Rolul Liturgic Si Pastoral al Diaconului In Cultul Ortodox
Rolul liturgic și pastoral al diaconului în Cultul Ortodox
CUPRINS:
ARGUMENT,
CAPITOLUL I
I.1. Sfânta Taină a Preoției
I. 2. Cele trei trepte ale preoției
I. 3. Condiții în vederea primirii Sfintei Taine a Hirotoniei
I. 4. Sfinții Părinți despre calitățile care recomandă un tânăr pentru primirea Sfintei Taine a Hirotoniei
I. 4. Prevederi și impedimente canonice
I. 5. Diferențe interconfesionale privind Sfânta Taină a Hirotoniei
CAPITOLUL II
Diaconia – chestiuni generale
II.1. Apariția treptei diaconești
II.2. Rolul diaconilor în Biserica Primară
II. 2. Primii diaconi, Sfântul Arhidiacon Ștefan – cel dintâi mucenic
II. 3. Diaconițele și rolul acestora în Biserica primară
CAPITOLUL III
Primirea întru diaconie
III. 1. Hirotonia diaconilor
III. 2. Diaconul în Biserica Ortodoxă Română
CONCLUZII
(Extrase din lucrare)
BIBLIOGRAFIE
ARGUMENT,
„Iar Ștefan, fiind plin de Duh Sfânt și privind la
cer, a văzut slava lui Dumnezeu și pe Iisus stând
de-a dreapta lui Dumnezeu.”
(Faptele Apostolilor 7, 55)
Încă din vechime, Dumnezeu a rânduit spre slujba cea dumnezeiască a slujirii Sale, bărbați drepți, cu cuget curat, capabili să răspundă provocărilor venite din uneltirile diavolului. Astfel vedem perioada Vechi Testamentară, brăzdată de icoanele unor personaje remarcabile, zugrăvite cu condeiul unor conștiințe sănătoase, lucrătoare, spre libertatea cea de mult preț a slujirii lui Dumnezeu. Pornind de la Adam „cel vechi” și culminând cu Mântuitorul Hristos, „Adam cel nou”, acești oameni drepți au deținut un rol esențial în iconomia mântuirii neamului omenesc.
Totuși, și după venirea lui Mesia în lume, s-a impus spre propovăduirea eficientă a Cuvântului lui Dumnezeu, necesitatea unor conlucrători ai Duhului Sfânt, care să vestească iubirea lui Dumnezeu de oameni, Care Își trimite propriul Fiu spre jertfă pentru încununarea creației Sale, și deci izbăvirea de sub boldul morții a celor ce vor alege să-I urmeze Celui Unul Născut, Fiul lui Dumnezeu, Domnul și Mântuitorul Iisus Hristos.
Aceasta a reprezentat un bun prilej și ca alți bărbați drepți să se evidențieze ca recunoscători ai proniei divine și propovăduitori ai căii Duhului și a adevărului, singurele căi ce duc către porțile raiului, atât aici pe pământ, cât mai ales, sus în ceruri, unde se va afla bogăția milei și a slavei.
După Înălțarea la cer a Mântuitorului, Sfinții Apostoli încep organizarea Instituției divino-umane, numită Mireasa lui Hristos sau Biserica Sa cea Sfântă, aceasta datorită fidelității cu care aceasta expune învățăturile cele dumnezeiești. Astfel iau naștere și treptele ierarhice, iar numiri precum presbiter sau episcop, preot sau diacon, încep a dobândi atât conotații liturgice, cât și religios-administrative. În cele ce urmează, vom încerca să ilustrăm necesitatea apariției uneia dintre aceste trepte preoțești, cea a diaconiei dar și utilitatea acesteia în slujirea liturgică. Totodată vom înfățișa istoria apariției acestei trepte liturgice dar și figurile bisericești, ce s-au distins, în misiunea ce implică această treaptă a diaconiei. Vom evidenția aportul unor bărbați drepți, desăvârșiți, la ceea ce va avea să devină Biserica Ortodoxă, păstrătoare a adevărului și a Sfintei Tradiții, moștenite de mai bine de două milenii, în care creștinii au fost, fie prigoniți, fie tolerați, fie la loc de cinste, ca purtători ai harului Duhului Sfânt, primit prin Sfânta Taină a Botezului. Astăzi, când noi valuri de prigoane se întețesc asupra Bisericii Ortodoxe, pretutindenea în lume, este deosebit de importantă indicarea adevărului prin scoaterea la lumină a unor figuri marcante ale istoriei, ce au permis 2 000 de ani de existență creștină, oameni ce au deținut un rol deosebit în Biserica lui Hristos dar și în societate. Aici vom ilustra exemplul Diaconului Coresi, despre care vom vorbi mai pe larg în capitolele acestei lucrări.
CAPITOLUL I
I.1. Sfânta Taină a Preoției
„Mergând, învățați toate neamurile…”
Vorbind despre Sfânta Taină a Hirotoniei, întotdeauna, Sfinții Părinți s-au minunat de măreția acesteia, văzându-o ca pe o punte vie între Dumnezeu și oameni. Cinstea de care se bucură cei hirotoniți îi cutremură pe cei care cugetă la aceasta, căci misiunea preoților este atât de înaltă încât și îngerii se înfricoșează. Sfinții Părinți, luând foarte în serios aceste lucruri, prețuiau pe slujitorii altarelor mai mult decât pe orice alt muritor. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur afirma despre aceștia următoarele:
„Preoții sunt aceia cărora li s-au încredințat zămislirea noastră cea duhovnicească; ei sunt aceia cărora li s-a dat să ne nască prin botez. Prin preoți ne îmbrăcăm în Hristos; prin preoți suntem îngropați împreună cu Fiul lui Dumnezeu; prin preoți ajungem mădularele fericitului Cap al lui Hristos.”
Iată dar cum Sfinții percep slujirea păstorului de suflete. Bineînțeles, cuvintele lor sunt întărite și de cele ale Sfinților Apostoli, normative pentru Părinții Bisericii Ortodoxe. De pildă, Sfântul Apostol Pavel vede Sfântul Botez, al cărui săvârșitor văzut este preotul, ca pe o îmbrăcăminte duhovnicească întru Hristos „căci, câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat.” (Gal. 3, 27); sau într-alt loc, tot cu privire la botez, îl vede pe acesta ca pe o îngropare a omului celui vechi, urmaș al lui Adam celui căzut, și o înviere a celui nou, urmaș al lui Hristos Celui înălțat. „Deci ne-am îngropat cu El în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morți prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi ăntru înnoirea vieții.” (Rom. 6, 4); sau „îngropați fiind împreună cu El prin botez, cu El ați și înviat prin credință în lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe El din morți.” (Col. 2, 12)
Vedem așadar modele vii ale teologiei ortodoxe cum se raportează permanent la scrierile scripturistice și deci, la cuvântul lui Dumnezeu. Tot așa și preoții se arată purtători consacrați ai mesajului divin către oameni. Dacă lumea ar fi plină de oameni vii spiritual, ajunși la măsura asemănării cu Dumnezeu, atunci rolul preotului nu ar mai fi fost de mijlocitor ales, ci mai mult de împreună rugător și slujitor cu aceia. Dar cum omul s-a dedat la păcate grozave, el a reușit să mânie pe Dumnezeu, Care, chiar și cu toate acestea, din marea Sa milostivire, rânduiește oamenilor purtători ai rugăciunilor lor, mijlocitori și răscumpărători prin permanenta actualizare a Jertfei Mântuitorului Iisus Hristos.
Întrucât misiunea preotului, deși se desfășoară în această lume, ea nu este din această lume, ci îi este dată de sus, prin pronia lui Dumnezeu și din iubirea Acestuia de oameni, omul trebuie să identifice în purtătorul harului preoțesc pe Unsul Tatălui, pe Hristos, în lume. Drept urmare cei ce au primit înalta treaptă a Hirotoniei e drept să fie pentru oameni, spunea tot Sfântul Ioan Hrisostomul, „mai înfricoșători decît marii demnitari și decât împărații, dar mai cinstiți și mai iubiți chiar și decît părinții”, căci părinții trupești sunt zămislitori prin voia trupului, pe când preoții, acești părinți spirituali, sunt „pricinuitorii nașterii din Dumnezeu, ai acelei fericite nașteri din nou, ai libertății celei adevărate și ai înfierii după har”, căci „părinții trupești ne nasc pentru viața de acum, pe când preoții, pentru viața viitoare.”
Sfânta Taină a Hirotoniei își are fundamentul în preoția nou testamentară, instituită de Mântuitorul Hristos dar ea este anunțată și prefigurată cu mult timp înainte, mai precis încă din perioada vechi testamentară, când descoperirea dumnezeiască era încă incompletă și se făcea numai față de oameni special aleși, cărora Dumnezeu le încredința diverse misiuni, prentu pregătirea poporului Său Israel dar și a lumii, de venirea Răscumpărătorului, făgăduit încă de pe când protopărinții noștri locuiau în grădina Raiului. (Fac. 3, 15)
Astfel de personalități nu sunt greu de aflat în urma întreprinderii unui minim studiu asupra Vechiului Testament. Îi vedem de pildă pe Avram ca mijlocitor între oameni și Dumnezeu (Fac. 18, 23-32), pe Moise și pe Aaron ca eliberatori ai poporului evreu din robia egipteană (prefigurare a eliberării de sub tirania diavolului, înfăptuită de Domnul Hristos (Ieș. 12, 31-51), pe slujitorii rânduiți la Cortul Sfânt, preoți și leviți deopotrivă, ș.a.m.d. Sfântul Ioan Gură de Aur, în legătură cu „preoția” Vechiului Testament, afirma următoarele: „Înfricoșătoare și cu totul cutremurătoare erau și preoția și slujba adusă lui Dumnezeu în timpul Legii Vechi, înainte de venirea harului, de pildă: clopoțeii și rodiile (Ieș. 28, 29-30), pitrele scumpe, cele de pe piept și cele de pe umăr (Ieș. 29, 9-12), mitra, chidara (Ieș. 28, 36), haina lungă până la călcâie (Ieș. 27, 4-27), tabla cea de aur (Ieș. 28, 32), Sfintele Sfinților, tăcerea adâncă dinlăuntrul templului.”
Cu toate acestea, o figură marcantă a Vechiului Testament, în jurul căreia s-au conturat exegeze amănunțite, rămâne cea a lui Melchisedec, considerat a fi un veritabil precursor al preoției harice nou testamentare. Sfânta Scriptură ne spune despre Melchisedec că „acesta era preotul Dumnezeului celui Preaînalt.” (Fac. 14, 18) În legătură cu identitatea lui Melchisedec și-au făcut apariția mai multe ipoteze, de luat în seamă mai ales cele apărute dupa secolul al IV-lea, când Părinții capadocieni își aduc aportul și cu privire la această chestiune. În principiu se crede că acesta este la origine un pre-israelit sau un rege canaanit al Ierusalimului de mai târziu. Precizăm că Ierusalimul era identificat cu Salemul, după recentele descoperiri arheologice.
Cartea Facerii ne ilustrează episodul întâlnirii dintre Avram și acest rege al Salemului, pe când cel dintâi se întorcea biruitor după ce îi înfrânseseră pe Kedarlaomer și regii aliați cu acesta. În Valea Șave (astăzi Valea Regilor) îi ies în întâmpinare regele Sodomei și regele Salemului, Melchisedec. Acesta din urmă, în chip prefigurator îi aduce lui Avram pâine și vin, binecuvântându-l cu cuvinte ca:
„Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeu cel Preaînalt, Ziditorul cerului și al pământului. Și binecuvântat să fie Dumnezeu cel Preaînalt, Care a dat pe vrăjmașii tăi în mâinile tale!” (Fac. 14, 17-20)
Despre numirea ca „preot” a lui Melchisedec se poate spune că acest fapt este oarecum neobișnuit întrucât despre preoție ca instituție sacerdotală vorbim în Vechiul Testament începând cu Moise. Un alt pasaj scripturistic care amintește despre aceasta este cel din Psaltirea Proorocului David, care afirmă despre Persoana Mântuitorului: „Tu ești Preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec.” (Ps. 109, 4) Totodată și jertfa adusă de Melchisedec este considerată și abordată ca o „prefigurare euharistică a jertfei preotului Melchisedec.”
În concluzie la slujirea lui Melchisedec, putem susține că „preoția acestuia, deși era o preoție în serviciul adevăratului Dumnezeu, nu trebuie s-o vedem ca o funcție pe care el ar fi primit-o printr-un act solemn, printr-o sfințire, așa cum se va face cu familia lui Aaron.”
Totuși aceasta nu face din Melchisedec un personaj oarecare ci un om în persoana căruia Duhul Sfânt S-a arătat lucrător, spre vădirea celor ce aveau să vină și a liturghiei celei nesângeroase, ceea ce arată o oarecare superioritate a Cultului lui Melchisedec față de cel al lui Aron.
După cum am văzut, Vechiul Testament este cel în care aflăm pentru prima dată de preoția slujitoare a Domnului Dumnezeu Celui adevărat, chiar dacă numai în chip prefigurator. Cum Vechiul Testament cuprinde în sine Noul Testament, acesta din urmă are rolul, pe lângă multe altele, de a lămuri cele relatate și descoperite oamenilor încă de la facerea lumii. Pentru o mai bună înțelegere a misiunii pe care o au de desfățurat purtătorii harului preoțesc este necesar să privim la chemarea făcută de Mântuitorul Hristos primilor Săi ucenici și Apostoli.
Evangheliile din care aflăm despre chemarea la apostolat a propovăduitorilor Cuvântului lui Dumnezeu sunt cele după Matei, respectiv Luca, primul care scrie dnesângeroase, ceea ce arată o oarecare superioritate a Cultului lui Melchisedec față de cel al lui Aron.
După cum am văzut, Vechiul Testament este cel în care aflăm pentru prima dată de preoția slujitoare a Domnului Dumnezeu Celui adevărat, chiar dacă numai în chip prefigurator. Cum Vechiul Testament cuprinde în sine Noul Testament, acesta din urmă are rolul, pe lângă multe altele, de a lămuri cele relatate și descoperite oamenilor încă de la facerea lumii. Pentru o mai bună înțelegere a misiunii pe care o au de desfățurat purtătorii harului preoțesc este necesar să privim la chemarea făcută de Mântuitorul Hristos primilor Săi ucenici și Apostoli.
Evangheliile din care aflăm despre chemarea la apostolat a propovăduitorilor Cuvântului lui Dumnezeu sunt cele după Matei, respectiv Luca, primul care scrie despre acestea fiind Sfântul Apostol și Evanghelist Matei, în jurul anilor 43-44. Sfântul Evanghelist Marcu, alături de ceilalți Sfinți Evangheliști, ne vorbește despre trimiterea Sfinților Apostoli la propovăduire, în a sa Evanghelie scrisă pe la anii 61-63.
Din Sfânta Evanghelie după Matei aflăm că îndată ce Mântuitorul a fost ispitit de diavol, biruind răutatea, a început să propovăduiască zicând: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția cerurilor.” (Mt. 4, 17) Îndată ce Domnul Hristos a pus început misiunii Sale pământești, El cheamă să-I urmeze pe: Simon (Petru) și pe Andrei, care „îndată lăsând mrejele, au mers după El” (Mt. 4, 20), căci ei erau pescari; Iacov (al lui Zevedeu) și pe Ioan, fratele lui, tot pescari, care la fel ca primii Îl urmează pe Hristos îndată, „lăsând corabia și pe tatăl lor” (Mt. 4, 22). Sfântul Evanghelist Marcu continuă lista cu numiri, relatând despre chemarea lui Levi (al lui Alfeu, vameș (devenit Sfântul Evanghelist Matei), căruia Mântuitorul îi cere să-I urmeze, iar acesta „sculându-se, I-a urmat.” (Mc. 2, 14); După aceasta, tot Sfântul Evanghelist Marcu ne relatează că Hristos „S-a suit pe munte și a chemat la Sine pe câți a voit”, iar aceștia „au venit la El” (Mc. 3, 13). Dintre aceștia Și-a ales și rânduit douăsprezece persoane, pe care le-a numit apostoli „ca să fie cu El și să-i trimită să propovăduiască.” (Mc. 3, 14) Acești doisprezece sunt: Simon (Petru), Iacov al lui Zevedeu și Ioan, fratele lui Iacov (numiți Boanerghes, tradus prin Fiii Tunetului), Andrei, Filip, Bartolomeu, Matei, Toma, Iacov al lui Alfeu, Tadeu și Simon Cananeul și pe Iuda Iscarioteanul. (Mc. 3, 16-19)
Ceea ce este foarte interesant dar și relevant cu privire la subiectul abordat de noi, sunt chemările la propovăduire și alegerile Mântuitorului, sugestive și pentru numirea care o primesc preoții prin Sfânta Taină a Hirotoniei. Observăm că Mântuitorul cheamă mai mulți la el și dintre aceștia îi alege pe ceilalți șapte, aici aflăm sens și pentru cuvintele „mulți sunt chemați, dar puțini aleși” (Mt. 22, 14).
Un alt lucru de urmărit este atitudinea încrezătoare a primilor cinci, cărora Mântuitorul le cere să-I urmeze. Acest lucru, după cum vom vedea, reprezintă o cerință esențială în slujirea preoțească și anume acceptarea misiunii și lepădarea de lume, de trecut, pentru a te dărui pe de-a întregul, trup și suflet lui Hristos.
