Rolul Catehetic AL Sfintei Spovedanii
ROLUL CATEHETIC AL SFINTEI SPOVEDANII
Plan
Introducere
CAPITOLUL I – TAINA SFINTEI SPOVEDANII
Întemeierea Sfintei Taine a Spovedaniei și importanta ei
Pocăința ca realitate fundamentală a Spovedaniei
Spovedania – mijloc de creștere în relație cu Dumnezeu și cu aproapele
Actualitatea Sfintei Taine a Spovedaniei în societatea de astăzi
CAPITOLUL AL II-LEA – SFÂNTA SPOVEDANIE – MIJLOC DE CATEHIZARE INDIVIDUALĂ
Mântuitorul Iisus Hristos – Catehetul Desăvârșit
Mijloace de catehizare individuală
Spovedania ca mijloc de catehizare
CAPITOLUL AL III-LEA – VALORIFICAREA CATEHETICĂ A TEXTELOR LITURGICE DIN SFÂNTA SPOVEDANIE
Cateheza – factor esențial al educației religioase
Mijloace practice de catehizare în Biserică
Cateheză despre Taina Spovedaniei. Aspecte practice
Concluzii
Bibliografie
Introducere
Starea morală și religioasă jalnică a vremurilor de astăzi, în care omul se înstrăinează tot mai mult de Dumnezeu, poate fi restaurată sau cel puțin ameliorată prin intensificarea eforturilor slujitorilor Sfintei noastre Biserici în toate activitățile pastorale printre care Taina Sfintei Mărturisiri ocupă un loc de frunte. Este important să precizăm faptul că validitatea Tainei Sfintei Spovedaniei, ca de altfel validitatea oricărei Sfinte Taine a Bisericii dreptmăritoare, se află în strânsă dependență atât de conținutul ei dogmatic, păstrat neschimbat de la instituirea acestora de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cât și de administrarea corectă de către săvârșitorul văzut, care trebuie să aibă în mod neîndoielnic harul primit prin succesiune apostolică neîntreruptă.
Credinciosul ortodox nu poate avea nădejdea dobândirii vieții veșnice fără împlinirea poruncilor Evangheliei, fără lucrarea virtuților prin fapte bune și conlucrarea cu harul lui Dumnezeu și în același timp, numai prin Taina Mărturisirii poate avea deschisă calea spre unirea cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos realizată în mod real în Taina Sfintei Euharistii.
Pentru o administrare corectă a Sfintei Taine a Mărturisirii, Biserica a stabilit norme și dispoziții canonice prin Sfinții Părinți și Părinții bisericești. Aceste norme și dispoziții canonice au fost păstrate și respectate cu mare grijă de către Biserica Ortodoxă, în timp ce Biserica Apuseană în mod progresiv s-a desprins tot mai mult de dreapta învățătură pe care ea însăși a propovăduit-o în timpul primului mileniu.
Marele merit al Bisericii Ortodoxe constă așadar în faptul că, Taina Sfintei Spovedanii a fost păstrată nealterată de inovații dogmatice sau liturgice, rămânând statornică normelor și principiilor canonice stabilite de către Sfinții Părinți la sinoadele ecumenice sau locale precum și cele alcătuite de Părinții Bisericii, preluate apoi de întreaga Biserică.
Este important de asemenea să reținem că Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe, deci și Taina Sfintei Spovedanii și-au păstrat validitatea încă de la instituirea lor de Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos, rămânând Taine vii, reale și adevărate, prin păstrarea neschimbată și nealterată a conținutului dogmatic, canonic și liturgic, până în ziua de astăzi.
Spovedania prezintă o importanță deosebită din punctul de vedere al lucrării pastorale. De aceea și studiul ei, teoretic dar mai ales practic, pretinde o preocupare pentru preotul duhovnic, atât în cursul anilor de studiu cât și în cursul activității pastorale. Ea este mijlocul prin care preotul pătrunde direct în tainele sufletului credinciosului, ca sfătuitor, mângâietor, învățător dar și medic și judecător. Pentru toate aceste atribuții, preotul duhovnic trebuie să fie o personalitate deosebită cu însușiri native, dar și cele câștigate prin studiu, rugăciune neîntreruptă.
În capitolul I al lucrării voi vorbi despre instituirea și practicarea Sfintei Taine a Mărturisii, dar și despre pocăința ca mijloc de apropiere de Dumnezeu, de apropiere de semeni și de restaurare a omului. Fără pocăință nici un om nu poate să se mântuiască, de aici și rolul ei pregnant în vederea primirii Tainei Sfintei Mărturisiri.
În Capitolul al II-lea al lucrării noastre, având ca model pe Catehetul Desăvârșit – Mântuitorul nostru Iisus Hristos, voi prezenta relația dintre taina Sfintei Spovedanii și Cateheza, reliefând rolul catehetic al acestei taine precum și importanța ei deosebită ca mijloc de catehizare individuală.
În Capitolul III al lucrării voi trata
CAPITOLUL I – CAPITOLUL I – TAINA SFINTEI SPOVEDANII
Întemeierea Sfintei Taine a Spovedaniei și importanta ei
Taina Spovedaniei este una dintre cele șapte taine ale Bisericii noastre Ortodoxe. Putem afirma că este Taina necesității, având certitudinea că fără această Sfântă Taină creștinul nu se poate apropia de Hristos, adică de Împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului. Prin Sfânta Taină a Mărturisirii, creștinul primește dezlegarea de păcate de la preot, dar mai ales iertarea de către Mântuitorul Hristos.
Această Taină a fost săvârșită de către Hristos însuși prin iertarea păcatelor acordată numeroaselor persoane care își mărturiseau credința lor în El ca Fiu al lui Dumnezeu și care cereau ajutorul Lui, mărturisindu-și păcatele și acceptându-i îndemnul de a nu mai păcătui. Ca primul săvârșitor, Hristos a acordat „iertarea păcatelor numeroaselor persoane care mărturiseau credința în El.”
Trebuie precizat faptul că Taina Mărturisirii are un fundament biblic. În Sfânta Scriptură se vorbește des despre iertarea păcatelor. Încă de la primul păcat, cel al strămoșilor Adam și Eva, Dumnezeu cheamă la mărturisire pe om. Descrierea păcatului silește pe om la o scurtarea a vinei sale, la o cunoaștere de sine, mărturisirea personală e un mijloc de adâncire a conștiinței personale, mijloc de creștere spirituală. Același lucru a fost și la Cain, care și a ucis fratele, a fost chemat la o mărturisire personală.
Sunt celebre mărturisirile regelui David. Mărturisirea pentru uciderea lui Urie, mărturisire făcută după ce i-a luat soția. Dar această mărturisire a făcut-o David nu numai în fața proorocului Natan, ci în fața tuturor neamurilor, eternizându-o în Psalmul 50.
La Daniel (9, 20) vedem următoarele: „Și în vreme ce grăiam și mă rugam și mărturiseam păcatul meu și păcatul poporului meu Israel și cădeam cu ruga mea fierbinte înaintea Domnului…” și se arată mărturisirea păcatelor proorocului și ale poporului.
În cele mai multe cazuri Hristos a împărtășit, harul vindecării și implicit al curățirii de păcate fie prin mâna Sa, fie printr-o materie atinsă de mâna Sa și pusă în contact cu cel bolnav, fie datorită puterii ce iradia din trupul Său la apropierea celui bolnav de El, sau prin cuvântul Său, ca relație personală și directă cu cel bolnav, cuvânt plin de puterea Lui dumnezeiască (Matei 8, 31; 9, 28-29; 9, 22; 9, 25, etc).
Puterea prin care Hristos ierta păcatele celor ce își mărturiseau credința în calitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu și vindeca pe cei care se apropiau de Trupul Lui, scandalizând pe mulți dintre iudei, arată că Hristos n-a fost un simplu om, ci Dumnezeu întrupat. Hristos a practicat această Taină în calitatea Sa de Dumnezeu și Om adevărat.
În preajma înălțării Sale la cer, Hristos a instituit Taina Mărturisirii și a dat ucenicilor Săi puterea Duhului Sfânt de a ierta păcatele, suflând asupra lor și zicând: „Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele, iertate vor fi, și cărora le veți ține, ținute vor fi” (Ioan 20, 22-23). Aceasta nu înseamnă că puterea iertării de păcate pe care a dat-o ucenicilor Săi și urmașilor acestora până la sfârșitul veacurilor este o putere despărțită de puterea lui Hristos. Puterea dată Apostolilor este puterea Lui, fiindcă iertarea nu se dă în mod vizibil numai pe pământ, de urmașii Apostolilor, ci și în cer, de Hristos Însuși.
Vrednicia apostolească nu este limitată numai la persoana apostolilor, ci este succesorală, fiindcă apostolia Sfinților Apostoli este veșnică. Acesta este motivul pentru care Hristos ține să precizeze: „Adevărat vă spun vouă: oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer, și oricâte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în cer” (Matei 18, 18). Formula de dezlegare a păcatelor, rostită de preotul ortodox, face mai întâi referire la iertarea pe care cel păcătos o primește de la Hristos, și apoi de la cel căruia Hristos i-a acordat această putere.
Taina mărturisirii are numeroase temeiuri în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție, din care rezultă practicarea ei continuă încă din epoca apostolic (Fapte 19, 18; Ioan 1, 9; Iacov 5, 16; I Corinteni 5, 1-7; II Corinteni 2, 5,11 ș. a.). Subliniind importanța deosebită a acestei taine Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Preoții locuiesc pe pământ, dar dispun de cer căci au primit o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor, căci n-a zis acestora: Oricâte veți dezlega și lega pe pământ…vor fi dezlegate sau ținute în cer. Această legătură a sufletului se înalță până la cer. Căci orice hotărăsc preoții jos, confirmă Dumnezeu sus… Aceștia au primit puterea nu asupra necurăției trupești, ci asupra celei a sufletului și nu de a fi martori ai curățirii, ci a curăți radical de păcate”. Au și stăpânitorii pământului puterea de a lega; dar leagă numai trupurile. Puterea de a lega a preoților, însă, leagă sufletele și străbate cerurile; Dumnezeu întărește sus în ceruri cele făcute de preoți pe pământ; Stăpânul întărește hotărârea dată de robi. Ce oare altceva a dat Dumnezeu preoților decât toată puterea cerească? Domnul a spus iarăși: „Tatăl a dat toată puterea Fiului” (Ioan 4, 20), însă toată această putere a fost încredințată de Fiul, preoților”.
Vedem, așadar, puterea mare pe care Dumnezeu a dat-o preoților. Căci prin ei Mântuitorul Hristos își continuă peste veacuri lucrarea Sa de mântuire a lumii (Matei 28, 20).
Numai persoanele alese de Hristos în mod obiectiv și verificabil, cum au fost aleși și Apostolii, pot avea și exercita puterea de a ierta păcatele, pe care au primit-o din partea lui Hristos. Garanția aceasta o au doar cei ce au fost arătați ca atare de Duhul Sfânt, printr-un act de consacrare săvârșit în Biserică și garantat de ea, prin invocarea Duhului Sfânt de către episcop, ca urmaș al Apostolilor. Biserica, în calitate de trup al lui Hristos, plină de Hristos, este mediul vizibil în care și prin care Hristos alege unele persoane, pe care le învestește cu puterea Sa ca să exercite El Însuși, prin ele, această putere. Actele săvârșite de persoana consacrată în modul acesta au calitatea de acte ale lui Hristos.
În raportul cu Hristos și cu Biserica, persoanele alese în mod obiectiv pentru exercitarea acestei puteri, pe de o parte, primesc această putere de la Hristos, pe de alta, o primesc printr-un act săvârșit în Biserică și garantat de Biserică, adică de către o altă persoană aleasă printr-un act săvârșit în Biserică, printr-o rugăciune și rânduială a Bisericii, o persoană garantată deci de comunitatea bisericească în comuniune cu toate celelalte comunități bisericești. Alegerea unei astfel de persoane e deci un act al Duhului Sfânt, dar și al Bisericii; sau al Duhului Sfânt lucrător printr-un act vizibil săvârșit în Biserică, sau de Biserică. Actele săvârșite de persoana consacrată în modul acesta au calitatea de acte ale lui Hristos, prin faptul că au girul Bisericii. Biserica în calitate de trup al lui Hristos, plină de Hristos, e mediul vizibil în care și prin care Hristos alege unele persoane pe care le investește cu puterea Sa, ca să exercite El însuși prin ele această putere.
Taina iertării păcatelor de către episcopii și preoții Bisericii a fost practicată de la începutul Bisericii. Cazul lui Anania și al Safirei dovedește, prin abatere, regula mărturisirii păcatelor în fața Apostolilor (Fapte 5, 3). Este drept că în Epistola lui Iacob credincioșii sunt îndemnați: „Mărturisiți-vă unul altuia păcatele și rugați-vă unul pentru altul, ca să vă vindecați, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacob 5, 16), însă în acest text nu e vorba de iertarea păcatelor, fiindcă această iertarptul că au girul Bisericii. Biserica în calitate de trup al lui Hristos, plină de Hristos, e mediul vizibil în care și prin care Hristos alege unele persoane pe care le investește cu puterea Sa, ca să exercite El însuși prin ele această putere.
Taina iertării păcatelor de către episcopii și preoții Bisericii a fost practicată de la începutul Bisericii. Cazul lui Anania și al Safirei dovedește, prin abatere, regula mărturisirii păcatelor în fața Apostolilor (Fapte 5, 3). Este drept că în Epistola lui Iacob credincioșii sunt îndemnați: „Mărturisiți-vă unul altuia păcatele și rugați-vă unul pentru altul, ca să vă vindecați, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacob 5, 16), însă în acest text nu e vorba de iertarea păcatelor, fiindcă această iertare se obține de la Dumnezeu prin episcop sau preot ca aleși și trimiși de Dumnezeu. Prin mărturisirea reciprocă și prin rugăciunile ce le fac unii pentru alții, credincioșii își vindecă numai slăbiciunile care-i duc la păcatele pe care le-au arătat. Este adevărat că în Biserică se practică și o iertare a credincioșilor între ei, dar aceasta pentru sporirea duhovnicească, și nu pentru iertarea păcatelor lor de Dumnezeu. Mărturisirea păcatelor între credincioși este numai o condiție pentru iertarea lor de Dumnezeu (Matei 3, 23-25).
Despre Spovedanie avem mărturisiri din Sfânta Tradiție, de la Sfinții Părinți și scriitori bisericești. Dezlegarea păcatelor a arătat-o Sfântul Iacob (5, 14) ca producându-se exclusiv prin rugăciunea preoților. Despre practicarea acestei Taine încă de la începutul Bisericii în toate cele trei componente ale ei (mărturisirea păcatelor în fața preoților, căința pentru ele și iertarea acordată de preot) există numeroase mărturii. Referitor la mărturisirea păcatelor, Clement Romanul spune: „E mai bine să-ți mărturisești păcatele decât să-ți împietrești inima”, făcând mențiune și de rolul preotului în primirea mărturisirii și în impunerea penitenței ce îi urma (prima epistolă către Corinteni, cap. 5 și 15). Prin adresarea către persoana a doua la singular, acești ucenici ai apostolilor arată că vorbesc despre o mărturisire individuală a păcătoșilor, nu de una în masă.
Existența mărturisirii individuale înaintea episcopului (deci și a preotului) și dezlegarea de către episcop este certificată în secolul al III-lea și de Didascalia Apostolilor, care constituie textul de bază al cărții I și II din Constituțiile apostolice, alcătuite mai târziu. Didascalia spune episcopului: „Să nu dai pentru fiecare păcat aceeași sentință, ci pentru fiecare una proprie, judecând cu multă chibzuială fiecare greșeală, pe cele mici și pe cele mari, și într-un fel pe cea cu lucrul, într-altul pe cea cu cuvântul, în mod deosebit pe cea cu intenția, sau calomnia, sau bănuiala. și unora le vei impune ajutorarea săracilor, altora posturi, iar pe alții îi vei despărți pe măsura păcatului lor”. Despărțirea aceasta însemnă oprirea de la Sfânta Împărtășanie, de la comuniunea cu Hristos și deci și de la comuniunea cu ceilalți (excomunicare). Astfel, Clement Romanul spune în prima sa epistolă către Corinteni despre Sfânta Spovedanie, la fel face și Sfântul Ignatie Teoforul, asemenea și Sfântul Irineu.
În secolul al III-lea Tertulian aseamănă mărturisirea păcatelor cu arătarea rănilor în fața medicilor. Cei ce nu le descoperă din rușine, mor roși de ele. „Eu nu dau loc rușinii, deoarece câștig mai mult din lipsa ei”. Tot el vorbește și despre „mărturisirea păcatelor și arătarea rănilor în fața medicilor”. Sfântul Ciprian al Cartaginei s-a ocupat de această taină a mărturisirii mai îndeaproape. El a vorbit de pocăința necesară pentru ca păcatele să poată fi iertate, despre dezlegarea care se dă de către preot. „El vede în preot un medic sufletesc și accentuează mult trebuința mărturisirii păcatelor în fața preotului sau episcopului”. Și Origen „consideră mărturisirea păcatelor la preot ca o arătare a rănilor sufletești la medici”. Ele explică cuvintele „că fărădelegea mea eu o voi vesti” (Psalmul 37, 18). Despre vestirea fărădelegii, adică despre mărturisirea păcatului, Origen afirma: „privește deci ce ne învață scriptura, că nu trebuie să ascundem păcatul nostru înăuntru. Căci precum aceia care au păcătuit, dacă ascund și rețin înlăuntrul lor păcatul, sunt presați înlăuntrul și aproape se sufocă de veninul sau de suflul păcatului. Dar dacă se face el însuși acuzatorul său, când se acuză și se mărturisește, își vânează păcatul și elimină cauza bolii. Numai privește atent cui trebuie să mărturisești păcatul tău. Probează mai întâi medicul căruia trebuie să-i spui cauza bolii tale, care să știe bolii cu cel bolnav, să plângă cu cel ce plânge, care să cunoască disciplina participării al durere și a compătimiri”.
Un mare Sfânt Părinte care a vorbit de această Taină a fost și Sfântul Vasile cel Mare. Subliniez un lucru important pe care Sfântul l-a spus, acela că „mărturisirea de bună voie înjumătățește timpul pocăinței”. El recomandă la monahi două mărturisiri: una în fața obștii și una în fața preotului care are harul de a dezlega păcatele. Și fratele Sfântului Vasile cel Mare, Sfântul Grigore de Nyssa, vorbește despre mărturisirea benevolă a păcatelor.
Sfinții Părinți mai noi au vorbit și ei despre Sfânta Taină a Mărturisirii. Astfel, Sfântul Simeon Noul Teolog, vorbind despre această Taină, spune că putea „primi spovedania și un părinte harismatic, chiar dacă nu primise hirotonia ca preot”, dar nu mărturisirea ca Taină.
După cum se poate observa, Sfinții Părinți au lăsat în urma lor un tezaur al experierii lor ecleziale. Ei au vorbit despre această mare Taină, nu dintr-un raționalism pur ci din propria lor experiență. Putem spune că mărturisirea păcatelor, urmărind firul scripturistic și cel patristic, este Taina dătătoare de viață, este taina care aduce harul. Pentru că prin ea ne putem apropia fără de osândă de Taina Sfintei Împărtășanii.
Pocăința ca realitate fundamentală a Spovedaniei
La scaunul spovedaniei nu se poate veni decât pe fondul unei stări de pocăință. La început această pocăință nu este decât o mustrare de conștiință, o neliniște interioară. Mustrarea de conștiință nu este decât o neliniște între sinele nostru și faptul săvârșit de noi. Această stare nu poate fi numită cu adevărat pocăință, ci numai un prim pas spre autentica pocăință. Această cale de urmat spre pocăință este, bineînțeles, ca și viața creștin autentică, anevoioasă.
Pentru a ne da seama ce este cu adevărat pocăința am să redau un text de la sfinții filocalici Calist și Ignatie care au experiat pocăința: „Iar înțelesul numelui de pocăință precum am cunoscut din adevăratul chip al lucrurilor, este acesta: ea e cerere întinsă în tot ceasul, rugăciune plină de zdrobire pentru iertarea celor trecute, care să ne apropie de Dumnezeu; și întristare care să ne păzească de cele viitoare. Și iarăși: pocăință s-a dat oamenilor ca har după har. Căci pocăința este a doua naștere din nou din Dumnezeu, și după arvuna primită din credință primim darul, harisma Lui prin pocăință. Pocăința e ușa milei, ce se deschide celor ce o caută pe ea. Prin ușa aceasta intrăm la mila dumnezeiască și fără această intrare nu vom afla mila. Pentru ca toți am păcătuit, după dumnezeiasca Scriptură, îndreptându-se în dar prin harul Lui”(Romani 3, 24) Pocăința este harul al doilea și el se naște în inima omului din credință și din frică. Iar frica este toiagul părintesc care ne călăuzește pe noi până ce vom ajunge la raiul duhovnicesc. Și când vom ajunge acolo, ne lasă și se depărtează. Căci Raiul este iubirea lui Dumnezeu în care se află dulceața tuturor fericirilor. Și iarăși: „Precum nu e cu putință a trece marea cea mare fără o corabie sau luntre așa nu poate străbate cineva spre iubire fără frică. Marea acoperită de aburi sărați, așezată între noi și raiul gândit cu mintea, o putem trece cu corabia pocăinței, prin care străbate marea lumii acesteia spre Dumnezeu, ne scufundăm în marea acoperită cu aburi sărați”.
Fără adevărata pocăință nu ne putem apropia de Dumnezeu, chiar dacă mergem destul de des la scaunul Spovedaniei. Dacă nu suntem cuprinși de evenimentul pocăinței, spovedania rămâne juridică. După cum am vorbit pocăința este deosebită de mustrarea de conștiință „conștiința individuală a stării de păcătoșenie nu este încă pocăință”.
Sfinții Părinți pun pocăința în legătură cu Botezul pentru că, atât Botezul, cât și pocăința sunt aducătoare de har, harul Botezului fiind germenele omului nou. Pocăința ca taină aduce har, prin apropierea și înălțarea la Dumnezeu pentru că omul să se apropie de Euharistie. „Pocăința luptă mai mult cu fața spre trecut, iar Botezul cu fața spre viitor. Ea înlătură gunoiul adunat cu timpul în suflet, ca să deschidă drum propășirii omului meu născut la Botez”. Pentru aducerea harului, sporirea harului Mărturisirii este nevoie tocmai de cea de-a doua pocăința, așa cum o numesc Părinții. Ea este și lucrează în interiorul omului, ea dinamizează sufletul spre Dumnezeu.
Părintele filocalic Marcu Ascetul face legătura între pocăință și rugăciune. Ele sunt într-o legătură intrinsecă. El spune că atunci când facem bine să ne căim pentru că această arată că îl puteam face și mai înainte, iar dacă nu l-am făcut suntem vinovați.
Sfântul Ioan Scărarul cuprinde și el în pocăință nu numai un regret pentru păcatele trecute, ci și o lucrare a virtuților și o răbdare a necazurilor. „Pocăința este împăcarea cu Dumnezeu, prin lucrarea virtuților opuse greșelilor. Pocăința este răbdarea tuturor necazurilor”.
„Într-o pocăință stăruitoare de fiecare clipă se arată rodul împlinit al harului primit la Botez, răspunsul nostru la acest har. Ea e o adevărată harismă ce crește din har prin conlucrarea noastră cu el. Pocăința e rodul perpetuat și continuu adâncit al harului Botezului. Biserica ține și din acest motiv la Taina Pocăinței ca la una ce ne dă mereu harul creșterii continue în Hristos, ca un ajutor mereu nou în această creștere, sau ne conduce pe drumul desăvârșirii”.
