirii Sfintei Cruci în Biserică, trebuie să reflectăm și asupra acestui fapt: de unde venea pentru cei vechi ocara crucii? Desigur, nu de la cele două lemne încrucișate, din lemn sau alt material. Pentru creștin orice material, lucru sau ființă, este în sinea sa bun, ca zidire și dar al lui Dumnezeu. Atunci ocara crucii nu vine de la ea, din natura ei, ci din păcat, din întrebuințarea ei ca mijloc de tortură, și mai ales de la cei osândiți pe ea. Blamați, huliți, năpăstuiți pentru vinovății reale sau uneori inventate în cazul atâtor sclavi, dintr-o societate nedreaptă, crucea se identifică cu ei, cu osândiții pe ea și purta ocara lor; încât din pricina păcatului devine și ea instrumentul ororii663.

Dar în Hristos Iisus, pe cruce se răstignește Cel fără de păcat. În mod firesc sfințenia Lui sfințește această cruce, care devine „Crucea lui Iisus”. „Ea se sfințește, potrivit Sfintei Scripturi, prin cuvântul lui Dumnezeu și prin rugăciune” (I Timotei, 4, 5), căci acum Cuvântul lui Dumnezeu Însuși se afla prin Iisus Hristos pe ea; se roagă pe ea, învinge păcatul prin ea și îi dă o nouă destinație și sens. Crucea, în locul instrumentului de păcat, ocară și chin, din pricina celor osândiți pe ea și a unei lumi nedrepte, devine prin Răstignitul Dumnezeiesc de pe ea instrumentul de înălțare, lumină și viață. Devine simbol și putere de iubire, credință, nădejde, răbdare, bunătate, bucurie și biruință a răului, din puterea Celui ce a biruit pe ea păcatul și moartea. Acela care printr-un „lemn” a schimbat amărăciunea apei de la Mara, în dulceață (Ieșire, 15, 23) schimbă acum amărăciunea și „sminteala crucii”, în bucurie și slavă. Această schimbare îl va face pe Sfântul Apostol Pavel să exclame: „Cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie, dar pentru noi ce-i ce ne mântuim este puterea lui Dumnezeu” (I Cor., 1, 18).

Aceasta pentru că lemnul (crucea) în sine, ca obiect nu poate fi nici bun și nici rău, nici blestemat și nici binecuvântat, ci blestemul sau binecuvântarea vin de la cei ce sunt răstigniți pe el.

Așadar, conform textelor de mai sus, prezentate de cei patru evangheliști, dacă până la Hristos crucea era instrumentul de ocară și tortură pentru cei vinovați de fapte reprobabile, pentru Hristos, crucea

Pr. prof. Constantin Galeriu, Înțelesurile Sfintei Cruci, în Ortodoxia, nr. 2/1982, p. 188.

234

devine altarul de jertfă, pe care El, s-a adus jertfă supremă lui Dumnezeu Tatăl, căci „Cel ce este deodată Arhiereu și jertfă, și-a pregătit și altarul Său pe care prăznuiește paștele Noului Legământ, „ căci Paștele nostru Hristos S-a jertfit pentru noi” (I Cor. 5, 7)664. Mai mult decât atât, deși cunoștea foarte bine statutul de ocară al crucii, Mântuitorul Hristos n-a ținut cont de ocara ei, ci „ca Începătorul și plinătorul credinței, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ținut seama de ocara ei și a șezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu” (Evrei 12, 2).

Astfel, prin răstignirea Mântuitorului pe aceasta, din lemn de ocară în Vechiul Testament, Crucea apare acum ca: „Lemnul binecuvântat, care slujește la o trebuință binecuvântată” (Înțelepciunea lui Solomon, 14, 7), prin care se face și vindecarea și îndreptarea noastră, prin sângele lui Hristos, după cuvântul Sfântului Apostol Petru care zice: „El a purtat păcatele noastre, în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, murind față de păcate, să viețuim dreptății: cu a Cărui rană toți ne-am vindecat” (I Petru 2, 24).

După Înviere, interpretând momentul răstignirii lui Hristos, Sfinții Apostoli scot în evidență în scrierile lor, toate consecințele jertfei de pe Cruce.

