Rolul Duhului Sfant In Formarea Adevarului de Credinta

ROLUL DUHULUI SFÂNT ÎN FORMAREA

ADEVĂRULUI DE CREDINȚĂ

INTRODUCERE

Înca de la începutul existenței sale ca entitate ființiala, Biserica a fost ghidată în activitatea Sa păstratoare a adevarului de credintă de către Sfântul Duh, Cel care a fost si este în contiunuare considerat garantul si fundamentul adevărurilor de credintă în Biserică. Ca instituție divino-umană ea nu poate să fie în nici un caz văzută separată de fondatorul ei dar mai ales de garantul adevărurilor sale divine. Duhul Sfânt nu poate fi văzut abstract ca un "eon" care lucrează în afara Bisericii ci dimpotrivă ca persoană a Sfintei Treimi care e permanent prezentă în Biserică asigurând linistea si supraveghiând asupra tuturor hotărârilor luate de forurile abilitate ale ei, prin excelentă fiind reprezentate de Sfântul Sinod al oricărei Biserici autocefale si autonome.

Duhul Sfânt este fără îndoială, după făgăduința Fiului, cel care venind în lume trimis fiind de , prin Fiul , "vă va invăța toate" această învațare implică nu doar luminare si instruire ci si supraveghere si ferire de greșeli. Prin Duhul Sfânt Biserica e ferita de greșeli, El fiind cel care garantează adevărul de credință si fundamentează adevărul hotărât de conducerea Bisericii. Este foarte greu să putem să ne imaginăm Biserica apostolică trecând peste toate ereziile si încercările vremii făra paza Duhului Tatălui care sălășluindu-se în persoane providențiale pentru vremurile lor, a putut să scoată la iveală adevărul dogmatic imperios necesar pentru dobandirea Împarației Cerurilor. Fundamental în opera de păstrare a adevărurilor credinței este comuniunea cu Sfântul Duh doar "în și prin" Biserică pentru că doar așa se realizează "simphonia" ecleziastică, Duhul fiiind Cel care luminând Biserica nu-i îngrădește libertatea existențială ci doar o supraveghează ferind-o de greșeli dogmatice și îndreptând-o spre adevărurile ființiale ale ei. Dacă scopul vieții omului e mântuirea sufletului conform Catehismului Creștin Ortodox, înseamna că un scop ulterior dar imediat e hristoforizarea, adică transformarea omului în "purtător de Hristos" și apoi scopul sublim, în opinia mea, ajungerea la gradul ultim si anume, purtător de Duhul Sfânt și anume "pnevmatofori", acesta e un ideal minunat greu de ajuns dar nu imposibil și apoi devenind "hristoformi" adică fiind de aceeași formă cu Hristos vom reuși să ajungem la stadiul Sfântului Ignatie al Antiohiei, și anume "teofori" purtători de Dumnezeu , chiar dacă acest nume dat de tradiția bisericească Sfântului Ignatie nu e sigur că i-a fost dat din cauza faptului că era purtător de Dumnezeu , unii exegeții afirmand că supranumele lui vine de la "cel care a fost purtat de Dumnezeu" susținând că sfântul ar fi fost copilul pe care Hristos L-a ținut în brațe, eveniment relatat de pericopele evanghelice.

Dintotdeauna omul a încercat apropierea de Dumnezeu, de divinitate și a dorit să înțeleagă cu mintea sa limitată , marile taine ale divinității și să le facă explicabile și inteligibile intelectului nostru. Două mari lucruri sunt înnascute în om "dorința de nemurire și pofta de adevar " cele două sunt strans legate între ele și sunt poate țelurile cele mai înalte ale vieții oricărui om spre care toți cu dorința tindem. Chiar dacă omul s-a resemnat în fața morții dându-și seama că nu poate schimba cu nimic ceea ce este în natura sa, a ramas pe mai departe perseverent in opera de descoperire, păstrare si apărare a adevărului. Mircea Eliade credea cu ardoare că ultimul stadiu la care poate ajunge un om pe pământul acesta nu este "homo sapiens sapines" ci homo religiosus aici trebuie să ajungă omul și mai sus de acest stadiu pentru el nu există altul . Este ținta supremă spre care trebuie să tindă orice om pentru a se împlini .

Adevărul oamenilor e relativ, incomplet, schimbabil, pervertibil, perfectibil pe când adevărul divin nu este supus niciunei schimbări sau mutabilitați ci e veșnic si neschimbător nu prin natura lui ci prin aceea a Celui ce l-a dat și anume "Duhul Adevărului". De aceea prezența Duhului Sfânt în Biserica a fost condiția sine qua non pentru ca ea sa iși păstreze nealterate si neschimbate adevărurile de credință. Nemutabilitatea lor o dă insuși fondatoarea si fundamentarea lor și anume Sfânta Treime cea în trei ipostasuri care e făuritoare și garant al adevărului în Biserică.

Ca tânar student teolog mi-am dorit nespus să pot să îmi iau lucrarea de licența în teologie pastorală, cu specializarea în Teologie Dogmatică pentru că doar cunoscând dogmele și adevărurile fundamentale ale credinței tale vei putea sta în fața tuturor mărturisind pe Hristos ca om și Dumnezeu, dar niciodată în afara Bisericii ci doar în interiorul ei si sub oblăduirea Duhului Sfânt prin intermediul și mijlocirea ei pentru că nu se poate să îi spunem nu Bisericii și să ne amagim că îi spunem da lui Hristos. Hristos trebuie văzut doar în lumina Bisericii Sale și nu desparțit de Ea, subscriind și noi spuselor Sfântului Ciprian al Cartaginei "cine nu are Biserica de mama , nu are pe Dumnezeu de Tată" .

Dorința de a cunoaște in profunzime adevărurile de credință m-a determinat să îmi întocmesc lucrarea de licență cu titlul "Rolul Duhului Sfânt în formarea adevărului de credință", la catedra de Teologie Dogmatică, sub îndrumarea științifică a părintelui profesor univ. Dr. Dumitru Megheșan și nădăjduiesc să reușesc să abordez această temă cât mai academic cu putință, prezentând adevărul de credința neștirbit, neinfluențat și curat.

Lucrarea de fața este o modestă încercare de a arăta rolul Duhului Sfânt în opera sfințitoare a Bisericii cât și purtarea Sa de grijă. Chiar fiind un subiect destul de delicat dar mai ales controversat și îndelung discutat între bisericii, este un subiect interesant și de actualitate mai ales în ambientul ecumenic în care ne desfășurăm activitatea. În peisajul pluricultural și multiconfesional al municipiului nostru.

Lucrarea este structurată în trei capitole pe care succint le voi prezenta în cele ce urmează

Primul capitol conține informații despre Duhul Sfânt în istorie în linii cronologice.

În cel de-al doilea capitol sunt cuprinse învățăturile Sfinților Părinți despre Ființa , opera în lume, lucrarea , atributele și atribuțiile Duhului Sfânt.

În ultimul capitol se vorbește despre Duhul Sfânt în Biserică și rolul Lui în formarea adevărului de credință.

Concluziile aflate la finalul lucrării sunt o încercare timidă de a între-vedea zorii Bisericii Ortodoxe în următorii ani ai existenței sale și mai ales rolul ei în fundamentarea adevărurilor de credință ale creștinismului în acestă lume secularizată.

În încheierea acestei introduceri, se cuvine să multumesc în primul rând Bunului Dumnezeu pentru toate binefacerile revarsate asupra vieții mele și să-L rog ca să-mi poarte de grija în toate zilele vieții mele cu mila și bunătatea Sa și de acum înainte .

Mulțumesc apoi soției mele, familiei mele, parinților mei, părintelui meu duhovnic, tuturor părinților profesori de de Teologie Ortodoxă din Oradea și celor care au fost alături de mine în acești ani ca să pot să îmi duc la bun sfârsit studiile mele teologice universitare.

În mod deosebit îi sunt recunoscător și îi mulțumesc părintelui profesor univ. Dr. Dumitru Megheșan, pentru libertatea acordată în abordarea acestei teme și încrederea sa, dar și pentru faptul că m-a îndrumat necontenit pe parcursul elaborării lucrării de față.

Dumnezeu să ne binecuvinteze!

CAPITOLUL I

DUHUL SFÂNT ÎN ISTORIE

Duhul Sfânt ca principiu al adevărului

Omul e guvernat pe pământ de două morale : de morala dogmelor care e creștină, eternă adică absolută și morala normelor care sunt costruite pe puținătatea și imperfecțiunea omului, că nu poate avea o autonomie. Dacă adevărul nu e revelat, intelectul e neputincios, el poate doar să îl primească dar nu să îl caute și să îl determine. Marele gânditor teologic contemporan , Petre Țuțea, afirma că “ dacă adevărul nu e revelat atunci el nu e, căci nu poate să existe adevăr nerevelat”. Omul autonom de revelație poate fi comod mintal și material sau util când explorează Universul și viața. Autonomia, din punctul de vedere al Adevărului Unic , care e revelat că Dumnezeu trebuie să se arate, omul autonom nu are acces la adevăr fără revelație, findcă se împiedică de adevărul tuturor adevărurilor care e Adevărul și Principiul Unic al tuturor, care este Dumnezeu. Doar credința ( πιστίς ) e incidența divină care poate revela adevărul, verum secundum fidem, căci dacă nu există credință și nu există Dumnezeu, nu exitsă adevăr, omul devenind fără acestea două un animal rațional care nu are un scop în lume , adică vine de nicăieri și se îndreaptă spre nicăieri.

Este nevoie într-adevăr de un har duhovnicesc pentru a vorbi despre Duhul Sfânt. Aceasta nu înseamnă că putem vorbi așa cum se cuvine, căci este cu neputință, ci doar să trecem fără să ne primejduim expunând pe temeiul dumnezeieștilor Scripturi , învățătura despre Sfântul Duh , acestea sunt afirmațiile Sfântului Chiril al Ierusalimului care, în Catehezele sale vorbește despre prezentarea învățăturii despre Duhul Sfânt ca fiind deosebit de dificilă și sensibilă din punct de vedere teologic. Cu adevărat frică mare este scrisă în Evanghelii, continuă el , deoarece Hristos spune lămurit : „celui ce ca spune cuvânt împotriva Duhului celui Sfânt, nu i se va ierta lui nici în veacul acesta , nici în cel ce va să fie”, adeseori trebuie să ne temem ca nu cumva să fim osândiți vreodată spunând ceea ce nu se cade despre Duhul Sfânt, fie din neștiință, fie dintr-o falsă evlavie. Judecătorul celor vii și a celor morți, Iisus Hristos, a hotărât că acela care păcătuiește împotriva Duhului Sfânt nu este iertat.

Fără nici o îndoială rolul Duhului Sfânt în formarea adevărului de credința a fost unul decisiv, hotărâtor am putea să spunem determinativ. Și acesta nu pentru că a hotărât El în interiorul Bisericii ci pentru că nu se putea hotărâ fără de El, a fost și este pe mai departe garantul adevărului în învațătura de credința a Bisericii, neputându-ne imagina o Biserică a lui Hristos fără ca Sfântul Duh să fie prezent dar mai ales activ în interiorul ei.

Găsim în Tertulian o formulare care la prima vedere pare ciudată sau cel puțin stranie mai ales dacă ne gandim la perioada în care acesta scrie ( † 240 cca) , și anume "Ecclesia Spiritus Sancti" , și meditând puțin asupra aspectelor ecleziologice existente în acea perioadă în Biserică ne vine greu să credem că el vedea această Biserică fiind într-adevăr așa cum o considerăm noi azi o Biserică a Duhului Sfânt. Fără îndoială Tetulian , influențat de montanismul la care ulterior va adera, folosește aceasta terminologie pentru a arăta că Biserica a pierdut din "inspirația proorocilor" și drept urmare , trebuie gandit foarte bine asupra montanismului, el fiind prin excelență militant al reintegrării profeției în Biserică. Tertulian acuza Biserica de faptul că nu mai folosește harismele Duhului Sfânt, lucru care nu este deloc fundamentat și care este evidențiat la toți scriitorii contemporani și mai ales la succesori lui. Nu trebuie decât sa ne gândim al Cartaginei care într-una din epistolele sale amintește ca fiind harismă a Duhului Sfânt până și martiriul ( gr.μαρτηρηόν-marturisire ) ,așadar fără îndoială că profeția la el era cu mult mai multă importanță.

Sfântul Irineu de Lyon, neputând fi acuzat în nici un caz de montanism a exprimat cu putere deosebită ceea ce constituie esența Bisericii "acolo unde este Biserica, acolo este și Duhul lui Dumnezeu și acolo unde este Duhul lui Dumnezeu , acolo este și Biserica și plinătatea harului .

Așadar putem vedea Biserica doar în și prin lucrarea Duhului Sfânt, care o supravegează să nu cadă în nici un fel de greșeli. Supravegherea Duhului Sfânt asupra Bisericii consta în purtarea de grijă si ferirea de greșeli dogmatice. În Biserică, Duhul Sfânt estee și Duhul lui Dumnezeu și acolo unde este Duhul lui Dumnezeu , acolo este și Biserica și plinătatea harului .

Așadar putem vedea Biserica doar în și prin lucrarea Duhului Sfânt, care o supravegează să nu cadă în nici un fel de greșeli. Supravegherea Duhului Sfânt asupra Bisericii consta în purtarea de grijă si ferirea de greșeli dogmatice. În Biserică, Duhul Sfânt este prezent și iși manifesta harismele prin intermediul oamenilor aleși pe care ajutându-i să nu greșească în hotarârile luate la nivel de conducere a Bisericii, îi indrumă spre adevăr prin purtarea de grijă.

Duhul Sfânt în Vechiul Testament

În marea majoritate a pasajelor unde apare „ruah”, termenul este folosit cu un înțeles antropologic, descriind principiul vieții in cele trei aspecte ale lui: fiziologic, psihologic și spiritual. Așadar, termenul poate fi tradus în aceste pasaje, după caz, prin suflare (sau respirație), suflet sau duh (al omului).

Traducerea corectă a textului din Facere 6,3 este: „Nu va rămane pururea Duhul Meu (suflarea mea ) în oamenii aceștia". Pentru că omul îi datorează suflarea (sau viața) lui Dumnezeu, Dumnezeu este numit „ Doame Dumnezeul duhurilor și a tot trupul" (Num 16,22; 27,16).

Ceea ce caracterizează în mod unic viața umană nu este aspectul fizic al ei, ci cel spiritual. Spre deosebire de animale, „suflarea" i-a fost dată omului printr-un act creator al lui Dumnezeu (Fac. 2,7 în contrast cu Fac. 1,24). Ca rezultat, în adâncul ființei sale omul reflectă chipul lui Dumnezeu (Fac.. 1,26). El posedă inteligență și își exercită autoritatea peste celelalte ființe.

„Ruah” ca Duhul lui Dumnezeu îl găsim în exemplul suprem de „personalitate spirituală" este Dumnezeu" (Is. 31,3). Termenul Duhul Sfânt apare doar de trei ori în Vechiul Testament (Ps. 51,11: Is. 63,10; 11), însă expresia Duhul Domnului apare mult mai frecvent, cuvântul ruah fiind folosit pentru Duhul lui Dumnezeu.

Utilizarea numelui Elohim pentru Dumnezeu în narațiunile care tratează despre Creație este un argument în plus că Duhul Sfânt s-a implicat în actul creației. Termenul Elohim este tradus de regulă cu „Dumnezeu". Cu toate că este un plural, întotdeauna verbele utilizate împreună cu acest cuvânt iau forme la singular. Numele plural pentru Divinitate, Elohim, apare în Geneza 1:1, iar Duhul Sfânt este menționat în versetul următor. Atât pluralitatea numelui cât și proximitatea mențiunii Duhului și a activității Sale indică ca claritate faptul că Duhul Sfânt a fost activ în actul Creației.

