Rolul Cantarii Liturgice Ortodoxe In Formarea Personalitatii Religioase a Tinerilor
Rolul cântării liturgice ortodoxe în formarea
personalității religioase a tinerilor
C U P R I N S
Introducere
I. Cântarea religioasă în Sfânta Scriptură
1.1. Cântarea religioasă în Vechiul Testament (temeiuri biblice)
1.2. Cântarea religioasă în Noul Testament (temeiuri biblice)
II. Cântarea Bisericii în timpul Sfinților Părinți și în perioada primului mileniu
2.1. Organizarea cântării bisericești în primele patru secole (mărturii patristice)
2.1.1. Cântarea liturgică – formă a rugăciunii și comuniunii credincioșilor
2.1.2. Psalmii – modalități de cânt: cântarea responsorială și antifonică
a) Cântarea responsorică (responsorială).
b) Psalmodierea sau cântarea antifonică (alternativă).
2.1.3. Alte cântări cu conținut creștin (trinitar, hristologic etc.)
2.2. Dezvoltarea imnografiei creștine în secolele V – X, în Biserica Răsăriteană
2.2.1. Imnografi și melozi mai însemnați
2.2.2. Formele imnografiei ortodoxe (tropare, condace, canoane etc.)
A) Troparul
B) Condacul
C) Canonul
2.2.3. Valoarea doctrinară a cântărilor ortodoxe
III. Educația religioasă și morală a tinerilor prin intermediul cântării liturgice
3.1. Legătura dintre muzică și diferite aspecte fiziologice și psihologice ale personalității tinerilor
3.2. Rolul cântării omofone (în comun) în formarea caracterului creștin al tinerilor
3.3. Cântările Sfintei Liturghii și alte cântări bisericești: autori și colecții de cântări mai însemnate
IV. Capitol aplicativ
4.1. Valorificarea cântării liturgice în lecțiile de religie
4.1.1. Proiectarea unei lecții de religie
4.1.2. Exemple de proiecte didactice având ca temă cântarea liturgică
Proiect didactic: Muzica în viața tinerilor
Proiect didactic: Cântarea religioasă – formă de rugăciune
4.2. Metode active de predare – învățare folosite în cadrul orei de religie după modelul ERR (Evocare – Realizarea sensului – Reflecție) (expunere metodico-didactică)
A. Metode active utilizate în evocarea cunoștințelor anterioare:
a.1 Brainstorming
a.2 Scrierea liberă
a.3 Gândiți / Lucrați în perechi / Comunicați
B. Metode active utilizate în realizarea sensului:
b.1 Unul stă, trei circulă
b.2 Metoda photolangage
b.3 Cadranele
C. Metode active utilizate în reflecție:
c.1 Întrebările
4.2.1. Aplicația cântării liturgice în ora de religie
4.2.2. Valorificarea cântării liturgice în cadrul anumitor manifestări școlare
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
Introducere
În sufletul omenesc, sentimentul binelui, plăcerea și dragostea de frumos, sub orice formă s-ar prezenta, sunt sădite de la început. Pentru acest motiv și frumusețea sunetelor a atras de demult atenția omului. Și întrucât între calitățile și harismele cu care Creatorul l-a înzestrat este și vocea, era normal ca el să o folosească nu numai pentru a vorbi și a se înțelege cu ceilalți ci și pentru a-și satisface sentimentul lui artistic. Astfel, s-a format cântarea.
Este cunoscut faptul că, la toate popoarele și în toate perioadele Istoriei Universale, cântarea a fost tovarășul de nedespărțit al vieții omului. Este limba universală, în mod deosebit de expresivă, de patetică și de plăcută, cu care omul vădește lumea lui interioară și caută să reprezinte și să transmită dispozițiile lui sufletești, sentimentele lui, idealurile și dorințele lui.
Deoarece în om este sădit și sentimentul religios, era normal ca el să simtă nevoia să-l slujească și cu cântarea și, astfel, vorbim astăzi despre cântarea religioasă. Aceasta provine din credința față de Creator și exprimă evlavia, recunoștința, ruga călduroasă, speranța, rugăciunea, respectul etc.
În special, însă, pentru Biserica noastră Ortodoxă, muzica bizantină constituie, pe de o parte, conductorul polisonor al căutărilor ființiale și nevoilor latreutice ale credinciosului iar, pe de altă parte, se caracterizează și se prezintă ca organ central terapeutic încorporat direct în trupul lui Hristos, Biserica Lui. Muzica bizantină este o muzică omofonă și prin excelență vocală, bazată pe niște moduri, pe niște particularități ale ei de construcție. Ea a apărut în spațiul eclesial și trebuie să aibă funcția de vehicul către Dumnezeu.
Scopul ei nu este să veselească numai auzul ci și să ridice pliroma, comunitatea Bisericii de la cele pământești la cele cerești. Să respingă „toată grija cea lumească” și să întâmpine la fiecare întrunire de mulțumire pe Împăratul slavei.
Mântuitorul și Apostolii au cântat. În creștinism, cântarea a constituit, încă de la început, un mijloc de preamărire a lui Dumnezeu. Asemenea îngerilor din ceruri, care neîncetat Îl slăvesc pe Dumnezeu prin cântări de laudă, și creștinii au folosit de la început cântarea religioasă ca pe o formă de rugăciune.
Cântarea este o însușire specifică ființei omenești și comună oamenilor din toate timpurile și locurile. Ea este arta cea mai expresivă, mai comunicativă din toate timpurile și locurile și, totodată, cea mai plină de influență asupra sufletului omenesc. Prin cântare, omul își exprimă și bucuria și durerea și dorurile, avânturile și idealurile lui. Mai ales pentru omul simplu, rămas mai aproape de natură, cântarea este nedespărțită, ca mijloc de exprimare a sentimentelor, de ușurare și de consolare. Nu este surprinzător, deci, dacă muzica a fost pusă și ea, ca toate celelalte arte, în serviciul sentimentului religios și al cultului. În temple, în sinagogi, în biserici, în locașuri de adunare și de rugăciune, credinciosul a lăudat și a cântat pe Dumnezeu sub forma psalmilor, a imnurilor religioase și a cântărilor de orice fel.
În concepția creștină, prin darul cântării religioase, omul se aseamănă cu îngerii și cu sfinții, care și ei dau neîncetat slavă lui Dumnezeu (Isaia 6, 1-4; Iov 38, 7; Luca 2, 13; Apocalipsa 4…). E firesc deci, ca în cultul creștin, cântarea religioasă să ocupe, încă de la început, un loc destul de important. Cu deosebire cultul ortodox folosește o bogată, variată și prețioasă producție de cântări și imnuri sacre, dintre care unele de origine biblică (psalmii și unele cântări, ca cea a Maicii Domnului de la Evanghelia după Luca 1, 46-55), iar altele, cele mai numeroase, alcătuite de diferiți imnografi și melozi (poeți și compozitori), creștini din secolul al IV-lea înainte, ca de exemplu Roman Melodul (sec. VI), Sfântul Ioan Damaschinul (sec. VIII), Sfinții Iosif și Teodor Studitul (sec. VIII-IX) și alții.
Ludwig van Beethoven spunea: „Muzica este mediatorul între viața spirituală și cea trupească”.
Există o relație profundă între muzică și elementul religios, dovadă că muzica este prezentă în toate marile rituri, paradigme creștine; în spațiul ortodox, fără îndoială, muzica este o constantă, alături de cuvânt. Fără muzică, deci, aproape că nu se poate accede la o realitate superioară spirituală profundă. De multe ori, la cântări în biserică, dar nu numai, se simte o putere extraordinară care vine din ceruri. Există, așadar, o dimensiune transcendentală nevăzută a muzicii, iar cei cu o cultură muzicală și teologică au șanse mari ca să trăiască această relație a văzutului cu nevăzutul, a binecuvântării care vine din ceruri prin muzică, prin sensul nonverbal; muzica este un limbaj nonverbal care vorbește mai adânc și mai puternic decât vorbele. Muzica este iconografia sonoră a inefabilului, a nevăzutului, a inexprimabilului.
I. Cântarea religioasă în Sfânta Scriptură
1.1. Cântarea religioasă în Vechiul Testament (temeiuri biblice)
Sfânta Scriptură mărturisește clar că Pământul împreună cu Cerul laudă pe Domnul și-I cântă Lui. În multe locuri din Biblie se arată că slăvirea lui Dumnezeu trebuie însoțită de cântarea religioasă, acest lucru fiind nu numai un drept, ci mai ales o datorie pentru toți credincioșii.
Vechiul Testament cuprinde cea mai mare colecție de cântări religioase scripturistice, adunate în cartea Psalmilor.
Sfântul Vasile cel Mare mărturisea că „psalmul pune pe fugă pe demoni și aduce pe îngeri într-ajutor; este armă pentru frica de noapte, odihnă pentru ostenelile zilei; este întărirea pruncilor, podoabă celor în floarea vârstei, mângâiere bătrânilor, găteală foarte potrivită femeilor. Psalmul populează pustiurile, cumințește piețele; este carte elementară de învățătură pentru cei ce intră în viață, creștere pentru cei ce înaintează în vârstă, întărire pentru cei maturi. Psalmul este glas al Bisericii; psalmul înveselește sărbătorile; psalmul creează tristețea cea după Dumnezeu.”
În primul rând, Psalmii îndeamnă pe credincioși la preamărirea lui Dumnezeu prin cântare în cadrul sfintelor slujbe din lăcașele de cult:
„Aduceți Domnului slavă numelui Său; închinați-vă Domnului în curtea cea sfântă a Lui… și în locașul Lui, fiecare va spune: Slavă!” (Psalmul 28, 2, 9);
„În adunări binecuvântați pe Dumnezeu… împărățiile pământului cântați lui Dumnezeu, cântați Domnului.” (Psalmul 67, 27, 33);
„Intrați pe porțile Lui cu laudă și în curțile Lui cu cântări lăudați-L pe El. Cântați numele Lui!” (Psalmul 99, 3-4);
„Lăuda-Te-voi, Doamne, cu toată inima mea, în sfatul celor drepți și în adunare.” (Psalmul 110, 1);
„Lăudați numele Domnului, lăudați slugi pe Domnul, cei ce stați în casa Domnului, în curțile Dumnezeului nostru. Lăudați pe Domnul, că este bun Domnul; cântați numele Lui, că este bun.” (Psalmul 134, 1-3);
„Lăuda-Te-voi, Doamne, cu toată inima mea, că ai auzit cuvintele gurii mele și înaintea îngerilor Îți voi cânta. Închina-mă-voi în locașul Tău cel sfânt și voi lăuda numele Tău…” (Psalmul 137, 1-2)
„Cântați Domnului cântare nouă, cântați laudele Lui în adunarea credincioșilor!” (Psalmul 149, 1);
„Lăudați pe Domnul în locașul Său cel sfânt.” (Psalmul 150, 1);
În al doilea rând, în psalmi se regăsește îndemnul de a ne exprima sentimentele religioase de respect, recunoștință și adorare față de Dumnezeu prin cântare, nu numai în lăcașele de închinare, ci și în orice loc:
„Cântați Domnului, Celui ce locuiește în Sion, vestiți între neamuri faptele Lui.” (Psalmul 9, 11);
„Cânta-voi Domnului, Celui ce mi-a făcut bine și voi cânta numele Domnului Celui Preaînalt.” (Psalmul 12, 6);
„Cântați Domnului cei cuvioși ai Lui și lăudați pomenirea sfințeniei Lui.” (Psalmul 29, 4);
„Ca slava mea să-ți cânte ție și să nu mă mâhnesc; Doamne, Dumnezeul meu, în veac Te voi lăuda!” (Psalmul 29, 12);
„Lăudați pe Domnul în alăută, în psaltire cu zece strune cântați-I Lui. Cântați-I Lui cântare nouă, cântați-I frumos, cu strigăt de bucurie.” (Psalmul 32, 2-3);
„Cântați Domnului cântare nouă, cântați Domnului tot pământul. Cântați Domnului, binecuvântați numele Lui, binevestiți din zi în zi mântuirea Lui.” (Psalmul 95, 1-2);
„Cântați Domnului cântare nouă, că lucruri minunate a făcut Domnul.” (Psalmul 97, 1);
„Strigați lui Dumnezeu tot pământul; cântați și vă bucurați și cântați… Să se zguduie marea și plinirea ei, lumea și cei ce locuiesc în ea.” (Psalmul 97, 6, 9);
„Cânta-voi Domnului în viața mea, cânta-voi Dumnezeului meu până ce voi fi.” (Psalmul 103, 33).
Exemple despre folosirea cântării religioase se găsesc nu numai în Psalmi, ci în majoritatea cărților Vechiului Testament:
„Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preaslăvit!” (Ieșirea 15, 1, 21).
„Și Iudeii s-au bucurat când au văzut pe preoți și pe leviți la slujba lor, îndeplinind toate cele pentru slujba dumnezeiască și pentru curățire. Cântăreții și portarii și-au îndeplinit datoria lor după porunca lui David și a lui Solomon, fiul lui; încă de demult, din zilele lui David și Asaf se hotărâseră căpeteniile cântăreților și cântările cele de laudă și de mulțumire în cinstea lui Dumnezeu. În zilele lui Zorobabel și Neemia, tot Israelul dădea parte cântăreților și portarilor pentru fiecare zi…” (Neemia 12, 44-47).
„Și când toți leviții care erau cântăreți… au stat în partea de răsărit a jertfelnicului și împreună cu ei au stat o sută douăzeci de preoți care trâmbițau din trâmbițe, și îndată ce aceia care sunau din trâmbițe și cei care cântau, uniți într-un singur glas ca să slăvească și să laude pe Domnul, au făcut să răsune trâmbițele, ch
În al doilea rând, în psalmi se regăsește îndemnul de a ne exprima sentimentele religioase de respect, recunoștință și adorare față de Dumnezeu prin cântare, nu numai în lăcașele de închinare, ci și în orice loc:
„Cântați Domnului, Celui ce locuiește în Sion, vestiți între neamuri faptele Lui.” (Psalmul 9, 11);
„Cânta-voi Domnului, Celui ce mi-a făcut bine și voi cânta numele Domnului Celui Preaînalt.” (Psalmul 12, 6);
„Cântați Domnului cei cuvioși ai Lui și lăudați pomenirea sfințeniei Lui.” (Psalmul 29, 4);
„Ca slava mea să-ți cânte ție și să nu mă mâhnesc; Doamne, Dumnezeul meu, în veac Te voi lăuda!” (Psalmul 29, 12);
„Lăudați pe Domnul în alăută, în psaltire cu zece strune cântați-I Lui. Cântați-I Lui cântare nouă, cântați-I frumos, cu strigăt de bucurie.” (Psalmul 32, 2-3);
„Cântați Domnului cântare nouă, cântați Domnului tot pământul. Cântați Domnului, binecuvântați numele Lui, binevestiți din zi în zi mântuirea Lui.” (Psalmul 95, 1-2);
„Cântați Domnului cântare nouă, că lucruri minunate a făcut Domnul.” (Psalmul 97, 1);
„Strigați lui Dumnezeu tot pământul; cântați și vă bucurați și cântați… Să se zguduie marea și plinirea ei, lumea și cei ce locuiesc în ea.” (Psalmul 97, 6, 9);
„Cânta-voi Domnului în viața mea, cânta-voi Dumnezeului meu până ce voi fi.” (Psalmul 103, 33).
Exemple despre folosirea cântării religioase se găsesc nu numai în Psalmi, ci în majoritatea cărților Vechiului Testament:
„Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preaslăvit!” (Ieșirea 15, 1, 21).
„Și Iudeii s-au bucurat când au văzut pe preoți și pe leviți la slujba lor, îndeplinind toate cele pentru slujba dumnezeiască și pentru curățire. Cântăreții și portarii și-au îndeplinit datoria lor după porunca lui David și a lui Solomon, fiul lui; încă de demult, din zilele lui David și Asaf se hotărâseră căpeteniile cântăreților și cântările cele de laudă și de mulțumire în cinstea lui Dumnezeu. În zilele lui Zorobabel și Neemia, tot Israelul dădea parte cântăreților și portarilor pentru fiecare zi…” (Neemia 12, 44-47).
„Și când toți leviții care erau cântăreți… au stat în partea de răsărit a jertfelnicului și împreună cu ei au stat o sută douăzeci de preoți care trâmbițau din trâmbițe, și îndată ce aceia care sunau din trâmbițe și cei care cântau, uniți într-un singur glas ca să slăvească și să laude pe Domnul, au făcut să răsune trâmbițele, chitarele și celelalte instrumente muzicale, și au slăvit pe Domnul, zicând: "Căci El este bun, că în veac este mila Lui!", atunci templul Domnului s-a umplut de norul slavei Lui”. (II Paralipomena 5, 12-13).
„Cântare voi cânta Domnului. Cânta-voi Domnului Dumnezeului lui Israel.” (Judecători 5, 3)
De aceea, la iudei, s-a practicat într-o mare măsură cântarea religioasă în comun. La toate ocaziile și manifestările de cult (sărbători, procesiuni, jertfe, ocazii solemne), coruri sau grupuri mari, formate din bărbați, femei și copii, cântau la unison psalmi sau alte cântări de laudă din cărțile sfinte, acompaniați de cele mai multe ori de diferite instrumente muzicale. Primii creștini, care erau dintre iudei, au adus cu ei în Biserica primară și cântarea religioasă a psalmilor cu care erau familiarizați din cele două instituții religioase ale timpului, Templul din Ierusalim și Sinagoga.
Pe lângă rolul cultic, Sfânta Scriptură îi atribuie muzicii și o funcție terapeutică și liniștitoare. Cartea I Regi arată că regele Saul era chinuit de duhul cel rău. El a găsit un remediu prin a-l asculta pe David, care-i intona la psalterion diferite cântări liniștitoare, alinând astfel chinurile regelui posedat de diavol: „Iar când duhul cel rău era trimis peste Saul, David lua harpa și cânta; Saul răsufla atunci mai ușor, se simțea ușurat și duhul cel rău se depărta de el.” (I Regi 16, 23) Și astăzi, în medicină, s-au făcut experiențe, tratându-se aceeași boală la diferiți bolnavi, prin muzică (dar nu orice fel de muzică) și s-a constatat că la anumite melodii organismul bolnavului receptează mai ușor cura și asimilează mai bine medicamentele administrate. Simțul prin care se receptează muzica este, de bună seamă auzul. Știința medicală atestă că acesta este ultimul simț care dispare la deces și că el încă mai receptează, după ce toate celelalte simțuri dispar. Poate așa se explică obiceiul de a se boci la cei vechi, existând încredințarea că decedatul încă mai poate înregistra cele adresate lui. Și astăzi, în unele regiuni ale țării, în afară de jelirea curentă și obișnuită, se respectă obiceiul bocitoarelor.
Sfânta Scriptură a Vechiului Testament precizează și cine să cânte imnuri de laudă lui Dumnezeu: „Strigați către Dumnezeu toți locuitorii pământului. Cântați slava numelui Său! Aduceți-I Lui slavă și laudă.” (Psalmul 65, 1); „Cântați Domnului toți locuitorii pământului.” (I Paralipomena 16, 23); „Mărturisească-se Ție, Doamne, toți împărații pământului și să cânte slavă lui Dumnezeu.” (Psalmul 67, 33); „Cântați Domnului toți locuitorii pământului.” (Psalmul 95, 1) „Tot pământul să se închine și să-Ți cânte Ție! Să cânte numele Tău, Preaînalte!” (Psalmul 65, 3). Profeții Agheu și Zaharia îndeamnă că nu numai omul să-L laude pe Dumnezeu, ci întreaga Sa zidire, văzută și nevăzută, însuflețită și neînsuflețită: „Lăudați pe El toți îngerii Lui! Lăudați-L pe El soarele și luna, stelele cele luminoase … Lăudați-L pe Domnul, cele de pe pământ … munții și toate dealurile … fiarele și dobitoacele.” (Psalmul 148, 2-10); „Toată suflarea să laude pe Domnul.” (Psalmul 150, 6).
Sfânta Scriptură arată și cum să fie cântarea: „plăcută,” „frumoasă,” alcătuită „cu pricepere”, îngrijită și plină de evlavie și umilință. Sfântul Ioan Cassian relevă acest adevăr când afirma că „uneori un verset din psalm ne dă ocazia unei rugăciuni înflăcărate, în timp ce cântăm. Altădată, modularea armonioasă a vocii unuia dintre frații noștri provoacă în sufletul nostru, surprins, o rugăciune fierbinte.” De aceea, psalmistul David spune: „Cântați-I frumos, cu strigăt de bucurie.” (Psalmul 32, 3); iar în alt loc, spune: „Plăcută să-I fie Lui cântarea mea și eu mă voi veseli de Domnul.” (Psalmul 103, 34). Și fiii lui Core subliniază aceeași idee: „Cântați lui Dumnezeu, cântați! Cântați Împăratului nostru, cântați! Cântați-I toți cu pricepere” (Psalmul 46, 6-7), iar regele David, reliefând alt aspect al cântării, spune: „Slujiți Domnului cu frică și vă bucurați Lui cu cutremur.” (Psalmul 1, 9).
1.2. Cântarea religioasă în Noul Testament (temeiuri biblice)
În creștinism, cântarea a constituit, încă de la început, un mijloc de preamărire a lui Dumnezeu. Noul Testament ne arată că Mântuitorul și Sfinții Apostoli s-au conformat întru totul obiceiului iudaic referitor la cântarea religioasă în comun.
Când Mântuitorul e aclamat ca Mesia în templu, de către mulțimea copiilor, care strigau: „Osana, Fiul lui David!”, mai marii preoților și ai cărturarilor s-au mâniat și au vrut să-i oprească. Mântuitorul însă, aprobând fapta copiilor, amintește cărturarilor versetul al treilea din Psalmul 8: „Oare n-ați citit că din gura pruncilor și a celor ce sug, ți-ai pregătit laudă?” (Matei 21, 15-16).
Și celelalte Evanghelii mărturisesc despre cântarea religioasă a Sfinților Apostoli și a Învățătorului lor: „Și după ce au cântat cântări de laudă, au ieșit la Muntele Măslinilor” (Matei 26, 30 și Marcu 14, 26).
Este cea mai importantă mențiune a cântării în Noul Testament. Mențiunea are o dublă semnificație. Mai întâi, pentru că Mântuitorul împreună cu Sfinții Apostoli au lăsat creștinilor exemplul rugăciunii cântate în cel mai important moment al slujbei liturgice. Apoi, pentru că prin cântecele alese se deschide calea spre prețuirea tradiției intonării psalmilor, a laudelor și a cântecelor de slavă către Dumnezeu, practicate de poporul iudeu. Conform precizărilor Sfinților Evangheliști Matei și Marcu, ritualul a respectat tradiția cinei pascale iudaice, încheindu-se cu cântarea psalmilor Aleluia: 113-118 și 125.