După o bună perioadă de timp, în care Mântuitorul îi pregătește pentru misiunea de propovăduire, servindu-le ca model, are loc un eveniment ce va avea să fie considerat temei pentru Sfânta Taină a Hirotoniei. Sfânta Scriptură ne stă mărturie în acest sens prin cuvintele: „Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată și să tămăduiască orice boală și orice neputință.” (Mt. 10, 1); sau într-alt loc: „Și chemând pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat putere și stăpânire peste toți demonii și să vindece bolile. Și i-a trimis să propovăduiască Împărăția lui Dumnezeu și să vindece pe cei bolnavi.” (Lc. 9, 1)
În capitolul al zecelea al aceleiași Sfinte Evanghelii aflăm și despre trimiterea altor șaptezeci și doi de ucenici, care aveau misiunea de a merge câte doi „înaintea feței Sale, în fiecare cetate și loc unde Însuși avea să vină.” (Lc. 10, 1)
Iată de ce în învățătura Bisericii Ortodoxe, primii preoți creștini sunt considerați a fi chiar Sfinții Apostoli și aceasta întrucât ei au primit misiunea vestirii Evangheliei lui Hristos la toate neamurile și tot ei sunt cei cărora li s-a adresat îndemnul, recunoscut ca temei al Tainei Hirotoniei, și anume: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.” (Mt. 28, 29) și tot lor le-a fost dată puterea de a ierta sau de a „ține” păcatele oamenilor, (In. 20, 22-23) dar și slujirea liturgică, prin cuvintele: „Aceasta s-o faceți întru pomenirea Mea”, rostite la Cina cea de Taină, după ce a binecuvântat și frânt pâinea pusă înainte, instituind astfel Jertfa cea nesângeroasă, care avea să o anunțe pe cea sângeroasă. Aceasta reprezintă și „arvuna Hirotoniei,” ce le va fi dată complet la Cincizecime, când are loc deplina instituire a Hirotoniei prin pogorârea Duhului Sfânt, sub forma limbilor de foc.
I. 2. Cele trei trepte ale preoției
Izvorul preoției văzute din Biserică este Însuși Hristos Cuvânt al lui Dumnezeu, Care prin Întrupare S-a făcut „Preotul prin excelență al creației, al readucerii creației și al oamenilor risipiți din unitatea lor primordială.” Cum majoritatea oamenilor s-au risipit și nu au mai împlinit misiunea preoției universale a fost necesară Întruparea Cuvântului dumnezeiesc, Care, după cum am putut citi, a rânduit slujitori prin Sfinții Apostoli și ucenici, pe care îi trimite să mărturisească despre Sine, astfel încât „apropierea noastră de Tatăl prin Hristos se realizează numai prin preoția văzută a Bisericii, care izvorăște din preoția veșnică a Mântuitorului Hristos.”
Pentru ca legătura dintre Dumnezeu și oameni să fie cât mai strânsă a fost necesară prezența unor oameni, organe alese de sus, ca mijloace de unificare a creației cu Hristos și deci cu celelalte două Persoane Treimice, cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Am văzut că inițial aceste persoane s-au numit prooroci sau profeți ori simplu, oameni drepți, adică bineplăcuți lui Dumnezeu, Care i-a binecuvântat cu numeroase bogății, atât materiale, cât mai ales spirituale.
Tot așa cum Melchisedec și Aron și chiar Mântuitorul Hristos, nu au primit preoția ca oameni decât de la Domnul Dumnezeu, Unul în Ființă și Întreit în Persoane, și oamenii „aleși” primesc de la Mântuitorul Hristos harul dumnezeiesc. Prin aceștia lucrează Însuși Hristos, ca Preot unic, la unificarea văzută a oamenilor. Totodată, sfințirea sau hirotonirea acestor oameni este modul prin care Domnul Hristos, îi alege și îi investește ca preoți, organe ale Duhului Sfânt, ce săvârșesc actele sacramentale, conduși fiind de adevăratul lor săvârșitor, care este Hristos.
Biserica Ortodoxă deține trei trepte preoțești, numite și superioare, numire ce derivă din misiunea și slijirea liturgică pe care aceștia o au de îndeplinit. Astfel avem treapta episcopului, a preotului și a diaconului, care face și obiectul acestei lucrări, însă pentru o mai bună înțelegere a rolului acestuia din urmă, este necesar să îl privim alături de celelalte două trepte, motiv pentru care le vom prezenta pe scurt pe fiecare în parte.
Prima treaptă și cea mai înaltă este ocupată de episcop. Acesta primește prin hirotonie puterea de a săvârși orice sfântă taină și slujbă bisericească. Treapta episcopală se deosebește de celelalte trepte prin posibilitatea de a săvârși hirotonia preoților și a diaconilor și de a conduce Biserica lui Hristos, aici pe pământ. Episcopii sunt urmașii direcți ai Sfinților Apostoli, păstrând și transmițând harul primit de câtre aceștia prin cuvintele: „Luați Duh Sfânt…” (In. 20, 22), și mai apoi prin Pogorârea Duhului Sfânt, când are loc și instituirea Tainei Hirotoniei. Aceasta se datorează faptului că Apostolii urmează îndemnul Mântuitorului și învață, botează și transmit urmașilor lor harul primit prin rugăciuni și prin punerea mâinilor peste cei învredniciți de Dumnezeu să le urmeze. (FA 14, 23; II Tim. 1, 6)
De lămurit este numirea de „preoți” și de „episcopi”, pe care o primeau toți cei hirotoniți de Sfinții Apostoli: „Și trimițând din Milet la Efes, a chemat la sine pe preoții Bisericii”, continuând cu: „Drept aceea luați aminte de voi înșivă și de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstrați Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu Însuși sângele Său.” (FA 20, 17-28). În legătură cu aceasta s-a constatat că „la început, episcopii au putut să se numească și preoți, întrucât în harul episcopului se cuprinde și harul preoției, nu și invers.” O altă explicație ar fi aceea conform căreia comunitățile creștine nu numărau la început foarte multe suflete, motiv pentru care ele erau conduse direct de către episcopi. Însă odată ce numărul acestora crește, episcopii hirotonesc „ajutoare”, identificate cu preoții; de exemplu, cuvintele Sfântului Apostol Pavel către Tit, care spune: „Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc și să așezi preoți prin cetăți, precum ți-am rânduit.” (Tit. 1, 5)
Cu toate acestea există o diferență între episcopii de astăzi și Sfinții Apostoli. Mai întâi faptul că Sfinții Apostoli au cunoscut pe Mântuitorul Iisus Hristos, ba chiar au fost martori ai morții, îngropării și chiar ai Învierii din morți a Acestuia. De aceea credința episcopilor de astăzi își are fundamentul în Apostoli și mărturia lor. „Că S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece; în urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de frați, dinte care cei mai mulți trăiesc pînă astăzi, iar unii au și adormit. După aceea S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor; Iar la urmă tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S-a arătat și mie.” (I Cor. 15, 4-8)
Mai apoi Sfinții Apostoli nu s-au limitat la propovăduirea Evangheliei într-un singur loc, ci ei au întreprins misiunea lor în diverse locuri, spre deosebire de episcopii de astăzi, care au în păstorire o anumită zonă, răspunzând pentru bunul mers al propriei jurisdicții.
Trebuie făcută o precizare foarte importantă, în legătură cu necesitatea ca cel care candidează la treapta episcopală să fi trecut și prin toate celelalte trepte, inclusiv prin cele inferioare, astfel episcopii putând păstori cu mai multă eficiență turma lui Hristos, de care vor da socoteală la un moment dat, întrucât aceasta a fost câștigată prin sângele Mântuitorului Iisus Hristos. De aceea găsim scris în Cartea Faptelor Sfinților Apostoli, următoarele cuvinte:
„Luați aminte de voi și de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstrați Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu sângele Său.” (FA 20, 28)
Despre episcopi mai putem arăta faptul că aceștia sunt celibi în Biserica Ortodoxă. Deși ei nu au fost dintotdeauna aleși dintre cei ce nu aveau o viață conjugală, totuși după Sinodul al IV-lea Ecumenic, de la Calcedon, se generalizează și acest lucru. În concluzie despre episcopi putem afirma că aceștia primesc deplin harul dumnezeiesc și odată cu acesta și puterea de a săvârși orice Sfântă Taină dar și orice slujire liturgică. Poate deci oficia hirotonii și se poate afla în fruntea Bisericii ca Instituție pământească, luminat fiind de Cel ce transformă Biserica prin Jertfa Sa în Instituție divino-umană.
Cea de-a doua treaptă a ierarhiei bisericești, pe care am putea-o numi și intermediară, în cazul episcopilor, căci ea se situează între aceasta din urmă și cea diaconală, este cea a slujirii preoțești. De la început trebuie precizat că această slujire seaflă sub cea a episcopului, deoarece numai acesta din urmă deține slujirea completă a tainei preoțești, după cum am arătat mai sus, ceea ce îi conferă dreptul de a săvârși toate Sfintele Taine, inclusiv pe cea a hirotoniei, pe când preotul nu poate săvârși decât Taina Botezului, pe cea a Mirungerii, a Sfintei Euharistii, a Spovedaniei, a Sfântului Maslu și a Cununiei. Totodată preotul nu poate rosti rugăciunea de sfințire a Sfântului și Marelui Mir, utilizat la Sfânta Taină a Mirungerii. De asemenea preotul trebuie să se supună episcopului, care reprezintă organul văzut al prezenței depline a harului preoțesc. Dacă episcopul a fost asemănat în literatura creștină cu Arhiereul cel Veșnic, în Persoana Mântuitorului Hristos, atunci preotul a fost asemănat cu Sfinții Apostoli. Cu toate acestea există persoane care consideră o analogie mai potrivită a episcopului cu Sfinții Apostoli, iar preotul cu ucenicii Domnului. În legătură cu preotul și cu preoția, ca slujitor și slujire la altarul Bisericii creștine, distingem trei feluri de preoție, amintite în Noul Testament, și deci de slujitori, diferite însă de cele amintite în Vechiul Testament, unde se vorbește fie de preoția lui Melchisedec, fie de preoția leviților, cea care urma rânduiala lui Aaron, fie de preoția împărătească sau generală, universală, a poporului ales, Israel.
Vorbind însă de preoția Noului Testament, cea mai importantă este preoția lui Hristos, anunțată din vechime de preoția lui Melchisedec. Despre preoția lui Hristos am putut citi cum aceasta a fost prefigurată de cea a lui Melchisedec, deosebirea fiind că cea a Mântuitorului este veșnică și izvor al tuturor celorlalte preoții, deoarece aceasta este de origine divină, primită de la Dumnezeu Tatăl, Cel Care L-a și sfințit în firea Sa umană, când L-a trimis în lume.
Din preoția Mântuitorului ia naștere preoția divină a apostolilor, pe care el le-a transmis-o direct, după ce S-a preaslăvit prin moartea și Învierea Sa. Preoția Apostolilor devine însă lucrătoare începând cu pogorârea Duhului Sfânt. Începând de acum, Sfinții Apostoli hirotonesc la rândul lor episcopi, preoți și diaconi, cu misiunea de a aduce jertfe nesângeroase Domnului Dumnezeu. Preoția aceasta se mai numește și „preoție de succesiune apostolică.” Mai există un tip de preoție, numit „preoție împărătească”, „obștească” sau „de obște”, pe care o primesc și o au toți creștinii, prin primirea delor trei Sfinte Taine: a Sfântului Botez, a Mirungerii și a Euharistiei. Potrivit Sfântului Apostol Pavel, altarul fiecărui creștin este chiar inima lui. (I Cor. 3, 16-17) Aceasta nu e însă totuna cu preoția instaurată de Mântuitorul Hristos.
Aceste două preoții, cea harică sau sacramentală și cea împărătească se mai pot numi și „preoții prin participare.” Acestea conform cuvintelor: „Nu știți oare, că voi sunteți templu al lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteți voi.”
Cealaltă treaptă a preoției, din cele superioare, este aceea a diaconiei, iar ocupantul ei se numește diacon, termen preluat din limba greacă și tradus prin „slujitor”. Despre sensul bisericesc al temenului de diacon, acesta ilustrează o persoană hirotonită de Sfinții Apostoli ori de episcopi în prima treaptă preoțească, aceea a diaconiei. În misiunea sa, diaconul este însărcinat cu asistarea preotului și a episcopului în exercitarea de către aceștia din urmă a chemărilor învățătorești, de slujire a Sfintelor Taine și de conducere a Bisericii lui Hristos. Diaconii nu pot învăța, nu pot săvârși Sfintele Taine și nici nu pot lua parte la conducerea Sfintei Biserici. Ei pot învăța pe credincioși numai cu binecuvântarea preotului sau a episcopului, și tot cu învoirea superiorilor ierarhici pot ocupa diverse funcții în administrația bisericească. Dintre Sfintele Taine pot săvârși numai Sfânta Taină a Botezului, dar și aceasta numai ăn caz de mare nevoie.
I. 3. Condiții în vederea primirii Sfintei Taine a Hirotoniei
Responsabilitatea pe care Biserica Ortodoxă o poartă față de credincioșii pe care îi numără este una uriașă, întrucât fiecare creștin în parte a fost câștigat cu sângele vărsat pe cruce de Fiul lui Dumnezeu, de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Este, deci, de înțeles de ce există o serie de reguli pentru alegerea slujitorilor altarelor.
Despre criteriile pe care orice aspirant la preoție trebuie să le întrunească, nu putem spune decât că acestea sunt perfect realizabile, de către orice tânăr, crescut în Duhul Bisericii. Astfel, pentru primirea Sfintei Taine, este necesar, în primul rând, ca aspirantul la preoție să fie creștin ortodox, deci să fi primit botezul valid, prin întreita afundare, în numele Sfintei Treimi. Acesta trebuie să fie major, cu o conduită morală ireproșabilă, perfect integru din punct de vedere al sănătății trupești. Din punct de vedere intelectual, viitorul preot trebuie sa deâină o pregătire adecvată, pentru a putea învăța și propovădui corect mesajul Evangheliei lui Hristos. Aceasta nu este însă totul. Dintre toate acestea, pregătirea sufletească a candidatului trebuie să fie una deosebită. Numai în felul acesta, viitorul preot va reuși să înfrunte ispitele diavolești și să se apropie de Cel Căruia Îi slujește.
O altă condiție pe care o au de îndeplinit aspiranții la preoție, este ca aceștia să fie căsătoriți. Aceasta însă numai în cazul mirenilor, neaplicându-se în cazul călugărilor. Așadar, diaconii și preoții pot fi căsătoriți, însă trebuie ca ei să fi primit mai întâi Sfânta Taină a Cununiei. Aceasta deoarece odată ce a fost primită Taina Hirotoniei, cea a Cununiei nu mai poate fi administrată. Singurii care nu au voie să se căsătorească, din pricina jurămintelor pe care le-au depus, sunt preoții călugări (ieromonahii), care doresc să îmbrățișeze responsabilitatea episcopală. Așadar, pentru accederea la treapta episcopală, preotul trebuie să fie călugăr neapărat.
Conform Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, pregătirea personalului bisericesc, indiferent de treaptă, se face în Instituții de învățământ teologic, cu dublă acreditare – adică atât de la Patriarhia Română, cât și de la Ministerul Educației, și integrate în învățământul de stat preuniversitar și universitar. Acestea pot fi seminarii teologice liceale și facultăți de teologie, sau diverse unități de cercetare științifică-teologică, organizate și înființate de Biserica Ortodoxă Română. Tot Statutul privind organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române prevede ca preoții și diaconii slujitori să fie recrutați dintre doctorii, absolvenții de masterat și licențiații în teologie, având însă specializarea în „Teologie Pastorală” și examenul de capacitate preoțească promovat. Numirea acestora se face numai pe seama unei parohii ori catedrale mitropolitane sau mănăstiri (în cazul diaconilor, al ierodiaconilor, respectiv ieromonahilor).
Mai presus de toate însă, slujitorii Sfintelor Altare trebuie să împlinească „lucrarea lor din toată inima”, căci altfel, ei „împiedică în mare parte împlinirea lucrării mântuitoare a lui Hristos, de a păstra credincioșii în unitatea Lui”.
Diaconii și preoții „au datoria să contribuie la edificarea preoției generale a credincioșilor, iar credincioșii au misiunea, în virtutea preoției lor generale, să contribuie la sfințirea lumii.” Eficiența slujitorului în lucrarea sa este strâns legată de străduința sa în a-L face văzut și lăudat pe Mântuitorul Hristos.”
I. 4. Sfinții Părinți despre calitățile care recomandă un tânăr pentru primirea Sfintei Taine a Hirotoniei
Sfinții Părinți au conchis asupra faptului că un tânăr nu poate îmbrățișa misiunea sfântă a Bisericii fără să-L poarte mai întâi, în minte și în inimă, pe Mântuitorul Hristos. Deci prima condiție pe care acela o are de îndeplinit este să Îl iubească din tot sufletul său și din toată inima sa pe Hristos, mai apoi pe semenii săi, ca pe sine însuși, și nu în ultimul rând, Biserica, al cărei Cap este Însuși Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur îi spune prietenului său, Sfântului Vasile cel Mare, că prin hirotonirea sa „îndeplinește tocmai acele fapte numite de Hristos semne ale dragostei pentru El.”
Într-alt loc, tot Sfântul Ioan Gură de Aur spune că omul nu trebuie să vâneze cu orice preț Sfânta Taină a Hirotoniei, ci trebuie să facă cele de trebuință pentru aceasta, fără să forțeze voia lui Dumnezeu. Sfinții Părinți oferă recomandări și celor însărcinați cu a hirotoni pe aspiranții la preoția. Aceia trebuie să verifice dacă tânărul este pregătit pentru misiunea ce îi stă înainte, dacă este vrednic și destoinic în predicarea cuvântului evanghelic. Se cer acestea deoarece în timpul exercitării misiunii sale, preotul are de înfruntat numeroase ispite, ce vin fie de la „înțelepții” acestei lumi, fie chiar din sânul Bisericii, cum a fost cazul atâtor eretici. O altă calitate esențială a preoților trebuie să fie frumoasa vorbire. Preoții trebuie să fie neîntrecuți în dialectică, asemenea Sfântului Apostol Pavel, care s-a arătat strălucit nu numai prin darul facerii de minuni, ci mai ales prin elocința sa, dovedindu-se a fi un neîntrecut predicator, spre câștigul și folosul sufletesc al celor pe care îi păstorea, și chiar și al celor de astăzi. Drept urmare, pentru atingerea acestei măsuri, preotul trebuie să se îngrijească din timp de cuvântările pe care au a le ține. Cu toate acestea el nu trebuie să se lase pradă mândriei și laudelor, care fură inimile și hrănesc mândria. De aceea, străduința preotului trebuie îndreptată spre alcătuirea unor predici, care să placă mai întâi lui Dumnezeu și să le fie de folos oamenilor.