Rolul Duhului Sfânt în crearea omului este revelat chiar din primul text biblic ca privire la acest act în Facere 2,7, Duhul apare implicit ca agent al creării: ,Luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ , a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie". Participarea Duhului Sfânt în Creație poate fi dedusă și din pluralul folosit în Facere 1,26-27: „ Să facem om după chipul și asemănarea Noastră ".

Pentru a duce la îndeplinire scopurile lui Dumnezeu, Duhul Sfânt a lucrat nu numai cu conducătorii poporului, cu profeții și cu regii, ci chiar și cu oameni de rând, demonstrându-Și astfel suveranitatea Sa. Astfel, în decursul istoriei poporului Israel, Duhul Sfânt a venit peste anumiți bărbați, influențând prin ei soarta întregului popor.

Faraon recunoaște că Duhul lui Dumnezeu este în Iosif: „Am putea noi oare să găsim un om ca acesta care să aibă în el Duhul lui Dumnezeu? „ Dumnezeu ți-a făcut de cunoscut toate aceste lucruri, nu este nimeni care să fie atât de priceput și atât de înțelept ca tine" (Fac 41,38- 39). Pentru Iosif, a poseda Duhului Sfânt însemna înțelepciune și o capacitate de a vedea lucrurile spirituale.

În perioada Vechiului Testament, Duhul Sfânt s-a manifestat cu precădere prin conducătorii poporului Israel. Faptul că Moise conduce poporul prin Duhul lui Dumnezeu (ruah) este transparent pe tot parcursul Pentateuhului, dar este exprimat clar în Numeri 11 și Isaia 63,7-14. Toate rolurile de conducere pe care le-a avut Moise ca judecător, dătător al legii, prooroc, mijlocitor, făcător de minuni au fost îndeplinite cu succes, datorită prezenței Duhului lui Dumnezeu în el. De o împuternicire din partea Duhului au avut nevoie și cei șaptezeci de bătrâni ai lui Israel care l-au ajutat pe Moise să conducă poporul (Num 11,16-29). Dumnezeu a pus peste ei același Duh care era și peste Moise, fapt care a fost pus în evidență prin faptul că cei șaptezeci de bătrâni au început să proorocească. Acesta este primul text în Sfintele Scripturi care subliniază aspecte relevante și esențiale cu privire la împuternicirea făcută de Duhul Sfânt: în primul rând, reiese din text faptul că lucrarea lui Dumnezeu se poate înfăptui numai de persoane împuternicite de Duhul Sfânt. În al doilea rând, textul arată că Duhul Sfânt nu este o prerogativă a conducătorilor de frunte ai poporului, ci este la îndemâna tuturor celor care sunt activi în lucrarea Domnului. În al treilea rând, textul arată că această coborâre a Duhului lui Dumnezeu peste oameni este însoțită de manifestări supranaturale, în cazul de față manifestarea fiind proorocia. Descrierea acestui eveniment în Numeri 11, cât și așezarea lui în această carte, sugerează că trebuie privit ca un prototip a ceea ce se așteaptă de la toți cei care sunt angajați în lucrarea lui Dumnezeu. Principiile care pot fi scoase din acest text sunt, deci, normative pentru orice conducător al poporului lui Dumnezeu.

Apoi, dorința exprimată de Moise ca întregul popor al Domnului să fie împuternicit pentru lucrare de către Duhul Sfânt, nu doar conducătorii, trebuie văzută în lumina proorociei lui Ioel despre o revărsare generală a Duhului în zilele de pe urmă, lucru minunat arătat și de teologul ortodox rus Nikolai Afanasiev în teza sa de doctorat constituită ulterior într-o carte, „Biserica Duhului Sfânt”, militând pentru o regândire a preoției universale a poporului celor botezați în Biserica lui Hristos , prin duhul Sfânt care dă haruri tuturor după cum e nevoie în Biserică.

Despre Iosua, succesorul lui Moise, se afirmă în cartea Deuteronom că „S-a umplut de duhul înțelepciunii pentru că își pusese Moise asupra lui " (Deut 34,9). În cartea Judecătorilor, Duhul lui Dumnezeu nu este niciodată prezentat doar ca o influență care vine de la un Dumnezeu îndepărtat. Dumnezeu, prin Duhul Său, a fost mereu aproape de poporul său, lucrând prin oameni pentru a izbăvi poporul ales . Această operare a Duhului Sfânt în domeniul natural este caracteristică pentru Vechiul Testament, în comparație cu Noul Testament, unde Duhul Sfânt are un rol mult diminuat în astfel de evenimente.

Cu toate că instituția monarhiei în Israel a fost întemeiată împotriva voinței lui Dumnezeu, Duhul Sfânt a acționat, totuși, în popor și prin faptul că S-a manifestat în viața împăraților săi. Astfel, când Saul și David au fost unși ca împărați, este menționat și Duhul Sfânt. Duhul este agentul activ în ritualul de ungere cu untdelemn, untdelemnul nu conține nici o putere magică, fiind doar un simbol al prezenței Duhului Sfânt. Totuși, în ambele cazuri, acțiunea simbolică de turnare a untdelemnului a fost urmată de manifestarea Duhului în viața lor, în cazul lui Saul, manifestarea supranaturală a fost proorocia (1 Reg. 10,6- 9). Această manifestare era semnul că Duhul Domnului era peste Saul, ca împărat al lui Israel și că el era alesul Domnului sau „unsul Domnului". Aceeași funcție de confirmare a avut-o venirea Duhului și peste David, dar în cazul lui a lipsit manifestarea supranaturală.

Duhul Sfânt nu a fost implicat în viața poporului Israel doar prin faptul că a lucrat în viața conducătorilor săi, ci și prin faptul că Se împotrivește oricărui alt duh potrivnic planurilor lui Dumnezeu cu Israelul. În Zaharia 4,6-7, Domnul spune prin Zaharia lui Zorobabel : „ nu prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul meu” – zice Domnul Savaot. Atunci când slujitorii lui Dumnezeu sunt sub puterea Duhului, nici o putere nu poate împiedica planurile lui Dumnezeu cu poporul Său.

În perioada Vechiului Testament, darul Duhului lui Dumnezeu nu a fost acordat întregului popor. Duhul a venit peste anumite persoane chemate la o slujbă specială. Nici chiar peste acești conducători ai poporului Duhul nu „S-a odihnit" , acest odihnit însemnsnd faptul că nu a avut un caracter permanent ci doar temporar pentru a exercita anumite misiuni sau îndatoriri pe care le primea de și în care era necesar acest dar al Duhului . El a fost perceput ca o influență divină care se cobora peste o anumită persoană apoi se retrăgea.

Pe tot parcursul Vechiului Testament, dorința lui Moise ca tot poporul să primească Duhul lui Dumnezeu a rămas neîmplinită. Ziua aceea aștepta de partea cealaltă a istoriei omenirii, în epoca Bisericii. În Vechiul Testament, Duhul S-a coborât peste un număr limitat de oameni cu scopul de a-i înzestra cu abilități pentru anumite slujbe speciale. Cei care au primit Duhul au fost de obicei lideri. Israelitul de rând nu a beneficiat de prezența nemijlocită a Duhului în viața sa, sau de puterea Lui.

Prin Duhul Sfânt, proorocul Isaia (61,1-2) a anunțat faptul că, într-o zi, Duhul Domnului se va odihni peste Mesia și îl va unge să predice Evanghelia celor săraci, să vindece pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiască robilor slobozire și celor prinși în război libertate și să proclame anul de milostivire al Domnului. Această profeție s-a împlinit la botezul lui Iisus, când Duhul S-a coborât peste El pentru a-L împuternici pentru misiunea pe care o inaugura cu acea ocazie (Mt. 3,16 etc; cf. Lc. 4,18; 19). Ioil, pe de altă parte, proorocește că în zilele de pe urmă Domnul își va turna Duhul Său peste tot poporul (Ioil 3,1-2), tineri și bătrâni, bărbați și femei, bogați si săraci. Proorocia s-a împlinit în Ziua Cincizecimii, așa cum a afirmat Sfântul Apostol Petru în Faptele Apostolilor 2,17. Tot Apostolul Petru spune că revărsarea Duhului va continua dincolo de Ziua Cincizecimii (Fapte 2:39)

În concepția precreștină a termenului, ruah arăta o puțină diferență între natural și supranatural. În iudainsmul rabinic Duhul este în mod special ( și aproape exclusiv ) Duhul proorociei. Rabinii însă au întărit idea că Zaharia și Maleahi sunt ultimii dintre profeți , întărind convingerea că după aceea Duhul a fost retras. De asemenea în speranța rabinică pentru era viitoare Tora ocupă un rol mult mai important decât Duhul. Acest rol scăzut este prezentat și în Targum, unde alte cuvinte care indică activitatea divină devin mai proeminente ( Memra, Șechina) ; în Talmudul babilonian „Șechina” ( slava ) a înlocuit practic discuția despre Duhul. Numai în Manuscrisele de de lângă Marea Moartă , „Duhul” ocupă din nou un loc proeminent când acestea se referă la experiența prezenta (în special 1QS 3, 13-4.26), reflectând convingerea trăirii zilelor de pe urmă care se deosebeăte de conștiința eshatologica a primilor creștini .

Duhul Sfânt în Noul Testament

În vremea lui Iisus , exista tendința ca Dumnezeu să fie perceput ca un concept îndepărtat de om, Dumnezeu Sfânt și transcendent, înălțat, locuind într-o slavă de care nu te poți apropia. De aici vine și ezitarea de a rosti numele divin și de aici vin și discuțiile despre personaje intermediare, nume, îngeri, slavă, înțelepciune etc., toate acestea fiind modalități de a vorbi despre activitatea lui Dumnezeu în lume fără a compromite transcendența lui. În vremea aceasta lipsea conștiința prezenței divine (cu excepția comunității de ). În acest context , Ioan Botezătorul a creat multa vâlvă. Nu numai că el însuși a declarat că are Duhul, ci a fost recunoscut de mulți ca prooroc (Mt. 11,9; Mc. 11,32) și ca atare era inspirat de Duhul profeției ( cf Lc. 1,15, 17) . Și mai șocant era faptul că el proclama revărsarea Duhului ca iminentă, căci Cel care avea sa vină după el avea să boteze cu „ Duh Sfânt și cu foc” (Mt 3,11).

Iisus în momentul începerii activității Sale pământești crează o agitație și mai mare, El declarând că noua eră, Împărăția lui Dumnezeu , este nu numai iminentă ci este deja la lucru prin lucrarea Lui propovăduitoare (Lc. 17, 20 ). Toți cei patru evangheliști sunt de acord că , Iisus a experimentat o împuternicire specială pentru lucrarea Sa, o ungere care a fost clar legată de asigurarea filiației Sale (Lc 3,22) , și de aceea în ispitirea ce a urmat I-a dat putere să mențină asigurarea Sa și să definească ce implică filiația, fiind susținut de aceeați putere. ( Lc. cap. 4) . Hristos privește lucrarea Sa mai mult sub aspectul binecuvântării decât al judecății. De asemenea El le-a dat ucenicilor Săi promisiunea că Duhul Sfânt îi va susține când vor trece la rândul lor prin necaz și încercări (In. 14,15-17,26 ;15,26). În Luca 11,13 este aproape cert că „Duhul Sfânt ” este o alternativă pentru expresia mai puțin explicită „lucruri bune” (Mt. 7,11).

Potrivit teologiei ortodoxe , care continuă linia pnevmatologiei patristice , Sfântul Duh are un rol deosebit în Revelație și în Biserică: El duce la înfăptuire lucrarea lui Dumnezeu în relația dintre Dumnezeu și creatura Sa. El face creatura transparentă lui Dumnezeu, îi dă simțirea Lui Dumnezeu, în opinia marelui teolog Dumitru Stăniloae. Fără lucrarea Duhului, cuvântul Revelației nu s-ar arăta sufletelor ca un Cuvânt al lui Dumnezeu. Desigur, nu trebuie să uităm că punctul culminant al Revelației este Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dar Duhul Sfânt este Cel care Îl revelează pe Fiul lui Dumnezeu Care-și asumă umanitatea. Duhul Sfânt Îl revelează pe Cuvântul lui Dumnezeu încă înaintea Întrupării , din veșnicie.

Fiul și Duhul, Cuvântul și Puterea lui Dumnezeu realizează împreună Revelația și lucrarea lui Dumnezeu în creație. Realitatea fundamentală care explică rolul Duhului Sfânt în Revelație și în Biserică, este locul Său în Sfânta Treime.

După învațătura Bisericii, harul Duhului Sfânt este manifestarea iubirii și atotputerniciei lui Dumnezeu în Biserică prin Sfintele Taine.

Harul este o energie necreată, izvorând continuu din ființa dumnezeiască a celor trei ipostasuri dumnezeiești. El este, deci, lucrarea celor trei Persoane ale Sfintei Treimi, iar ca energie simțitoare este revarsată de Sfântul Duh peste toți creștinii, ca "ungere împarătească" pentru chemarea de a domni cu Mântuitorul, în veacul viitor, sfințiti și desăvârșiți în El. De aceea, Sfântul Apostol Pavel sfârșește cea de a doua sa Epistolă către Corinteni cu binecuvântarea treimică : "Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu (Tatăl) și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toți"(IICor 13, 13) .

Toate faptele Lui sunt spre binele și mântuirea oamenilor. Mai întâi , venirea Lui este liniștită, simțirea Lui ,bine mirositoare, povara Lui, este ușoară; înainte de venirea Lui își trimite razele sale strălucitoare de lumină și de cunoștință. Vine cu inima deschisă a unui adevărat tutore. Vine să mântuiască , să tămăduiască, să învețe , să sfătuiască, să întărească, să mângâie, să lumineze mintea, mai întâi mintea celui care-L primește , iar apoi, prin acesta, și pe a altora. Și după cum cel care a trăit mai înainte în întuneric, când vede deodată lumina soarelui, i se luminează ochii trupului și vede lămurit acelea pe care nu le vedea, tot așa și celui care a fost învrednicit de Duhul Sfânt i se luminează sufletul și vede pe cele mai presus de văzul omenesc, pe care mai înainte nu le cunoștea. Trupul lui este pe pământ, dar sufletul său privește în cer ca într-o oglindă. Cunoaște ce n-a învățat. Aceasta pentru că este lângă el adevăratul Dătător de lumină. Poate să locuiască omul înconjurat de ziduri din toate părțile, puterea cunoștinței lui merge departe și vede pe cele făcute de alții , așa vedea Sfântul Chiril al Ierusalimului manifestarea Sfântului Duh .

Biserica intră în istorie ca o comuniune și comunitate sacramentală a oamenilor cu Dumnezeu, existență văzută a acesteia este legată și lucrarea Duhului Sfânt prin Tainele Bisericii, chiar din ziua Cincizecimii când, primind Evanghelia, s-au adăugat apostolilor, prin botez, ca la trei mii de suflete (Fapt. 2, 1-4; 38, 41), stăruind în învătatura apostolilor și în împartășire, în frângerea pâinii și în rugăciuni (Fapt. 2, 42).

Harul dumnezeiesc, în colaborare cu omul, restaurează și reînnoiește chipul lui Dumnezeu în el și realizează asemănarea acestuia cu Dumnezeu, unindu-l tot mai strâns cu Hristos.

