Rolul Mariei In Misterul Bisericii

4. ROLUL MARIEI ÎN MISTERUL BISERICII

4.1. ASPECTUL MARIAN AL BISERICII

În lumina scrierilor lui Hans Urs von Balthasar, Klaus Hemmerle parcurge caracteristicile fundamentale ale Bisericii punând în evidență o a cincea caracteristică constitutivă: în afară de a fi una, sfântă, catolică și apostolică, Biserica este mariană. Într-adevăr, Maria, dăruită pe Calvar ca mamă ucenicului iubit (cf. In 19,26-27), trăiește prezența sa maternă în inima Bisericii, alături de fiecare dintre ucenicii Fiului ei. Strâns legată de misterul lui Cristos, Fecioara Maria participă la nașterea Bisericii încă din prima clipă a conturării ei ca și comunitate eclezială: „La temelia a ceea ce este Biserica de la început și ceea ce trebuie să devină necontenit, din generație în generație, printre toate neamurile pământului, se află aceea care «a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul» (Lc 1,45)” (RM 27).

În scrierile sale, von Balthasar o numește pe Maria mamă cosmică a cărei imagine se contopește cu imaginea Bisericii născute din jertfa lui Cristos. Von Balthasar pune pe buzele lui Isus aceste cuvinte adresate nouă tuturor ca Biserică: „Ai izvorât din inima mea, iar eu m-am odihnit sub inima ta. Tu, cea căreia i-am dat viță cu multă suferință pe cruce, te vei prosterna în durerosul travaliu până la sfârșitul lumii. Imaginea ta apare misterios în penumbră contopindu-se cu imaginea mamei mele fecioare. Ea este o femeie unică dar în tine devine mamă cosmică. În tine și inima mea unică se deschide pentru a deveni inima lumii. Tu însăți ești misiunea sfântă a națiunilor, sfântă datorită mie, dar capabilă să unifici lumea pentru mine, făcând să circule sângele meu în trupul istoriei.”

Despre nașterea Bisericii, Ioan Paul al II-lea scrie: „Biserica o salută pe Maria din Nazaret ca pe începutul ei” (RM 1). În baza acestei reflexii, von Balthasar amintește de trei momente ale formării Bisericii, în care prezența Mariei este fundamentală. Evenimentul Buneivestiri constituie un prim moment al nașterii Bisericii pentru că da-ul Fecioarei rostit la Întrupare oferă puncul de pornire al credinței noi în Cristos și generează identitatea noastră de fii ai lui Dumnezeu: „Biserica nu a început la Cezareea lui Filip și nici cu chemarea celor Doisprezece ci, înainte de toate, în căsuța din Nazaret, o dată cu consimțământul Fecioarei de a deveni mama Fiului lui Dumnezeu și a fraților săi, «ceilalți din seminția ei» (Ap 12,17).

Jertfa de pe Calvar este al doilea moment care coincide cu fondarea Bisericii. Iubirea Mariei atinge punctul culminant la picioarele crucii unde se naște noul popor al lui Dumnezeu, mântuit prin sângele Mielului. Aici, credința ei mare în cuvântul lui Cristos care vestise învierea lui a treia zi, „a rămas neclintită în fața dramei crucii și a păstrat mereu speranța în împlinirea operei mesianice, așteptând fără șovăire, după întunericul din Vinerea Sfântă, dimineața Învierii.”

Drumul de credință al Bisericii a început în ziua Rusaliilor când, într-o atmosferă de așteptare și rugăciune, cei din cenacol au primit revărsarea Duhului Sfânt asupra lor. Prezența Mariei în cenacol (cf Fap 1,14) este strâns legată de contribuția pe care a avut-o la începutul lucrării de mântuire a lui Cristos când, cu credință și supunere, a acceptat rolul de mamă a Mântuitorului.

„Aceea care prin consimțământul ei a provocat prima revărsare neotestamentară a Duhului Sfânt, pe drept avea să deschidă cu rugăciunea ei înflăcărată tânăra Biserică la harul plenar al Spiritului.”

Umplută de Duh la Întrupare (cf. Lc 1,28), Fecioara Maria a fost matora specială a prezenței Duhului în cenacol. Noua misiune care i-a fost conferită la picioarele crucii cerea tocmai această reînnoire a darului Duhului Sfânt în vederea rodniciei maternității sale spirituale.