Mântuitorul Iisus Hristos își începe propovăduirea Evangheliei prin chemarea la pocăință: „pocăiți-vă căci s-a apropiat Împărăția cerurilor” (Matei 4, 17; Marcu 1, 15). Creștinul nu este chemat să se pocăiască o dată, ci „să se pocăiască neîncetat”. După cum vedem și Mântuitorul cheamă la pocăință. Dar pocăința a existat și înainte în Vechiul Testament: pilda lui David (II Samuel 12, 31), cetatea Ninive (Iosua). În Noul Testament, Sfântul Ioan Botezătorul vestește apropierea cerurilor îndemnând la pocăință.
Un îndemn pe care Mântuitorul ni-l dă la pocăință este în pilda fariseului și a vameșului (Luca 18, 10-14): să nu ne rugăm ca fariseul, ci să ne căim de păcatele noastre ca vameșul.
Pocăința poate fi numită și întoarcerea de la starea împotriva firii la cea după fire sau întoarcerea de la diavol la Dumnezeu. Ea este necesară pentru iertarea păcatelor, fiind în egală măsură cu pocăința. Dacă pocăindu-ne pentru relele făcute ne întoarcem la Dumnezeu de la noi, întoarcerea noastră ne dă dezlegarea de fărădelegi pe măsura întoarcerii. Căci cui i se iartă mult, a iubit mult și de aceea se spune că femeii aceleia i s-a iertat mult pentru că a iubit mult (Luca 7, 47). Deci pe măsura pocăinței, se măsoară cantitatea iertării. Să nu ne înșelăm pe noi înșine, socotind că nu se administrează aceste reguli, aceste judecăți”.
Păcatul nu este o realitate, ci este o stare și tocmai de aceea el se iartă pe fondul pocăinței și al înjosirii de sine. Ruperea duhovnicească dintre creștin și Dumnezeu nu se face datorită unui păcat, ci datorită „ruperii de trupul lui Hristos”. Atunci când păcatul pune stăpânire pe om, pe sufletul său, legătura existențială cu Dumnezeu este ruptă. Toate păcatele sunt iertabile după cum se vede la Origen în omiliile la psalmi dar bineînțeles dacă ele sunt pocăite. Tradiția Bisericii nu cunoaște păcate neiertabile.
Dar cum se poate reface această legătură duhovnicească cu Dumnezeu, „prin smerire de sine, acceptarea și pocăință. Prin pocăință și în al doisprezecelea ceas, omul poate ajunge la Dumnezeu asemenea tâlharului care a strigat: „Doamne, pomenește-mă când voi veni întru Împărăția Ta!” (Luca 23, 42). Prin această strigare tâlharului i s-au deschis porțile Raiului. Pocăința adevărată, căința profundă este intrarea omului în împărăția lui Dumnezeu. Dumnezeu vrea să sălășluiască în om, dar are nevoie de încuviințarea noastră, de acceptul nostru, accept pe care îl acordăm prin pocăință . Dumnezeu despre Care este spus că odihnește întru sfinți, sfinți ne-a gândit pe toți; Dumnezeu care vede că omul nu se dă Lui același Dumnezeu se întristează și plânge pentru îndărătnicia mortală a omului. Până unde? Plânge până căința lui Dumnezeu ajunge la pogorârea Lui în neamul nostru.
Dumnezeu a dat oamenilor posibilitatea curățirii prin pocăință datorită iubirii Sale. Această iubire se revarsă asupra oamenilor din Sfânta Treime. Dumnezeu ne-a sfințit prin Duhul Sfânt și ne-a făcut după chipul Lui…să ne smerim și prin pocăință vom dobândi o inimă plină de milă”.
Necesitatea pocăinței nici nu se poate pune la îndoială. Ea este cea care aduce milă, harul într-un cuvânt: prezența lui Dumnezeu în om. „Pocăința este necesară nu numai pentru a primi omul harul, ci și pentru a-l păstra sau a-l redobândi. Întrucât omul păcătuiește în fiecare zi, este nevoie să se pocăiască zi de zi”.
Pocăința cea adevărată vine pe fondul suferinței de foame, frig, căldură, nedreptate și prigoane fiindcă „sufletele se avântă spre Domnul și nu se mai lipește de cele pământești ci se roagă lui Dumnezeu cu minte curată”. „Pocăința este asuprirea tare a pântecelui și lovirea sufletului printr-o simțire adâncă”. Cel ce se pocăiește este plin de nădejde și nu-și pierde încrederea în Dumnezeu, „cel ce se osândește sincer pe sine, nu e osândit de Dumnezeu, Căci trezește mila Lui”.
Pocăința deschide cerul, pocăința ne leagă în rai, pocăința biruie pe diavol, după cum încrederea în noi ne facem să cădem.
„Căința omului nu are nimic de a face cu orgolioasa durere a celui rănit”. Căința nu este după cum vedem o mustrare egoistă a eului. Ea este o hotărâre mai mult sau mai puțin ușoară, doar a voinței, fie ea și însoțită de remușcare psihologică și de promisiuni de „îndreptare. Importanța pocăinței stă în aceea că ea face posibil accesul total și personal la experiența adevărului, la recunoașterea căderii omului, la aceea a adevărului de la care omul a fost izgonit. Până la urmă pocăința este o experiență de viață, care e comuniunea cu Dumnezeu. De aceea „să-ți simți astfel păcatele este un har de la Dumnezeu”. Deci căința pentru îndepărtarea de Dumnezeu, vine de la Creatorul, de la Dumnezeu.
Căința nu este nicidecum ceva exterior, ci ea exprimă gândul. Căința este opusă descurajării, căința fiind purtată de o credință în mai bine. Descurajarea este o resemnare care duce spre îndoială, spre pesimism. Căința tinde spre Dumnezeu, ne ridică la El. Ea este „un transparent spre Dumnezeu, este actul cu care împunge Dumnezeu inima noastră neîncetat, este mâna Lui, care ne trage mereu în sus. Căința este o relație între noi și cineva mai presus de noi. Ea ne arată ca fiind în legătură cu acel cineva. Dacă n-am fi în relație, dacă n-am fi așezată cu fața sufletului întoarsă spre un for de judecată personal și suprem, nu ar fi explicabilă căința, o aramă de unde răsună în noi judecățile și pretențiile absolute ale căinței.
Căința este o bărbăție omenească, având bineînțeles o putere lăuntrică. Ea are două elemente care o fac o realitate, un eveniment complex. Primul element este o nemulțumire continuă cu starea în care ne aflăm și al doilea element este o încredere statornică și neclintită în posibilitățile uriașe. „Sunt cel mai mare păcătos, spune totdeauna omul căinței, sunt un nevrednic”. Omul căinței este plin de nădejde și încredere în Dumnezeu. Căința este o relație cu Dumnezeu, atât prin caracterul ei de judecătoare absolută, cât și prin bărbăția nedescurajată cu care îndeamnă pe om spre mai bine.
Pocăința ca stare permanentă este în primul rând îndemnată de Sfânta Scriptură: „Dar Dumnezeu trecând cu vederea veacurile neștiinței vestește acum oamenilor ca toți de pretutindeni să se pocăiască.” (Faptele Apostolilor, 17, 30). Ea este dată de către Dumnezeu: „Așadar și păgânilor le-a dat Dumnezeu pocăința spre viață.” (Faptele Apostolilor 11, 18). Date fiind aceste două mici argumentări scripturistice, omul nu consideră pocăința ca fiind ceva firesc al său. Omul crede că pocăința este ceva specific zilelor de post, a căror finalitate este Sfânta Împărtășanie. Acest lucru este total greșit pentru că starea de pocăință trebuie să ne caracterizeze, să ne ipostazieze interiorul. Pocăința este o trebuință firească a sufletului omenesc.
Am avut ieri nevoie de pocăință, avem astăzi nevoie, avem și mâine nevoie de ea. Dacă ea este firească sufletului omenesc, trebuie să ne însoțească la tot pasul, ea este o lopată întoarsă înapoi spre curățirea omului de păcatele adunate după Botez, ca omul să poată înainta luptând”. Pocăința permanentă vine și devine firesc al persoanei pe fondul smeririi de sine și pe fondul rugăciunii. Un părinte filocalic, Sfântul Grigorie Palama, pune pocăința permanentă pe fondul rugăciunii neîncetate, când Domnul Iisus este chemat în ajutorul nostru, în sprijinul nostru.
Sunt persoane care aveau o relație cu Dumnezeu, cu Biserica, dar când au păcătuit mai greu o dată au rupt orice legătură cu Dumnezeu. Și au argumentat reținerea că sunt păcătoși, că sunt prea păcătoși ca să-i mai ierte cineva. După cum am văzut mai sus, Sfântul Ioan Gură de Aur spune clar: pocăiește-te, pocăiește-te. Ai căzut? Ridică-te. Sfântul părinte îndeamnă la pocăință permanentă.
O altă situație care face să rămânem exteriori, ca pocăința să nu devină firesc al nostru este dedublarea credinciosului. Când este la biserică este cuprins de pocăință, iar când merge la îndeplinirea nevoilor și cerințelor cotidiene uită de tot (Dumnezeu, Biserică, pocăință) și devine vulnerabil cu semenii, atât prin comportament, cât și prin atitudine. Pocăința trebuie să aibă un caracter ontologic. Trebuie să fim însoțiți permanent de această stare chenotică în toate acțiunile noastre. Starea de pocăință trebuie să devină ceva normal, să nu mai fie o anormalitate, să devină o realitate personală permanentă.
Dar ca să facem pocăința ca fiind un dat firesc, trebuie să fim îndreptați spre Dumnezeu prin rugăciune. Psalmul 50 al lui David este rugăciunea autentică prin care se cere pocăință permanentă: „Miluiește-mă Dumnezeule după mare mila Ta…”, acest prim stih ne arată unde ne aflăm față de Dumnezeu, sufletul nostru cum este față de El. Duhul nostru este neputincios, dar având mila lui Dumnezeu, El ne va ridica, căci „jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit, inima înfrântă și smerită.” Știm faptul că Dumnezeu iubește pe toți oamenii, „dar și mai mult îl iubește pe cel care Îl caută”.
Fiind cuprinși de pocăință permanentă și căutarea noastră după Dumnezeu nu încetează. Duhul lui Dumnezeu va fi cu noi tot timpul, „părăsind orice altă grijă, să ne îngrijim pe cât e cu putință de pocăință, ca să dobândim bunătățile de acum și cele viitoare, cu harul și iubirea de oameni a Domnului nostru…”.
Deci trebuie și noi să ne pocăim ca vameșul, ca fiul risipitor, ca desfrânata sau ca Maria Egipteanca și atunci harul Domnului va fi cu noi și în noi.
Spovedania – mijloc de creștere în relație cu Dumnezeu și cu aproapele
Biserica lui Hristos a dat omului posibilitatea de a se apropia și a sta în legătură permanentă cu Dumnezeu. Această legătură se poate spune că este Taina Spovedaniei, care are ca finalitate împărtășirea cu Hristos. Sfânta Spovedanie este Taina care împlinește și manifestă adevărul Bisericii, viața acesteia. În același timp divină și umană, ea este participarea la moartea și învierea lui Hristos. Prin această mare taină eclezială persoana umană să descătușează din chingile patimilor. Prin eliberarea de patimi persoana își îndreaptă sau are o atenție distributivă. Atenția aceasta a persoanei este una orizontală, dar fundamentată pe verticală. Numai după ce privirea umană este verticală, adică îndreptată spre Dumnezeu, se poate concepe și cea orizontală orientată spre semeni. Sunt foarte mulți oameni, care sunt buni cetățeni ai comunităților din care ei fac parte, dar relația cu Dumnezeu este nulă.
Omul, după ce vine la scaunul spovedaniei, privirea sa asupra semenului trebuie văzută din perspectiva lui Dumnezeu. În semenul nostru trebuie să vedem pe Hristos, căci omul a fost făcut chip al lui Dumnezeu. Adevărata viață a omului se află în persoana aproapelui Său. Astfel, omul, după ce își manifestă în chip liber și personal apropierea de Dumnezeu prin spovedanie, trebuie să se apropie și de semen.
Foarte mulți creștini merg la scaunul mărturisirii în chip formal, individualist. Din această cauză ei îl elimină pe semen, iar uneori chiar și pe Dumnezeu. Se vine la spovedanie uneori în scopul justificării și al liniștirii conștiinței psihologice. Într-o asemenea concepție, păcatul nu e decât o vinovăție individuală supusă unor clarificări obiective gradate: el devine un caz predeterminat juridic și cere o ispășire, o răscumpărare prin aplicarea unei pedepse prevăzute într-un regulament corespunzător. O astfel de limitare a adevărului tainei la acceptarea vinovăției și la aplicarea regulii prevăzute este suficientă ca să transforme spovedania într-un fel de tranzacție juridică, rațională, într-un act umilitor din punct de vedere psihologic, necesar ca să fie răscumpărată suficiența etică a conștiinței egocentrice. În cadrul acestei tranzacții, iertarea păcatelor devine sinonimă cu justificarea juridică, cu scăparea de mustrările de conștiință. De câte ori omul vine la spovedanie din cauza acelui trebuie sau așa e bine se cade exact în ceea ce am citat mai sus din teologul grec.
Omul, când vine la spovedanie, nu caută ieșirea din individualism. El are o gândire egocentrică. Și după ce pleacă de acolo, cu toate că ar trebui să aibă loc transformări interioare foarte mari, inima sa este tot plină de ură. Aceste transformări interioare nu sunt date de Taina Spovedaniei, pentru că taina nu este o practică magică. Aceste transformări interioare trebuie să plece din voința liberă a omului de a fi cu Dumnezeu. Dacă omul vrea să petreacă cu Dumnezeu în permanență, el trebuie să se apropie și de semen în același timp.
Cea mai mare apropiere de Dumnezeu și de semen se manifestă în iubirea vrăjmașilor noștri. Această iubire este o caracteristică esențială a iubirii creștine. Iubirea de vrăjmași se manifestă atunci când ea nu este determinată de interese și avantaje. În Evanghelia de la Luca se spune foarte clar de această iubire: „Și precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea; și dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteți avea? Căci și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Și dacă faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumire puteți avea? Și dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiți să luați înapoi, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii dau cu împrumut păcătoșilor, să primească înapoi întocmai. Ci, iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și dați cu împrumut, fără să nădăjduiți nimic în schimb, și răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi” (Luca VI, 32-35).
Săvârșindu-se această taină în chip formal atât de preot cât și de credincios (prin participarea sa), Dumnezeu nu mai este cunoscut sau simțit. Analizând sau, mai bine spus, meditând asupra relațiilor cu semenii și cu Dumnezeu am ajuns la următoarea concluzie: parcă am trăi în două lumi paralele. Când suntem la biserică sau rugăciune, avem impresia că suntem numai noi cu Dumnezeu. Când suntem în desfășurarea relațiilor interumane îl excludem pe Dumnezeu. În aceste relații ne manifestăm ca și când am crede că Dumnezeu este numai la biserică și atât.
Dacă petrecerile noastre interioare ar fi mai profunde, sunt convins că am putea vedea reabilitările așa cum sunt, fără acele lumi paralele.
În relațiile personale cu semenii este foarte mare lucru să iertăm. Adeseori, când cineva ne greșește, spunem că îl iertăm, dar nu imităm greșeala sa. Când mergem la Spovedanie, când cu pocăință se mărturisește acest lucru trebuie să uităm acel incident. Dacă rămânem ancorați în acel eveniment, totul devine juridic, exterior, chiar și profunda noastră pocăință manifestată la spovedanie.
Relația noastră cu semenul, atât înainte de Spovedanie, cât și după Taină, trebuie să fie o relație plină de iubire și milostivire. Aproapele nu se dă, ci se face când te oferi pe tine însuți semenului din iubire, abia atunci devine cu adevărat aproape al tău.
Milostenia este cea care ne deschide calea spre semen. Ea trebuie să vină de la Dumnezeu, de la relația cu El. Sfântul Ioan Gură de Aur spune într-una din omiliile sale: „Dă o bucată de pâine și ia raiul; dă lucruri mici și ia lucruri mari; dă cele pieritoare și ia pe cele nepieritoare; dă cele stricăcioase și ia pe cele nestricăcioase… dă săracului, pentru ca, chiar dacă tu vei tăcea să vorbească mii și mii de guri, să stea de față milostenia și să te apere! Răscumpărarea de suflet este milostenia! De aceea, după cum înaintea ușilor bisericii sunt vase pline cu apă, ca să vă spălați pe mâini, tot așa în afara bisericii stau săracii, ca să vă spălați mâinile sufletului”.
Milostenia este ajutorul nostru pentru semenul nostru într-un mod dezinteresat. Când facem acest act, nu trebuie să-l facem la îndemnul cuiva. El trebuie să izvorască din lăuntrul nostru. Dacă actul de milostenie pleacă, dintr-un context convențional, atunci el devine un gest exterior interiorului uman. Actul milosteniei trebuie să se fundamenteze pe iubire, dar mai ales pe smerirea de sine. Smerirea este ordinea rânduită de Dumnezeu. Ea este fundamentală pentru milostenie, căci, dacă nu, se cade în mândrie, care este mama tuturor pătimirilor. Milostenia ajută pe om să iasă din închiderea sa egocentrică, care-l baricadează față de Dumnezeu și față de semen.
Un lucru important pentru omul care vine la mărturisire și relația sa cu semenul este și rugăciunea. Foarte mulți consideră rugăciunea ca fiind ceva în plus și fără de folos în relația penitent-semen. Este ceva anormal sau nu este ceva emancipat, să te rogi. Dar rugăciunea este o necesitate antologică a firii omenești. Ea nu este o practică a magiei, ci este o realitate ce curge sau ar trebui să curgă din lăuntrul omului. Dumnezeu nu are trebuință de rugăciunea omului. Omul are nevoie de rugăciune pentru că rugăciunea valorifică oferta lui Dumnezeu. Nu îl coboară pe Dumnezeu în lume, ci îl înalță pe om la Dumnezeu.
După ce omul devine un rugător în primul rând lăuntric, el își poate îndrepta atenția și spre semen. El este îndemnat sau chiar și inspirat să-și reverse rugăciunea și asupra semenului. El îi va include și pe semeni în rugăciune, căci toți oamenii sunt chipuri ale lui Dumnezeu. Creștinul trebuie să-și extindă rugăciunea și asupra semenilor și din punct de vedere al temeiului bisericesc. Ca mădulare ale trupului lui Hristos, credincioșii sunt organic legați laolaltă. Durerile, grijile și nevoile fiecărui mădular nu se pot înțelege independent de durerea, grijile și nevoile celorlalte. De aceea este firesc să nu se roage ca individ izolat, ci ca mădular al trupului unitar al lui Hristos.
După cum se știe Împărăția Cerurilor începe de aici de pe pământ. Așa că, de aici trebuie să ne pregătim pentru veșnicie, căci ea aici este. Dacă noi ocolim pe semen, sau lumea în ansamblul ei, nu facem decât să negăm existența Creatorului. De aici trebuie să ne punem în slujba aproapelui. Cu atât mai mult la îndemnul preotului duhovnicesc este necesar apropierea de semen. În relațiile cu semenii nu trebuie să ne stăpânească neîncrederea. Dacă suntem neîncrezători, îndoiți de aproapele, totul devine o atitudine exterioară. Această atitudine ne îndepărtează de Dumnezeu, în primul rând, și apoi în relațiile cu semenii noștri.
Actualitatea Sfintei Taine a Spovedaniei în societatea de astăzi
În zilele contemporane, foarte mulți oameni, dacă nu majoritatea, au început să creadă că Taina Mărturisirii este o practică veche sau invenție a preoților. Acum, în aceste timpuri, mulți oameni au început să pună accent pe consilierea psihologilor. Ei sunt de părere că un psiholog te poate ajuta mai mult decât un preot.
Acest lucru a fost generat de egoismul care și-a pus foarte mult amprenta pe lăuntrul uman. Putem spune că egoismul și individualismul au devenit în general o stare umană. Omul contemporan nu mai trăiește, ci el supraviețuiește ca o individualitate, dar nu trebuie să negăm faptul că și superficialitatea unor slujitori ai sfintelor altare a dus la îndepărtarea omului de la cele sfinte, cu precădere de Spovedanie și Euharistie.
În societatea post-modernistă, omul a început să se identifice cu toate felurile de consum: media, gastronomic, sexualitate, etc. Tocmai din această cauză „ideea de Dumnezeu” pentru omul consumator pare ceva nefolositor și mult prea depășit. Argumentul său este „trăim în secolul XXI” și Dumnezeu nu există, oamenii s-au deșteptat, nu mai pot fi fraieriți și prostiți. Aceste lucruri le-am auzit în diferite cercuri de oameni despre care am constatat erau foarte mari consumatori de sexualitate și media. Ei sunt de părere că psihologul și consilierea acestuia îl pot scoate pe om din anumite blocaje ale vieții. Se crede că locul Spovedaniei a fost luat de consiliere. Prin consiliere, psihologul pătrunde în interiorul uman și îi arată celui consiliat starea și locul în care acesta se află. El nu-i oferă calea de ieșire. Mai mult, psihologul, prin metodele sale, îl face pe om să se individualizeze, să se închidă în el față de anumiți oameni, chiar să ocolească pe prieteni sau familie.
Spovedania, în schimb, oferă omului pe Dumnezeu. Ea este diferită total de consiliere, spovedania este un eveniment cu desăvârșire diferit de „reîncărcarea” psihologică sau de „reglarea” sentimentelor de vinovăție. Spovedania „împlinește și manifestă adevărul Bisericii, viața acesteia în același timp divină și umană: ea este participare la moartea și învierea lui Hristos”.
Spovedania vine pe fondul pocăinței, care este „cel de-al doilea botez; este botezul lacrimilor”. Consilierea nu are nici o stare de căință, pe fondul căreia ea stă să se împlinească. Consilierea are un rol de constatare a gândurilor urâte care-l tulbură pe om. În schimb prin taina Mărturisirii gândurile rele sunt îndepărtate prin împreuna lucrare cu Dumnezeu. „Examinând învățătura și practica referitoare la Taina Mărturisirii, se poate observa cu ușurință caracterul lor terapeutic”.
Spovedania este „o terapie duhovnicească eficace”, mărturisirea faptelor rele și ale gândurilor fiind o eliberare a omului. Păcatul, dacă nu este mărturisit „se înrădăcinează în suflet, crește și se întinde, îmbolnăvindu-l în întregime, măcinând, pustiind și otrăvind viața lăuntrică”. Păcatul este „izvor de neliniște, de angoasă, mai ales din cauza sentimentului de vinovăție care-l însoțește, dar și pentru faptul că păcatul întreține activitatea demonilor”.
Prin întâlnirea cu duhovnicul în scaunul de spovedanie, penitentul își spune păcatele care-i macină interiorul. „Simpla înaintare spre celălalt, îndrăzneala de a se deschide în fața lui cu smerenie” este un prim pas în vindecarea penitentului. Prin eliberare, duhovnicul îl poate pune în legătură cu Dumnezeu, îl poate apropia de Dumnezeu. Acest lucru este posibil datorită eliberării de bolile sufletești care încetează „de a-și mai popula lumea lăuntrică și de a viețui pe seama sufletului său”.
„Importanța terapeutică a mărturisirii este cu atât mai mare cu cât, în forma ei tradițională – pe care Biserica Ortodoxă o păstrează – ea nu constă din simpla înșirare a unei liste de păcate”. În Consilierea psihologului așa se întâmplă. Îi spui ceea ce te macină, el neconsiderându-le ca fiind păcate săvârșite în fața lui Dumnezeu, ci ca ceva normal pentru un om. În consilierea psihologului, acesta nu se implică, nu pătrunde în problemele pacientului. El îi dă o rețetă pentru a se remedia problema psihică. Îi recomandă odihnă fizică și alte proceduri, dar pentru suflet nimic. Nici un remediu nu-i dă pacientului pentru suflet: rugăciune, Euharistie, gând curat sau alt ceva duhovnicesc.