Referindu-se la acest fapt, Sfântul Niceta de Remesiana, spune: „Cine se va mai îndoi chiar de o astfel de dovadă despre sfințenia psalmilor și a imnelor? Când Acela care este închinat și lăudat de puterile cerești, El însuși e adus ca mărturie că a cântat imnuri cu ucenicii Săi?”
Mântuitorul i-a învățat astfel pe Sfinții Săi Apostoli ca orice laudă către Cel Atotputernic să fie însoțită de cântări religioase. Iar Sfinții Apostoli, urmând exemplul Învățătorului, au continuat folosirea cântării bisericești. Un exemplu edificator este momentul în care, la miezul nopții Pavel și Sila, rugându-se, lăudau pe Domnul în cântări, iar cei din temniță ascultau: „pe la miezul nopții s-au rugat și au cântat laude lui Dumnezeu și cei legați ascultau.” (F.A. 16, 25).
La început, Sfinții Apostoli se adunau pentru rugăciuni și cântarea psalmilor și a imnurilor în templul din Ierusalim și în sinagogile iudeilor, ca locuitori vetero-testamentari ai serviciului dumnezeiesc: „Iar ei, trecând de la Perga, au ajuns la Antiohia Pisidiei și, intrând în sinagogă, într-o zi de sâmbătă, au șezut.” (F.A. 13, 14); „Și în Iconiu au intrat ei, ca de obicei, în sinagoga iudeilor și astfel au vorbit, încât o mare mulțime de iudei și de elini au crezut.” (F.A. 14, 1); „Și vorbea în sinagogă în fiecare sâmbătă și aducea la credință iudei și elini.” (F.A. 18, 4); „Și el, intrând în sinagogă, a vorbit cu îndrăzneală timp de trei luni.” (F.A. 19, 8).
Mai târziu, cântarea psalmilor și a imnurilor, citirea Sfintelor Scripturi, vestirea cuvântului dumnezeiesc, rugăciunea și aducerea sacrificiului nesângeros, erau, pe timpul Apostolilor, părți principale ale serviciului divin. Exemplul și poruncile Mântuitorului Hristos relative la cult se împlineau cu conștiință și fidelitate de Sfinții Apostoli, care au, la rândul lor, orânduiri în acest sens. Astfel, adresându-se corintenilor, Sfântul Apostol Pavel scrie: „Când vă adunați și unul din voi are o cântare, altul o învățătură, acestea să fie spre întărire.” (I Corinteni 14, 26). Întăriți-vă sufletește prin psalmi, prin slavoslovii și prin cântări duhovnicești, cântând și lăudând în inimile voastre pe Domnul.” (Coloseni 3, 16). Dând mărturie despre ascultarea și buna purtarea a corintenilor, același Apostol le scrie: „Vă laud, fraților, că de toate ale mele învățături vă aduceți aminte și țineți predaniile precum vi le-am dat eu.” (I Corinteni 11, 2). Sfântul Apostol Iacov, în Epistola sa sobornicească, zice: „De pătimește rău cineva dintre voi, să se roage. Este vreunul cu inimă bună, să cânte cântări de laudă.” (Iacov 5, 13).
Însoțirea rugăciunii cu cântarea, menționată încă din vremurile apostolice, era rostită de grupuri de creștini sau chiar individual. Primii creștini, proveniți dintre închinătorii templului și ai sinagogilor, au adus cu ei și au practicat mai departe, în adunările lor de cult, obiceiul cântării în comun, cu care erau deprinși. Acest lucru este confirmat de cartea Faptele Apostolilor în care scrie că membrii primei comunități creștine din Ierusalim „erau în toate zilele așteptând cu un cuget în templu și frângând prin case pâine, primind hrana cu bucurie și cu bunătatea inimii și lăudând pe Dumnezeu.” (F.A. 2, 46-47). După ce Sfinții Apostoli Petru și Ioan sunt eliberați din prima închisoare și revin între credincioșii lor, care erau desigur adunați ca de obicei pentru rugăciune, aceștia, plini de bucurie, „toți împreună au ridicat glas către Dumnezeu” și au intonat o rugăciune care are caracterul unui adevărat imn de mulțumire, unul dintre cele mai vechi imnuri de inspirație creștină: „Stăpâne, Tu cel ce ai făcut cerul și pământul …” (F.A. 4, 24-31).
În multe rânduri Sfântul Apostol Pavel i-a îndemnat pe primii creștini la întrebuințarea cântării religioase atât în adunările de cult cât și în alte împrejurări:
„Iar Dumnezeul răbdării și al mângâierii să vă dea vouă să gândiți la fel unii pentru alții în Hristos Iisus, pentru ca toți într-un gând să măriți cu o gură pe Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos.” (Romani 15, 5-6).
„Umpleți-vă de Duhul, vorbind între voi în psalmi, în imnuri (laude) și în cântări duhovnicești, lăudând și cântând Domnului în inimile voastre, mulțumind totdeauna pentru toate, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, lui Dumnezeu și Tatăl…” (Efeseni 5, 18-20).
„Cântați în inimile voastre lui Dumnezeu, mulțumindu-I, în psalmi, în laude și în cântări duhovnicești.” (Coloseni 3, 16).
„Prin El, așadar, să aducem lui Dumnezeu totdeauna jertfă de laudă, adică roada buzelor care mărturisesc numele Lui.” (Evrei XIII, 15).
Sfântul Apostol Iacov adresează creștinilor același îndemn la cântare: „Este cineva dintre voi în supărare? Să se roage. Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi.” (Iacov 5, 13).
În epistolele sale, Sfântul Apostol Pavel face referire la trei tipuri de cântări religioase: psalmi, imnuri și cântări duhovnicești.
II. Cântarea Bisericii în timpul Sfinților Părinți și în perioada primului mileniu
2.1. Organizarea cântării bisericești în primele patru secole (mărturii patristice)
2.1.1. Cântarea liturgică – formă a rugăciunii și comuniunii credincioșilor
Muzica, arta artelor, al cărei dulce grai este înțeles și de cei mai neștiutori și care întrece pe toate celelalte arte în exprimarea celor mai adânci sentimente ale sufletului omenesc, a fost întrebuințată încă de la începutul vieții creștine pentru înfrumusețarea cultului divin, căci „nimic nu înalță așa de sus sufletul și nu-i dă aripi, nu-l dezlipește de pământ și nu-l desprinde din lanțurile trupului, nimic nu-l umple cu o înțelepciune dumnezeiască așa de mult și nimic nu-l face să uite de toate lucrurile lumii decât un cântec melodios. Copiii adorm în cântecul doicii; drumețul se simte mai întărit prin cântec de a-și urma lesne calea; plugarul doinește muncind și luntrașul stând la cârmă; chiar și femeile, singuratice sau în cor, își îndulcesc greutatea torsului lor prin cântece. Și fiindcă acest fel de înveselire îi este așa de potrivit firii noastre, de aceea ne-a dăruit Dumnezeu psalmii, ca nu cumva demonii prin cântece desfătătoare să nimicească toate din temelie. Unde cântă oamenii cântece religioase, acolo zboară Duhul Sfânt, cel ce sfințește gura și inima.” Pentru acest motiv chiar de la început cântarea a făcut parte întregitoare din cultul creștin.
Creștinismul a recunoscut necesitatea cântării religioase din momentul în care Mântuitorul Iisus Hristos, cu ceva timp înainte de Sfintele Patimi, după Cina cea de Taină, a cântat laude lui Dumnezeu, împreună cu ucenicii săi, după cum relatează Sf. Evanghelist Matei, când spune: „Și după ce au cântat laude, au ieșit la Muntele Măslinilor“ (Matei 26, 30).
Noul Testament relatează în multe locuri că primii creștini, fie acasă, fie în adunările comune, foloseau cântarea religioasă. Fundamentele sunt și îndemnurile Sfântului Apostol Pavel către creștinii din diverse comunități: „Vorbiți între voi în psalmi și în laude și în cântări duhovnicești“ sau „cântați în inimile voastre lui Dumnezeu, mulțumindu-I în psalmi, în laude și în cântări duhovnicești“ (Efeseni 5, 19 și Coloseni 3, 16).
Sfânta Scriptură, Sfinții Părinți și marii gânditori ai lumii demonstrează cu prisosință că muzica înalță sufletul omului către Dumnezeu. De aceea, cu stringență muzica participă la desfășurarea cultului divin cu funcții bine determinate.
Sfântul Apostol Pavel așează muzica de cult pe aceeași treaptă cu rugăciunea rostită, considerându-le ca fiind același lucru: „Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga și cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta și cu mintea.” (I Corinteni 14, 15), formulare care este esențială pentru înțelegerea rostului cântării în biserică.
Și Sfinții Părinți atribuie muzicii puterea de a exercita asupra sufletului omenesc o influență binefăcătoare, favorabilă aspirațiilor celor mai nobile. „Nimic nu reușește să înalțe într-atât sufletul, să-l înaripeze, să-l ridice deasupra pământului, să-l desfacă de legăturile trupului, ca o melodie vocală sau ca o cântare inspirată perfect, alcătuită ritmic.” „Muzica mișcă sufletul și-l înalță către Cel ce l-a creat.”
În primele secole creștine cultul și implicit muzica de cult erau simple. Nu existau cântăreți bisericești, ci toată lumea din biserici cânta la Liturghie. Chiar și mai târziu, Sfântul Sava de la Buzău (sec. IV) „cânta psalmi în biserică și cultiva cântarea psalmilor cu mare zel”. Cântăreții au apărut ca reprezentanți ai credincioșilor din biserică atunci când, din cauza dezvoltării continue a cultului, a început să se simtă mai adânc nevoia disciplinării și a organizării cântării religioase în cultul creștin. Ei erau meniți nu să înlocuiască pe credincioși în executarea cântării rituale ci să-i ajute, să-i reprezinte și să-i conducă.
Imnografia bizantină constituie dialogul permanent al creștinului cu Dumnezeu. Sfintele slujbe constituie cadrul pentru întâlnirea cu Dumnezeu, pentru a vorbi cu El și despre El. În consecință, imnografia vorbește credinciosului despre Dumnezeu, i-L prezintă pe Dumnezeu pe baza experienței Sfinților.
Împreună cu Sfânta Scriptură, imnografia inițiază creștinul în procesul cunoașterii lui Dumnezeu. Îl revelează pe Dumnezeu în toată slava Lui, pentru ca mai apoi, cunoscându-L ca Dumnezeu al slavei și al iubirii milostive, să-I ceară mila și ajutorul.
Însă, imnografia Îl face cunoscut pe Dumnezeu, în stare de rugăciune, cu ajutorul muzicii, adică în chip îngeresc, în sensul că, modul prin care cetele îngerești Îi slujesc lui Dumnezeu, este cântarea de slavă.
Între text și melodie există o legătură intimă. Se observă faptul că fiecărui text îi aparține o melodie specifică, dată de unul dintre cele opt glasuri bizantine. Corespondența dintre text și melodie s-a păstrat, începând cu Sfântul Ioan Damaschin și până în prezent. Melosul se îndreaptă mereu spre afectivitatea sufletului, de aceea cuvântul devine mai puternic, mai ziditor, dobândește o rezonanță duhovnicească aparte.
Datorită cântării în comun credincioșii prezenți la slujbă nu sunt simpli asistenți pasivi, ci participă deopotrivă interesați și angajați la ea, ca și preotul și cântărețul. Acest fapt est întărit și de formulele de răspunsuri și de dialog între liturghisitori și credincioși, precum și forma plurală a mai tuturor rugăciunilor și mai ales a ecteniilor: „Domnului să ne rugăm”, „Ca sub stăpânirea Ta totdeauna fiind păziți, Ție slavă să înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.”
De altfel, întregul cult al Bisericii Creștine este alcătuit în vederea participării active a credincioșilor. Cântarea liturgică este expresia rugăciunii și comuniunii credincioșilor, care se roagă și pentru ceilalți; fiecare este cuprins în rugăciunea celuilalt; preotul se roagă pentru popor, iar poporul se roagă pentru preot. Acest lucru arată atât comuniunea și solidaritatea care leagă pe credincioși cu preotul lor, cât și participarea lor efectivă la slujbă. Rugăciunea se spune cu smerenie și stăruință, iar cântecul accentuează stăruința cererilor noastre.
Liturghia creștină este o imitație a Liturghiei Cerești adusă de îngeri și de sfinți lui Dumnezeu, iar credincioșii care participă la slujba religioasă simbolizează pe heruvimii și serafimii care aduc în ceruri cântări de slavă lui Dumnezeu. Această idee este exprimată în Imnul Heruvimic: „Noi care în chip tainic închipuim pe heruvimi și făcătoarei de viață Treimi întreit sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească acum să o lepădăm!”
Sfântul Niceta de Remesiana, în tratatul său „Despre folosul cântării,” după ce face o frumoasă apologie a psalmodiei, își încheie lucrarea cu următoarele îndemnuri și sfaturi, adresate credincioșilor din biserica lui, dar valabile și pentru preoții și credincioșii din vremea noastră și la fel de actuale:
„Așa stând lucrurile, fraților, să ne umplem de o și mai deplină încredere în importanta slujbă a cântărilor, având în vedere că vom căpăta de la Dumnezeu mare har, noi cărora ni s-a îngăduit să cântăm minunile veșnicului Dumnezeu, împreună cu atâția și așa de mari sfinți, adică cu proorocii și cu mucenicii. Împreună cu David să ne mărturisim Lui, că e bun. Împreună cu Moise să trâmbițăm prin acele mari cântări pe Duhul Sfânt, Domnul. Cu Ana, care poartă închipuirea Bisericii, cea altădată stearpă iar acum roditoare, să ne întărim inimile în lauda lui Dumnezeu. Cu Isaia să cântăm priveghind din noapte. Cu Avacum să cântăm psalmi. Cu Iona, cu Ieremia, cu preasfinții părinți să cântăm, rugându-ne. Cu cei trei tineri aruncați în cuptorul cel cu foc, chemând toată făptura, să binecuvântăm pe Ziditorul a toate. Cu Elisabeta, sufletul nostru să înalțe pe Domnul…”
Însă, dacă în acea vreme mulți dintre cei ce primeau botezul creștin erau chemați numai de îndemnul curat al inimii lor dornice de izbăvire, erau și alții care se strecurau între membrii bisericii mai mult din imboldul josnic al intereselor pământești. Unii ca aceștia veneau cu toată zestrea păcatelor și obiceiurilor lor urâte fără „să se dezbrace de omul cel vechi împreună cu faptele lui și să se îmbrace cu cel nou, care se înnoiește spre deplină cunoștință după chipul celui ce l-a zidit.” (Coloseni III, 9-10). Astfel de creștini fără evlavie și frică de Dumnezeu tulburau de multe ori momentele cele mai solemne ale dumnezeieștii slujiri, fie prin urâte sforțări fizice, ori melodii străine de duhul bisericii, fie prin strigăte păgâne și lipsite de cuviință.
Sfântul Ioan Gură de Aur îi îndeamnă pe credincioși să se ferească de „cântarea manifestată prin țipete sau răcnete, însoțită de mișcări corporale, din care cauză ascultătorilor nu le mai sunt inima și mintea îndreptate spre Creator, ceea ce este în paguba Bisericii și a sufletelor lor.”
De asemenea, unele Sinoade Ecumenice au formulat canoane care dau indicații importante în ceea ce privește modul cum trebuie să se practice cântarea bisericească. În primul rând să fie cuviincioasă, fără răcnete, strigări sau tonuri înalte, nepotrivite cu sfântul locaș. Să se facă „cu vrednicie” deoarece, ca orice act cultic, și cântarea contribuie la sfințirea credincioșilor, după cum zice și Sfântul Apostol Pavel: „Când vă adunați împreună, fiecare din voi are psalm (cântare), are învățătură, … toate spre zidire să se facă” (I Corinteni 14, 26). „De vreme ce cântând ne unim cu Dumnezeu, toți creștinii (sunt datori) a păzi lucrul acesta mântuitor. Iar mai ales cei îmbrăcați în ieraticească vrednicie”, (canonul 2 al Sinodului al VII-lea Ecumenic). Și canonul 75 al Sinodului al VI-lea Ecumenic precizează: „Voim ca cei ce vin în biserică spre a cânta să nu întrebuințeze strigări necuviincioase, silind și firea spre răcnire, nici a pronunța ceva din cele nepotrivite și neînsușite în Biserică. Ci cu multă luare-aminte și cu umilință a aduce lui Dumnezeu, Privitorul celor ascunse, acest fel de psalmodie: „Cântarea să fie naturală: nici guturală (din gât), nici nazală sau alene”. Tonurile înalte sunt potrivite, dar adaptate la posibilitățile vocale ale cântărețului. Să se țină seama de volumul locașului: „Nu se potrivește o voce prea puternică într-un spațiu strâmt”.
Iar Sfântul Niceta de Remesiana adaugă: „Dar și glasul vostru al tuturor nu trebuie să fie disonant, ci unitar (ca unul singur). Nu unul s-o ia prostește înainte iar altul să rămână în urmă, sau unul să coboare glasul iar altul să-l ridice; ci să se silească fiecare să-și integreze glasul, cu smerenie, înăuntrul sunetului corului care cântă, iar nu să iasă în evidență în chip necuviincios, ridicând glasul sau luând-o înainte ca spre o prostească fală, și nici să nu caute a plăcea oamenilor… Noi toți, ca dintr-o singură gură, să scoatem deopotrivă același sunet de psalm și aceeași mlădiere a glasului. Iar cel ce nu-și poate contopi glasul cu al celorlalți, mai bine e pentru el să tacă, sau să cânte cu voce înceată, decât să-i asurzească pe toți cu un glas țipător; căci astfel își va îndeplini și datoria slujbei și nici nu va tulbura adunarea fraților care cântă… Căci când se cântă, să cânte toți, iar când de rugăm, să ne rugăm toți, după cum atunci când se face citire (din Sfânta Scriptură), făcându-se tăcere, toți să asculte deopotrivă la citețul care citește… Căci tocmai de aceea diaconul cu glas limpede îndeamnă pe toți ca un crainic, ca fie în rugăciune, fie în plecarea genunchilor, fie în cântare, fie în ascultarea citirilor, toți să păstreze unitatea; pentru că pe toți cei ce sunt cu un cuget și o simțire îi iubește Domnul și îi face să sălășluiască în locașul Lui cel sfânt. În care cei ce sălășluiesc, fericiți li se spune în psalm (83, 5), pentru că ei vor lăuda pe Domnul în vecii vecilor. Amin!”
Cântările liturgice se caracterizează în general prin expresia profundă de dragoste a omului față de Dumnezeu, dar și de dragoste a lui Dumnezeu față de oameni. Scopul imnurilor creștine, ca și al rugăciunii, este stabilirea unei legături, unei comuniuni între oameni, și între oameni și Dumnezeu.
Slujba liturgică ortodoxă este aproape în întregime cântată. „În biserica românească nu e întrebuințat decât cu totul rar, excepțional, cuvântul singur, ca element de expresie a fenomenului religios, ci mai totdeauna însoțit de sunetul muzical, îngemănat lui. Graiul românesc întrebuințat în cultul divin este o parte a cântării bisericești.”
În ceea ce privește intonarea acestor cântări, Vechiul Testament face precizarea că invocarea lui Dumnezeu să se facă cu „glas tare”, cu „strigare”:
“Lăudați pe Domnul în alăută, în psaltire cu zece strune cântați-I Lui.
Cântați-I Lui cântare nouă, cântați-I frumos, cu strigăt de bucurie.” (Ps. 32, 2-3);
“Lăuda-voi pe Domnul foarte cu gura mea și în mijlocul multora Îl voi preaslăvi pe El” (Ps. 108, 29);
„Lăudați-L pe El în glas de trâmbiță… Lăudați-L pe El în chimvale bine răsunătoare; lăudați-L pe El în chimvale de strigare. Toată suflarea să laude pe Domnul!” (Psalmul 150, 3, 5, 6);
“Dați slavă numelui Său! Închinați-vă înaintea Domnului, în biserica cea sfântă a Lui… În biserica Lui, toate strigă: Slavă!” (Psalmul 28, 1, 9);
“Strigați Domnului tot pământul, slujiți Domnului cu veselie, intrați înaintea Lui cu bucurie… Intrați pe porțile Lui cu laudă și în curțile Lui cu cântări lăudați-L pe El. Cântați numele Lui!” (Psalmul 99, 1, 3, 4).
Cultul creștin preia această impresionantă tradiție iudaică de invocare a lui Dumnezeu, cu observația că Mântuitorul precizează: „Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.” (Luca 17, 21). Versetul atestă legătura omului cu Dumnezeu, statuată prin credință și exprimată în rugăciune.
Creștinul se roagă în umilință și în smerenie: „Vorba voastră să fie totdeauna plăcută, cu sare dreasă, ca să știți cum trebuie să răspundeți fiecăruia”. (Coloseni 4, 6). Este un mare contrast față de relatarea din Isaia: „Și strigau unul către altul, zicând: "Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui! Din pricina acestor strigăte, porțile se zguduiau din țâțânile lor, iar templul s-a umplut de fum.” (Isaia 6, 3-4). Chiar dacă aici este vorba de strigatul heruvimilor, deseori în ritualurile invocate în Vechiul Testament se întâlnesc expresii precum: „să vestească cu glas tare de bucurie” (I Paralipomena 15, 16). Este imaginabilă sonoritatea pe care puteau să o realizeze „strigătele de bucurie, strigătele de corn, strigătele de trâmbițe, de țimbale și de harpe” (I Paralipomena 15, 28), sau cele două coruri mari, urcate pe zidurile Ierusalimului pentru a aduce cântări de laudă: „Și am suit eu căpeteniile lui Iuda pe ziduri și am pus două coruri mari pentru cântarea de laudă” (Neemia 12, 31) etc. Interesant este că în Noul Testament cartea Apocalipsa reia exprimări care sugerează o asemănătoare vehemență în cântare. Formularea „striga cu glas mare” este reluată cu oarecare insistență („glasul ca de trâmbiță” – 4,1; „și strigau cu glas mare” – 6,10; „zicând cu glas puternic” – 14,7; „un glas puternic de mulțime multă zicând: Aliluia!” –19,1 etc.) și contrastează ca senzație sonoră cu „ziceau” („ziua și noaptea, zicând: Sfânt, Sfânt, Sfânt…” Apocalipsa 4, 8; „și aruncau cununile lor înaintea tronului, zicând: vrednic ești, Doamne”… 4,10).
Formularea Sfântului Apostol Pavel: „să fie totdeauna plăcută, cu sare dreasă…” se potrivește perfect nu numai la vorbire, ci și la cântare, deoarece cântarea însoțește vorbirea, trebuind să exprime amândouă același lucru. Sfinții părinți au manifestat o constantă preocupare pentru cultivarea cântării liniștite, cucernice, cu detașare premeditată de la criteriile execuției tehnice și de virtuozitate, proprii cântării teatrale. Opinia Sfântului Ioan Gură de Aur în Omilia la Psalmul 145 este explicită în această privință. Cântarea bisericească poate și trebuie să ofere depline satisfacții duhovnicești. „Cântă lui Dumnezeu, dar să nu cânți rău. Cântă bine, fratele meu. Tu tremuri atunci când ți se cere să cânți înaintea unui bun muzician, temându-te ca artistul să nu-ți reproșeze lipsa ta de cunoștințe: dar dacă tu cânți lui Dumnezeu trebuie să-i aduci o cântare tot atât de desăvârșită, ca să nu displacă unor urechi atât de perfecte.” (Fericitul Augustin, Comentariu la Psalmul 32, 3).