În Faptele Apostolilor, după ce a amintit în parte numele ucenicilor (1,13), autorul sacru afirmă: „Aceștia toți într-un cuget stăruiau în rugăciune, cu câteva femei, cu Maria, mama lui Isus, și cu frații lui” (1,14). În acest cadru se distinge persoana Mariei, singura numită în mod explicit în afara apostolilor; ea reprezintă, astfel, un chip al Bisericii diferit și complementar față de cel ministerial. Maria îi precede pe apostoli în credință iar idealul de sfințenie la care întreaga Biserică tinde este deja prefigurat în ea. Prin urmare, pe lângă profilul ei petrin, Biserica are un profil marian: primul exprimând misiunea apostolică încredințată de Cristos, iar al doilea, sfințenia perfectă și supunearea totală la planul veșnic al Tatălui (cf Md 27).

Prezența Fecioarei în comunitatea din Ierusalim îndreptățește Conciliul să o numească „membru supraeminent și cu totul deosebit al Bisericii” (LG 53). Diferită de toți ceilalți credincioși prin privilegiile care i-au fost conferite – Neprihănita Zămislire, maternitatea divină și unica cooperare la lucrarea mântuitoare a Fiului – Fecioara aparține Bisericii și este membru deplin al ei; „Fiică a lui Adam ca și noi, ea aparține poporului celor răscumpărați pe care Isus i-a împăcat cu Tatăl.”

După evenimentul Rusaliilor, ea continuă să trăiască în comuniune fraternă în mijlocul comunității, participă la ascultarea învățăturilor apostolilor și la celebrarea euharistică (cf. Fap 2,42): „Cea care trăise în strânsă unire cu Isus în casa din Nazaret, trăiește acum în Biserică, în comuniune intimă cu Fiul său, prezent în Euharistie. Mama Fiului Unul Născut al lui Dumnezeu, Maria, este mama comunității care constituie Trupul mistic al lui Cristos.” Ea folosește darurile primite de la Tatăl în vederea realizării unei solidarități complete cu frații Fiului său, deveniți și fiii ei. Misterul iubirii cuprins în misterul lui Cristos, o implică în calitate de membru al Bisericii, în răspândirea Evangheliei. Sfântul Părinte o numește pe Fecioara „memoria vie a lui Isus, a Întrupării, Patimii, Morții și Învierii.” Ea le amintește ucenicilor chipul lui Cristos, iar prezența ei amintește prezența Fiului înalțat la cer.

Pornind de la faptul că Maria trăia în casa lui Ioan, ar fi fost surprinzător dacă ea nu i-ar fi comunicat multe din cuvintele pe care le-a păstrat în inima sa de-a lungul vieții pământești a lui Isus. Astfel, ea a încredințat apostolilor un tezaur sublim conținând amintirea sa de la Bunavestire, cea legată de copilăria, viața, ascunsă și misiunea Fiului său, contribuind la o mai bună înțelegere a Revelației. „Doar în Rai vom vedea cât datorează Biserica mamei lui Cristos în înțelegerea credinței.”

Ca membru supraeminent al Bisericii, Maria trăiește un raport unic cu persoanele Sfintei Treimi: “nimănui din lume nu i-a fost dat o experiență a iubirii trinitare a Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt în aceeași măsură ca Mariei, mama Cuvântului Întrupat.” Ea este „fiica predilectă a Tatălui” (LG 53) care a avut deosebitul privilegiu de a putea repeta cuvintele adresate lui Isus de către Tatăl: „Tu ești Fiul meu cel iubit” (Lc 3,22). Așadar, demnitatea fundamentală a Mariei constă în aceea de a fi mama lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Totodată, ea este prima dintre discipolii săi pentru că a fost „învățată de Dumnezeu” (cf. In 6,45) mai mult decât ceilalți ucenici.

După o expresie a Sfântului Paul, fiecare creștin este „templul Duhului Sfânt” (1Cor 6,19). Dar această afirmație dobândește o extraordinară semnificație în cazul Mariei: ea este cel mai pur templu în care locuiește a treia Persoană trinitară. De la Întrupare la evenimentul Rusaliilor, Duhul creator a călăuzit drumul de credință al Mariei, întărindu-i speranța și desăvârșindu-i iubirea. În virtutea darurilor primite, Maria a devenit prototipul, modelul și mama Bisericii (cf. LG 63). Într-o pagină remarcabilă, Sfântul Părinte scrie: „Femeie a tăcerii și a ascultării, docilă în mâinile Tatălui, Fecioara Maria este invocată de toate generațiile ca fericită pentru că a știut să recunoască minunile săvârșite într-însa prin Duhul Sfânt. Popoarele nu vor înceta să o invoce pe Maica milostivirii și vor afla întotdeauna refugiu sub protecția ei.”