Așadar preotul trebuie să dea dovada destoiniciei sale întru toate și să nu se lase vreo clipă furat de sentimente de mândrie, căci într-o secundă poate pierde întreaga sa agoniseală, atât pe a sa, cât și pe a credincioșilor săi. Aceasta din urmă este mult mai de temut, căci preotul dă socoteală pentru sufletele credincioșilor săi, iar acest lucru este cumplit în cazul în care nu și-ar împlini misiunea preaoțească.
I. 4. Prevederi și impedimente canonice
Deoarece misiunea Bisericii, și deci a slujitorilor ei se află în legătură cu însăși ființa sa, cu apostolocitatea ei și cu necesitatea transmiterii mesajului lui Hristos în lume, este de înțeles de ce raportarea creștinului la normele canonice și la învățăturile Sfinților Apostoli, respectiv la Sfinții Părinți, trebuie să se facă în permanență cu acrivie.
O astfel de grijă ne trimite și la prevederile canonice în legătură cu candidații lapreoție. De aici afăm că sunt opriți de la a primi Sfânta Taină a Hirotoniei cei care au avut concubine, ori cei care s-au căsătorit de două ori după primirea Sfintei Taine a Botezului. Aceștia nu pot fi nici diaconi, nici preoți și nici episcopi, conform Canonului 17 Apostolic, cel care zice următoarele:
„Cel care s-a legat cu două căsătorii după botez, sau care a luat concubină (țiitoare), nu poate să fie nici episcop sau presbiter sau diacon, sau peste tot orice altceva din rândul clerului (din catalogul stării preoțești)”
Din Canonul al XVIII-lea Apostolic aflăm că sunt opriți de la hirotonie cei care s-au căsătorit cu văduve, desfrânate sau sclave, actrițe sau cu femeia alungată a cuiva. De asemenea nu pot fi hirotoniți preoți, episcopi sau diaconi, cei care s-au automutilat, prin castrare, fiind priviți ca „ucigași de sine și vrăjmași ai creației (rânduielii lui Dumnezeu).” (Canonul 22 Apostolic) Nici celor care tocmai au primit pe Hristos în inimile lor, prin Sfânta Taină a Botezului, nu le este recomandat a primi Sfânta Taină a Preoției:
„Nu se cuvine ca cel de curând luminat să se aducă în tagma ierarhicească.” (Canonul 3 de la Laodiceea)
Despre desfrânarea candidatului, aflăm la Nichifor Mărturisitorul, că cel care a desfrânat o perioadă mai mare de douăzeci de ani, este oprit de la hirotonie. La fel însă, este și cazul celor care au desfrânat o singură dată, conform Canonului 36, al aceluiași Nichifor Mărturisitorul. Din Canonul 61 Apostolic citim ceva similar:
„Dacă împotriva unui credincios se face vreo învinuire de desfrânare sau de adulter sau de o altă oarecare faptă oprită și s-ar dovedi, acela să nu se înainteze în cler.”
Nu este recomandată administrarea Sfintei Taine a Hirotoniei nici în cazul celor lipsiți de vocație preoțească. O viață imorală a candidatului este damnată canonic, la fel și îndeletnicirile incompatibile cu slujirea bisericească.
De asemenea îi este interzis accesul în cler celui care este căsătorit, dar care nu a primit Sfânta Taină a Cununiei, celui care nu a primit dezlegarea duhovnicului sau nu deține recomandările necesare. Îi este interzis accesul și celui căsătorit cu o femeie văduvă ori divorțată (Canonul 3 Trulan), celui divorțat ori celui care a rupt logodna, celui recăsătorit (Canonul 17 Apostolic), dar mai ales celor care s-au lepădat de credință ori au părăsit voturile monahale. Așadar, lapsii nu pot fi hirotoniți. (Canonul 10 al primului Sinod Ecumenic).
Mai sunt și alte câteva canoane care enumeră impedimente la hirotonie, cum ar fi Canonul 78 Apostolic (cu privire la cei ce au deficiențe de auz sau de vedere), Canonul 22 Apostolic (care oprește hirotonia celor ce s-au mutilat pe sine). Alte impedimente pot fi cu privire la starea de sănătate a celor care candidează (să nu fie diabetici, deci incapabili de ajunare, epileptici, ș.a.m.d.), sau impedimente de ordin administrativ, cum ar fi refuzul jurământului, fie la terminarea studiilor teologice, fie al celui de la hirotonie.
I. 5. Diferențe interconfesionale privind Sfânta Taină a Hirotoniei
Inițial, toate Sfintele Taine erau privite la fel, căci Biserica lui Hristos era una singură și nu era divizată din pricina mândriei oamenilor, în diverse facțiuni, unele mai departe decât altele de adevărata Biserică, Ortodoxă. Odată ce Sfântul Împărat, cel întocmai cu Apostolii, Constantin cel Mare, a mutat capitala Imperiului la Constantinopol, de la Roma, la începutul celui de-al IV-lea veac, diferențele dintre cele două Biserici (care alcătuiau împreună o singură Biserică), au început să apară, din cauza presiunilor de ordin politic, cu care Biserica de Apus se confrunta. Astfel, conducătorii Bisericii Apusene au fost nevoiți să facă anumite compromisuri pentru a-și păstra integritatea teritorială.
Chiar cu privire la Sfânta Taină a Preoției, nu au întârziat să apară mici diferențe, motiv pentru care, s-a impus ca impetuos necesară, discutarea problemei celibatului preoțesc, în cadrul Sinodului I Ecumenic. Celibatul preoțesc fusese adoptat însă, încă de la Sinodul din Elvira din 306. Sinodul I Ecumenic, prezidat de însuși Împăratul Constantin cel Mare, hotărăște că celibatul nu este obligatoriu pentru nici o treaptă din cler, păstrându-se deci vechile rânduieli. Sinodul al IV-lea Ecumenic, hotărăște totuși, ca măcar episcopii să fie celibi, și aceasta pentru eliminarea unor practici periculoase, precum „nepotismele”. Pentru cei din treapta preoțească și cea a diaconatului rămân însă valabile hotărârile Primului Sinod Ecumenic.
În secolul al VIII-lea este readusă în prim plan această problemă și are ca rezultat aprobarea celibatului în Apus, pe când în Răsărit sunt reîntâlnitee învățăturile primului Sinod Ecumenic, care permitea diaconilor și preoților să aibă doții, iar episcopilor le interzicea acest lucru.
Cei care se îndepărtează foarte mult de această învățătură sunt însă protestanții, care resping Sfânta Taină a Preoției, având ca temei doctrina greșită impusă de către primii reformatori, despre caracterul nevăzut al adevăratei Biserici, care prin însăși existența sa neagă necesitatea existenței vreunei ierarhii. Astfel ei văd în fiecare creștin un slujitor al Domnului, ce poate fi oricând delegat de comunitate să oficieze serviciile religioase. Fără a intra în detalii, este suficient să afirmăm că această experiență a protestanților este lipsită de fundament scripturistic și este izvorâtă din frustrările unei denominațiuni față de ierarhia bisericească, care le-a atras în permanență atenția asupra rătăcirii în care se află.
O altă problemă cauzată tot de teologii protestanți este cu privire la slujirea femeilor în Biserică, subiect pe care îl vom dezbate mai pe larg în capitolul următor.
CAPITOLUL II
Diaconia – chestiuni generale
Pentru a putea vorbi despre diacon și implicit despre rolul acestuia în cadrul Bisericii Ortodoxe, este de neapărată trebuință o privire asupra a ce înseamnă diaconul în cultul creștin-ortodox, asupra imporanței acestuia dar și asupra semnificațiilor religioase, pe care acest „personaj” liturgic, le poartă.
Despre faptul că diaconul este un ajutor al preotului liturghisitor am mai vorbit în treacăt însă, este crucial de înțeles, că acesta îl ajută la săvârșirea Sfintelor Taine, ceea ce reprezintă o slujire deosebită, chiar dacă nu este și săvârșitor (văzut) al acestora. Așadar, un prim punct în descrierea activității diaconului în slujire a fost atins: Diaconul nu poate săvârși de unul singur Sfintele Taine, excepție făcând Sfânta Taină a Botezului, pe care o poate administra numai în cazuri de maximă necesitate – Sfântă Taină pe care și laicii o pot săvârși în cazul în care viața pruncului este pusă în pericol. Mai mult decât atât, diaconul nu poate săvârși sfintele slujbe de unul singur, el având nevoie de binecuvântarea superiorului ierarhic, care poate fi, fie preotul, fie episcopul, pentru a da binecuvântarea de început a slujbelor și chiar și pentru a-și îmbrăca odăjdiile sau sfintele veșminte. Așadar, este nevoie de binecuvântarea preotului sau episcopului, pentru ca diaconul să poată conduce comunitatea aflată la săvârșirea slujbelor religioase. Tot diaconului îi revine rolul de a citi din Sfânta Scriptură, în timpul serviciilor dar și are și menirea de a atenționa credincioșii, cu privire la momentele importante din timpul respectivului serviciu religios. Tot el este responsabil și de dispunerea obiectelor sfinte, respectiv înmânarea lor, ierarhului sau preotului slujitor. Iată de ce acesta trebuie să fie un foarte bun cunoscător al rânduielilor slujbelor dar și a propriului rol. Cu binecuvântarea episcopului său sau chiar a preotului din parohia în care diaconul slujește, acesta poate primi și misiuni speciale, cum ar fi distribuirea și împărțirea Sfintei Euharistii credincioșilor, din cel de-al doilea potir la Sfânta Liturghie, atunci când nu slujește decât un singur preot, fie la obedniță, atunci când preotul este absent. A nu se crea însă confuzia, că diaconul ar putea sluji de unul singur Sfânta Liturghie, în cadrul căreia se sfințesc Cinstitele Daruri, devenite mai apoi Sfânta și dumnezeiasca Euharistie – sfințire ce apasă numai pe umerii celorlalte două trepte ierarhice din clerul superior.
Din punct de vedere al săvârșirii Sfintelor Taine, diaconii sunt întru totul egali în slujire și demnitate. Totuși, diaconii pot primi, pentru merituozitatea dovedită în exercitarea misiunii lor, diverse ranguri sau titluri, și pot deține o anumită întâietate, în funcție de vechimea hirotoniei, pe care o dețin. Aceasta din urmă, introducându-se din rațiuni mai mult practice, decât liturgice, deoarece un diacon cu o mai mare experiență deține o mai bună cunoaștere a actului liturgic la care ia parte, alături de preoții sau ierarhii slujitori. Deci, la fel ca și în cazul preoților sau al episcopilor, diaconii pot fi purtători ai anumitor ranguri administrative. Astfel, diaconii avansați în slujire, fie prin experiență, fie prin merituozitate ori prin cunoștințele sale deosebite, din punct de vedere teologic, organizatoric și administrativ, pot primi titlul de protodiacon, ceea ce îi conferă prioritate în slujirea alături de un număr mai mare de diaconi. Mai pot exista și alte situații, în care un diacon să fie „avansat” din punct de vedere administrativ. Una dintre aceste situații este aceea în care el joacă un rol deosebit în organizarea vieții bisericești dintr-o anumită eparhie, împlinind cu osârdie indicațiile superiorului său ierarhic, și anume, ale episcopului. În cazul acesta el poate primi distincția de arhidiacon, ceea ce îi conferă o mai mare autoritate în rândul co-slujitorilor dar și în împlinirea rolului eparhial-administrativ deținut. Dintre monahi, cei ce sunt numiți diaconi și hirotoniți ca atare vor purta numirea de ierodiacon, ceea ce îi diferențiază de numirea de diacon, a celor hirotoniți din rândul mirenilor, adică a celor căsătoriți. Revenind la arhidiaconi, în Biserica Ortodoxă Română, conform articolului 145, alineatul 4, din Statutul prinvind organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, rangul sau numirea de arhidiacon, acordat numai de episcopul locului, conferă purtătorul acestuia dreptul de a purta și crucea pectorală.
„Pentru activitate îndelungată și deosebită, diaconilor din rândul clerului de mir li se poate acorda de către chiriarh rangul de arhidiacon, cu dreptul de a purta cruce pectorală.”
În legătură cu ocaziile speciale când i se adresează unui diacon, ori când acesta este prezentat credincioșilor, ori colegilor slujitori, o adresare politicoasă include numiri ca: Părinte, Cuviosul sau Cucernicul Părinte Diacon, ș.a.m.d. Forma abreviată a diaconului este „Dcn” ori „Dn”. De asemenea se poate face referire la un diacon și prin numirea treptei întru care acesta slujește, numire însoțită de numele celui ce deține această demnitate în slujire. Printre lucrurile sau solicitările neadecvate, care pot fi făcute unui diacon, și deci de nerecomandat, este a-i cere acestuia binecuvântare, deoarece, numai preoții și episcopii pot acorda binecuvântări, așadar aceste exprimări reverențioase le sunt rezervate numai acestora din urmă.
Despre veșmintele purtate de diaconi putem spune că acestea includ un stihar, orar și mânecuțe. Stiharul reprezintă o tunică ale cărei mâneci sunt lungi și largi, suficient de lung încât să atingă solul. Stiharul deține și un simbolism propriu, amintindu-i purtătorului că harul Sfântului Duh este Cel care îl acoperă și îi conferă dreptul de a sluji și de a oficia alături de superiorii săi ierarhici, sfintele slujbe. Ea reprezintă un veșmânt al bucuriei. Stiharul este purtat și de către preot însă cel destinat utilizării de către diacon, deține anumite particularități, cum ar fi, mânecile largi, fără șnur de prindere, ca în cazul stiharului preoțesc, materialul din care este confecționat fiind de asemenea ceva mai greu, el fiind dublat de o parte superioară căptușelei, realizată din materiale similare celor utilizate pentru felonul preoțesc. Cum îmbrăcarea fiecărei piese vestimentare ce poartă simbolism liturgic, este însoțită de o rugăciune, la îmbrăcarea stiharului, diaconul trebuie să rostească următoarea rugăciune:
„Bucura-se-va sufletul meu întru Domnul că m-a îmbrăcat în veșmântul mântuirii și cu haina veseliei m-a împodobit; ca unui mire mi-a pus cunună și ca pe o mireasă m-a împodobit cu podoabă.”
Cea de-a doua piesă vestimentară, în ordinea îmbrăcării lor, este orarul, care ni se înfățișează ca o fâșie îngustă de material, pe care diaconii o poartă în jurul corpului, trecând peste umărul drept și terminându-se în față. Dimbolismul acestuia este cel al Duhului Sfânt, Cel care îl unge pe diacon în slujirea sa, și precum uleiul turnat pe cap curge până pe pământ, tot astfel și harul Duhului Sfânt îl îmbracă întru totul pe cel hirotonit. Fără orar, diaconul nu poate sluji, tot așa cum preotul nu poate sluji fără epitrahil (care este tot un orar, unit pe după gâtul purtătorului). Atunci când momentul slujirii necesită o atenție sporită din partea credincioșilor, diaconul înalță unul dintre capetele orarului cu mâna dreaptă. Epitrahilul și omoforul episcopului sunt tot modele ale orarelor diaconești, numai că ele sunt adaptate slujirii fiecărei trepte în parte și deci specializate, căci poartă în sine și semnificația rangului purtătorului, ca treaptă ierarhică superioară.
Rugăciunea de purtare a orarului este următoarea:
„Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot! Plin este Cerul și pământul de mărirea Ta! Osana întru înălțime! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru înălțime!”
În cele din urmă diaconul își pune cea de-a treia piesă vestimentară, și anume mânecuțele. Acestea au aspectul unor manșete ce îmbracă încheieturile mâinilor, strângându-se cu un șiret lung. Această piesă vestimentară este purtată de toți cei aflați în treptele superioare ale slujirii, diaconi, preoți și episcopi. Acestea dețin un rol practic, nepermițând hainelor purtate sub stihar și reverendă, să îl încurce pe purtător în asistarea preotului, pe timpul slujirii. Mânecuțele poartă și rolul de a aminti purtătorului că Cel care îi conferă puterea slujirii este Dumnezeu prin Sfântul Duh, Cel purtător de viață.
Rugăciunile la punerea mânecuțelor, sunt următoarele:
La punerea mânecuței drepte:
„Dreapta Ta, Doamne, s-a preaslăvit întru tărie; mâna Ta cea dreaptă, Doamne, a sfărâmat pe vrăjmași și, cu mulțimea slavei Tale, ai zdrobit pe cei potrivnici.”
La punerea mânecuței stângi:
„Mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit; înțelpțește-mă și voi învăța poruncile Tale.”
După cum aminteam în deschiderea acestui subiect, cel al veșmintelor diaconești, pentru purtarea lor, diaconul are nevoie de binecuvântarea slujitorului aflat pe o treaptă liturgică superioară, adică a preotului sau a episcopului. Cererea acestei binecuvântări reprezintă un gest liturgic și nu este formulată la întâmplare, ci prin rostirea cuvintelor:
„Binecuvintează, părinte, stiharul dimpreună cu orarul și mânecuțele!”
La această solicitare, preotul sau episcopul răspunde, binecuvântând cu mâna dreaptă, făcând semnul Sfintei Cruci, deasupra veșmintelor și rostind:
„Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor.”
După primirea binecuvântării, diaconul sărută mâna slujitorului care i-a acordat binecuvântarea și se retrage pentru a îmbrăca odăjdiile sfinte.
Așadar diaconul, în calitatea sa de slujitor al celor sfinte, trebuie să se raporteze în permanență la superiorul său ierarhic, cel care îl îndrumă și îi acordă binecuvântările necesare pentru desfășurarea activității liturgice. Se subînțelege deja din cele de mai sus că diaconul este subordonat direct celorlalte două trepte, deci acesta este obligat să facă ascultare de superiorii săi, tot așa cum preotul trebuie să se supună episcopilor și hotărârilor acestora. Firește, ascultarea aceasta nu este una oarbă, ci ea se încadrează în limitele slujirii liturgice și a păstrării adevărurilor de credință, propovăduite și învățate de Biserica Ortodoxă, încă de la începuturile sale.