Aceste sugestii converg spre ideea că intonația credincioșilor trebuie să fie corectă și cât mai compactă. Atunci și gândurile lor se vor concentra spre rugăciune, frumusețea cântărilor bisericești transmițând sentimentul evlaviei. Acesta este și scopul cântării în biserică.
Elementul definitoriu și peren al cântării bisericești este simbioza cu rugăciunea. În biserică, cântarea omofonă (colectivă) polarizează atenția celor prezenți la slujbă și îi face participanți activi la rugăciune. „Prin influențarea auzului s-a constatat că sufletul poate fi predispus mai ușor să primească adevărul cuprins în textul imnurilor religioase", constata Sf. Vasile cel Mare. Cântarea colectivă unește pe oameni într-un singur mănunchi. „Cântatul împreună este ca un lanț care duce la unire; unește poporul în simfonia unui singur cor.”
În Biserică, elementul artistic se subordonează necondiționat sensului duhovnicesc al textului liturgic. Modalitatea în care prevalează expresivitatea cuvântului face ca cei care cântă să modeleze intonația cântării în sensul întăririi înțelesului adânc al cuvântului rostit. Caracterul cântării este senin, solemn, dar lipsit de pericolul platitudinii, pentru că fiecare cuvânt trece prin inimă și este încălzit prin melodie.
Așadar, cântarea liturgică este înaintemergătoarea harului, ajută pregătirea momentelor solemne de religiozitate prin lepădarea „grijii celei lumești”, îndeamnă și ajută rugăciunea, dar în același timp este și un admirabil mijloc de educație religios-morală a celor mici și mari deopotrivă. Ea aduce înfrățire, bună înțelegere, armonie, fiind factor unificator și solidarizant.
2.1.2. Psalmii – modalități de cânt: – cântarea responsorială
– cântarea antifonică
Cartea Psalmilor este cea mai mare din Biblie și cea mai universal citită și studiată. Ea cuprinde cel mai larg evantai de trăiri sentimentale posibile.
Sfântul Vasile cel Mare afirma: „Cartea Psalmilor este o vistierie obștească de învățături bune, dând fiecăruia, după sârguința lui, ce i se potrivește.” Pentru aceasta, psalmii sunt cele mai vechi cântări religioase întrebuințate în cultul creștin. Iar pentru noi, românii, ei au o semnificație aparte, deoarece primele fragmente de traducere a Bibliei în limba română au fost din cartea Psalmilor. Marele istoric Nicolae Iorga spunea că: „Neamul românesc s-a născut în tinda Bisericii. Psaltirea a fost abecedarul pe care neamul nostru a învățat să citească.”
Aceasta s-a datorat în mare măsură conținutului dogmatic și însemnătății pe care psalmii au dobândit-o în cadrul comunităților creștine. Încă de la începutul serviciului religios creștin Psalmii au fost folosiți ca structuri cultice de bază în adunările credincioșilor, după cum mărturisește apologetul Tertulian: „după ce se citesc Scripturile, se cântă psalmi, se rostesc cuvântări sau se adresează rugăciuni.”
Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru a consemna deasa întrebuințare a psalmilor și importanța lor, scria: „În adunările noastre este David cel dintâi, la mijloc și cel de pe urmă.”
Sfinții Părinți ai Bisericii Creștine puneau accent în primul rând pe text, dar și pe melodie, căci prin ele se răspândește învățătura Bisericii. Muzica fiind interpretarea textului, reprezintă un mijloc eficient în propovăduirea și asimilarea doctrinei. Sfântul Ambrozie remarca chiar că „în psalm învățătura conlucrează alături de har. Îl cântăm pentru plăcere, dar îl învățăm pentru instruirea noastră. Învățăturile date cu sila nu durează, dar ceea ce ai învățat cu plăcere, odată intrat în suflet, nu va mai dispare.”
Sfântul Vasile cel Mare îi atenționează pe credincioși să ia aminte la îndemnurile pe care le-au primit prin textele citite la Sfânta Liturghie: profeți, psalmi, epistole și Evanghelie: „Tu, însă, nu pregeți, te gândești, amâni, deși ai fost învățat de profeți […], ai fost sfătuit de psalmi […], și s-a binevestit de apostoli […] și ești chemat chiar de Domnul, care-și spune: Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni (Matei 11, 28), că toate aceste cuvinte au fost citite astăzi.”
Psalmii care aveau o dimensiune mesianică bine definită erau folosiți frecvent în cult, cu precădere în zilele de sărbătoare, pentru a sublinia învățătură hristologică. Așadar, se poate sesiza cu ușurință faptul că încă din primele veacuri creștine Psaltirea a fost cea mai utilizată carte în cadrul cultului, încât nu a existat niciun serviciu liturgic care să nu aibă în cuprinsul lui un psalm sau cel puțin câteva versete dintr-unul.
Grupați în catisme sau luați separat, psalmii au îmbogățit consistent și au umplut de sens toate slujbele Bisericii. Utilizarea frecventă a psalmilor în cultul creștin poate să reiasă și din faptul că Psaltirea era una din cele mai prezente cărți scripturistice în Biserica Primară. În cultul ortodox, psalmii formează o parte integrantă a serviciului divin, fiind prezenți aproape în toate slujbele sfinte.
Rostirea psalmilor și meditarea zilnică la versete din Psaltire nu a fost limitată la spațiul liturgic sau la comunitățile monahale. Primii creștini îi întrebuințau atât în cultul public, cât și în cel particular. Sfântul Clement Alexandrinul ne oferă o informație care atestă de timpuriu folosirea psalmilor în afara cultului. Acesta arată că între creștini exista obiceiul de a cânta psalmi chiar și atunci când se mânca la masă. Acest obicei a fost preluat de creștini de la agapele de după serviciul religios și introdus în viața lor particulară: „După cum este potrivit ca înainte de a mânca să binecuvântăm pe Făcătorul tuturor lucrurilor, tot așa se cuvine să-I cântăm psalmi și când bem, pentru că ne împărtășim din cele create de El. Psalmul este o binecuvântare armonioasă și înțeleaptă. (Ef. 5, 19)”.
De asemenea, Sfâtul Clement Alexandrinulîi îndeamnă pe creștini să înlocuiască, în cadrul petrecerilor și ospețelor lumești, cântările păgânești cu psalmi pentru a preamări în tot locul pe Dumnezeu.
Psalmii au avut un rol esențial și în formarea spirituală a credincioșilor. Folosirea frecventă a textelor din psalmi a favorizat memorarea și asumarea acestora în vederea desăvârșirii duhovnicești. În acest sens, Sfântul Vasile cel Mare scria: „Psalmul este carte elementară de învățătură pentru cei ce intră în viață, creștere pentru cei ce înaintează în vârstă, întărire pentru cei maturi.” De aceea primii creștini aveau Psaltirea nu numai în memorie, ci și pe buze, rostind-o neîncetat în timpul ocupațiilor zilnice, ascultând sfatul Apostolului Pavel: „Vorbiți între voi în psalmi și în laude și în cântări duhovnicești” (Efeseni 5, 19). În acest context, Sfântul Ambrozie considera că este nefiresc și necuviincios ca un creștin să lase să treacă o zi fără să fi recitat din Psaltire: „Căci cine având simțire omenească, nu se rușinează a sfârși ziua fără a cânta psalmi, când și păsările cele mărunte își însoțesc începutul zilelor și al nopților cu slăvită închinăciune și dulce cântare,” iar Sfântul Augustin vedea în rostirea psalmilor de către martirii aflați în suferință modul cel mai potrivit prin care aceștia se întăreau sufletește.
Sfântul Vasile cel Mare mărturisea că Psalmii cuprind ceea ce este mai de folos: profețesc cele viitoare, aduc aminte de faptele istorice, dau legi pentru viață, învață cele pe care trebuie să le facem. „Cartea Psalmilor tămăduiește rănile vechi ale sufletelor și aduce grabnică însănătoșire celui de curând rănit; îngrijește pe cel bolnav și păstrează sănătos pe cel care nu-i atins de boală; îndepărtează, pe cât e cu putință, patimile care se încuibaseră în felurite chipuri în viața oamenilor; și face aceasta cu seducție măsurată și cu dulceață, sădind în suflet gând plin de înțelepciune.”
Tot Sfântul Vasile cel Mare arată rolul psalmilor în înțelegerea și păstrarea învățăturii revelate:
„Duhul cel Sfânt a văzut că neamul omenesc este greu de îndrumat spre virtute și că noi, din pricina înclinării spre plăcere, neglijăm cu totul viețuirea cea dreaptă. De aceea ce face? A unit dogmele cu plăcerea cântatului, ca, odată cu dulceața melodiei, să primim pe nesimțite și folosul cuvintelor de învățătură; face la fel ca doctorii cei înțelepți: aceștia adeseori ung de jur împrejur cu miere paharul în care dau bolnavilor fără poftă de mâncare doctorii mai amare. Pentru aceasta, dar, ni s-au alcătuit aceste melodii armonioase ale psalmilor, pentru ca celor care sunt copii cu vârsta sau cei care sunt cu totul tineri cu purtarea să li se pară că ei cântă, dar de fapt își instruiesc sufletul. Că n-a plecat de la biserică cineva din cei mulți și trândavi păstrând cu ușurință în minte vreo poruncă apostolică sau profetică; dar cuvintele psalmilor le cântă și acasă și le fredonează și în piață. Dacă unul, din cei care se sălbăticesc cumplit din pricina mâniei, intră în biserică, ei bine, când începe să se cânte psalmul, atunci, datorită melodiei, pleacă din biserică cu sălbăticia sufletului potolită.”
Psalmii se cântau la serviciul euharistic, la serviciul divin zilnic, de seara și de dimineața și la toate celelalte slujbe.
În chip metaforic, Sfântul Vasile cel Mare aseamănă trupul omenesc cu psalmul și cu cântarea: „Alcătuirea trupului omenesc este în chip figurat psaltire și instrument armonic muzical pentru înălțarea de imnuri Dumnezeului nostru. Faptele trupului nostru, care duc la slăvirea lui Dumnezeu, sunt psalmi, atunci când trupul, în armonie cu rațiunea, ne face să nu săvârșim nimic disonant în mișcările noastre. Iar cântare este tot ce ține de contemplația înaltă și de teologie. Deci psalmul este un text muzical, când este cântat cu frumos ritm dintr-un instrument muzical așa cum cer regulile armoniei; cântarea, însă, este un text cântat melodios cu vocea, fără amestecul vreunui instrument muzical.”
Modalități de cântare a psalmilor.
Unul dintre cele mai importante elemente ale Sfintei Liturghii în Biserica Primară, cântarea Psalmilor, se putea face în două moduri: responsoric și antifonic.
Cântarea responsorică (responsorială) angaja întregul popor în mod simultan. La început, cântarea bisericească era în majoritate psalmodiere (cântarea psalmilor, de aici și numele cântăreților de psalți), pentru că nu se dezvoltase încă imnografia creștină proprie. Psalmii erau intonați de către unul sau mai mulți psalți. Era însă necesară și angajarea poporului la cântare. Deoarece era practic imposibil ca poporul să învețe să cânte un psalm în întregime, soluția optimă a fost refrenul. Cântarea responsorică, moștenită din tradiția iudaică, a fost preluată de primii creștini și introdusă în cadrul serviciului divin și consta din cântarea unui psalm de către un solist care era întrerupt de intervențiile poporului. În cântarea responsorială a psalmilor, poporul, alcătuind un singur grup, întrerupea de mai multe ori cântărețul principal printr-un „răspuns” sau refren: „Că în veac e mila Lui“ sau cu alt verset din același psalm. Acest verset se anunța la început și era cântat de popor, la care cântărețul intercala și celelalte versete. Cântarea stihurilor psalmului, în cadrul Liturghiei, purta numele de responsorium (în latină) sau prochimen (= așezat înainte, în greacă). În trecut, prochimenul era versetul psalmic cântat de un cântăreț solist în cântarea responsorică a psalmilor. În timpul Sfântului Ioan Gură de Aur încă se mai folosea cântarea responsorială a psalmilor, după cum mărturisește în comentariul său la Epistola I către Corinteni: „Iar psaltul cântă singur și, chiar dacă toți îi răspund, glasul lor iese ca dintr-o singură gură.” Acest mod de execuție a psalmilor datează de foarte mult timp, după cum mărturisește Sfântul Ioan Gură de Aur: „în vechime, de pildă, se adunau toți la un loc și răspundeau în obște; aceasta o facem și acum.”
Cântarea antifonică (alternativă) era forma de interpretare a psalmilor când credincioșii se împărțeau în două grupuri și cântau fie alternativ, fie simultan la sfârșitul psalmului, când ambele grupuri se uneau și cântau în comun un final sau un refren. Acest sistem de cântare a făcut o profundă impresie asupra credincioșilor. Mărturii importante despre cântarea omofonă ni se transmit de la Sfântul Ignatie Purtătorul de Dumnezeu (†107), episcopul Antiohiei, căruia i s-a descoperit în vedenie cântarea antifonică, arătându-i-se cetele îngerești care lăudau Sfânta Treime antifonic.
Acest mod de cântare a psalmilor, în care rolul activ al credincioșilor sporește, a fost utilizat de Biserică încă din secolele al II-lea și al III-lea, în lupta ei cu ereziile, dar generalizarea lui în cult se realizează în cursul secolului al IV-lea, când se intensifică activitatea Bisericii pentru combaterea ereziilor. L-au întrebuințat, de exemplu, Sfântul Efrem Sirul la Edessa, împotriva ereticilor antitrinitarieni (Bardesane și Armoniu), preoții Flavian și Diodor la Antiohia (împotriva arienilor), Sfântul Ioan Gură de Aur la Constantinopol, Sfântul Ambrozie la Milano etc.
Cântarea antifonică s-a păstrat în cultul ortodox până în prezent la bisericile mănăstirești sau la cele de enorie unde sunt doi cântăreți sau două strane și care intonează alternativ antifoanele de la începutul Liturghiei, stihurile și stihirile Fericirilor, etc. Însă majoritatea psalmilor întrebuințați la serviciile divine mai mult se citesc.
2.1.3. Alte cântări cu conținut creștin (trinitar, hristologic etc.)
Muzica bisericească reprezintă haina diafană cu care se îmbracă cuvântul, în rostirea – de cele mai multe ori – a unor adevăruri dogmatice.
Pe lângă cântările de origine scripturistică, au apărut și s-au dezvoltat niște cântări creștine deosebite, alcătuite după modelul acelora.
La început, imnurile au fost alcătuite pentru a combate ereziile apărute în rândurile creștinilor. De ceea ele aveau inițial un caracter dogmatic, formulându-se pe scurt învățătura ortodoxă de credință.
Imnul Lumină lină este cel mai vechi imn creștin, de origine nescripturistică, și a fost scris în limba greacă. Textul imnului face referire la Mântuitorul Hristos, „Lumina lumii” (Ioan 8, 12): „Lumină lină a sfintei slave a Tatălui ceresc, Celui fără de moarte, a Sfântului, Fericitului, Iisuse Hristoase, venind la apusul soarelui, văzând lumina cea de seara, lăudăm pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, Dumnezeu; vrednic ești în toată vremea a fi lăudat de glasuri cuvioase, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce dai viață, pentru aceasta lumea Te slăvește.”
Acest imn este atribuit Sfântului Antinoghen (16 iulie) care a compus această cântare în timp ce era dus spre a fi martirizat. În iconografie, Sfântul Antinoghen este reprezentat în chipul unui episcop bătrân iar lângă el călăul cu un braț paralizat până ce sfântul va fi sfârșit lucrarea. Sfântul Vasile cel Mare, care citează din el un fragment numindu-l „cântare veche” și care a contribuit la introducerea și răspândirea acestui imn în Biserica Orientului, vorbește despre cântarea imnului Lumină lină ca despre una dintre tradițiile foarte îndrăgite ale Bisericii.
La început, imnul Lumină lină nu era utilizat în cadrul cultului divin public, dar se cânta la momentul aprinderii lumânărilor, seara, fiind cunoscut și sub numele de Cântarea la aprinderea lumânărilor. În acea vreme, la Ierusalim o candelă rămânea mereu aprinsă în mormântul gol al Mântuitorului, strălucirea ei fiind un simbol al luminii vii a lui Hristos. Atunci când creștinii se adunau la rugăciune, era cântat acest imn, iar la ceremonia numită a aprinderii luminilor, această candelă era scoasă din Mormânt, lumina ei strălucitoare chemând Biserica să Îl cinstească pe Domnul Cel înviat din morți.
Imnul este adresat Mântuitorului Hristos, „Lumina cea lină.” În trecut, imnul se cânta în momentul când pe cer se ivea Luceafărul de seară, iar în biserici se aprindea sfeșnicul cu lumina menită să împrăștie întunericul serii. Lumina care apărea în mijlocul credincioșilor adunați pentru rugăciunea de seară era ca o prezență simbolică a Mântuitorului: „Deci iarăși le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8, 12). Cântarea imnului în acest moment al înserării însemna că venirea lui Mesia în haosul și întunericul în care se zbătea omenirea din perioada Legii vechi, era ca Luceafărul de seară, ca o stea călăuzitoare, dătătoare de nădejde.
În același timp, imnul are și un caracter trinitar, precizând și făcând distincția între Persoanele Sfintei Treimi, dar mărturisind și unitatea Lor în dumnezeire: „lăudăm pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Dumnezeu…”
În prezent, imnul Lumină lină face parte din slujba Vecerniei.
În plină luptă împotriva monofiziților, care susțineau erezia hristologică a lui Eutihie ce învăța că după Întrupare, Iisus Hristos a avut o singură fire (natură), cea divină, firea omenească fiind absorbită de cea dumnezeiască, dar și a origeniștilor care în timpul său reînviaseră erezia nestoriană (erezie care susținea că Hristos ar fi avut două persoane diferite), sfântul și binecredinciosul împărat Iustinian I (527-565) a dat multă atenție și a depus multe eforturi pentru combaterea acestor erezii compunând imnul: „Unule-Născut, Fiule și Cuvântul lui Dumnezeu, Cel ce ești fără de moarte și ai primit, pentru mântuirea noastră, a Te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioară Maria; Care neschimbat Te-ai întrupat și răstignindu-Te, Hristoase Dumnezeule, cu moartea pe moarte ai călcat. Unul fiind din Sfânta Treime, împreună slăvit cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, mântuiește-ne pe noi!”
Textul imnului are un profund substrat teologic, fiind compus în cinstea întrupării Domnului nostru Iisus Hristos și implorându-l pe adevăratul Dumnezeu, așa cum El s-a revelat oamenilor și S-a jertfit pentru mântuirea lor. De asemenea, imnul răspunde ereziilor, care circulau în vremea Împăratului Iustinian, referitoare la scopul Întrupării („și ai primit, pentru mântuirea noastră, a Te întrupa”), caracterul neschimbător al lui Dumnezeu, Învierea Domnului, dogma Sfintei Treimi și stabilește de atunci înainte învățăturile despre Cea de a doua Persoană a Sfintei Treimi: Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, Unul Născut, este nemuritor, devine om fără a înceta să fie Dumnezeu („Care neschimbat Te-ai întrupat”) și primește un trup omenesc de la Sfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, iar prin răstignirea Sa, a biruit moartea („cu moartea pe moarte a călcat”). Fiind egal și consubstanțial cu celelalte Persoane ale Sfintei Treimi, I se cuvine aceeași cinstire, de aceea este slăvit împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.
Împăratul Iustinian I a cerut ca acest imn să fie cântat în toate bisericile și de atunci până în prezent, acest imn este cântat la Sfânta Liturghie înainte de Vohodul mic, după cel de-al doilea antifon.
Împăratul bizantin Iustinian al II-lea (565-578) a cerut Sfântului Ioan Gură de Aur să introducă în rânduiala Sfintei Liturghii Imnul Heruvimic: „Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim și făcătoarei de viață Treimi întreit-sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească acum să o lepădăm… Ca pe Împăratul tuturor să-L primim, pe Cel înconjurat în chip nevăzut de cetele îngerești. Aliluia, aliluia, aliluia.”
Imnul Heruvic nu este propriu-zis o rugăciune. El nu este adresat îngerilor și nici nu se prezintă ca intonat de către ei, ci este mai degrabă o împreună-cântare a oamenilor și a îngerilor, de aceea, cu toate că acest text este scurt, imnul durează destul de mult, fiind cântat lent. Este cea mai bună imitare realizată de oameni a cântecului Puterilor Cerești.
Imnul Heruvimic este deosebit de important pentru Înțelegerea teologiei Trinitare.
La Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, cu puține excepții, Imnul Heruvimic este întrerupt de Vohodul Mare, atunci când Cinstitele Daruri sunt aduse de la proscomidiar pe Sfânta Masă. Așadar, tema centrală a Heruvicului este legată de semnificația Intrării Mari, care este o expresie simbolică a asumării jertfei de către Hristos și a participării noastre la această jertfă percepută ca o intrare triumfală a Împăratului tuturor înconjurat de puterile îngerești.
Imnul heruvimic îi învață pe credincioși că pentru a se putea simți în cor cu „cetele îngerești, cu heruvimii și serafimii care acum slujesc în chip nevăzut împreună ei, și pentru a-L primi pe Hristos prin împărtășire, trebuie să lase toată grija cea lumească.
În concluzie, Heruvicul sau cântecul îngerilor este o pregătire pentru întreaga Liturghie a credincioșilor cărora le atrage atenția asupra privilegiului înfricoșător de a participa la aceasta alături de puterile îngerești și închipuind tainic pe heruvimi. Menirea acestei frumoase cântări este de a-i pregăti pe credincioși pentru Sfânta Împărtășanie.
2.2. Dezvoltarea imnografiei creștine în secolele V – X, în Biserica Răsăriteană
2.2.1. Imnografi și melozi mai însemnați
Melozii și imnografii sunt marii poeți creștini care au compus cu mult talent poezia imnografică de inspirație pur creștină, la care se adaugă desigur și cântările vechi de origine biblică (psalmii). Imnografia bizantină constituie dimensiunea poetică a tezaurului doctrinar ortodox. Până în secolul al IX-lea, în cântarea bisericească, toți imnografii, adică scriitorii de texte sfinte pentru slujbele Bisericii erau și melozi, adică alcătuiau și melodia pentru textele scrise de ei. După secolul IX, melozii rămân doar imnografi, adică doar scriitori de texte liturgice. Poezia imnografică intră în structura cultului mai ales în cadrul slujbei de dimineață (Utrenia) și în cadrul celei de seară (Vecernia), sub forma troparelor, condacelor, stihirilor și canoanelor.