Prin deschiderea lui la lucrarea Duhului Sfânt, creștinul trăiește în prezența și lucrarea sfințitoare a Duhului Sfânt. Se spune despre sfinți, că sunt într-o supremă intimitate cu Duhul. „Eu”-ul lor dobandește o transparența tot mai mare pentru Hristos și pentru semenii lor, prin lucrarea aceluiași har dumnezeiesc în toți creștinii și prin manifestarea aceleiași vieți dumnezeiești a lui Hristos .

Duhul Sfănt, în opinia Fericitului Ambrozie, unul din marii scriitori bisericești latini, pe baza căruia s-a fundamentat teologia catolică ulterioară arată în „Scrierile ” sale că Sfântul Duh nu se sălășluiește în omul întinat, căci interpretând textul de 6,3 ”Nu va rămâne Duhul Meu în oamenii aceștia pururea, căci sunt numai trupuri ”, el afirmă că prin necurăția trupească și prin pângărirea și mai grea , prin păcat, se pierde harul Duhului Sfânt. Din care pricină, Dumnezeu voind să îndrepte ceea ce era stricat , a dat potopul și a poruncit dreptului Noe să se urce în corabie. Iar acesta , după încetarea potopului , a trimis mai întâi un corb care nu s-a mai întors, apoi a trimis un porumbel, care citim că s-a întors cu o ramură de maslin. Vezi apa, vezi lemnul, privești porumbelul , și te mai îndoiești de taină?

Aceasta idee el o dezvoltă datorită faptului că mulți se îndoiau de coborârea Duhului Sfânt în momentul Botezului, peste cel botezat având în vedere faptul că peste Iisus Hristos în momentul botezului Său , Duhul se pogoară în chip de porumbel pe când la botezul creștin acest ceva nu se mai întămplă decât în chip tainic , dar chiar tainic fiind e cât se poate de real si indiscutabil. El afirmă că prin acele simboluri pe care le găsim în momentul biblic amintit, e practic o clară prefigurare a Botezului creștin fară îndoială. Anume apa prezentă e prefigurarea apei botezului, ramura de maslin e ceea ce ulterior în botezul creștin va fi untdelemnul cel sfințit care de preferința trebuie să fie de maslin și Sfântul și Marele Mir care are o compoziție formată în primul rând din untdelemn (obligatoriu de maslin) și încă 39 de mirodenii frumos mirositoare care practic arată varietatea darurilor Duhului Sfânt și apoi porumbelul care e prefigurarea propriu-zisă a Duhului coborât peste cel care se botează.

Apa în sine nu curățește, ci Duhul, continuă Ambrozie, „de nu se va naște cineva din apă și din Duh , nu va intra în Împărăția Cerurilor”( In 3,5 ), și catehumenul crede în crucea lui Hristos, cu care și el se însemnează, dar de nu va fi botezat în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, nu va putea dobândi iertare de păcate și nici să soarbă darul harului duhovnicesc .

Botezat fiind în numele Sfintei Treimi , cel botezat a facut si o mărturisire de credință mărturisind pe Tatăl , pe Fiul și pe Sfântul Duh, conștient fiind că el a murit pentru lume și a înviat în Dumnezeu , îngropat fiind lumii și mort pentru păcat dar reînviat în viața veșnică, conștient fiind că apa Botezului nu e zadarnică și mistică ci reală și plină de Duhul Cel Sfânt al lui Dumnezeu.

Duhul Sfânt în Sfânta Treime

Poate cea mai profundă dintre explicațiile dogmatice privitoare și la relația lui cu celelalte două persoane ale PreaSfintei Treimi o găsim Damaschinul, care are meritul de a sintetiza învățătura prealabilă lui și de a-i da un caracter practic și pragmatic. Deși Sfântul Ioan e departe de anvergura predecesorilor săi atât din punct de vedere al amplitudinii scrierilor, e de ajuns să ne gândim aici , cât și sub aspect speculativ pentru că fără nici o îndoială nu poate fi comparat cu capadocienii sau cu alții mari părinții sau scriitori bisericești anteriori lui. Totuși rolul său în fundamentarea adevărurilor de credință este unul decisiv având în vedere perioada în care trăiește ( † 749) , dar mai cu seamă cetatea cosmopolită în care trăia și anume Damascul, influențat de islamismul care prindea din ce în ce mai mult teren, chiar dacă era doar intr-un stadiu incipient dezvolatrea fulminantă urmănd să o aibă odată cu pătrunderea lui și pe teritoriul Europei.

Cuvântul trebuie să aibă și Duh, căci și cuvântul nostru nu este lipsit de duh. La noi, însă, duhul este străin ființei noastre. El este tragerea și darea afară a aerului, care intră și iese pentru menținerea corpului, în timpul vorbirii, duhul ajunge glasul cuvântului, dând la iveală în el însuși puterea cuvântului. Dar cu privire la firea dumnezeiască cea simplă și necompusă, trebuie să mărturisim cu cucernicie existența Duhului lui Dumnezeu, pentru ca să nu fie Cuvântul lui Dumnezeu inferior cuvântului nostru. Dar nu este lucru cucernic să gândim că Duhul lui Dumnezeu este ceva străin, introdus din afară în Dumnezeu, după cum este la noi, care suntem firi compuse. Ci, după cum atunci când am auzit de Cuvântul lui Dumnezeu nu am socotit că este neipostatic, nici că rezultă prin învațatură, nici că se exteriorizează prin voce, nici că se răspândește în aer și se pierde, ci că are o existență proprie, că are voință liberă și că este activ și atotputernic, tot astfel și când am fost învățați despre Duhul lui Dumnezeu, care însoțește Cuvântul și face cunoscută activitatea Lui, noi nu gândim că este o suflare neipostatică .

Căci dacă s-ar întelege Duhul, care este în Dumnezeu, după asemănarea duhului nostru, s-ar înjosi măreția firii dumnezeiești. Din contră, noi gândim că Duhul lui Dumnezeu este o putere substanțială, care există într-o ipostasă proprie ei însăși, care purcede din Tatal și se odihnește în Fiul și îl face cunoscut. Nu poate să se despartă de Dumnezeu, în care există, și de Cuvântul, pe care îl însoțește, și nici nu se pierde în neexistență, ci există în chip substanțial după asemănarea Cuvântului. Duhul Sfânt este viu, liber, de sine mișcător, activ, voiește totdeauna binele, și în orice intenție a Lui puterea coincide cu voința, este fără de început și fără de sfârșit. Niciodată Cuvântul nu a lipsit Tatălui, nici Duhul Cuvântului.

Toate aceste însușiri trebuiesc atribuite întregii Dumnezeiri în chip comun, identic, fără deosebire, neîmpărțit și unitar. În chip deosebit însă fiecărei ipostase a Dumnezeirii expresiile: Tată, Fiu, Duh, necauzat, cauzat, nenăscut, născut și purces, care nu indică ființa, ci raportul unei ipostase față de celelalte și modul lor de existența. Așadar, cu toate că știm acestea și suntem conduși prin ele către ființa dumnezeiască, totuși nu înțelegem însăși ființa, ci pe acelea care sunt în legatură cu ființa, dupa cum, chiar daca știm că sufletul este necorporal, fără de greutate și fără de formă, totuși nu am înțeles și ființa lui, tot astfel nu cunoaștem nici ființa corpului, chiar daca știm că este alb sau negru, ci pe acelea care sunt în legătură cu ființa lui. Învățătura cea adevărată, însă, ne învață că Dumnezeirea este simplă și are o singură activitate simplă, bună, care lucrează toate în toți, întocmai ca raza soarelui, care încălzește toate și lucrează în fiecare potrivit capacității sale naturale și puterii sale de receptivitate, deoarece a luat asemenea energie de

Dar toate acelea care aparțin întruparii dumnezeiești și iubitoare de oameni a Cuvântului Lui dumnezeiesc sunt proprii numai Fiului. Căci la acestea n-a participat nici Tatăl, nici Duhul altfel decât prin bunăvoința și prin facerea de minuni cea negrăită, pe care Dumnezeu Cuvântul, care s-a făcut om asemenea nouă, a săvârșit-o ca Dumnezeu neschimbat și Fiu al lui Dumnezeu.

CAPITOLUL II

DUHUL SFÂNT ÎN SFINȚII PĂRINȚI

Un alt mare Părinte Bisericesc vede darul înfierii ca fiind dat prn Duhul Sfant. În explicarea rugăciunii Tatăl Nostru , în cartea sa Mistagogia, Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că Duhul este cel ce dăruiește harul pentru sfințirea omului: „Chemarea atotsfântă și preacinstită a marelui și fericitului Dumnezeu și Tată este simbolul înfierii adevarate și reale, care ni se va da prin darul și harul Duhului Sfânt. Prin această înfiere, biruindu-se și acoperindu-se tot ce-i însușire omenească, prin coborârea harului, se vor face și vor fi, fii lui Dumnezeu toți sfinții, care s-au luminat înca de aici cu frumusețea dumnezeiască a bunătății” .

Evanghelia ne revelează „locul” Sfântului Duh în Treime, precum și relațiile care îi subliniază unicitatea. Este suficient să citim în Evanghelia după Ioan ultimele cuvinte ale Domnului adresate Apostolilor: „Și Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului” (Ioan 14, 16-17), și în alt loc: „Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu” (Ioan 14, 26). Prin urmare, Duhul este altul decât Fiul, Care este și El Mângâietor, însă El, Duhul, este trimis în numele Fiului pentru a-I servi drept mărturie. În acest fel, relația Sa cu Fiul nu se manifestă nici ca opoziție și nici ca separare, ci ca diversitate și reciprocitate , așadar o comuniune întru Tatăl. Același lucru este valabil și în cazul relației Duhului cu Tatăl: „Duhul Adevărului, Care de purcede” (Ioan 15, 26); Duhul este deosebit de Tatăl, însă este unit cu El prin legătura purcederii, care îi este proprie Lui și se deosebește de nașterea Fiului. Așadar, Fiul și Duhul apar în întreaga Evanghelie ca două Persoane divine trimise în lume, primul ca să ne grăbească eliberarea personală, iar cel de-al doilea ca să Se unească El însuși cu natura noastră pentru a o regenera. Fiecare din aceste două Persoane își are propria relație cu Tatăl (naștere și purcedere); între ele există o relație de reciprocitate: datorită purificării Fecioarei de către Duhul, Fiul a putut fi dat oamenilor, după cum prin rugăciunea Fiului înălțat la dreapta Tatălui, Duhul a fost trimis acestora („Mângâietorul, pe Care Eu îl voi trimite vouă de ” – Ioan 15, 26). Aceste două Persoane apar, în veșnicia care se revarsă, egale în demnitate cu Tatăl și identice cu El în esență. Ele transcend lumea în care lucrează; și una, și cealaltă sunt într-adevăr „la” Tatăl, Care nu vine El însuși în lume, iar apropierea lor de Tatăl, izvorul naturii divine, permite gândirii noastre să descopere Treimea în transcendența ei, în statornicia și plinătatea ei .

Dumnezeu este „în mod identic monadă și Triadă”, spunea Sfântul Maxim Mărturisitorul. El este, în același timp, unitreime și triunitate, cu o ecuație dublă: l = 3 și 3 = 1. În tratatul său, Despre Duhul Sfânt, Sfântul Vasile cel Mare evocă această „meta-matematică”: „De fapt, nu socotim prin adăugare, începând de la unitate și sfârșind cu pluralitatea, căci nu spunem: unul, și doi și trei, nici primul, al doilea și al treilea. În realitate, „Eu sunt Dumnezeul Cel dintai și Cel de pe urmă” (Isaia 44, 6). Despre un al doilea Dumnezeu nu am auzit vorbindu-se până astăzi, căci prin adorarea unui Dumnezeu al Dumnezeilor, noi mărturisim specificitatea ipostasurilor și rămânem în cadrul monarhiei”.

Depășind monada: Tatăl este un dar total al dumnezeirii Sale către Fiul și către Duhul. Dacă ar fi fost numai o monadă, dacă S-ar fi identificat cu esența Sa în loc să o dăruiască, atunci El nu ar fi întru totul o persoană. Din acest motiv Dumnezeul Vechiului Testament nu este Tatăl. Personal, dar închis în Sine, El este cu atât mai înspăimântător cu cât poate intra în relație cu ființe de altă natură; de aici și înfățișarea Sa „tiranică”. Între El și om nu există reciprocitate. Din acest motiv, Sfântul Chiril al Alexandriei era de părere că numele de Tată este superior celui de Dumnezeu; căci dacă Dumnezeu este Dumnezeu doar pentru cei care nu sunt Dumnezeu, Tatăl este Tată în relație cu Fiul, Care nu îi este în nici un fel inferior. În desfășurarea monadei biblice, numele de Tată se dezvăluie ca un nume lăuntric al lui Dumnezeu. Atunci când monada se desfășoară, plinătatea personală a lui Dumnezeu nu se poate reduce la o diadă, deoarece doi implică opoziție și limitare reciprocă. Doi ar împărți natura divină și ar localiza la infinit rădăcina nedefinitului, prima polaritate a creației care ar deveni, ca în sistemele gnostice, o manifestare. Realitatea divină este, prin urmare, de neconceput în două persoane. Surmontarea lui doi, adică a numărului, are loc în trei: nu o revenire la origine, ci o înflorire a ființei personale. De fapt, în acest caz, trei nu este suma unei adunări. Trei realități absolut diferite nu pot fi numărate; trei Absoluturi nu pot fi însumate. Trei, care există dincolo de orice calcul, dincolo de orice opoziție, stabilește diversitatea absolută. Transcenderea numărului nu inițiază și nici nu încheie o serie, ci deschide, dincolo de doi, infinitatea; nu opacitatea unui în-sine, absorbția unei reveniri , ci infinitatea deschisă a Dumnezeului Cel viu, belșugul inepuizabil al vieții divine. „Monada este pusă în mișcare în virtutea bogăției sale; diada este depășită, deoarece dumnezeirea este dincolo de materie și formă; triada atinge perfecțiunea, deoarece este prima care depășește compoziția unei diade”. Taina pe care Sfântul Grigorie de Nazianz o evocă în acești termeni plotinieni deschide pentru noi perspectiva unui alt domeniu dincolo de orice logică și orice metafizică. Aici credința hrănește și înalță cugetarea dincolo de limitele sale, spre contemplația a cărei țintă exactă este tocmai participarea la viața divină a Treimii.