II.1. Apariția treptei diaconești
Treapta diaconiei nu și-a făcut apariția la întâmplare, iar necesitatea acesteia nu s-a impus din dorința organizării unei ierarhii, ci ea s-a impus în primul rând din rațiuni practice, iar necesitatea ierarhiei s-a impus tocmai pentru un control mai bun al clericilor dar și pentru ca aceștia să își cunoască mai bine și să își înfăptuiască cu succes obligațiile specifice treptei îmbrățișate prin primirea Harului Duhului Sfânt și prin ungerea primită prin punerea mâinilor episcopului asupra capetelor, la primirea Sfintei Taine a Hirotoniei.
Cu privire la treapta sfântă a diaconiei aflăm diverse mărturii, fie de ordin scripturistic, fie de ordin patristic, mărturii ce îi atestă atât importanța cît și calitatea de treaptă instituită chiar de către Sfinții Apostoli și de urmașii acestora.
Așadar Biserica deține un vădit caracter hristocentric, deci Îl plasează pe Hristos în centrul său, ca Fiu și Dumnezeu adevărat, dar și ca Om nou, mărturisitor al Adevărului și al Cuvântului Tatălui, și trimițător al Duhului Sfânt în lume, ceea ce atestă inclusiv caracterul sacramental și harismatic deținut de Biserica Ortodoxă. Toate acestea sunt în acord cu dimenisunea dumnezeiască și nevăzută a Bisericii, ca păstrătoare peste veacuri a mărturiei Întrupării, Morții și Învierii, Mântuitorului Hristos, și deci a lucrării Duhului Sfânt.
Întrucât în deschiderea acestui capitol aminteam despre mărturia scripturistică, este ușor de înțeles, din parcurgerea textelor Noului Testament, cum decurgea viața creștinilor primelor secole dar și cum a apărut treapta pe care o numim „treaptă diaconală”, inclusiv numele primilor deținători ai acesteia și deci a primilor purtători ai binecuvântării harice, primite de la Duhul Sfânt prin hirotonia întru diacon. Cartea Faptelor Apostolilor este cea care ne prezintă cu o deosebită exactitate momentele de alegere și respectiv hirotonie a primilor diaconi, în număr de șapte, cât și motivele care au condus la această decizie din partea Sfinților Apostoli. Foarte important de precizat că această Carte a Faptelor este ultima carte istorică a Noului Testament, așadar ea ne prezintă un adevăr istoric, de necontestat și de netăgăduit, cu privire la înființarea Bisericii creștine, statutul inițial al acesteia, contextul istoric și dimensiunea primelor misiuni creștine în lume – respectiv răspândirea creștinismului prin Sfinții Apostoli, următori ai Mântuitorului Hristos, aflați sub continua îndrumare a Acestuia, chiar dacă El se înălțase la ceruri, la patruzeci de zile de la Învierea Sa din morți. Aceasta se realiza sub îndrumarea Duhului Sfânt, pe care apostolii îl primesc sub semnul limbilor de foc, ce se revarsă asupra lor, la cincizeci de zile de la Învierea Domnului, moment în care ia naștere și Biserica creștină prin botezul a mii de oameni.
Sfânta Carte a Faptelor Apostolilor, cea care ne relatează despre instituirea treptei diaconești, a fost scrisă de unul dintre cei mai învățați Sfinți aApostoli, mai precis de către Sfântul Apostol și Evanghelist Luca, cel care ne-a lăsat și o Sfântă Evanghelie, de o inestimabilă valoare. Însuși titlul acestei Sfinte Cărți ne înfățișează cele ce sunt aprofundate în cuprinsul lucrării, iar autenticitatea acesteia este de necontestat, ca și autoritatea pe care o deține în rândul cărților Sfinte ale Noului Testament. Ca și în cazul alegerii Sfântului Apostol Matia, relatarea cu privire la motivația alegerii și implicit alegerea celor șapte diaconi, este relatată detaliat, fără a se omite nimic din cele de trebuință. Prin Cartea Faptelor, Sfântul Apostol Luca se arată ca unul dintre marii istoriografi ai Bisericii creștine primare, înfățișând lucrarea sa, sub forma unui adevărat manual de istorie bisericească primară, ce nu omite detalii și informații prețioase, cu privire la locurile în care au activat Sfinții Apostoli, modul de decurgere a misiunii creștine, precum și principalele hotărâri și forme organizatorice adoptate de Sfinții Apostoli. Informațiile sale sunt prezentate într-o manieră simplă, concisă, oferind bogate informații, clare și concise, ușor de identificat și de verificat, chiar și de către specialiștii zilelor noastre. Ceea ce ridică oarecare semne de întrebare este faptul că Sfântul Apostol Luca oferă mult mai multe detalii legate de hirotonia diaconilor, decât de hirotonia preoților. Printre ipotezele avansate de specialiști, în legătură cu aceasta, se numără și cea conform căreia apostolul a dorit ca această treaptă să nu se confunde cu cea a preoției propriu-zise dar și pentru ca rolul diaconilor să fie foarte bine înțeles și pentru a nu exista nici un dubiu cu privire la misiunea acestora dar nici cu privire la autoritatea pe care aceștia o dețineau în Biserica primară, autoritate moștenită până în zilele noastre.
Din studiul primelor decenii din existența Bisericii Ierusalimului, reiese că alegerea lui Matia și a diaconilor s-a realizat din rațiuni practice și este evidențiată ca o necesitate stringentă, în propovăduirea și învățarea Cuvântului Sfintei Evanghelii a lui Hristos. Corelând cu învățăturile deprinse din Cartea Faptelor Sfinților Apostoli, reiese că diaconii nu au reprezentat o treaptă ce a dispărut după câteva decenii, ci ea și-a menținut rolul deosebit prin hirotonia a noi și noi diaconi, în cetatea Sfântă a Ierusalimului – punctul de pornire al creștinismului primar dar și al treptei diaconiei.
În legătură cu necesitatea înființării treptei diaconiei și deci a alegerii primilor diaconi este important să înțelegem contextul în care aceasta s-a realizat. Aici vine Cartea Faptelor, care aduce lămuririle necesare, la începutul celui de-al șaselea capitol al său. Sfântul Apostol Luca, scrie cu privire la acestea următoarele:
„1. În zilele acelea, înmulțindu-se ucenicii, eleniștii (iudei) murmurau împotriva evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la slujirea cea de fiecare zi.
2. Și chemând cei doisprezece mulțimea ucenicilor, au zis: Nu este drept ca noi, lăsând de-o parte cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese.
3. Drept aceea, fraților, căutați șapte bărbați dintre voi, cu nume bun, plini de Duh Sfânt și de înțelepciune, pe care noi să-i rânduim la această slujbă.
4. Iar noi vom stărui în rugăciuneși în slujirea cuvântului.
5. Și a plăcut cuvântul înaintea întregii mulțimi, și au ales pe Ștefan, bărbat plin de credință și de Duh Sfânt, și pe Filip, și pe Prohor, și pe Nicanor, și pe Timon, și pe Parmena, și pe Nicolae, prozelit din Antiohia.
6. Pe care i-au pus înaintea apostolilor, și ei rugându-se, și-au pus mâinile peste ei.”
Din aceste rânduri putem înțelege cu ușurință motivele ce au stat la baza înființării acestei trepte liturgice dar și rolul activ pe care diaconii urmau a-l deține în societatea creștină a Ierusalimului. Nu se poate obiecta faptul că diaconii nu ar fi avut dreptul de a învăța Cuvântul Evanghelic, întrucât mărturie stau cuvintele cu privire la Sfântul Arhidiacon Ștefan, care ne spun despre acesta:
„Și s.au ridicat unii din sinagoga ce se zicea a libertinilor și a cirenenienilor și a alexandrinilor și a celor din Cilicia și din Asia, sfâdindu-se cu Ștefan. Și nu puteau să stea împotriva înțelepciunii și a Duhului cu care el vorbea.”
Din acestea putem cu ușurință deduce că Duhul Sfânt îi lumina și le dăruia înțelepciune și pricepere și acelora dinte diaconi, care se îndeletniceau, atunci când nu împlineau misiunea ce a dat naștere alegerii și numirii lor, și cu predicarea adevărurilor evanghelice.
În concluzie, ca mai toate hotărârile luate de către Sfinții Apostoli, după Înălțarea la cer a Mântuitorului, și alegerea celor șapte diaconi a reprezentat o măsură bună, necesară, ce era impusă de contextul desfășurării misiunii apostolice de propovăduire. Așadar, nici una dintrehotărârile Sfinților Apostoli nu este în dezacord cu învățăturile Mântuitorului Hristos, El Însuși fiind adesea însoțit de ucenici și apostoli, cărora, pentru bunul mers al propovăduirii Cuvântului lui Dumnezeu, le trasa sarcini, folositoare atât sufletelor lor cât și pentru deprinderea cu organizarea necesară supraviețuirii unui grup religios. Toată această ucenicie, așa cum a decurs perioada de apostolat, le-a conferit Sfinților Apostoli abilități utile în misiunea lor și amplificate de puterea nemărginită a Duhului Sfânt, putere care desăvârșește toate iar „pe cele cu lipsă le plinește”.
II.2. Rolul diaconilor în Biserica Primară
Este de la sine înțeles rolul pe care primii diaconi l-au deținut în comunitățile creștine. Extrapolând, putem presupune că, după exemplul Bisericii din Ierusalim, și celelalte comunități creștine, ce s-au răspândit cu rapiditate în toată lumea romană, a avut diaconi, din pricina acelorași motive, pentru care ei au fost hirotoniți și la Ierusalim. Astfel, vedem cum Sfântul Apostol Pavel, îi dă o serie de învățături lui Timotei, cel pe care el îl numise episcop la Efes, cu privire la modul de organizare și funcționare a „instituției” diaconale, cât mai ales cu privire la calitățile pe care aceștia trebuie să se lupte a le deprinde.
„Diaconii trebuie să fie cucernici, nu vorbind în două feluri, nu dedați la vin mult, neagonisitori de câștig urât, păstrând taina credinței în cuget curat. Dar și aceștia să fie mai întâi puși la încercare, apoi, dacă se dovedesc fără prihană, să fie diaconiți. Femeile (lor) de asemenea să fie cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate. Diaconii să fie bărbați ai unei singure femei, să-și chivernisească bine casele și pe copiii lor. Căci cei ce slujesc bine, rang bun dobândesc și mult curaj în credința cea întru Hristos Iisus.”
După cum am amintit mai sus, îndatoririle diaconilor nu se rezumau numai la servirea la mese, aceasta reprezentând o grijă secundară, am putea spune, a acestora, rolul lor principal fiind acela de a ajuta la săvârșirea cultului dumnezeiesc, dobândind chiar dreptul de a boteza, în anumite condiții, după cum am putut vedea. O altă îndeletnicire a acestora era și predicare cuvântului, motiv pentru care aceștia trebuiau să treacă printr-o perioadă de pregătire alături de un preot ori episcop, rămânând sub supravegherea aceluia pe parcursul întregii slujiri diaconești.
Sfârșitul primul secol găsește Biserica creșină complet organizată ierarhic, cele trei trepte ale ierarhiei superioare, cea de episcop, preot și diacon, fiind bine diferențiate din toate punctele de vedere, nume, atribuții deținute de fiecare în parte, rang și cinstire. Astfel, la începutul celui de-al doilea secol creștin, Sfântul Ignatie, unul dintre ucenicii direcți ai Sfinților Apostoli și episcop al Bisericii Antiohiene, face numire celor trei trepte ierarhice, în cunoscuta sa Epistolă adresată Magnezienilor, în capitolul al VI-lea.
Tot Sfântul Ignatie, de data aceasta în Epistola adresată Tralienilor, scrie sfătuindu-i pe creștini să se supună episcopilor și să nu facă nimic fără știrea și acordul acestuia. Cu privire la preoți scrie rugându-i să li se supună acelora, la fel cum s-au supus Sfinților apostoli sau Mântuitorului Hristos. Despre diaconi, numindu-i slujitori ai lui Hristos, vorbește sfătuindu-i să se afle pe placul tuturor, „în tot chipul” – aceasta în capitolul al II-lea al Epistolei către Tralieni. Aceasta nu este însă singura Epistolă în care vorbește despre treptele ierarhice, sfântul Ignatie făcând recomandări creștinilor din Smirna, prin epistola pe care le-o adresează, în care îi sfătuiește cum trebuie să se poarte față de clericii Bisericii. Astfel, el spune:
„Urmați cu toții pe episcop, după cum urmează Hristos pe Tatăl, iar pe preoți ca pe Apostoli; pe diaconi respectați-i ca pe porunca lui Dumnezeu.”
Un alt scriitor al Bisericii creștine primare, Sfântul Clement Romanul, care activează în jurul anilor 91-100, adresează o scrisoare corintenilor, locuitorilor orașului Corint, redactată în jurul anilor 96-98, în care, asemenea Sfântului Ignatie, amintește cele trei trepte ierarhice creștine, vorbind de episcopi, preoți și diaconi, comparându-i cu arhiereii, preoții și leviții Vechiului Testament.
Toți membrii iarhiilor bisericești, ca și credincioșii creștini dealtfel, se supuneau cu toții unor reguli foarte strice, adoptând o disciplină care le permitea să înfrunte diversele primejdii ce adesea se ridicau asupra lor și a credinței lor. Toate normel emorale care li se impuneau serveau drept întărire a cugetului si a spiritului, ce favoriza dobândirea și menținerea luminii Duhului Sfânt adânc înfiripate în inimile lor. Această disciplină avea și rolul de a apăra și proteja pe credincioși de ispitele ce năvăleau asupră-le, menținându-i sub coordonatele unei vieți duhovnicești, morale, desfășurate în spiritul dreptei credințe, ortodoxe. Această ordine morală și acte de disciplină s-au impus pentru păzirea celor ce declaraseră luptă vrăjmașului diavol. Ca urmare a acestor necesități au fost emise canoane, atent cântărite, judecate și implementate de membrii Bisericii creștine.
Cea mai aspră sancțiune a clericilor consta în depunerea lor din preoție și interzicerea slujirii și venea ca o consecință a unor păcate grele, sau abateri disciplinare severe ori din pricini de neasculatare. Această depunere a clericilor poartă numele de caterisire, anatemizare sau excomunicare. Ultimele două, anatemizarea, respectiv excomunicarea, putea fi aplicată și credincioșilor de rând, care se abăteau de la normele morale creștine, ori care nu dădeau dovada ascultării sau a respectului față de conducătorii bisericești. Așadar, pedeapsa lor consta în înlăturarea lor din comuniunea bisericească.
Pentru mici abateri, diaconii, ca și ceilalți membri ai Bisericii, erau suspendați pentru o perioadă mai scurtă sau mai mare de timp. După ispășirea acestei sentințe, ei erau reprimiți, având ca interdicție repetarea greșelii, care le-au adus suspendarea. În caz de repetare a respectivei abateri, cei în cauză erau pasibili de depunerea definitivă. După excomunicare, credincioșii de rând, dacă se căiau puteau fi reprimiți, dar numai după ispășirea unei perioade de penitență și după ce s-au îndreptat. Cei care supravegheau împlinirea procesului penitențial erau de multe ori chiar episcopii. Existau și cazuri în care ei delegau unul dintre preoții sau diaconii de încredere pentru aceste lucruri.
Un alt rol al clericilor era acela de a-i proteja, ocroti și feri pe creștinii, mădulare sănătoase ale Bisericii. Acesta este motivul pentru care și-au făcut apariția numeroase canoane. Totuși în istoria bisericească citim despre pericole mari ce îi pășteau pe închinătorii în duh și în adevăr, astfel avem prigoana Împăratului roman Deciu, care martirizează numeroși credincioși. Misiunea Bisericii, și deci a clericilor, episcopi, preoți sau diaconi era de a păzi inclusiv integritate fizică a credincioșilor, astfel, ei slujeau Sfintele Taine prin peșteri, case particulare, catacombe și alte astfel de locuri, răspunzând pentru siguranța credincioșilor. Dacă totuși pericolul era de neevitat, creștinii erau sfătuiți să înfrunte prigoanele pentru dobândirea cununilor mucenicești, de la Însuși Mântuitorul Hristos, Cel ce nu Se va rușina a mărturisi Tatălui despre aceia. Cei ce nu vor putea rezista și se vor lepăda de credință dar după trecerea prigoanei vor dori totuși să revină la credința părăsită din teamă, purtau numele de lapsi și erau reprimiși după încheierea unui program penitențial.
II. 2. Primii diaconi, Sfântul Arhidiacon Ștefan – cel dintâi mucenic
Sfânta Scriptura, mai exact Faptele Apostolilor, ne relatează despre primii diaconi, ale căror nume le-am putut citi în subcapitolele anterioare. Revenind asupra lor, este necesar de precizat că cei șapte diaconi, pe numele lor: Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena, Nicolae și Ștefan, au primit Sfânta Taină a preoției prin punerea mâinilor Sfinților Apostoli, fapt relatat în capitolul VI al Cărții Faptele Apostolilor.
Dintre aceștia, cu totul deosebit s-a dovedit a fi diaconul Ștefan, care având multă îndrăzneală de la Duhul Sfânt, propovăduia cu tărie Cuvântul evanghelic, chiar și către iudei, un act deosebit de periculos, fapt ce curând îî va atrage mânia conducătorilor sinagogii eleniste. Astfel, aceia l-au acuzat curând că proferează blasfemii contra lui Dumnezeu, că încalcă Legea lui Moise, consecința fiind ducerea acestuia înaintea Sinedriului, unde Ștefan ține o lungă cuvântare, ce cuprinde în sine o adevărată teologie:
„Bărbați frați și părinți, ascultați! Dumnezeul slavei S-a arătat părintelui nostru Avraam când era în Mesopotamia, mai înainte de a locui în Haran, și a zis către el: Ieși din pământul tău și din rudenia ta și vino în pământul pe care ți-l voi arăta. Atunci, ieșind din pământul caldeilor, a locuit în Haran. Iar de acolo, după moartea tatălui său, l-a strămutat în această țară, în care locuiți voi acum. Și nu i-a dat moștenire în ea nici o palmă de pământ, ci i-a făgăduit că i-o va da lui spre stăpânire și urmașilor lui, după el, neavând el copil.