Importanța melozilor în istoria Bisericii rezultă și din perspectiva contextului istoric în care au apărut creațiile acestora, respectiv în perioada imediat următoare primelor cinci Sinoade Ecumenice.
Cei mai de seamă imnografi și melozi creștini, care s-au remarcat, au fost:
Sfântul Ignatie de Antiohia, cunoscut și sub numele de „Purtătorul de Dumnezeu” (Teoforul). Despre viața sa nu se cunosc date precise, în afară de ultima parte a vieții, când a fost ales Episcop al Antiohiei, între anii 70-107. A fost autorul unor imnuri și a introdus în cult cântarea antifonică. Pentru credința sa a fost martirizat la Roma, în timpul împăratului Traian, fiind dat pradă animalelor sălbatice. În epistola sa către Romani, înainte de a-i ruga ca nu cumva dintr-o milă greșită să împiedice martiriul său, scria: „Sunt grâul lui Dumnezeu și sunt măcinat de dinții fiarelor ca să fiu găsit pâinea curată a lui Hristos.”
Sfântul Iustin Martirul și Filozoful s-a născut într-o familie păgână și s-a convertit la creștinism în urma convorbirii cu un bătrân și mai ales fiind impresionat de purtarea creștinilor în fața persecuțiilor și a morții. A compus mai multe imnuri și a formulat unele reguli de cântare în cartea „Psalmistul”, care s-a pierdut. Pentru credința sa dreaptă a fost martirizat în anul 163, împreună cu alți șase creștini.
Sfântul Antinoghen Martirul era din Sevastia Capadociei și a trăit pe timpul împăratului Dioclețian. Pentru smerenia vieții lui, pentru faptele bune ce le săvârșea și pentru buna cunoaștere a Sfintei Scripturi, a fost ales Episcop al Sevastiei. La începutul sec. al IV-lea, când tocmai apărea erezia celor care nu credeau în dumnezeirea Fiului, chiar înainte de Arie, Sfântul Mucenic Antinoghen a compus imnul „Lumină lină” în care afirmă identitatea între lumina Învierii și lumina soarelui, orientându-i pe credincioși spre rugăciunea și doxologia treimică pe care o vor adresa lui Dumnezeu, imitând pe îngeri. A primit cununa muceniciei în anul 311, în timpul împăratului Dioclețian și este sărbătorit pe data de 16 iulie.
Sfântul Atanasie cel Mare s-a născut, probabil, în anul 295 în Alexandria (Egipt). De tânăr a primit învățătura creștină la patriarhia din Alexandria și a fost ales secretar al Episcopului Alexandru, pe care l-a însoțit la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325). A ajuns Patriarh al Alexandriei în anul 328 și întreaga viață a apărat dreapta credință, combătând arianismul. A compus imnul „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară!” în care afirmă dumnezeirea lui Iisus Hristos. O împrejurare din viața Sfântului Atanasie arată cât de organizată era cântarea în Biserică în vremea sa și ce influență putea să exercite asupra celor ce o ascultau: arienii, dușmanii săi, au intrat în biserică să-l aresteze chiar în timpul Sfintei Liturghii. Ascultând frumoasa cântare din biserică și văzând râvna credincioșilor care participau la ea, arienii au fost atât de impresionați încât au plecat dând pace Sfântului Atanasie. A murit la Alexandria în anul 373 și este cinstit în fiecare an pe data de 18 ianuarie.
Sfântul Efrem Sirul (306-373) s-a născut în localitatea Nisibe (azi în Turcia) și de tânăr a dorit să-și închine viața lui Dumnezeu, trăind ca anahoret. A fost hirotonit diacon de către Episcopul Iacob de Nisibe, pe care l-a însoțit la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325. Având suflet de poet, cu o imaginație foarte bogată care iubește imaginea artistică a stilului, a compus peste 200 de imnuri creștine pentru a combate cântecele ariene și gnostice. Sfântul Efrem Sirul a fost, întâi de toate, un mare mistic care a trăit în smerenie toată viața, refuzând hirotonia în treapta de episcop sau preot, iar această smerenie se reflectă și în scrierile sale poetice. Este sărbătorit pe data de 28 ianuarie.
Sfântul Grigorie de Nazianz (328-389/390) este unul dintre cei mai mari teologi ai secolului al IV-lea și a desfășurat o prodigioasă activitate literară, atât în proză cât și în versuri. Proza sa este atât de elevată, încât pare poezie. Poemele au fost compuse în ultimii doi ani ai vieții sale. S-a folosit de vers nu numai pentru a exprima sentimente și atitudini personale, ci și pentru a îmbrăca în ele idei teologice sau filozofice, care puteau fi răspândite mai ușor sub această formă. Multe dintre scrierile sale au fost sursă de inspirație pentru melozi, care le-au compus melodii.
Sfântul Vasile cel Mare (330-379) s-a născut în Cezareea Capadociei, oraș în care a fost ales episcop în anul 370. Vasta operă a Sfântului Vasile, care este normativă pentru credință, este de mare importanță și din punct de vedere literar. Dintre scrierile liturgice fac parte: Liturghia, care îi poartă numele, rugăciuni la Sfânta Împărtășanie, molitvele care se citesc la 1 ianuarie, precum și un mare număr de cântări care se regăsesc în Molitfelnic și Ceaslov.
Sfântul Ioan Gură de Aur (344-407), născut în Antiohia, este un scriitor și un teolog normativ pentru Biserica Ortodoxă, având un simț artistic deosebit. Pe lângă Liturghia care îi poartă numele, a mai compus un mare număr de tropare și antifoane.
Sfântul Roman Melodul (~490 – ~560) este autorul unui foarte mare număr de imnuri, aproximativ 1000, pe care le-a compus la Constantinopol între anii 536-556. Multe dintre ele s-au pierdut, păstrându-se aproape 80. Cel mai cunoscut este Condacul Crăciunului: „Fecioara, astăzi, pe Cel mai presus de ființă naște”… Darul alcătuirii imnurilor l-a primit în chip minunat de la Sfânta Fecioară Maria care i s-a arătat în vis. Datorită stilului elevat și a frumuseții melodiilor, a primit supranumele de Melodul. Este sărbătorit la data de 1 octombrie.
Împăratul Justinian (527-565) a contribuit la dezvoltarea și înfrumusețarea cântării în Biserică înființând mai multe școli de cântăreți bisericești. El însuși a compus și a introdus în cult imnul „Unule-Născut, Fiule și Cuvântul lui Dumnezeu”, cu scopul de a combate erezia monofizită.
Sfântul Andrei Criteanul (~660-740), episcop de Creta, s-a remarcat mai ales ca imnograf, compunând multe cântări frumoase care se regăsesc în Triod și Minei. Este creatorul canoanelor, o nouă speță a poeziei bisericești. Cel mai cunoscut poem al său este „Canonul cel mare”, care se citește în săptămâna a V-a din Postul Mare, în ziua de joi, și care cuprinde 250 de strofe.
Sfântul Ioan Damaschin (675-749) a avut un rol esențial în sistematizarea cântării bisericesti, având meritul de a fi organizat imnurile după cele opt glasuri, pentru duminicile de peste an. A compus axionul „De tine se bucură”…, irmosul „Deschide-voi gura mea”…, troparele „Miluiește-ne pe noi, Doamne”… și „Ușa milostivirii”…, precum și mai multe canoane la Nașterea, Botezul, Învierea și Înălțarea Domnului, Schimbarea la Față. Are meritul de a fi redactat aproape într-o formă definitivă Octoihul – colecție ce cuprinde imnurile grupate după cele opt glasuri. Prin propriile sale compozitii, Sfantul Ioan Damaschin a lasat modele clasice și normative în viitor pentru toate cele opt glasuri, în care a introdus o mai bună regulă a tactului, odată cu celelalte semne întrebuințate pentru notație. Toată cântarea bisericească din epocile următoare, în compozițiile și în executarea ei, s-a referit la Sfantul Ioan Damaschin.
Sfântul Cosma Melodul (sec. VIII) a fost adoptat de tatăl Sfântului Ioan Damaschin. Este ales episcop de Maiuma în anul 743. A fost un mare imnograf și melod, primind numele de „Melodul”. A compus un mare număr de canoane: la Nașterea, Botezul, Întâmpinarea și Schimbarea la Față a Domnului etc. Opera sa cea mai cunoscută este imnul: „Ceea ce ești mai cinstită decât Heruvimii”…
Sfântul Ambrozie (338-397), episcop al Milanului (374), este considerat întemeietorul imnului liturgic în Apus. A compus un număr însemnat de imnuri, dar s-au păstrat numai douăsprezece, fiecare imn avânt opt strofe a câte patru versuri fiecare.
2.2.2. Formele imnografiei ortodoxe (tropare, condace, canoane etc.)
Elementul dominant în cultul ortodox îl reprezintă tezaurul inestimabil al imnografiei. Chiar dacă, la început, acesta nu a fost prezent într-o pondere atât de mare în ritualul Bisericii, atunci când predominau textele scripturistice, astăzi cultul divin public ortodox este alcătuit în proporție foarte mare din imnurile Sfinților.
Prezența sfinților în rândul melozilor conferă autoritate și superioritate creației imnografice din secolele VI-IX, prin urmare, opera melozilor se constituie ca parte componentă a Sfintei Tradiții. Chiar dacă creația imnografică nu s-a oprit odată cu secolul al IX-lea, fapt dovedit de imnurile existente astăzi în cele douăsprezece Minee, totuși perioada melozilor constituie etalonul imnografiei bizantine.
La început, Sfinții Apostoli, împreună cu primii creștini, au cântat cele trei tipuri de cântări amintite de Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Coloseni 3, 16: „Cântați în inimile voastre lui Dumnezeu, mulțumindu-I în psalmi, în laude și în cântări duhovnicești.” La acestea s-au adăugat, cu timpul, alte forme ale cântării bisericești. Principalele forme ale imnografiei bizantine sunt: troparul, condacul și canonul. Autorii acestora sunt melozii, care, atunci când scriau textul imnurilor, compuneau și melodia corespunzătoare fiecărui imn în parte.
A) Troparul este o scurtă rugăciune care anunță sau explică într-o formă poetică evenimentul liturgic prăznuit în acea zi sau care rezumă viața sfântului comemorat în ziua respectivă, în funcție de calendarul bisericesc. Deși la început troparele puteau fi alcătuite și sub formă de proză liberă de orice reguli, cu timpul s-au impus sub forma unei strofe poetice. Prin dezvoltarea artei compunerii troparelor s-a născut imnografia bisericească, care constituie astăzi o parte substanțială a cultului Bisericii Creștine în general, și al Bisericii de Răsărit în special. Cele mai cunoscute tropare sunt:
Troparul Învierii Domnului: Hristos a înviat din morți, Cu moartea pe moarte călcând; Și celor din morminte, Viață dăruindu-le.
Troparul Nașterii Domnului: – Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoștinței; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învățat să se închine ție, Soarelui dreptății, și să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ție.;
Troparul Botezului Domnului: – În Iordan botezându-te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat; ca glasul Părintelui a mărturisit Ție, Fiu iubit pe Tine numindu-Te, și Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea Cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, și lumea ai luminat, slavă Ție.;
Troparul Ortodoxiei: – Binecuvântat ești, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce preaînțelepți pe pescari ai arătat, trimițându-le lor Duhul Sfânt, și printr-înșii lumea ai vânat, Iubitorule de oameni, mărire Ție;
Troparul Sfintei Crucii, folosit și la Te-Deum-uri: – Mântuiește, Doamne, poporul Tău, și binecuvântează moștenirea Ta, biruință binecredincioșilor creștini asupra celui potrivnic dăruiește, și cu Crucea Ta păzește pre poporul Tău.
Stihirile sunt tropare grupate înserie sub formă de strofă precedată de un stih și care se cântă în stil irmologic sau stihiraric (recitativ).
Antifoanele sunt niște tropare grupate în serie, dar mai scurte. Aceste imnuri sunt cântate de către toți credincioșii din biserică, împărțiți în două grupe, în mod alternativ. Cele mai cunoscute antifoane sunt Psalmii 102 și 145 din rânduiala Sfintei Liturghii.
Catismele (sedelne) sunt tot tropare reprezentate de fiecare dintre cele douăzeci de secțiuni ale Psaltirii, iar în timpul citirii sau cântării acestora, spre deosebire de acatiste, credincioșii pot sta pe scaune.
B) Condacul este un cântec bisericesc scurt prin care se aduc laude unui sfânt sau se arată însemnătatea unei sărbători. Condacul este o omilie dramatică ce parafrazează un episod biblic, cuprinde 20 sau 30 de strofe și este cântat în timpul Utreniei într-un stil simplu și silabic (o notă pe silabă). Cel mai cunoscut condac este cel al Crăciunului compus de Sfântul Roman Melodul: „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște, Și pământul peștera Celui neapropiat aduce; Îngerii cu păstorii slavoslovesc Și magii cu steaua călătoresc; Că pentru noi s-a născut Prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai-nainte de veci.”
Acatistul este o cântare de laudă închinată unui sfânt în timpul căreia se stă în picioare. Cel mai popular și mai apreciat datorită frumuseții sale literare este Imnul Acatist închinat Maicii Domnului și aparține, cel mai probabil, Sfântului Roman Melodul. Este o cântare de laudă și mulțumire ce cuprinde 24 de strofe. Toate celelalte Acatiste l-au avut ca model pe acesta.
C) Canonul este o compunere (imn) din mai multe cântări care formează un întreg și este alcătuit din 9 ode. Exemplu: Canonul Sfântului Andrei Criteanul. Este un canon de pocăință ce conține peste 250 stihiri scurte de pocăință, ritmate de invocația: „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!”, cerere care amintește de rugăciunea vameșului.
2.2.3. Valoarea doctrinară a cântărilor ortodoxe
Perioada patristică și a marilor imnografi și melozi a îmbogățit repertoriul liturgic cu cântări teologice, dogmatice, care au rolul de a spori evlavia credincioșilor. De altfel, toate slujbele de cult creștine sunt dominate de cântări – rugăciuni, purtătoare ale învățăturii creștine tradiționale.
Încă de la început, Biserica a recunoscut importanța cântării liturgice în cadrul procesului de păstrare și de transmitere a adevărului de credință în Biserica Ortodoxă. Spre deosebire de marile tratate doctrinare ale Sfinților Părinți ai Bisericii, cântarea liturgică, prin intermediul imnografiei, face cunoscut adevărul de credință în cadrul fiecărui serviciu divin public. Frecvența slujbelor religioase contribuie la repetarea constantă a adevărului de credință cuprins în cântările liturgice, acesta fiind însușit mai ușor datorită muzicii bisericești. Din această perspectivă dimensiunea didactică a cultului divin este dată, într-o măsură apreciabilă, și de cântarea bisericească.
Cântarea bisericească, prezintă, pe de o parte, adevărurile de credință revelate, iar de cealaltă parte contribuie, cu ajutorul melodiei, la crearea unui cadru liturgic adecvat pentru primirea acestor adevăruri și întărirea în credință.
Imnurile și cântările duhovnicești au fost armele de apărare și elementele de demonstrație în luptele spirituale care au avut loc pentru lămurirea și fixarea dogmatică a învățăturii și tradiției creștine. Chiar și după condamnarea arienilor la Sinodul I de la Niceea (325), aceștia nu au încetat de a intona cu multă expresie pe străzile orașului imnuri inspirate din erezia lor. Asemenea procesiuni aveau un adânc răsunet în popor. De aceea, ortodocșii au răspuns cu aceleași mijloace, organizându-se, după îndemnul Sfântului Ioan Hrisostom, în coruri și procesiuni, în care era cântată și proclamată învățătura ortodoxă.
Dogma Sfintei Treimi era formulată pe înțelesul tuturor în troparele Sfintei Treimi: „Cuvine-se cu adevărat a lăuda pe Treimea cea mai presus de Dumnezeire, pe Tatăl, Cel fără de început și a toate lucrător, pe Cuvântul cel împreună fără de început, Care din Tatăl mai înainte de veci, fără stricăciune S-a născut, și pe Sfântul Duh, Cel din Tatăl fără de ani Se purcede;” „Să lăudăm toți cum se cuvine pe Dumnezeu, cu cântări dumnezeiești: pe Tatăl și pe Fiul și pe Duhul cel dumnezeiesc, Stăpânirea cea în trei ipostasuri, o împărăție și o domnie. Pe care o laudă toți pământenii și o slăvesc puterile cerești care de toți cu credință este închinată, Unimea cea după ființă pe Cea în trei ipostasuri.”
Condacul Crăciunului „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște…” dă mărturie despre ambele firi ale Mântuitorului, cea dumnezeiască și omenească, Iisus Hristos fiind în același timp Dumnezeu adevărat și om adevărat. Imnul Sfântului Roman Melodul surprinde modul în care Logosul divin S-a întrupat, împlinind, în felul acesta, planul din veșnicie al lui Dumnezeu, prin modul tainic în care a biruit cele trei bariere existențiale: stricăciunea firii umane, păcatul și moartea.
Cântarea „Unule-Născut…” din rânduiala Sfintei Liturghii a fost formulată și introdusă în cult pentru combaterea ereziei monofizite, iar cântarea „Sfinte Dumnezeule…” a fost introdusă în cult, la începutul secolului al V-lea, pentru mărturisirea teologiei trinitare.
Dogma Învierii explicată în troparele Învierii, în primul rând pe sedelne (catisme), în binecuvântările Învierii din Utrenier: „Piatra fiind pecetluită și ostașii străjuind prea curat Trupul Tău, ai înviat a treia zi, Mântuitorule, dăruind lumii viață. Pentru aceasta, puterile cerului strigau Ție, Dătătorule de viață: mărire Învierii Tale, Hristoase, mărire împărăției Tale, mărire iconomiei Tale, Unule, iubitorule de oameni”.
Imnul Sfântului Chiril al Alexandriei „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară…” mărturisește dreapta învățătură despre Sfânta Fecioară Maria.
Reafirmând valoarea doctrinară a cântărilor ortodoxe, Sfântul Sinod al B.O.R. din anul 1950 a hotărât că una din obligațiile de căpetenie ale preoților și cântăreților este și aceea de a învăța pe credincioși cântările bisericești, începând cu cele ale Sfintei Liturghii.
III. Educația religioasă și morală a tinerilor prin intermediul cântării liturgice
3.1. Legătura dintre muzică și diferite aspecte fiziologice și psihologice ale personalității tinerilor
Este ascultată zilnic, voluntar sau involuntar, pe stradă, la școală, la birou sau acasă; este plăcută sau provoacă un sentiment de repulsie; de cele mai multe ori, i se acordă mai mult timp decât rugăciunii sau lecturii, pătrunde adesea în minte și influențează comportamentul sau stările de moment. Din orice unghi este privită, muzica exprimă foarte bine ceea ce sufletul simte și trăiește.
Muzica, despre care se știe că este de origine divină, este și cea mai complexă artă. Ea vorbește celui care o ascultă dar, in același timp, îl și definește. Muzica răscolește sufletul și liniștindu-se, devine mai bun, mai îngăduitor, mai nobil. În viața adolescentului muzica are o importanță extraordinară. Tânărul este în perioada în care se caută pe sine, în care încearcă să găsească acel ceva ce îl face deosebit, unic, ce îl poate scoate din umbra in care este afundat și dezvălui lumii. Pe lângă alte arte și activități ce îl pot ajuta, muzica este cea mai la îndemână.
Deoarece în majoritatea cazurilor muzica este compusă de tineri pentru alți tineri, genurile muzicale se nasc din diferite dorințe, trăiri, experiențe marcante ce îi încearcă pe adolescenți, fie că vorbim de teribilism, ori de revoltele tipice perioadei adolescentine, acele acte de rebeliune împotriva regulilor impuse de societate, de părinți etc.
Mulți tineri sunt convinși de faptul că muzica reprezintă un remediu, acesta fiind și unul dintre considerentele pentru care și-au format, în timp, gusturi bine conturate, fiind convinși că un anumit gen de muzică îi ajută în diferite situații. Pentru aceștia, muzica constituie una dintre principalele metode de relaxare și mai ales de "uitare" a problemelor zilnice, un mod de relaxare pentru oricine vrea să scape de cotidianul năucitor și stresant.
Muzica poate fi clasificată pe mai multe genuri diferite, fiecare gen având mai multe subgenuri. Fiecare gen și mai ales subgen muzical atinge un anumit grup de trăsături de personalitate (tot ce face omul este un indice al personalității lui, muzica având un rol semnificativ datorită volumului crescut de muzică pe care omul obișnuit îl consumă).
Muzica este un ecou al tânărului ce nu are încă un statut social ce-l poate ajuta în transmiterea unor idei sau puncte de vedere în legătură cu diverse probleme. Este un fenomen social omniprezent. Rolul ei poate fi direct (concerte, discoteci, cluburi, petreceri…) sau indirect (baruri, cafenele, mașină, filme…). Există puține activități pe care omul le poate face și în care muzica nu poate fi implicată. Faptul că oameni diferiți ascultă genuri muzicale diferite duce la concluzia că diferențele dintre oameni sunt în strânsă corelație cu preferințele muzicale ale acestora.
Fiecare adolescent aderă, în principal, la un anumit stil muzical, ce își pune amprenta în viața de zi cu zi a acestuia. Muzica îi influențează vocabularul, vestimentația dar cel mai important convingerile, valorile și percepția asupra tuturor lucrurilor, persoanelor sau fenomenelor ce îl înconjoară.
Majoritatea oamenilor arată o preferință puternică pentru anumite tipuri de muzică mai mult decât pentru altele. Unele studii care au examinat preferințele muzicale au sugerat unele legături cu personalitatea, altele cu identitatea socială. Cei mai mulți cercetători au privit preferințele muzicale ca manifestări ale unor trăsături mai explicite de personalitate. De exemplu, căutarea senzațiilor par a fi corelate pozitiv cu preferința pentru rock, heavy metal și punk și negativ cu preferințele pentru coloane sonore și muzica religioasă. În plus, extraversia și psihotismul par să prezică preferințe pentru muzica cu bas exagerat cum ar fi rap și dance.
Alte cercetări arată că legătura dintre preferințele muzicale și personalitate țin de identitatea socială. De exemplu, North și Hargreaves (1999) au descoperit că oamenii folosesc muzica drept „etichete” pentru a-și comunica valorile, atitudinile și modul în care se văd. Mai exact, ei au examinat caracteristicile prototipului de fan de muzică rap și pop. Preferințele muzicale ale participantului au fost corelate, în parte, cu gradul în care modul în care se văd corespund cu caracteristicile fanului prototip. Această relație, însă, a fost moderată de stima de sine a participanților, astfel încât indivizii cu o stimă de sine mai mare au observat o similaritate mai mare între ei și fanul prototip decât indivizii cu o stimă de sine mai scăzută. Descoperiri similare în diferite populații, grupuri de vârstă și culturi susțin ideea că modul în care oamenii se văd și stima de sine influențează preferințele muzicale.