1. Astfel, apostolul neamurilor, Sfântul Pavel le scrie galatenilor
că prin Jertfa de pe Cruce, Hristos a dezlegat blestemul păcatului,
eliberând pe oameni din „robia Legii”: „Hristos ne-a eliberat din
blestemul Legii, făcându-se pentru noi blestem; pentru că scris este:
„Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn” (Galateni, 3. 13). Aici trebuie
precizat că cei care n-au cinstit și nu cinstesc sfânta Cruce motivează că
„nu pot cinsti sfânta cruce pe motiv că ea este blestemată datorită faptului
că pe ea a fost răstignit Hristos”. Ori, dimpotrivă, sensul textului
respectiv este invers „adică este blestemată persoană răstignită pe el” în
cazul nostru Mântuitorul Hristos Care a luat asupra Sa blestemul nostru
spre a-l dezlega. Prin urmare, argumentul acesta folosit de ei nu are
susținere, ci se întoarce împotriva lor.

De altfel, apostolii lămuresc destul de limpede că deși Hristos a fost fără de păcat, totuși „El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemnul Crucii, pentru ca noi murind față de păcat să viețuim dreptății” (I Petru 2, 24).

2. Efesenilor, le scrie Sfântul Pavel că, prin Jertfa de pe Cruce,
Mântuitorul Iisus Hristos a adus împăcarea noastră cu Dumnezeu și

664 Pr. prof. Constantin Galeriu, Învățătura creștină despre Sfânta Cruce și cinstirea ei, în Ortodoxia, nr. 3./1978, p. 502.

235

împăcarea între oameni: „Acum însă, fiind în Hristos Iisus, voi care altădată erați departe, v-ați apropiat prin sângele lui Hristos. Căci El este pacea noastră, El care a făcut din cele două – una, surpând peretele din mijloc al despărțiturii. Desființând vrăjmășia în trupul Său, legea poruncilor și învățăturile ei, ca, întru Sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou și să întemeieze pacea. Și să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniți într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmășia” (Efeseni, 2, 13-16).

3. Evreilor, le scrie, că prin Cruce, Mântuitorul Iisus Hristos a
surpat puterea diavolului și stăpânirea morții asupra firii umane. „Ca
să surpe prin moartea Sa pe cel ce avea stăpânirea morții, adică pe
diavolul. Și să izbăvească pe acei pe care frica morții îi ținea în robie”
(Evrei,      2,      14-15);      Apoi,      Hristos      a     șters        zapisul      păcatelor

noastre pironindu-l pe cruce. Dezbrăcând (de putere) începătoriile și

stăpâniile, le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin cruce (Coloseni 2, 14-15).

Prin Cruce primim putere de la Dumnezeu: „Căci cuvântul Crucii pentru cei ce pier este nebunie; iar pentru noi cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu (I Cor. 1, 18);

„Fraților, faceți-vă următori mie și uitați-vă la aceia care umblă astfel precum ne aveți pildă pe noi. Căci mulți, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum vă spun și plângând, se poartă ca dușmani ai crucii lui Hristos. Sfârșitul acestora este pieirea” (Filipeni, 3, 17-19).

Hristos s-a înălțat la cer numai după patima pe Cruce și Înviere. „Umilința răstignirii, a jertfirii poartă în ea puterea și strălucirea slavei lui Hristos”665. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel scrie Filipenilor că:

„Hristos Iisus s-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte

și încă moarte pe cruce. Dar pentru aceea și Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui nume care e mai presus de orice nume” (Filipeni, 2, 8-9); sau, cum zice Însuși Domnul după Înviere, ucenicilor: „Nu trebuia, oare, ca Hristos să pătimească (pe Cruce) acestea și să intre în slava Sa” (Luca 24, 26).

Prin urmare, corelând toate datele noutestamentare, privind Sfânta Cruce, putem trage concluzia că aceasta este atestată ca altar de jertfă și ca semn de preamărire, închinare și binecuvântare. Dar, Sfintele Evanghelii și celelalte scrieri ale Noului Testament nu ne prezintă în mod succint o teologie a crucii și nici mărturii ca date istorice, pe acestea le vom găsi doar în viața Bisericii.

Pr. prof. Constantin Galeriu, Înțelesurile Sfintei Cruci, în Ortodoxia, nr. 2/1982, p. 187.

236

Important de reținut, este faptul că, învățătura dogmatică despre Sfânta Cruce s-a dezvoltat în Biserică, ca „stâlp și temelie a adevărului” dar aceasta s-a făcut doar pe datele revelației.