4.2. MODELUL BISERICII

Constituția dogmatică Lumen Gentium a Conciliului Vatican II, după ce a prezentat-o pe Maria ca “membru supraeminent și cu totul deosebit al Bisericii”, o declară „chipul și exemplul ei desăvârșit în credință și dragoste” (n,53) întrucât desăvârșirea ei o depășește pe aceea a tuturor celorlalți membrii ai Bisericii. „Sub acest aspect de model sau mai degrabă de prototip, Maria, prezentă în misterul lui Cristos continuă să rămână prezentă și în misterul Bisericii” (RM 42). Părinții conciliari atribuie Mariei rolul de prototip referindu-se în special la maternitatea și fecioria ei: „Într-adevăr, în misterul Bisericii, numită și ea pe drept cuvânt Mamă și Fecioară, Sfânta Fecioara Maria este cea dintâi, oferind în mod neasemuit și unic exemplu de Fecioară și Mamă” (Lg 63).

Maternitatea Fecioarei constituie un fapt unic și irepetabil: înainte de a-și exercita funcția maternă față de omenirea întreagă, Maria este mama Fiului lui Dumnezeu. „Ca și Maria, prima care a crezut primind cuvântul lui Dumnezeu revelat ei la Bunavestire și rămănându-i fidelă în toate încercările până la Cruce, Biserica devine mamă atunci când, primind cu fidelitate cuvântul lui Dumnezeu, «prin predicare și botez naște la o viață nouă și nepieritoare pe fiii zămisliți de la Duhul Sfânt și născuți din Dumnezeu» (Lg 64)” (RM 43). În continuare, Sfântul Părinte explică: „după cum Maria se află în slujba misterului Întrupării, tot astfel Biserica, prin har, se află în slujba misterului înfierii” (RM 43). Ambele, însă, manifestă aceeași iubire divină care dorește să se comunice tuturor credincioșilor.

După modelul Mariei, Biserica devine și „fecioara care păzește neatinsă și curată credința față de mirele ei și, imitând-o pe Maica Domnului său, prin puterea Duhului Sfânt, păstrează în mod feciorelnic credința neatinsă, speranța tare, iubirea sinceră” (LG 64). Papa amintește că Biserica este fecioară în sensul spiritual al integrității în credință, speranță și iubire și nu în trupul membrilor săi, în timp ce Maria este fecioarp atât în trup cât și în inimă, așa cum apare în intenția sa de a-și consacra fecioria Domnului, intenție manifestată ferm la Bunavestire.

Preacurata Fecioară reprezintă un model special al fecioriei trăite din iubire față de Dumnezeu arătând Bisericii ceea ce trebuie să fie în calitate de mamă și fecioară: „În figura concretă a Maicii Domnului, Biserica contemplă propriul său mister, nu numai pentru că aici se află modelul credinței feciorelnice, a carității materne și a alianței matrimoniale la care este chemată, dar și pentru că recunoaște în Maria propriul arhetip, figura ideală a ceea ce trebuie să fie, templul Duhului Sfânt, mama fiilor născuți în Fiul și Trupul lui”

În scrisoarea către Efeseni, Sfântul Paul ilustrează raportul sponsal dintre Cristos și Biserică prin următoarele cuvinte: „Cristos a iubit Biserica și s-a dat pentru ea spre a o sfinți, curâtind-o prin cuvânt în baia de apă, ca să-și poată pune alături de o Biserică măreață, fără nici o pată, fără creț sau ceva asemănător, ci să fie sfântă și nevinovată” (Ef 5,25-27). Conciliul Vatican II reia afirmațiile apostolului Paul și amintește că Biserica și-a atins deja perfecțiunea în Preacurata Fecioară în timp ce „credinciosii se străduiesc încă să crească în sfințenie învingând păcatul” (LG 65). Este accentuată astfel, diferența existentă între credincioși și Maria: în timp ce credincioșii primesc sfințenia prin Botez, Maria a fost ferită de orice pată a păcatului originar și anticipat răscumpărată de Cristos. Ea este modelul spre care Biserica privește contemplând darul minunat al plinătății ei de haruri încercând să-i imite perfecțiunea. Totodată, „Maria reprezintă pentru comunitatea credincioșilor paradigma unei sfințenii autentice care se realizează în unire cu Cristos.”

„Cea care a crezut în împlinirea cuvintelr lui Dumnezeu” (Lc 1,45) devine pentru Biserică și model de credință, așa încât credința Mariei, pe baza mărturiei apostolice a Bisericii, devine fără încetare credința poporului peregrin al lui Dumnezeu” (RM 28).

După ce a cooperat la opera de mântuire prin maternitatea sa feciorelnică, prin asocierea la jertfa lui Cristos și prin noua sa maternitate spirituală, Maria, modelul prin excelență al vieții creștine, este și exemplul iubirii materne de care trebuie să fie însuflețiți toți aceia care, în misiunea apostolică a Bisericii, conlucrează la regenerarea oamenilor” (LG 65).