Muzica poate fi folosită și pentru a face afirmații direcționate asupra celorlalți. Asta înseamnă că indivizii ar putea să selecteze stiluri muzicale care le permit să transmită un mesaj altora despre cine sunt și cum vor să fie văzuți; de exemplu, persoanele care ascută heavy metal la un volum puternic cu geamurile coborâte la mașină ar putea încerca să transmită o imagine „puternică” celorlalți. Dovezi pentru afirmațiile de identitate direcționate spre alții au fost conferite de cercetări care susțin că oamenii folosesc muzica drept o insignă pe care ceilalți o pot vedea. În acest fel, preferințele muzicale pot opera la diferite nivele, întărind modul în care o persoană se vede pe sine și trimițând mesaje altora.
Preferințele muzicale par a fi influențate și de abilitățile cognitive. Relația dintre abilitățile cognitive și preferințele muzicale este consistentă cu ideea că oamenii preferă muzica ce le oferă nivelul optim de stimulare. Berlyne a emis ipoteza că oamenii preferă stimuli estetici care produc o cantitate moderată de stimulare în locul obiectelor care produc prea multă sau prea puțină stimulare. Cercetările anterioare pe preferințele estetice din literatură și artele vizuale au susținut această părere și asta sugerează că diferențele individuale în complexitatea cognitivă moderează preferințele pentru stimuli estetici particulari. Relația dintre inteligență și preferința pentru muzica complexă susține aceste rezultate anterioare și sugerează că nivelul optim de stimulare pentru indivizii foarte inteligenți este produsă de muzica complexă, în timp ce nivelul optim de stimulare pentru indivizii mai puțin inteligenți este produs, prin comparație, de muzica mai simplă.
Dacă preferințele muzicale sunt parțial determinate de personalitate, autoaprecieri și abilitățile cognitive, atunci știind ce fel de muzică ascultă o persoană, poate fi un indiciu pentru personalitatea, auto-evaluarea sau abilitățile ei cognitive. De asemenea, poate oferi informații despre deschidere, extraversie, orientare politică și inteligență. Este posibil ca preferințele muzicale să releve informații și despre alte fațete ale personalității, cum ar fi valorile și scopurile.
Preferințele muzicale ale oamenilor țin cont și de influențele culturale și de mediu: mai întâi adoptă preferințele părinților, apoi vor fi influențați de cei de aceeași vârstă cu ei, și mai târziu, în măsură în care personalitatea este formată, preferințele muzicale vor fi conștiente și responsabile.
Muzica are, deci, pe de o parte efecte multiple, iar pe de altă parte este un semnalizator eficient pentru o gamă largă de trăsături psihologice și de altă natură. Preferințele muzicale sunt un indicator precis ale multor caracteristici personale fiziologice, sociale și de personalitate.
În consecință, muzica reflectă cu fidelitate trăsături ale personalității, dar în același timp, muzica este o proiecție a personalității care, uneori, este mai reală ca personalitatea însăși: oamenii se ascund în spatele unor mesaje promovate de muzică în speranța că atunci când ceilalți se uită la ei vor vedea aceste mesaje puse în față.
Muzica tehno
La începutul anilor ’80 a apărut un nou gen muzical: tehno, caracterizată prin sunete sintetice combinate de DJ la „rave parties” în fraze muzicale nesfârșite. Caracteristica cea mai importantă a acestei muzici este ritmul ei rapid, agresiv. Petrecerile lor sunt evenimente de amploare. Ei dansează până uită de sine și-și venerează DJ-ii ca pe niște semizei. Crezul lor este: „nu vreau să mișc nimic altceva decât pe mine însumi.”
Tinerii însetați de inovație sunt atrași de genul muzical numit tehno. Un adevărat fan tehno nu poate deveni decât cineva care simte o dorință excesivă de a se mișca până la epuizarea completă. Pentru asta e nevoie de o anumită doză de narcisism și de exhibiționism. Un raver nu dansează doar pentru plăcerea personală, ci și pentru a fi văzut de cei din jur. Altfel n-ar fi necesară nici îmbrăcămintea adesea stridentă care-i distinge pe mulți dintre ei. În plus, un fan tehno mai e caracterizat și de stima față de sine și de încrederea în sine. El simte că aparține unei „elite” puțin numeroase dar distincte – avangarda modernă. De asemenea, grija pentru propriul corp se bucură de o mai mare atenție decât a găsit vreodată din partea unei alte mișcări de tineret de până acum. Dacă se droghează, raverii nu se încurcă cu drogurile ușoare (hașiș, marijuana sau alcool), ci mai degrabă cu speed, extasy și cocaină. Fanii muzicii tehno înlocuiesc alcoolul cu „power-drinks” (băuturi energizante) și folosesc drogurile nu ca un refugiu, ci ca excitant psihic.
În opoziție cu contorsionările acrobatice ale dansatorilor de break-dance sau cu erotismul ofensiv al stilului disco, raverii renunță la posibilitățile însemnate de expresie prin dans. Mișcările lor sunt extaz pur. Mișcările monotone și ritmul flagelant îi transpun pe dansatori într-o stare de mișcare continuă, asemănătoare transei. „Muzica tehno te face să uiți de tine însuți, să te pierzi în clipa prezentă și să trăiești de la un sunet la altul,” afirma un fan al muzicii tehno. Această experiență nu survine, însă, după cinci minute de dans fără chef, ci după ore întregi petrecute pe ringul de dans pentru a se putea desprinde de viața lor de zi cu zi. Aceasta explică și maratonul de dans care forțează granițele eficienței fizice, ceea ce adesea apare ca un comportament stupid și nebunesc. În timp ce pentru generațiile anterioare o noapte de discotecă se sfârșea, cel mai târziu în zori, acum o distracție de 72 de ore nu mai constituie, de mult, o raritate.
Chiar dacă fanii tehno sunt intoxicați de sentimentul comunității, plăcerea trăită este, înainte de toate, o experiență individuală (doar trăiesc în epoca individualismului, a egoismului pur). Intensitatea acestei plăceri se bazează tocmai pe faptul că nu există nici un motiv vizibil de celebrare. Tinerii împătimiți de tehno se găsesc nu în plină retragere spre o atitudine de resemnare, ci într-o căutare de experiențe din ce în ce mai intense. Principiul plăcerii, ca scop în sine, este singura lor dogmă.
Îmbrăcămintea aproape de carnaval a tinerilor fani ai muzicii tehno este o modalitate de transformare, care ajută la desființarea stilurilor de viață obișnuite și general acceptate și face, totodată, posibile stări de conștiință neobișnuite. În loc să se înarmeze împotriva frustrărilor cu sloganuri de tip „No Future”, ca al punk-iștilor, raverii se reîntorc la lumea primei copilării. Revenirea codițelor cu fundițe, a căciulițelor cu moț, copilărești, și a suzetelor purtate la gât trezește bănuiala că optimismul generației tehno își are originea într-o naivitate copilărească.
Fanii tehno au renunțat la promiscuitatea sexuală a generației hippie, orientându-se în schimb spre un erotism narcisist. Petrecerile tehno sunt locurile preferate de autoerotici. Poza de îndrăgostiți de sine reprezintă totul pentru mișcarea tehno.
Fanii muzicii tehno sunt receptivi la orice este nou și nebunesc. Vivacitatea evidentă a mișcării poate fi considerată ca o degenerare avansată, un dezinteres total față de societate sau o depersonalizare seducătoare.
3.2. Rolul cântării omofone (în comun) în formarea caracterului creștin al tinerilor
Cântarea omofonă este o cântare frumoasă, duhovnicească, izvorâtă din adâncul sufletului, executată cu bună cuviință, numai cu vocea umană, renunțând la „zgomotul“ instrumentelor muzicale în favoarea câștigului duhovnicesc, fiind executată „cu o singură gură și o singură inimă“, cu multă simțire, „nesilindu-se firea spre răcnire” (Sfântul Niceta de Remesiana în Despre folosul cântării). Această cântare nu trebuie să impresioneze prin zgomot (chiar dacă mulți tineri sunt atrași nu de calitatea melodiilor, ci de cantitatea de decibeli, după cum observa marele istoric Nicolae Iorga încă de acum un secol: „Cei vechi au avut muzica prin care se clădeau de la sine zidurile Tebei, modernii au născocit pe aceea care ar fi în stare să dărâme piramidele”), nu trebuie să urmărească desfătarea auzului, ci mângâierea sau alinarea sufletului, de reculegere în smerenie, ea având un rol duhovnicesc, cauza ei fiind una nobilă și sufletească. De aceea ea trebuie să izvorască din adâncul sufletului, fiind executată numai cu vocea.
Creștinismul a recunoscut necesitatea cântării religioase din momentul în care Mântuitorul Iisus Hristos, cu ceva timp înainte de Sfintele Patimi, după Cina cea de Taină, a cântat laude lui Dumnezeu, împreună cu ucenicii săi, după cum relatează Sf. Evanghelist Matei (26, 30), când spune: „Și după ce au cântat laude, au ieșit la Muntele Măslinilor“. Deci, nu numai s-au rugat, ci au și cântat realmente, cum se cânta la Templul iudaic. Dacă Învățătorul a cântat împreună cu Apostolii Săi, și profesorul trebuie să cânte cu elevii lui și să-i învețe și prin muzică. „Muzica bisericească este Evanghelia cântată“, spunea, într-unul din cuvintele sale de învățătură, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Ea nu produce o simplă emoție, ci reprezintă mărturisirea de credință transpusă într-o formă melodioasă. Cântarea îndulcește rugăciunea și slăvirea celor care o execută. Cântarea lipește mai mult inima celui ce o săvârșește de darul cerut ori primit sau de persoana de la care este cerut darul.
Cântările bisericești au rol catehetic. Cuvântul este conținutul muzicii, ea având rolul de a mărturisi credința. Imnurile creștine trebuie să devină modele de exprimare pentru tineri, îi ajută să deprindă limbajul religios, după cum spunea Sf. Ap. Pavel: „Vorbiți între voi în psalmi și în laude și în cântări duhovnicești“ (Efeseni 5, 19)
Sfântul Vasile cel Mare, în „Cuvânt către tineri…“, îi îndeamnă pe cei vizați să-și păstreze nepătată curățenia sufletului printr-o cântare adecvată, zicând: „Să închidem urechile la cântecele care pervertesc sufletul, căci prin acest fel de cântare se nasc, în general, pasiunile servile și josnice. Să cântăm mai degrabă celălalt fel de cântare, ce conduce la bine, și de care se folosea David, poetul cântărilor sfinte“.
De când e lumea, se știe că muzica, și în special cea religioasă, are o influență covârșitoare asupra sufletului omenesc și, prin extensie, asupra întregii naturi înconjurătoare (iarbă, flori, pomi, anumite viețuitoare), alinând chiar unele suferințe psihice și fizice. Este o constatare a medicinii moderne, ce nu poate fi contrazisă, dar mai ales o constatare a Bisericii creștine, care propovăduiește de veacuri credința, nădejdea și dragostea prin cuvânt și muzică.
Și textul, și melodia trebuie să predispună la rugăciune. Între muzică și imnografie există o legătură indestructibilă. Toate formele poeziei imnografice (tropar, condac, canon), ca și celelalte apărute ceva mai târziu (luminânde, voscresne, stihiri, slave) capătă o dublă importanță când sunt însoțite de melodii potrivite, creatoare de emoții religioase, în adevăratul sens al cuvântului, dar mai ales de bucurii duhovnicești și de învățături dogmatice profunde. Analizând mai profund, ne dăm seama că muzica bisericească nu este și nu produce o simplă emoție.
Cântările creștine se caracterizează în general prin expresia profundă de dragoste a omului față de Dumnezeu, dar și de dragoste a lui Dumnezeu față de oameni. Scopul imnurilor creștine, ca și al rugăciunii, este stabilirea unei legături, unei comuniuni între oameni, și între oameni și Dumnezeu.
Muzica în general, și în special cea bisericească sau religioasă, predată și practicată cu simțire, duce la creșterea puterii copilului sau a tânărului în stăpânirea instinctelor, la manifestarea omeniei, a respectului față de Dumnezeu, de semeni și lumea înconjurătoare, a clădirii și sedimentării unui comportament civilizat, la creșterea încrederii în puterea divină, ca și în puterile proprii, la dirijarea convingerii că școala face tot ce este posibil ca, sprijinită de Biserică, să zidească omul nou, orientat spre iubirea de Dumnezeu, de țară și de neam.
Prezența educatorilor însoțind sau conducând corurile de copii școlari la Sfânta Liturghie sau în diverse ocazii nobile, este un gest cu profunde rezonanțe în viața spirituală a comunității creștine, de restabilire și de întărire a respectului față de școală și Biserică și față de slujitorii acestora, preoți și profesori deopotrivă.
Cântarea în comun se întâlnește la toate popoarele, din cele mai vechi timpuri: la egipteni, la vechii greci, la evrei, precum și la alte popoare, fiind legată de manifestări religioase sau de viața socială, în general.
La vechii greci, corurile care nu lipseau de la diferitele serbări și ritualuri, făcute în cinstea zeilor, nu erau altceva decât grupări de voci, care cântau la unison, într-un mod organizat. Din unele scrieri și din numeroasele inscripții ce au rămas se constată că grecii atribuiau muzicii un mare rol instructiv și educativ, numărând-o în rândul științelor celor mai înalte.
Astfel, după Platon, „Muzica este o lege morală. Ea dă suflet universului, aripi gândirii, avânt imaginației, înălțând spre tot ceea ce este bun, drept și frumos. Are o formă nevăzută, dar uimitoare, veșnică.”
Vechii greci au cultivat muzica nu numai pentru formarea auzului și a vocii, dar și pentru dezvoltarea sentimentului, a tot ceea ce este frumos și folositor. Aristotel o numește „limbajul sentimentului.” Era considerată ca o învățătură a sufletului și întrebuințată ca atare. În această privință Plutarh afirma că „muzica nu este dată omenirii pentru gâdilarea urechii, ci pentru a aduce ordine în sufletul nostru.”
Vorbind de rolul muzicii ca mijloc de educație publică și de marea importanță pe care o avea în stat, Platon (427 – 347), în lucrarea sa „Statul” afirma: „Nu poți schimba modurile muzicii, fără să răstorni legile fundamentale ale statului.” Aceasta, mai ales, pentru faptul că vechii greci considerau că muzica este de esență divină și singurul mijloc prin care se putea face legătura cu zeii.
De altfel, mai toate popoarele antice, în legendele și mitologiile lor, vorbesc despre originea divină a muzicii. Toate aceste popoare îi atribuie o putere tainică, fapt pentru care muzica a fost întrebuințată de ele mai mult ca ceva bun, folositor, decât ca ceva frumos.
În Biserica Creștină, cântarea ocupă un loc esențial atât pentru podoaba slujbei, cât și ca mare putere educativă. Muzica este necesară pentru că stimulează emotivitatea și cultivă sentimentul. Muzica religioasă are ca izvor comun învățătura creștină. Sfinții Părinți și conducători ai Bisericii au apreciat necesitatea sufletească a creștinilor pentru cântare, pentru muzică. Prin procesul psihologic pe care îl creează, muzica bisericească atrage atenția credinciosului și trezește în el ideea de bine. Prin împletirea puternică a sentimentului religios cu emoția artistică, cântarea creează atmosfera prielnică pentru rugăciune, îndreptare, pocăință.
Muzica Bisericii a cristalizat în sunetele ei cele mai curate simțiri de laudă pentru Dumnezeu.
Muzica reușește să deschidă mai ușor porțile sufletului și ale minții elevilor pentru a primi și a înțelege învățătura cea adevărată, pentru a cunoaște pe Dumnezeu, lumina tuturor. În această privință, Fericitul Augustin afirmă: „Prin cântare, adevărurile creștine pătrund în adâncul inimii”.
„Învățătura dată cu sila de obicei nu rămâne; dar învățătura primită cu plăcere și cu bucurie se fixează mai trainic în sufletele noastre. Ce nu poți învăța din psalmi? Nu, oare, măreția bărbăției? Nu, oare, exactitatea dreptății? Nu, oare, sfințenia castității? Nu, oare, desăvârșirea înțelepciunii? Nu, oare, chipul pocăinței? Nu, oare, măsura răbdării? Nu, oare, tot ce ai putea spune despre faptele cele bune? În psalmi este cu putință să găsești învățătura desăvârșită despre Dumnezeu, prevestirea despre venirea în trup a lui Hristos, amenințarea cu judecata, nădejdea învierii, frica de pedeapsă, făgăduințele slavei, descoperirile tainelor; toate sunt strânse, ca într-o mare și obștească vistierie, în Cartea Psalmilor, pe care profetul a armonizat-o cu instrumentul muzical numit psaltire.”
„Psalmul este liniște a sufletelor, conducător al păcii; potolește tulburarea și vâlvătaia gândurilor, înmoaie mânia sufletului și înfrânează pe cel desfrânat. Psalmul leagă prietenii…”
Încă din primele veacuri, creștinul recunoaște superioritatea muzicii față de cuvintele rostite.
Sfântul Ioan Gură de Aur, explicând Psalmul 41, scria: „Dumnezeule, adaugă la cuvintele profetice melodia, pentru ca atrași de ritmul cântării, să-i înalțe toți cu căldură imnurile sfinte. Căci nimic pe lume nu trezește atât sufletul, dându-i aripi, liberându-l de piedicile din lume și desfăcându-l de cele trupești, dându-i râvna de a se apleca asupra cugetărilor filozofice, făcându-l să nu-i pese de toate lucrurile ce țin de viața pământească, ca o melodie și o cântare divină adaptată ritmului.”
Apostolul Pavel numește cântarea „sabia duhului” (Efeseni 6, 17 și Evrei 4, 12), pentru că ea le este luptătorilor pioși o armă împotriva duhurilor nevăzute; căci cuvântul lui Dumnezeu umple sufletul, când este cântat și exprimat, alungă demonii. Toate acestea dau sufletului pios putința de a dobândi, prin cântarea bisericească, virtuți.
Această cântare în comun, în Biserică și în școală, aduce un mare folos; cântarea având menirea de a întări puterea cuvântului, o rugăciune cântată are un efect mult mai mare asupra celor care o cântă, decât atunci când ea este numai rostită.
Cântarea în comun unește și disciplinează masele și aceasta nu numai în Biserică, ci și în școală și oriunde se practică ea. Cântarea bisericească făcută în comun este și o simbolizare a cântării pe care îngerii o înalță în jurul Tronului Dumnezeiesc.
3.3. Cântările Sfintei Liturghii și alte cântări bisericești: autori și colecții de cântări mai însemnate
Vecernierul sau cântările Vecerniei de sâmbătă pe cele opt glasuri bisericești, Prof. N.I. Lungu, Pr. Prof. Gr. Costea, Prof. I. Croitoru, EIBMO, ediția a II-a, București, 1994.
Vecernierul, care cuprinde cântările Vecerniei de sâmbătă seara, împreună cu Utrenierul, care conține cântările Utreniei de duminică dimineața, formează ceea ce în psaltică se numește Anastasimatar, adică totalitatea cântărilor Învierii Domnului pe cele opt glasuri.
Uniformizarea Anastasimatarului, care se integrează în opera de uniformizare a întregului cult al Bisericii noastre, pornită din inițiativa și sub directa supraveghere a Sfântului Sinod și a Prea Fericitului Părinte Patriarh Justinian, a fost realizată de un colectiv compus din Pr. Gr. Costea, Prof. I. Croitoru și Prof. N. Lungu.
La alcătuirea Vecernierului s-a avut în vedere și Tipicul cu explicațiile necesare care însoțesc această sfântă slujbă a Vecerniei. În ceea ce privește cântările propriu-zise, s-a ținut seama, pe cât a fost cu putință, de linia melodică tradițională a Bisericii noastre, folosind și operele precursorilor.
Pentru ușurința executării, aceste cântări au fost transpuse și pe notația portativului, mult mai cunoscută credincioșilor, transpunere făcută după regulile fixate prin Gramatica muzicii psaltice, aprobată de Sfântul Sinod și tipărită în 1951 în ediția întâi și în 1969 în ediția a II-a, tot în scopul uniformizării cântărilor bisericești.
În această formă, Vecernierul a fost tipărit în prima ediție în anul 1953, iar ediția a II-a din 1994 care are 298 de pagini s-a retipărit prin fotografierea după ediția întâi.
Utrenierul, Prof. N.I. Lungu, Pr. Prof. Gr. Costea și Pr. Prof. Ene Braniște, ediția a II-a, EIBMO, București, 1974. Această ediție cuprinde cântările Utreniei de duminică pe cele opt glasuri bisericești cu svetilne și doxologii mari și are 575 de pagini.
Liturghier de strană, Ion Popescu – Pasărea, retipărit, Editura Arhiepiscopiei Tomisului, 2001.
Această lucrare cuprinde cântările Sfintei Liturghii pe muzica bisericească orientală, după cum se cântă la strană în Biserica Ortodoxă Română și a fost scrisă de Ion Popescu – Pasărea, profesor de muzică bisericească la Seminarul Central și la Seminarul Nifon Mitropolitul din București. Liturghierul de strană a fost retipărit de către Arhid. Prof. Univ. Dr. Sebastian Barbu – Bucur cu binecuvântarea Înalt Preasfințitului Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, în anul 2001 și cuprinde 166 de pagini de cântări cu notația muzicii psaltice.
Cântările Sfintei Liturghii – Glasul opt, Prof. Dr. Elisabeta Moldoveanu, Editura Arc 2000, București 2000.
În Biserica Ortodoxă Română, cultul divin este însoțit, din cele mai vechi timpuri, de cântarea omofonă. La mijlocul secolului al XIX-lea, în unele biserici de la orașe a apărut cântarea corală, cu un vădit caracter laic. Cu timpul, marii muzicieni, cunoscători și iubitori și celor opt glasuri ale muzicii noastre bisericești, au apreciat că se poate modela noul curent prin armonizarea unor melodii psaltice, sau crearea unor melodii în stil psaltic, armonizate.
Haina nouă a acestor melodii impunea însă armonii deosebite, obligate de structurile modale specifice ale muzicii psaltice, care sunt unitare, dar nu uniforme. Mergând pe drumul acestor apărători ai muzicii psaltice, dar și a accesibilității ei în rândul credincioșilor actuali cu o mare dragoste de cântare în fața altarului, la rugăciune, dar și cu posibilități mai mari de instruire muzicală a conducătorilor, am adus în această lucrare asemenea melodii liturgice numai din glasul al VIII-lea.
Cartea are 90 de pagini și cuprinde cântările Sfintei Liturghii armonizate pe trei voci egale și se adresează în primul rând oamenilor mai apropiați de o cultură muzicală.. Armonizarea muzicii psaltice este o grea angajare pentru orice specialist. O asemenea asumare a responsabilității unei astfel de misiuni a apărut și din partea Profesoarei Elisabeta Moldoveanu, prin care se ajunge la o nouă fază a sonorității atât de speciale a muzicii psaltice. Aceste cântări, care au apărut ca o împlinire a nevoilor spirituale ale credincioșilor și ca o ușurare în învățarea acestora, au fost compuse încă din anul 1962 și s-au păstrat în manuscris până în anul 2000 când au fost tipărite la Editura Arc 2000. De asemenea, cuprinde și un „Cuvânt înainte” scris la data de 26.04.1962 de Prof. Nicolae C. Lungu, Conferențiar la Institutul Teologic din București și Director al Coralei Sfintei Patriarhii.