Rolul Sfintei Cruci în viața Bisericii

În viața Bisericii, Sfânta Cruce a ocupat un loc aparte și s-a bucurat chiar de la început de aleasă cinstire. Legătura strânsă între cele două se fundamentează, în primul rând, pe faptul că Sfânta Biserică a luat naștere pe Sfânta Cruce.

Apoi, preluând învățătura Sfinților Apostoli, Biserica a văzut totdeauna în Sfânta Cruce altarul de jertfă prin care Mântuitorul Iisus Hristos a răscumpărat neamul omenesc. De aceea, în cultul său, Biserica a dedicat anumite zile cinstirii Sfintei Cruci și a rânduit foarte multe cântări care aduc laude Sfintei Cruci, iar prin aceasta, cinstirea se îndreaptă către Iisus Hristos, „Cel ce ne-a împăcat prin cruce” (Efes.2, 16).

Astfel, în cinstea ei au fost rânduite sărbători speciale: Duminica a III-a din Postul Mare, numită „Duminica Crucii” și ziua de 14 septembrie a fiecărui an, când se prăznuiește „Înălțarea Sfintei Cruci”. Apoi, Sfânta Cruce ocrotește viața creștinilor de la naștere până la moarte, după care îi străjuiește mormântul în nădejdea învierii.

Apoi, întrucât intrarea în biserică este pentru creștini o intrare în ambianța prezenței și lucrării lui Dumnezeu, el nu intră în biserică fără să-și facă semnul crucii; ba face acest semn chiar trecând prin fața bisericii, ca locaș închinat lui Dumnezeu, pomenind pe Dumnezeu cu sentimentul că trece prin fața Lui666.

În Biserică și în cultul divin este foarte mult întrebuințată. Astfel, preotul binecuvintează credincioșii în chipul crucii sau direct cu crucea; Toate Sfintele Taine încep prin efectuarea semnului crucii; în chipul crucii, arhiereul și preotul sfințește materia tainelor, apa, pâinea, vinul, uleiul, etc., precum și toate darurile aduse la altar. În timpul oficierii cultului divin preotul se înseamnă cu semnul crucii, în toate închinăciunile sale, însoțite de scurte rugăciuni, sau la rostirea oricărui ecfonis, cu care se încheie orice rugăciune, lucru pe care îl fac și credincioșii, urmând pilda lui667.

De asemenea, Sfânta Cruce stă deasupra Sfintelor locașuri, pe sfânta masă, pe vasele sfinte, pe veșminte, pe cărțile de cult, etc.

666 Pr. prof. D. Stăniloae, Sfânta Cruce ca mijloc de sfințire și de binecuvântare și ca prilej de
închinare, în O., nr. 2/1982, p. 174.

667 Ibidem, p. 174.

237

Motivele cinstirii Sfintei Cruci

Trebuie precizat încă de la început faptul că Biserica Ortodoxă a văzut în Sfânta Cruce marea taină a iubirii divine față de om și întreaga creație, iar creștinii adevărați cinstesc Sfânta Cruce pentru următoarele motive:

1. A cinstit-o Mântuitorul Iisus Hristos, care a primit să fie

răstignit pe ea pentru a împăca neamul omenesc cu Dumnezeu Tatăl și a

sfințit-o prin Sfânt Sângele Său. Prin răstignirea lui Hristos pe ea,

„Crucea, în locul instrumentului de ocară și chin, din pricina celor

osândiți pe ea și a unei lumi nedrepte, devine prin Răstignitul

dumnezeiesc de pe ea instrumentul de înălțare, lumină și viață. Devine

simbol și putere de iubire, credință, nădejde, răbdare, bunătate, bucurie și

biruință a răului, din puterea Celui ce a biruit pe ea păcatul și moartea”668.

Cinstim Sfânta Cruce pentru că ea constituie Jertfelnicul prin care și pe care Iisus Hristos a adus cea mai mare jertfă din toate locurile și din toate timpurile și conform precizării Vechiului Testament, toți care se ating de Jertfelnic se sfințesc „….și va fi jertfelnicul sfințenie mare; tot ce se va atinge de el se va sfinți” (Ieșire, 29, 37; 30, 29). Prin urmare, dacă un altar stropit cu sângele animalelor jertfite lui Dumnezeu, sfințește pe toți care se ating de el, cu atât mai mult Sfânta Cruce, altarul care s-a sfințit de către Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, devine obiect de cinste pentru cei ce cred și se mântuiesc în Iisus Hristos. Mai mult, Noul Testament vine și întărește acest lucru prin Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan care spune: „…și sângele lui Iisus (Fiul lui Dumnezeu), ne curățește pe noi de orice păcat” (I Ioan 1, 7). Și dacă sângele Mântuitorului ne curățește pe noi de orice păcat, este ușor de înțeles că a sfințit și Sfânta Cruce.