4.3. MAMĂ ȘI MIJLOCITOARE

Aleasă din veșnicie de Dumnezeu pentru a fi mama unicului său Fiu, Maria, slujitoarea credincioasă din Nazaret a răspuns cu o disponibilitate totală la acțiunea iubirii Tatălui. Pe Calvar, în virtutea cuvintelor lui Isus: „Iată fiul tău” (In 19,27), mama lui Cristos a devenit „Mamă în ordinea harului” (LG 61) a tuturor celor răscumpărați prin sângele Mielului. Dimensiunea maternă reprezintă elementul fundamental al relației dintre Fecioară și noul Popor al celor mântuiți. De aceea, Papa Paul al VI-lea proclamă Mamă a Bisericii dorind ca acest titlu să dobândească un loc considerabil în liturghia și în pietatea poporului creștin: „Noi o proclamăm pe Preasfânta Fecioară Maria Mama Bisericii, adică a întregului popor al lui Dumnezeu, atât a credincioșilor cât și a păstorilor care o numesc mamă preaiubitoare.”

Afirmând că Maria este pentru noi „mamă în ordinea harului” (LG 61), Conciliul Vatican II reliefează faptul că maternitatea ei spirituală nu se limitează doar la Ioan sau la ceilalți ucenici, ci se răsfrânge asupra întregii omeniri. Această misiune maternă universală a Fecioarei se exercită în asamblul raportului său unic cu Biserica și „dăinuie neîncetat în economia harului de la consimțământul dat prin credință la Bunavestire și menținut fără așeși” (Lg 62). Intrată în Împărăția Tatălui, Preacurata Fecioară continuă să-și exercite maternitatea spirituală mijlocind pentru fiii ei însă fără a pune în umbră unica și perfecta mijlocire a lui Cristos despre care apostolul Paul scrie: „Un singur Dumnezeu există și un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni, omul Isus Cristos […]dat pentru toți ca preț de răscumpărare” (1 Tm 2,5-6).

Totuși, participarea la mijlocirea lui Cristos în diferite sfere ale operei de mântuire este posibilă: „După cum la preoția lui Cristos participă în moduri diferite atât preoții, cât și poporul credincios, și după cum bunătatea unică a lui Dumnezeu este realmente răspândită în diferite feluri în făpturi, la fel și unica mijlocire a Răscumpărătorului nu exclude, ci suscită în făpturi o cooperare variată ce provine de la unicul Izvor” (LG 62). Întrucât izvorăște de la Isus, mijlocirea Mariei „nu împiedică în nici un fel unirea directă a credincioșilor cu Cristos, ci o înlesnește” (LG 60).

În scrierile sale, Sfântul Părinte parcurge evenimentele fundamentale în care Maria acționează ca mamă și mijlocitoare, în subordonare deplină față de unica mijlocire a lui Isus.

O primă participare la mijlocirea lui Cristos se manifestă la Bunavestire când Fecioara acceptă să devină mama unicului Mijlocitor. Maternitatea ei reprezintă dimensiunea esențială a mijlocirii sale deosebite, o mijlocire bazată pe disponibilitatea deplină față de voința Tatălui (cf RM 39). „Ca răspuns la această disponibilitate interioară a mamei sale, Isus Cristos a pregătit-o din ce în ce mai mult să devină pentru oameni «mamă în ordinea harului»” (RM 39).

În evenimentul de la Cana, “Maria joacă rolul de mijlocitoare, nu ca o străină, ci în calitatea ei de mamă, conștientă că în această calitate ea poate să aducă în fața Fiului său nevoile oamenilor” (RM 21).

După moartea lui Isus, „maternitatea ei rămâne în Biserică sub forma mijlocirii materne: intervenind pentru toți fiii săi, mama colaborează la acțiunea mântuitoare a Fiului Răscumpărător al lumii” (RM 40). Această mijlocire este universală întrucât izvorăște din răscumpărarea universală înfăptuită de Cristos.

Înălțată la cer, Maria continuă să-și exercite rolul său matern de mijlocitoare astfel încât „orice har ce ni se comunică are un triplu traseu: de la Dumnezeu la Cristos, de la Cristos la Fecioară, de la Fecioară la noi.”

Rolul de mijlocitoare a Preasfintei Fecioare Maria este un dar al lui Dumnezeu dăcut omenirii întregi. Tocmai de aceea, „Biserica nu pregetă să-l mărturisească, îl experimentează necontenit și îl recomandă inimii credincioșilor pentru ca, sprijiniți de această ocrotire maternă, să se atașeze mai strâns de Mijlocitorul și Mântuitorul lor” (LG 62).