Noul Idiomelar, Prof. Ion Popescu – Pasărea, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1933.
Nu este o lucrare originală, ci o continuare a tradiției cântării bisericești psaltice care este un prețios patrimoniu religios și național, precum și o mărturie despre evlavia străbunilor noștri, ca și de lucrarea talantului lor, spre podoaba măririi casei Domnului.
Cartea care are 245 de pagini a fost tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfințitului Arhiepiscop și Mitropolit Primat Miron, Patriarh al României, căruia i-a fost de altfel și dedicată, și care a scris această prefață:
„Cu plăcere îndeplinesc dorința d-tale de-a primi „dedicația” cărții de muzică bisericească intitulată „Noul Idiomelar”, pe care te-ai hotărât a-l tipări și pune la îndemâna preoților și cântăreților de la bisericile noastre. Am apreciat totdeauna rostul și importanța cea mare a cântărilor bisericești, ce sunt în uzul slujbelor noastre rituale precum și marea forță educativă în duh religios ce o exercită un iscusit cântăreț de strană asupra ascultătorilor săi.
Deci, cine înlesnește învățarea și generalizarea lor colectându-le, completându-le și tipărindu-le – face un lăudabil serviciu sfintei noastre biserici, care trimite ostenitorului ei credincios și profesor, binecuvântările sale pentru munca depusă și cu această lucrare; iar celor ce le vor învăța și cânta le dorește succese pentru a atrage prin farmecul lor duhovnicesc cât mai mulți creștini la sfintele slujbe și astfel aceștia să „iubească cât mai mult podoaba casei Domnului”, prezentată lor în melodice și evlavioase cântări.” (1934)
Noul Idiomelar cuprinde cântările principale ale Praznicelor Împărătești și ale sfinților cu polieleu. Importanța lor fiind netăgăduită în serviciul divin, lipsa unui astfel de manual muzical s-a simțit de mult, atât în Biserică cât și în școală, deoarece singurele lucrări în acest gen: Doxastarul lui Anton Pann, tipărit în București în anul 1841, precum și Idiomelarul lui Dimitrie Suceveanu, tipărit în anul 1856 la Mănăstirea Neamț, nu se mai găsesc decât foarte rar.
Noul Idiomelar a fost realizat de Ion Popescu – Pasărea, profesor la Seminarul Central din București, la Seminarul Nifon Mitropolitul din București și la Academia de Muzică Religioasă din București, având ca model Doxastarul, tradus de Anton Pann din limba greacă, și Idiomelarul unit cu Doxastarul tradus din grecește de Patriarhul Dimitrie Suceveanul, protopsaltul Mitropoliei Iașilor, după Idiomelarul lui Hurmuz și Doxastarul lui Petru Lampadariu. Aceste lucrări amintite erau incomplete: de la cea dintâi lipseau stihirile, troparele și sedelnele; din cea de a doua lipseau stihirile de la laude. Stihirile, care se cântă după diferite podobii, au fost traduse din limba greacă unde erau scrise în versuri, ritmat. O parte din laude au fost scrise chiar ce către profesorul Ion Popescu – Pasărea după stilul actual al cântării noastre bisericești, iar altă parte au fost preluate după dascălul Sfefanache.
Catavasier, Ion Popescu – Pasărea, Tipografia cărților bisericești, București, 1927.
Această carte cuprinde catavasiile de peste tot anul, svetelnele și voscresnele Învierii, precum și doxologiile mari și mici pe cele opt glasuri, tipărite pe notația muzicii psaltice, după diferiți autori și are 98 de pagini. Catavasiile sunt o prescurtare din Canoane, care sunt o serie de 9 cântări, fiecare având 4 tropare. Cel dintâi tropar al fiecărei cântări se numește Irmos, Odă sau Peasnă. Reunirea acestor 9 irmoase se numește Catavasii și se cântă la Utrenie, după Evanghelie.
Cântările Triodului, Pr. Prof. Dr. Nicu Moldoveanu, EIBMBOR, București, 2001.
Această ediție din anul 2001, care cuprinde 248 de pagini cu cântările Triodului așa cum au fost ele create de protopsalții români, a fost revizuită, completată, redactată, îngrijită și transcrisă pe ambele notații muzicale de Pr. Prof. Dr. Nicu Moldoveanu după Triodul lui Dimitrie Suceveanu (Neamț 1875) și cel al lui Ion Popescu – Pasărea, a fost tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R. și care semnează prefața acestei lucrări.
Perioada liturgică a Triodului, pe care o deschide Duminica Vameșului și a Fariseului, acest răstimp al pocăinței, oferă credincioșilor dreptmăritori prilejul de a străbate duhovnicește, alături de Mântuitorul lor, calea umilinței, a smereniei și a lepădării de sine, spre a se învrednici de bucuria Învierii și de împărtășirea cu Trupul și Sângele de-viață-dătătoare ale Domnului Celui „viu în vecii vecilor” (Apocalipsa 1, 18). În această perioadă a Postului Mare, când ne străduim a ne înfrâna deopotrivă de la anumite bucate și, mai ales, de la orice păcat, Biserica a rânduit frumoase și cuprinzătoare slujbe, ce oferă acel cadrul duhovnicesc mai prielnic săvârșirii pocăinței. Toate slujbele din acest răstimp sunt împodobite cu alese și mișcătoare cântări bisericești specifice, ce deschid oricărui suflet însetat de adevăr și curăție „Ușile pocăinței.”
Tot ceea ce a izvodit gândirea și simțirea creștină în fața tainei mântuirii noastre, prin jertfirea Celui Drept (F.A. 7, 52), este exprimat cu o putere neasemuită în cartea de cult numită Triod, care cuprinde toate slujbele bisericești din această perioadă liturgică. Textele acestor rânduieli și slujbe, puse în evidență, în mod fericit, prin melodiile create de marii noștri protopsalți, sunt în fapt cele mai adânci meditații despre virtuțile curățitoare ale postului și ale rugăciuni închinate slăvirii Celui care „ne-a iubit cel dintâi” (I Ioan 4, 19).
Cântări la Sfintele Taine și la Ierurgii și alte cântări religioase, Pr. Prof. Dr. Nicu Moldoveanu, EIBMBOR, București, 2002.
Această carte de cântări, care cuprinde 142 de pagini, reproduce în mare măsură ediția din anul 1996 (în prima parte a acesteia) și a fost întocmită, completată și revizuită de Pr. Prof. Dr. Nicu Moldoveanu sub îndrumarea și cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R., care semnează prefața și acestei colecții.
Cântările de la Sfintele Taine și Ierurgii din acest volum sunt, în mare parte, cele uniformizate și tipărite în revista „Studii Teologice” nr. 1-2/1964. Acestea au fost revizuite și transcrise pe ambele notații muzicale, după cele tradiționale, scrise și tipărite cu mult timp în urmă de protopsalții Ioan Zmeu, Ion Popescu – Pasărea și Anton V. Uncu, în diferite cărți de psaltică, de către Prof. Nicolae Lungu, Chiril Popescu și Pr. Prof. Dr. Ene Braniște.
Aceste cântări au fost revizuite de Pr. Prof. Dr. Nicu Moldoveanu și completate cu cântările care lipseau de la Sfânta Taină a Hirotoniei, la Sfântul Maslu, la sfeștanie, la sfințirea bisericii, la înmormântarea preoților de mir și a pruncilor, la Te-Deum etc.
În partea a II-a au fost introduse un număr de chinonice pe ambele notații, găsite prin diverse colecții, repertorii, prohoade vechi și alte broșuri, care se pot cânta după Sfânta Liturghie sau în alte ocazii.
Textele liturgice ale Sfintelor Taine și ale Ierurgiilor, prin care Biserica noastră însoțește, binecuvântând și sfințind marile momente și trebuințe din viața credincioșilor dreptmăritori, sunt cuprinse în Molitfelnic sau Aghiasmatar, carte fără de care este de neconceput împlinirea lucrării sfințitoare de către preotul ortodox. Aceste texte sunt unele citite, altele cântate, acestea din urmă putând fi executate fie de către slujitorii înșiși, fie de către cântăreții bisericești și chiar de către credincioși, sau de către toți, împreună.
De-a lungul timpului s-au adunat toate aceste cântări, alcătuite și notate de protopsalți, tocmai pentru a fi cântate în același fel, de către toată suflarea ortodoxă românească. Ele au și fost tipărite, sporadic, până când, în anul 1964, au fost luate din colecțiile diferiților protopsalți, transcrise pe ambele notații muzicale și tipărite în revista „Studii teologice”, nr. 1-2, din 1964 (și în extras) de către Comisia de muzicieni pe care a rânduit-o încă din 1950 Sfântul Sinod al B.O.R., prezidat de către vrednicul de pomenire Patriarh al României, Justinian Marina. Deoarece nu se mai găsesc decât foarte puține exemplare din acea colecție, s-a impus retipărirea acestor cântări într-o nouă ediție, mai completă, nu înainte de a fi revizuite, completate și diortosite de către Pr. Prof. Dr. Nicu Moldoveanu.
Repertoriu coral, Pr. Dr. Nicu Moldoveanu, ediția a II-a revizuită și adăugită, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați 1998.
Repertoriul coral este o culegere de cântări pentru voci egale bărbătești. După 15 ani de la prima ediție a Repertoriului coral a apărut ediția a II-a completată cu piese muzicale care nu au putut fi introduse în prima ediție, elaborate de compozitorii: Gavriil Musicescu, Augustin Bena, Gheorghe Cucu, Pr. Timotei Popovici, Dimitrie Cuclin, Pr. Ion Popescu-Runcu, Pr. Alexandru Delcea.
Această antologie corală, realizată de Pr. Prof. Dr. Nicu Moldoveanu cu binecuvântarea Prea Sfințitului Dr. Casian Crăciun, episcopul Dunării de Jos, cuprinde în 672 de pagini piese muzicale – religioase și laice – românești și străine, permanent și universal valabile.
Antologie corală, religioasă și laică, pentru formații mixte, Pr. Prof. Univ. Dr. Nicu Moldoveanu, EIBMBOR, București, 2006.
Această Antologie a fost realizată și tipărită de către Pr. Prof. Univ. Dr. Nicu Moldoveanu, membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist, care și semnează, de altfel, prefața respectivei lucrări, și din care citez:
„Românii, de când se știu ei pe aceste meleaguri bătute de vânturi, dar binecuvântate de Dumnezeu, n-au fost niciodată, și nici azi nu sunt, temători de ceea ce este nou, dar și valoros. Fiind așezați la răscruce de drumuri, ei au împrumutat, de la fiecare, ceea ce este mai bun și mai nobil, fără să renunțe în schimb la obiceiurile și tradițiile de veacuri specifice numai lor. Creștinismul a așezat și mai bine aceste calități, căci pe acest fond s-a înfiripat el pe plaiurile strămoșilor noștri.
Pe plan muzical, inteligența și duhul împăciuitor al românului au făcut să coexiste în bisericile de la noi două forme de cântare. Prima este cea omofonă, pe o singură voce, exprimată prin cea psaltică de strană, păstrată și cultivată cu mare grijă și pricepere, încât, cum zicea marele nostru protopsalt, Anton Pann, acum peste o sută cincizeci de ani, aceasta „de mult și-a căpătat un caracter național” (adică românesc), chiar dacă originea ei este bizantină. A doua formă de cântare este cea polifonă (pe mai multe voci). Și astăzi ambele feluri de cântare – omofonă și polifonă – satisfac pe deplin gusturile tuturor categoriilor de credincioși.”
Referindu-se la curentele străine care au influențat la început cântarea corală religioasă de la noi, Patriarhul Justinian Marina spunea: „Socotind dăunător curentul acesta (cel rusesc și cel apusean) pentru dezvoltarea Bisericii Ortodoxe Române pe făgașuri tradiționale, s-au luat la vreme, prin Sfântul Sinod, măsurile cunoscute: generalizarea cântării psaltice omofone în toate bisericile din țară, cu participarea credincioșilor la răspunsurile liturgice și organizarea de coruri bisericești, care să execute aceleași melodii psaltice, armonizate însă potrivit structurii lor specifice; cântarea omofonă pentru popor, cu participarea credincioșilor de toate vârstele la serviciile divine săvârșite în mai toate bisericile din orașele și satele țării, trebuia să ducă la regruparea credincioșilor în jurul sfintelor noastre altare; liturghia polifonă, corală, în bisericile catedrale din centrele orășenești este menit să contribuie la progresul muzicii bisericești, să dezvolte secția muzicală ortodoxă românească, pornind de la motivele psaltice tradiționale – valorificând așadar, în mod creator, întreg tezaurul muzical religios, născut în Biserică și păstrat de ea de-a lungul veacurilor, și de a satisface nevoile sufletești ale acelora dintre credincioșii Bisericii noastre, obișnuiți cu muzica polifonică.”
De aceea, deodată cu volumele de cântări psaltice omofone, pe ambele notații muzicale suprapuse, au apărut liturghii corale psaltice sau în stil psaltic sub semnătura unor compozitori consacrați.
Pr. Prof. Nicu Moldoveanu, în 1007 pagini, a adunat a selectat, a prelucrat, a îndreptat, a armonizat, a transpus și chiar a compus un număr apreciabil de lucrări corale religioase și laice pentru coruri mixte, după diferiți autori români și străini, clasici și contemporani. Cartea, realizată ca o replică la Repertoriul coral pentru voci egale bărbătești, jumătate cuprinde coruri religioase și cealaltă jumătate coruri laice și se adresează în primul rând formațiilor mixte de la facultățile de teologie, dar și de la biserici.
Doritorii de artă corală vor găsi în prima parte lucrări religioase psaltice, în stil psaltic sau compoziții libere din repertoriul românesc și universal, iar în partea a doua vor găsi compoziții laice, adevărate perle corale românești și străine, decente și accesibile, potrivite cu atmosfera și spiritul facultăților de teologie.
Cântările religioase, din prima parte a lucrării, au fost grupate după cele trei mari perioade ale anului liturgic: Triod, Penticostar și Octoih.
Majoritatea cântărilor sunt din repertoriul românesc, dar au fost adăugate și altele din repertoriul clasic universal, toate alcătuite de compozitori români și străini, de la cei clasici până la cei moderni și contemporani.
Cântările din partea a doua a Antologiei au fost grupate fie pe teme, de la cântece de leagăn până la cele mai complexe, fie pe autori, de la cei clasici până la cei contemporani, români dar și străini.
Pe lângă cântecele folclorice și național-patriotice, Antologia cuprinde și câteva cântece japoneze.
IV. Capitol aplicativ
4.1. Valorificarea cântării liturgice în lecțiile de religie
4.1.1. Proiectarea unei lecții de religie
Proiectarea didactică reprezintă procesul deliberativ de fixare mentală a pașilor ce vor fi parcurși în realizarea instrucției și educației. În funcție de perioada de timp luată ca referință, se pot distinge două ipostaze ale proiectării:
– proiectarea globală;
– proiectarea eșalonată.
Proiectarea globală are ca referință o perioadă mai mare de instruire (un ciclu sau un an de studiu) și operează cu competențe, conținuturi și criterii de evaluare mai largi, ce au în vedere activitățile din instituțiile școlare. Concretizarea acestui tip de proiectare se realizează, îndeosebi, prin dimensionarea planurilor de învățământ și a programelor analitice.
Proiectarea eșalonată se materializează prin elaborarea programelor de instruire specifice unei discipline și apoi unei lecții, aplicabile la o anumită clasă de elevi.
Proiectarea globală creează cadrul, limitele și posibilitățile proiectării eșalonate. Cadrul didactic realizează o proiectare eșalonată prin vizarea unei discipline sau a unui grup de discipline, relaționându-se la trei planuri temporale:
anul școlar;
semestrul școlar;
lecția.
Proiectarea unei discipline pentru un an sau trimestru școlar se realizează prin planificarea eșalonată pe lecții și date temporale exacte, de predare a materiei respective. Documentul orientativ în realizarea acestei operații este programa școlară, ce indică în mod riguros capitolele, temele și subtemele cu numărul corespunzător de ore pentru tratarea acestora.
Proiectarea unei lecții este operația de identificare a secvențelor instrucționale ce se derulează în cadrul unui timp determinat, de obicei o oră școlară. Documentul care ordonează momentele lecției cu funcțiile adiacente are un caracter tehnic și normativ și se numește, de la caz la caz, proiect de lecție, proiect de tehnologie didactică, plan de lecție, proiect pedagogic, fișă tehnologică a lecției, scenariu didactic.
Prin proiectarea unitară nu se urmărește o uniformizare a elevilor, o forțare a acestora să urmeze o singură cale de împlinire psiho – morală sau profesională, ci doar propune un cadru normativ riguros, dar deschis și permisiv la nuanțe și circumstanțe cât mai variate, induse de participanții și situațiile de învățare. Proiectarea este un procedeu care lasă suficient loc disponibilităților euristice ale cadrelor didactice.
Și în cadrul proiectării didactice este valabilă zicala: „un lucru bine făcut este rezultatul unui proiect bine gândit.”
Etapele proiectării didactice pot fi sintetizate la patru întrebări esențiale, în următoarea ordine:
Ce voi face?
Cu ce voi face?
Cum voi face?
Cum voi ști dacă ceea ce trebuia făcut a fost făcut?
Prima întrebare vizează competențele educaționale care trebuie să fie fixate și realizate.
A doua întrebare face referire la resursele educaționale de care dispune sau trebuie să dispună educatorul.
A treia întrebare cere un răspuns concret privind stabilirea unei strategii educaționale, coerente și pertinente, pentru atingerea scopurilor.
A patra întrebare vizează metodologia de evaluare a eficienței activității desfășurate.
Pentru fiecare dintre cele patru etape sunt stabilite operații distincte.
Astfel, în vederea precizării competențelor se va viza o serie de operații, precum: stabilirea a ce ca ști și a ce va ști să facă elevul, verificarea concordanței dintre cerințele așteptate și conținutul programei școlare, verificarea dacă obiectivele prescrise sunt compatibile cu timpul de care dispun elevii și profesorul.
În a doua etapă, analiza resurselor necesită următoarele operații: analiza calității materialului uman (dezvoltarea fizică și psihică a elevilor, particularitățile individuale, motivația învățării), precum și a mijloacelor și materialelor de care dispune profesorul.
Alegerea celor mai adecvate metode didactice, selecția ori confecționarea materialelor didactice necesare, selecția mijloacelor de instruire, combinarea și dozarea metodelor și mijloacelor care să garanteze eficacitatea, imaginarea și scrierea scenariului didactic sunt operațiuni care se integrează în etapa de elaborare a strategiei didactice.
A patra etapă, evaluarea, este centrată pe elaborarea unui sistem de metode și tehnici de evaluare, care să fie în concordanță cu obiectivele și conținuturile fixate.
Prima etapă cuprinde o serie de operații de identificare și dimensionare a competențelor școlare. Acestea sunt de două feluri: competențe generale și competențe specifice. Competențe generale, cu un nivel accentuat de complexitate, sunt definite pe o disciplină de învățământ sau, după caz, pe o categorie de discipline de învățământ, pentru a evidenția achizițiile finale de învățare ale elevilor la sfârșitul învățământului obligatoriu și / sau pentru a orienta pregătirea de specialitate a acestora. Competențele specifice sau disciplinare se definesc pe obiecte de studiu. Ele sunt derivate din competențele generale, fiind etape în dobândirea acestora.
A doua etapă a proiectării, stabilirea resurselor educaționale, se constituie din operații de delimitare a conținutului învățării (informații, abilități, atitudini, valori), a resurselor psihologice (capacități de învățare, motivație) și a resurselor materiale, care condiționează buna desfășurare a procesului (spațiu, timp, mijloace materiale). Conținutul educativ trebuie să realizeze un echilibru între componentele informative și cele formative. Profesorul trebuie să-l învețe pe elev exact ceea ce poate elevul și are realmente nevoie. Premisa de la care se pleacă trebuie să fie una optimistă, în sensul că orice copil poate fi învățat cu sau pentru ceva, cu condiția alegerii celor mai potrivite metode și mijloace de educație.
La disciplina religie, conținuturile pot fi de mai multe feluri: conținuturi istorice, care tratează evolutiv și biografic momente și persoane sacre; conținuturi teoretice, în special principii, norme, dogme specifice unei religii; conținuturi practice, adică acele obișnuințe și deprinderi religioase care se cer a fi transferate și formate la elevi (rugăciunea, meditația, participarea la ceremonii). Alegerea mijloacelor materiale trebuie să se facă în chip oportun și să se adecveze situației de învățare, fără supralicitări sau ipostazieri ale unor ambiții extradidactice, subiectiviste.
A treia etapă în proiectarea didactică vizează conturarea strategiilor didactice optime, adică a unor sisteme coerente de forme, metode, materiale și mijloace educaționale, pe baza cărora să se atingă obiectivele activității didactice. Formele de organizare a activităților la religie pot varia de la lecția frontală, desfășurată cu întreaga clasă și până la activitatea independentă pe grupe eterogene. Acestea din urmă pot primi anumite sarcini de învățare: să interpreteze un fragment biblic, să identifice anumite norme etice în Vechiul Testament, să învețe o nouă rugăciune etc.) iar la sfârșit se va face o sinteză, fie de către profesor, fie de către unii elevi desemnați, a acelor idei demne de a fi cunoscute și însușite de întreaga clasă.
Stabilirea scenariului didactic este un instrument eficient pentru evitarea hazardului în activitatea didactică reală, concretă. Rațiunea de bază a realizării scenariului didactic este aceea de a preveni erorile, riscurile, evenimentele nedorite în practica didactică. Desigur, rigorismul excesiv este la fel de dăunător ca și lipsa oricăror repere procedurale.
Etapa finală a proiectării didactice vizează stabilirea tehnicilor de evaluare a rezultatelor învățării. Proiectul didactic este bine realizat dacă el stabilește, de la început, o procedură de evaluare a nivelului de realizarea a obiectivelor propuse. Evaluarea cea mai reușită este cea care se face pornind de la competențele specifice ale activității. Ea trebuie să vizeze raportul dintre rezultatele obținute și rezultatele propuse.
Elaborarea unei lecții constituie un act de creație, prin care se imaginează și se construiesc momentele ei principale, dar și unele detalii. Proiectarea optimă a unei lecții este un act de creație direcționat de principii didactice, care exprimă cerințele și condițiile interne și externe ale învățării.