Preotul duhovnic nu are menirea să dea sfaturi teoretice și generale cum face psihologul cu pacientul. Duhovnicul are o menire profetică dar și una învățătorească, cu o implicare sufletească. Duhovnicul urmărește „evoluția stării lăuntrice” a penitentului, ca să-l poată aprecia în gândire și faptă pe penitent. Psihologul are în schimb niște șabloane pentru anumiți pacienți, altele pentru alt fel de pacienți. Preotul, după cum am spus, la fiecare credincios în parte judecă și apreciază în funcție de starea interioară a fiecăruia.
În timpul Spovedaniei penitentul trebuie „să aibă sentimentul unei sincere căințe. Această stare – în care stau alături părerea de rău că s-a înstrăinat de Dumnezeu și voința hotărâtă de a se îndrepta pe viitor” sunt două lucruri fundamentale în procesul de apropiere de Dumnezeu.
Mai mult, la Spovedanie penitentul primește „dezlegarea și iertarea păcatelor” și a „greșelilor cele de voie și fără de voie, știute și neștiute, cele din noapte și cele din zi, cele făcute cu lucrul, cu cuvântul și cu gândul”. La consilierea psihologul, pacientul primește doar un salut și o confuză și temporară eliberare.
„În dezlegarea și iertarea păcatelor se arată lucrător harul tămăduitor al lui Hristos, care nimicește și înlătură cu totul bolile credinciosului, reface puterile sufletului și-i redă vindecarea și harul primite la botez, de la care s-a îndepărtat prin păcatele sale”.
Pentru vindecarea și tămăduirea de păcate, „momentul iertării păcatelor este necesar și profund pentru creștin”. „Prin dezlegarea păcatelor, omul este sigur că bolile de care a suferit au pierit cu totul și i se dă garanția iertării tuturor păcatelor sale de către Dumnezeu”. Prin această iertare de păcate, interiorul uman este cuprins de „bucuria duhovnicească” și de harul divin.
Prin Taina Spovedaniei credinciosul nu vrea numai să i se ierte păcate și să-și recâștige curățenia de la Botez. Creștinul vrea să fie iarăși cu Dumnezeu. Dacă el își dorește acest lucru înseamnă că-i place să fie „pururea cu Domnul” (1 Tesalonicieni 4, 17).
Taina îi redă creștinului harul divin și îl face să fie nou, să fie un iubitor de Hristos. Prin Taina Mărturisirii credincioșii se înnoiesc și se sfințesc. „Numai mărturisirea aduce o ordine în viața lui internă”. Prin taina aceasta, mândria omului este încălcată „căci ea înseamnă pe de o parte o înmuiere a inimii lui, o scăpare de mândria care osifică spiritual, pe de alta o scăpare de viața ce se alternează între răstimpuri de resemnare tacită și răstimpuri de tot mai chinuitoare disperare”. Sfințirea credincioșilor și înnoirea lor este dată foarte subtil de părintele Stăniloae în următorul fragment: „Comuniunea care se înfăptuiește între omul dornic să se înmoaie și să iasă din calea păcătoasă, învârtoșată în egoism, și preotul hotărât să-l ajute la aceasta prin sensibilitatea sa, ca unul ce e predat slujirii lui Hristos în vederea mântuirii celorlalți, devine un transparent al prezenței lui Hristos și un mediu comunicant al iertării și puterii Lui. Această comuniune atrage iertarea păcatelor și întărirea celui ce se mărturisește spre o viață nouă, cerută de amândoi de la Dumnezeu. Căci, este evident că dacă penitentul nu dorește și el iertarea păcatelor și înnoirea vieții sale, asociindu-se și el la cererea lor de către preot, ele nu i se dau de către Dumnezeu. Ea se dă prin glasul auzit al preotului, adică prin glasul unei persoane deosebite de cea care a păcătuit, unei persoane care e însărcinată spre aceasta de Dumnezeu prin mărturia Bisericii, deci nu prin glasul indiferent fiecărui om și nici prin glasul propriu al penitentului”.
Pe lângă înnoire și sfințire, credinciosul, prin Spovedanie, crește mult în relația cu Dumnezeu. Harul divin este cel care îl ajută pe om în Creșterea sa autentică. „Cu frică și cu cutremur lucrați mântuirea voastră, că Dumnezeu este cel ce lucrează în voi și ca să voiți și ca să lucrați după bunăvoință”.
Omul fără „mărturisire rămâne sfâșiat de tot felul de tendințe contradictorii ce nu se pot unifica într-o mare și clară tensiune spre o țintă superioară”. Astfel, „mintea omului are proprietatea de a produce la infinit gânduri contradictorii, gânduri de tot felul, care se încalecă, se alungă, se ceartă, se combină” ceea ce-l fac pe om să se interiorizeze, să crească în egoismul său.
După cum vedem, Pocăința ca taină este cu mult mai mult decât consilierea psihologului. „Mărturisirea aduce elementul nou, de schimbare reală în viața omului, pentru că prin voință omul depășește desfășurarea automată, lipsită de noutate, a vieții lui”. Prin Mărturisire, omul îl caută pe Dumnezeu, și cu ajutorul sfaturilor duhovnicului, îl găsește. Și când omul se apropie de Dumnezeu e bucuros. Plăcându-i relația cu Dumnezeu, omul începe să-și dorească să fie și mai mult, să aibă mai mult acces la realitățile dumnezeiești. Accesul la aceste realități îl dobândește prin împlinirea poruncilor dumnezeiești.
Astfel, consilierea nu va lua niciodată locul Spovedaniei, pentru că cea din urmă este o taină a lui Hristos, este „continua aducere aminte de Dumnezeu”. Ea are un fundament divin care-l pune pe om în legătură cu Hristos. Consilierea duce omul să se afunde în egoismul său prin ocolirea comunităților, prin individualizare, prin obiectivarea lumii.
CAPITOLUL AL II-LEA – SFÂNTA SPOVEDANIE – MIJLOC DE CATEHIZARE INDIVIDUALĂ
Mântuitorul Iisus Hristos – Catehetul Desăvârșit
Cateheza creștină s-a născut o dată cu zorii creștinismului, avându-L întemeietor pe Hristos, iar ca izvor fundamental Evanghelia Sa. Nu este simplă abordarea slujirii catehetice (sau învățătorești) a Mântuitorului, datorită complexității ei, propriu-zis complexității personalității Catehetului Suprem, manifestată printr-o pedagogie unică în istoria umanității. Căci orice încercare în acest sens își va asuma inevitabil riscul relativizării. De aceea, conștienți de acest risc, recunoaștem imposibilitatea unei abordări corespunzătoare înălțimii Sale catehetice, chiar dacă Sfintele Evanghelii ne dau o mulțime de indicii deosebit de grăitoare în acest sens. În consecință, ne propunem doar semnalarea câtorva aspecte, însoțite pe alocuri de ilustrații, acordând în schimb libertate fiecăruia dintre noi să completeze singuri imaginea Celui mai mare Catehet din istoria mântuirii cu date și remarci trecute prin filtrul cugetării și trăirii personale.
Slujirea învățătorească, una dintre cele trei slujiri, egale în importanța lor mântuitoare, asumate de Mântuitorul (deodată cu cea arhierească și pastorală), este evidențiată mai pregnant de către evangheliști decât celelalte două. El era numit în mod obișnuit Învățătorul (Rabbi, Διδάσκαλος) apelativ pe care Însuși l-a confirmat: „Voi Mă numiți pe Mine Învățătorul și Domnul și bine ziceți, că sunt” (Matei. 23, 8-10). La începutul misiunii Sale, audiența era restrânsă (12 Apostoli), dar în scurtă vreme „mulțimea Îl îmbulzea ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu” (Luca 5, 1). Calitatea de învățător era cerută în mod firesc de caracterul doctrinar, dogmatic, al creștinismului. Spre deosebire de păgânism, creștinismul este o religie-învățătură și trebuia, în consecință, să aibă neapărat un învățător religios. Politeismul grec și roman reprezenta o religie fără dogme, nepropunând adevăruri de credință, fiind, de fapt, un cult a cărui justificare se pierdea, teoretic, în legendă, mit și superstiție. În contrast, creștinismul nu s-a mărginit la dimensiunea cultică, liturgică, cu toate că fost și ea prezentă dintru început, ci și-a conturat o doctrină, o teologie, pe baza învățăturilor doctrinare propovăduite de Cel mai mare Învățător. Fericiți vor fi fost ascultătorii Săi contemporani! Uimiți adversarii Lui! Chiar și cei mai înverșunați dintre aceștia au recunoscut cu sinceritate: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta”! (Ioan 7, 46). Care era, de fapt, „secretul” acestei supremații retorice incontestabile? Răspunsul ni-l dă Evanghelistul Matei, atunci când spune: „…Căci îi învăța ca unul care are putere, iar nu cum îi învățau cărturarii lor” (7, 29). Sfântul Evanghelist Ioan notează și o explicație revelatoare a Mântuitorului: „Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh și viață” (6, 33). Iar puterea și duhul izvorau din persoana Sa dumnezeiască, căci Omul–Hristos este, în același timp, întărit, împuternicit, de Dumnezeul-Hristos. El este Pedagogul prin excelență, paradigmă a tuturor pedagogiilor autentice. Părintele bisericesc Clement Alexandrinul a fost pe bună dreptate inspirat atunci când Lui, Pedagogului desăvârșit, I-a consacrat una dintre cele mai însemnate scrieri patristice, Pedagogul, în care spune la un moment dat: „Pedagogul nostru este Sfântul Dumnezeu Iisus, Cuvântul, Care conduce întreaga omenire. Însuși iubitorul de oameni Dumnezeu ne este Pedagog”.
Conținutul învățăturilor Sale vizează realitățile veșnice: Dumnezeu, suflet, nemurire, viața viitoare etc. În principal, trei mari teme sunt conturate în slujirea Sa didactică: Dumnezeu, lume, om, ultimele două fiind abordate permanent în perspectiva veșniciei. De aceea, în esență, marea temă a predicii și catehezei Sale o constituie vestirea împărăției lui Dumnezeu: “Plinitu-s-a vremea și împărăția lui Dumnezeu s-a apropiat. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie!” (Marcu 1, 15). Iar pentru dobândirea împărăției cerești, a mântuirii propriu-zise, ascultătorii trebuia să recunoască mesianitatea și dumnezeirea Sa.
Locul activității catehetice era peste tot unde ascultătorii dovedeau receptivitate. El nu S-a mărginit la un anume loc, ci străbătând Iudeea, Galileea și Samaria, învăța în case, sub cerul liber, în piețele publice, în adunări sociale, pe mare și pe uscat, pe munte și la șes, în pustie etc., așadar, în orice loc unde era ascultat.
Metodele de catehizare folosite sunt cele mai eficiente și astăzi: inductivă (parabolele), deductivă (predica de pe munte), analitică (pilda semănătorului), sintetică („Fiți, dar, voi desăvârșiți…” – Matei 5, 48), genetică („Eu sunt ușa…”- Ioan 10, 9), experimentală (pescuirea minunată – Luca 5, 1-6; înmulțirea pâinilor – Matei 14, 16-20; Marcu 6, 37-43; Luca 9, 13-17; Ioan 6, 5-13). Metodele catehizării Sale anticipează, în sâmbure, cele mai eficiente principii și mijloace pe care le-a promovat pedagogia ulterioară, inclusiv cea modernă, pe care le profesează, de fapt, și astăzi. Esențial, modul desfășurării învățământului hristic, la fel cu traiul Său cotidian, a fost simplu, apropiat, plin de iubire și compasiune pentru cei umili, în același timp, însă, plin de demnitate, măreție și forță spirituală. O simplă enumerare a principiilor și metodelor pedagogice actuale, va constata similitudini evidente în cateheza Mântuitorului:
Principiul psihologic. Dumnezeiesc cunoscător al sufletului omenesc, Mântuitorul se adaptează permanent la mentalitatea, cunoștințele și preocupările celor cărora le vorbea. Într-un fel vorbește cu cei simpli, în alt fel cu Nicodim cel erudit. Vorbește autoritar cu Petru cel impulsiv, dar plin de tandrețe cu Zaheu, vameșul cel smerit etc.
Principiul natural. Fără a suprasolicita efortul de receptare al ascultătorilor, Mântuitorul, folosind cu tact metoda inductivă, învăța mai întâi cele ușor de reținut, evidențiind cu prioritate ceea ce este esențial de reținut și urmat: „Căutați mai întâi împărăția cerurilor și dreptatea Lui, și toate celelalte se vor adăuga vouă…” (Matei 6, 33).
Principiul intuitiv. Acest principiu, atât de recomandat și astăzi în procesul educațional, a fost utilizat cu precădere de Mântuitorul, în special prin rostirea parabolelor, folosind diverse mijloace intuitive, cum ar fi acțiunile (grăirea Sa era urmată în chip pilduitor de o fapta concretă, ca de exemplu o vindecare, o înviere, înmulțire a pâinilor etc.), individualizările (insistând, concret, pe atitudini ca: “Dacă ochiul tău te smintește…”, “Dacă-ti va da cineva o palmă…” să se ia măsurile corespunzătoare cu mesajul Său evanghelic), contrastul (Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr, Vameșul și fariseul) etc.
Principiul temeinic, durabil: El Însuși a spus: „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu!” (Marcu 13, 31). În același duh, Evanghelistul Ioan notează mărturisirea lui Petru: „Tu ai cuvintele vieții veșnice!” (6, 68). Învățătura Sa, dublată de exemplul iubirii Lui jertfelnice, avea să cucerească definitiv inimile ucenicilor Săi, încât Sfântul Apostol Pavel se întreabă retoric și mărturisitor, totodată: „Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos? Foamea, prigoanele, strâmtorările…?” (Romani 8, 35).
Principiul activ și practic: vorbește plugarilor despre semănător; podgorenilor despre lucratorii viei; pescarilor despre pescuitul minunat; samarinencei despre Mesia Cel ce va să vină etc.;
Principiul educativ: urmărește nu doar informarea „despre…”, ci formarea, zidirea sufletească a omului. Nu cele trecătoare, ci cele veșnice: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4).
Forma didactică este atât cea povestitoare (acroamatică), așa cum o întâlnim în special în pilde, cât și cea dialogică (întrebătoare sau erotematică), așa cum o vedem în convorbirile particulare (de ex. cu samarineanca – Ioan 4, 5-29; cu Nicodim – Ioan 3, 10; etc.).
Moduri de învățământ, se disting în special trei: individual (Nicodim), colectiv (în fața mulțimilor) și monitorial (când trimite pe ucenici la propovăduire).
Din cele de mai sus nu trebuie să înțelegem că succesul unic al învățăturii Mântuitorului s-ar datora exclusiv principiilor, metodelor, formelor etc., enumerate anterior. „Cheia” impactului suprafiresc al pedagogiei Sale se datorează în primul rând dumnezeirii persoanei Lui, oferind nu o paradigmă catehetică umană, ci una divino-umană. „Cheia” și „noutatea” sunt reprezentate de El Însuși: învățătura Sa nu este una teoretică, un fel de „artă pentru artă”, ci una care se întruchipează într-un model desăvârșit, înfățișându-ni-se o identificare deplină între ceea ce a învățat și viața Sa. Cu alte cuvinte, a trăit pe viu învățătura Sa. Iată cum vede, spre exemplu, Sfântul Ioan Gură de Aur această identificare pentru cei ce sunt chemați să-și asume misiunea învățătorească: „Și după cum omul, oriunde s-ar arăta, trebuie să se vadă că se deosebește de animale, tot așa și învățătorul trebuie să arate că este învățător și când grăiește și când tace și când stă la masă și când face orice altceva; trebuie să se vadă că este învățător și din mers și din privire și din ținută, într-un cuvânt din toate!”. Din aceste motive Mântuitorul trebuie socotit, așa cum inspirat a formulat savantul Simion Mehedinți (1868-1962), „Cel dintâi mare educator al omenirii și adevăratul mântuitor al copiilor”. Pedagogului Suprem, profesorul-geograf, dublat de profesorul-pedagog, Simion Mehedinți, îi consacră aprecieri de mare frumusețe, dintre care spicuim: „Într-un sat din Galileea, s-a ivit acum vreo două mii de ani un tânăr care purta pe fruntea sa lumina unui mare ideal. Încă din pruncie pribeag prin Egipt, el simțise toate disonanțele vieții și nenumăratele scăderi ale oamenilor… Nazarineanul cel inimos se simțea atras nu spre cărturari, farisei și toată oligarhia care înconjura Templul din Ierusalim, ci pentru robii care lucrau în arșița soarelui, flămânzi, bătuți și schingiuiți, pentru paraliticii din Vitezda, pentru orbi, leproși, schilozi și alți dezmoșteniți ai sorții. Pe toți aceștia voia El să-i ridice din mizeria fizică și morală. Iar ca metodă de urmat, în nemărginita Lui milă față de scăderile omenești, a pus înainte una singură: iubește pe aproapele tău, ca pe tine însuți… fie acela cine va fi și cum va fi, deoarece chiar în cea mai păcătoasă făptură omenească tot se poate să găsești măcar un sâmbure de omenie și, cine știe, o privire prietenească, un cuvânt bun sau un sprijin cât de mic, la timp potrivit, va fi în stare să-l ridice din înjosirea în care se află… Greutatea cea mare pentru tânărul Nazarinean era deci să schimbe întâi sufletul dascălilor, adică al oamenilor maturi, înainte de a îndruma în alt chip creșterea copiilor…”.
Mesager al noii porunci („Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiți unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi…”, Ioan 13, 34, adică total, până la jertfă dacă este nevoie…), Mântuitorul a folosit, de fapt, o singură și supremă metodă: a iubirii depline, jertfelnice, susținută cu dumnezeiasca Sa smerenie („S-a smerit pe Sine, făcându-Se ascultător până la moarte – și încă moarte pe cruce!” – Filipeni 2, 8). Dacă am face o analiză comparativă între pedagogia Mântuitorului și a filozofilor mari ai antichității, am observa fără greutate că filozofii erau promotori ai rațiunii, în detrimentul evident al simțămintelor de dragoste. Bunăoară Socrate (470-399), socotit îndeobște cel mai mare filozof antic, excela în exerciții raționale, în silogisme și finețuri dialectice, dar nu s-a priceput deloc să intre în sufletele contemporanilor, pentru că-i trata de sus, fără smerenie și dragoste, fapt care i-a atras în final dezaprobarea generală, exceptând atașamentul câtorva ucenici fanatici. În cazul său și al multora ca el se confirmă adevărul că rațiunea îngâmfă, pe când dragostea smerește. Rațiunea suficientă este soră bună cu mândria, iar iubirea deschisă cunoașterii și acceptării părerii celuilalt – soră bună cu smerenia. Așadar, nu cu rațiunea a operat Mântuitorul, ci cu iubirea, căci silogismele raționale, oricâtă admirație ar stârni din partea ascultătorilor, nu mișcă inima și nu determină, în final, săvârșirea faptelor bune. De aceea, Mântuitorul ne-a învățat și ne-a dat pildă că apelul la partea emotivă a sufletului omenesc este pârghia cea mai puternică a oricărui învățământ. Iar pentru cel care cumpănește bine realitățile este limpede că, de fapt, nu ideile conduc lumea, ci simțămintele, evident, bune sau rele. Însă, dacă Socrate n-a putut avea Modelul Suprem, fiind scuzabil, așadar, pedagogii care au cunoscut Evanghelia nu mai pot face abstracție acum de cel mai prețios izvor al celei mai înalte și eficiente pedagogii. O confirmare aparte în acest sens o reprezintă atașamentul față de Evanghelie al celui socotit cel mai mare pedagog modern, Johann Pestalozzi (1746-1827). Cu prioritate, două elemente, dovedite esențiale, a desprins el din pedagogia divino-umană a Mântuitorului Iisus Hristos: iubirea nețărmurită și utilizarea maximă a intuiției. „O mare piedică în cunoașterea adevărului, mărturisește Pestalozzi, este știința de vorbe, de care nu se leagă, însă, o cunoaștere reală a lucrurilor… Când pasărea cântă… Când viermele se târăște pe o frunză, atunci tu, învățătorule, curmă lecția de vorbe, deoarece pasărea și viermele învață pe copil mai mult și mai bine. Taci!”. Tăcerea, ne amintim, era, de fapt, una din metodele utilizate de Mântuitorul în anumite împrejurări („Și din nou a intrat în pretoriu – Pilat, n. n. – și I-a zis lui Iisus: De unde ești Tu?…Dar Iisus tăcea…” – Ioan 19, 9).
În literatura pedagogică românească laică, Iisus Hristos a fost recunoscut în mod constant ca Supremul Pedagog, exceptând perioada de tristă amintire 1945-1989, exceptând, de asemenea, cazuri izolate ale unor „pedagogi” atei. Exemplul cel mai strălucit din perioada anterioară comunismului îl avem în scrierile pedagogice ale lui Simion Mehedinți, din care am citat deja în prelegerea de față. Interesant este că și în anii comunismului au fost minți luminate din acest domeniu care au avut curajul recunoașterii în scris a lui Iisus, ca neîntrecut Învățător. Iată un exemplu: „Hristos a fost un vorbitor cu totul peste nivel, iar parabolele Sale, chiar în traducere, impresionează și pe cel mai adânc adversar al creștinismului…”. Și să luăm aminte că afirmația este făcută în anul 1973, în plină epocă ceaușistă!
După anul de grație 1989, pedagogii laici creștini au ieșit din „catacombe” și au scris nestingheriți, acordându-I Mântuitorului locul pe care L-a avut din totdeauna în pedagogia românească autentică. Între aceștia în ultima vreme s-a remarcat în chip aparte profesorul de psihologie și pedagogie de la Universitatea din Iași, Constantin Cucoș, care, în cel mai recent volum al său cu privire la educația religioasă, consacră 15 pagini referitoare la pedagogia Mântuitorului, “hristică” – după cum o numește domnia sa. Dincolo de unele stângăcii de exprimare prea “laică” C. Cucoș merită o atenție aparte, în acest demers deloc ușor al observării impactului actual și concret al catehezei Învățătorului nostru suprem. Prof. Cucoș subliniază: „Hristos ne oferă chipul cu generozitate, dragoste și înțelegere. Dar oamenii rămân responsabili de calitatea asemănării”.
Așadar, prezentarea făcută Învățătorului Suprem de către acest tânăr profesor laic, ca de altfel și câtorva sfinți părinți mai cunoscuți, este o dovadă exemplară a reîntoarcerii pedagogiei laice spre valorile perene ale catehezei creștine.
Mijloace de catehizare individuală
Exemplul personal. „Verba docent, exempla trahunt” (cuvintele învață, exemplele atrag, conving) – spune un cunoscut proverb latin. Altfel, spus, oricât ar fi de măiestrite cuvintele/învățăturile cuiva, dacă nu sunt însoțite de exemplu personal nu conving, nu atrag. Și pentru că avem nevoie, cu toții, de un exemplu pe deplin convingător, trebuie să ne raportăm mereu la Cel Trimis a ne fi Model: Mântuitorul Iisus Hristos. El reprezintă pentru creștinism paradigma supremă, modelul desăvârșit, după cum Însuși ne cheamă să recunoaștem: „Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima…” (Matei 11, 29).
Învățătura pe care El ne-a lăsat-o nu este una teoretică, ci una care se întruchipează într-un model desăvârșit, înfățișându-ni-se o identificare deplină între ceea ce a învățat și viața Sa. Altfel spus, „a trăit pe viu învățătura Sa”. Întrucât Hristos este modelul formator prin excelență, Sfânta Tradiție și-a însușit îndemnul de a-L urma, de a-I urma exemplul, spre El având acces toți indivizii, indiferent de slăbiciunile și căderile de circumstanță, Hristos Însuși oferindu-ne chipul cu generozitate, dragoste și înțelegere, iar oamenii rămânând responsabili de calitatea asemănării cu el. Porunca iubirii, ce reprezintă concentrarea mesajului Său, (Ioan 13,34: „Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu pe voi…”), se impune a fi însușită de cel care se hotărăște să-L urmeze.