Și Dumnezeu a vorbit astfel: Urmașii lui vor fi străini în pământ străin, și acolo îi vor robi și-i vor asupri patru sute de ani. Și pe poporul la care vor fi robi, Eu îl voi judeca – a zis Dumnezeu- iar după acestea vor ieși și-Mi vor sluji Mie în locul acesta. Și i-a dat legământul tăierii împrejur; și așa a născut pe Isaac și l-a tăiat împrejur a opta zi; și Isaac a născut pe Iacov și Iacov pe cei doisprezece patriarhi. Și patriarhii, pizmuind pe Iosif, l-au vândut în Egipt; dar Dumnezeu era cu el, și l-a scos din toate necazurile lui și i-a dat har și înțelepciune înaintea lui Faraon, regele Egiptului, iar acesta l-a pus mai mare peste Egipt și peste toată casa lui. Și a venit foamete peste tot Egiptul și peste Canaan, și strâmtorare mare, și părinții noștri nu mai găseau hrană. Și Iacov, auzind că este grâu în Egipt, a trimis pe părinții noștri întâia oară. Iar a doua oară Iosif s-a făcut cunoscut fraților săi și Faraon a aflat neamul lui Iosif. Și Iosif, trimițând, a chemat pe Iacov, tatăl său, și toată rudenia sa, cu șaptezeci și cinci de suflete. Și Iacov s-a coborât în Egipt; și a murit și el și părinții noștri; și au fost strămutați la Sichem și au fost puși în mormântul pe care Avraam l-a cumpărat cu preț de argint, de la fiii lui Emor, în Sichem; dar cum se apropia vremea făgăduinței pentru care s-a jurat Dumnezeu lui Avraam, a crescut poporul și s-a înmulțit în Egipt. Până când s-a ridicat peste Egipt alt rege, care nu știa de Iosif. Acesta, purtându-se ca un viclean cu neamul nostru, a asuprit pe părinții noștri să-și lepede pruncii lor, ca să nu mai trăiască. În vremea aceea s-a născut Moise și era plăcut lui Dumnezeu. Și trei luni a fost hrănit în casa tatălui său. Și fiind lepădat, l-a luat fiica lui Faraon și l-a crescut ca pe un fiu al ei. Și a fost învățat Moise în toată înțelepciunea egiptenilor și era puternic în cuvintele și în faptele lui. Iar când a împlinit patruzeci de ani, și-a pus în gând să cerceteze pe frații săi, fiii lui Israel. Și văzând pe unul dintre ei că suferă strâmbătate, l-a apărat și, omorând pe egiptean, a răzbunat pe cel asuprit. Și el credea că frații săi vor pricepe că Dumnezeu, prin mâna lui, le dăruiește izbăvire, dar ei n-au înțeles. Și a doua zi s-a arătat unora care se băteau și i-a îndemnat la pace, zicând: Bărbaților, sunteți frați. De ce vă faceți rău unul altuia? Dar cel ce asuprea pe aproapele l-a îmbrâncit, zicând: Cine te-a pus pe tine domn și judecător peste noi? Nu cumva vrei să mă omori, cum ai omorât ieri pe egiptean? La acest cuvânt, Moise a fugit și a trăit ca străin în țara Madian, unde a născut doi fii. Și după ce s-au împlinit patruzeci de ani, îngerul Domnului i s-a arătat în pustiul Muntelui Sinai, în flacăra focului unui rug. Iar Moise, văzând, s-a minunat de vedenie, dar când s-a apropiat ca să ia seama mai bine, a fost glasul Domnului către el: "Eu sunt Dumnezeul părinților tăi, Dumnezeul lui Avraam și Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov". Și Moise, tremurând, nu îndrăznea să privească; Iar Domnul i-a zis: "Dezleagă încălțămintea picioarelor tale, căci locul pe care stai este pământ sfânt. Privind, am văzut asuprirea poporului Meu în Egipt și suspinul lor l-am auzit și M-am pogorât ca să-i scot. Și acum vino, să te trimit în Egipt". Pe Moise acesta de care s-au lepădat, zicând: Cine te-a pus pe tine domn și judecător?, pe acesta l-a trimis Dumnezeu domn și răscumpărător, prin mâna îngerului care i se arătase lui în rug. Acesta i-a scos afară, făcând minuni și semne în țara Egiptului și în Marea Roșie și în pustie, timp de patruzeci de ani. Acesta este Moise cel ce a zis fiilor lui Israel: "Prooroc ca mine vă va ridica Dumnezeu din frații voștri; pe EL să-L ascultați". Acesta este cel ce a fost la adunarea în pustie, cu îngerul care i-a vorbit pe Muntele Sinai și cu părinții noștri, primind cuvinte de viață ca să ni le dea nouă. De acesta n-au voit să asculte părinții noștri, ci l-au lepădat și inimile lor s-au întors către Egipt, Zicând lui Aaron: "Fă-ne dumnezei care să meargă înaintea noastră; căci acestui Moise, care ne-a scos din țara Egiptului, nu știm ce i s-a întâmplat". Și au făcut, în zilele acelea, un vițel și au adus idolului jertfă și se veseleau de lucrurile mâinilor lor. Și S-a întors Dumnezeu și i-a dat pe ei să slujească oștirii cerului, precum este scris în cartea proorocilor: "Adus-ați voi Mie, casă a lui Israel, timp de patruzeci de ani, în pustie, junghieri și jertfe? Și ați purtat cortul lui Moloh și steaua dumnezeului vostru Remfan, chipurile pe care le-ați făcut, ca să vă închinați la ele! De aceea vă voi strămuta dincolo de Babilon". Părinții noștri aveau în pustie cortul mărturiei, precum orânduise Cel ce a vorbit cu Moise, ca să-l facă după chipul pe care îl văzuse; Și pe acesta primindu-l, părinții noștri l-au adus cu Iosua în țara stăpânită de neamuri, pe care Dumnezeu le-a izgonit din fața părinților noștri, până în zilele lui David, Care a aflat har înaintea lui Dumnezeu și a cerut să găsească un locaș pentru Dumnezeul lui Iacov. Iar Solomon I-a zidit Lui casă, Dar Cel Preaînalt nu locuiește în temple făcute de mâini, precum zice proorocul: "Cerul este tronul Meu și pământul așternut picioarelor Mele. Ce casă Îmi veți zidi Mie? – zice Domnul – sau care este locul odihnei Mele? Nu mâna Mea a făcut toate acestea?" Voi cei tari în cerbice și netăiați împrejur la inimă și la urechi, voi pururea stați împotriva Duhului Sfânt, precum Și părinții voștri, așa și voi! Pe care dintre prooroci nu l-au prigonit părinții voștri? Și au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai Cărui vânzători și ucigași v-ați făcut voi acum, Voi, care ați primit Legea întru rânduieli de îngeri și n-ați păzit-o! Iar ei, auzind acestea, fremătau de furie în inimile lor și scrâșneau din dinți împotriva lui. Iar Ștefan, fiind plin de Duh Sfânt și privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu și pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Și a zis: Iată, văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!” (FA 7, 1-57)
Reacția iudeilor la cuvintele diaconului Ștefan nu a fost cea așteptată, ba dimpotrivă, iudeii au pus mâna pe acela și l-au condamnat la ucidere cu pietre, fără ca acela să fi greșit cu ceva înaintea lui Dumnezeu., ba mai mult Ștefan, urmând exemplul Mântuitorului Hristos, care prigonit și răstignit pe cruce fiind de cei necredincioși, se ruga pentru vrăjmașii lor, se roagă Domnului să treacă cu vederea păcatul celor ce îl loveau cu pietre. Nu a durat mult timp iar Ștefan și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu, devenind astfel cel dintâi mucenic al Bisericii creștine. Important de precizat că și Sfântul Apostol Pavel, pe numele său de atunci Saul, se afla printre ucigașii lui Ștefan, păzindu-le acelora hainele. Vedem așadar cum cel dintâi diacon a devenit și cel dintâi martir creștin, pentru credința pe care a arătat-o în mărturisirea sa. Acest fapt reprezintă încă o dovadă a importanței diaconilor în Biserica primară, ca mărturisitori ai adevărului și închinători ai Sfintei Treimi, celei în trei ipostasuri dar Una după Fire.
Așadar, prin înzestrarea acestor șapte diaconi, cu harul Duhului Sfânt prin instituirea unei noi trepte ierarhice, asităm la apariția unei noi generații de slujitori ai Cuvântului evanghelic. Această instituire atestă profunda capacitate de evanghelizare a Sfinților Apostoli, în jurul cărora trăiau și se dezvoltau duhovnicește acești barbate drepți, ce au putut fi numiți în treapta diaconiei. După cum am putut înțelege, dintre ucenicii apostolilor, reținem două nume, care s-au remarcat prin zelul lor misionar. Aceștia sunt: Sfântul Arhidiacon Ștefan și Sfântul Filip, cunoscut și ca Diaconul Filip, și care, după ce asistă la martirizarea Sfântului Ștefan, va părăsi Cetatea Ierusalimului, stabilindu-se mai întâi în Samaria, iar mai apoi în Palestina, unde va ieși în evidență prin dobândirea darului facerii de minuni. Ceea ce a început mai întâi cu instituirea treptei diaconale, s-a continuat cu meritele activității diaconilor, ceea ce a condus la numirea a noi membri în această treaptă, pretutindenea în lume, până în ziua de astăzi. Ceea ce l-a dus la pieire pe Ștefan a fost învățătura sa, prin care îi atenționa pe evrei de faptul că urmau o lege ce le-a fost călăuză spiritual numai până la venirea Cuvântului, Cel care avea să desăvârșească Legea lui Moise. Faptul că intră în dispute cu rabinii sinagogilor dar și faptul că îi înfrânge pe aceștia în Cuvânt, luminat fiind de Duhul Sfânt, îi va atrage mania mai marilor căpetenii evreiești.
Rolul deosebit al diaconilor se va răsfrânge asupra lumii primului secol creștin. Vedem astfel, cum în cea de a treia călătorie misionară Sfântul Apostol Pavel, ajungând în Cezareea va sălășlui în casa diaconului Filip, unul dintre primii șapte diaconi. Diaconii, ca toți sfinții slujitori ai Cuvântului Evanghelic, primesc numele de binevestitori, numire ce îi va urma pe parcursul tuturor relatărilor Nou testamentare. Diaconii sunt invitați chiar să participle la primul sinod bisericesc, cel Apostolic, ținut la anul 50, unde se va vorbi despre ei ca unși ai Duhului Sfânt, deci slujitori hirotoniți. Diaconii ajută la strângerea ajutoarelor pentru cei sărmani, acțiune a Sfântului Apostol Pavel, care reușește să mobilizeze întreaga Biserică creștină din acele vremuri. Spunem aceasta, întrucât, în deschiderea Epistolei către Filipeni, Sfântul Apostol Pavel se adresează pe lângă episcopi și diaconilor, fapt ce atestă și acest rol în activitatea de caritate.
Tot cu privire la activitatea întreprinsă de către primii diaconi, putem spune despre aceștia că erau menționați și în texte ca cel de la Romani 18, 8, în care se spune: Dacă cineva împarte altora, să împartă cu firească nevinovăție. Dacă cineva miluiește, să miluiască cu voie bună.” Spunem că aceste texte ne poartă cu gândul și către diaconi, întrucât cunoaștem faptul că diaconii se îndeletniceau și cu distribuirea celor trebuincioase sărmanilor și văduvelor.
Sfântul diacon Filip, este numit chiar de către Sfântul Apostol Luca, „evanghelist”, ceea ce ne arată importanța crucială a acestor personaje istorice, în propovăduirea Evangheliei lui Hristos.
II. 3. Diaconițele și rolul acestora în Biserica primară
Un subiect delicat, care adesea naște disensiuni între credincioșii ortodocși, păstrători ai valorilor tradiționale, ortodoxe, moștenite de la primii creștini și care nu au suferit schimbări doctrinare, și apostații, sau cei care au considerat că întemeierea propriului sistem teologico-filosofic, poate fi mai bun decât cel întemeiat de Însuși Hristos, rațiunea tuturor lucrurilor, este cel al rolului femeii în Biserică. Cei care nu pot înțelege măreția Ortodoxiei, au îndrăznit chiar să acuze Biserica Ortodoxă că neagă rolul și importanța femeii în Biserică. Putem afirma de pe acum că cei care îndrăznesc să facă acest lucru nu au habar despre ce înseamnă spiritul ortodox. În Biserica Ortodoxă, femeia este pusă la loc de mare cinste, căci Mântuitorul Hristos se naște din femeie, din Fecioară curată, pe numele ei Maria, care își dă acceptul ce va aduce mântuirea întregii lumi. Vedem așadar că femeia nu este nicidecum disprețuită așa cum pot susșine unele denominațiuni, care greșit interpretează rolul acesteia în Biserica Ortodoxă. Totuși, rolul de a-i sluji lui Dumnezeu înainte Sfintelor Altare, îi revine exclusiv bărbatului, iar acest lucru se poate vedea pe tot parcursul Sfintei Scripturi. Mulți au căutat ca argument în rătăcirea lor de a numi femei slujitoare, practica din Biserica primară, când se așezau femei, pentru împlinirea unor anumite lucrări, pe care bărbații nu le puteau săvârși din motive suficient de clare.
Diaconițele au reprezentat în Biserica primară, un ordin clerical, despre care avem puține informații, dar suficiente cât să ne formăm o opinie cu privire la rolul pe care acestea îl aveau de îndeplinit. Mai exact, diaconițele îi ajutau pe slujitorii Sfintelor Altare la administrarea Sfintelor Taine dar și la catehizarea peroanelor de sex femenin, întrucât, ar fi fost considerat oarecum nepotrivit, ca un bărbat să rămână singur cu o femeie, dat fiind perioada de desfrâu ce cataloga întreaga lume romană și tot nepotrivită ar fi fost mai ales ca un bărbat să atingă vreo femeie, chiar și pentru administrarea ungerii cu Sfântul și Marele Mir.
Mărturiile cu privire la diaconițe sunt numeroase și încep de la Sfântul Apostol Pavel, care le amintește în numeroase rânduri, ca având un rol activ în Biserica creștină, aflată în plină expansiune. Astfel, în Epistola către Romani, capitolul 16, versetele 1-2, el vorbește de diaconița Febe, iar în Epistola către Timotei 3, 8-11, unde descrie calitățile ce recomandă un tânăr spre slujirea diaconească, el pare a face referire și la o categorie feminină, ce poate fi identificată cu diaconițele. Chiar și Tradiția Bisericească face referiri la acestea, astfel Sfântul Ioan Gură de Aur identifică pasajele ce fac referire la femeile cu rol activ în Biserică. Cu privire la numirea diaconițelor ni s-a păstrat o rânduială, în Codex Barberini graecus, un vechi codice liturgic. Această rânduială a fost mai apoi reprodusă în Evhologhion-uri până în secolul XIV. Această instituție a diaconatului feminin o întâlnim numai în Răsăritul creștin și în Imperiul bizantin, unde rezistă până prin secolul al XII-lea. Astfel Teodor Balsamon, renumit liturgist, o amintește ca fiind o instituție deuetă. În Biserica de Apus, acest diaconat feminin nu a existat.
Cu privire la rolul liturgic îndeplinit de femei, este mai întâi necesar de precizat că numirea acestora era făcută numai de către un episcop, ca și în cazul bărbaților și erau de regulă numite femei de vârste înaintate, de obicei de peste 40, 50 de ani. Acestea puteau fi fecioare, văduve sau căsătorite. Veșmântul liturgic pe care îl purtau era orarul și aveau permisiunea de a se împărtăși îndată după diaconi, în sfântul Altar. În Biserica primară, rolul diaconițelor era aproape similar cu cel al diaconului, ba chiar mai complex cu privire la anumite rânduieli pe care le aveau de îndeplinit, deoarece, ele aveau permisiunea de a săvârși Mirungerea femeilor, căci bărbaților preoți le era interzis să le atingă pe femei. Totuși acest lucru se făcea sub supravegherea preotului, care rostea rugăciunile cuvenite.
Pentru ca lucrurile să fie suficient de clare, în secolul al IV-lea, Constituțiile Apostolice, prevăd că nu se cuvine ca femeile să fie hironite în altă treaptă decât aceea a diaconițelor. Astfel ele nu putea fi numite în funcția preotului sau a episcopului. Aici sunt lămurite și alte lucruri în legătură cu diaconițele, și anume se precizează că rolul liturgic al femeilor trebuie limitat la cel de ușier și la jutarea preotului la săvârșirea botezului femeilor. Femeia nu putea binecuvânta, nu purta sau oferea Sfintele Daruri altora și se afla în mod evident pe o treaptă inferioară diaconului. Pe lângă rolul liturgic ce-l aveau de împlinit, diaconițele aveau de împlinit și un rol misionar. Acesteia îi era mai ușor să vorbească în public și să abordeze chiar și bărbații în discuții, întrucât având o vârstă respectabilă nu isca suspiciuni și nici probleme sau scandaluri sociale. Diaconițele puteau ajuta inclusiv femeile ce sufereau de diverse boli sau afecțiuni.
Despre starea acestei instituții astăzi, lucrurile sunt suficient de clare. Totuși, până în secolul al XIX-lea, găsim prezente diaconițele, în biserica Ortodoxă a Japoniei, unde Sfântul Nikolai Kasatkin a fost asistat de numeroase asemenea femei. Tot atunci, Biserica Rusiei deținea și ea un număr de diaconițe. Diaconițe a deținut și Biserica Greciei, ba chiar Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Grecia a votat în anul 2004 reintroducerea diaconatului feminin. Chiar și Biserica Rusiei mai deține diaconițe. Rolul diaconițelor astăzi are mai mult în vedere menținerea unei bune rânduieli în timpul slujbelor, a liniștei și au misiunea de a se îngriji de cele trebuincioase pentru desfașurarea sfintelor slujbe, de pildă: materiile pentru slujirea Sfintelor, prescuri, ș.a.m.d. Mănăstirile românești dețin astăzi o eclesiarhă, care pare a fi un urmaș al diaconițelor, purtând veșminte distinctive, camilafca și mantia călugărească.