Proiectul de lecție trebuie să descrie soluțiile optime care vor conduce situația de învățare, fiind un instrument intermediar între prefigurările mentale și concretizările faptice ale acțiunilor instructiv – educative. Un proiect eficient se caracterizează prin:
– adecvarea la situația didactică concretă;
– operaționalitate, adică posibilitatea de a se descompune în secvențe și operațiuni distincte;
– economicitate, adică să se poată realiza cât mai mult din punct de vedere practic într-un cadru strategic simplu, nesofisticat.
Proiectarea efectivă a unei lecții se realizează ținând cont de mai multe variabile, precum complexitatea conținutului, gradul de pregătire a elevilor, natura strategiilor aplicate, tipurile de lecții alese etc. Planul de lecție la o oră de religie trebuie să fie o cale de intrare progresivă a omului în misterele sacralității, printr-o explorare deliberată a câmpului de posibilități și de cerințe ale diferitelor vârste.
Proiectarea instruirii la o lecție presupune realizarea unei concordanțe între trei puncte – cheie:
competențe specifice;
metode, materiale, mijloace și experiențe sau exerciții de învățare;
evaluarea succesului școlar;
Realizarea conexiuni dintre cele trei planuri asigură congruența și unitatea funcțională a instruirii și exclude devierile pe pante improvizației și a hazardului. Această exigență ajută la verificarea concordanței noțiunilor și ideilor ce vor fi predate, în raport cu obiectivul lecției și cu tipul testului sau al altor mijloace de evaluare, folosite pentru a decide dacă predarea a fost satisfăcătoare.
Mager a operaționalizat cele trei exigențe în trei întrebări cu răspunsurile respective:
Spre ce tind? – în lecția prezentă (se anunță obiectivul lecției, arătând ce vor putea face elevii după ce învață lecția);
Cum să ajung acolo? – cum se realizează obiectivul (selectarea metodelor, materialelor și exercițiilor, care vor realiza evenimentele instrucționale și condițiile învățării adecvate pentru fiecare capacitate subordonată);
Cum voi ști când am ajuns? – atingerea scopului prin administrarea unei probe de evaluare, care să ateste performanța elevului și momentul când s-au atins obiectivele unei lecții.
Prin corelarea celor trei puncte – cheie se proiectează lecția într-un set de acțiuni realizate în mai multe etape:
1) analiza generală a lecției, prin consultarea programei, manualului sau a altor materiale bibliografice;
2) determinarea competențelor generale și a competențelor specifice;
3) selectarea și organizarea conținutului învățării în unități și teme principale, care să fie convergente și să slujească competențele fixate;
4) alegerea și combinarea metodelor și procedeelor didactice pentru situațiile didactice concrete, în acord cu secvențele de conținut și particularitățile elevilor;
5) selectarea unor mijloace de învățământ sau proiectarea unor materiale cerute de fiecare eveniment al instruirii;
6) stabilirea modalităților de activitate cu elevii (activitate frontală, abordare individuală, lucrul în grupuri sau pe grupe de elevi, activitate combinată);
7) alegerea metodelor și instrumentelor de evaluare corespunzătoare pentru a constata nivelul realizării obiectivelor propuse.
Desfășurarea propriu-zisă a lecției vizează momentele de parcurs, cu precizarea reperelor temporale, a metodelor și mijloacelor de învățământ, a formelor de realizare a învățării. Proiectul de lecție trebuie centrat atât pe conținut, cât și pe acțiunea profesorului și a elevilor. În funcție de predominanța referinței la competențe, conținuturi, activități, locuri de desfășurare a lecției, mod de organizare a elevilor, se pot structura modele diferite de desfășurare a activităților. Datorită faptului că elementele culturii religioase sunt numeroase și complexe, sunt admise divagațiile tematice sau chiar o abandonare pe moment a unei direcții înscrise în plan.
4.1.2. Exemple de proiecte didactice având ca temă cântarea liturgică
Proiect de lecție
Profesor: Văcărelu Valentin
Data:
Unitatea de învățământ: Liceul de Arte „Ionel Perlea”, Slobozia
Clasa: a IX-a
Disciplina: Religie Ortodoxă
Unitatea de conținut: ,,Exprimarea învățăturii creștine”.
Subiectul lecției: Muzica în viața tinerilor
Tipul lecției: Predare de noi cunoștințe
Competențe specifice:
– precizarea necesității muzicii în viața omului și în creștinism;
– argumentarea că slăvirea divinității și trăirea creștină autentică înseamnă muzică și bucurie;
– explicarea rolului muzicii în viața tinerilor;
– formularea punctelor de vedere personale despre muzica tinerilor, pornind de la sursele mediatice;
– compararea mesajului transmis de cântecele laice și cele religioase.
Strategie didactică
Metode și procedee: audiția, explicația, conversația, expunerea, demonstrația cu substitute, exercițiul.
Mijloace de învățământ: Fișa de lucru, casete audio, CD, textul biblic, imagini cu tineri dansând sau ascultând muzică, laptop-ul;
Forme de organizare a activității elevilor: activitatea frontală, activitatea individuală.
Resurse
Oficiale : * Programa școlară pentru disciplina religie, clasa a IX a;
Planificarea calendaristică orientativă, clasa a IX a;
Proiectarea unității de învățare: Creștinismul și problemele lumii contemporane
Temporale :*numărul de lecții: 1
*durata: 50`
Bibliografice :
Cucoș, Constantin, Psihopedagogie pentru examene de definitivare și grade didactice, Editura „Polirom“, Iași, 1999.
Cioran, Aurel, Cioran și muzica, antologie, Ed. Humanitas, București, 1996.
Muha, Camelia, Religie creștin-ortodoxă, Caiet pentru elevi și părinți, clasa a IX a, Editura „Sf. Mina“, Iași 2001.
Cosma, Carmen, Meloeticul – eseu semiotic asupra valorilor morale ale creației artistice muzicale, Ed. Junimea, Iași, 1996.
Șebu, Pr. Prof. Univ: Dr. Sebastian, Metodica predării religiei, Editura „Reîntregirea“, Alba-Iulia, 2001.
Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2005.
Desfășurarea lecției:
Oglinda tablei
Muzica în viața tinerilor
Creștinismul este o religie a vieții și a bucuriei.
Distracțiile sunt manifestări firești, chiar necesare omului, alături de odihnă și activități religioase.
Moralitatea diferitelor forme de distracție trebuie judecată în raport cu urmările sau consecințele acesteia, care se identifică imediat sau în timp.
Muzica a fost considerată ca fiind de origine divină și având atât rol cultic cât și pedagogic. Poate avea și rol formativ.
Cântarea bisericească este o modalitate de exprimare a comuniunii de participare a tuturor credincioșilor la rugăciune.
În viața socială muzica este o modalitate de exprimare a sentimentelor și a ideilor care poate avea un rol important în viața tinerilor.
Criteriile de alegere a muzicii sunt diverse: tipul de acțiune, grupul de prieteni, moda,etc.
Toate acestea pot să contravină modelului de viață creștină.
PROIECT DE LECȚIE
Profesor: Văcărelu Valentin
Data:
Unitatea de învățământ: Liceul de Arte „Ionel Perlea” Slobozia
Clasa: a VIII-a.
Disciplina: Religie.
Unitatea de conținut: ,,Exprimarea învățăturii creștine”.
Conținutul învățării: ,,Cântarea religioasă – formă de rugăciune”.
Tipul lecției: transmitere și asimilare a cunoștințelor
Conținut informativ:
Resurse spelciale:
Muha, Camelia, Religie: caietul elevului, clasa a VIII-a, Editura Sfântul Mina, Iași, 2007.
Resurse generale:
***Biblia, Ed. Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.
Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Nițoiu, Arhim. Prof. Ghenadie, Neda, Pr. Prof. Gheorghe, Liturgica teoretică, Ed. I.S.B.M. al B.O.R., București, 2002.
Competențe generale:
Utilizarea adecvată a limbajului din sfera valorilor religioase în diferite contexte de comunicare.
Manifestarea valorilor și a cunoștințelor religioase în propriile atitudini și comportamente.
Competențe specifice:
C.S.2.1. Utilizarea în diferite contexte a expresiilor și a noțiunilor religioase nou învățate, realizând corelații interdisciplinare (istorie, literatură, muzică, geografie, artă).
C.S.3.1 Prezentarea formelor de artă religioasă existente în Biserica Ortodoxă.
Competențe operaționale de realizat pe parcursul lecției:
cognitiv – formative:
-să răspundă la întrebările profesorului;
– să explice cu cuvinte proprii sau să descrie;
– să desprindă asemănări și deosebiri între formele de cântări;
-să asculte cu atenție explicațiile profesorului;
afectiv – atitudinale:
-să noteze titlul și ideile principale ale lecției ce urmează a fi desfășurată;
– receptarea și conștientizarea valorilor și evaluarea acestora;
– dispoziția să simtă un climat călduros;
-să noteze tema pentru acasă.
psiho – motorii:
-să adopte o poziție corectă în timpul rugăciunii.
Tipul lecției: predare.
Principii didactice:
intuiției;
accesibilității;
sistematizării și continuității;
îmbinării teoriei cu practica;
motivației intrinseci;
eclesiocentric;
hristocentric
Strategia didactică: centrată pe acțiunea profesor – elev.
Tipuri de strategii didactice folosite:
afectiv – atitudinală;
euristică;
inductivă;
transductivă.
Elemente componente ale strategiei folosite:
metode de instruire, procedee de cunoaștere directă, tehnici de acțiune:
enunțarea;
conversația didactică (duce la instruire);
explicația;
explicația prin analogie;
expunere;
descrierea;
precizarea în scris;
generalizarea;
lectura;
studiul partiturii;
deducerea;
exercițiul moral.
mijloace de învățământ:
manual de religie;
partituri;
materiale ergonomice: tablă, cretă, caiet.
forme de organizare a activității cu elevii:
activitate frontală, activitate independent – individuală.
Metode de evaluare:
chestionarea orală;
aprecieri verbale;
observarea notițelor.
Durata: 50 minute.
DESFĂȘURAREA LECȚIEI
OGLINDA TABLEI
Cântarea religioasă – formă de rugăciune
”Cântați în inimile voastre lui Dumnezeu, mulțumindu-I, în psalmi, în laude și în cântări duhovnicești.” (Coloseni 3,16)
Ideile principale ale lecției.
Cântarea religioasă este:
o formă de rugăciune;
o formă de mărturisire a dreptei credințe;
o formă de preamărire a lui Dumnezeu;
poate fi liturgică: psalmi, tropare, condace, canoane, stihiri, antifoane, catavasii etc. ;
poate fi extraliturgică: colinde, alte cântări religioase de inspirație populară.
Învătături morale:
Prin aceste cântări liturgice s-a menținut și se menține nealterată, fără greșeli, credința noastră ortodoxă în Biserică.
Așa cum sufletul ține viu trupul, tot așa și imnurile liturgice țin vie Biserica, Trupul lui Hristos.
să participăm cu evlavie la Sfânta Liturghie în Duminici și-n Sărbători ca să ne îmbogățim sufletește și să sporim duhovnicește;
să ne spovedim și să ne împărtășim;
să ne bucurăm de Dumnezeu prin imnuri și cântări liturgice și să bucurăm și pe semenii noștri prin colinde și sprijinul nostru după putere.
SUNETELE SCĂRII MUZICALE CU NUMIRILE PSALTICE ȘI LINIARE
Dicționar cu termeni specifici utilizați în muzica bisericească:
1. Aliluia = Lăudați pe Domnul!;
2. Amin = Așa să fie! (Așa este!);
3. Antifon = imn care se cântă de către toți credincioșii în Biserică, împărțiți în două grupe, în mod alternativ; (exemple: Psalmul 102-Antifonul I; Psalmul 145-Antifonul II – de la Sf. Liturghie);
4. Acatist = cântare de laudă, închinată unui sfânt (în timpul cântării se stă în picioare);
5. Canon = compunere (imn) din mai multe cântări care formează un întreg (e format din 9 ode);
6. Condac = cântec bisericesc scurt prin care se aduc laude unui sfânt sau se arată însemnătatea unei sărbători;
7. Doxologie = cântare de slavă închinată lui Dumnezeu (Doxologie mică -”Mărire Tatălui si Fiului si Sfântului Duh”; Doxologia mare -”Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu si pe pământ pace, întru oameni bunăvoire”- cântarea îngerilor din noaptea Nașterii Domnului);
8. Glasuri bisericești = cele 8 moduri după care se cântă muzica bisericească. 4 glasuri sunt principale si 4 glasuri sunt derivate.
9. Icos = strofa poetică care urmează imediat după condac;
10. Imn religios = cântec de preamărire a dumnezeirii;
11. Imnografie = colecție de imnuri religioase;
12. Muzică psaltică = muzica specifică Bisericii Ortodoxe care are o conotație diferită de cea obișnuită, având rădăcinile în psalmodierea din vechea sinagogă ebraică si în muzica vechilor greci. Este diferită de muzica lineară, apuseană.
13. Octoih = carte bisericească în care sunt cuprinse cântările din fiecare zi a săptămânii (cântate succesiv pe 8 glasuri);
14. Osana = Doamne mântuiește-ne! Ajută-ne!
15. Penticostar = carte bisericească cuprinzând ritualul slujbelor dintre Paști si prima duminică după Rusalii;
16. Savaot = Dumnezeul oștirilor îngerești;
17. Stihiri = tropare în serie;
18. Triod = carte rituală creștină cuprinzând cântările si rugăciunile din cele 10 săptămâni de dinainte de Paști;
19. Tropar = cea mai veche, mai mică si mai simplă unitate a poeziei imnografice în cultul ortodox; strofă care înfățișează pe scurt viata unui sfânt sau importanta unui eveniment din viata Mântuitorului.
Cântările liturgice au fost întocmite de către Sfinți Părinți, de către cântăreți și melozi bisericești inspirați de Dumnezeu. Așa au fost:
Sfinții Părinți, Grigorie, Vasile și Ioan Gură de Aur, din sec. al IV-lea care au întocmit Sfintele Liturghii ce le poartă și numele;
Sf. Roman Melodul (sec. al VI-lea) – a dobândit darul de la Dumnezeu de a scrie cântări de preamărire a Maicii Domnului;
Sf. Andrei Criteanul (sec. al VIII-lea) – Canonul Sfântului Andrei, se cântă în Postul Mare, la Pavecernița Mare;
Sf. Ioan Damaschinul (+749) – antifoanele.
4.2. Metode active de predare – învățare folosite în cadrul orei de religie după modelul ERR (Evocare – Realizarea sensului – Reflecție) (expunere metodico-didactică)
Metode active utilizate în evocarea cunoștințelor anterioare:
În lecțiile realizate după modelul tradițional, actualizarea cunoștințelor se face cel mai adesea prin conversație și corespunde ca etapă a lecției momentului situat între verificarea cunoștințelor anterioare și dobândirea noilor cunoștințe. Predarea – învățarea activă propune diferite metode de activizare a elevilor în procesul actualizării cunoștințelor.
Brainstorming-ul (asalt de idei) este o metodă de stimularea a creativității și de generare a ideilor noi, prin activități de grup.
Etape în utilizarea metodei:
Profesorul organizează clasa în funcție de tipul de brainstorming (individual, în perechi sau în grup) și comunică elevilor regulile de desfășurare a acestuia.
Profesorul comunică sarcina de lucru și solicită elevilor să-și exprime în fraze cât mai scurte și cuprinzătoare ideile care le vin în minte în legătură cu rezolvarea problemei aflată în discuție.
Activitatea de formulare și notare a ideilor / răspunsurilor.
Prezentarea frontală a ideilor. Profesorul notează pe tablă (flip-chart) ideile prezentate de elevi, solicitându-le să nu repete răspunsurile date deja.
Evaluarea ideilor produse prin brainstorming. Ideile notate sunt reluate, eventual reformulate, și grupate pe categorii, în jurul unor cuvinte cheie sau imagini care pot constitui criterii de analiză. Cele mai originale sunt reținute. Evaluarea poate fi realizată și pe parcursul desfășurării activității, când ideile noi vor fi confirmate / infirmate. Această etapă are ca scop dezvoltarea spiritului critic la elevi.
Aspecte legate de utilizarea metodei:
Utilizarea acestei metode la religie reclamă o atenție deosebită din partea profesorului, astfel încât „asaltul de idei” să nu conducă la promovarea unor enunțuri contrare învățăturii de credință, care pot să producă confuzii sau incertitudini în sufletul elevilor.
Întrucât utilizarea brainstorming-ului vizează generarea unui număr cât mai mare de idei, este necesară participarea activă a fiecărui elev și evitarea spiritului critic cață de ideile noi, în etapa formulării acestora.
Trebuie încurajată promovarea ideilor noi, originale, dar este posibilă și reformularea celor enunțate deja de către participanți.
Limite în utilizarea acestei metode: brainstorming-ul reprezintă doar o etapă în rezolvarea creativă a problemelor, care trebuie continuată de cercetarea clasică; nu întotdeauna soluțiile propuse au aplicabilitate practică; necesită experiență din partea profesorului pentru a asigura implicarea activă a elevilor în procesul de emisie a ideilor.
Exemple:
Subiectul pentru brainstorming poate fi formulat sub forma unor întrebări problematizante, a unei cerințe sau a unei propoziții eliptice asupra căreia fiecare participant va reflecta:
Întrebări problematizante:
Care sunt asemănările / deosebirile dintre imn și imnul religios?
Care sunt efectele cântării religioase în viața unui tânăr?
Ce se poate spune despre o persoană care ascultă muzică religioasă?
Ce reprezintă muzica religioasă pentru tinerii de azi?
Formularea unor definiții:
Ce este troparul?
Ce este condacul?
Ce este psalmul?
Asocierea spontană de idei:
Spuneți tot ce vă vine în minte despre muzică.
Asocierea rațională de idei:
Căutați sinonime sau noțiuni similare pentru muzica religioasă.
Idei în urma observației:
Ce v-a atras atenția la Condacul Crăciunului: „Fecioara, astăzi, pe Cel mai presus de ființă naște…” compus de Roman Melodul?
Ce vă impresionează când ascultați muzică religioasă?
Idei în urma unei anchete:
Care sunt genurile de muzică preferate de tinerii de vârsta voastră?
Preferințele muzicale similare la mai mulți oameni înseamnă că trăsăturile lor de personalitate sunt similare?
Aplicații:
Tema: Cântarea religioasă – formă de rugăciune: Care este specificul cântării religioase ortodoxe?
Tema: Muzica în viața tinerilor: Ce opțiuni au tinerii în a-și forma o cultură muzicală?
Scrierea liberă este o metodă utilizată în vederea formării capacității elevilor de a reflecta și de a învăța prin exprimarea în scris a gândurilor / ideilor pe care le au despre o anumită temă indicată de către profesor.
Etape în utilizarea metodei:
Comunicarea sarcinii de lucru: elevii notează tot ceea ce știu despre tema indicată de către profesor. Timp de lucru 2 minute.
Activitate în perechi: fiecare elev îi citește colegului de bancă ceea ce a scris în etapa anterioară. Timp de lucru 3 minute.
Activitate frontală: profesorul numește un grup de elevi care citesc integral sau parțial ceea ce au scris și evidențiază de la fiecare dintre acești aspectele cele mai semnificative legate de tema dată.
Aspecte legate de utilizarea metodei:
Prin utilizarea acestei metode scrierea devine un mijloc de dezvoltare a gândirii, de formulare de raționamente, de reflecție și creație.
În situația în care în discuție se află o temă vastă, în cadrul acesteia elevii pot avea libertatea de a-și alege singuri subiectul.
Evaluarea ideilor notate de elevi în etapa a 3-a se poate realiza și prin contribuția colegilor.
Exemplu:
Tema: Muzica în viața tinerilor:
Timp de două minute notați tot ce știți despre muzică.
Citiți colegului de bancă cele scrise de voi. Reformulați ideile care necesită acest lucru.
Citiți cele notate de voi în fața colegilor, cu condiția ca ideile să nu fi fost prezentate anterior.
Muzica este o modalitate de exprimare a sentimentelor și a ideilor.
Muzica poate avea un rol important în formarea personalității tinerilor.
Muzica determină trăiri, atitudini și comportamente care pot fi morale sau imorale.
Muzica determină uneori imitarea unui stil de comportament, de îmbrăcăminte sau de relaționare cu ceilalți.
Muzica a avut la început un rol cultic, fiind considerată de origine divină.
Muzica are și un rol formativ, de inițiere, prin exprimarea sentimentelor și trăirilor estetice.
Aplicații:
Tema: Cântarea religioasă – formă de rugăciune: Timp de două minute scrieți tot ce știți despre legătura dintre cântarea religioasă și apărarea dreptei credințe.
Tema: Muzica în viața tinerilor: Scrieți timp de două minute tot ceea ce știți despre genurile muzicale pe care le ascultați și argumentați opțiunea voastră.
Gândiți / Lucrați în perechi / Comunicați este o metodă prin care activitatea de învățare se realizează cu ajutorul unei colaborări între elevii unei clase, grupați în perechi, în vederea rezolvării unor sarcini de lucru și a identificării susținerii de soluții comune.
Etape în utilizarea metodei:
Gruparea elevilor în perechi (colegii de bancă).
Primirea aceleiași sarcini de realizat pentru fiecare membru al echipei (dacă tema propusă solicită mai multe întrebări, profesorul poate da echipelor diferite sarcini de lucru).
Realizarea individuală a sarcinii (3-5 minute).
Prezentarea răspunsurilor găsite celuilalt membru al perechii și formularea în comun a răspunsului final.
Prezentarea concluziilor în fața întregii clase (2-3 perechi pentru fiecare sarcină de realizat).
Aspecte legate de utilizarea metodei:
Utilizarea eficientă a acestei metode depinde și de modul în care au fost pregătite întrebările, de gradul de interes pe care îl prezintă acestea, de măsura în care sau posibilitatea unor răspunsuri multiple.
Gândiți / Lucrați în perechi / Comunicați este o metodă ușor de utilizat ș nu solicită resurse mari de timp, motiv pentru care poate fi utilizată eficient în toate cele trei etape ale modelului ERR.
Exemplu:
Tema: Muzica în viața tinerilor (în evocarea cunoștințelor).
Discuție despre muzică.
Profesorul solicită elevilor să deseneze un tabel cu două coloane. Individual, pe baza cunoștințelor anterioare, fiecare elev va scrie în prima coloană trei caracteristici ale cântării religioase, iar în coloana a doua trei caracteristici ale muzicii nereligioase.
Elevii vor confrunta răspunsul cu cel al colegului de bancă și vor formula un răspuns comun pe care îl vor prezenta în fața colegilor.
Aplicații:
Tema: Cântarea religioasă – formă de rugăciune: Identificați în textul următor importanța cântării religioase, utilizând una dintre variantele metodei Gândiți / Lucrați în perechi / Comunicați: „Nimic nu purifică sufletul, nu-i dă aripi, nu-l smulge din cele pământești, nu-l eliberează din legăturile trupești, nu-i inspiră înțelepciune dumnezeiască, nu-l face să disprețuiască cele de jos precum muzica și accentele măsurate ale unui cântec dumnezeiesc.” (Sfântul Ioan Gură de Aur).