În iconomia mântuirii, Duhului Sfânt i se atribuie lucrarea de sfințire a creației, Biserica și Tainele, fiind prezent în existența creației ca principiul care comunică viața: "Duhul lui Dumnezeu este cel ce m-a făcut și suflarea Celui Atotputernic este dătătoarea vietii mele" (Iov XXXIII, 4).Sfântul Ioan Gură de Aur arată ca, prin coborârea Sfântului Duh asupra Apostolilor în ziua Cincizecimii, Fiul trimite "darurile împacarii" lui Dumnezeu cu credinciosul prin jertfa Sa. Între Fiul și Sfântul Duh s-a făcut nu numai un schimb, în virtutea căruia Fiul a luar pârga firii noastre pe care a înalțat-o la cer și ne-a trimis pe Duhul Său, ci Hristos proslăvit, vrând să arate că L-a împacat pe Tatăl cu noi și L-a făcut milostiv, ne-a trimis în dar Duhul Său. Venirea Duhului este semnul împăcării dintre Dumnezeu și om în Iisus Hristos, după cum oprirea Duhului Sfânt a fost semnul mâniei lui Dumnezeu. Într-adevăr, Apostolul Ioan afirmă că înainte de cruce nu era Duhul Sfânt în lume, deoarece nu se făcuse împăcarea cu Dumnezeu prin jertfa Fiului și Fiul nu se proslăvise ca dreptate pentru ascultarea Sa: "Că înca nu era dat Duhul, pentru că Iisus înca nu fusese proslăvit" (Ioan VII, 39). Sfântul Ioan Hrisostom spune că, fără venirea Duhului Sfânt, Biserica n-ar fi luat ființă , aceasta deoarece toata firea avea nevoie de sfințirea Duhului și deoarece nimeni nu putea să intre în Împarăția lui Dumnezeu fără "nașterea de sus", adica fără a fi primit în mod real o viața nouă prin Duhul Sfânt: "De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împarăția lui Dumnezeu" (Ioan III, 5). Biserica a fost întemeiată când Duhul Sfânt, în chip de limbi de foc, a coborât asupra Fecioarei Maria, a Apostolilor și a celor care erau cu ei (Fapte II, 1; I, 13-14). Sfântul Duh dă Bisericii darul de a păzi adevărul, o călăuzește și o ferește de orice greșeală(Ioan XIV, 26). Duhul Sfânt, care cunoaște adâncurile lui Dumnezeu (I Cor. II, 10), a inspirat pe profeții dinainte de Hristos și pe autorii cărtilor Vechiului și Noului Testament: "Unul este Duhul Sfânt, sfințitorul și îndumnezeitorul tuturor, cel care a vorbit în Lege si Profeți, în Vechiul și Noul Testament" .

Și marele teolog continuă în aceeași notă scripturistică afirmând că pricipiul și izvorul harului este în Duhul Sfânt prin Bisericî. El este puterea Tainelor și El consacră pe slujitorii bisericești (Fapte XX, 28) ca "iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu" (I Cor. IV, 1). Duhul Sfânt dă viață instituțiilor evanghelice pe care Hristos le-a întemeiat (Fapte II, 42), El păstrează Biserica spre a fi "una, sfântă, sobornicească și apostolică", El împarte Bisericii harismele (I Cor. XII, 1-11), darurile și făgăduințele viitoare. Pecetea Duhului Sfânt este arvuna moștenirii și slavei viitoare (Efes. I, 13-14).

Teologia trinitară ne descoperă un nou aspect al realității umane: persoana. Într-adevăr, filosofia antică nu cunoștea semnificația persoanei. Gândirea greacă nu a depășit concepția „atomistă” despre individ. Gândirea romană, trecând de la mască la rol, a definit persana în termenii unor relații juridice. Numai prin revelarea Treimii, temelia unică a antropologiei creștine, s-a putut concepe persoana într-un mod absolut. Este adevărat că, pentru Sfinții Părinți, a fi persoană înseamnă a fi liber în relația cu natura; persoana eludează orice condiționare, fie ea psihologică sau morală. Fiecare atribut al acesteia este repetitiv, el aparține naturii, dar revine și altor indivizi. Chiar și mai multe calități deodată pot fi regăsite și la alții. Unicitatea personală este ceea ce rămâne atunci când înlăturăm orice context cosmic, social și individual, tot ceea ce poate fi conceptualizat. Persoana nu poate fi definită prin eludarea conceptelor. Ea este incomparabilul, totala alteritate. Indivizii pot fi însumați, persoanele nu. Persoana este întotdeauna unică. Conceptul obiectivează și subsumează. Doar o gândire metodic „deconceptualizată” prin apofază poate evoca Taina persoanei. Căci ceea ce rămâne ireductibil în fiecare natură nu poate fi definit, ci numai desemnat. Ea poate fi cuprinsă numai în cadrul unei relații personale, printr-o reciprocitate analogă aceleia a ipostasurilor Treimii, printr-o dezvăluire care transcende banalitatea opacă a lumii indivizilor. Abordarea persoanei înseamnă pătrunderea într-un univers personal, deopotrivă asumat și deschis, al celor mai înalte creații artistice, al unei vieți, câteodată foarte smerită, însă întotdeauna unică, dar mai presus de toate, dăruită și stăpână pe sine.

Dogmele creștine sunt, după forma lor, punctele planului de mântuire și de îndumnezeirea noastră, cuprinse în Revelația dumnezeiască supranaturală, care a culminat în Hristos, și păstrate, propovăduite, aplicate și explicate sau definite de Biserică. Ca atare ele reprezintă adevăruri de credință necesare pentru mântuire. Penrru creștinism există un singur adevar atotcuprinzăror care ne mântuiește: Iisus Hristos-Dumnezeu-Omul, Adevarul atotcuprinzător este propriu-zis Sfânta Treime, comuniunea Persoanelor supreme; dar Ea lucrează mântuirea prin Fiul lui Dumnezeu, Ipostasul divin care unește în Sine Dumnezeirea șiumanitatea, dorind să adune în Sine toate. În Logosul divin își au originea și baza existența și sensurile, toate și prin întruparea Lui adună toate creaturile în Sine. Dogmele explicitează deci pe Hristos și lucrarea Lui de recapitulare a tuturor în EI. Iisus însuși a spus: "Eu sunt adevărul" (In. 14, 6).

Dacă egalitatea Fiului cu Tatăl a fost puternic atacată de către arianism, egalitatea Duhului cu Tatăl și cu Fiul a fost la fel sau poate chiar mai mult atacată de luptătorii împotriva Duhului Sfânt, numiți "pnevmatomahi". Aceștia afirmau că Duhul nu trebuie așezat pe aceeași treaptă cu Tatăl și Fiul, "pentru că se deosebește de El dupa natura și este inferior după vrednicie". Duhul, fiind creatură, nu trebuie așezat alături de Tatal și de Fiul, întrucât le este inferior.

La obiecțiunea ereticilor că Sfântul Duh nu trebuie așezat în aceeași ordine cu Tatăl și cu Fiul, Sfântul Vasile răspunde: "Acestora este drept să răspundem cu cuvântul Apostolilor: "Se cuvine a ne supune mai degrabă lui Dumnezeu decât oamenilor" (Fapte 5, 29). Pentru că dacă Domnul la instituirea botezului mântuitor, a poruncit clar ucenicilor să boteze toate neamurile "în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh (Matei 28, 19), fără să considere dezonorantă comuniunea cu Duhul", aceștia care zic că nu trebuie pus Duhul pe aceași treaptă cu Tatăl și Fiul se opun vădit poruncii lui Dumnezeu. Sfântul Vasile spune că dacă Domnul L-a pus pe Duhul la botez alături de Sine și de Tatăl, aceasta demonstrează în chip deplin unitatea Lor fințială și comuniunea Persoanelor Sfintei Treimi.

Dacă Domnul a lasat ca adevăr necesar pentru mântuire aceasta așezare a Duhului alături de Tatăl, arată Sfântul Vasile, cum putem noi oare să încercăm să-L separăm și să-L trecem în ordinea creaturilor ? Sfântul Vasile îndeamnă pe creștinii adevărați să nu se lepede de credința mărturisită la botez și să păstreze nealterată aceasta credință până în ziua arătării Domnului nostru Iisus Hristos, "să țină pe Duhul nedespărțit de Tatăl și de Fiul" .

În continuare, în încercarea de a demonstra egalitatea de cinstire a Duhului cu Tatăl și cu Fiul, Sfântul Vasile lasă în mod indirect să se vadă că Duhul Sfânt este Dumnezeu, consubstanțial cu Tatăl și cu Fiul. În acest sens spune că nu poate exista comuniune în Sfânta Treime fără existența și fără egalitatea Sfântului Duh cu Tatăl și cu Fiul. Dacă mărturisirea credinței în Duhul aduce fericire pentru cei drept-credincioși, e bine să știe oricine mărturisește pe Hristos – spune Sfântul Vasile – că "oricare om mărturisește pe Hristos, însă tăgăduiește pe Dumnezeu, Hristos nu-i va folosi la nimic, că oricine invoca pe Dumnezeu, iar pe Fiul îl tăgăduiește, zadarnică este credința lui; asigur pe cel care lasă la o parte pe Duhul, că va fi zadarnică credința lui în Tatăl și in Fiul și că nu poate s-o aibă pe aceasta daca lipsește (credința) în Duhul. Pentru că cel care nu crede în Fiul, nu crede nici în Tatăl". "Pentru că nu poate să spună (cineva) că Iisus este Domn decât în Duhul Sfânt" (1 Cor. 12, 3). Deci Duhul este așezat pe aceeași treaptă cu Dumnezeu, nu dintr-o necesitate oarecare, El fiind în comuniune deplină și firească cu Dumnezeu. Fără Duhul Sfânt egal în cinstire și consubstanțial cu Tatăl și cu Fiul, n-ar fi fost posibilă comuniunea în Sfânta Treime.

Prin urmare, se poate constata că Sfântul Vasile stabilește progresiv în opera sa De Spiritu Sancto, echivalența între egalitatea în cinstire (omotimie) a Tatălui, a Fiului și Sfântului Duh și consubstanțialitatea Lor. Stabilește "mai întai aceasta echivalența pentru Tatăl și Fiul, apoi arată cu argumente solide, că Duhul are aceeași onoare (cinstire) cu Tatăl și Fiul ceea ce sugerează consubstanțialitatea Sa de natura cu Ei".

Într-o perioadă foarte delicată pentu formarea adevărului de credință și păzirea de căderea în erezii, Sfântul Vasile demonstrează egalitatea în cinstire a Duhului cu Tatăl și cu Fiul și propune ca o valoare echivalentă inseparabilitatea de natura cu Ei, Duhul fiind în comuniune de natura divină cu Tatăl și cu Fiul. În opera sa De Spiritu Sancto, Sfantul Vasile, în mod progresiv, stabilește, fără nici un fel de îndoială, egalitatea de onoare a Duhului, cea de a treia Persoana a Sfintei Treimi, cu Tatăl și cu Fiul, și, implicit, consubstanțialitatea Lor.

Catehismul Creștin Ortodox afirmă că Duhul este Sfânt pentru că El sfințește viața noastră prin cele șapte Sfinte Taine și prin cele șapte daruri ale sale, care sunt : înțelepciunea, înțelegerea, sfatul, tăria ( sau bărbăția în credință ) , cunoștința sau știința, cuvioșia ( pietatea, evlavia sau cucernicia ) și frica de Dumnezeu ( Isaia 11,2 ). Mai spunem despre Duhul Sfânt că este Domnul de viața Făcătotul , pentru că este El ocrotitorul vieții în lume, îi spunem Mângâietorul pentru că El mângâie pe în durere și Duhul Adevărului pentru că El ne ajută să cunoaștem adevărul dumnezeiesc și să ne statornicim întru el .

Fiecare Taină, ierurgie sau slujire din cultul public al Bisericii Ortodoxe, încep cu o rugăciune minunată în care se cuprinde o întreagâ teologie care arată tot ceea ce Duhul Sfânt săvârșește în Biserică : „Împărate Ceresc, Mângâietorule Duhul adevărului care pretutindenea ești și toate le împlinești, Vistierul bunătaților și Dătătorule de viață vino și te sălășluiește întru noi și ne curățește pe noi de toata întinăciunea și mântuiește Bunule sufletele noastre ” , aceasta în opinia mea este una din cea mai cuprinzătoare rugăciune din cultul ortodox, demonstrând că fiecare lucrare de sfințire a credincioșilor se începe cu invocarea Duhului Sfânt care să coboare peste cei ce sunt de față și să îi curățească de „ toată întinăciunea ” și sa confere mântuire sufletelor.

Duhul Sfânt este fără îndoială Cel ce, trimis fiind de Fiul, de , a păstrat în Biserică adevărurile revelate, a revelat în continuare și a fost Cel care și prin care s-a revelat ulterior tot ceea ce era de folos viețuirii Bisericii în condiții optime pentru desfășurarea activității sale salvifico-didactică. Prin Duhul Sfânt Biserica a fost asigurată că e ferită de orice fel de greșeli, și păzită de erorile dogmatice și de cei care au încercat să îi submineze autoritatea și exclusivitatea asupra adevărurilor fundamentale ale Bisericii. El a fost Cel care a păzit pe apostoli,dându-le cuvânt să grăiască în fața tuturor autorităților timpului(Sinedriu, procurator, rege etc.). Asigurați fiind de Hristos că nu îi va lăsa singuri, ci le va trimite un Mângâietor, ucenicii au propovăduit fără frică și fără potențialele complexe legate de faptul că nu erau învățați.

În Noul Testament se prezintă această nouă epocă a harului ca fiind aproape, chiar înăuntru oamenilor, prin faptul că Împărăția Cerurilor era manifestată prin harul Duhului ea încă nefiind dusă la apogeu, ci doar prefigurată în chip real și promisă celor care, conlucrând cu harul , prin credință, vor face fapte vrednice de pocăință. Harul nu este limitat, căci "vântul suflă unde vrea" și nici personalizat , ci e deplin și universal , revărsandu-se asupra tuturor oamenilor în chip real și tainic, singura diferență este legată de modul în care fiecare om conlucrează cu el. Fiecare îndatorire sau misiune în biserica primară, avea un har particular, primit anume în sensul lucrării la care cei care îl primesc au fost chemați. Duhul Sfânt Cel care dă darurile este același dar, harismele sunt împărțite în conformitate cu nevoile fiecărei biserici locale sau particulare în parte, ceea ce denotă faptul că fiecare comunitate e ghidată de Duhul prin lucrarea sa, dar că nu este obligatoriu ca în fiecare Biserică să existe totaliatatea slujirilor harismatice dăruite prin Duhul Sfânt pentru că e sfatul Preasfintei Treimi cel care hotărăște cui dăruiește, și mai ales ce dăruiește în Biserică, prin lucrarea Duhului Sfânt. Acestea sunt adevăruri netăgăduibile, desprinse din epistolele pauline care au valoare de normă de credință pentru Biserica noastră, chiar dacă e dovedit faptul că nu toate cele 14 epistole sunt scrise de Pavel (vezi Romani ), sau că unele nu sunt nici măcar alcatuite de el.

Contrar învățăturii romano-catolice conform căreia Duhul Sfânt purcede "și de ", învățătură care a primit denumirea de Filioque , Biserica Ortodoxă a învățat dintotdeauna că Duhul purcede de , prin Fiul. Fiind o strânsă legătură intrinsecă între persoanele Sfintei Treimi, întrepătrundere reciprocă (perihoreză) , care totuși nu diminuează atributele și caracteristicile niciuneia dintre Persoane. Ele formează o Trinitate care nu e condiționată de ceva din exteriorul ei, având în mod absolut totul. „Oros”-ul sau hotărârea dogmatică a Sinodului VI Ecumenic folosește o formulare care poate fi aplicată persoanelor și persoanelor Sfintei Treimi, chiar dacă textul de față se referă doar . Persoanele Sfintei Treimi, care sunt în strânsă legătură între ele, formează intre ele anumite relații , ce pot fi caracterizate de formularea "neamestecat și neschimbat , neîmpărtit și nedespărțit". În toate lucrările lor particulare, celelalte două persoane sunt prezente pe de-a întregul chiar dacă nu efectiv, ci prin acordul și consimtămantul la efectuarea ei. Nu putem să vedem cu adevărat rolul Duhului Sfânt în Biserică, în sens larg și în formarea adevărului de credință, în sens restrâns decât în legătura directă, dar necondiționată, cu celelalte două persoane care alcătuiesc Sfânta Treime. Nu putem gândi un Duh Sfânt abstract în opera de formare , păstrare și propagare a adevărului de credință, ci trebuie să îl vedem doar în relație cu Tatăl și cu Fiul.