Cu privire la reintroducerea slujirii femeilor, în instituția diaconițelor, nu se pune problema deocamdată. De menționat că practica slujirii diaconițelor în Biserica de Răsărit a dispărut de mai bine de 600 de ani, iar motivele sunt suficient de clare, printre care și faptul că botezul se acordă pruncilor, nemaifiind necesară prezența lor la botezul femeilor.
Dintre diaconițele care s-au distins prin merituozitate și viață deosebită, amintim pe Sfânta Diaconiță Febe, prăznuită la 3 Septembrie, Cuvioasa Olimpiada, prăznuită la 25 Iulie și Sfânta Muceniță Tatiana, prăznuită la 12 ianuarie.
Astăzi, numirea de diaconiță, în biserica Ortodoxă Română, se mai atribuie și soției diaconului, neavând, evident, nici un fel de funcție liturgică sau socială specifică, dar putând oferi un exemplu de evlavie și cuviință pentru femeile din parohie.
CAPITOLUL III
Primirea întru diaconie
După cum bine am putut citi până într-acest punct, există anumite calități care recomandă un tânăr spre primirea Sfintei Taine a Hirotoniei, respectiv pentru numirea acestuia ca diacon. Cel care lămurește aceste aspecte, este chiar sfântul Apostol Pavel, care lămurește o serie de aspecte, cu privire la condițiile de îndeplinit pentru cei care doresc să acceadă în această treaptă a preoției sacramentale. Astfel, în epistola sa, adresată lui Timotei, în cel de-al treilea capitol, versetele de la 1 la 7, Sfântul Apostol Pavel recomandă ca diaconul să împlinească mai multe condiții, dintre care amintim: să fie blând, înțelept, iubitor de pace, neiubitor de avuții pământești, neprihănit, și să sporească întru dragostea lui Dumnezeu și a aproapelui său. Sfântul Ioan Gură de Aur, tratând despre neprihănirea la care face referire aici Sfântul Apostol Pavel, spune că aceasta trebuie să includă în sine toate celelalte calități. Această condiție se cere diaconilor și slujitorilor în general, tocmai pentru ca ei să ofere mărturie și fraților care nu fac parte din cler, căci numai în felul acesta și aceia se vor îndelentici cu urmarea exemplului celor ce îi păstoresc, căci Mântuitorul îi numește „sare a pământului” și „lumină a lumii”. Slujitorii Altarelor sunt sfătuiți să nu bea mult vin, să nu caute să agonisească câștig din ce nu li se cuvine, ori fără muncă. Singurul mijloc de câștig permis este evlavia, cea care îl îndestulează pe om cu toate după trebuință și cu nimic din ce nu le este de folos. Cugetul slujitorilor trebuie să fie curat iar grija acestora pentru rânduială trebuie să se răsfrângă în primul rând asupra familiei. Aceasta întrucât era considerat că cel ce nu este capabil a-și așeza în rânduială casa, nu va putea să își așeze în rânduială nici comunitatea ce o are de păstorit. De aceea se cere viitorului slujitor ca acesta să se afle bărbat al unei singure femei. Toate aceste cerințe trebuie îndeplinite întrucât diaconii repzintă viitorii preoți și episcopi, motiv pentur careei trebuie supuși unei foarte atente cercetări.
III. 1. Hirotonia diaconilor
Hirotonia reprezintă acea Sfântă Taină, care prin punerea mâinilor episcopului și prin rugăciunile ce acesta le rostește, invocând pogorârea Duhului Sfânt, Acesta din urmă se pogoară asupra candidatului, conferindu-i dreptul de a săvârși Sfintele Taine și de a păstori turma lui Hristos.
Rânduielile cu privire la hirotonie se găsesc în cartea de slujbă numită Arhieraticon, cartea de slujbă utilizată de Episcopi, ca săvârșitori ale tuturor celor șapte Sfinte Taine. Despre hirotonia întru diacon este de precizat că pentru a primi Sfânta Taină a Preoției, pentru slujba diaconiei, candidatul trebuie să treacă mai întâi prin cele două trepte ale clerului inferior, adică prin cea de citeț, respectiv ipodiacon.
Mai înainte de a se prezenta în vederea primirii Sfintei Taine, candidatul trebuie să se pregătească cu ceva timp înainte, prin post și rugăciune, astfel încât să devină bineplăcut Domnului, celui ce îi acordă harul preoțesc. În ajunul primirii Sfintei Taine, el trebuie să se spovedească la duhovnicul său, ori la cel al catedralei unde urmează să fie săvârșită hirotonia. După aceea el trebuie să citească de cu seara rugăciunile pregătitoare pentru primirea Sfintei Taine a Euharistiei dar și povățuirile necesare din Liturghier, cu privire la pregătirea sufletească și trupească pentru sfânta și dumnezeiasca slujbă.
Hirotonia după cum aminteam în rândurile de mai sus e precedată de cele două hirotesii, cea întru citeț și cea întru ipodiacon. Rânduiala acestor hirotesii este următoarea:
La sfârșitul Utreniei sau al Ceasurilor, mai înainte de începutul Sfintei Liturghii, Arhiereul, înconjurat de preoți și de către diaconi, se așează pe vultur, în mijlocul Bisericii, îmbrăcați cu toții pentru Sfânta Liturghie. Candidatul va veni și va face trei metanii mari înspre răsărit, între sfeșnicele împărătești. Mai apoi se va întoarce spre apus, de unde va fi preluat de către doi diaconi, unul de o parte și unul de cealaltă, care plecându-i puțin capul îl aduc în fața arhiereului, rostind fiecare, pe rând: „Poruncește!”; „Porunciți!”; „Poruncește, Sfințite Stăpâne, pe cel ce vi se aduce înainte spre a fi hirotesit citeț (cântăreț).” În momentul acela candidatul îngenunchează înaintea episcopului, care îl binecuvintează de trei ori și îl tunde cruciș, rostind: „În numele Tatălui, și al Fiului și al Sfântului Duh”, moment după care diaconii rostesc, de fiecare dată: „Amin”. Tunderea poartă un simbolim puternic, ea fiind aplicată în trecut, leviților ce slujeau în Cortul Mărturiei. Aceasta reprezintă consacrarea candidatului în slujba Domnului și a Bisericii. Astfel candidatul este numit levit, adică om în slujba Sfântului Altar. Tunderea părului repzintă darul ce este adus Domnului, ca pârgă din partea omului. Candiatul se tunde pe creștet, deoarece Hristos este cap al tuturor. După ce are loc tunderea, arhiereul ia un felon scurt pregătit mai dianinte, sau un stihar, pe care îl binecuvintează și îl pune îndoit pe grumazul candidatului. Acest felon aduce aminte de veșmântul special purtat de slujitorii bisericești din treptele inferioare, în Biserica veche. După aceasta îl binecuvintează din nou pe candidat și după ce îi închină de trei ori creștetul, își așează mâna dreaptă pe capul acestuia, citindu-i rugăciunea de hirotesire (Doamne, Dumnezeule atotțiitorule, alege pe robul tău acesta…); După ce sfârșește această Sfântă Rugăciune, îi dăruiește un Apostol sau Psaltirea, semnul funcției citețului, din care candidatul citește puțin, ca probă. Acest pas reprezintă o reminiscență din rânduiala veche, în care se verifica dacă citețul știe să citească frumos din Cărțile Sfinte.
După ce citește câteva rânduri, candidatul se ridică în picioare, primește binecuvântare din nou de la arhiereu și primește de la diaconi stiharul și orarul (veșmintele treptei următoare, cea de ipodiacon, pe care urmează a o primi. După ce le primește se îndreaptă către arhiereu, prezentându-le spre binecuvântare, zicând: „Binecuvintează, Prea Sfințite Stăpâne, stiharul și orarul.” După primirea binecuvântării sărută mâna arhiereului și ajutat de diaconii slujitori, merge în Sfântul Altar, care îi iau felonul și îl îmbracă în cu stiharul și orarul, încrucișat pe piept și spate. Urmează o rânduială similară celei de dinainte. Citețul face trei metaniispre răsărit, între sfeșnicele împărătești, se întoarce și merge alături de cei doi diaconi înaintea arhiereului, care rostesc aceeași poruncă de binecuvântare, adăugând la final ipodiacon în loc de citeț. Citețul îngenunchează înaintea arhiereului iar acesta îl binecuvintează pe creștet de trei ori. Diaconul rostește „Domnului să ne rugăm”, iar arhiereul își așează mâna pe capul citețului, citindu-i rugăciunea de hirotesie întru ipodiacon. După aceea, diaconul aduc un vas gol, acoperit cu un prosop și un altul cu apă. Ipodiaconul, de acum, apucă vasul gol cu mâna stângă și toarnă din cel cu apă de trei ori arhiereului pentru a se spăla pe mâini, deasupra vasului gol, rostind tot de trei ori „Câți sunteți credincioși”. În timpul spălării, diaconii țin un șervet sub vas pentru ca apa să nu pice pe jos. Arhiereul își șterge mai apoi mâinile pe acel șervet (ștergar), pe care îl așează pe umerii candidatului, îl binecuvintează, iar acesta îi sărută mâna, și trecând printre sfeșnicele împărătești, se așează înaintea icoanei împărătești a Domnului nostru Iisus Hristos, păstrând în mâinile sale vasul și rostind rugăciunile pe care le cunoaște în taină.
După aceea începe Sfânta Liturghie. După ce are loc cădirea din timpul Heruvicului, noul ipodiacon trece în fața ușilor împărătești și venind episcopul, îi toarnă spre a se spăla pe mâini, zicând de fiecare dată „Câți sunteți credincioși”, sărutând mai apoi dreapta arhiereului și trecând înaintea icoanei împărătești a Maicii Domnului. Aici rămâne până când va fi hirotonit diacon, rostind de asemenea în gând rugăciunile pe care le cunoaște.
În timpul citirii Axionului, candidatul intră în Sfântul Altar pe ușa dinspre miazănoapte și stând lângă proscomidiar îi toarnă din nou arhiereului pentru a se spăla pe mâini. După aceea i se iau ligheanul, șervetul și cana iar el desface orarul, rămânând numai în stihar. La rostirea ecfonisului „Și ne dă nouă cu o inimă și o gură a cinsti și a slăvi…”, vine și își pleacă capul sub mâna arhiereului, care îi acordă binecuvântarea sa. Mai apoi va săruta mâna episcopului și părăsește tot pe ușa de miazănoapte Sfântul Altar, mergând până în mijlocul bisericii. Aici candidatul face trei metanii mari, după care e luat de doi diaconi, care îi pleacă capul și îl duc spre arhiereu, în fața ușilor împărătești. Aici arhiereul îl binecuvintează de trei ori, după care merge și se așează pe un tron, situat pe latura de nord a Sfintei Mese, stând cu fața spre apus.Candidatul este adus pe ușile împărătești și e luat de mâini de diaconi cu care înconjoară Sfânta Masă de trei ori, cântându-se Sfinților Mucenici, Slavă Ție și Isaie dănțuiește. La fiecare înconjurare a Sfintei Mese, ipodiaconul sărută toate cele patru colțuri ale Sfintei Mese și face câte două metanii mari înaintea arhiereului, fără a se închina, îi sărută omoforul, engolpionul și mâna dreaptă, după care mai face încă o metanie. După întreita înconjurare, candidatul face trei metanii înaintea Sfintei Mese, se apropie de Colțul dinspre miazăzi, îngenunchează cu piciorul drept, punându-și cruciș mâinile și rezemându-și fruntea pe ele. După ce arhidiaconul rostește „Să luăm aminte!” slujitorii îngenunchează, arhiereul își dă jos mitra de pe cap, pune capătul omoforului pe capul candidatului și mâinile cruciș, îl binecuvintează de trei ori și citește cele două rugăciuni de hirotonie. După aceea se ridică toți iar arhiereul și noul diacon vin pe solee, în fața ușilor împărătești, unde episcopul îi va da rând pe rând veșmintele treptei lui, afară de stihar, rostind de fiecare dată: „Vrednic este”, moment în care corul începe a cânta aceasta.
Așadar aceasta este rânduiala de primire a Sfintei Taine a Hirotoniei întru diacon, rânduială fără de care candidatul nu poate deveni diacon. De precizat că această rânduială nu este valabilă și pentru tagma diaconițelor, acolo unde ele există, și aceasta întrucât ele nu beneficiază de hirotonia propriu-zisă.
III. 2. Diaconul în Biserica Ortodoxă Română
Chiar și în istoria Bisericii Ortodoxe Române, au existat și există diaconi, modele de viețuire și de propovăduire, persoane dedicate, care și-au împlinit misiunea pastoral-misionară, uneori dincolo de obligațiile liturgice, fapt ce a atras aprecierea lor chiar și din mediul laic cultural, științific, etc.
Începând cu secolul al XV-lea, vedem tot mai des pe scena vieții bisericești, numele unor diaconi, de care a depins biruința ortodoxiei pe ținuturile țării acesteia, așa cum era ea divizată atunci, vorbindu-se însă aceeași limbă românească pretutindeni. Vedem astfel cum în istoria recunoașterii Mitropoliei Moldovei un rol important este jucat și de către un diacon. Astfel, nou înființata Mitropolie a Moldovei, aflându-se sub anatema patriarhului Constantinopolului, solicită ajutorul domnitorului Alexandru cel Bun, a cărui intervenție la patriarhul Matei al Constantinopolului, l-a determinat pe acesta din urmă, să trimită o delegație spre a constata dacă se poate înfăptui recunoașterea acestei Mitropolii. Delegația respectivă era alcătuită din Ieromonahul Grigorie Țamblac și diaconul Manuil Arhon. Misiunea acestora era de a verifica dacă hirotonia Mitropolitului Iosif, a fost una validă. Cum raportul acestora a fost unul pozitiv, Patriarhul Matei recunoaște printr-un act oficial înființarea acestei Mitropolii, ce avea reședința la Suceava. Mitropolitul Iosif aduce aici sfintele moaște ale lui Ioan cel Nou, în 1415.
Un rol deosebit în Biserica Ortodoxă Română dar și pentru cultura, tradițiile și valorile țării noastre, l-a purtat tot un diacon, pe numele său Coresi.
Diaconul Coresi
Acesta era originar din Târgoviște și se face remarcat în meșteșugul activității tipografice, pe care o deprinde de la Dimitrie Liubavici, pe când era încă la Târgoviște. Prima carte tipărită sub îndrumarea acestuia a fost un Octoih slavon, la Brașov, în jurul anilor 1556-1557. Această lucrare avea pe frontispiciu stema Țării românești, deși era tipărită în Translivania, menționându-i totodată pe domnitorii Alexandru Lăpușneanu al Moldovei și pe Pătrașcu cel Bun al Munteniei. Totodată se făcea mențiune și de principele Ioan Sigismund Zapolya al Transilvaniei, aceasta însemnând că respectiva lucrare îi viza pe românii din toate cele trei țări românești.
După ce își încheie misiunea la Brașov, se reîntoarce la Târgoviște, unde tipărește un Triod-Penticostar, numit așa deoarece cuprinde în sine atât perioada Triodului, cât și pe cea a Penticostarului. Pentru misiunea aceasta i-au fost necesari, nu mai puțin de zece ucenici. Acest Triod-Penticostar era scris în slovonește și beneficia de gravuri în lemn.
După tipărirea acestei lucrări, revine la Brașov, unde se și stabilește definitiv, întrucât aici găsise o așezare prielnică pentru desfășurarea activității sale tipografice. El vizează acum și tipărirea de cărți în limba română. Sașii stabiliți în regiune, îi pun lui Coresi la dispoziție cele necesare, mai ales hârtia atât de prețioasă activității tipografice. Prima carte tipărită după stabilirea la Brașov purta numele de „Întrebare creștinească” și era înfățișat ca un mic catehism, tipărit în limba română, sub formă de întrebări și răspunsuri. Această lucrare cuprindea cele 10 porunci, Crezul, Tatăl Nostru și noțiuni sumare despre rugăciune, botez și euharistie. Prefața amintea acordul și sprijinul principelui Transilvaniei dar și a episcopului Sava. Lucrarea era dedicată mitroopolitului Efrem al Ungrovlahiei.
După aceea tipăriturile de la Brașov au continuat atât în limba română, cât și în cea slavă. Astfel în 1563 este tipărit un apostol, mai apoi în 1567 Tâlcul Evangheliei, ce avea ca anexă un Molitvelnic. Aceste lucrări sunt însă mai mult cărți de slujbă ale calvinilor, care prezentau o învățătură de credință calvină și luterană, iar Molitvelnicul respectiv, atât cît poate fi el numit așa, cuprindea numai trei taine, și anume aceea a botezului, a cununiei și a Sfintei Împărtășanii.
În anul 1570 Coresi tipărește și o Psaltire dar și un Liturghier, ambele în limba română. Tot în limba română mai vede tiparul și o Pravilă a Sfinților Părinți, ce cuprindea diverse canoane, sub formă de epitimii, pentru uzul preoților duhovnici. Aceasta reprezenta o traducere după Nomocanonul realizat de Ioan Postitorul, patriarh al constantinopolului.
În aproximativ aceeași perioadă de timp, apar și alte tipărituri dar în limba slavonă. Multe din lucrările pe care el le tipărea erau cerute de către domnitorii din Țara Românească. Astfel el tipărește un Tetraevanghel, un Sbornic sau Minei, un Octoih, dedicate lui Alexandru al II-lea domn al Tării Românești și mitropolitului Eftimie. Tot acum publică și o Psaltire slavonă, tot din porunca lui Alexandru al II-lea, dar și o Psaltire slavo-română, Triod slavon, Tetraevanghel slavon, unul slavo-român și un Sbornic (Minei), publicat la porunca Mitropolitului Ghenadie I al Transilvaniei. Acesta era un Minei prescurtat, ce începea odată cu anul bisericesc, cuprinzând slujbele prescurtate de peste an (septembrie-august).