Preotul, ca unul ce și-a dedicat viața slujirii Mântuitorului Hristos, pentru a învăța pe alții, înainte de toate trebuie să fie el însuși un exemplu concret, demn de ascultare pentru păstoriții săi. „Nu putem vindeca pe alții, când noi suntem acoperiți de bube” – afirmă Sfântul Grigorie Teologul, parafrazând preceptul evanghelic din Luca 4, 23: „Și El le-a zis: Cu adevărat Îmi veți spune această pildă: Doctore, vindecă-te pe tine însuți! Câte am auzit că s-au făcut în Capernaum, fă și aici în patria Ta.”. Preotul trebuie să-i atragă pe credincioși pe calea virtuții prin covârșirea virtuții sale, nefiind potrivită o păstorire prin silnicie, ci prin convingere.
Dialogul, pentru a deveni cu adevărat pastoral, trebuie să îndeplinească anumite funcții psihologice:
funcția de susținere afectivă sau de acceptare a interlocutorului. Dialogul pastoral trebuie să ofere fiecărei persoane o ocazie, unică poate, de a fi înțeleasă și acceptată așa precum ea este, în integralitatea ființei ei afective, morale și individuale.
funcția psiho-directivă, numită și de conducere sau de călăuzire duhovnicească a credinciosului; scopurile ce se doresc împlinite prin această funcție fiindîncurajarea credinciosului pentru a lua în mod liber deciziile necesare, oprirea posibilității de a se exprima într-un climat de armonie, instalarea unui raport de dependență spirituală, nu fața de păstor, ci față de valorile și principiile creștine.
funcția mistagogică sau de „mijlocire” (intermediere) mistică; cu ajutorul acestei funcții preotul se va apropia de credincios ca un prieten afectuos, cu condiția să-l orienteze spre o altă iubire, superioară.
Catehizarea nașilor de Botez și de Cununie. Oficierea Tainelor Cununiei și a Botezului întâmpină adesea felurite dificultăți, atât pentru slujitori, cât și pentru credincioșii solicitanți. Cu deosebire, credincioșii care frecventează rar (sau deloc) biserica, au nevoie de îndrumări concrete pentru aceste slujbe și chiar ne adresează o seamă de întrebări, mai ales în ziua când solicită programare pentru oficierea lor. În acele convorbiri scurte, însă, nu se pot oferi toate răspunsurile strict necesare și, de aceea, în urma experienței anilor de pastorație, ne-am dat seama că este folositor ca îndrumările să fie date în scris, pe foi tipărite (sub forma unor „fluturași” de jumătate de pagină), pe care să le poată lua acasă. Am observat, astfel, că familiile care au primit în scris aceste îndrumări (și s-au străduit să le respecte), au avut un comportament adecvat în sfânta biserică, asigurând preotului condițiile firești pentru oficierea slujbei, fiind și ei mulțumiți, în final, de atmosfera duhovnicească a desfășurării. Odată cu aceste îndrumări, care constituie un minimum necesar, considerăm oportun să mai oferim și alte sfaturi catehetice în legătură cu aceste două mari Taine.
Ierurgiile. Dimpreună cu Sfintele Taine, ierurgiile pot constitui oportunități importante pentru cateheza colectivă și individuală. După cum preotul trebuie să utilizeze (și) în scop catehetic-pastoral prilejul săvârșirii Sfintelor Taine (în special Spovedania), la fel în cazul ierurgiilor, întrucât ele îi oferă preotului posibilitatea reîmprospătării învățăturilor date în cadrul catehizării din Biserică, întărindu-le convingerile „și mai ales întărindu-i în fața amenințărilor viclene ale sectelor”.
Trebuie să subliniem faptul că ierurgiile, ca și Sfintele Taine, îi oferă preotului prilejuri concrete pentru a sta de vorbă cu credincioșii, învățând și arătând rostul și importanța tuturor practicilor religioase pentru viața omului credincios. Întrucât în orice parohie conviețuiesc oameni credincioși, cu puternice convingeri religioase, cu oameni a căror credință este mai slabă, preotul „va folosi ierurgia și ca prilej de a le întări credința și a face din ei toți o comunitate aleasă a lui Hristos”.
Vizita pastorală – mijloc eficient de catehizate individuală și familială. Având în vedere faptul că frecventarea Bisericii se raportează la un număr relativ mic de credincioși, în comparație cu cel real din parohie, preotul, în calitatea lui de păstor de suflete, trebuie să se îngrijească și de aceia care nu beneficiază direct cu activitatea sa liturgică. Un preot conștiincios nu poate manifesta decât îngrijorare fața de numărul semnificativ al celor ce nu participă la slujbele Bisericii. Trebuie avut în vedere faptul că „fiecare creștin constituie o problemă pastorală particulară, cu propriile îndoieli, propriile motive pentru a se separa de religios în general, îndepărtându-se de viața parohiei”. Dar, în timp ce unii dintre credincioși refuză în mod deliberat să aibă în minte sfaturile și glasul lui Dumnezeu, care-i cheamă la pocăință, alții așteptă pe cineva să le reamintească, să le trezească conștiința, să le vorbească cu compasiune, să le arate o cale de restaurare, de salvare, de mântuire, de reconciliere cu Dumnezeu și cu poporul Său. De aceea, preotului îi revine îndatorirea să întreprindă o seamă de vizite, ce au ca finalitate trezirea conștiinței de enoriaș a păstoriților lui, pentru faptul că, alături de slujirea liturgică pe care preotul o exercită în mod curent, învățământul catehetic este la fel de important. Dacă acest tip de învățământ presupune, în general, o expunere riguroasă și elaborată a doctrinei ortodoxe, situațiile concrete de pe teren invită la întâlniri de suflet cu credincioșii, la convorbiri simple și apropiate, și mai puțin la cursuri sistematice… Să ne aducem aminte de exemplul Mântuitorului: pe parcursul activității Sale pământești intra frecvent în casele oamenilor, pentru a le duce personal vestea cea bună. Este relevant, în acest scop, episodul cu Zaheu vameșul, căruia Mântuitorul i s-a adresat direct și simplu, spre surprinderea tuturor: „Coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta!” (Luca 19, 5).
Reușita vizitei pastorale este direct proporțională cu modul în care preotul știe să uzeze de strategiile tactice, cât se poate de realiste, acceptându-i pe oameni așa cum sunt, fiind contraindicat să-i critice de la primele întâlniri, sau să-i mustre pentru indiferența lor, pentru că altfel oamenii se pot simți ofensați. Primul gând al preotului la aceste întâlniri din afara spațiului Bisericii trebuie să aibă în vedere construirea unei relații de suflet, chiar stabilirea unei prietenii, pentru câștigarea încrederii, restul venind mai târziu de la sine, încetul cu încetul. Preocuparea primordială a preotului trebuie să se axeze pe sesizarea aspectelor dificile ale felului în care creștinul trebuie abordat în mod individual. Fiecare om are propriile probleme duhovnicești, receptivitatea lui variind în funcție de sfatul pe care preotul i-l va da și de modul în care i-l dă. Nu este recomandat să se dezvolte un dialog complicat, în care credinciosul este privit ca un elev ce așteptă lămuriri „academice”. Mai degrabă simplu și intuitiv, aducându-și aminte de convorbirea Mântuitorului cu femeia samarineancă de la fântâna lui Iacob (Ioan 4), dar și de cuvântul Sfântului Pavel din Atena (Fapte 17, 16-34). Astfel, preotul trebuie să utilizeze cele mai potrivite expresii, chiar să inventeze termeni noi și relevanți, pentru cazurile particulare, sarcina lui fiind nu aceea de a repeta textele binecunoscute din Scriptură, ci de a le interpreta, îmbrăcându-le în cuvinte noi.
Vizitarea bolnavilor constituie un bun prilej de cateheză, dar și o piatră de încercare pentru preot. Slujirea bolnavului nu înseamnă consumarea timpului cu întrebări fără rost, ci cu exercitarea „paramythiei” (a cuvintelor și acțiunilor mângâietoare), cu o slujire de vindecare, de consolare și încurajare, de întărire a moralului celui bolnav și de ajutorare a lui pentru ca să vadă lumina din întuneric, pentru ca să vadă dragostea Tatălui”. Unele dintre persoane suferă boli de natură spirituală, altele de natură fizică, dar pot avea și probleme de ordin material. Să ne amintim de acea remarcă realistă de factură teologico-morală: dacă eu n-am pâine, înseamnă că am o problemă de ordin economic-administrativ; dacă vecinul/aproapele meu nu are pâine, am o problemă de ordin moral. De aceea, de multe ori, în loc de sfaturi peste sfaturi, bolnavul are nevoie și de un ajutor material. „Vorba sună, fapta tună!” – spune un proverb sugestiv. Când rostim cuvântul „bolnav”, nu trebuie să ne gândim imediat doar la acea persoană izolată în spital sau în propria locuință, ci să-i cuprindem și pe cei care nu stau neapărat la pat, ci într-un anume sens sunt bolnavi. Însă, ajutorul material nu rezolvă singur relația pastorală cu bolnavii. Foarte mulți suferă de singurătate, fiind părăsiți și abandonați uneori de către cei dragi și de către moștenitori. De aceea, bolnavul, așteptă din partea noastră cuvinte de susținere, mediul ambiant jucând un rol decisiv pentru însănătoșirea lor. Bolnavul are dorința deplină de a fi recunoscut, cu toată infirmitatea lui, a fi privit și tratat ca persoană cu demnitate și valoare, nu ca un simplu număr de înregistrare în spital, ori în alt loc, chiar dacă trăiește o realitate dureroasă. În acest caz cooperarea cu cel infirm este un bun prilej de a-i aminti că situația lui nu este una lipsită de speranță, deoarece, în ciuda tuturor greutăților, este în posesia unor resurse creatoare deloc neglijabile. Aceasta trebuie să fie atitudinea preotului, una care va avea drept urmare o restabilire a sentimentului de încredere în cel bolnav, cu impact și în plan spiritual. Se va evidenția, așadar, faptul că o persoană, oricât de neputincioasă ar fi din punct de vedere fizic, este totuși o ființă de neînlocuit, unică, foarte dragă lui Dumnezeu, o persoană pentru care Hristos a murit și a înviat. Preotul trebuie să înlăture din mintea celui bolnav orice urmă de ezitare și timiditate, de pe urma infirmității sale, arătându-i că în loc de a fi prizonierul propriului său eu, al propriei drame, trebuie să privească durerea cu ochii copilului lui Dumnezeu, adică să-și simtă apartenența la comunitate și să nu-și piardă speranța. Trăind într-o societate materialistă, dezumanizată, în care valorile sunt deseori ignorate, bolnavul poate deveni martor al marii valori și semnificații pe care o deține suferința, reamintindu-ne nouă tuturor că viața nu este doar distracție, ci și durere, și că prin această durere Dumnezeu îi încearcă pe copiii Săi.
Preotul este chemat să descopere pe Dumnezeu acelor oameni care nu-L cunosc, iar această revelație a Lui Dumnezeu trebuie în primul rând reflectată prin exemplul vieții sale. S-a afirmat chiar categoric faptul că „cine nu-L află pe Hristos în persoana preotului, nu-L poate afla nicăieri altundeva”, de aceea un comportament adecvat misiunii acestuia va trebui să caracterizeze toate acțiunile sale. Alături de comportament se impune, desigur, și pregătirea necesară, care îl susține pe preot din punct de vedere intelectual, căci dacă „orb pe orb de va călăuzi, vor cădea amândoi în groapă (Matei 15, 14). Prin transmiterea conștiincioasă a mesajului catehetic, preotul va împlini cerința formulată atât de inspirat de Sf. Ap. Petru: „Să răspundeți oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră” (I Petru 3,15). Observăm, așadar, că locul preotului nu trebuie să fie numai în Biserică, ci și în mijlocul acelora care stau la distanță de viața liturgică. Problema centrală a secolului nostru este „descoperirea aproapelui nostru care viețuiește într-un univers spiritual diferit, sau într-unul în care spiritualul nu mai nici măcar sesizat.
Mijloace moderne de catehizare: întrebările și răspunsurile prin e-mail
Internetul, la fel ca televiziunea și, în general, ca toate mijloacele media, reprezintă „o sabie cu două tăișuri”. Un tăiș de real folos, un altul plin de pericole de tot felul. Relativ recent, Editura Christiana a lansat o carte instructivă în acest sens: Dependența în cultura și civilizația morții. Cartea se prezintă ca o sinteză accesibilă, cu informații la zi, totodată cu trimiteri bibliografice dintre cele mai reprezentative. Constituie, mai ales, un avertisment al specialiștilor cu privire la pericolele internetului pentru tineri, adolescenți și copii, dar și pentru persoanele mai în vârstă, care-și cultivă în timp o dependență bolnăvicioasă.
Pe de altă parte, internetul reprezintă un mijloc deosebit de util, in toate domeniile, inclusiv în misiunea Bisericii. Patriarhia, episcopiile și foarte multe parohii au deja site-uri, pline de informații și învățături, de mare folos și în scopul catehizării. Bunăoară, site-ul Patriarhiei Române conține și opțiunea prin care se oferă vizitatorului un serviciu de informare prin e-mail. Astfel, credinciosul poate adresa întrebări și poate primi, totodată, răspunsurile cele mai avizate. Iată adresa la care se pot trimite mesaje electronice: [anonimizat]. Suntem convinși de următorul fapt: dacă Sfinții Apostoli (și alți sfinți) ar fi avut la îndemână acest mijloc pentru propovăduire, l-ar fi utilizat fără nici o rezervă, pentru eficiența și rapiditatea lui. Ne gândim mai ales la Sfântul Apostol Pavel, la Sf. Ioan Gură de Aur etc.
Slujitorii Bisericii pot folosi fără nici o teamă acest mijloc modern, datorită rapidității cu care acesta se extinde, dar mai ales pentru a propovădui și pe această cale cuvântul Evangheliei. Nu trebuie uitat că majoritatea sectelor religioase se folosesc intens de internet, punând la dispoziția tuturor celor interesați imaginea apartenenței lor religioase, sugerându-le vizitatorilor o adeziune la grupul lor.
Desigur, comunicarea directă cu credincioșii este (și rămâne) preferabilă. Sunt situații, însă, în care unii creștini, mai ales de la orașe, ar avea de străbătut distanțe apreciabile până la preot… În cazuri de urgență, pot cere prin telefon, ori prin email, un sfat de care au nevoie stringentă. Cateheza „cu timp și fără timp”, trebuie să se realizeze și prin acest mijloc. Unele parohii au, deja, câte o pagină de internet în care, pe lângă datele informative generale, oferă și posibilitatea unor discuții pe teme teologice (forum) în care credincioșii utilizatori pot adresa întrebări, nedumeriri, cerând explicații felurite persoanelor avizate. Se recomandă credinciosului vizitarea unor forumuri cu specific ortodox, pentru a fi informat într-un spirit cât mai aproape de Adevărul Bisericii. Există chiar și mănăstiri sau schituri care oferă doritorilor posibilitatea unui astfel de dialog. Pentru exemplificare, nominalizăm următoarele parohii: Sf. Elefterie, Sfântul Silvestru, Sfântul Ilie-Gorgani (toate în București). Pe lângă informațiile ce țin de specificul fiecărei parohii în parte (program, activități, preoți slujitori etc.), sunt cuprinse și adresele de e-mail la care pot fi contactați preoții, în vederea consultării religioase.
Bunăoară, schitul Darvari din București deține o astfel de pagină, în cuprinsul căreia se pot iniția convorbiri cu monahii, referitoare la Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție, Sfinții Părinți și alte subiecte cuprinse sub denumirea de generalități, unde se discută diverse probleme, nu neapărat din punct de vedere religios. Discuții se pot materializa și prin forum-ul ce poate fi accesat (forum.schituldarvari.ro).
Prin serviciul e-mail (electronic-mail= poștă electronică, n.n.), credinciosul poate trimite pe adresa preotului diverse întrebări, la care îi va răspunde cu toată seriozitatea, oferind cele mai potrivite lămuriri în materie de credință și nu numai. Pentru cineva care descoperă pentru prima dată acest mod de interacțiune cu un preot al Bisericii, evenimentul poate constitui o adevărată revelație. Viața credinciosului nu se poate ghida însă numai după aceste răspunsuri „la distanță”, de aceea preocuparea preotului trebuie să vizeze ca finalitate întâlnirea concretă, directă, cu respectivul credincios, care va avea un impact complet diferit. În fiecare răspuns al preotului, prin acest mijloc, va trebui să se oglindească faptul că o întrevedere personală cu credinciosul este cea mai potrivită, pentru a-i simți adevărata religiozitate, a-i observa anumite trăsături, dar și pentru a-i impune respect fața de Biserică și a-l determina să se apropie de Biserică la modul cel mai eficient.
Taina Sfintei Spovedanii – cel mai eficient mijloc de catehizare
Prezentăm în mod special Taina Spovedaniei (a Mărturisirii sau a Pocăinței), pentru că reprezintă cel mai eficient mijloc de catehizare individuală, fiind Taina prin care omul se reînnoiește, prin ea refăcându-se, practic, legătura harică a omului cu Dumnezeu. Pe bună dreptate, această Sfântă Taină a fost privită mereu ca un „bun prilej de pastorație individuală”, sau, altfel formulat, ca un „principal mijloc de pastorație”, pentru că ea oferă un ambiant cu totul deosebit desfășurării acestui tip de misiune. În scaunul spovedaniei preotul sau episcopul nu este numai un administrator sacramental, ci și „un învățător, pedagog și îndrumător al vieții credincioșilor”. Pe lângă scopul principal al Pocăinței, iertarea păcatelor, preotul duhovnic trebuie să urmărească îndeaproape și prilejul de a-i învăța pe credincioși adevărurile de credință și de a le îndruma viața pe căile adevăratei trăiri creștine. Acest moment este oportun în acest scop, datorită stării sufletești speciale a penitenților, care „atunci sunt mai dispuși să primească sfatul înțelept al duhovnicului, al cărui cuvânt cade cu greutate”. Iată, așadar, cum Spovedania poate deveni o cale fericită de pastorație, de îndrumare a sufletelor spre mântuire, atât prin iertarea păcatelor, acordată în cadrul ei, cât și prin discuțiile ce au loc pentru lămurirea unor acte de credință, dar și pentru rezolvarea unor probleme ce țin de viața zilnică a oamenilor, de greutățile și încercările lor. Un câștig real în conducerea pastorală a colectivității este chiar condiționat de ceea ce s-a putut obține prin îndrumarea și conducerea sufletească a fiecărui enoriaș în parte. La ceasul mărturisirii, duhovnicul nu este numai un judecător al moralității credinciosului, ci și un medic căutat pentru vindecarea rănilor lăsate de păcat și în același timp un îndrumător, un călăuzitor spre căile virtuții. El este chemat să lumineze mintea prin lămuriri și prevenții, să îndrume voința prin sfaturi, prin îndemnuri etc..
Referitor la problematica întrebărilor adresate în cadrul Spovedaniei, trebuie precizat faptul că într-o adevărată mărturisire interogația trebuie să ocupe locul al doilea, adică un loc secundar față de mărturisirea de bunăvoie, care rămâne regula. Există, totuși, o adevărată artă de a întreba, pentru ca o întrebare să fie într-adevăr „cheia” care să descuie sufletul omului, în tot ce are el mai pecetluit, mai ascuns și mai delicat în egoismul său. S-au formulat și câteva reguli în materie de întrebări:
excluderea oricărui element ce ar da de bănuit că maschează curiozitatea personală a duhovnicului;
fixarea în minte a unui plan, a unei scheme de întrebări, o ordine de întrebări;
asigurarea, prin intermediul întrebărilor, de credința corectă a penitentului, în legătură cu adevărurile fundamentale cuprinse în Simbolul Credinței, cu privire la Sfânta Treime, dogma Întrupării, a mântuirii etc.
Datorită celei din urmă reguli, duhovnicul are obligația unei catehizări sumare a penitentului în scaunul spovedaniei, chiar de la început. Numai după ce această parte este lămurită (corectitudinea credinței) se intră în confesiunea propriu-zisă. Aceste lucruri însă se vor aplica penitenților care vin pentru prima oară la spovedanie, iar pe parcursul spovedaniilor ulterioare se va verifica însușirea adevărurilor de credință pe care le-au primit în cadrul predicilor sau a catehezelor colective, fără să se facă din Taina Spovedaniei un scop pentru acestea.
Pregătirea individuală completează pe cea colectivă, cu caracter general, având specificul ei, prin ea preotul simțind mai bine zvâcnirile sufletești ale penitentului, frământările, suspinările, mustrările cugetului, dorința de îndreptare, sau, din contră, pasivitatea și împietrirea inimii. Acest fel de pregătire se poate realiza în cadrul vizitelor la domiciliu, la invitația credincioșilor, sau la programarea pe care și-o face preotul, având ocazia de a întocmi unele liste de evidențe pentru fiecare enoriaș în parte, în care vor fi notate ocupația fiecăruia, starea materială, starea morală, problemele care îl frământă etc., instruind pe fiecare credincios în parte în tainițele spovedaniei. În cele mai multe cazuri, spovedania este solicitată de credincios în momente de răscruce ale vieții: examene importante, căsătorie, plecări în străinătate etc., în toate împrejurările fiind necesară o pregătire atentă, care cunoaște unele etape. O primă etapă este convocarea persoanei pentru una sau două discuții în care își dezvelește sufletul, lăsând preotul să-i depisteze boala și gradul ei, așa cum doctorul, cercetându-l pe pacient și făcându-i analizele necesare, îi recomandă în urma acestora un anumit tratament pentru operație, apoi este operat. De aceea, spovedania a fost numită și „chirurgie spirituală”.
Pregătirea pentru primirea acestei Sfinte Taine face parte din însuși actul ei. Nu se poate concepe și nici nu este posibilă o destăinuire completă și sinceră a sufletului în fața părintelui duhovnic, fără o atentă examinare interioară. Ca și în cazul pregătirii pentru primirea Sfintei Împărtășanii, care presupune, de asemenea, o imperioasă pregătire sufletească și trupească, subliniată emblematic de Sf. Apostol Pavel: „Să se cerceteze însă omul pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar” (I Co 11,28), și în cazul pregătirii pentru spovedanie acest fapt rămâne valabil.
Pentru o îndrumare individuală a celor ce pășesc spre scaunul Spovedaniei trebuie avuta în vedere și o activitate pastorală precedentă. Aceasta poate fi alcătuită din predici, cateheze, diverse cuvântări ce vor trezi conștiințele credincioșilor, pentru a-i invita la scaunul spovedaniei. Dacă prin predici și cateheze se realizează o pastorație colectivă, prin Spovedanie duhovnicul realizează una individuală, în care se vor adapta toate informațiile oferite de el fiecărui credincios în parte.
Catehizarea din cadrul Spovedaniei. O dată cu valoarea sacramental-terapeutică, valoarea educativ-catehetică și formativă a spovedaniei este incontestabilă. De aceea, spovedania a fost văzută ca un eficient mijloc și un bun prilej catehetic individual ce face parte din activitatea preotului, oferind posibilitatea unui dialog real și sincer, de la om la om, între duhovnic și credincios. Datorită utilizării cuvântului în administrarea acestei taine, mărturisirea a fost denumită și logoterapie.
Cu toate că această Sfântă Taină este săvârșită de foarte multe ori într-o viață de preot, acesta trebuie să conștientizeze faptul că „nu taina se repetă, ci ocazia săvârșirii ei”. Așadar, ocazia de catehizare individuală este cât se poate de prielnică. În cadrul spovedaniei se ia pulsul religiozității adevărate, luminoase și profunde dintr-o comunitate creștină, preotul acționând acolo unde găsește lacune în materie de credință și nu numai, să adauge ori să înlăture unele concepții greșite sau incomplete, venind în ajutorul penitentului cu un „cuvânt cu putere multă” care-i va zidi sufletul, ajutându-l să facă pașii cei drepți pe calea mântuirii.