Cinstim Sfânta Cruce pentru că prin ea s-a preaînălțat și s-a preamărit Mântuitorul Iisus Hristos, lucru confirmat de Sfântul Apostol Pavel și chiar de Mântuitorul Iisus Hristos prin Evangheliile de la Luca și Ioan. Astfel, Sfântul Apostol Pavel, în epistola către Filipeni scrie: „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, și încă moarte pe cruce. Pentru aceea, și Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume” (Filipeni 2, 8-9). Mai mult, Mântuitorul Iisus Hristos, înainte de patimi, în grădina Ghetsimani îl roagă pe Părintele Său zicând: „Părinte, a venit ceasul! Preaslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul să Te preaslăvească” (Ioan 17, 1) sau, vorbind după

Pr. prof. Constantin Galeriu, Înțelesurile Sfintei Cruci, în Ortodoxia, nr. 2/1982, p. 188.

238

înviere ucenicilor Săi în drum spre Emaus, le spune: „Nu trebuia, oare, ca Hristos să pătimească (pe Cruce) acestea și să intre în slava Sa” (Luca, 24, 26).

Cinstim Sfânta Cruce pentru că au cinstit-o și Sfinții Apostoli. Astfel, pentru Sfântul Apostol Pavel, Crucea este unica lui cinstire și laudă: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine și eu pentru lume” (Galateni 6, 14). Prin aceste cuvinte, Sfântul Apostol Pavel, care a primit credința direct de la Iisus Hristos, confirmă că nu se rușinează de Crucea lui Hristos, așa cum fac unii, așa ziși creștini. Pentru el, Crucea nu este numai un cuvânt, ci o realitate, o simțire, un fel de a fi, imprimat în toată ființa lui. Mai mult decât atât, el era întristat până la lacrimi de cei care se poartă ca dușmani ai Crucii lui Hristos, prevestindu-le acestora pieirea. Prin Cruce, Sfântul Apostol Pavel participă la viața lui Hristos: „M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni, 2, 20).

Cinstim Sfânta Cruce pentru că prin ea am primit mântuirea și ne-am vindecat de rănile păcatului: „El a purtat păcatele noastre, în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, murind față de păcate, să viețuim dreptății; cu a Cărui rană v-ați vindecat” (I Petru 2, 24), sau cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Hristos a murit pentru păcatele noastre” (I Cor. 15, 3).

Cinstim Sfânta Cruce pentru că ea este semnul prin care Mântuitorul Hristos a biruit moartea și se va arăta pe cer la a doua venire a Sa ca semn al Fiului Omului: „Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului și vor plânge toate neamurile pământului și vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere și cu slavă multă” (Matei, 24, 30).

Cinstim Sfânta Cruce pentru că suntem creștini adevărați și nicidecum dușmani ai crucii, al căror sfârșit este după cum ne precizează Sfântul Apostol Pavel „pieirea”: „Căci mulți, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum spun și plângând, se poartă ca dușmani ai crucii lui Hristos. Sfârșitul acestora este pieirea” (Filipeni, 3, 18-19).

Cinstim Sfânta Crucea pentru că ea reprezintă puterea lui Dumnezeu: „Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Cor., 1, 18).

Cinstim Sfânta Cruce pentru că ne-o cere Însuși Mântuitorul Iisus Hristos: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24); „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34); „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de

239

sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să-Mi urmeze Mie” (Luca 9, 23); „Și cel ce nu-și poartă crucea sa și nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14, 27), etc.