Ultima și cea mai importantă carte tipărită de Coresi, este Evanghelia cu Învățătură sau Cazania, tipărită la Brașov, în anul 1581. Aceasta cuprindea tâlcuirea Evangheliilor din toate duminicile și sărbătorile de peste an, începând de la Duminica Vameșului și a Fariseului. A fost tipărită pe cheltuiala judelui Brașovului Lucas Hirscher, care menționează în prefață că a descoperit această variantă la Mitropolitul Serafim al Ungrovlahiei, de la care cu greu a reușit să o obțină. După ce a primit-o și s-a sfătuit cu mulțime de preoți, au oferit-o diaconului Coresi, care a tradus-o în limba română, ajutat de alți doi preoți din Șcheii Brașovului.
De ce este atât de important Diaconul Coresi pentru Biserica Ortodoxă română și inclusiv pentru mediul cultural românesc? Răspunsul se poate cu ușurință deduce din prezentarea vieții și a operei întreprinse de Coresi. Lucrările sale sunt importante deopotrivă atât pentru teologi cît și pentru filologi, deoarece ele au reprezentat primele lucrări ce văd lumina tiparului în românește. „Coresi are marele merit de a fi pus în circulație manuscrisele românești, cu îndreptările și corecturile necesare. Diaconul Coresi se dovedește deosebit de important chiar și după retragerea sa, prin moștenirea pe care o lasă urmașului său, Șerban, care-i era fiu, și care ajutat Marian diacul, ajută la tipărirea în românește a Paliei de la Orăștie, lucrarea fiind tipărită într-un context extrem de delicat din pricina propagandei calvine din Transilvania.
Alte nume ale unor diaconi remarcabili prin activitatea lor liturgică și pastoral misionară, urmează acestuia, unii dintre ei chiar contemporani cu noi. Diaconi, care s-au distins în domeniul liturgic dar și al muzicii, prin înfrumusețarea sfintelor slujbe și prin propria osteneală. Aceștia se arată următori deplini ai celor dintâi diaconi, ce s-au distins prin merituozitatea lor. Astfel avem:
Arhid. Tudor Mihalache
S-a născut la 25 februarie 1934, în comuna Săpoca, județul Buzău. A absolvit în anul 1953 Seminarul Teologic din Buzău, iar în 1957 a obținut licența în teologie, la Institutul Teologic Universitar din București, având ca teză de licență: Tipărituri de muzică psaltică la români.
A avut profesori de muzică pe preotul Gheorghe Marinescu ( la seminar ) și pe Conferențiarul Universitar Dr. Nicolae Lungu și arhidiaconul Asistent universitar Anton V. Uncu ( la Institut ).
În anul 1957 a fost hirotonit diacon pe seama Catedralei episcopale din Buzău, iar din 1968, după retragerea arhidiaconului profesor Ștefan Pruteanu, a fost numit profesor la Seminarul Teologic din Buzău, unde a predat muzică bisericească până în anul 1998 ( între 1990-1997 a fost director).
În afară de câteva cântări închinate Sfinților de la Buzău, a tipărit la Buzău în 2002, lucrarea: Popas la vetrele Ortodoxiei buzoiene și vrâncene, precum și următoarele articole de muzicologie bisericească:
– Corala catedralei episcopale – la 500 de ani de la (re)înființarea Sfintei Episcopii a Buzăului (1502-2002), în Îndrumător bisericesc, nr.10. Episcopia Buzăului, 1991, p.170-172;
– Reînființarea școlii de cântăreți bisericești de la Buzău, ), în Îndrumător bisericesc. Episcopia Buzăului, p.102-106;
– Participarea credincioșilor la cântarea omofonă, în Îndrumător bisericesc, nr.8-9. Episcopia Buzăului, 1989-1990, p.168-171;
– Pr.Prof. Gheorghe Marinescu-director, în Îndrumător bisericesc, nr.8-9. Episcopia Buzăului, 1989-1990, p.222-223;
– Medalion-Pr. Anfilohie Radu, în Îndrumător bisericesc, nr.8-9. Episcopia Buzăului, 1989-1990, p.230-235;
– Împlinirea a 170 de ani ( 1836-2006) de la înființarea Seminarului Teologic din Buzău-Perioada 1948-1989-2006, în „Glasul Adevărului”, serie nouă, an XVII, nr.146, Buzău, 2006, 199-312.
Iată ce spune Părintele diacon într-un interviu despre viața și activiatea sa, într-un interviu dat în Ziarul Lumina : Primii pași spre Biserică i-am făcut în 1945. Cântam frumos, iar părinții m-au îndreptat spre seminar. Și am intrat, era sistemul vechi, de opt clase, am învățat în actuala clădire a seminarului, care nu era terminată în timpul acela. (A fost începută în 1925 și s-a terminat abia în 1948). Am făcut trei ani, 1945-1948, iar în 1948 s-a desființat și am rămas acasă un an de zile. La noi în sat, la Săpoca, pe Valea Slănicului, s-a înființat o școală agricolă, unde am studiat doi ani. Ieșeam mecanic agricol. Am trecut la Liceul „B.P. Hasdeu“ din Buzău, unde am făcut un an, la fără frecvență. În 1951 m-am întâlnit în satul meu cu foștii mei profesori, care veneau la preotul dintr-un sat vecin, care fusese pedagog la seminar. „Măi, Mihalache, ce-i cu tine aici?“ Și le-am spus: „Uitați, așa, așa…“ „S-a reînființat școala noastră, nu vii înapoi?“ Și m-am întors la seminar, în clasa a doua, cum era atunci. Era școală medie tehnică de cântăreți, o „ascunsese“ patriarhul de veșnică pomenire Justinian sub un titlu frumos. Se făceau trei ani, cu drept de înscriere la facultate dacă absolveai cu medie mai mare de 8. Eu am absolvit primul și am intrat și la facultate, 1953-1957, cu toți marii noștri profesori de teologie: Stăniloae, Coman, Teodor M. Popescu, Braniște, Liviu Stan, Anton Uncu, Chiril Popescu. Am terminat în 1957, am dat examenul de licență, iar profesorul Nicolae Lungu, de care fusesem atașat, mi-a spus să rămân diacon toată viața pentru că aveam o voce frumoasă, să nu mă fac preot, că sunt făcut să cânt. I-am spus episcopului de la Buzău de atunci, Antim Angelescu, un om de mare înțelegere, și mi-a răspuns că trebuie să aștept, că Departamentul Cultelor de atunci nu avea să aprobe ușor. M-a numit cântăreț și mi-a spus să aștept o lună, două, trei, un an, cât trebuia. Am stat nouă luni, după care m-a făcut diacon la 21 noiembrie 1957 și diacon sunt și astăzi, am intrat în cel de-al 56-lea an de slujire. Am fost diacon sub trei episcopi până acum: Antim Angelescu, Antonie Plămădeală și Epifanie Norocel. Acum, Dumnezeu ne-a ajutat să avem Arhiepiscop un fost elev de-al meu, pe Înalt Preasfințitul Ciprian, pe care îl prețuim și îl apreciem.
Apoi fiind întrebat despre activitatea sa la Seminar și de ce a ales să fie profesor de Muzică răspunde: Muzica a însemnat viața mea. Am sacrificat totul pentru a putea cânta. Toți foștii elevi pot da mărturie că, atâta vreme cât am predat muzica la seminar, o făceam într-adevăr la modul cel mai serios, pentru că eram tot timpul cu ei. Am făcut ascultare de episcopul Antim Angelescu, care mi-a spus că mă trimite din postul de diacon să fac muzică cu elevii. Nu a avut să-mi dea altceva, dar ce mi-a dat să fac, am făcut cu toată seriozitatea. Mă duceam la seminar și stăteam de dimineața până seara. În timp, a fost angajată și soția mea secretară la seminar și am adunat eu patruzeci și ceva de ani, dânsa treizeci de ani de activitate. Între 1990 și 1998 am fost director, perioadă în care aproape că nu mai știam de casă, ci numai de școală. Am eliberat funcția la cerere, simțeam că sunt extenuat. Am mai stat profesor câțiva ani, după care am renunțat și la acel post, pentru a rămâne profesor doar la Rătești, la insistențele arhiepiscopului Epifanie.
Îmi aduc aminte un episod din 1995, pe 26 martie, a doua zi după Buna Vestire, când am reprimit clădirea Seminarului Teologic. În 1948 fusese confiscată de regimul comunist și dată unei școli de cooperații. Episcopia a dat în judecată statul român și am reprimit clădirea noastră. Atunci chiar am avut o mică discuție cu vrednicul de pomenire episcop Epifanie, care insista să ne mutăm din clădirea veche, actualul muzeu, chiar în acea zi. Și am spus că nu putem muta copiii într-o clădire murdară! Nu vă puteți închipui în ce hal au lăsat clădirea după ce au văzut că o pierd în instanță… Era vineri și am cerut măcar câteva zile pentru curățenie. Pentru a pregăti clădirea, am apelat la părinții elevilor și la foștii mei elevi, care acum erau preoți și ne puteau ajuta. Într-o lună și jumătate am reușit să înnoim acea școală.
Informații foarte prețioase despre modul de comportare al Pr. Tudor Mihalache ne oferă și Pr. Protopo Constantin Alecse în biografia sa: Arhidiacon conferențiar Tudor Mihalache, secretarul seminarului, asistent la catedra de muzică bisericească, iar în ultimul an de seminar, professor titular de Muzică Bizantină.
Din punct de vedere fizic, era o figură impunătoare, îmbrăcat întotdeauna într-o dulamă de culoare gri. Ani mai târziu, când am văzut fotografia liderului sovietic Mihail Gorbaciov, al Rusiei, mi-am reamintit de semnul distinct, de pe frunte al Arhidiaconului Tudor Mihalache. Era un om foarte meticulos. Fiind secretar al seminarului, putea oricând să-i spună oricărui elev dacă este la zi cu plata datoriilor către seminar, dacă a întrunit toate notele și mediile necesare de a trece de la o etapă la alta, de la un an la altul și, mai direct, de a se reîntoarce la seminar în semestrul următor.
Dacă ar fi să-l plasez în vremurile noastre, adică 50 de ani mai târziu, aș cuteza să cred că el a inventat calculatorul, nu Bill Gates, fiindcă prea le știa pe toate.
Ca asistent la catedra de muzică, își făcea datoria cu prisosință. Avea aspirații legitime. Știa că-i va urma la catedră venerabilului Arhidiacon prof. Ștefan Pruteanu. Fără îndoială că se posta pe un teren absolut legitim și plauzibil.
La pensionarea Arhid. Stefan Pruteanu, de la catedra de Muzică Bizantină, a Seminarului, venerabilul secretar și prof. asistent de muzică, Tudor Mihalache, a mers la București, iar Comisia de Bizantinologie l-a uns profesor titular de Muzică Bisericească la Seminarul Teologic din Buzău.
Eu am plecat de acolo acum peste 40 de ani și, între timp au mai plecat multe promoții de absolvenți, dar el, tot acolo a rămas. A rămas fiindcă era calificat, ca fiind mai mult decât capabil, ba mai mult chiar, și-a extins aria preocupărilor. A ajuns chiar Arhidiaconul Catedralei, care adesea prelua chiar și dirijatul corului Episcopiei, atunci când nu slujea. Când Arhiepiscopul locului îi cerea să slujească, atunci soția sa prelua dirijatul corului Episcopiei, în timp ce el, arhidiaconul veșnic, se desfăta prin valurile norilor harici cu vocea-i divină, preamăritoare de Dumnezeu.
Nu doresc să par prea personal, însă o istoriară de suflet își merită locul aici.
Cu 2-3 ani în urmă, (2010-2011), prof. Dumitru Turlacu, cantorul bisericii noastre “Sfânta Treime” din Los Angeles, un împătimit al muzicii, îmi istorisea episodul întâlnirii sale recente, la catedrala din Buzău, cu Parintele Arhidiacon Tudor Mihalache:
“Când am mers din America în vacanță la Buzău, îmi plăcea să particip cu soția, duminical, la Sf. Liturghie, la noua Catedrală a Arhiepiscopiei Buzăului. Ajungeam în jurul orei 9:00 am, pentru slujba utreniei. Într-o duminică își face apariția la strană acest arhidiacon “însemnat” (avea o pată pe frunte “a la Gorbaciov”), care, prin surprindere, mă întrebară: “-Dumneata cine ești, fiindcă nu te cunosc!” Pănă să-i explic cine sunt, și despre ce este vorba, răspicat îmi porunci “Mergi în rândul celorlalți credicioși, din biserică, fiindcă eu am treabă cu ai mei privind rânduiala slujbei de astăzi!”. Auzind cele povestite, într-adevăr mi s-a dovedit că era vorba de același Arhid. Prof. Mihalache. A pus problema scurt, cuprinzător și direct la subiect: “Nu faci parte din ceata asta, ca atare du-te și lasă-ne în pace!”. Mi-a luat ceva timp să-l lămuresc pe domnul prof. Turlacu, că așa este și la seminar, ca în armată, înregimentare și disciplină, fără echivoc.
Așadar, P.C. Arhid. Tudor Mihalache este o figură marcantă a Seminarului buzoian, și printre singurele personalități de la Buzău care ne poate furniza informații exacte și precise despre Seminarul din Buzău și istoria lui.
Stephen Colley
Cunoscut și ca unul dintre puținii diaconi de origine străină, care slujește active într-o biserică ortodoxă românească. Acesta este de origine americană și a slujit mai înainte în armata americană, luptând chiar și în războiul din Vietnam. Mărturisește că până la vârsta de 21 de ani nu a știut cum arată din interior o biserică ortodoxă, însă odată intrat într-una și-a dorit să petreacă în interior cât mai mult timp. La vârsta de 65 de ani s-a stabilit în România, unde activează ca diacon, fiind foarte iubit și apreciat de credincioșii săi.
Protopsalt Mihail Bucă
Extrem de cunoscut pentru calitățile sale excepționale cu privire la muzica psaltică, Protopsaltul Mihail Bucă este Arhidiacon al Catedralei Patriarhale din București, conducător și fondator al corului Tronos. Foarte pasionat de muzica bisericească, el și-a condus corul în cele mai îndepărtate țări, unde a promovat tradiția și spiritualitatea ortodoxă autentică. Arhidiaconul Mihail Bucă a studiat îndeaproape manuscrisele vechi de muzică bisericească, încercând să reproducă și uneori să reinterpreteze, piese de o valoare inestimabilă. Acesta a debutat urmând școala de cântăreți a Seminarului Teologic din bucurești, urmând cursurile Facultății de Teologie Ortodoxă și de Masterat tot în cadrul acestei Instituții. De mai bine de 12 ani slujește ca protopsalt, adică primul între psalții Patriarhiei Române, chiar și acum, Arhidiacon fiind, îndeletnicindu-se tot cu organizarea coralei patriarhale, la marile sărbători sau evenimente deosebite. În anul 2006, înființează Asociația Psaltică, prin care dorește promovarea muzicii psaltice pretutindenea în lume, atât în mediile bisericești, cât și civile. Este coorganizator al Simpozionului de Muzică Bizantină, ținut în anul 2007 la Sala Palatului, având ca invitați Psalți din numeroase țări ortodoxe.
Părintele arhidiacon este foarte apreciat de tineri, acesta formând nu mai puțin de 50 de cântăreți de muzică corală și bisericească, bizantină. Corul său susține repetiții frecvente, pentru a se menține în topul celor mai bune corale ortodoxe. Părintele Mihail Bucă își propune chiar înființarea unor școli particulare de muzică bisericească, care să funcționeze în jurul unor mănăstiri, dar și să retipărească vechi cărți de muzică bisericească și imprimarea de cd-uri.
CONCLUZII
(Extrase din lucrare)
După Înălțarea la cer a Mântuitorului, Sfinții Apostoli încep organizarea Instituției divino-umane, numită Mireasa lui Hristos sau Biserica Sa cea Sfântă, aceasta datorită fidelității cu care aceasta expune învățăturile cele dumnezeiești. Astfel iau naștere și treptele ierarhice, iar numiri precum presbiter sau episcop, preot sau diacon, încep a dobândi atât conotații liturgice, cât și religios-administrative.
Sfânta Taină a Hirotoniei își are fundamentul în preoția nou testamentară, instituită de Mântuitorul Hristos dar ea este anunțată și prefigurată cu mult timp înainte, mai precis încă din perioada vechi testamentară, când descoperirea dumnezeiască era încă incompletă și se făcea numai față de oameni special aleși, cărora Dumnezeu le încredința diverse misiuni, prentu pregătirea poporului Său Israel dar și a lumii, de venirea Răscumpărătorului, făgăduit încă de pe când protopărinții noștri locuiau în grădina Raiului. (Fac. 3, 15)
Vechiul Testament este cel în care aflăm pentru prima dată de preoția slujitoare a Domnului Dumnezeu Celui adevărat, chiar dacă numai în chip prefigurator. Cum Vechiul Testament cuprinde în sine Noul Testament, acesta din urmă are rolul, pe lângă multe altele, de a lămuri cele relatate și descoperite oamenilor încă de la facerea lumii.
Izvorul preoției văzute din Biserică este Însuși Hristos Cuvânt al lui Dumnezeu, Care prin Întrupare S-a făcut „Preotul prin excelență al creației, al readucerii creației și al oamenilor risipiți din unitatea lor primordială.” Pentru ca legătura dintre Dumnezeu și oameni să fie cât mai strânsă a fost necesară prezența unor oameni, organe alese de sus, ca mijloace de unificare a creației cu Hristos și deci cu celelalte două Persoane Treimice, cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Am văzut că inițial aceste persoane s-au numit prooroci sau profeți ori simplu, oameni drepți, adică bineplăcuți lui Dumnezeu, Care i-a binecuvântat cu numeroase bogății, atât materiale, cât mai ales spirituale.
Biserica Ortodoxă deține trei trepte preoțești, numite și superioare, numire ce derivă din misiunea și slijirea liturgică pe care aceștia o au de îndeplinit. Astfel avem treapta episcopului, a preotului și a diaconului, care face și obiectul acestei lucrări, însă pentru o mai bună înțelegere a rolului acestuia din urmă, este necesar să îl privim alături de celelalte două trepte, motiv pentru care le vom prezenta pe scurt pe fiecare în parte.