Duhul în același timp nu este condiționat cum afirmăm mai sus, dar nu este nici supus în vreun fel celorlalte două persoane, chiar dacă unii, vrednici urmași ai lui Origen și ai subordinațianismului său în formă primară, au dezvoltat idei potrivit cărora, pasajul biblic în care Mântuitorul Iisus Hristos le făgăduiește apostolilor Săi că "nu vă voi lăsa pe voi singuri" , și continuând cu afirmația că " ci alt Mângâietor voi trimite vouă de , Duhul Adevărului , care de purcede" , arată, în opinia lor faptul că Duhul Sfânt e subordonat Fiului din moment ce El "îl trimite " înseamnă că având puterea de a-L trimte are implicit o supremație asupra Lui. Și mergând mai departe pe linia gândirii lui Origen, care afirmă că Fiul e subordonat Tatălui căci filiația implică subordonare, demonstrează, aplicând principiul matematic al divizibilității, că și Duhul e subordonat Tatălui , ceea ce formează în interiorul Sfintei Treimi o ordine ierarhică de neconceput în opinia tuturor Sfinților Părinți "ortodocși " ai Bisericii. Gândind astfel se ajunge la idei greșite și la o ierarhizare eronată a Sfintei Treimi.

Duhul Sfânt a avut un rol de netăgăduit în interiorul Sfintei Biserici , ajutând-o ca să se păzească de greșeli și fundamentându-i adevărurile divine. Dacă ne gândim doar la faptul că pogorârea Lui se întamplă în fiecare Sfânta Taină pe care Biserica o celebrează, asupra credincioșilor și/sau asupra materiei necesare pentru oficierea Tainei, în fiecare Taină Duhul Sfânt e invocat pentru a sfinți și a consfinți decizia celui care o primește, că e un lucru bun, adevărat și mai ales binecuvântat și sfințit de Dumnezeu prin harul Său necreat.

Dacă deci nu e deoființă Duhul cu Dumnezeu, cel ce greșește față de l nu va greși față de Dumnezeu. Să se înțeleagă deci referința Duhului, cu a Celui ce L-a trimis pe Duhul. Dacă orice rațiune îi va sili fără voie să cinstească pe Duhul cu deoființimea cu dumnezeu, să se rușineze ca de niște invenții proprii, să considere egal cu cele ce nu sunt deoființă cu Dumnezeu pe Cel deoființă cu El. Și astfel nu va socoti ca egal ceea ce fac sfinților cu ceea ce fac Duhului. Dacă este vorba de om, suntem în drept să referim ceea ce facem care-l stăpânește. Dar dacă e, dimpotrivă, vorba de Duhul, tot ceea ce se va face, se va adresa însăși firii dumnezeiești și negrăite, nu trecând prin vreun mijlocitor, la ceva din cele de deasupra, ci înălțându-se mai degrabă imediat și nemijlocit la însăși frumusețea supremă și mai presus de lume. De aceea pentru identificarea ființei , chemarea Duhului de către noi, deși numele lui e rostit al treilea, se aplică lui Dumnezeu Tatăl, cum de altfel se aplică și Fiului, „Duh este Dumnezeu , și cei ce se închină lui trebuie să se închine în Duh și Adevăr ( In 4, 24 )”. Dar scrie și Pavel : „ Apoi toți , cu fața descoperită privind ca în oglindă slava Domnului, ne prefacem în aceeași chip din slavă în slavă , ca de ” ( II Cor. 3, 18 ). Și iarăși : „Iar Domnul este Duhul” ( II Cor. 3, 17 ), în acest fel vedea Sfântul Chiril al Alexandriei substanța Duhului Sfânt și mai mult cinstirea egală care i se datorează Duhului cu celelalte persoane ale Preasfintei Treimi, de aceeași cinstire întru mărire .

„Fără Dumnezeu, omul rămâne un simplu animal rațional și muritor, care vine de nicăieri și merge spre nicăieri” afirma marele gânditor si filozof contemporan Petre Țutea, care chiar dacă niciodată nu a avut pretenția a fi chemat teolog , totuși dezvoltă o teologie unică a adevărului. Doar în Dumnezeu vedem în citatul de față , omul se regăsește, se cunoaște și prinde contur. Fără de El cum insuși afirma rămâne un simplu animal , neavând harul lui Dumnezeu înlăuntrul lui.

Despre conlucrarea între om și harul Lui Dumnezeu găsim un pasaj minunat Gură de Aur în Omiliile despre pocăință, vorbind despre Sfântul Apostol Pavel că „am primit har de , a spus el, dar și m-am ostenit, și eu am dat ceva lui Dumnezeu. Prin harul Lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt , recunoaște sfântul Pavel și mai departe ” Și harul Lui, care este în mine n-a fost în zadar; dar m-am ostenit mai mult decât ei toți ” , dar nu eu sunt cel care a făcut acest ceva ci „harul Lui Dumnezeu”. El își reneagă orice contribuție , orice aport la misiunea lui, ci tot meritul e al Lui Dumnezeu. Știu, spune Pavel, știu măreția harului pe pe care l-am primit, dar harul nu m-a găsit trândav, iar faptele pe care I le-am adus lui Dumnezeu sunt învederate .

Sfântul Duh, Sfințitorul și Domnul de viață Făcătorul este a treia persoana a Sfintei Treimi. El este consubstanțial, adică de aceeași ființă cu Tatăl și cu Fiul și egal cu Ei. Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție ne descoperă limpede această învațătură despre Duhul Sfânt. Astfel, Mântuitorul ne învață că Duhul Sfânt are ființa dumnezeiască de , prin purcedere "Iar când va veni Mângâietorul, pe care-L voi trimite vouă de , Duhul Adevărului, Care de purcede, Acela va mărturisi pentru Mine"(Ioan 15, 26).

Sfinții Părinți, în privința purcederii Duhului Sfânt, învață că Acesta purcede numai de , că în Sfânta Treime e numai un izvor și pentru Fiul și pentru Sfântul Duh. Sfântul Atanasie cel Mare spune: "Sfântul Duh este din Tatăl, nu făcut, nici plăsmuit, nici născut, ci purces". "Dumnezeu și Tatăl, zice el, este singur pricinuitor celor doi și nenăscut; iar Fiul din singur Tatăl, pricinuit și născut; iar Duhul din singur Tatăl, pricinuit și purces, iar prin Fiul în lume trimițându-se". La rândul său Sfântul Ioan Damaschin spune: "Duhul cel Sfânt, spunem că este din Tatăl și îl numim Duh, al Tatălui. Nu spunem că Duhul este din Fiul, dar îl numim Duhul Fiului". Sau:" Fiul și Sfântul Duh sunt din Tatăl, dupa cum raza și lumina sunt din soare" .

Cu alte cuvinte Duhul Sfânt a existat tot timpul. Deci nu trebiue să credem că El a fost altceva înainte de-a fi Duh Sfant și că ar fi progresat până a ajuns Duh Sfânt . Dumnezeirea Duhului Sfânt fiind înțeleasă greșit de către unii eretici (pnevmatomahi), Sfinții Părinți trăitori în a doua jumatate a secolului al IV-lea au luat atitudine împotriva acestora și, în Sinodul al II-lea Ecumenic de (381), condamnând erezia pnevmatomahilor, au statornicit învățătura ortodoxă. despre persoana și dumnezeirea Duhului Sfânt. Sinodul a exclus din Biserica pe toți ereticii și ereziile împotriva Duhului Sfânt, anatamatizându-i în canonul I al acestuia. Principalii eretici condamnații la acest sinod ecumenic au fost: eunomienii, pnevmatomahii, sabelienii, marcelienii, fotinienii și apolinariștii. Cei mai mulți au păcătuit socotind pe Sfântul Duh ca fiind o creatură, iar alții au greșit când au exagerat căutând să-i combată pe aceștia .

Astfel, ereziile pnevmatomahilor au fost combătute de Părinții Bisericii, în nenumărate predici, cateheze, cuvântări și epistole teologice și în

tratate despre Sfântul Duh. Dintre acestea ar fi Epistolele I-a și a III-a catre

Serapion ale Sfântului Atanasie cel Mare, <pionierul pnevmatologiei>, Marea cuvântare catehetică a Sfântului Grigore de Nazianz, Catehezele Sfântului Chiril al Ierusalimului și altele. În felul acesta, gândirea "marelui secol patristic", al IV-lea, care începuse prin a fi cel mai "teologic" prin combaterea arianismului ajunge la apogeu prin pnevmatologie, pentru ca s-o încununeze cu ultimele cinci articole de credință privitoare și Biserica, Taine, învierea morților și viața de veci .

Înainte de patimile, moartea și învierea Sa, Mântuitorul făgăduiește ucenicilor Săi că le va timite Duhul Sfant zicând: "Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da, ca să rămână cu voi în veac, Duhul Adevărului…"(Ioan 14, 16). Iar când Mântuitorul trimite pe sfinții Săi apostoli la propovăduire, le spune: "Mergând învățați toate neamurile botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh" (Matei 28, 19) .

Și într-adevăr făgăduința s-a împlinit , după zece zile de la Înălțare, , Sfântul Duh s-a pogorât, peste Apostoli și le-a dat puterea de a vorbi în limbil necunoscute de ei până atunci. Cu acest prilej fiind inaugurată Biserica creștină. În ziua Cincizecimii, Biserica creștină devine realitate istorică, Sfântul Duh este sufletul ei, "Domn de viață Făcător". Tot atunci se săvârșește întâia data botezul creștin, "cu Duh Sfânt". Din ziua Cincizecimii începe săvârșirea Sfintelor Taine căci Sfinții Apostoli sunt îmbrăcați de sus cu putere ". Și iată, Eu trimit peste voi făgăduința Tatălui Meu (pogorârea Duhului Sfânt); voi însă rămâneți în cetate până ce vă veți îmbrăca cu putere de sus"(Luca 24, 49). De atunci, Sfântul Duh rămâne cu harul Lui în Biserica povățuind-o la tot adevărul de aceea Sfântul Apostol Pavel zice despre Biserică Lui Hristos , că este "stâlp și temelie a adevărului" (I Timotei 3, 15) . Se poate pune o întrebare firească și anume în ce mod desăvârșește Sfântul Duh mântuirea noastră . Iar răspunsul este foarte clar și anume că orice lucrare desăvârșită de Dumnezeu în lume, este săvârșită de cele trei persoane dumnezeiești în această ordine: pornește din Tatăl, este înfaptuită de Fiul și este desăvârșită de Sfântul Duh, "că de și prin El și întru El sunt toate" (Romani 1, 36). Sfântul Duh sădește mântuirea mai adânc în inima noastră, ne deschide ochii sufletului ca să primim pe Hristos, cu firea Sa, omenească desăvârșită. Ca să treacă și firii noastre curația, desavarsirea si nemurirea ei , conform minunatei rugaciuni, „și ne curățește pe noi ”, este o acțiune a Sfântului Duh doar în momentul în care „vine și se sălășluiește întru noi ”.

CAPITOLUL III

DUHUL SFÂNT ÎN BISERICĂ ȘI ROLUL LUI ÎN FORMAREA ADEVĂRULUI DE CREDINȚĂ

Lucrarea Sfântului Duh care ne unește cu Dumnezeu poartă numele de har divin. De aceea se spune să ne mântuim prin har, sau ne unim cu Dumnezeu prin har, sau ne îndumnezeim, sau ne facem dumnezei după har . Harul divin este comun tuturor persoanelor Sfintei Treimi, dar Sfântul Duh îl leaga de noi. Harul divin este energie necreată a ființei divine, El este unul dar darurile ce izvorasc din El sunt nesfârșite, asemenea razelor de soare ce încălzesc și fac să rodească pământul. Harul divin este o lumină ce se pogoară asupra noastră și fecundează sufletul, luminându-l și sporindu-i puterile. Sfântul Apostol Pavel a intuit felul cum harul lui Dumnezeu face să crească în noi valori spitituale, când a spus: "Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. Astfel nici cel ce sădeșe nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu care face să crească"( I Corinteni 3, 6-7).

Lucrarea sfințitoare a Sfântului Duh este însăși viața Bisericii în Iisus Hristos. Sfântul Irineu a spus că “ unde este Duhul acolo este și Biserica și harul și unde este Biserica acolo este și Duhul Sfânt”. Sfântul Duh este pretutindeni fiindcă la creație Se purta pe deasupra apelor. Prezența Sa este activă în lume, nu numai la creație cu Tatal și cu Fiul si nu numai la întruparea Domnului “de și din Fecioara Maria”, ci în aceea, s-a spus cu dreptate că Duhul operează o revărsare neîncetată a harului dumnezeiesc asupra creației pentru continua orientare spre Creatorul ei. Depășirea separației între Dumnezeu și creatură este astfel asigurată ca să se reînoiască necontenit în inimile noastre bucuria Cincizecimii în și prin Biserică. Dacă creația năzuiește spre sfințire, sufletul omului năzuiește și la inspirația dumnezeiască. Ea este întrepătrunderea duhului omenesc cu Cel dumnezeiesc, în așa fel încât ceea ce se revelează să nu desfințeze modul omenesc de manifestare “spre desăvărșirea sfinților, la lucrul slujirii, la zidirea trupului Lui Hristos”. Duhul Sfânt este “Duhul Adevărului” (Ioan 16, 13), Care a grăit prin prooroci, pregătind lumea pentru primirea Mântuitorului. În acest fel Sfânta Scriptură, devine mărturia Duhului prin Profeții și Apostolii ei. Citită în ambianță liturgică, ea stabilește o continuitate între apostoli, Sfinții Părinți și credincioși, ale căror suflete vibrează de lucrarea Mântuitorului, pregătită și prevestită încă din vremea Vechiului Testament de către Sfântul Duh.

El, Sfântul Duh, ne-a descoperit pe Hristos și ne unește cu El prin Sfintele Taine. El ne purifică, ne înnoiește și ne luminează continuu prin har. S-a spus că credința este primul act al prefacerii noastre de către Sfântul Duh, într-un om nou. Botezul este moartea omului vechi în Iisus Hristos, ca să învieze omul cel nou împreună cu El .

În Biserică, din totdeauna creștinul a aflat plinătatea Adevărului descoperit prin cei trimiși de Duhul Sfânt: “El a dat pe unii ca să fie și pe alții prooroci, pe alții binevestitori, pe alții păstori și învățători, spre desăvârșirea sfinților, la zidirea trupului lui Hristos” (Efeseni 4, 11-12). Biserica, trupul lui Hristos, e plină de “sfinți”, începatori sau desăvârșiți, adică de creștini, care au devenit prin botez membre ale acestui trup. Așa se schimbă trupul nostru în asemănarea slavei Sale și toți creștinii devin popor de împărați, adică stăpâni peste firea lor omenească, jertfitori duhovnicești și profeți ai Împărăției veșnice . Iar ierarhia care a primit harul sfințitor învață, înoiește și conduce necontenit Biserica în prezența și cu lucrarea Sfântului Duh, astfel viața creștină devine viață în Hristos și în Duhul Sfânt.

De aceea Biserica, prin și în Duhul Sfânt, însăși este una, sfințită, sobornicească și apostolească, adică un tot duhovnicesc, cu o structură ierarhică în prezența Sfântului Duh, și continuă, împreună cu Tatăl și cu Fiul, lucrarea Lui harică, învățătura și viața dumnezeiască până la parusie. Dar dragostea are întâietate în toată această lucrare a Sfântului Duh, prin Iisus Hristos, așa cum se vădește și la moartea Lui pe cruce.