Observându-se învățătura și practica referitoare la Taina Mărturisirii, se poate deduce și caracterul ei terapeutic. Ca și medicul „duhovnicul trebuie să dea fiecărei boli leacul ce i se potrivește”. El nu are menirea de a da învățăminte teoretice și generale, ci trebuie să găsească în primul rând acea învățătură care se potrivește cel mai bine omului pe care îl are în față, ținând cont de personalitatea lui, de viața și activitatea sa, de posibilitățile, ca și dificultățile sale, și mai ales de felul bolii de care suferă. Se impune deci o cunoaștere a penitentului din partea duhovnicului, pentru a se putea ști ce fel de sfaturi să-i dea fiecăruia în parte.
După cum se poate observa, în cadrul Spovedaniei duhovnicul realizează o minimă catehizare a penitentului, pentru propășirea spirituală a acestuia.
Importanța dialogului în Spovedanie. Dialogul, conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, reprezintă o convorbire între două persoane, adică un schimb de cuvinte sau idei pe cale orală ce are loc de regulă între cele două părți. Presupune, deci, existența unui emițător, care îl provoacă, și un receptor, care reține mesajul primit relansându-l, devenind emițător.
Spovedania, presupunând un ministru (în sens de săvârșitor) care poate fi arhiereul și preotul duhovnic, iar ca subiect (primitor) credincioșii laici, dar și cei din cler, luați fiecare în individualitatea lor, încorporează în cadrul ei o colaborare între cele două părți ce face activă această lucrare. Omul, fiind prin definiție, structură și destinație o ființă comunitară, nu poate trăi singur și „nici măcar nu poate deveni om fără ajutorul altui om, al altei persoane de lângă el, care să-l învețe, să-l iubească, cu care să vorbească, să-l umanizeze în adevăratul sens al cuvântului”. Prin comunicarea cu cel de lângă el, insul devine om, adică se personalizează. Din acest punct de vedere, oamenii devin, efectiv, dependenți unii față de alții.
Instrumentul cu ajutorul căruia se realizează dialogul este cuvântul. Prin cuvânt omul „comunică, invită și se descoperă”, fiind principalul mijloc prin care oamenii își comunică ceea ce doresc și instrumentul de confesiune și receptare a semenilor. Un cuvânt bun adresat unei persoane creează în aceasta stări ori virtuți reale, fiind o piatră de hotar pentru renașterea, salvarea sau pierderea cuiva, având vocația fundamentală de a lucra pentru nașterea personalității semenului, prin aceea că prin cuvinte suntem întăriți în viață, prin cuvintele semenilor ieșim din tristețe și din descurajarea singurătății.
Orice cuvânt „presupune omul și anume omul care vorbește, dar și cel care ascultă”. Dumnezeu ne-a dăruit acest dar al cuvântului „ca să descoperim unii altora simțămintele inimilor, să facem cunoscute gândurile noastre, dându-le la iveală ca niște cămări ascunse a le inimii”.
Prin rostirea, împărtășirea directă a cuvintelor, se creează o comuniune puternică între oameni. Prin intermediul vorbirii, realitatea este prinsă în cuvinte și este conturată, având puterea de a descoperi ceea ce este ascuns, de a aduce aproape ceea ce este îndepărtat, de a actualiza trecutul și de a proiecta și prezenta viitorul. Vorbirea umană și realitatea umană sunt într-o strânsă legătură, graiul fiind mijlocul prin care are loc înțelegerea umană. Omul are inevitabil nevoie de a vorbi, răspunzând semenilor săi, arătând în acest mod graiul ca mijloc de „întrepătrundere personală”, care își are originea în Dumnezeu. Vorbirea nu este numai „punte invizibilă ce se stabilește între persoane”, ci și vehicul al comunicării cu Dumnezeu. Scopul urmărit de vorbirea bisericească și deci și de un dialog bisericesc, este întreit: luminarea minții, mișcarea inimii și înduplecarea voinței credincioșilor.
Cu o bună chivernisire a cuvintelor, printr-o bună mânuire a acestora „se poate regenera moral lumea, pentru a restabili normalitatea mentalității oamenilor”. Cei din jur pot influența pozitiv sau negativ dezvoltarea intelectuală și personalitatea umană. Alegerea unui duhovnic și menținerea legăturii cu acesta va fi un real profit sufletesc, dacă acesta va influența pozitiv pe cel ce vine la el, pentru a-și deschide sufletul și a-și descoperi în fața lui lucrurile cele mai tainice ale ființei lui. Un dialog constant al celor două părți (credincios și preot) nu poate decât să îmbunătățească și să ajute starea amândurora. Mărturisirea nu poate fi un monolog numai a unei a dintre părți, ci ea se vrea un dialog între preot și credincios în Hristos. Se creează în acest fel o legătură personală – ea nefiind anonimă, ca în Biserica Romano-catolică, dialogul ce se dorește stabilit în cadrul spovedaniei având următoarele caracteristici:
– credinciosul reacționează la cele ce-i spune preotul, îi adresează întrebări, discută cu el pentru a lămuri anumite aspecte, cu scopul unei mai bune înțelegeri a stării de fapt și în vederea celei mai potrivite modalități de vindecare;
– în cadrul dialogului preotul nu apare ca un maestru care dă, de la înălțimea catedrei, învățături dogmatice și abstracte, ci se manifestă ca un tată ce mângâie, ferește de rău, sfătuiește fie cu asprime, fie cu cea mai desăvârșită blândețe;
Este foarte important de a depăși o înțelegere formală și juridică a spovedaniei, de sorginte catolică, având din păcate și unele influențe asupra practicii ortodoxe. Actul mărturisirii riscă să fie redus la maximum, sau să fie privit ca o „consiliere” privind rezolvarea problemelor și a dificultăților, devenind un dialog care nu are loc între Dumnezeu și om ci între om și un înțelept care are răspunsuri la toate problemele. Aceste tendințe „ascund și deformează adevărata înțelegere și practică ortodoxă a spovedaniei”.
CAPITOLUL AL III-LEA – VALORIFICAREA CATEHETICĂ A TEXTELOR LITURGICE DIN SFÂNTA SPOVEDANIE
Cateheza – factor esențial al educației religioase
Din darul și voia lui Dumnezeu omul este singura ființă educabilă din întreaga creație. Educația religioasă, ca dimensiune specială a educației, reprezintă „totalitatea mijloacelor divino-umane utilizate în scopul formării caracterului moral-creștin”.
În acest capitol vom analiza factorii concreți ai educației religioase, încercând propriu-zis să răspundem la întrebarea: cine face acest gen de educație? Am văzut mai sus că "factor" înseamnă "făcător, creator" etc., așadar cineva care face concret ceva. Facem observația, însă, că numim "factori" atât instituțiile în cadrul cărora se desfășoară lucrarea, cât și persoanele care lucrează efectiv. Pentru prima categorie, în mai toate tratatele de Pedagogie creștină (ca de ex. manualele și cursurile de Catehetică) se evidențiază trei mari factori ai educației religioase: Familia, Biserica și Școala, ca instituții de bază ale societății. Iar în categoria persoanelor care fac educația, sunt nominalizați, în general, părinții, clericii și profesorii (ultimele două categorii incluzând toate nivelurile cunoscute: ierarhi, preoți și diaconi, pentru "clerici"; învățători, pedagogi, profesori de nivel mediu și superior, diriginți etc., pentru "profesori"). Se impune, însă, o nouă observație: în categoria persoanelor care fac educație creștină se uită adesea numele lui Dumnezeu, Treime de Persoane, Izvorul și Creatorul a toate, inclusiv al educației. De asemenea, nu trebuie uitat nici catehumenul, indiferent pe ce treaptă s-ar afla (copil, adult, elev, student etc.), pentru că el nu este doar un receptor pasiv, ci factor sinergic al educației. De aceea, considerăm oportun să analizăm factorii instituționali în paralel cu persoanele angajate efectiv în demersul catehetic, cu atenție prioritară asupra sinergismului specific fiecărui nivel de care ne ocupăm.
Pentru a face descrieri obiective ale factorilor educaționali, deodată cu propunerile care se impun, trebuie să creionăm mai întâi câteva observații legate de ceea ce se urmărește efectiv prin educația religioasă, spre a ști care este obiectul sau ținta eforturilor catehetice. Cu toate că de-a lungul timpului, principial, scopul educației, în general, a avut în vedere desăvârșirea persoanei, atât noțiunea de "persoană" cât și cea de "desăvârșire" au fost înțelese diferit. De aici apar și exprimările diferite cu privire la finalitățile actului educativ. Bunăoară, pentru antichitatea greacă esența educației consta din realizarea "kalokagathiei" (καλóς = frumos și ἀγαθóς = bun, adică obținerea, în paralel, a frumuseții fizice și bunătății sufletești, deziderate care nu sunt ignorate, de altfel, nici de pedagogia modernă, la bază avându-se ideea de perfecțiune. Instrucția fizică se făcea, așadar, în armonie cu cea etică (morală), chiar dacă aceasta din urmă era limitată la principii destul de sărace, comparativ cu cele creștine de mai târziu. Făcând un arc peste timp, vom observa că marii pedagogi din perioada modernă, majoritatea dintre ei oameni profund credincioși, își întemeiază nu doar principiile, ci și metodele și mijloacele educației, pe criterii exclusiv moral-creștine. Astfel, pedagogul ceh Ioan Comenius (1592-1670, promotor al principiilor didactice, prin celebra sa lucrare "Didactica Magna") vede în educație un factor preocupat de perspectiva vieții veșnice. Pentru filozoful și pedagogul german Immanuel Kant (1714-1804) scopul educației este formarea caracterului moral. Fr. Herbart (1776-1841), un alt mare pedagog german, căruia Pedagogia modernă îi datorează consacrarea "treptelor formale" ("strămoașele" momentelor logico-psihologice ale proiectelor didactice de astăzi), propune la vremea sa concentrarea tuturor materiilor de învățământ pe baze etice. J. Pestalozzi (1749-1832), cel mai mare pedagog elvețian (și unul dintre cei mai mari ai lumii), deosebit de atașat Sfintelor Evanghelii, nominalizează credința și iubirea, drept valori pedagogice ideale. Cu alte cuvinte, idealul educației se concretizează în omul profund credincios, care-și dovedește credința prin iubire.
Pedagogia românească nu este lipsită, la rândul ei, de reprezentanți remarcabili, care, călăuziți de preceptele evanghelice, văd formarea caracterului moral creștin drept finalitate ideală a educației. Socotim suficiente și numai două exemple în acest sens (este adevărat, două nume strălucite ale elitei interbelice): G. G. Antonescu (1882-1953) și Simion Mehedinți (1869-1962). Primul, etichetat "fideist" (= credincios) de către comuniștii care l-au scos de la catedră în anul 1948, consideră că educația integrală trebuie să includă obligatoriu educația religioasă. Al doilea, este convins că omul ideal este creștinul deplin, întrebând retoric: "Poți să fii om deplin fără să fii creștin?"
Toți pedagogii mai-sus evocați (și ca ei ar mai putea fi citați mulți alții) s-au exprimat în favoarea unui ideal educațional creștin, pentru că au avut în conștiința lor Modelul Suprem, Iisus Hristos, Care a rostit, între altele, această chemare: „Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este!” (Matei 5, 48). Trebuie să reținem, în esență, că El nu a vorbit doar despre un ideal teoretic al educației, ci a înfățișat în Persoana Sa Modelul Ideal, plinătatea pedagogiei divino-umane. Aceiași pedagogi au cunoscut cu siguranță și concluzia Sfântului Apostol Pavel, potrivit căreia ținta pedagogiei creștine este ajungerea la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârșit, la măsura plinătății lui Hristos (Efeseni, 4, 13).
De aceea, formularea propusă de părintele Dumitru Călugăr, caracterul religios moral-creștin, ca răspuns la întrebarea „ce se urmărește prin educația religioasă?”, ni se pare că sintetizează în mod fericit ceea ce pedagogii mai vechi și mai noi au exprimat în acest subiect.
Instituțiile de bază ale educației religioase sunt: familia, Biserica, școala, dar noi vom discuta despre Biserica. Astfel, dintre factorii concreți ai educației religioase amintim în primul rând pe DUMNEZEU – ca Factor și Izvor veșnic al educației, deoarece „Alfa și Omega” (începutul și sfârșitul) actului pedagogic este Dumnezeu, Care a creat cerul și pământul, dar a întemeiat și familia și Biserica. Iar o dată cu ele s-a înfiripat și școala, mai întâi în familie și în biserică, cu timpul câștigându-și, desigur, autonomia, dar dezvoltându-se neîntrerupt în strânsă legătură cu acestea, până în ziua de astăzi. Parafrazând spusele lui Petre Țuțea (1901-1991), neîntrecut în definiții și formulări surprinzătoare, în legătură cu afirmația lui Newton „gravitația este Dumnezeu!”, plecăm și noi de la premisa: Educația este Dumnezeu! Și nu este doar începutul și sfârșitul ei, ci Factor și Creator permanent. Toți educatorii trebuie să aibă conștiința că educația nu este un act sau efort exclusiv uman, ci rezultatul sinergiei divino-umane. altfel spus, un act teandric. Cei care au încercat să facă educație fără Dumnezeu, au eșuat lamentabil. Iar cel mai elocvent exemplu pentru noi, petrecut chiar sub ochii noștri, a fost sistemul educațional ateo-comunist din România. Dumnezeu a fost alungat din școală pentru aproape o jumătate de veac, iar rezultatele se resimt dureros și astăzi, observându-se în mentalitățile ante-decembriste, opace, înguste, refractare la orice demers moral-creștin. Astfel de mentalități și-au făcut loc, din păcate, chiar în cercurile puterii politice și în structurile decizionale din ministere, inspectorate, școli etc. Numai așa se poate explica incredibila susținere a unor legi necreștine într-o țară creștină (ca, de exemplu, avortul și homosexualitatea, iar mai nou dezbaterile cu privire la prostituție), totodată vulnerabilitatea acelor articole de lege cu privire la învățământul religios din școală, potrivit cărora un părinte sau un tutore legal, nedus la biserică, poate cere în scris neobligativitatea frecventării orei de religie pentru copilul său.
De aceea, revenim: actul educațional complet și eficient este teandric. Dumnezeu ne-a acordat acest privilegiu extraordinar, de a fi împreună-lucrători cu El, nu doar în actul mântuirii noastre, în general, ci și în educarea copiilor noștri, în familie, în biserică și în școală. Acest dar dumnezeiesc a devenit operant, cu deplinătate, prin întruparea lui Iisus Hristos, Piatra din capul unghiului de la care începe zidirea caracterului creștin al pruncului, clădindu-se apoi, piatră cu piatră, virtuțile adolescenței și ale maturității, pentru ca în final opera pedagogiei divino-umane să fie încununată cu aura înțelepciunii și cu venerabilitatea bătrâneții.
Iată de ce, toți pedagogii înțelepți vor mărturisi smeriți că nu ei sunt factori decisivi, primi și ultimi, ai demersului educațional, ci Dumnezeu. Fără El, zidirea pedagogică este zadarnică, după cuvântul psalmistului: „De n-ar zidi Domnul casa (sufletului, n.n.), în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc…” (Psalmi 126, 1). Cât de actuale sunt, de asemenea, cele scrise de Marele (dar smeritul) Apostol – Pedagog Pavel: „Când unul zice: Eu sunt al lui Pavel! Iar altul: Eu sunt al lui Apollo!… Ei bine, ce este Apollo? dar Pavel, ce este?: Slujitori prin care voi ați crezut, și după cum i-a dat fiecăruia Dumnezeu. Căci eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. Așa că nici cel ce sădește e ceva, nici cel ce udă, ci Dumnezeu, Cel Ce face să crească. Cel ce sădește și cel ce udă sunt una, dar fiecare-și va primi plata după osteneala sa. Că noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem!" (I Corinteni 3, 4-9).
În al doilea rând trebuie să amintim BISERICA ca factor esențial al educației. Educația creștină a copilului nu poate fi nici măcar imaginată fără slujirea Bisericii, ca instituție divino-umană, instituție fundamentală a societății, mai veche decât chiar cea a statului. La noi, cel puțin, după retragerea aureliană (271-275) până la întemeierea cnezatelor și voievodatelor (secolul al XIV-lea) și până la unificarea lor (Basarab I, 1330), singura instituție existentă neîntrerupt a fost Biserica. Ei îi revine, aproape în exclusivitate, meritul de a fi salvat ființa neamului de la pierire, în fața atâtor năvălitori, care-și făcuseră drum pe la noi în acel mileniu văduvit de o conducere statală unitară. Acest mileniu, numit "întunecat", datorită obscurității pe plan politic, a fost luminat doar de harul credinței drept-măritoare, dăruit cu generozitate, atunci ca și astăzi, de Sfânta Biserică. Ea a ținut loc și de școală și de cancelarie domnească. Episcopii și preoții au fost conducători spirituali la vedere și, tainic, cu timp și fără timp, cu voie și fără de voie, îndrumători și sfătuitori politici. Căci dacă celelalte instituții ale unui neam sunt supuse deseori efemerității, datorită caracterului lor vremelnic și trecător, Biserica se caracterizează prin viabilitate veșnică, pentru că veșnic este întemeietorul ei, Iisus Hristos. Fiind întemeiată pe "piatra credinței", Însuși Mântuitorul ne încredințează că ea nu poate fi dărâmată de nimeni, nici chiar de "porțile iadului"… (Mt. 16, 18). Știm, de altfel, că nu de puține ori s-a încercat "dărâmarea" ei în decursul istoriei, și la propriu și la figurat. S-a încercat mai ales pe vremea comunismului de prea-tristă amintire, s-a poruncit încarcerarea ei într-un "ghetou" izolat, s-a reușit chiar întemnițarea unui însemnat număr al mărturisitorilor ei, dar ea n-a putut fi nici măcar marginalizată, necum distrusă. Este adevărat că au fost dărâmate unele lăcașuri sfinte, poate și din greșeala unor slujitori mai fricoși, timorați, șantajați, terorizați (ei și familiile lor), amenințați în fel și chip etc., dar în aceeași vreme se ridicau altele, chiar cu încuviințarea unor potentați ai zilei, aflați cu sau fără voie în solda satanei, dar cu unele momente de omenie în atitudinile lor. Căci, vorba părintelui Ilie Cleopa, "în slujba Bisericii trebuie și pe satana să-l pui la lucru!" Așa au procedat, de-a lungul veacurilor, slujitori și cârmuitori vrednici, cu frică de Dumnezeu, încât, în pofida tuturor încercărilor, Biserica noastră se prezintă astăzi drept cea mai credibilă instituție în opiniile majorității românilor intervievați. Nu e puțin lucru, ca în această învălmășeală a tranziției noastre "originale" și interminabile, cetățenii să declare, într-un procent covârșitor, că singură Biserica este vrednică de încrederea lor. Desigur, credibilitatea ei înseamnă pentru noi mântuire, dar și formarea (= educarea) de caractere creștine, apte să contribuie, moral și material, la propășirea neamului. Așadar, când spunem "mântuire", înțelegem deodată pregătirea sufletelor pentru viața veșnică, dar și educarea lor pentru o viețuire pământească virtuoasă. Iar mântuirea nu se realizează decât în Biserică! Extra Ecclesiam nulla salus, a spus atât de inspirat Sfântul Ciprian (Epistola 73, 21) și tot el ne atrage atenția că "cine nu are Biserica de mamă, nu poate avea pe Dumnezeu de tată!". Și, într-adevăr, Biserica este mama noastră cea bună, a tuturor: copii și bătrâni, bogați și săraci, buni și răi, universitari ori simpli pălmași, fericiți și nefericiți…
În plan educațional-creștin, Biserica este factor esențial, prin mijloacele ei tezaurizate: doctrina, morala, disciplina canonică și cultul. Practic, dintre toate, cultul divin este cel mai apropiat mijloc de educație religioasă, întrucât doctrina, morala și disciplina (buna rânduială) sunt "predate" creștinului de rând, cel mai adesea, tot prin cultul divin, în cadrul căruia, o dată cu slujbele sfinte, se rostesc și cuvinte de învățătură, predici și cateheze, atât de importante în luminarea minții credinciosului. Cultul însuși are o funcție didactică, deodată cu cea harismatică, sfințitoare. Participând la slujbe, credinciosul își sfințește viața, dar își luminează și credința, în același timp. "Cultul" devine, astfel, un cuvânt sinonim pentru "ortodoxie". Așa se exprimă un mare liturgist pe care l-a avut Biserica noastră, părintele profesor de vrednică pomenire, Ene Braniște. După opinia p. c. sale, ortodoxie înseamnă, practic, "botezul pruncilor în apa sfințită din cristelniță, cununiile puse pe capul mirilor în biserică, îngenuncherea cucernică sub epitrahilul duhovnicului pentru spovedanie, sau în fața icoanelor pentru rugă, “paștele” primit cu frică și cutremur la marea sărbătoare a Învierii, agheasma sfințită la Bobotează, grija pentru împlinirea soroacelor tradiționale de pomenire a morților…" După care precizează prevenitor: "Luați creștinului ortodox pe acestea și i-ați luat totul!".
Încercând să răspundem acum la întrebarea "când începe educația copilului în Biserică?", vom spune, la fel ca în paragraful precedent: înainte de a se naște! Căci mamele creștine, deplin conștiincioase, din clipa în care știu că au zămislit prunc în pântece, vor apela cu tot mai multă solicitudine la ocrotirea Bisericii: se vor spovedi și împărtăși periodic, sfătuindu-se mereu cu duhovnicul asupra unui program de rugăciune particular, vor participa cât mai des cu putință la sfintele slujbe etc. Cu deosebire, înainte de a se interna în spital pentru naștere, se vor spovedi din nou și se vor împărtăși, pentru a fi întru-totul pregătite pentru cel mai mare eveniment care se poate petrece în plan uman: aducerea pe lume a unui nou prunc! După naștere, se cunoaște, Biserica are câteva rânduieli pentru mame și nou-născuți, de mare frumusețe și adâncă semnificație liturgică. De acum, se desfășoară în mod firesc etapele integrării și creșterii pruncului în Biserică, prin cele trei Taine, numite "de inițiere", Botezul, Mirungerea, Împărtășania, cărora se asociază, bineînțeles, celelalte slujbe și rugăciuni. Această asistență duhovnicească înseamnă, de fapt, și educație creștină, atât pentru mamă cât și pentru prunc. Educația va continua, apoi, prin tot ceea ce oferă spațiul eclezial: slujbe, predici, cateheze etc. Acest program liturgic educațional, cu rezultatele lui benefice, este prea bine cunoscut pentru a mai fi nevoie a se insista cu precizări speciale. Ceea ce credem că trebuie avut mai mult în vedere, totuși, sunt anumite mijloace practice, cum ar fi: cateheza, dialogul pe teme religioase, publicațiile creștine, biblioteca parohială etc. Despre acestea, însă, vom vorbi mai pe larg într-o prelegere separată.