Au cinstit-o credincioșii încă din cele mai vechi timpuri. Astfel, semnul crucii se vede prin catacombe, de el vorbesc scrierile vechi creștine669 lăsate nouă de Părinții Apostolici, care în consens deplin cu Sfinții Apostoli ne dau mărturii prețioase privind cinstirea Sfintei Cruci și rolul ei în opera de răscumpărare a neamului omenesc săvârșită obiectiv de Mântuitorul Iisus Hristos și însușită în mod subiectiv de toți care au dorit să se împărtășească de roadele Crucii. Printre aceștia se numără Sfântul Ignatie Teoforul, apologetul creștin Minuciu Felix și Sf. Policarp al Smirnei care spune că „Cel care nu mărturisește mărturia Crucii este de la diavolul”670, iar Tertulian ne dă informația că primii creștini însoțeau fiecare moment mai important din viața zilnică de semnul crucii. El spune: „Înainte și în timpul treburilor, când intrăm și ieșim, înainte și după somn, la toate lucrările noastre, la fiecare pas și la fiecare faptă, noi ne însemnăm cu semnul sfintei cruci”671. Aceeași mărturie o aduc și Părinții Bisericii. Sfântul Atanasie cel Mare, născut la anul 295, spune că a moștenit de la părinți și strămoși obișnuința să-și facă semnul crucii672.

Cinstim Sfânta Cruce pentru că cea mai mare bucurie pe care a aflat-o lumea vreodată a fost Învierea lui Hristos, iar între Crucea și Învierea lui Hristos este o strânsă legătură și se presupun una pe alta. Mai mult, drumul crucii duce către înviere, căci fără cruce nu există înviere, iar fără Înviere, Crucea nu are sens. În conștiința creștină Hristos este nedespărțit de cruce. Predica apostolilor are în centrul ei pe Iisus Hristos, Cel răstignit și înviat. De fapt nici nu se poate vorbi de înviere fără cruce, iar învierea este temelia credinței creștine și a predicii apostolilor. „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică și credința voastră, sunteți încă în păcatele voastre”. În consens cu Sfinții Apostoli, Sfinții Părinți scot în evidența relația dintre Sfânta Cruce și Învierea și inseparabilitatea lor. Astfel, Sfântul Chiril al Ierusalimului

669 Pr. prof. D. Stăniloae, Sfânta Cruce ca mijloc de sfințire și de binecuvântare și ca prilej de
închinare, p. 173.

670 Sf.Policarp al Smirnei, Epistola către Filipeni, în „Scrierile Părinților Apostolici”, trad. de
Pr.D.Fecioru, București, 1979, p. 211.

671 Tertulian, De corona militis, III-IV, P.L., 2, 99, apud Drd.Ierom.Mircea Modest Zamfir,
Temeiuri biblice și patristice pentru cinstirea Sfintei Cruci, în Ort., nr.2/1982, p. 260.

672 Pr. prof. D. Stăniloae, Sfânta Cruce ca mijloc de sfințire și de binecuvântare și ca prilej de
închinare, p. 173.

240

(sec.IV) spune: „Mărturisesc Crucea pentru că știu Învierea…când Învierea a urmat Crucii, nu mă rușinez să vorbesc despre Cruce”673.

12. În sfârșit, cinstim Sfânta Cruce pentru că în creștinism, Sfânta Cruce a fost venerată pretutindeni și totdeauna, ceea ce ne-o dovedesc: Sf. Tradiție, Istoria bisericeasca și Arheologia. Însăși recunoașterea religiei creștine ca religie permisă și apoi ca religie de stat, se datorează semnului crucii apărut pe cer împăratului Constantin cel Mare, la începutul veacului al IV-lea. De atunci încoace, crucea a avut în toate statele civilizate, o cinste deosebită. Se întrebuințează la biserici, la casele creștinilor, la răscruci de drumuri, la monumente, la căpătâiul morților, la tribunale pentru depunerea jurământului și la tot felul de trebuințe în casa și în viața particulară a oamenilor.

Mai mult, Crucea constituie semnul ce deosebește pe creștini de necreștini pentru că e semnul lui Hristos și al religiei creștine. Dacă prin dezlănțuirea tuturor puterilor iadului s-ar întâmpla să se găsească oameni în slujba celui rău, care să reușească a arde toate bibliile din lume și să dărâme toate bisericile creștine, va rămâne totuși acest semn, Crucea, în inimi, simbol al biruinței creștine și sâmburele religiei Celui ce a biruit lumea.

Astfel Crucea este un simbol care concentrează în sine, ca într-un sâmbure, întreagă religia creștină, cu învățăturile ei de credință și de viață.

Importanța Sfintei Cruci în viața Bisericii

Ca armă de biruință și ca „semn al Fiului Omului” Crucea a fost folosită în viața Bisericii și a credincioșilor încă de la început în mai multe situații.