Sfântul Grigorie de Nyssa scrie că: “tot ce e frumos și bun în lume, e săvârșit de Tatăl prin Unul-Născut Fiul Său, Întru Duhul, Care a plinit toate în toți”. S-a afirmat pe drep cuvânt că Biserica este lucrarea Duhului Sfânt în lume căci, așa cum scrie Sfântul Irineu, acolo unde este Biserica este și Duhul lui Dumnezeu, iar unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este și Biserica și harul deplin, atotcuprinzător, adică “harul bunelor împliniri, harul pocăinței, harul înfierii, harul profetic al Bisericii…”.

Harul este o energie necreată, el este lucrarea celor trei Persoane ale Sfintei Treimi, iar ca energie Sfințitoare este revărsată de Sfântul Duh peste toți creștinii, ca “ungere împărătească ”, pentru chemarea de-a domni cu Mântuitorul în veacul urmator. Biserica intra în istorie ca o comuniune și comunitate sacramentală, a oamenilor cu Dumnezeu, existența văzută a acesteia este legată și lucrarea Duhului Sfânt prin Tainele Bisericii, chiar în ziua Cincizecimii când, primind Evanghelia, s-au adaugăt apostolilor, prin botez, ca la trei mii de suflete, stăruind în învățătura apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și în rugăciuni. Prin deschiderea lui la lucrarea Duhului Sfânt, creștinul trăiește în prezența și lucrarea sfințitoare a Duhului Sfânt, realizată în Biserică de Sfintele Taine. Ființa întreagă a credinciosului se simte angajată în conlucrarea cu Duhul Sfânt, dacă primește conștient și cu vrednicie pe Hristos. Intrarea Trupului și Sângelui lui Hristos, în persoana noastră are drept efect transformarea , ca finalitate a acestei persoane în “ locaș al Duhului lui Dumnezeu ” .

Lucrarea Sfantului Duh în lume

În lume Sfântul Duh a manifestat puterea Lui în chip de “limbi de foc” și de “porumbel”, și a fost neîncetat invocat ca viață dumnezeiască și îndumnezeitoare. Psalmistul îl descrie ca “suflarea gurii lui Dumnezeu” (Psalmul 32, 6). Ea este insuflată omului pentru a-l face părtaș dumnezeieștii firi “Cu aceasta, El ne-a hărăzit făgăduințe mari și de mare preț, ca prin ele să vă faceți părtași dumnezeieștii firi și să scăpați de stricăciunea poftei celei din lume.” ( II Petru 1, 4). Împăratul David se roagă lui Dumnezeu: “Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine” (Psalmul 50, 12), iar proorocul Iezechiel amintește făgăduiala lui Dumnezeu: “Voi pune în voi Duhul Meu și veți învia” (Iezechiel 37, 14). Dar Duhul Sfânt ipostaziază în Sine sfințenia, deși ea este atribuită și celorlalte Persoane Dumnezeiești atât în Vechiul cât și în Noul Testament : “Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot” (Isaia 6, 3) și “ Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu Atoțiitorul” (Apocalipsa 4, 8). Pe baza Sfintei Scripturi, teologia ortodoxă mărturisește că Dumnezeu este iubire: “Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). El este prin fire viață și iubire, iubire vie și viață iubitoare. Persoanele Sfintei Treimi sunt iubire ca pesoană și persoană ca iubire. Iubire Duhului față de Tatăl este iubirea Celui purces față de Cel ce purcede, însă fără ca între Tatăl și Duhul să existe vreun raport de subordonare .

Înțelepciunea Duhului ca înțelepciune spre pace este apropiată de credincios si accesibila lui in toate zilele vietii sale, atat la rugaciune cat si in lucrul sau de zi cu zi. Ea, intelepciune, desprinsa din citirrea Sfintei Scripturi si din celelalte citiri si rostiri sfinte, rostuieste sau randuieste gandurile credinciosului astfel incat ele sa corespunsa lucrarii Duhului si sa se alature ei. Duhul lui Dumnezeu, Duhul intelepciunii, este Duh al pacii pentru ca intelepciunea este pace. Neintelepciunea sau nepriceperea este vrasmasie impotriva intelepciunii, impotriva pacii, caci neinteleptul nu are astampar si nici pace. De aceea pacea Duhului Sfant este necesara toturor credinciosilor.

Darurile si roadele Sfantului Duh sunt asa de multe, ca nu se pot numara, pentru ca bogatia Duhului e nesfarsita, iar trebuintele oamenilor, insusirile lor naturale si masura in care pot primi pe Duhul Sfant, se deosebesc de la ins la ins. De aceea unul si acelasi Duh Sfant sau har, are nesfarsite numiri. “Eu sunt cuprins de spaima, zice Sfantul Grigorie Teologul, cand ma gandesc la bogatia numirilor: Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Hristos, Duhul infierii. El ne reface in Botez si in Inviere. El sufla unde vrea, El e izvorul luminii si al vietii. El face din mine o biserica. El ma indumnezeeieste. El ma desavarseste. El premerge Botezului si El a cantat dupa Botez. Tot ce face Dumnezeu El face. El se inmulteste in limbi de foc si inmulteste darurile. El face predicatori, pastori, dascali.Iar Sfantul Vasilie zice: “El e total prezent in fiecare si peste tot. Impartasindu-se El nu sufera impartire. Cand ne impartasim din El, El nu inceteaza a ramane intreg. Ca o raza de soare, care produce bucurie tuturor, in asa fel incat fiecare crede ca singur el profita de ea, dar care se desăvârșește, paradoxal, practic în comuniune cu ceilalți în Biserică .

Este foarte important, prin urmare, ca Duhul Sfânt să fie lăsat să lucreze cu noi și noi să conlucrăm cu El în iubire și în pace, astfel încât pacea și iubirea Duhului Sfânt să se sălășluiască desăvârșit în Biserici, în toate Bisericile, iar aceasta cât mai curând. În situația actuală a creștinismului, la început de secol și de mileniu, frământat de amenințări catastrofale și universale, diviziunile interne promovate prin interese contrare unitații Duhului păcii trebuie să dispară în urma unor susținute inițiative bisericești ferme, bazate pe o teologie nouă, sau înoită mereu prin Duhul Sfânt.

Începuturile misiunii creștine în lume, s-a facut prin călăuzirea Duhului Sfânt. Sfinții Apostoli au fost călăuziți de Duhul venit asupra lor în chip de limbi de foc și ei au mers la diverse popoare, pentru a propovădui și a marturisi noua religie, adevărata religie. Duhul Sfânt și Apostolii Domnului, întăriți în El, repetă iarăși și iarăși, acest îndemn către Biserici, atunci ca și azi ”Rogu-vă pe voi fraților, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toți aceeași să vorbiți și să nu fie printre voi dezbinari, ci să fiți uniți în Duh și în pace.”(I Corinteni 1, 10).

În concluzie, reamintim că, Duhul Sfânt este Duh de viață, El este temelia vieții Bisericii și a tuturor credincioșilor din care este alcătuită Biserica. Tot El învață dreapta credință, de și până la a doua venire în slavă a Mântuitorului Hristos. De aceea Biserica însăși, învătând de , păstrează nealterată dreapta credință atâta vreme cât trăiește prin Duhul. Duhul Sfânt vădește adevărul lui Hristos, adevărul mântuitor. Acest adevăr și numai el constituie mărturisirea dreaptă, ortodoxă a Bisericii. Lipsa lui însemnă dezlipire de Duhul, viață în rătăcire, oricât de savante ar fi unele formulări teologice contemporane, care evita reîmprospătarea cu adevărul Duhului. Ortodoxia păstrează neabătut legătura ei de viață cu Duhul. De aceea ea propovăduiește pacea ca binecuvantare și dar al Duhului, dar o pace plină de iubire față de semeni, față de toți oamenii din lume. Iar dorința de pace a tuturor oamenilor de bună credință din lume constituie un semn clar al lucrării Duhului, ca Dumnezeu, în conștiințele oamenilor și în creație.

Este esențial aportul Duhului Sfănt în formarea adevărului de credință a Bisericii Universale în general și a Bisericii Ortodoxe în special, datorită faptului că fără ajutorul Lui, făgăduit de Mântuitorul Iisus Hristos, Biserica nu ar fi rezistat în fața asalturilor ereziarhilor vremurilor. “Nu vă voi lăsa pe voi singuri ” este o promisiune pe care Fiul Omului a făcut-o neamului omenesc pentru că El tia ca fara harismele Duhului Sfant ei nu puteau sa isi pastreze adevarurile revelate.

Hristos a coborat în lume “la fix “ cum spunea marele Nae Ionescu în acea lume paganizată, demoralizată și lipsită de orice reper divin, dar mergând mai departe pe linia afirmației lui putem spune ca Duhul Sfânt a venit în lume la momentul potrivit dar caracteristica cea mai importantă nu este neaparat venirea Lui ci mai cu seamă continuitatea Sa. În rugaciunea de invocare a Sfântului Duh de la Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur se găsește o formulare minunată și anume “ Doamne Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh apostolilor Tăi în ceasul al nouălea, pe Acela Bunule nu-L lua de la noi ci ni-l înnoiește nouă celor ce ne rugăm Ție “, această înnoire implică practic o preexistență , adică noi mărturisim că El exista “întru noi “ doar că îi cerem Tatălui să îl re-înoiască în noi, să îl facă lucrător în noi. Iar în άναμνεζίς euharistică cerem Lui Dumnezeu “trimite Doamne Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste darurile ce sunt puse înainte” , ceea ce arată clar faptul că Duhul Sfânt este invocat fără echivoc peste toată adunarea euharsitică și nu doar peste darurile puse înainte.

Au fost nenumărate episoade dificile în istoria bisericească care au demonstrat că Duhul este prezent și mai ales activ în interiorul Bisericii, și în demersul ei existențial de a propășii adevărurile prin și din care ea își ia ființa. Nimeni nu își poate imagina o existență ființială ecleziastică fără Duhul Sfânt pentru că în percepția largă a credincioșilor ortodocși doar în interiorul Bisericii se poate găsi harul Duhului. Doar ea poate conferi siguranța de a primi harul divin prin mâinile preoției sacramentale doar ea poate asigura împărtășirea cu Sfântul Duh. Mergând mai departe pe linia gândirii acesteia, Sfântul Ciprian al Cartaginei declară foarte clar că “extra ecclesiam nulla salus” , și asta pentru că el era convins că doar în interiorul ei se găsesc mijloacele de administrare și iconomie a harului divin.

Aceast imperativ al Sfântului Ciprian arată foarte clar că doar în corabia mântuirii găsim mijloacele de regăsire interioară. Doar Biserica este locul în care omul găsește harul și libertatea “ veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi “ găsim în Sfânta Scriptură, apoi vorbind de libertate marele filozof Kant spunea “ libertatea unui om are drept limite libertatea celuilalt “, un lucru foarte adevărat dar cu aportul foarte mare al pragmatismului nemțesc, dar Părintele Stăniloae conchide în minunatul duh al Ortodoxiei , completându-l pe Kant și fiind , în opinia mea, net superior lui “ libertatea ta îmi întărește mie libertatea mea “ , e o alta substanță care e și net superioră gândirii occidentale.

Vis-a-vis de inovațiile dogmatice introduse de Biserica Catolică cu privire la purcederea Duhului Sfânt, “ și de “ , găsim o explicație foarte clară la teologul german Karl Christian Felmy, care în prealabil fusese protestant evanghelic și s-a convertit la Biserica Ortodoxă rusă. El firmă că Biserica Ortodoxă cum e arhi-cunoscut , folosește numai simbolul de credință niceo-constantinopolitan. Acest Simbol a fost introdus de patriarhul “ monofizit ” Timotei (511-518). Istoricul bisericesc Teodor, întrucâtva contemporan, remarca expres că prin aceasta Timotei a vrut să marcheze opoziția sa față de predecesorul său strict chalcedonian, Macedonie II (495-511), destituit de împăratul Anastasie I. Tendința acestei introduceri era aceea de a arăta că adevărata mărturisire de credință a Bisericii e cea niceo-constantinopolitană , și că mărturisirea de e, dimpotrivă, o inovație care contrazicea interdicția formularii unei nou simbol, pronunțată de Sinodul de la Efes. Potrivit principiului “ lex orandi-lex credenti “, prin preluarea sa în Liturghie, înțelegerea ortodoxă a Simbolului niceo-constatinopolitan drept mărturisirea de credință propriu-zisă a Bisericii e traită de orice credincios la fiecare celebrare a Liturghiei.

Când în 518 puterea din Constantinopol a revenit iarăși la ortodoxia chalcedoniană, hotărârea lui Timotei n-a mai putut fi revocată. O ștergere a Simbolului ar fi dat dreptate retroactiv “ monofiziților “. Direcția chalcedoniană ar fi apărut dușmană a Simbolului Bisericii și prin aceasta a dreptei credințe. Adaosul Simbolului de credință confirma Liturghia ortodoxă ca expresie vie a dogmei . Cultul divin ortodox este o unitate a învățăturii, rugăciunii și trăirii. Totodată credincioșii primesc prin mărturisirea de credință un înlocuitor pentru rugăciunea euharistică pierdută pentru ei prin rostirea în taină. Anterior însă, ei auzeau rezumatul credinței creștine în însăși rugăciunea euharistică .

Câteva cuvinte despre istoria Simbolului de credință în Apus: în Spania, începând de de din 589, el este atestat în missa la început, înainte de “ Tatal nostru” . Sinodul l-a introdus în missa cu ocazia trecerii regelui vizigot arian Reccared la credința ortodoxă pentru a accentua tendința antiariana. Spre a accentua încă mai paterni decât până acum divinitatea lui Hristos împotriva arienilor, sinodul din hotărât , sub influența învățaturilor lui Augustin, și introducerea adaosului “ Filioque ( și de ) “ aflat deja în uz de mai mult timp în Spania. Simbolul de credințî era rostit în Liturghia spaniolă numai la missa de duminica. Situația atestata de manuscrise pentru sinodul de și pentru timpul imediat următor nu este lipsită de echivoc. De aceea, el consideră posibil ca sinodul să fi învățat numai pe “ Filioque “ , fără să-l fi primit în însuși textul Simbolului , fapt care s-a întamplat însa foarte curând dupa sinod, întrucât Sinodul de a rostit anatema a rostit anatema împotriva celor care tăgăduiesc purcederea Duhului Sfânt “ ex Patre Filioque “ , afirma marele liturgist si istoric german Felmy.

Din Spania, Simbolul de credință ( cu “ Filioque ”) a pătruns în anul 796 în imperiul carolingian al francilor și a confirmat acolo în 798 de sinodul de la Aachen . La Roma însă el a pătruns în missa ( împreună cu adaosul “ Filioque “) abia la insistențele împăratului Heinrich II care a stăruit ca el să fie cântat la missa încoronării sale aici ca împărat în anul 1014. Din contră , în Biserica Ortodoxă, Simbolul de credință face parte componentă din fiecare celebrare a Liturghie, fie duminica, fie in zilele de lucru.

Prin introducerea Simbolului de credință se schimbă însă și sensul chemării: “ Să ne iubim unii pe alții!” . La origine, această chemare a fost un îndemn la împărtașirea sărutului păcii. Acum însă, dupa introducerea mărturisirii de credință, chemarea se lărgește și prin aceasta primește un sens nou, mai adânc, dacă vrem : “ Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim, pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt. Treimea cea de o ființă și nedespărțită.