În fiecare parohie, în afară de duminici și sărbători, se oficiază slujbe pentru zilele de rând, în cele mai multe cazuri miercurea, vinerea și sâmbătă seara. De obicei se săvârșesc acatiste, diverse sfințiri (ale apei, icoanelor etc.), Taina Sf. Maslu și vecernii, slujbe la care se poate adăuga, la sfârșit, o scurtă cateheză, care, dacă este bine întocmită și susținută cu convingere, aduce multă lumină și bucurie în sufletele ascultătorilor și va atrage un număr tot mai mare de credincioși. Majoritatea vin, desigur, pentru slujba respectivă, dar există un număr dintre ei, în special intelectuali, care vin numai dacă știu că se rostește și un cuvânt de învățătură, mai ales acolo unde este axat pe explicarea doctrinei și a cultului, însoțit de permanente actualizări. Astfel de creștini chiar ne mărturisesc uneori că în alte părți slujbele sunt mai bogate, dar, spun dânșii "prefer să vin la această biserică pentru că aici mi se explică mereu câte ceva…"
Menționăm din capul locului că o astfel de cateheză nu trebuie să depășească "timpul psihologic". Se recomandă, în principiu, să fie cât se poate de scurtă, pentru a nu avea efectul contrar celui scontat. În general, în jur de 10 minute. Este foarte importantă, așadar, încadrarea în ceea ce numim "timp psihologic", adică o adaptare la condițiile concrete. Uneori și 5 minute este mult: dacă slujba a fost mai lungă, dacă este foarte cald, sau foarte frig, dacă tema (sau modul de abordare al ei) nu declanșează interesul ascultătorilor etc. Alteori, când simțim că credincioșii sunt predispuși la explicații mai detaliate, "timpul psihologic" se poate prelungi, în directă proporționalitate cu interesul sesizat. Se impune, astfel, o întreită adaptare: la auditoriu, la conținutul catehezei și la persoana însăși a vorbitorului. La auditoriu, cunoscându-le capacitatea de înțelegere, măsura dorinței de cunoaștere și, totodată, limitele răbdării; la conținutul catehezei, adică proporțional cu gradul de dificultate al subiectului respectiv; la persoana noastră însăși, ca învățători, cunoscându-ne propriile puteri, cunoștințe, limite, dexteritate în exprimare, nivelul experienței etc.
Auditoriul catehezelor din biserică este întotdeauna variat, alcătuit din credincioși de vârste și preocupări diferite. Acest fapt impune un nivel mediu de expunere al învățăturilor, preferabil într-un limbaj cât se poate de simplu.
Conținutul catehezelor se va orienta după trebuințele sufletești ale credincioșilor din parohia respectivă, pe care fiecare preot le cunoaște, măcar în linii mari. Tematica se fixează la libera opțiune a preotului, îngrijindu-se, totuși, să aibă în vedere cu prioritate principalele subiecte ale doctrinei ortodoxe, semnificația (simbolismul) actelor de cult, punctele de credință interpretate greșit de către protestanți și neoprotestanți (în care includem și mișcările harismatice, fenomenele paranormale etc.).
Pentru prima categorie sugerăm următoarele subiecte:
dogma Sfintei Treimi (cateheze despre Sfânta Treime, în
general, și despre fiecare persoană a Sfintei Treimi, în particular);
Revelația dumnezeiască;
Sfânta Scriptură;
Sfânta Tradiție;
crearea lumii văzute și nevăzute;
providență;
înviere;
mântuire;
judecată;
virtutea și păcatul;
post și rugăciune;
poruncile dumnezeiești și poruncile Bisericii;
Din categoria catehezelor liturgice, exemplificăm:
simbolismul Sfintei Liturghii (aprox. trei cateheze succesive);
simbolismul Vecerniei;
simbolismul Utreniei;
simbolismul Sfintelor taine;
simbolismul Ierurgiilor.
Dintre subiectele controversate interconfesional, propunem:
– Sfânta Tradiție;
Sfintele Taine (o cateheză generală + câte una pentru fiecare, separat);
cultul Maicii Domnului;
Sfânta Biserică;
cultul Sfinților;
cultul Sfintelor Moaște;
cultul Sfintei Cruci;
harul divin;
La acestea se adaugă subiecte impuse de vremurile actuale: radiestezia, bioenergia, bioterapia, cristaloterapia și problemele de "bioetică" (clonarea, fecundarea in vitro, transplantul de organe, eutanasia, etc.).
Succesiunea subiectelor va avea, evident, o anumită logică pe parcursul unui an liturgic, fiind grupate pe categorii, sau sub forma unor cicluri care, periodic (la 2-3 ani) se pot repeta și împrospăta, desigur, cu elemente noi. În afară de temele enumerate mai sus, preotul poate aborda catehizarea și sub forma unor mici cuvântări conjuncturale (scurte pareneze, de exemplu). Bunăoară, după o slujba unui acatist, poate face comentariul unui icos sau al unui condac, extrăgând anumite învățături religios-morale; după slujba Sf. Maslu, se poate explica, pe rând, mesajul principal al pericopelor evanghelice și apostolice, se poate aborda importanța tămăduirii sufletești ca mijloc pentru facilitarea vindecării trupești etc.; după slujba vecerniilor se pot spune câteva cuvinte despre viața sfântului pomenit, chiar dacă nu este dintre sfinții mari, actualizându-se acele virtuți care se cer imitate astăzi ș. a.
Ca o concluzie la acest prim paragraf subliniem marea importanță a unei cateheze, fie cât de scurtă, la orice fel de slujbă de peste săptămână. Notăm, de asemenea, că la aceste cateheze se poate declanșa și un mic dialog, cu toate că timpul este foarte limitat. Cei prezenți pot fi invitați, totuși, să pună o întrebare, două, la care preotul va răspunde scurt, cu promisiunea (dacă întrebarea solicită un răspuns mai amplu, sau este din afara subiectului) că problema legată de acea întrebare va fi reluată într-o cateheză ulterioară.
Mijloace practice de catehizare în Biserică
Experiența pastorală, fie cât de modestă, constată că este nevoie acută de catehizare, pentru toate vârstele de credincioși, mai ales cu privire la cunoașterea și aprofundarea doctrinei ortodoxe. Avem în vedere, desigur, luminarea credinței în punctele ei principale, deodată cu explicarea simbolurilor cultului divin, public și particular, pentru o participare mai activă la săvârșirea lui. În cele ce urmează, vom prezenta câteva mijloace practice, la îndemâna oricărui preot, fie de la oraș, fie din mediul rural, cu mențiunea că prezentarea noastră se bazează în exclusivitate pe ceea ce noi înșine am experimentat în cele mai bine de două decenii de slujire preoțească, mai întâi la țară, apoi la oraș. De fapt, diferențele "metodologice", vom vedea, nu sunt foarte mari, doar exigențele unor credincioși din mediul urban fiind pe alocuri mai sporite.
Înainte de a face propunerile propriu-zise, trebuie să creionăm câteva remarci făcute de noi pe parcursul anilor de activitate pastorală. Amintim mai întâi faptul că, din diverse motive, creștinii noștri acordă, în general, puțin timp preocupărilor religioase. Cei mai mulți se limitează la frecventarea bisericii (în această categorie intrând așa-numiții "creștini de duminica"), frecventare mai mult sau mai puțin consecventă. Ocupațiile de tot felul ale credincioșilor noștri, grija zilei de mâine, greutățile tranziției etc., pe de o parte, iar pe de alta insuficienta atenție față de cele duhovnicești, ne determină să constatăm cu tristețe că mulți dintre ei nu au o credință luminată. Chiar după evenimentele din decembrie 1989, când nimănui nu i s-au mai impus restricții pe motive religioase, când librăriile și tarabele au fost din ce în ce mai pline de cărți de spiritualitate, nu putem afirma că s-a progresat simțitor în aprofundarea credinței ortodoxe. Există, desigur, excepții. În fiecare parohie, știm, sunt creștini îmbunătățiți sub acest aspect, dar numărul lor nu credem că este semnificativ. Sunt puțini cei care au citit integral Sfânta Scriptură, spre exemplu, iar marea majoritate nu cunoaște, măcar în linii mari, înțelesurile Sf. Liturghii, ca să nu mai vorbim despre al celorlalte slujbe. În aceste condiții nu este de mirare că superstițiile de tot felul proliferează în voie, iar fenomenele "paranormale", apărute în ultima vreme la noi (radiestezia, bioenergia, cristaloterapia, practicile yoga etc.) câștigă tot mai mulți aderenți.
În același timp, trebuie să luăm seama bine la faptul că mulți dintre creștinii noștri sunt victimele superstițiilor, ale sectelor mai vechi și mai noi, ale fenomenelor paranormale de care aminteam, datorită ignoranței în materie de credință, ignoranță explicabilă, pe de o parte, prin lipsa personală de preocupări, pe de alta, prin lipsa unei catehizări sistematice din partea slujitorilor Bisericii. Sunt mulți creștini care doresc să afle mai mult decât li se oferă în predica duminicală, de multe ori și aceasta lipsită de consistență și puterea convingerii. Aceiași creștini, preocupați în problemele de credință, citesc acasă cărți duhovnicești, dar atunci când nu înțeleg ceva nu găsesc întotdeauna solicitudinea cuvenită din partea preotului, pentru a li se explica cele neînțelese. Și după câteva astfel de "eșecuri", coroborate și cu alte nemulțumiri, justificate sau nu, credinciosul va apela, în mod inevitabil, la "ajutor" eterodox.
Pentru a preîntâmpina acest fenomen, este necesară o reconsiderare a preocupărilor slujirii învățătorești, fără a fi neglijate, desigur, celelalte două dimensiuni ale preoției, sfințitoare și pastorală. Evident, ne dăm seama că mijloacele de catehizare actuală pe care le vom prezenta mai jos nu reprezintă o noutate în slujirea pastoral-misionară (cunoaștem destui preoți care le utilizează), dar pledăm pentru intensificarea și generalizarea lor, adaptate, desigur, la situațiile specifice, locale. Se înțelege că aceste mijloace nu sunt singurele care pot contribui la luminarea credinței, dar experiența ne-a arătat că cele pe care le vom prezenta s-au dovedit foarte eficiente. Iată, așadar, câteva dintre ele: cateheza de la slujbele din zilele de rând, dialogul săptămânal, biblioteca parohială și publicațiile parohiale.
Dialogul săptămânal. Întrucât la o cateheză programată după o slujbă nu se poate desfășura un dialog întotdeauna eficient, este nevoie ca cel puțin o dată pe săptămână să aibă loc o întâlnire specială, prestabilită în acest scop. Pentru că un astfel de dialog se desfășoară în biserică, este bine ca el să fie precedat de o slujbă, care să nu depășească, însă, o oră. Noi am experimentat, practic, următorul procedeu: am organizat dialogul în fiecare miercuri seara, la orele 18.30. Între orele 17.30 – 18.30 săvârșim următoarele slujbe, prin rotație (o dată pe lună): sfințirea apei (agheasma mică) – în prima miercuri din lună, două vecernii mici – în miercurile de mijloc, sfințirea icoanelor – în ultima miercuri. Facem miruitul, iar apoi, cu cei care doresc să rămână la dialog, ne așezăm în jurul unei mese și stăm de vorbă. Nu mai mult, însă, de o oră! Este foarte important acest aspect: participanții știu că, după slujbă, mai sunt reținuți doar o singură oră, atât cât este programat, nu mai mult, pentru a li se permite să plece la timpul știut, fapt de mare importanță psihologică dar și fizică, mai ales pentru cei care locuiesc departe. La sfârșit se face o mică rugăciune (de obicei, Cuvine-se cu adevărat), iar cu cei doritori de a pune întrebări suplimentare se mai rămâne, atât cât este nevoie.
Desigur, dialogul propriu-zis se poate desfășura și fără o anumită tematică, lăsând pe cei prezenți să pună ad-hoc întrebările ce-i frământă, iar preotul să răspundă pe rând la ele. Din experiența noastră, însă, am constatat că întâlnirea pentru dialog este mult mai eficientă după o tematică stabilită anterior. Iată, bunăoară, cum se pot organiza lucrurile:
se programează citirea sistematică a Bibliei. Este recomandabil, în acest sens, a se începe cu Noului Testament. De ce? Pentru că Vechiul Testament este mai greu de parcurs pentru începători. Există multe locuri care pot crea dificultăți și poticniri, iar cititorii cu mai puțină răbdare se pot demoraliza repede, existând, astfel, riscul abandonării. De aceea vom face mai întâi lectură și studiu asupra Noului Testament, după care – întăriți cu învățăturile Mântuitorului Iisus Hristos și ale Sfinților Apostoli – vom parcurge cu mai mare eficiență paginile Vechiului Testament. Practic, se iau de fiecare dată pentru lectură câte 10 capitole, care se citesc cu atenție acasă de către fiecare participant, "cu creionul în mână" – cum se spune, iar în săptămâna următoare se comentează cele citite, credincioșii pun întrebări, sau li se pun întrebări, preotul răspunde, explică, iar cu timpul răspunsurile și explicațiile vor veni chiar din partea lor, mai ales a unora cu preocupări mai intense. După aceea se iau ca temă alte 10 capitole ș. a. m. d. După câteva întâlniri, preotul poate îndemna pe cei prezenți să se ofere pentru a prezenta ora următoare un rezumat al celor citite, cu scurte comentarii, după caz, iar preotul va fi, astfel, un "moderator" care va interveni doar atunci când se impune. Acesta este, de fapt, idealul: participanții să fie singuri în stare să interpreteze d. p. v. ortodox textele biblice, pentru ca în eventuale confruntări cu sectarii să nu fie puși în inferioritate;
o altă fază a dialogului presupune lecturarea Catehismului, de preferință a unuia mai bogat, ca de pildă cel cu întrebări și răspunsuri, pentru ca credincioșii să fie familiarizați cu principalele puncte ale doctrinei ortodoxe. Și din Catehism se pot da "teme pentru acasă", măcar unui număr restrâns de participanți, celor care au în bibliotecă această carte, desigur. Ideea este ca credincioșii să fie cooptați în procesul de catehizare, să pregătească lecții, să le expună, să răspundă ei înșiși măcar la întrebările mai ușoare etc.
în etapa următoare se poate trece la parcurgerea unui manual de Dogmatică, pentru început de nivel mediu, fapt care permite aprofundarea și fixarea cunoștințelor de Catehism.
între alte obiective ale dialogului trebuie să mai figureze: anumite capitole din Istoria Bisericească Universală și românească, pentru contextualizarea cunoștințelor biblice și dogmatice; teme liturgice cu explicarea simbolismelor slujbelor principale; teme misionare, cu dezbaterea acelor învățături controversate cu sectarii (teme care se pot face și în paralel cu dezbaterea "lecțiilor" dogmatice); alte subiecte cerute de contextul religios, cultural, social, chiar economic și politic, în măsura în care acestea implică educația religioasă, morală și civică.
Pentru a se elimina pericolul rutinei, al plictiselii și al saturației, ora de "dialog biblic" se va structura astfel : 1. Rugăciunea (Împărate ceresc, Tatăl nostru, sau altceva potrivit), după care toți cei prezenți iau loc; 2. Preotul face o mică introducere, aprox. 5 minute, reamintind celor prezenți ce s-a discutat ora trecută, sau făcând un scurt comentariu asupra unor evenimente religioase majore petrecute în acea săptămână, în țară sau străinătate; 3. Credinciosul rânduit prezintă "tema", în aprox. 15 minute; 4. Cei de față pun întrebări, la care încearcă să răspundă mai întâi cel care a pregătit tema, sau altcineva dintre participanți, iar acolo unde ei se poticnesc intervine preotul; 5. Ultimul sfert de oră al întâlnirii este bine să fie rezervat întrebărilor de ordin general, pe teme religioase, fără a se exclude, însă, mici dezbateri pe teme culturale, sociale, economice, chiar politice (când ele se interferează cu problemele religioase); 6. În ultimele 2-3 minute ale orei se fixează tema și prezentatorul ei pentru data viitoare; 7. Se face o rugăciune de încheiere sau se cântă ceva.
Se poate întâmpla uneori ca participanții să se lase absorbiți cu totul în anumite discuții, astfel că – pe nesimțite – să se depășească 60 de minute. Acest fapt va fi, însă, o excepție. Este bine ca regula să fie păstrată, iar preotul să vegheze asupra acestui aspect, repetăm, foarte important din punct de vedere psihologic. Din când în când este bine ca la aceste dialoguri să invităm câte o personalitate din afara parohiei (un profesor de teologie, un duhovnic mai îmbunătățit, chiar un laic – specialist într-o problemă care-i interesează pe enoriași) pentru ca dialogul să arate, astfel, deschidere față de experiențele altora. Anumite teme discutate la acest dialog pot fi prezentate în sinteză în paginile Buletinului parohial, despre care vom vorbi mai jos.
Biblioteca parohială. În vremurile noastre nu se mai poate concepe catehizare fără o lectură minimă din partea credincioșilor, nu doar în mediul urban, ci și în cel rural. Este adevărat că la oraș credincioșii au condiții mai prielnice în acest scop, dar și creștinii de la sate trebuie să citească măcar Sfânta Scriptură, dacă nu și alte cărți de căpătâi ale creștinului, ca de pildă Catehismul, Viețile Sfinților etc. Desigur, întotdeauna și-n tot locul au fost preoți care s-au străduit să faciliteze procurarea cărților pentru creștinii iubitori de lecturi evlavioase, așa încât nu prezentăm acest aspect ca pe o noutate. Atenția spre care trebuie să ne concentrăm astăzi cu mai mare solicitudine este legată de faptul că s-au înmulțit într-un chip fără precedent cărțile eterodoxe, pe care sectarii le împart gratuit, peste tot: pe stradă, în parcuri, în piețe, în cutiile poștale etc. Astfel, dacă nu-i vom ajuta noi pe creștinii noștri să citească literatură ortodoxă, o vor citi numai pe cea sectară și, neavând termeni de comparație, vor risca să ia de bună învățătura greșită. Cum mulți dintre creștinii noștri nu au posibilități să cumpere cărți ortodoxe, soluția salvatoare este înființarea de mici biblioteci parohiale, care să funcționeze cu scopul de a împrumuta cărțile solicitate. Spuneam mai sus că acest procedeu nu poate avea pretenția a fi nou. Noutatea pe care o prezentăm este că biblioteca trebuie să fie amenajată în interiorul Sfântului Lăcaș, pentru a fi la îndemâna tuturor. Pentru alte detalii, recomandăm a se citi interviul pe această temă publicat în anul 1994, interviu al cărui conținut este în mare măsură valabil și astăzi. Acum, la 10 ani de la publicarea acelui material, confirmăm toate cele spuse atunci. În plus, constatăm faptul că solicitudinea creștinilor față de inițiativa noastră a fost foarte mare, atât în ceea ce privește împrumutarea cărților, cât și cu privire la donațiile făcute pentru a ne sprijini, în cărți și în bani. Practic, am suplimentat rafturile celor trei corpuri de bibliotecă, pentru ca toate cărțile să fie expuse la vedere. Se înțelege, credem, că biblioteca ne-a fost un sprijin direct și permanent pentru dialogul de miercuri seara, atât prin sporirea cunoștințelor teologice, cât și ca bază de discuții asupra unor cărți, autori, teme etc.
Buletinul parohial reprezintă un mijloc de catehizare deosebit de eficient în zilele noastre, atât pentru creștinii participanți la Sfintele Slujbe, care-și pot îmbogăți, astfel, cunoștințele în materie de religie, cât și pentru cei care, din diferite motive, nu pot veni la biserică, dar se pot bucura de citirea unui cuvânt ziditor și pot fi beneficiarii unor îndrumări liturgice. O dată cu acestea, enoriașii pot fi ținuți la curent cu anumite probleme administrative, cu programul slujbelor și cu alte știri de interes general. Sprijinul misionar al unei publicații parohiale este deosebit de mare. Întâi de toate, este o bună pavăză împotriva colportajului sectar. La fel ca în capitolul precedent, spunem și aici că dacă nu vom pune noi, ortodocșii, în mâinile credincioșilor noștri măcar o publicație cu învățătura cea mântuitoare, le vor pune sectarii foile și broșurelele lor pline de otravă ucigătoare de suflete. Ecourile pe parcursul celor șapte ani de apariție sunt deosebit de încurajatoare. Prin diverși credincioși, buletinul se răspândește nu numai în parohie, ci mult în afara ei, în toate colțurile Bucureștiului și ale țării, trecând chiar granițele ei în Europa și pe alte continente… De peste tot am primit telefoane de confirmare, cu aprecieri dar și cu anumite sugestii și observații pentru îmbunătățirea grafică și de conținut. Am primit cereri pentru abonamente din locuri la care nu gândeam, fapt care ne bucură, ne încurajează, dar ne și obligă din ce în ce mai mult. Trebuie să recunoaștem deschis că nu toate numerele, nici toate materialele publicate sunt la nivelul dorit de enoriași. Ne asumăm, însă, condiția de începători, cu speranța într-o mai bună reușită în viitorul apropiat. Cheia reușitei, fie și parțiale, constă în închegarea unui colectiv redacțional conștiincios, cu pregătire de nivel universitar și cunoscător al realităților din parohie. Sacrificiul de timp și bani nu este prea mare, astfel că orice parohie, chiar cu posibilități materiale mai modeste, poate să întreprindă acest demers. Buletinul parohial, departe de a constitui o povară financiară, este și un mijloc eficient de sensibilizare a cititorilor pentru a sprijini material biserica, mai ales în cazurile în care se derulează lucrări de reparații, pictură, restaurări etc. Pe una dintre pagini se poate publica numele donatorilor, amănunt stimulativ pentru alți creștini, care vor imita gestul celor despre care au citit. Dar cel mai mare câștig al lucrării acestei foi parohiale este stimularea unui mai mare atașament al credincioșilor față de biserica respectivă, o dată cu sporirea numărului participanților la sfintele slujbe. Avem cazuri de creștini care numai după ce au citit un număr al buletinului au venit la biserică, să vadă cum se desfășoară o slujbă, să cunoască preoții care au scris materialele publicate etc. Plăcându-le atmosfera, s-au atașat cu totul de sfântul nostru lăcaș. Este adevărat că alcătuirea materialelor pentru buletin necesită un anumit sacrificiu de timp și energie. Dar "sacrificiul" este răsplătit peste măsură, din toate punctele de vedere. Între beneficiile de care se poate bucura preotul, în afară de cele menționate deja, este faptul că are prilejul să publice, iar publicarea înseamnă un antrenament pastoral-misionar deosebit, care favorizează întâi de toate perfecționarea limbajului omiletic și catehetic, îmbogățește cultura generală și în special pe cea teologică, prin lecturile obligatorii pentru redactarea anumitor materiale etc. Preotul apare în fața credincioșilor și în postura unui om care scrie, chiar dacă scrisul nu este poate la înălțimea unui membru al Uniunii Scriitorilor. Pe prima pagină (uneori continuând și pe a doua) este bine să se publice întotdeauna un cuvânt pastoral, legat de o anumită sărbătoare, cuvânt ce constituie propriu-zis nucleul unei predici pentru sărbătoarea respectivă. În câțiva ani, preotul poate avea, așadar, un număr apreciabil de predici publicate, chiar și numai cu un buletin lunar, cum este cazul cu al nostru. Pe lângă predici, preotul poate publica mici eseuri pe teme religioase și cultural-educaționale, poezii, scurte comentarii asupra evenimentelor mai importante, cu prioritate din câmpul religios etc. Alături de preot, enoriași ai parohiei respective pot contribui cu diferite materiale, care se înscriu pe linia misionar-pastorală. Este bine ca preotul să coopteze cât mai mulți colaboratori, întrucât buletinul trebuie să-și păstreze cât mai mult posibil caracterul parohial, deschis tuturor enoriașilor. Evident, nu va putea publica materialele tuturor celor care se vor oferi, pentru că unele sunt nepublicabile, fie datorită conținutului slab, fie din cauza neconcordanței cu profilul publicației, dar nu le va respinge cu brutalitate, ci va explica fiecăruia dintre cei "respinși", cu tact și delicatețe, spunând că, de fapt, colectivul redacțional, în plen, în ședința de lucru avută, nu a dat încuviințare pentru materialul respectiv. Este bine, astfel, ca preotul să nu-și asume niciodată singur responsabilitatea editării, dar, pe de altă parte, nici un material nu va fi publicat fără știrea sa, pentru că el răspunde de fapt și de drept pentru tot ceea ce se întâmplă în cadrul parohiei. Pentru a preîntâmpina orice fel de neplăceri, se recomandă ca editarea buletinului, ca de altfel a oricărui gen de publicație parohială, să nu înceapă fără binecuvântarea chiriarhului locului. Este un semn de încunoștințare și supunere canonică, pentru ca lucrurile să se desfășoare "cu binecuvântare ierarhică".