Astfel, a fost așezată pe biserici, în Sfintele Altare, pe cărțile și obiectele de cult, în casele credincioșilor și la capul celor adormiți în nădejdea învierii.

Apoi, a fost folosită ca semn al cinstirii și credinței în Hristos în toate momentele vieții liturgice, în primul rând la săvârșirea Sfintelor Taine și ierurgii. Sfințirea Apei la Botez se face prin rostirea formulei de sfințire și prin însemnarea cu mâna în apă a semnului Sfintei Cruci; la Sfântul Maslu, untdelemnul se binecuvintează prin formula de sfințire și prin semnul sfintei cruci făcut cu mâna de către preot; Elementele de pâine și vin folosite la Sfânta Euharistie se sfințesc prin invocarea

673 Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, partea a II-a, trad. Pr. D. Fecioru, Ed. Institutului Biblic, București, 1943, p. 313.

241

Sfântului Duh și prin însemnarea în chipul crucii de către preotul sau episcopul săvârșitor, etc.

A fost folosită ca mijloc de binecuvântare a tuturor celor ce urmau să fie sfințite, și acest gest a fost preluat chiar de la Mântuitorul Hristos, Care l-a folosit în anumite momente și împrejurări: la binecuvântarea pâinilor înmulțite, la instituirea Sfintei Euharistii și la Înălțarea Sa la cer când a binecuvântat pe ucenici (Luca 24, 51). Acest mod de binecuvântare a fost preluat și folosit de Sfinții Apostoli și de urmașii lor, slujitorii Bisericii creștine care l-au folosit și la săvârșirea Sfintelor Taine și ierurgii, la sfințirea elementelor văzute și folosite la Sfintele Taine, dar și la binecuvântarea credincioșilor, care se face fie cu sfânta cruce, fie direct cu mâna. De la semnul binecuvântării în chipul crucii, creștinii au preluat acest semn și l-au folosit în viața lor zilnică ca mărturie și dovadă a apartenenței lor la Biserica lui Hristos închinându-se la culcare și la sculare, la masă, la rugăciune, la începutul și terminarea lucrului sau când se trece pe lângă o biserică sau o troiță. Ea este apărătoarea creștinilor în lupta împotriva diavolului: „Dezbrăcând (de putere) începătoriile și stăpâniile, le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin cruce” (Coloseni, 2, 15) sau cum spune Sfântul Chiril al Ierusalimului: „Când dracii văd crucea își aduc aminte de Cel răstignit și se tem de Cel ce a zdrobit capetele balaurului”674.

Obiecții împotriva cinstirii sfintei cruci și răspunsul ortodox

Este îndeobște cunoscut că există un număr de creștini care pentru anumite motive resping cinstirea Sfintei Cruci și aduc în acest sens câteva obiecții, una mai neîntemeiată decât alta. Dar, înainte însă, de a prezenta obiecțiile lor, trebuie să precizăm că în întreg Noul Testament nu găsim nici un loc în care crucea ar fi disprețuită de Mântuitorul Iisus Hristos sau de Sfinții Apostoli și nici de primii creștini care au trăit prima perioadă a existenței Bisericii.

Trebuie precizat că mai nou, deși nu cinstesc Sfânta Cruce, anumite culte neoprotestante, dându-și seama, dar fără să recunoască, de puterea Sfintei Cruci în viața credincioșilor, au început s-o sculpteze în tencuiala caselor lor de rugăciune, sau chiar s-o înalțe pe casele lor, pentru a crea confuzie între credincioși, cu gândul ascuns de a atrage noi adepți. În același fel procedează cu Bibliile lor, pe care, pentru a masca conținutul tradus eronat și cu același scop de prozelitism au tipărit Sfânta Cruce pe coperta Bibliei lor, pentru a arăta astfel, celor care le contestă

674 Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza XIII, 36, trad. de Pr. D. Fecioru, Catehezele, București, partea II-a, p. 44.

242

Biblia ca neadevărată, să probeze veridicitatea Bibliei cu semnul Sfintei Cruci, comparându-o astfel cu Bibliile ortodoxe. Iată câteva dintre obiecțiile aduse cinstirii Sfintei Cruci, dar și răspunsul nostru ortodox.

1. Închinarea la cruce, ca și cea la icoane, este idolatrie, oprită de
poruncile I-a și a II-a ale Decalogului. (Ieșire, 20, 2-5 ).

Răspunsul nostru.