Deși această lărgire schimbă și reinterpretează sensul chemării, ea trimite într-un mod foarte profund la relația interioară dintre dreapta credință și iubirea creștină de aproapele, care nu trebuie separate principial , continua celebrul teolog. Linia purcederii Duhului Sfânt accentuată ulterior de-a lungul timpului în cele doua Bisericii surori despărțite de evenimentul din 1054, a dus la situația delicată pe care o trăiesc azi cele două, chiar dacă de-a lungul istoriei lor au existat momente în care s-a încercat o reconciliere a lor, culminând cu mult mediatizata și controversata mișcare ecumenică, ce încercă o unire între bisericile creștine, ajungându-se ca la ultimele întâlniri de dialog aceasta problemă a “ Filioque “ să fie tratată și discutată într-un mod mai deschis și mai ancorat în realitățile timpului încât cele două Bisericii au ajuns să supereze măcar parțial această etapă chiar daca nu s-a semnat un acord între cele două Bisericii.

Ca energie a Duhului Sfânt și ca har a lui Iisus Hristos după făgăduința Sa: „…iată, Eu cu voi sunt până la sfârșitul veacului”(Mt 28,20), harul divin se manifestă, este prezent și lucrează în Biserică, el fiind constitutiv Bisericii, căci Duhul Sfânt ține de Biserică. Aceasta este modalitatea și forma obișnuită și statornică de prezentă, manifestare și lucrare a harului, dar nu înseamna că puterea dumnezeiască e limitată la această formă, în sensul că în afara Bisericii harul n-ar mai putea lucra sau n-ar lucra, căci Dumnezeu poate da harul Său și în afara Bisericii, pentru că „vântul suflă unde vrea”(In 3,8), dar modul de manifestare și lucrare constantă a harului este în Biserică.

Harul divin este necesar tuturor oamenilor pentru mântuire, deoarece omul natural nu se poate mântui prin propriile sale puteri. Mai mult, fără ajutorul harului, omul nu poate face nici măcar primii pași pentru începutul mântuirii sale, Mântuitorul arată necesitatea harului pentru începutul mântuirii, prin cuvintele „Fără de Mine nu puteți face nimic ” ( In 15, 5), iar în alt loc : „Nimeni nu poate veni la Mine, de nu-l va trage pe el Tatăl ” ( In 6, 44) .

Necesitatea harului pentru începutul renașterii spirituale a omului rezultă din cuvintele Mântuitorului adresate lui Nicodim : „ De nu se va naște cineva din apă și din Duh , nu va intra în împărația cerurilor ” ( In 3, 5 ). Deoarece acest har este primul factor care pune în mișcare voința omului în procesul lui de a dobândi mântuirii , el se numește har premergător. Dar harul divin este necesar nu numai pentru începutul mântuirii , ci pe întreg parcursul vieții. De aceea , Mântuitorul Se adeseaza tuturor : „ Rămâneți întru Mine și Eu întru voi . Precum mlădița nu poate aduce rod de la sine , de nu va fi în viță , așa și voi , de nu veți rămâne întru Mine ” ( In 15, 4 ). Că harul este necesar pentru dobândirea mântuirii , ne-o spune și Sfântul Apostol Pavel : „Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează întru voi ca voi să voiți și să lucrați pentru a Lui bunăvoință ” ( Flp 2, 13 ). Decăzând la un moment dat prin păcătuire din starea în care am ajuns , indiferent de nivelul acesteia, cădem iarăși în starea de la începutul mântuirii : „Căci ne-am făcut părtași ai lui Hristos numai dacă vom păstra cu tărie, până la sfârșit , începutul stării noastre în El ” ( Evr 3, 14) , găsim în teologia dogmatică a profesorilor Todoran si Zăgrean , manual de referință până cu puțin timp în urmă pentru teologia ortodoxă de pe teritoriul țării noastre .

Același adevăr în legătură cu necesitatea harului pentru mântuire îl exprimă numeroși Sfinți Părinți. Astfel Sfântul Irineu spune : „Precum un măslin sălbatic , dacă nu se altoiește , n-aduce roadă și nici un folos stăpânului lui prin starea sa de sălbăticie , ci se taie și se aruncă în foc ca un pom neroditor , așa rămâne și omul care nu primește altoirea prin credință. Rămâne ceea ce a fost mai înainte și ceea ce este : carne și sânge, și nu poate moșteni împărăția Lui Dumnezeu .”

La fel, Sfăntul Macarie cel Mare zice : „Precum peștele nu poate viețui fără apă , sau precum nimeni nu poate umbla fără picioare , vedea fără ochi, vorbi fără limbă, ori auzi fără urechi , tot astfel fără de Domnul Iisus și fără conlucrarea puterii dumnezeiești nu este cu putință a înțelege tainele atotînțelepciunii dumnezeiești și a fi creștin desăvârșit ”, e ca și cum am avea un handicap din punct de vedere moral.

Necesitatea harului divin pentru mântuirea au tăgăduit-o în vechime pelagienii si semipelagienii , iar în timpurile mai noi, raționaliștii și socinienii. Pelagiu considera cu totul relativă necesitatea harului , susținând că el ajută numai la săvârșirea mai ușoară a binelui de către om și la întărirea puterilor naturale ale lui, dar și fără har se poate măntui. Semipelagienii au susținut că harul premergător nu e necesar pentru începutul mântuirii , omul natural fiind singur în stare să facă acest început , dar ca apoi harul dumnezeiesc urmează, spre a ajuta și întări puteri naturale ale omului.

Biserica a condamnat pelagiasismului la sinodul de la Cartagina ( 418 ), prin canoanele 122-124, recunoscute și aprobate de Sinodul VI ecumenic, iar semipelagianismului a fost condamnat în Apus la sinodul din Arausio ( Orange ), la anul 529. hoarârea fiind aprobată de papa Bonifaciu II, continuă pe aceeași linie cei doi teologi de anvergură.

Chiar dacă Vladimir Lossky indică mai multe posibilități de înțelegere,pentru el ca și pentru alți teologi ortodocși, înțelegerea autentic ortodoxă a Treimii e indisolubil legată de abordarea care pleacă de la Ipostasurile concrete și prin aceasta de „ monarhia ” Tatălui . Pentru cine leagă unitatea Treimii de unitatea de origine a celui de-al doilea și al treilea Ipostas în ipostasul dintâi , pentru acela, o dată cu introducerea unui al doilea principiu , a unui al doilea arche , Treimea își pierde baza. De aceea , în teologia ortodoxă , disputa în jurul lui Filioque privește posibilitatea de gândire a Treimii pur și simplu și prin aceasta , și constituie punerea sub semnul întrebării a celei mai importante învățături a Bisericii Ortodoxe , o spargere a unității Treimii prin introducerea unui al doilea principiu , afirmă Karl Christian Felmy.

În cuvintele și faptele oricărui om se sesizează nu numai conținutul definit al unor înțelesuri, ci și subiectul lor indefinibil, din care ele pornesc. Acesta e “duhul” specific al subiectului, care învăluie și e prezent în toate cuvintele lui. Așa și pe Hristos Îl experiem ca subiect dumnezeiesc prin Duhul Său cel Sfânt, Care ni Se comunică prin toate cuvintele și actele și înfățișările Sale. Acest Duh ne unește cu subiectul tainic și indefinibil al lui Hristos prin toate cuvintele și actele Lui. De aceea cuvintele Lui au în ele duh și viață. “Cuvintele pe care vi le-am vorbit sunt duh și viață” (In. 6, 63). Sau: “Tu ai cuvintele vieții veșnice” (In. 6, 68). Ele ne unesc prin Duhul Lui, cu El însuși. “Adevăratul mijlocitor este Hristos, cu Care ne-am unit prin relație, dacă e adevărat că S-a coborât în cele ale noastre și S-a făcut om, ca să ne facă pe noi părtași ai firii Sale dumnezeiești, uniți cu Dumnezeu prin împărtășirea și harul Sfântului Duh.” Hristos este “adevărul” ca persoana, pentru că orice realitate spirituală care configurează pe cea materială, prin care se manifestă, subzistă numai în persoană, și nu în afara de ea. Deci realitatea spirituală supremă, de care depinde orice altă realitate, nu subzistă decât în persoana sau în trinitatea personală supremă. Tot ce e adevărat își are obârșia în actul creator al lui Dumnezeu cel personal, se menține și se desăvârșește în viață sau în adevăr, prin participarea la viața  dumnezeiască personală, sau la “adevărul” prin excelență. În Hristos s-a umplut de viața dumnezeiască sau de adevăr și natura omenească asumată de El și, prin împărtășirea de ea, se va umple de viața și de adevăr orice om care crede.

Hristos e prin aceasta, adică prin faptul că e Însăși Persoana supremă din care iradiază toată puterea și viața, un adevăr dinamic, în sensul că în calitate de Dumnezeu dă putere umanității Sale să se umple de El ca Dumnezeu, sau de viața Lui, și în sensul că aceasta umanitate e stimulată să crească în adevărul ei, prin fluviile ce iradiază din Dumnezeu și răspund trebuințelor ei celor mai naturale. Aceasta datorită faptului că în El e obârșia ei. Acest adevăr ca viața se comunică prin umanitatea lui Hristos și celorlalți oameni, iar aceștia sunt stimulați și ei să crească în El, să se facă asemenea Lui.

Calitatea dinamică a “adevărului” nu înseamnă ca esența lui supremă se produce continuu. El este din veci și până în veci în aceeași esența. Dar El promovează pe om, ca “chip” al Lui, în eternitate, configurându-l din infinitatea Lui tot mai mult dupa El ca model. Înaintarea în adevăr este înaintarea spre o tot mai adâncă imprimare a omului de umanitatea lui Hristos ca model al lui, care are puterea de a-l conduce pe el într-o desăvârșire infinită, pentru că umanitatea Lui însăși e imprimată și umplută de Dumnezeirea Lui. Dar aceasta se realizează prin Duhul. Sfântul Chiril a stăruit îndelung asupra acestui proces de configurare nesfârșită a noastră după modelul lui Hristos, prin Duhul Sfânt.

Căci puterea care însoțește chiar cuvântul lui Hristos, în care e prezent Hristos Însuși, e Duhul. Cuvântul lui Dumnezeu e lumină, dar din el iradiază Duhul. Adevărul mântuitor s-a realizat întâi în umanitatea lui Hristos, deja prin implicațiile unirii ipostatice, făcând-o pe aceasta deplin dupa modelul ei dumnezeiesc. Învațătura lui Hristos e una din formele prin care se comunică și celorlalți oameni Persoana lui Hristos prin natura Sa umană, în vederea mântuirii lor.

În felul acesta cuvintele și faptele lui Hristos sunt necesare pentru a cunoaște Persoana Lui, ca Dumnezeu, și ca om deplin realizat. Căci Persoana nu se poate cunoaște altfel și nu se poate actualiza în efectele ei asupra altora si nici chiar în ea însăși, în latura ei omenească, decât prin cuvinte și fapte. Căci, cum am văzut, prin cuvintele Persoanei iradiază, sau luminează Duhul Persoanei. Iar “prin Duhul, ( Hristos )luminează pe tot omul” (II Cor. 4, 6). Fiul are pe  Duhul ca pe o rază a firii Sale; El extinde “strălucirea Duhului”. Duhul e mintea lui Hristos.

“Căci fiind mintea lui Hristos, spune ucenicilor toate din Hristos, nu cele ale Sale, aflate într-o voință și lucrare a Sa.” Deci Duhul ca o astfel de strălucire întinsă din Fiul, e în același timp “lucrare (sau energie) ființială ipostaziată”. Așa cum Fiul este Cuvantul ipostatic, din Care izvorăsc toate cuvintele, fără ca aceasta să priveze pe Tatal și pe Duhul de calitatea de sursă a cuvintelor, la fel Duhul este energia ipostaziată aflatoare în Fiul, din Care izvorăsc toate energiile sau lucrările. Prin energiile aduse în noi de Duhul lui Hristos, de care sunt pline cuvintele Lui, noi suntem făcuti tot mai mult după chipul lui Hristos. “Primind în noi chipul Cuvântului, adică pe Duhul Sfânt și de-viață-făcător, Care Se sălășluiește astfel în noi, suntem reconfigurați ( anamorfouvmenoi ) conform Cuvântului cel viu al lui Dumnezeu, urcând iarăși la nestricaciune și înnoindu-ne pentru viața de veci.”

Desigur, Duhul Sfânt ni se dă mai deplin din trupul înviat al lui Hristos, deci prin Taine, în care Persoana lui Hristos suflă mai deplin prin Duhul lucrarea dumnezeiască, decât numai prin cuvinte. Dar cuvintele sunt și ele neaparat necesare pentru explicarea lucrării care ne vine din Hristos. În general cuvintele și faptele sunt mijloacele prin care ne punem totdeauna în legatură cu persoana cuiva, deci și cu Persoana lui Hristos. Iar Hristos aceasta și urmărește. În cazul altor persoane e mai greu să te pui în legatură cu ele prin cuvintele rostite și prin faptele săvârșite de ele în trecut, căci ele nu mai sunt prezente unde se reamintesc cuvintele și faptele lor, sau uneori nu se mai recunosc în starea în care au fost când au rostit cuvintele și au săvârșit faptele acelea, întrucât au crescut la alte înțelegeri. Hristos însa este prezent unde sunt reamintite cu credință în El cuvintele și faptele Lui, căci ele Îl redau pe El rămas Același și în momentul când se reamintesc, sau ele reprezintă etape prin care a trecut ca om și prin care trebuie să treacă oricine vrea să ajungă la nivelul la care a ajuns umanitatea Lui, etape pe care El nu are motiv să le retracteze și pe care El le retrăiește cu cei ce se află în una sau alta din ele, ca singurul drum prin care pot ajunge și ei acolo unde Se afla El ca om.

Identificarea adunării euharistice cu însăși Biserica lui Dumnzeu , sau a „ Duhului Sfânt ” cum o numea Tertulian preluat apoi de Afanasiev , așa cum am vazut în cele relatate mai sus, a avut drept consecință directă păstrarea unei singure Euharistii în fiecare Biserică sub conducerea episcopului. Acest lucru apare cler pentru prima dată în epistolele Sfântului Ignatie, care scrie : „Aveți grijă deci să fie o singură Euharistie . Pentru că un singur Trup al Domnului nostru Iisus Hristos și un singur potir pentru unirea cu Sângele Său; un singur altar, după cum este un singur episcop , împreună cu presbiterul și diaconii ”. Din acest punct de vedere rezultă clar că , pentru Sfântul Ignatie, care lega în mod inseparabil episcopul de Euharistie și de unitatea Bisericii, unitate în dumnezeiasca Euharistie și în episcop presupunea o singură adunare euharistică , un singur altar și un singur episcop în fiecare Biserică, susține mitropolitul grec al Pergamului, teologul de anvergură și militant neobosit pentru mișcarea ecumenistă, Ioannis Zizioulas.

Despre prezența reală a Mântuitorului Iisus Hristos în celebrarea euharistică prin Duhul Sfânt, vorbește foarte clar încă în secolul XI Nichita Stithatul într-o polemică împotriva celor care foloseau în cult pâinea nedospită spunând : „ Duhul Sfânt a rămas atunci viu în Trupul Său îndumnezeit. Iar atunci când Îl mâncăm în pâinea prefăcută prin puterea Duhului în Trupul Lui Hristos, trăim în El, căci m3ncăm Trupul viu și îndumnezeit al Lui Hristos. Și tot așa , atunci când bem sângele Său viu și cald împreună cu apa care a izvorât din rana Sa, noi suntem spălați de toate păcatele noastre și plini cu Duhul Care este cald. Căci , cum vedeți este un potir din care noi bem acest sânge cald așa cum a țâșnit din Domnul. Pentru că din Trupul lui Hristos rămas cald și viu prin lucrarea Duhului Sfânt a izvorât pentru noi apă și sânge. Acest lucru e cu neputință pentru cei care mănâncă pâine nedospită ” , așadar Duhul Sfânt e prezent în trupul Lui Hristos atât pe cruce cât și în momentul jertfei comemorative duminicale de pe masa Sfântului Altar, pogorându-se peste pâinea dospită și peste vin și prefăcându-le prin mâna preotului în insuși Trupul și Sângele Domnului.