Așa cum se poate sesiza în titlul materialului de față, am încercat să prezentăm câteva mijloace de catehizare ce pot fi utilizate în biserică. Nu am vorbit nimic despre catehizarea în școală, în familie sau alte locuri, pentru că nu ne-am propus acest lucru. Desigur, familia și școala sunt factori esențiali ai educației religioase, dar pentru a vorbi despre ele este nevoie de un studiu separat, așa cum am procedat, de fapt, prin alcătuirea studiului "Factorii esențiali ai educației". Dintre cele patru mijloace propuse mai sus, primele două (cateheza și dialogul) se pot subsuma total interiorului sfântului lăcaș, dar ultimele două (biblioteca și buletinul parohial) depășesc spațiul propriu-zis al bisericii. Biblioteca poate funcționa cu succes și într-o cameră a casei parohiale de lângă biserică, iar redacția Buletinului de asemenea. Le-am inclus, totuși, în lista mijloacelor "din biserică", pentru că lucrarea lor se raportează mai mult la cei care trec pragul ei, fără a-i exclude, bineînțeles, pe cei care nu vin la sfintele slujbe.
În sfârșit, facem mențiunea că cele trei mijloace prezentate aici este recomandabil a fi utilizate chiar de la începutul pastorației, pentru că niciodată nu este prea devreme pentru o lucrare misionară importantă. Procedând așa preotul începător va dovedi ab initio vocație autentică, întrucât va avea din capul locului conștiința că nu se mai poate face astăzi pastorație numai prin săvârșirea slujbelor tradiționale, nici doar cu "ceaslovul și molitvelnicul", după expresia unui înalt ierarh al Bisericii noastre, mitropolitul Antonie al Ardealului. Și încă o dată atragem atenția asupra pericolului tot mai iminent: dacă nu vom utiliza noi, preoții ortodocși, aceste mijloace prezentate (și altele asemenea) le vor utiliza, cu zelul arhicunoscut, sectarii și neo-sectarii, spre durerea și pierderea Ortodoxiei. De aceea, preoților tineri le recomandăm a se sfătui cu cei mai în vârstă, care experimentează metode și mijloace corespunzătoare exigențelor pastorale de astăzi, pentru împlinirea corespunzătoare a mandatului sacerdotal încredințat nouă de Mântuitorul Iisus Hristos: "Mergând, învățați…" (Mt. 28, 19).
Cateheză despre Taina Spovedaniei. Aspecte practice
1. PREGĂTIREA APERCEPTIVĂ:
– dintre cele șapte Sfinte Taine rânduite de Biserică pentru mântuirea omului (Botezul, Mirungerea, Spovedania, Împărtășania, Căsătoria, Preoția, Maslul) unele sunt irepetabile (Botezul, Mirungerea, Preoția), altele se repetă în funcție de solicitările creștinilor (Spovedania, Împărtășania, Maslul); o excepție face Taina Căsătoriei, irepetabilă în sine, dar îngăduit a se administra „a doua” și „a treia” oară, prin pogorământ, în cazuri excepționale;
– dintre Tainele repetabile, cea mai mare frecvență o are Spovedania, credincioșii solicitând administrarea ei din ce în ce mai des, într-un număr crescător. Nu de puține ori, însă, preoții constată, pe de o parte, că mulți creștini nu au nici măcar noțiunile elementare despre această Taină, iar pe de alta, că la fel de mulți sunt influențați (și derutați) de anumite „îndrumare” voluminoase, tipărite fără acordul oficial al Bisericii.
2. ANUNȚAREA TEMEI: vom dialoga astăzi despre importanța unor îndrumări practice cu privire la Taina Spovedaniei.
3. TRATAREA:
– cateheza de față nu va prezenta aspectele doctrinare, biblice, canonice și liturgice ale Tainei, despre care vorbim adesea, ori se poate învăța din Catehism. Mai importante, d.p.v. practic, ni se par anumite îndrumări concrete, în urma cărora credincioșii să aibă folos. Altfel spus: să facă o spovedanie sinceră și completă, pentru a primi cum se cuvine, apoi, Sfânta Împărtășanie;
– cele mai sensibile întrebări puse de credincioși, cu deosebire de către tineri, sunt legate de Taina Spovedaniei. Suntem întrebați mai ales în legătură cu numeroasele „chestionare” și „îndrumare” pentru spovedanii apărute copios, în tiraje excesive, care au umplut tarabele librăriilor și pangarele bisericilor. Consultându-le, unii credincioși își notează liste interminabile de păcate, reale ori închipuite, pierzându-se în detalii nesemnificative, care consumă un timp considerabil pentru a fi citite, spre disperarea celorlalți creștini care așteaptă la rând, totodată, de ce să nu o spunem direct, și a preotului duhovnic. Reglementarea situației nu este posibilă doar prin câteva sfaturi repetate la finalul slujbelor, nici numai prin discutarea cu participanții conștiincioși ai dialogului săptămânal, ci este nevoie de o popularizare mai largă a unor îndrumări efective, care este bine a fi afișate în locuri vizibile din sf. locaș, cu literă mare, în format A3. Iată, așadar, un posibil text-îndrumar:
„Pentru că în ultima vreme numărul credincioșilor care doresc să se spovedească la biserică este sporit, am simțit obligația de a da câteva îndrumări practice, mai ales din două motive: 1. Pentru ca spovedania să fie întotdeauna completă, chiar dacă uneori aglomerația este mare; 2. Să fie operativă, așa încât credincioșii prezenți să nu aștepte peste măsură la rând.
este bine, pe cât posibil, să ne păstrăm fiecare duhovnicul pe care ni l-am ales în mod liber. Dacă vrem să mergem la altul, trebuie să cerem dezlegare de la duhovnicul de la care plecăm. Obiceiul de a schimba mereu duhovnicii este dăunător, întrucât riscăm să nu ne cunoască nici unul atât cât este necesar pentru a ne ajuta cu sfaturile cele mai bune;
înainte de a veni la preot este bine să postim, să citim rugăciunile pentru spovedanie (din Cartea de Rugăciuni) și, mai ales, să ne cerem iertare de la cei pe care i-am supărat;
credincioșii trebuie să respecte, pe cât posibil, programul pentru spovedanie al bisericii, publicat în Buletinul parohial sau afișat la avizier. Numai în cazuri de extremă urgență vom solicita să fim spovediți și în afara acestui program;
după ce s-a făcut molitva pentru spovedanie, ordinea venirii la preot va ține seama de bătrâni, bolnavi, persoane cu copii mici, timpul sosirii etc.
se va păstra distanța corespunzătoare față de locul spovedaniei (cca. 3 m.), pentru a nu se auzi nimic din cele ce mărturisește cel care este la rând;
pentru a nu irosi inutil timpul preotului și a-i face pe ceilalți creștini să aștepte prea mult, rugăm pe fiecare creștin, ca atunci când îi vine rândul, să facă referire numai la păcatele personale (nu ale altora!) și să evite a spune alte lucruri care nu țin de Taina Spovedaniei. În cazul în care noi, preoții, vom observa că cineva se abate de la spovedanie și începe să povestească lucruri din afara ei, ne vom rezerva dreptul de a întrerupe acea povestire… Pe de altă parte, dacă cineva dorește să stea de vorbă cu preotul mai mult și despre alte lucruri, sau vrem să-i povestim necazurile etc., vom veni altă dată, când nu este aglomerație (vom stabili cu preotul când);
vom mărturisi numai păcatele pe care le-am făcut de la ultima spovedanie, precum și pe cele pe care nu le-am spus la alte spovedanii, din uitare, rușine sau neîncredere. Dacă vom ascunde ceva, cu bună știință, nu se iartă nici păcatele mărturisite. Trebuie să știm, de asemenea, că fiecare preot a depus jurământul de a păstra cu strictețe secretul spovedaniei, încât să nu avem rețineri că va divulga cuiva cele mărturisite. Să avem încredere, așadar, a ne mărturisi complet, altfel facem voia diavolului… Căci diavolul, atunci când păcătuim ne ia rușinea, iar când mergem să ne spovedim ne-o dă înzecit;
nu vom mărturisi păcatele pe care le-am spus la alte spovedanii, dacă nu le-am repetat. Prin aceasta, dovedim încredere în Taina Spovedaniei și în preot "ca iconom al tainelor lui Dumnezeu" (I Cor. 4, 1);
unii creștini au obiceiul să vină cu o foaie (sau mai multe) pe care și-au scris păcatele. Procedeul este bun, dar nu este obligatoriu. Este bun pentru că ne ajută să nu uităm ceva, din cauza emoțiilor sau a oboselii. Pe foaie vom nota, însă, numai strictul necesar (păcatele mai mari), nu toate mărunțișurile pe care le recomandă unele îndrumare pentru spovedanie, tipărite fără acordul oficial al Bisericii. De altfel, oricâte pagini am scrie, niciodată nu vom epuiza greșelile făcute… De aceea, ne vom limita la cele care ne apasă mai greu pe suflet, pentru că importantă nu este atât înșirarea a cât mai multe păcate, ci părerea de rău, căința, pentru toate cele săvârșite, știute și neștiute. Așa numita "spovedanie după pravilă", potrivit căreia trebuie să înșirăm liste întregi de păcate, nu este conformă cu practica ortodoxă. Căci spovedania înseamnă dialog cu preotul, nu citirea unui inventar interminabil de păcate, pierzându-ne în amănunte și riscând să uităm esențialul;
dorind să fim cât mai conciși, nu vom renunța, totuși, să-i punem preotului anumite întrebări, dacă ne frământă ceva. Câteva secunde în plus nu cauzează nimănui, dimpotrivă, ne ajută să plecăm împăcați sufletește. Astfel, îi vom pune cel puțin întrebarea dacă avem voie să ne împărtășim (în cazul în care preotul, din cauza oboselii, uită să ne spună);
după spovedanie, dacă am primit dezlegare să ne împărtășim, vom face acasă rugăciunile (canonul) Sfintei Împărtășanii, din Cartea de Rugăciuni sau Ceaslov. De aceea, ne vom spovedi, de obicei, cu cel puțin o zi înainte de a ne împărtăși, pentru a împlini acest canon de rugăciune (și alte canoane pe care le va rândui duhovnicul);
Prin cele enumerate mai sus nu am epuizat nici pe departe învățăturile practice legate de Taina Mărturisirii, dar nădăjduim că am surprins măcar aspectele esențiale. Alte lămuriri le putem afla "din mers", sau întrebându-l pe preot în zilele în care se desfășoară dialogul catehetic în biserică. Esențial pentru noi, în calitate de creștini, este să avem un duhovnic care să ne cunoască bine, la care să ne spovedim măcar o dată pe an (sau și mai des, atunci când ne simțim apăsați sufletește) și ale cărui sfaturi să le ascultăm așa cum ascultă copiii buni de proprii părinți.”
4. RECAPITULAREA: – vom răspunde întrebărilor ce ni se vor adresa de către participanții la cateheză (dialog);
5. ASOCIEREA: – cu Taina Sfântului Botez. După cum prin baia Botezului se iartă toate păcatele (cel „strămoșesc” la copii, plus toate celelalte la catehumenii adulți), tot așa și prin Spovedanie (numită și „al doilea Botez”) – dacă este completă și însoțită de căință, împlinirea canonului etc., se dobândește curăție de „nou născut”, totodată vrednicia necesară pentru a primi Sfânta Împărtășanie;
6. GENERALIZAREA: Toți trebuie să ne spovedim, chiar dacă ni se pare că nu am greșit cu nimic. Așa ne învață Sf. Ioan Evanghelistul: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea.” (I In 1, 8-9);
7. APLICAREA:
– suntem întrebați adesea: „Cum este bine să ne spovedim: mai des sau mai rar?” Răspunsul formulat de Învățătura de Credință Ortodoxă ni se pare deosebit de lămuritor (și de total bun simț), motiv pentru care îl redăm aici: „Spovedania nu este legată de termene sau soroace anumite din cursul anului. Putem alerga la duhovnic ori de câte ori și oricând simțim nevoia de a ne ușura sufletul de povara păcatelor, sau de a primi mângâierea Harului și nădejdea iertării. Cu cât ne spovedim mai des, cu atât mai bine. De obicei, însă, spovedania este legată de posturi. De aceea, Porunca a patra a Bisericii ne învață să ne mărturisim de patru ori pe an, adică în cele patru posturi…”
Concluzii
În cercetarea temei de față, „Rolul catehetic al Sfintei Spovedanii”, am avut drept scop de a argumenta necesitatea și rolul Sfintei Taine a Mărturisirii în lucrarea pastorală și pedagogică de catehizare. Această Taină este mijlocul prin care preotul pătrunde direct în tainele sufletului credinciosului, ca sfătuitor, mângâietor, învățător dar și medic și judecător. Pentru atingerea scopului am făcut o analiză generală a temei bazată pe Sfînta Scriptură, Sfânta Tradiție, Canoanele Bisericii Ortodoxe și scrierile Sfinților Părinți.
Am arătat valoarea, necesitatea Sfintei Taine și întemeietorul, demonstrând că fără de această Taină nu este mântuire. Este important să precizăm faptul că validitatea Tainei Sfintei Spovedaniei, ca de altfel validitatea oricărei Sfinte Taine a Bisericii dreptmăritoare, se află în strânsă dependență atât de conținutul ei dogmatic, păstrat neschimbat de la instituirea acestora de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cât și de administrarea corectă de către săvârșitorul văzut, care trebuie să aibă în mod neîndoielnic harul primit prin succesiune apostolică neîntreruptă.
Atât în taina mărturisirii cât și în celelalte taine trebuie să se țină cont cu strictețe de dogmele și canoanele ortodoxe. Pentru că viața spirituală a creștinului ortodox se naște, crește și se desăvârșește prin conlucrarea neîntreruptă cu harul divin revărsat prin Sfintele Taine. Temelia vieții duhovnicești a creștinului o constituie întâi cele patru taine ale vieții spirituale (duhovnicești): Botezul, Mirungerea, Euharistia și Mărturisirea, care îl călăuzește pe credincios pe calea mântuirii.
Pe parcursul lucrării am amintit și despre pocăință sau căință ( părere de rău) care este mâhnirea și frângerea inimii pentru păcatele săvârșite, izvorâtă din credința și iubirea față de Dumnezeu pe care L-am întristat cu fărădelegile noastre.
Am tratat de asemenea importanța Tainei Sfintei Spovedanii evidențiind rolul ei catehetic, arătând cum aceasta este cel mai important mijloc de catehizare individuală întrucât este taina prin care omul se reînnoiește perpetuu și accede spre unirea cu Hristos prin Taina Sfintei Euharistii.
Trebuie să reținem că spovedania este Taină cerească prin care se nimicește răul și lucrează harul mântuitor și sfințitor. Spre harul ei aspiră sufletul omenesc conștient, ca floarea spre soare. Spovedania este remediul contra mândriei, este școala smereniei, cea mai bună școală religioasă și in același timp o curățire a templului inimii, ca să intre in el și să-l stăpânească Hristos, Împăratul slavei. Spovedania vindecă relele și neputințele noastre morale, ca și Maslul pe cele trupești, are o minunată putere de moralizare, e cea mai bună școală a renașterii morale și naționale.
Pentru bolile pământești există medicamente pământești, iar pentru păcat există leacuri cerești oferite de Domnul Iisus Hristos. Aceste leacuri respectiv puterea de a ierta păcatele au fost încredințate apostolilor, iar mai apoi urmașilor acestora episcopilor și preoților. Preotul consultă sufletul nostru, iar Dumnezeu îl va tămădui; preotul prescrie medicamentul, iar Dumnezeu va săvârși renașterea sufletească.
Pr. Cosma a precizat în chip deosebit importanța Tainei Spovedaniei prin analogie cu mana primită de evrei și cu Botezul ,, Mărturisirea e ca mana cu care a hrănit Dumnezeu pe evrei în pustie. Mărturisirea e ca al doilea Botez pentru credincioși. Ea curăță trupul de întinăciunea păcatelor și spală sufletul cum se spală lâna în apă și nu mai rămâne nisipul în ea. Ea luminează conștința. […]Duhovnicul trebuie să fie un bun cunoscător al sufletului omenesc, ca să cumpănească și greutatea păcatelor și greutatea canonului”.
Dezlegarea de păcate prin Sfânta Taină a Spovedaniei înseamnă eliberare, vindecare duhovnicească și este necesară pentru mântuire. Trebuie specificat rolul pe care îl care Spovedania și în viața celor bolnavi, în special a celor aflați pe patul de moarte constituindu-se ca un imperativ, ca o eliberare, curățarea rănii, iar mai apoi turnarea de balsam prin Euharistie. Totuși nu trebuie amânată mărturisirea în virtutea spovedaniei de pe patul de moarte căci nu se știe ce coerență vom avea atunci, dacă vom fi capabili să rememorăm și să le redăm păcatele săvârșite.
Indiferent dacă nu suferim de boli fizice nu trebuie să ne considerăm sănătoși, ci,, trebuie să fim conștienți de boala noastră. La fel cum bolnavul își dă seama de boala sa și se duce la doctor spre a fi tămăduit, la fel se întâmplă și cu boala duhovnicească”.