În poruncile acestea este oprită numai închinarea la idoli, iar nu și la Sfânta Cruce, căci, Sfânta Cruce, ca și sfintele icoane, are altă semnificație decât idolii.

2. Crucea a fost preînchipuită în Vechiul Testament de șarpele de
aramă făcut de Moise (Num. 21,8-9 și In. 3,14-15). Ori, Dumnezeu a
oprit cinstirea acelui șarpe. De aici rezultă, că și închinarea la cruce este
oprită.

Răspunsul nostru. Șarpele de aramă făcut de Moise era ținut în templu și era socotit ca sfânt. Însă Iudeii, înclinați spre idolatrie, au început a-l socoti ca obiect îndumnezeit, ca zeu, sau idol, deosebit de Dumnezeul lor. Cinstirea lui în acest chip era idolatrie, care nu putea fi admisă. Cinstirea sf. cruci însă nu este idolatrie.

3. Crucea fiind o simplă spânzurătoare, este spurcată și
blestemată. Cuvântul inspirat ne lămurește: „Hristos ne-a răscumpărat
din blestemul legii, făcându-se pentru noi blestem, pentru că scris este
(Deut. 21,22): Blestemat este oricine care este spânzurat pe lemn” (Gal.
3,13).

Răspunsul nostru. Aici nu este vorba de cruce ca spânzurătoare, ci de cel spânzurat pe ea, adică de Hristos, care pentru noi a fost spânzurat pe lemnul crucii și care astfel, pe baza cuvintelor din Vechiul Testament (Deut. 21,22), este blestemat, adică, s-a făcut pentru noi blestem în fața lui Dumnezeu, – El, în locul nostru.

Așadar, după o aplicare corectă a obiecțiunii sectare, ar trebui să necinstim nu atât crucea, ci pe cel ce a fost spânzurat pe ea, adică pe Hristos.

4. Crucea e o spânzurătoare. Ori, este cu totul nefiresc să cinstim
un obiect care a servit ca spânzurătoare unei persoane iubite de noi. Cum
e posibil să cinstim noi obiectul care a servit ca instrument de chinuire
pentru Mântuitorul nostru?

Răspunsul nostru. Într-adevăr, obiectele care ne aduc întristare și durere pentru pierderea unei persoane scumpe, nu le cinstim. Dar crucea Domnului nu ne-a adus întristare, ci mântuire și bucurie. Căci ea n-a fost

243

o simplă spânzurătoare, ci a fost un altar de jertfă, pe care s-a adus cea mai mare jertfă cu putință, pentru mântuirea noastră.

5. Trebuie să cinstim pe Hristos, iar nu crucea pe care a murit El.
Răspunsul nostru. Dar și în Vechiul Testament a fost cinstit nu

numai David, ci și sabia cu care ucisese pe Goliat, căci a fost ținută cu mare cinste, în Cortul Sfânt, învelită în efod. Iată ce ni se spune despre ea: „Și David a întrebat pe Abimelec: N-ai tu pe aici la îndemână vreo suliță sau vreo sabie? Că n-am luat cu mine nici sabia mea, nici celelalte arme ale mele… Răspuns-a arhiereul: Sabia lui Goliat Filisteanul pe care tu l-ai răpus în Valea Stejarului, iat-o, e învelită într-un veșmânt și pusă în dosul efodului”… (1/3 Regi 21,9-10) . Deci cu atât mai mult trebuie să cinstim crucea, așezând-o în biserici, fiindcă altă armă ca ea împotriva celui rău nu este și fiindcă ea este o sabie neasemănat mai puternică decât sabia lui David.

6. Dacă cinstim crucea, atunci trebuie să cinstim și piroanele,
cununa de spini, pe Pilat, pe Iuda, pe arhiereii Ana și Caiafa, pe ostașii
batjocoritori etc., pentru că tot atât au contribuit cât și crucea, la
mântuirea noastră.

Răspunsul nostru. Nu putem cinsti pe Pilat, pe Iuda, pe arhiereii și pe ostașii batjocoritori și ucigași ai Mântuitorului, pentru că trebuie să ținem seama de intenția pe care au avut-o ei, când au contribuit la patimile și la moartea Domnului. Scopul lor era de a-L batjocori, de a-L da de rușine și de a-L chinui, omorându-L, ca să nu mai fie. Cât privește cununa de spini, piroanele etc., noi le cinstim și pe acestea, dar nu ca pe cruce, pentru că nicăieri în Sf. Scriptură nu ni se spune, că am fi fost împăcați cu Dumnezeu prin ele, cum ni se spune despre cruce; și apoi ele nici n-au fost prefigurate în Vechiul Testament, cum a fost crucea. Iată deci, de ce cinstim sf. cruce mai mult decât pe acestea.