În cartea sa „ Despre viața în Hristos” , Sfântul Nicolae Cabasila care a trăit în secolul XIV afirma că în ritul „căldurii” trebuie să vedem pogorârea Duhului Sfânt asupra Bisericii, ceea ce reiese , în opinia lui din însăși formula rostită în timpil turnării ei.

Trebuie deci să reținem caracterul de plenitudine reciprocă a prezenței Duhului la Hristos și a ființei lui Hristos în Duhul. Această in-erență ( indwelling ) reciprocă nu se poate reduce și nici exprima prin categorii de cauzalitate, căci, dacă Iisus trăiește în Duhul , prin Duhul, pentru Duhul, Duhul la rândul Său trăiește în Hristos , prin El, din El , pentru El , afirmă teologul francez de origine rusă Boris Bobrinskoy.

La Rusalii se prodoce o nouă creație. Duhul Sfânt se coboară peste lumea ce se depărtase de duhul „ Rusaliilor primordiale ” și încălzește din nou materia pervertită de păcat , dar care va fi ridicată la o dimensiune superioară față de prima creație. Aici Sfântul Duh se pogoară nu numai peste „ lumea dezagregată ” prin cădere ci mai ales peste ființa apostolilor luminându-le rațiunea acestora ca ea să intre într-o legătură specială cu Rațiunea supremă pentru a putea să vestească lumii reapariția Împărăției lui Dumnezeu , dar de data aceasta superioară față de vechea împărăție. Duhul cel Sfânt se pogoară peste apostoli, peste materia căzută sub forma unei Cincizecimi euharistice spirituale deosebite.

În mișcarea ecumenică Biserica Ortodoxă a intrat ca „ marturisitoare ” ( martyrion ) a adevărului și are azi un aport foarte important în acest dialog mai ales pentru că în plenitudinea de comunități ecleziale trebuie să existe o voce care să fie autoritară și categorică în disputele dogmatice.

CONCLUZII

Vis-a-vis de problematica ignorării distincției dintre ființa harului Duhului Sfânt și energiile divine în scolastica medievală care a ajuns apoi să fie resonsabilă pentru întreaga criză actuală a civilizaței occidentale ( secularismul, tehnicismul ) generata de obiectivarea „esențialistă ”a lui Dumnezeu , a omului și a relațiilor lui cu cosmosul. Important este însă ca palamismul să nu fie folosit drept paravan pentru o ostilitate principală față de știința în genere , ori pentru un antioccidentalism generalizat. Din punct de vedere dogmatic, un discurs teologic cantonat exclusiv pe har și energiile necreate ( iradiație comunicabilă a ființei divine unice ) poate conduce – cum a observat părintele Florenski încă în 1914, și a dezvoltat Dorothea Wendebourg în 1980 într-o critică excesivă și unilaterală – la o eclipsare, în unirea „ energetică ” cu Dumnezeu , a rolului sfințitor al Persoanei Duhului Sfânt și la o „ defuncționalizare ” a Persoanelor treimice. O sarcină a teologiei ortodoxe actuale ar fi , deci aceea de a evidenția mai clar caracterului personal al energiilor necreate, gândindu-le într-un context riguros trinitar, susține teologul Felmy.

Raportată la arhetipul ei treimic , sfințenia conferităde Duhul Sfânt este atmosfera golită de grosime și întuneric și umplută cu transparență și lumină , ca roade ale iubirii ce caracterizează Sfânta Treime. Așa cum prin structură, ea este iubirea în care Tatăl se comunică Fiului și Duhului Sfânt , iubirea nu rămâne închisă numai între pesoanele Sfintei Treimi, ci prin energiile divine necreate se comunică omului, făcându-i posibilă înțelegerea în parte a misterului divin și mai ales părtășia la iubirea din sânul Sfintei Treimi, ca model suprem al iubirii între oameni , și , în opinia mea, ca izvor nesecat al adevărului.

„Îl cunoaștem pe Dumnezeul nostru prin energiile Sale ” , scrie Sfântul Vasile cel Mare ( cca 330 – 379 ) , dar nu avem pretenția săne apropiem de Ființa Sa. Căci energiile Sale coboară până la noi , dar Ființa Îi rămâne neapropiată .

Biserica este dialogul Lui Dumnzeu cu credincioșii în Hristos prin Duhul Sfânt.. Dialogul purtat înainte de Cuvântul de departe ajunge dialog intim prin Întruparea Fiulu lui Dumnezeu ca om și începe să se extindă în lumina Bisericii. Astfel Biserica este revelația supranaturală încheiată în Iisus Hristos , în eficința ei asupra noastră în cursul vremii, prin Duhul Sfânt;este revelația supranaturală, ajunsă la deplinătatea ei intru Hristos, în acțiunea de extindere si de rodire deplină în cei ce cred. Biserica e Hristos unit în Duhul Sfânt cu cei ce cred. Asupra cărora s-a extins și prin care se extinde actțunea Sa în atragerea lor . în dialogul cu ei , în procesul de asemănare cu El . Credincioșii, prin sensibilitatea produsă în ei de Duhul Sfânt în Blserică, iau cunoștință de puterea lui Hristos în care e împlinită toată Revelația și iau cunoștință și de acțiunea acesteia în ei . Nu se descoperă însăo revelație nouă ci tot aceeași care era în Iisus Hristos.

Opera Duhului Sfânt în formarea și fundamentarea adevărurilor de credință e de netăgăduit și de aceea trebuie să învățăm să apreciem tezaurul inestimabil al Ortodoxiei și săîl propovăduim pe mai departe tuturor, cu ajutorul , cu paza și cu inspirația PreaSfântului și de viață Facătorului Duh Sfânt.

Așadar Duhul Sfânt nu poate fi văzut abstract de lucrarea Sa în Biserică ci doar în strânsă legătura cu ea , fiind izvorul adevărurilor ei fundamentale și garantul păstrării lor pe mai departe în sânul ei. Duhul Adevărului așa cum este de cele mai multe ori numit este Duhul care a dat viață adevărurilor de credință ale Bisericii Ortodoxe prn excelență și care a „ învățat ” tot adevărul . Este „ Principiul ” fără de care Biserica nu ar fi putut dăinui de-a lungul secolelor în fața atacurilor ereziilor sau ale necreștinilor.

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE

1.Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a PreaFericitului Părinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.

2.La Bibbia di Gerusalemme, Editura Centro Editoriale Dehoniano, Bologna, 1985.

3. Nuovo Testamento Interlineare , ( greacă- latină- italiană ), Editura San Paolo, Torino, 2005.

LUCRĂRI

4. Afanasiev, Pr. Prof., Nicolai, Biserica Sfântului Duh, vol. 1, Editura Patmos, Cluj – Napoca, 2008.

5. Ambrozie, Fericitul, Scrieri partea a-doua, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.

6. Bobrisnskoy, Preot Prof., Boris , Împărtășirea Duhului Sfânt, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1999.

7. Bobrinskoy, Preot Prof., Boris , Taina Preasfintei Treimi, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005.

8. Bunea, Pr. Prof. Ion, “Cuvânt de învățătură și Sărbători”, Editura Tiparul Tipografiei Eparhiale Sibiu, 1983.

9. Catehism Creștin Ortodox, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti,1990.

10. Chiril al Alexandriei, Sfântul, Scrieri partea a treia , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, în Părinți și Scriitori Bisericești, București, 1994.

11. Chiril al Ierusalimului, Sfântul , Cateheze, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,2003.

12. Damaschin, Sfântul Ioan, Dogmatica, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti ,2005.

13. Douglas, J.D. Dicționar Biblic, Editura Cartea creștină , Oradea,2008.

14. Ioan Gură de Aur, Sfântul, Omiliile despre pocăință, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006.

15. “Îndrumări Misionare”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986

16. “Învățătura de Credință Creștină Ortodoxă”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1952.

17. Felmy, Karl Christian “De la Cina cea de Taina la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe” (un comentariu istoric) , editia a II-a, Editura Deisis, Sibiu, 2008

18. Felmy, Karl Christian, Dogmatica experienței ecleziale – înnoirea teologiei ortodoxe contemporane , Deisis, Sibiu, 1999

19. Lossky, Vladimir , Introducere în teologia ortodoxă, Editura Sofia, 2006.

20. Mărturisitorul, Sfântul Maxim , Mistagogia, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti,2000.

21. Megheșan, Dumitru , Rugăciune și umanism , Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 1996, p. 20-21.

22. Megheșan, Preot Conf. Dr. Dumitru, Teologia Sfintelor Taine, Editura Universității din Oradea, 2005.

23. Origen, “Scrieri alese”, Partea a patra, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.

24. Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Antonie, “Cuvinte la zile mari”, Editura Tiparul Tipografiei Eparhiale Sibiu, 1989.

25. Stăniloaie, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt , Editura Deisis, Sibiu, 2003.

26. Stăniloae, Pr. Prof.Dr Dumitru , Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol.I, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti,1996.

27. Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor și Zăgrean, Arhid. Prof, Dr. Ioan , “Dogmatica Ortodoxă ” ( Manual pentru Seminariile Teologice), Editura Renașterea , Cluj-Napoca, 2000

28. Vasile cel Mare, Sfântul, Lo Spirito Santo , Editura Città Nuova, Roma, 1994.

29. Voicu, Arhid. Prof. Dr. Constantin, Studii de Teologie Patristică, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004, p. 244.

30 .Zizioulas, Miropolitul Pergamului, Ioannis , Euharistie, Episcop, Biserică , Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009.

STUDII ȘI ARTICOLE

31. Bria, Pr. Prof. Ioan „Învățătura ortodoxă despre Dumnezeu –Sfânta Treime", în Glasul Bisericii , nr. 1-2/1973

32. Stan, Pr. Conf. Dr. Alexandru I., “Duhul lui Dumnezeu- Duhul ortodoxiei al iubirii și al păcii”, în Ortodoxia , Anul XXXVIII, Nr. 2, Aprilie-Iunie, București- 1989

INTERNET

Rolul Duhului Sfânt în Biserică, http://www.crestinul.ro ,Internet ,(15.03.2010).

Duhul Sfânt în Vechiul Testament, http://www.creștinul.ro ,Internet (15.03.2010).

Duhul Sfânt în Biserică , http://www.crestinortodox.ro, Internet, ( 15.03. 2010 ) .

Puterea Duhului Sfânt , www.resurse-ortodoxe.ro, Internet ( 15.04.2010 )

Sfântul Duh celMare http://www.crestinortodox.ro, Internet, (19.03.2010) .

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I – DUHUL SFÂNT ÎN ISTORIE

Duhul Sfânt ca principiu al adevărului

Duhul Sfânt în Vechiul Testament

Duhul Sfânt în Noul Testament

CAPITOLUL II – DUHUL SFÂNT ÎN SFINȚII PĂRINȚI

CAPITOLUL III – DUHUL SFÂNT ÎN BISERICĂ ȘI ROLUL LUI ÎN FORMAREA ADEVĂRULUI DE CREDINȚĂ

Lucrarea Sfantului Duh în lume

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIA

CUPRINS

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE

1.Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a PreaFericitului Părinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.

2.La Bibbia di Gerusalemme, Editura Centro Editoriale Dehoniano, Bologna, 1985.

3. Nuovo Testamento Interlineare , ( greacă- latină- italiană ), Editura San Paolo, Torino, 2005.

LUCRĂRI

4. Afanasiev, Pr. Prof., Nicolai, Biserica Sfântului Duh, vol. 1, Editura Patmos, Cluj – Napoca, 2008.

5. Ambrozie, Fericitul, Scrieri partea a-doua, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.

6. Bobrisnskoy, Preot Prof., Boris , Împărtășirea Duhului Sfânt, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1999.

7. Bobrinskoy, Preot Prof., Boris , Taina Preasfintei Treimi, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005.

8. Bunea, Pr. Prof. Ion, “Cuvânt de învățătură și Sărbători”, Editura Tiparul Tipografiei Eparhiale Sibiu, 1983.

9. Catehism Creștin Ortodox, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti,1990.

10. Chiril al Alexandriei, Sfântul, Scrieri partea a treia , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, în Părinți și Scriitori Bisericești, București, 1994.

11. Chiril al Ierusalimului, Sfântul , Cateheze, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,2003.

12. Damaschin, Sfântul Ioan, Dogmatica, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti ,2005.

13. Douglas, J.D. Dicționar Biblic, Editura Cartea creștină , Oradea,2008.

14. Ioan Gură de Aur, Sfântul, Omiliile despre pocăință, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006.

15. “Îndrumări Misionare”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986

16. “Învățătura de Credință Creștină Ortodoxă”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1952.

17. Felmy, Karl Christian “De la Cina cea de Taina la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe” (un comentariu istoric) , editia a II-a, Editura Deisis, Sibiu, 2008

18. Felmy, Karl Christian, Dogmatica experienței ecleziale – înnoirea teologiei ortodoxe contemporane , Deisis, Sibiu, 1999

19. Lossky, Vladimir , Introducere în teologia ortodoxă, Editura Sofia, 2006.

20. Mărturisitorul, Sfântul Maxim , Mistagogia, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti,2000.

21. Megheșan, Dumitru , Rugăciune și umanism , Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 1996, p. 20-21.

22. Megheșan, Preot Conf. Dr. Dumitru, Teologia Sfintelor Taine, Editura Universității din Oradea, 2005.

23. Origen, “Scrieri alese”, Partea a patra, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.

24. Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Antonie, “Cuvinte la zile mari”, Editura Tiparul Tipografiei Eparhiale Sibiu, 1989.

25. Stăniloaie, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt , Editura Deisis, Sibiu, 2003.

26. Stăniloae, Pr. Prof.Dr Dumitru , Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol.I, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti,1996.

27. Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor și Zăgrean, Arhid. Prof, Dr. Ioan , “Dogmatica Ortodoxă ” ( Manual pentru Seminariile Teologice), Editura Renașterea , Cluj-Napoca, 2000

28. Vasile cel Mare, Sfântul, Lo Spirito Santo , Editura Città Nuova, Roma, 1994.

29. Voicu, Arhid. Prof. Dr. Constantin, Studii de Teologie Patristică, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004, p. 244.

30 .Zizioulas, Miropolitul Pergamului, Ioannis , Euharistie, Episcop, Biserică , Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009.

STUDII ȘI ARTICOLE

31. Bria, Pr. Prof. Ioan „Învățătura ortodoxă despre Dumnezeu –Sfânta Treime", în Glasul Bisericii , nr. 1-2/1973

32. Stan, Pr. Conf. Dr. Alexandru I., “Duhul lui Dumnezeu- Duhul ortodoxiei al iubirii și al păcii”, în Ortodoxia , Anul XXXVIII, Nr. 2, Aprilie-Iunie, București- 1989

INTERNET

Rolul Duhului Sfânt în Biserică, http://www.crestinul.ro ,Internet ,(15.03.2010).

Duhul Sfânt în Vechiul Testament, http://www.creștinul.ro ,Internet (15.03.2010).

Duhul Sfânt în Biserică , http://www.crestinortodox.ro, Internet, ( 15.03. 2010 ) .

Puterea Duhului Sfânt , www.resurse-ortodoxe.ro, Internet ( 15.04.2010 )

Sfântul Duh celMare http://www.crestinortodox.ro, Internet, (19.03.2010) .