Bibliografie
*** Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvantarea Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, P. F. Părinte Teoctist, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1988
*** Liturghier, Editura I.B.M.B.O.R., București 2000
*** Ceaslov, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1970
*** Mineiul pe luna August, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1976
*** Mineiul pe luna Septembrie, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1984
Prohodul Maicii Domnului, tipărit cu binecuvântarea I.P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei – Trinitas, Iași, 1999
*** Istoria Bisericească, trad. de Iosif Gheorghian, București, 1889
*** The New Jerusalem Bible, Doubleday Garden City, New York, 1985
*** Catehismul Bisericii Catolice, Partea I, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, 1993
AMBROZIE, SFÂNTUL, P.L. XV, 1555
ANDREI CRITEANUL, SFÂNTUL, Omilia a III-a a Adormirii Maicii Domnului, P. G., 97,1100 A
ANDRUTSOS, HRISTU, Simbolica, trad. din grecește, Craiova, 1955
ATANASIE cel MARE, SFÂNTUL, Despre întruparea Cuvântului, 18
ATANASIE cel MARE, SFÂNTUL, Împotriva arienilor, 3, 29
BISTRIȚEANU, EP. VICAR DR. IRINEU POP, Împărăteasa Cerului și Mama noastră, Casa de editură Drehia, Cluj-Napoca, 1996
BISTRIȚEANU, IEROM. DRD. IRINEU POP, Maica Domnului în viața Bisericii și în evlavia credincioșilor ortodocși, în „O.”, nr. 3/1984
BRIA, PR. PROF. IOAN, Dicționar de Teologie Ortodoxă, Editura I.B.M.B.O.R. București, 1992
BULGAKOV, SERGHEI, Ortodoxia, trad. de Nicolae Grosu, ediția a II-a, Editura Anastasia, București 1993
BULGAKOV, SERGHEI, Rugul care ardea, trad. de ierom. Ieraclie, Chișinău, 1935
BULGAKOV, SERGHEI, Rugul care nu se mistuie, trad. de Boris Buzilă, Editura Anastasia, București, 2001
BUUCHIU, PR. CONF. DR. ȘTEFAN, Maica Domnului o introducere în theotokologia ortodoxă, Editura Sigma, București, 2006
CABASILA, SFÂNTUL NICOLAE,Trei omilii la Nașterea, Bunavestirea și la Adormirea Preasfintei Maici a lui Dumnezeu, Ed. Icos, București, 1999
CARAZA, DRD. ION, Imnele Sf. Efrem Șirul despre Maica Domnului, în „S.T.”, seria a II-a, an XIX (1967) nr. 7-8
CAREBIA, ADRIAN, Sinteza hristologică a gândirii patristice din primele patru veacuri creștine, în „A. B.”, nr. 1-3, anul 2004
CĂCIULĂ, PR. DR. OLIMP N., Anatematismele Sfântului Chiril al Alexandriei, Tipografia cărților bisericești, București, 1937
CHIALDA, PR. PROF. MIRCEA, Preacinstirea Maicii Domnului, în ***, Îndrumări Misionare, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1986
CHIALDA, PR. PROF. MIRCEA, Preacurata Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu (Mariologia), în „S. T.”, seria a II-a, an XXXIII (1981), nr. 5-6
CHIRIL al ALEXANDRIEI, SFÂNTUL, Comentariu la Ioan, 12, 19, P. G., 74, 664
CHIRIL al ALEXANDRIEI, SFÂNTUL, Comentariu la Ioan, 2, 1, P. G., 73
CHIȚESCU, PROF. NICOLAE, TODORAN, PR. PROF. DR. ISIDOR, PETREUȚĂ, PR. PROF. IOAN, Teologia Dogmatică și Simbolică, voi. I, Editura I.B.M.B.O.R, București, 1958
CITIRIGĂ, PR. CONF. DR. VASILE, Probleme fundamentale ale teologiei dogmatice și simbolice, vol. II, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2008
CLAUDEL, PAUL, Al doilea cuvânt al lai Iisus pe Cruce, în „Transilvania”, serie nouă an XXI (1992) nr. 3-4, Sibiu, 1992
COMAN, PR. PROF. IOAN, Momente și aspecte ale hristologiei precalcedoniene și calcedoniene, în „O.”, XVII (1965), nr. 1
COMAN, PR. PROF. IOAN, Și Cuvântul trup S-a făcut, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1989
CORNIȚESCU, DIAC. AS. EMILIAN, Temeiuri ale preacinstirii Maicii Domnului în Vechiul Testament, în „Ortodoxia” an XXXII (1980), nr. 3
DINU, PR. ADRIAN LUCIAN, Maica Domnului în teologia Sfinților Părinți, Editura Trinitas, Iași, 2004
DUȚU, PR. DRD CONSTANTIN, Sfânta Fecioară Maria în opera omiletică a Cuviosului Andrei Criteanul și a Sfântului Ioan Damaschin, în „S. T”, seria a II-a, anul XXXII (1980), nr. 1-2
EPIFANIE al SALAMINEI, SFÂNTUL, Ancoratus, ediție bilingvă, trad. Oana Coman, Editura Polirom, 2007
EPIFANIE al SALAMINEI, SFÂNTUL, Panarion
EPIFANIE MONAHUL, SIMEON METAFRASTUL, MAXIM MĂRTURISITORUL, Trei vieți bizantine ale Maicii Domnului, trad. și postfață de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2001
EVDOKIMOV, PAUL, Femeia și mântuirea lumii, Editura Christiana, București, 1995
FERENȚ, PR. PROF. DR. EDUARD, Mariologia, Editura Presa Bună, Iași, 1998
GAFTON, MONAHIA SEMFORA, Maica Domnului în Biserica Ortodoxă, Editura Sophia, București, 1998
GALERIU, PR. PROF. CONSTANTIN, Maica Domnului – Povățuitoarea, în „O.” an XXXII (1980), nr. 3
GANEA, IEROM. IOASAF, Preacinstirea Maicii Domnului, în „M.O.”, nr. 1, 1984
GHEORGHESCU, ARHIM. DR. CHESARIE, Născătoare de Dumnezeu – Fecioară, Bucură-te, în „G. B.”, an XLIV (1985), nr. 3-4
GHEORGHESCU, ARHIM. PROF. CHESARIE, Preacinstirea Maicii Domnului, în „G. B.”, an XXXII (1973), nr. 5-6
GHEORGHESCU, DRD. IEROM. CHESARIE, Învățătura despre Maica Domnului în Ortodoxie și Catolicism, în „O.”, nr. 3 (1970)
GHERMAN al CONSTANTINOPOPULUI, SFÂNTUL, Omilia 1 la Adormirea Maicii Domnului, P.G., 98, 345 B
GHERMAN al CONSTANTINOPOPULUI, SFÂNTUL, Omilia a 3-a la Adormi-rea Maicii Domnului, P.G., 98, 361 A
GRIGORIE de NAZIANZ, SFÂNTUL, Poeme, 7
GRIGORIE DE NAZIANZ, SFÂNTUL, Scrisoarea 101 către Cledoniu
GRIGORIE de NYSSA, SFÂNTUL, Despre feciorie, trad. de Laura Pătrașcu, Editura I.B.M.B.O.R., București, 2003
GRIGORIE PALAMA, SFÂNTUL, Hom. XXXVII, in sanct. dormit. de Deiparae, Migne P.G. CLI, col 461
GRIGORIE TAUMATURGUL, SFÂNTUL, Omilia la Nașterea Domnului
ICĂ JR., DIAC IOAN I., Maica Domnului în teologia secolului XX-lea și în spiritualitatea isihastă a secolului al XIV-lea: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, Editura Deisis, Sibiu, 2008
IGNATIE TEOFORUL, SFÂNTUL, Scrisoarea către Efeseni, 7, 2 în Sources chretiennes nr. 10, Edition du Cerf, Paris, 1958
IOAN DAMASCHIN, SFÂNTUL, Dogmatica, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, Ediția a III-a, Editura Scripta, București, 1993
IOAN DAMASCHIN, SFÂNTUL, Homéliés sur la Nativité et la Dormitionem BV. Mariae, în „Sources chrétiennes”, Paris, 1961
IOAN DAMASCHIN, SFÂNTUL, Omilia I la Adormirea Sfintei Fecioare Maria, Migne, P.G. XCVI. Col 716, 716 C și 720 C
IOAN DAMASCHIN, SFÂNTUL, Sur la Dormition, I, 11
IOAN GURĂ DE AUR, SFÂNTUL, Omilii la Matei, 5, 2
IOAN GURĂ DE AUR, SFÂNTUL, Psalm 44
IOAN MAXIMOVICI, SFÂNTUL, Cinstirea Maicii Domnului în Biserica Ortodoxă, Editura Icos, București, 1999
IRINEU DE LYON, SFÂNTUL, Adversus Haereses
IUSTIN MARTIRUL și FILOZOFUL, SFÂNTUL, Dialogul cu iudeul Trifon
JUGIE, M., Homélies mariales Byzantines, în „Patr. Orient”, 16
KNIAZEV, ALEXIS, Maica Domnului în Biserica Ortodoxă, Ed. Humanitas, București, 1998
LEONȚIU DE BIZANȚ, Adversus Nestorianos, P.G., 86, 1, col. 1720 D
LERCHER, L., Institutiones Theologica Dogmaticae, vol. III, Lipsca, 1942
LOSSKY, VLADIMIR, Introducere în teologia ortodoxă, Ed. Enciclopedică, București, 1993
LOSSKY, VLADIMIR, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Ed. Anastasia, București, 1990
LUBLICH, CHIARA, Fecioara Maria, transparența lui Dumnezeu, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice, București, 2003
MEYENDORFF, JOHN, Teologia Bizantină, Editura I.B.M.B.O.R, București, 1996
MIHĂLCESCU, IOAN, Sinodul al III-lea ecumenic ținut în Efes în anul 431, București, 1926
MIHOC, PR. PROF. VASILE, Șapte tâlcuiri biblice despre Maica Domnului, Ed. Christiana, București 1996
MOLDOVAN, PR. CONF. DR. ILIE, Învățătura Sfintei Scripturi despre Preacurata Fecioară Maria și implicațiile ei religios morale, în „O” an XXXII (1980), nr. 3
MOLDOVAN, PR. CONF. DR. ILIE, Învățătura Sfintei Scripturi despre Prea Curata Fecioară Maria și implicațiile ei religios-morale, în „O.”, nr. 3 (1980
NIȘCOVEANU, PR. MAGISTR. MIRCEA, Hristologia Sfântului Ioan Damaschinul, în „O.”, anul XVII (1956), nr. 3
ORIGEN, Omilii la Luca, VII, VIII, IX
PĂRĂIAN, ARHIM. TEOFIL, Maica Domnului – raiul de taină al Ortodoxiei, Editura Eikon, Cluj-Napoca
PÂRVU, MAGISTR. CONSTANTIN, Temeiurile Ortodoxe ale cultului Maicii Domnului, în „Studii Teologice” seria a II-a, an IV (1954), nr. 3-4
PELIKAN, JAROSLAV, Fecioara Maria de-a lungul secolelor, trad. de Silvia Palade, Editura Humanitas, București, 1998
PELIKAN, JAROSLAV, Maica Domnului de-a lungul secolelor, Ed. Humanitas, București, 1998
PINTEA, DRD. DUMITRU, Învățătura Sfântului Ioan Damaschin despre Maica Domnului, în „O.”, anul XXXII (1980), nr. 3
PLĂMĂDEALĂ, ANTONIE, Maica Domnului în teologia și viața ortodoxă, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XCVI (1978), nr. 9-10
POPESCU, PR. PROF. UNIV. DR. DUMITRU, COSTACHE, DIAC. DORU, Introducere în Dogmatica Ortodoxă, Editura Libra, București, 1997
PRUNEL, MGR. LOUIS, Cours supérieur de religion, III, Paris, 1924
RADU, PR. PROF. DUMITRU, Îndrumări misionare, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1996
RĂDULEANU, PR. BORIS, Fecioara Maria – Născătoarea de Dumnezeu, art. în rev. „G. B.”, an XXXV (1976), nr. 9-12
RĂMUREANU, PR. PROF. DR. IOAN, ȘESAN, PR. PROF. DR. MILAN, BODOGAE, PR. PROF. DR. TEODOR, Istoria Bisericească Universală, Editura I.M.B.M.B.O.R., București, 1987
REZUȘ, PR. PROF. PETRE, Mariologia ortodoxă, în „Ortodoxia”, an IL (1950), nr. 4
REZUȘ, PR. PROF. PETRE, Teologia ortodoxă contemporană, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1989
SEMEN, PR. PROF. PETRE, Despre Cinstirea Maicii Domnului, în rev. „M. O.”, an XL (1988), nr. 4
SILVESTRU de CANEV, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, București, 1902
SIMION ARHIEPISCOPUL TESALONICULUI, SFÂNTUL, Tratat asupra dogmelor credinței noastre ortodoxe, după principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos și urmașii Săi, Vol. 1, Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2002
STĂNILOAE, PR. PROF. D., Iisus Hristos sau Restaurarea Omului, ediția a II-a, Editura Omniscop, Craiova, 1993
STĂNILOAE, PR. PROF. D., Învățătura despre Maica Domnului la ortodocși și catolici, în „O.”, 1950, 4
STĂNILOAE, PR. PROF. D., Maica Domnului ca Mijlocitoare, în „O.”, an IV (1952), nr. 3-4
STĂNILOAE, PR. PROF. D., Teologia dogmatică ortodoxă, vol. al III-lea, Editura I.B.M.B.O.R., București, 2003
STĂNILOAE, PR. PROF. D., Teologie dogmatică ortodoxă, vol. al II-lea, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1997
SUCEU, ALEXANDRU, Curs de Mariologie, Editura Institutului Teologic Romano – Catolic Franciscan Român, București, 1995
SUCIU, MITROPOLIT VASILE, Teologie dogmatică, vol. I., Ediția a II-a, Blaj, 1927
ȘESAN, PR. PROF. DR. MILAN, Ortodoxia la Calcedon, în „T.R.”, XCIX, anul 1951, nr. 43-44, Sibiu
TERTULIAN, Contra Praxaeam
THEFAN al NICEEI, Sermo in sanctissimam Deiparamr Textum graecum cum interpretatione latina, introductione et criticis animadversionibus, la Martinus Jugie, A. A. Lateranum, Roma 1935, c. 32
TILEA, PR. DR. GHEORGHE, Maica Domnului după cărțile noastre de cult. Însemnări de mariologie ortodoxă, în „G. B.”, 1971, nr. 1-2
TODORAN, PR. PROF. DR. ISIDOR, și ZĂGREAN, ARHID. PROF. DR. IOAN, Teologia dogmatică, manual pentru seminariile teologice, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1991
VASILE cel MARE, SFÂNTUL, Despre Nașterea lui Hristos, 4, P.G., 31, 1465 B
VASILE cel MARE, SFÂNTUL, Hexaimeron, P.G., 29, 180
VINTILESCU, PR. P., Verbul „a mântui”, ca termen de invocare a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în pietatea ortodoxă, în „S. T.”, vol. II, an VIII (1940)
VIZITIU, PR. DRD. MIHAI GH., Învățătura despre Maica Domnului în Sfânta Scriptură, în „Studii Teologice” seria a II-a, Anul XXX (1978) nr. 3-4
VOICU, DIAC. MAGISTR. CONSTANTIN, Maica Domnului în Teologia Sfântului Ioan Damaschin, în “M. O.” XIV (1962), nr. 3-4
Bibliografie
*** Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvantarea Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, P. F. Părinte Teoctist, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1988
*** Liturghier, Editura I.B.M.B.O.R., București 2000
*** Ceaslov, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1970
*** Mineiul pe luna August, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1976
*** Mineiul pe luna Septembrie, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1984
Prohodul Maicii Domnului, tipărit cu binecuvântarea I.P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei – Trinitas, Iași, 1999
*** Istoria Bisericească, trad. de Iosif Gheorghian, București, 1889
*** The New Jerusalem Bible, Doubleday Garden City, New York, 1985
*** Catehismul Bisericii Catolice, Partea I, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, 1993
AMBROZIE, SFÂNTUL, P.L. XV, 1555
ANDREI CRITEANUL, SFÂNTUL, Omilia a III-a a Adormirii Maicii Domnului, P. G., 97,1100 A
ANDRUTSOS, HRISTU, Simbolica, trad. din grecește, Craiova, 1955
ATANASIE cel MARE, SFÂNTUL, Despre întruparea Cuvântului, 18
ATANASIE cel MARE, SFÂNTUL, Împotriva arienilor, 3, 29
BISTRIȚEANU, EP. VICAR DR. IRINEU POP, Împărăteasa Cerului și Mama noastră, Casa de editură Drehia, Cluj-Napoca, 1996
BISTRIȚEANU, IEROM. DRD. IRINEU POP, Maica Domnului în viața Bisericii și în evlavia credincioșilor ortodocși, în „O.”, nr. 3/1984
BRIA, PR. PROF. IOAN, Dicționar de Teologie Ortodoxă, Editura I.B.M.B.O.R. București, 1992
BULGAKOV, SERGHEI, Ortodoxia, trad. de Nicolae Grosu, ediția a II-a, Editura Anastasia, București 1993
BULGAKOV, SERGHEI, Rugul care ardea, trad. de ierom. Ieraclie, Chișinău, 1935
BULGAKOV, SERGHEI, Rugul care nu se mistuie, trad. de Boris Buzilă, Editura Anastasia, București, 2001
BUUCHIU, PR. CONF. DR. ȘTEFAN, Maica Domnului o introducere în theotokologia ortodoxă, Editura Sigma, București, 2006
CABASILA, SFÂNTUL NICOLAE,Trei omilii la Nașterea, Bunavestirea și la Adormirea Preasfintei Maici a lui Dumnezeu, Ed. Icos, București, 1999
CARAZA, DRD. ION, Imnele Sf. Efrem Șirul despre Maica Domnului, în „S.T.”, seria a II-a, an XIX (1967) nr. 7-8
CAREBIA, ADRIAN, Sinteza hristologică a gândirii patristice din primele patru veacuri creștine, în „A. B.”, nr. 1-3, anul 2004
CĂCIULĂ, PR. DR. OLIMP N., Anatematismele Sfântului Chiril al Alexandriei, Tipografia cărților bisericești, București, 1937
CHIALDA, PR. PROF. MIRCEA, Preacinstirea Maicii Domnului, în ***, Îndrumări Misionare, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1986
CHIALDA, PR. PROF. MIRCEA, Preacurata Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu (Mariologia), în „S. T.”, seria a II-a, an XXXIII (1981), nr. 5-6
CHIRIL al ALEXANDRIEI, SFÂNTUL, Comentariu la Ioan, 12, 19, P. G., 74, 664
CHIRIL al ALEXANDRIEI, SFÂNTUL, Comentariu la Ioan, 2, 1, P. G., 73
CHIȚESCU, PROF. NICOLAE, TODORAN, PR. PROF. DR. ISIDOR, PETREUȚĂ, PR. PROF. IOAN, Teologia Dogmatică și Simbolică, voi. I, Editura I.B.M.B.O.R, București, 1958
CITIRIGĂ, PR. CONF. DR. VASILE, Probleme fundamentale ale teologiei dogmatice și simbolice, vol. II, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2008
CLAUDEL, PAUL, Al doilea cuvânt al lai Iisus pe Cruce, în „Transilvania”, serie nouă an XXI (1992) nr. 3-4, Sibiu, 1992
COMAN, PR. PROF. IOAN, Momente și aspecte ale hristologiei precalcedoniene și calcedoniene, în „O.”, XVII (1965), nr. 1
COMAN, PR. PROF. IOAN, Și Cuvântul trup S-a făcut, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1989
CORNIȚESCU, DIAC. AS. EMILIAN, Temeiuri ale preacinstirii Maicii Domnului în Vechiul Testament, în „Ortodoxia” an XXXII (1980), nr. 3
DINU, PR. ADRIAN LUCIAN, Maica Domnului în teologia Sfinților Părinți, Editura Trinitas, Iași, 2004
DUȚU, PR. DRD CONSTANTIN, Sfânta Fecioară Maria în opera omiletică a Cuviosului Andrei Criteanul și a Sfântului Ioan Damaschin, în „S. T”, seria a II-a, anul XXXII (1980), nr. 1-2
EPIFANIE al SALAMINEI, SFÂNTUL, Ancoratus, ediție bilingvă, trad. Oana Coman, Editura Polirom, 2007
EPIFANIE al SALAMINEI, SFÂNTUL, Panarion
EPIFANIE MONAHUL, SIMEON METAFRASTUL, MAXIM MĂRTURISITORUL, Trei vieți bizantine ale Maicii Domnului, trad. și postfață de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2001
EVDOKIMOV, PAUL, Femeia și mântuirea lumii, Editura Christiana, București, 1995
FERENȚ, PR. PROF. DR. EDUARD, Mariologia, Editura Presa Bună, Iași, 1998
GAFTON, MONAHIA SEMFORA, Maica Domnului în Biserica Ortodoxă, Editura Sophia, București, 1998
GALERIU, PR. PROF. CONSTANTIN, Maica Domnului – Povățuitoarea, în „O.” an XXXII (1980), nr. 3
GANEA, IEROM. IOASAF, Preacinstirea Maicii Domnului, în „M.O.”, nr. 1, 1984
GHEORGHESCU, ARHIM. DR. CHESARIE, Născătoare de Dumnezeu – Fecioară, Bucură-te, în „G. B.”, an XLIV (1985), nr. 3-4
GHEORGHESCU, ARHIM. PROF. CHESARIE, Preacinstirea Maicii Domnului, în „G. B.”, an XXXII (1973), nr. 5-6
GHEORGHESCU, DRD. IEROM. CHESARIE, Învățătura despre Maica Domnului în Ortodoxie și Catolicism, în „O.”, nr. 3 (1970)
GHERMAN al CONSTANTINOPOPULUI, SFÂNTUL, Omilia 1 la Adormirea Maicii Domnului, P.G., 98, 345 B
GHERMAN al CONSTANTINOPOPULUI, SFÂNTUL, Omilia a 3-a la Adormi-rea Maicii Domnului, P.G., 98, 361 A
GRIGORIE de NAZIANZ, SFÂNTUL, Poeme, 7
GRIGORIE DE NAZIANZ, SFÂNTUL, Scrisoarea 101 către Cledoniu
GRIGORIE de NYSSA, SFÂNTUL, Despre feciorie, trad. de Laura Pătrașcu, Editura I.B.M.B.O.R., București, 2003
GRIGORIE PALAMA, SFÂNTUL, Hom. XXXVII, in sanct. dormit. de Deiparae, Migne P.G. CLI, col 461
GRIGORIE TAUMATURGUL, SFÂNTUL, Omilia la Nașterea Domnului
ICĂ JR., DIAC IOAN I., Maica Domnului în teologia secolului XX-lea și în spiritualitatea isihastă a secolului al XIV-lea: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, Editura Deisis, Sibiu, 2008
IGNATIE TEOFORUL, SFÂNTUL, Scrisoarea către Efeseni, 7, 2 în Sources chretiennes nr. 10, Edition du Cerf, Paris, 1958
IOAN DAMASCHIN, SFÂNTUL, Dogmatica, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, Ediția a III-a, Editura Scripta, București, 1993
IOAN DAMASCHIN, SFÂNTUL, Homéliés sur la Nativité et la Dormitionem BV. Mariae, în „Sources chrétiennes”, Paris, 1961
IOAN DAMASCHIN, SFÂNTUL, Omilia I la Adormirea Sfintei Fecioare Maria, Migne, P.G. XCVI. Col 716, 716 C și 720 C
IOAN DAMASCHIN, SFÂNTUL, Sur la Dormition, I, 11
IOAN GURĂ DE AUR, SFÂNTUL, Omilii la Matei, 5, 2
IOAN GURĂ DE AUR, SFÂNTUL, Psalm 44
IOAN MAXIMOVICI, SFÂNTUL, Cinstirea Maicii Domnului în Biserica Ortodoxă, Editura Icos, București, 1999
IRINEU DE LYON, SFÂNTUL, Adversus Haereses
IUSTIN MARTIRUL și FILOZOFUL, SFÂNTUL, Dialogul cu iudeul Trifon
JUGIE, M., Homélies mariales Byzantines, în „Patr. Orient”, 16
KNIAZEV, ALEXIS, Maica Domnului în Biserica Ortodoxă, Ed. Humanitas, București, 1998
LEONȚIU DE BIZANȚ, Adversus Nestorianos, P.G., 86, 1, col. 1720 D
LERCHER, L., Institutiones Theologica Dogmaticae, vol. III, Lipsca, 1942
LOSSKY, VLADIMIR, Introducere în teologia ortodoxă, Ed. Enciclopedică, București, 1993
LOSSKY, VLADIMIR, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Ed. Anastasia, București, 1990
LUBLICH, CHIARA, Fecioara Maria, transparența lui Dumnezeu, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice, București, 2003
MEYENDORFF, JOHN, Teologia Bizantină, Editura I.B.M.B.O.R, București, 1996
MIHĂLCESCU, IOAN, Sinodul al III-lea ecumenic ținut în Efes în anul 431, București, 1926
MIHOC, PR. PROF. VASILE, Șapte tâlcuiri biblice despre Maica Domnului, Ed. Christiana, București 1996
MOLDOVAN, PR. CONF. DR. ILIE, Învățătura Sfintei Scripturi despre Preacurata Fecioară Maria și implicațiile ei religios morale, în „O” an XXXII (1980), nr. 3
MOLDOVAN, PR. CONF. DR. ILIE, Învățătura Sfintei Scripturi despre Prea Curata Fecioară Maria și implicațiile ei religios-morale, în „O.”, nr. 3 (1980
NIȘCOVEANU, PR. MAGISTR. MIRCEA, Hristologia Sfântului Ioan Damaschinul, în „O.”, anul XVII (1956), nr. 3
ORIGEN, Omilii la Luca, VII, VIII, IX
PĂRĂIAN, ARHIM. TEOFIL, Maica Domnului – raiul de taină al Ortodoxiei, Editura Eikon, Cluj-Napoca
PÂRVU, MAGISTR. CONSTANTIN, Temeiurile Ortodoxe ale cultului Maicii Domnului, în „Studii Teologice” seria a II-a, an IV (1954), nr. 3-4
PELIKAN, JAROSLAV, Fecioara Maria de-a lungul secolelor, trad. de Silvia Palade, Editura Humanitas, București, 1998
PELIKAN, JAROSLAV, Maica Domnului de-a lungul secolelor, Ed. Humanitas, București, 1998
PINTEA, DRD. DUMITRU, Învățătura Sfântului Ioan Damaschin despre Maica Domnului, în „O.”, anul XXXII (1980), nr. 3
PLĂMĂDEALĂ, ANTONIE, Maica Domnului în teologia și viața ortodoxă, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XCVI (1978), nr. 9-10
POPESCU, PR. PROF. UNIV. DR. DUMITRU, COSTACHE, DIAC. DORU, Introducere în Dogmatica Ortodoxă, Editura Libra, București, 1997
PRUNEL, MGR. LOUIS, Cours supérieur de religion, III, Paris, 1924
RADU, PR. PROF. DUMITRU, Îndrumări misionare, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1996
RĂDULEANU, PR. BORIS, Fecioara Maria – Născătoarea de Dumnezeu, art. în rev. „G. B.”, an XXXV (1976), nr. 9-12
RĂMUREANU, PR. PROF. DR. IOAN, ȘESAN, PR. PROF. DR. MILAN, BODOGAE, PR. PROF. DR. TEODOR, Istoria Bisericească Universală, Editura I.M.B.M.B.O.R., București, 1987
REZUȘ, PR. PROF. PETRE, Mariologia ortodoxă, în „Ortodoxia”, an IL (1950), nr. 4
REZUȘ, PR. PROF. PETRE, Teologia ortodoxă contemporană, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1989
SEMEN, PR. PROF. PETRE, Despre Cinstirea Maicii Domnului, în rev. „M. O.”, an XL (1988), nr. 4
SILVESTRU de CANEV, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, București, 1902
SIMION ARHIEPISCOPUL TESALONICULUI, SFÂNTUL, Tratat asupra dogmelor credinței noastre ortodoxe, după principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos și urmașii Săi, Vol. 1, Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2002
STĂNILOAE, PR. PROF. D., Iisus Hristos sau Restaurarea Omului, ediția a II-a, Editura Omniscop, Craiova, 1993
STĂNILOAE, PR. PROF. D., Învățătura despre Maica Domnului la ortodocși și catolici, în „O.”, 1950, 4
STĂNILOAE, PR. PROF. D., Maica Domnului ca Mijlocitoare, în „O.”, an IV (1952), nr. 3-4
STĂNILOAE, PR. PROF. D., Teologia dogmatică ortodoxă, vol. al III-lea, Editura I.B.M.B.O.R., București, 2003
STĂNILOAE, PR. PROF. D., Teologie dogmatică ortodoxă, vol. al II-lea, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1997
SUCEU, ALEXANDRU, Curs de Mariologie, Editura Institutului Teologic Romano – Catolic Franciscan Român, București, 1995
SUCIU, MITROPOLIT VASILE, Teologie dogmatică, vol. I., Ediția a II-a, Blaj, 1927
ȘESAN, PR. PROF. DR. MILAN, Ortodoxia la Calcedon, în „T.R.”, XCIX, anul 1951, nr. 43-44, Sibiu
TERTULIAN, Contra Praxaeam
THEFAN al NICEEI, Sermo in sanctissimam Deiparamr Textum graecum cum interpretatione latina, introductione et criticis animadversionibus, la Martinus Jugie, A. A. Lateranum, Roma 1935, c. 32
TILEA, PR. DR. GHEORGHE, Maica Domnului după cărțile noastre de cult. Însemnări de mariologie ortodoxă, în „G. B.”, 1971, nr. 1-2
TODORAN, PR. PROF. DR. ISIDOR, și ZĂGREAN, ARHID. PROF. DR. IOAN, Teologia dogmatică, manual pentru seminariile teologice, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1991
VASILE cel MARE, SFÂNTUL, Despre Nașterea lui Hristos, 4, P.G., 31, 1465 B
VASILE cel MARE, SFÂNTUL, Hexaimeron, P.G., 29, 180
VINTILESCU, PR. P., Verbul „a mântui”, ca termen de invocare a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în pietatea ortodoxă, în „S. T.”, vol. II, an VIII (1940)
VIZITIU, PR. DRD. MIHAI GH., Învățătura despre Maica Domnului în Sfânta Scriptură, în „Studii Teologice” seria a II-a, Anul XXX (1978) nr. 3-4
VOICU, DIAC. MAGISTR. CONSTANTIN, Maica Domnului în Teologia Sfântului Ioan Damaschin, în “M. O.” XIV (1962), nr. 3-4
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rolul Catehetic AL Sfintei Spovedanii (ID: 167884)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.