7. Dacă e vorba să cinstim crucea, atunci trebuie să cinstim numai
crucea cea adevărată, pe care a fost răstignit Domnul Iisus Hristos, iar nu
și toate crucile, fiindcă acestea, fiind făcute de oameni păcătoși, nu pot fi
sfințite și vrednice de a fi venerate.

Răspunsul nostru. Dar aici și ci Biblia ar trebui să facem tot așa; astăzi avem foarte multe Biblii și – prin asemănare – ar trebui să o respectăm numai pe cea originală, (de la început), iar nu și pe toate celelalte, tipărite de culegători și de tipografi păcătoși. Aceasta însă, ar fi ceva de neînțeles pentru un om cu mintea întreagă, cum de neînțeles este și obiecțiunea de mai sus a sectarilor.

8. Crucea nu trebuie păstrată în afară, pe piept, în biserici, în case
ș.a., ci înlăuntrul nostru, în suflet.

244

Răspunsul nostru. Cine o are în suflet se bucură și când o vede în afară. Cea din afară o întărește pe cea dinlăuntru, căci totdeauna, obiectele din afară trezesc și întăresc sentimentele lăuntrice. De astfel, și crucea dinlăuntrul nostru, ca simțământ de evlavie, a fost produsă prin cea din afară. Dacă nu e în afară, ea nu poate fi nici înlăuntrul nostru.

Concluzii

Din cele prezentate până aici se vede limpede că potrivit descoperirii Sfintei Scripturi, Crucea este altarul pe care s-a jertfit Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu „pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire”. Iar dacă în Vechiul Testament, Crucea era un instrument de osândă și ocară, în Noul Testament ea devine mijloc al mântuirii și salvării noastre din osânda diavolului.

Jertfă și altar de jertfă, crucea este în același timp „semnul lui Hristos” și al creștinismului. Este, după Sfânta Scriptură: „Semnul Fiului Omului” (Matei, 24, 30).

Semn al „Fiului Omului”, Crucea este și semn al creștinului. Ea revelând iubirea lui Hristos trebuie să reveleze și iubirea noastră ca chemare și răspuns. Este astfel, semnul schimbului de iubire dintre noi și Dumnezeu. Și, pentru că Hristos nu s-a rușinat de Crucea Sa pentru că ne-a mântuit prin ea, ne-a iertat păcatele, ne-a arătat astfel cea mai înaltă iubire a Sa față de noi, dar prin aceasta ne-a li câștigat-o pe a noastră. De aceea, în Sfânta Scriptură se vorbește de „Crucea lui Iisus”, dar și de „crucea celui ce-L urmează”.

Crucea este altarul pe care S-a jertfit Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și în același timp instrumentul prin care s-a realizat mântuirea lumii. Și dacă, conform Sfintei Scripturi, altarului Vechiului Testament i se dădea o cinstire deosebită pentru că era închinat lui Dumnezeu și pentru aceasta cei ce se atingeau de ei se considerau sfințiți, cu atât mai mult se cuvine să dăm cinstire altarului prin care S-a jertfit Iisus Hristos și ne-a răscumpărat din robia diavolului.

De precizat că cinstind Sfânta Cruce, cinstirea noastră nu se adresează materialului din care este confecționată respectiva cruce, ci Celui ce s-a răstignit pe ea și a sfințit-o cu scump Sângele Său, iar sfințenia ei vine de la Hristos pentru că pe ea a curs Sângele cel Sfânt al Său.

Cei care nu cinstesc Sfânta Cruce, dar susțin cu înverșunare că ei respectă cuvântul Sfintei Scripturi, trebuie neapărat să-și amintească cuvântul Sfântului Apostol Pavel adresat Filipenilor și aflat tot în Sfânta

245

Scriptură: „Fraților, făceți-vă următori mie și uitați-vă la aceia care umblă astfel precum ne aveți pildă pe noi. Căci mulți, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum vă spun și plângând, se poartă ca dușmani ai crucii lui Hristos. Sfârșitul acestora este pieirea” (Filipeni, 3, 17-19).

246