Prima treaptă și cea mai înaltă este ocupată de episcop. Cea de-a doua treaptă a ierarhiei bisericești, pe care am putea-o numi și intermediară, în cazul episcopilor, căci ea se situează între aceasta din urmă și cea diaconală, este cea a slujirii preoțești.
Cealaltă treaptă a preoției, din cele superioare, este aceea a diaconiei, iar ocupantul ei se numește diacon, termen preluat din limba greacă și tradus prin „slujitor”. Despre sensul bisericesc al temenului de diacon, acesta ilustrează o persoană hirotonită de Sfinții Apostoli ori de episcopi în prima treaptă preoțească, aceea a diaconiei. În misiunea sa, diaconul este însărcinat cu asistarea preotului și a episcopului în exercitarea de către aceștia din urmă a chemărilor învățătorești, de slujire a Sfintelor Taine și de conducere a Bisericii lui Hristos. Diaconii nu pot învăța, nu pot săvârși Sfintele Taine și nici nu pot lua parte la conducerea Sfintei Biserici. Ei pot învăța pe credincioși numai cu binecuvântarea preotului sau a episcopului, și tot cu învoirea superiorilor ierarhici pot ocupa diverse funcții în administrația bisericească. Dintre Sfintele Taine pot săvârși numai Sfânta Taină a Botezului, dar și aceasta numai ăn caz de mare nevoie.
Responsabilitatea pe care Biserica Ortodoxă o poartă față de credincioșii pe care îi numără este una uriașă, întrucât fiecare creștin în parte a fost câștigat cu sângele vărsat pe cruce de Fiul lui Dumnezeu, de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Este, deci, de înțeles de ce există o serie de reguli pentru alegerea slujitorilor altarelor. Despre criteriile pe care orice aspirant la preoție trebuie să le întrunească, nu putem spune decât că acestea sunt perfect realizabile, de către orice tânăr, crescut în Duhul Bisericii.
Conform Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, pregătirea personalului bisericesc, indiferent de treaptă, se face în Instituții de învățământ teologic, cu dublă acreditare – adică atât de la Patriarhia Română, cât și de la Ministerul Educației, și integrate în învățământul de stat preuniversitar și universitar.
Sfinții Părinți au conchis asupra faptului că un tânăr nu poate îmbrățișa misiunea sfântă a Bisericii fără să-L poarte mai întâi, în minte și în inimă, pe Mântuitorul Hristos. Deci prima condiție pe care acela o are de îndeplinit este să Îl iubească din tot sufletul său și din toată inima sa pe Hristos, mai apoi pe semenii săi, ca pe sine însuși, și nu în ultimul rând, Biserica, al cărei Cap este Însuși Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur îi spune prietenului său, Sfântului Vasile cel Mare, că prin hirotonirea sa „îndeplinește tocmai acele fapte numite de Hristos semne ale dragostei pentru El.”
Inițial, toate Sfintele Taine erau privite la fel, căci Biserica lui Hristos era una singură și nu era divizată din pricina mândriei oamenilor, în diverse facțiuni, unele mai departe decât altele de adevărata Biserică, Ortodoxă. Odată ce Sfântul Împărat, cel întocmai cu Apostolii, Constantin cel Mare, a mutat capitala Imperiului la Constantinopol, de la Roma, la începutul celui de-al IV-lea veac, diferențele dintre cele două Biserici (care alcătuiau împreună o singură Biserică), au început să apară, din cauza presiunilor de ordin politic, cu care Biserica de Apus se confrunta. Astfel, conducătorii Bisericii Apusene au fost nevoiți să facă anumite compromisuri pentru a-și păstra integritatea teritorială. Astfel apare și problema celibatului preoțesc.
O altă problemă cauzată tot de teologii protestanți este cu privire la slujirea femeilor în Biserică, subiect pe care îl vom dezbate mai pe larg în capitolul următor.
Pentru a putea vorbi despre diacon și implicit despre rolul acestuia în cadrul Bisericii Ortodoxe, este de neapărată trebuință o privire asupra a ce înseamnă diaconul în cultul creștin-ortodox, asupra imporanței acestuia dar și asupra semnificațiilor religioase, pe care acest „personaj” liturgic, le poartă.
Despre faptul că diaconul este un ajutor al preotului liturghisitor am mai vorbit în treacăt însă, este crucial de înțeles, că acesta îl ajută la săvârșirea Sfintelor Taine, ceea ce reprezintă o slujire deosebită, chiar dacă nu este și săvârșitor (văzut) al acestora. Așadar, un prim punct în descrierea activității diaconului în slujire a fost atins: Diaconul nu poate săvârși de unul singur Sfintele Taine, excepție făcând Sfânta Taină a Botezului, pe care o poate administra numai în cazuri de maximă necesitate – Sfântă Taină pe care și laicii o pot săvârși în cazul în care viața pruncului este pusă în pericol. Mai mult decât atât, diaconul nu poate săvârși sfintele slujbe de unul singur, el având nevoie de binecuvântarea superiorului ierarhic, care poate fi, fie preotul, fie episcopul, pentru a da binecuvântarea de început a slujbelor și chiar și pentru a-și îmbrăca odăjdiile sau sfintele veșminte. Așadar, este nevoie de binecuvântarea preotului sau episcopului, pentru ca diaconul să poată conduce comunitatea aflată la săvârșirea slujbelor religioase.
Din punct de vedere al săvârșirii Sfintelor Taine, diaconii sunt întru totul egali în slujire și demnitate. Totuși, diaconii pot primi, pentru merituozitatea dovedită în exercitarea misiunii lor, diverse ranguri sau titluri, și pot deține o anumită întâietate, în funcție de vechimea hirotoniei, pe care o dețin.
Așadar diaconul, în calitatea sa de slujitor al celor sfinte, trebuie să se raporteze în permanență la superiorul său ierarhic, cel care îl îndrumă și îi acordă binecuvântările necesare pentru desfășurarea activității liturgice. Se subînțelege deja din cele de mai sus că diaconul este subordonat direct celorlalte două trepte, deci acesta este obligat să facă ascultare de superiorii săi, tot așa cum preotul trebuie să se supună episcopilor și hotărârilor acestora. Firește, ascultarea aceasta nu este una oarbă, ci ea se încadrează în limitele slujirii liturgice și a păstrării adevărurilor de credință, propovăduite și învățate de Biserica Ortodoxă, încă de la începuturile sale.
În concluzie, ca mai toate hotărârile luate de către Sfinții Apostoli, după Înălțarea la cer a Mântuitorului, și alegerea celor șapte diaconi a reprezentat o măsură bună, necesară, ce era impusă de contextul desfășurării misiunii apostolice de propovăduire. Așadar, nici una dintrehotărârile Sfinților Apostoli nu este în dezacord cu învățăturile Mântuitorului Hristos, El Însuși fiind adesea însoțit de ucenici și apostoli, cărora, pentru bunul mers al propovăduirii Cuvântului lui Dumnezeu, le trasa sarcini, folositoare atât sufletelor lor cât și pentru deprinderea cu organizarea necesară supraviețuirii unui grup religios. Toată această ucenicie, așa cum a decurs perioada de apostolat, le-a conferit Sfinților Apostoli abilități utile în misiunea lor și amplificate de puterea nemărginită a Duhului Sfânt, putere care desăvârșește toate iar „pe cele cu lipsă le plinește”.
Un subiect delicat, care adesea naște disensiuni între credincioșii ortodocși, păstrători ai valorilor tradiționale, ortodoxe, moștenite de la primii creștini și care nu au suferit schimbări doctrinare, și apostații, sau cei care au considerat că întemeierea propriului sistem teologico-filosofic, poate fi mai bun decât cel întemeiat de Însuși Hristos, rațiunea tuturor lucrurilor, este cel al rolului femeii în Biserică. Diaconițele au reprezentat în Biserica primară, un ordin clerical, despre care avem puține informații, dar suficiente cât să ne formăm o opinie cu privire la rolul pe care acestea îl aveau de îndeplinit. Mai exact, diaconițele îi ajutau pe slujitorii Sfintelor Altare la administrarea Sfintelor Taine dar și la catehizarea peroanelor de sex femenin, întrucât, ar fi fost considerat oarecum nepotrivit, ca un bărbat să rămână singur cu o femeie, dat fiind perioada de desfrâu ce cataloga întreaga lume romană și tot nepotrivită ar fi fost mai ales ca un bărbat să atingă vreo femeie, chiar și pentru administrarea ungerii cu Sfântul și Marele Mir. Pentru ca lucrurile să fie suficient de clare, în secolul al IV-lea, Constituțiile Apostolice, prevăd că nu se cuvine ca femeile să fie hironite în altă treaptă decât aceea a diaconițelor. Astfel ele nu putea fi numite în funcția preotului sau a episcopului. Aici sunt lămurite și alte lucruri în legătură cu diaconițele, și anume se precizează că rolul liturgic al femeilor trebuie limitat la cel de ușier și la jutarea preotului la săvârșirea botezului femeilor. Femeia nu putea binecuvânta, nu purta sau oferea Sfintele Daruri altora și se afla în mod evident pe o treaptă inferioară diaconului.
Cu privire la reintroducerea slujirii femeilor, în instituția diaconițelor, nu se pune problema deocamdată.
Chiar și în istoria Bisericii Ortodoxe Române, au existat și există diaconi, modele de viețuire și de propovăduire, persoane dedicate, care și-au împlinit misiunea pastoral-misionară, uneori dincolo de obligațiile liturgice, fapt ce a atras aprecierea lor chiar și din mediul laic cultural, științific, etc.
Începând cu secolul al XV-lea, vedem tot mai des pe scena vieții bisericești, numele unor diaconi, de care a depins biruința ortodoxiei pe ținuturile țării acesteia, așa cum era ea divizată atunci, vorbindu-se însă aceeași limbă românească pretutindeni.
BIBLIOGRAFIE
Ediții ale Sfintei Scripturi
Biblia sau Sfânta Scriptură cu aprobarea Sfântului Sinod, Societatea Biblică Interconfesională din România, 1988.
Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediție jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuagintă, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, EIBMBOR, București 2001;
Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2006;
Lucrări ale Părinților și Scriitorilor Bisericești
Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Efrem Sirul, Despre preoție, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2007;
Lucrări teologice
BRANIȘTE, Pr. Prof. Dr. Ene, Arhim. Prof. Ghenadie Nițoiu, Pr. Prof. Gheorghe Neda, Liturgica Teoretică, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București;
BRANIȘTE, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica Specială, Editura Lumea Credinței, București 2005;
CÂRSTOIU, Protos. Conf. Dr. Justinian, Melchisedec-Preotul Rege, în lumina noilor descoperiri, Editura Sigma, București – 2008;
CHIȚESCU, PROF. N., Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuță, Teologia Dogmatică și Simbolică, vol. 2, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2005;
COMAN, Ioan G., Patrologie, București, 2001;
Datoriile Preoților, Editura Bizantină, București 2011;
DUDAS, Pr. Ioan, „Păstorul Ortodox”, anul III, nr. 1 din 1997;
FLOCA, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe-Note și comentarii, Ediția a III-a, Sibiu 2005;
Învățătură de credință Creștină Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2000;
ICHIM, Dumitru, Problema Celibatului Preoțesc în Biserica Romano-Catolică, www.creștinortodox.ro;
„Mărturie Ortodoxă iubitoare de Dumnezeu”, Publicație a editurii „Orthodoxos Kipseli” (Stupul Ortodox), Anul 13, caietul 53, 1993;
MIHĂLCESCU, Mitropolitul Irineu, Dogmele Bisericii Creștine Ortodoxe, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1994;
RĂMUREANU, Pr. Prof. Dr. Ioan, Istoria Bisericească Universală, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2004;
Sfântul Nectarie de Eghina, Despre Preoție, Editura Sophia;
TODORAN, Pr. Prof. Dr. Isidor, Dogmatica Ortodoxă, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2003;
Dicționare
Concordanță Biblică Tematica, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 2000;
MIRCEA, Pr. Dr. Ioan, Dicționar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, București, 1995;
Lucrări de specialitate
BENGA, Pr. Daniel, Metodologia Cercetării științifice în Teologia istorică, Editura Sophia, București;
CONSTANTIN, Pătuleanu, Teologia Ecumenică – Istoria și evaluarea dialogului teologic bilateral dintre EKD și B.O.O cu publicarea comunicatelor oficiale, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova 2006;
DAMASCHIN, Sfântul Ioan, Dogmatica, EIBMBOR, București 2005;
DAVID, P. I., Sectologie sau Apărarea Dreptei Credințe, Editura Sfintei Arhiepiscopii a Tomisului, Constantă 1998;
NECULA, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. 2, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1996;
NECULA, Pr. Prof. Dr. Nicolae D., Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, VOL. 4, Editura Cuvântul Vieții, București 2010;
NECULA, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Sfântul Botez și Sfânta Cununie azi, Editura Cuvântul Vieții, București 2011;
POPESCU, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, EIBMBOR, București 2005;
RĂMUREANU, Pr. Prof. Dr. Ioan, Istoria Bisericească Universală, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, București 2004;
STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, EIBMBOR, București 2010;
TODORAN, Pr. Prof. Dr. Isidor, Dogmatica Ortodoxă, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2003;
Stefan LUPU, Ghid practic pentru elaborarea unei lucrari stiintifice in teologie, Editura Sapientia, Iasi, 2000;
Umberto ECO, Cum se face o teza de licenta. Discipinele umaniste, in romaneste de George Popescu, Editura Pontica, s.l., 2000;
Pagini și site-uri web:
www.crestinortodox.ro
www.revistapentrupatrie.ro
www.resurse-ortodoxe.ro
ro.orthodoxwiki.org
www.sfaturiortodoxe.ro
www.ortodoxia.md
www.sfantulambrozie.ro
marturisitortodox.ablog.ro
BIBLIOGRAFIE
Ediții ale Sfintei Scripturi
Biblia sau Sfânta Scriptură cu aprobarea Sfântului Sinod, Societatea Biblică Interconfesională din România, 1988.
Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediție jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuagintă, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, EIBMBOR, București 2001;
Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2006;
Lucrări ale Părinților și Scriitorilor Bisericești
Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Efrem Sirul, Despre preoție, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2007;
Lucrări teologice
BRANIȘTE, Pr. Prof. Dr. Ene, Arhim. Prof. Ghenadie Nițoiu, Pr. Prof. Gheorghe Neda, Liturgica Teoretică, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București;
BRANIȘTE, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica Specială, Editura Lumea Credinței, București 2005;
CÂRSTOIU, Protos. Conf. Dr. Justinian, Melchisedec-Preotul Rege, în lumina noilor descoperiri, Editura Sigma, București – 2008;
CHIȚESCU, PROF. N., Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuță, Teologia Dogmatică și Simbolică, vol. 2, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2005;
COMAN, Ioan G., Patrologie, București, 2001;
Datoriile Preoților, Editura Bizantină, București 2011;
DUDAS, Pr. Ioan, „Păstorul Ortodox”, anul III, nr. 1 din 1997;
FLOCA, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe-Note și comentarii, Ediția a III-a, Sibiu 2005;
Învățătură de credință Creștină Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2000;
ICHIM, Dumitru, Problema Celibatului Preoțesc în Biserica Romano-Catolică, www.creștinortodox.ro;
„Mărturie Ortodoxă iubitoare de Dumnezeu”, Publicație a editurii „Orthodoxos Kipseli” (Stupul Ortodox), Anul 13, caietul 53, 1993;
MIHĂLCESCU, Mitropolitul Irineu, Dogmele Bisericii Creștine Ortodoxe, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1994;
RĂMUREANU, Pr. Prof. Dr. Ioan, Istoria Bisericească Universală, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2004;
Sfântul Nectarie de Eghina, Despre Preoție, Editura Sophia;
TODORAN, Pr. Prof. Dr. Isidor, Dogmatica Ortodoxă, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2003;
Dicționare
Concordanță Biblică Tematica, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 2000;
MIRCEA, Pr. Dr. Ioan, Dicționar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, București, 1995;
Lucrări de specialitate
BENGA, Pr. Daniel, Metodologia Cercetării științifice în Teologia istorică, Editura Sophia, București;
CONSTANTIN, Pătuleanu, Teologia Ecumenică – Istoria și evaluarea dialogului teologic bilateral dintre EKD și B.O.O cu publicarea comunicatelor oficiale, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova 2006;
DAMASCHIN, Sfântul Ioan, Dogmatica, EIBMBOR, București 2005;
DAVID, P. I., Sectologie sau Apărarea Dreptei Credințe, Editura Sfintei Arhiepiscopii a Tomisului, Constantă 1998;
NECULA, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. 2, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1996;
NECULA, Pr. Prof. Dr. Nicolae D., Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, VOL. 4, Editura Cuvântul Vieții, București 2010;
NECULA, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Sfântul Botez și Sfânta Cununie azi, Editura Cuvântul Vieții, București 2011;
POPESCU, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, EIBMBOR, București 2005;
RĂMUREANU, Pr. Prof. Dr. Ioan, Istoria Bisericească Universală, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, București 2004;
STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, EIBMBOR, București 2010;
TODORAN, Pr. Prof. Dr. Isidor, Dogmatica Ortodoxă, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2003;
Stefan LUPU, Ghid practic pentru elaborarea unei lucrari stiintifice in teologie, Editura Sapientia, Iasi, 2000;
Umberto ECO, Cum se face o teza de licenta. Discipinele umaniste, in romaneste de George Popescu, Editura Pontica, s.l., 2000;
Pagini și site-uri web:
www.crestinortodox.ro
www.revistapentrupatrie.ro
www.resurse-ortodoxe.ro
ro.orthodoxwiki.org
www.sfaturiortodoxe.ro
www.ortodoxia.md
www.sfantulambrozie.ro
marturisitortodox.ablog.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rolul Liturgic Si Pastoral al Diaconului In Cultul Ortodox (ID: 167888)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.