Tema: Muzica în viața tinerilor: Analizați versurile cântecelor pe care le ascultați și enunțați mesajul transmis de acestea. Pentru rezolvarea aplicației utilizați metoda Gândiți / Lucrați în perechi / Comunicați.
Metode active utilizate în realizarea sensului:
Predarea – învățarea activă la religie presupune utilizarea unor metode care să îl pună pe elev în situația de învățare individuală și / sau în grupuri mici, orientată spre asimilarea de cunoștințe, spre punerea în practică a acestora, spre manifestarea unor comportamente și atitudini, spre dezvoltarea abilităților de comunicare, spre dezvoltarea puterii de argumentare, spre rezolvarea unor situații – problemă cu care se confruntă în realitate, spre dezvoltarea capacității de organizare a informației noi.
Unul stă, trei circulă este metoda utilizată pentru dezvoltarea capacității elevilor de analiză și evaluarea a unor idei și a abilității de a prezenta celor din jur rezultatele obținute de grupul din care fac parte.
Etape în utilizarea metodei:
Organizarea elevilor pentru rezolvarea problemei / sarcinii de lucru, prin împărțirea clasei în grupuri de 3-4 elevi și numerotarea grupurilor și a elevilor din fiecare grup.
Rezolvarea problemei / sarcinii de lucru, de către fiecare grup.
Rotirea elevilor, astfel: un elev rămâne pe loc, ceilalți trei se mută fiecare în grupuri diferite, ocupând în grupurile respective, locul pe care l-au avut în grupul inițial. Elevul care rămâne pe loc explică noilor sosiți rezultatele la care a ajuns grupul său, apoi fac comentarii pe marginea celor prezentate.
Revenirea în grupurile inițiale, discutarea celor constatate în urma activităților din grupurile vizitate, prin sublinierea asemănărilor și deosebirilor față de propriul lor rezultat, rediscutarea problemei si desprinderea concluziilor.
Aspecte legate de utilizarea metodei:
Utilizarea eficientă a acestei metode conduce și la formarea capacității elevilor de restructurare și adaptare a conținutului, pe baza informațiilor noi obținute de la colegi.
Este necesară precizarea clară a intervalelor de timp și coordonarea elevilor la deplasarea dintr-un grup în altul.
Pentru ca această metodă să fie utilizată cu succes este necesar ca nivelul intelectual al elevilor care formează grupurile respective să fie omogen, deoarece rezolvarea problemei / sarcinii de lucru solicită din partea lor atenție, putere de analiză și evaluare a unor idei, abilitatea de a prezenta ideile propriului grup.
Exemplu:
Tema: Cântarea religioasă – formă de rugăciune.
În Acatistul Sfântului Dimitrie se face referire la diferite aspecte din viața acestuia, care apar în exemplele următoare:
Bucură-te, împlinitorul poruncilor lui Dumnezeu;
Bucură-te, că ne-ai lăsat nouă trupul tău sfințit;
Bucură-te, veselia cea nepovestită a părinților fetei;
Bucură-te, că trăim în țara noastră sub a ta bună ocrotire.
Profesorul organizează clasa în grupe de câte patru elevi și numerotează grupele și elevii.
Pornind de la Acatistul Sfântului Dimitrie, fiecare grup va analiza cele patru aspecte, urmărind:
viața de sfințenie dusă de Sfântul Dimitrie;
neputrezirea trupului Sfântului Dimitrie;
minunea vindecării fetei bolnave în urma găsirii moaștelor;
prezența moaștelor Sfântului Dimitrie la Catedrala Patriarhală din București și minuni făcute la racla moaștelor Sfântului Dimitrie.
Elevii rezolvă sarcinile de lucru, urmând etapele metodei Unul stă, trei circulă, conform instrucțiunilor date de profesor.
Aplicații:
Tema: Cântarea religioasă – formă de rugăciune: Utilizând metoda Unul stă, trei circulă analizați textul următor comparând efectele cântării religioase cu muzica necuviincioasă.
„Să învățăm muzica pentru împodobirea și liniștirea caracterului… Să cântăm psalmi pentru a călca în picioare poftele și a slăvi pe Dumnezeu pentru darul îmbelșugat pe care l-am primit necontenit și pentru hrana cea de folos, atât pentru creșterea trupului, cât și pentru creșterea sufletului. Trebuie însă îndepărtată muzica de proastă calitate, care moleșește sufletul, care dă naștere la fel de fel de simțăminte, când de jale, când de desfrâu, când de plăcere, când de nebunie.”
Tema: Muzica în viața tinerilor: Realizați prin metoda Unul stă, trei circulă o analiză comparativă a stilurilor muzicale: cântarea religioasă, muzica clasică, muzica tehno și manele, evidențiind mesajele transmise, atitudinile și comportamente promovate de acestea.
Metoda photolangage constă în prezentarea unui ansamblu de ilustrații variate (fotografii, desene) pe o anumită temă, în scopul facilitării conversației pe tema dată.
Metoda photolangage se bazează pe faptul că o ilustrație poate reprezenta un obiect de proiecție, ceea ce înseamnă că cel care o alege în virtutea unor detalii îi atribuie anumite proprietăți care există în subconștientul său. În acest mod, ilustrația devine o proiecție a celui care o alege, dar rămâne în același timp un obiect care îl reprezintă din exterior. Discutând despre ceea ce văd într-o anumită ilustrație, elevii discută practic despre ei înșiși. Materialul ilustrativ utilizat trebuie să fie diversificat, suficient de sugestiv, să fie plasat astfel încât să poată fi observat de toți elevii din clasă.
Etape în utilizarea metodei:
Prezentarea obiectului și a modului de desfășurare a activității.
Selecția individuală este etapa în care se afișează imaginile, iar fiecare elev le privește și se oprește asupra uneia dintre acestea. Astfel, aceeași imagine poate fi aleasă de mai mulți elevi.
Discutarea ilustrațiilor pe baza alegerilor individuale. În această etapă, fiecare elev motivează alegerea făcută. În situația alegerii aceleiași imagini de către mai mulți elevi, fiecare va expune pe rând motivul alegerii. Discuțiile pot fi mai ample, în funcție de timpul avut la dispoziție. Se va discuta și pe marginea imaginilor care, eventual, nu au fost alese de elevi. Pe tot parcursul acestei etape, profesorul poate dinamiza discuția prin întrebări al căror răspuns să evidențieze cât mai multe aspecte legate de problematica respectivă. Dacă timpul permite, în această etapă poate fi citită / ascultată o scurtă povestire / melodie, urmată de identificarea aspectelor esențiale legate de tema discuțiilor.
Selecția colectivă și evaluarea activității realizate în comun. În această etapă, de comun acord, se alege o imagine din cele prezentate, apoi se organizează o activitate didactică (se creează o povestire în lanț, se organizează un joc de rol, se scrie un scurt text) și se evaluează rezultatele acțiunii desfășurate în comun.
Aspecte legate de utilizarea metodei:
Întrucât metoda photolangage se utilizează cu scopul exprimării reprezentărilor individuale și colective despre un anumit subiect precizat, utilizarea ei la religie este indicată în următoarele situații:
pentru a identifica locul ocupat de activitățile religioase în preocupările elevilor;
pentru a identifica preferințele elevilor pentru anumite tipuri de joc, sărbătoarea favorită;
pentru confruntarea reprezentărilor pe teme precum muzica favorită, modelul favorit.
Exemplu:
Tema: Muzica în viața tinerilor
Metoda photolangage se poate utiliza pentru a afla genul de muzică preferat de elevi și măsura în care muzica este o pasiune pentru ei:
afișarea unui set de imagini reprezentând un cor bisericesc, un ansamblu coral, un instrumentist, o orchestră, un foc de tabără în jurul căruia tinerii cântă, formații pe diferite genuri de muzică, un tânăr cântând și dansând singur în cameră, tineri cântând la o distracție, un tânăr ascultând muzică pe stradă etc.
justificarea de către fiecare elev a alegerii făcute. Vor fi evidențiate genurile muzicale prezentate în imaginile alese în mod frecvent.
descrierea imaginilor care nu au fost alese de elevi, relativ la tipul acestora, caracterul lor. Elevii voi fi puși în situația de a prezenta și alte activități cu caracter religios – moral care nu sunt reprezentate în imagini, din aspectele concrete ale vieții. În funcție de timpul avut la dispoziție, elevii pot asculta o melodie privind tema aleasă.
Alegerea de comun acord pentru ceea ce înseamnă muzica de calitate.
Aplicații:
Tema: Muzica în viața tinerilor:
Pentru a afla genul de muzică preferat de elevi și măsura în care muzica este o pasiune pentru ei se poate utiliza metoda photolangage cu ajutorul unor imagini care reprezintă: un cor bisericesc, un ansamblu coral, un instrumentist, o orchestră, un foc de tabără în jurul căruia tinerii cântă, formații pe diferite genuri de muzică, un tânăr cântând și dansând singur în cameră, tineri cântând la o distracție, un tânăr ascultând muzică pe stradă etc.
Cadranele reprezintă o metodă utilizată pentru formarea și dezvoltarea capacității elevilor de a organiza / rezuma conținutul informațional al unui text în scopul unei înțelegeri nuanțate și profunde și de a exprima argumentat puncte de vedere personale asupra unui subiect propus, pe baza a patru criterii precizate de către profesor.
Etape în utilizarea metodei:
Pe o foaie de hârtie se trasează două axe perpendiculare, obținându-se patru cadrane, apoi sunt precizate sarcinile didactice corespunzătoare fiecăruia dintre acestea.
I II
III IV
Sunt rezolvate cerințele, apoi rezultatele sunt trecute de către elevi în cele patru cadrane, în condițiile și timpul indicate de către profesor.
Aspecte legate de utilizarea metodei:
Cadranul trebuie să cuprindă rezolvarea a patru sarcini de învățare esențiale, legate de problematica respectivă. Acestea pot fi organizate logic, cronologic sau pot reprezenta și aspecte distincte, al căror răspuns să se constituie într-un tot unitar.
În situația în care resursele de timp sunt limitate, sarcinile didactice pot fi împărțite pe grupe de elevi, corespunzătoare fiecărui cadran, iar rezolvarea trecută pe tablă de către profesor sau un elev.
Informația notată în cadrane va fi esențializată.
În cadrul grupelor, elevii pot fi organizați în funcție de poziția pe care o ocupă în bănci, de aptitudinile pentru rezolvarea anumitor sarcini de învățare etc.
Dacă este necesar, numărul cadranelor poate fi extins.
În unul dintre cadrane, sarcina poate fi realizarea unui organizator grafic.
Este important ca elevii să aibă posibilitatea de a-și prezenta rezultatele și de a-și argumenta răspunsurile. Poate fi evaluat astfel modul în care elevii au răspuns la sarcinile de învățare.
Exemplu:
Tema: Cântarea religioasă – formă de rugăciune
Clasa va fi împărțită în patru grupe de elevi, fiecare dintre acestea urmând să rezolve una din cele patru sarcini de învățare.
Prezentarea sarcinilor de învățare:
Grupa 1 (cadranul I): prezentați pe scurt care este specificul cântării religioase ortodoxe
Grupa 2 (cadranul II): prezentați de ce nu se folosesc instrumente muzicale în Biserica Ortodoxă.
Grupa 3 (cadranul III): prezentați pe scurt formele imnografiei ortodoxe: tropare, condace, canoane etc.
Grupa 4 (cadranul IV): prezentați viața și realizările câtorva melozi și imnografi mai importanți.
Discutarea aspectelor prezentate de fiecare grupă.
Completarea cadranelor (atât pe tablă cât și în caiete), care cuprind astfel concluziile tuturor grupelor de elevi.
Aplicații:
Tema: Muzica în viața tinerilor: Pornind de la textele de la lecția Muzica în viața tinerilor, rezolvați următoarele cerințe (individual sau în patru grupe de elevi), prin metoda cadranelor:
Criteriile care stau la baza alegerii unui anumit gen muzical.
Influența muzicii asupra comportamentului tinerilor.
Rolul cântării religioase în formarea caracterului creștin al tinerilor.
Comentați afirmația marelui istoric Nicolae Iorga: „Cei vechi au avut muzica prin care se clădeau de la sine zidurile Tebei, modernii au născocit pe aceea care ar fi în stare să dărâme piramidele.”
Metode active utilizate în reflecție:
Metodele active utilizate în etapa reflecției oferă elevilor posibilitatea de a realiza conexiuni între vechile și noile cunoștințe, de a realiza comparații, de a analiza critic, de a-și reconstrui schemele mintale prin includerea noilor cunoștințe.
c.1. Întrebările reprezintă o metodă prin care se urmărește dezvoltarea participării active a elevilor la discuții, în vederea identificării celor mai potrivite soluții pentru rezolvarea problemelor propuse de către profesor.
Aspecte legate de utilizarea metodei:
Utilizarea eficientă a acestei metode necesită abordarea într-o succesiune logică a unui set de întrebări care să stimuleze gândirea critică a elevilor. Prin aceasta se va asigura:
înțelegerea corectă de către toți elevii a contextului general în care s-a desfășurat evenimentul respectiv, prin întrebări de tipul: „Ce s-a întâmplat?”, „Care este situația?”;
determinarea cauzelor interne și externe și a consecințelor de scurtă și de lungă durată;
evidențierea posibilelor alternative de atitudini ale celor implicați în acțiunea respectivă;
dezvoltarea sentimentului de responsabilitate față de consecințele faptelor proprii;
exprimarea opiniilor proprii ale elevilor implicați și ale colegilor privind posibilele modalități de rezolvare a situației;
utilizarea referințelor biblice necesare în identificarea soluției corecte din punctul de vedere al învățăturii creștine.
Se va evita formularea de întrebări închise (la care se răspunde prin „da” sau „nu”) sau întrebări prin care se sugerează răspunsul („nu este așa că…?”)
Exemplu:
La lecția Cântarea religioasă – formă de rugăciune la clasa a VIII-a:
Se citește următorul text:
Sfântul Roman era de neam din Siria și era crescut în cetatea Emesiei. Din tinerețe a început să-I placă lui Dumnezeu, petrecând în feciorie și în curăție. Mai întâi a fost paraclisiarh în biserica Veritului, apoi a mers la Constantinopol, în anii domniei împăratului Anastasie, și petrecea în Biserica Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, cea din Kiri, nevoindu-se la viața cea îmbunătățită în post și rugăciune și ostenindu-și trupul la multe nevoințe și la privegheri de toată noaptea, pentru că mergea de cu seară în Vlaherna și toată noaptea stătea în rugăciuni și iarăși se întorcea în Kiri. Apoi a fost rânduit în biserica Sfânta Sofia ca paraclisier. Nu știa carte, dar era înțelept în lucrurile cele bune prin care îi întrecea pe cărturarii cei înțelepți; fiindcă Îl căuta pe Dumnezeu, mai multă înțelegere era întru dânsul decât în cei ce căutau înțelepciunea veacului acestuia. Pentru că a fost ca unul dintre aceia despre care zicea Apostolul: "Pe cele nebune ale lumii le-a ales Dumnezeu, ca pe cele înțelepte să le rușineze". (I Corinteni 1, 27).
Roman era iubit de patriarhul Eftimie pentru viața lui cea îmbunătățită și, văzându-i ostenelile în biserică, căci cu toată osârdia se silea la ascultare, îi dădea lui parte asemănătoare cu clericii și din această cauză cârteau clericii împotriva patriarhului, zicând: "Pe cel ce este prost asemenea cu noi l-ai făcut". Și îl urau și mari supărări îi făceau. Odată, la vecernia praznicului Nașterii lui Hristos, venind împăratul în biserică pe când Roman așeza lumânările, l-au apucat ceilalți clerici pe el și l-au tras la amvon, zicându-i: "La parte cu noi ești învrednicit la fel; deci, suindu-te acum în amvon, să cânți ca și noi asemenea dumnezeiască cântare de laudă". Aceasta o făceau spre rușinea lui, fiind cuprinși de invidie, căci îl știau că nu știe carte și nu poate să facă aceasta. Iar Roman, fiind defăimat de clerici înaintea împăratului și a tot norodul care era în biserică, s-a rușinat și a început a plânge.
După sfârșitul slujbei, când toți au ieșit din biserică, s-a aruncat singur înaintea chipului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cu amar tânguindu-se și rugându-se. Apoi, plângând destul și rugându-se, s-a ridicat și a mers la casa sa și fără să mănânce din pricină că era mâhnit, a adormit puțin. Și iată că i s-a arătat lui în vis Preasfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, care tuturor celor supărați le este mângâiere, ținând în mâini o hârtie mică, și a zis cu glas lin către Roman: "Deschide-ți gura". Si făcând el aceasta, Sfânta Fecioară i-a pus hârtia în gură, zicându-i: "Mănâncă această hârtie". Iar Roman a mâncat și a înghițit hârtia și îndată s-a deșteptat și nu a văzut pe nimeni, căci nevăzută se făcuse aceea care i se arătase. Și s-a umplut inima lui de negrăită bucurie și de mângâiere duhovnicească și se gândea asupra vedeniei. Apoi a simțit în mintea sa înțelegere de carte, pentru că i-a deschis lui Fecioara Născătoare de Dumnezeu mintea – precum odată Fiul ei apostolilor – ca să înțeleagă Scripturile. Și s-a umplut inima lui de înțelepciune mare și a început cu lacrimi a da mulțumită învățătoarei sale, că în așa de puțină vreme l-a făcut pe el înțelept și cu știință de carte, mai mult decât ar înțelege cineva învățând mulți ani. Si venind vremea slujbei celei de toată noaptea, a mers la biserică bucurându-se și veselindu-se de darul pe care i l-a dat Fecioara cea cu dumnezeiesc dar dăruită.
Când a sosit ceasul cântării condacului, s-a urcat Sfântul Roman în amvon și a cântat cu dulce glas condacul său, pe care l-a alcătuit în mintea sa zicând:
"Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște,
Și pământul peștera Celui neapropiat aduce;
Îngerii cu păstorii slavoslovesc
Și magii cu steaua călătoresc;
Că pentru noi s-a născut Prunc tânăr,
Dumnezeu Cel mai – nainte de veci."
Toți, văzând și auzind aceasta, s-au minunat și cu mulțumire au ascultat cântarea aceea, luând aminte la puterea cuvintelor celor ce se cântau. Iar după cântare l-a întrebat patriarhul: "De unde îți vine ție această înțelepciune?" Iar el nu a trecut sub tăcere puterea Născătoarei de Dumnezeu, ci a mărturisit darul ei preamărind pe învățătoarea cerească cea care l-a făcut pe el înțelept. Apoi s-au rușinat clericii care l-au mâhnit și, pocăindu-se, au căzut la picioarele lui Roman, cerându-și iertare. Iar patriarhul l-a făcut pe el îndată diacon: și curgea din gura lui un rîu de înțelepciune și cei ce mai înainte îl batjocoreau pentru prostie și neștiință de carte, aceia pe urmă învățau de la dânsul. El a cântat și a făcut mulțime de condace la praznicele împărătești și la ale Născătoarei de Dumnezeu și la sfinții însemnați. Condacele lui se numără cam la o mie și mai bine. Era cinstit de toți și foarte iubit. (Proloage luna octombrie, ziua întâi).
Întrebări posibile:
Cine era Sfântul Roman Melodul?
Cum apreciați atitudinea Patriarhului Eftimie față de el?
Cum se comportau clericii de la Biserica Sfânta Sofia față de Sfântul Roman?
De ce au avut unii clerici această atitudine față de el?
Ce i s-a întâmplat Sfântului Roman Melodul?
Cum l-a ajutat Sfânta Fecioară Maria?
Cum i-a mulțumit Sfântul Roman Preasfintei Născătoare de Dumnezeu?
Ce rol ocupă cântarea religioasă pentru exprimarea apropierii de Dumnezeu?
Ce învățăm din această întâmplare?
4.2.1. Aplicația cântării liturgice în ora de religie
Cântările religioase sunt însăși credința cântată și reprezintă o teologie practică. Scopul cântării este să dea textului o eficacitate mai mare, pentru ca, prin ea, elevii să fie mai ușor îndemnați spre pietate și mai bine dispuși a primi roadele harului prin Sfintele Taine.
Vorbind despre cântarea religioasă, Sfântul Clement Alexandrinul indică anumite criterii, anumite reguli pentru ca aceasta să-și atingă scopurile – îndepărtarea de pofte și slăvirea lui Dumnezeu: „Să învățăm muzica pentru împodobirea și liniștirea caracterului… Să cântăm psalmi, pentru a călca în picioare poftele și a slăvi pe Dumnezeu pentru darul îmbelșugat de desfătări omenești pe care l-am primit necontenit și pentru hrana cea de folos, atât pentru creșterea trupului, cât și pentru creșterea sufletului. Trebuie însă îndepărtată muzica de proastă calitate, care moleșește sufletul, care dă naștere la fel de fel de simțăminte, când de jale, când de desfrâu, când de plăcere, când de patimă înfocată, când de nebunie.” (Clement Alexandrinul, Stromatele, pg. 437).
Cea de-a doua formă de prezentare a muzicii religioase în cadrul lecțiilor o constituie secvențele unor scenarii didactice complexe didactice melodicii, ritmului, monodiei, polifoniei.
Criteriile în selecționarea cântărilor religioase care vor fi învățate de către elevi sunt:
– vârsta copiilor. Cântările religioase să fie alese în funcție de stadiul dezvoltării intelectuale și afective a elevilor;
– întinderea vocilor. Cântările religioase cu sunete mai înalte sau mai joase decât întinderea vocilor copiilor nu pot fi interpretate corect;
– tematica programei școlare. Programa școlară de religie prevede sugestii pentru repertoriul de cântece și pentru audițiile muzicale, în conformitate cu programa școlară de muzică pentru fiecare clasă în parte.
După alegerea cântării religioase urmează învățarea acesteia după auz, iar în clasele mari, cu ajutorul notelor muzicale. Învățarea după auz este un permanent dialog între profesor și elevi.
Etapele învățării după auz a unei cântări religioase sunt:
prezentarea cântării:
se anunță titlul cântării cu specificarea categoriei de cântări din care face parte (cântare din Sfânta Liturghie, cântare în cinstea Maicii Domnului, cântare specifică Postului Mare etc.)
se comunică numele compozitorului și al autorului versurilor și se dau cele mai semnificative date biografice ale acestora;
profesorul interpretează demonstrativ cântarea în întregime sau aceasta se audiază;
se dau scurte explicații legate de structura cântării (număr de rânduri melodice; un rând melodic corespunde unui vers poetic);
se face analiza literară a textului cântării, în strânsă legătură cu conținutul muzical (cântările Învierii exprimă bucurie, iar cântările din Postul Mare exprimă tristețe).
învățarea cântării după auz:
Este un dialog între profesor și elevi. Acțiunea condusă de către profesor va parcurge următoarele etape:
se învață, separat, primul și al doilea rând melodic, apoi se cântă împreună;
se învață după aceeași regulă următoarele rânduri melodice și se cântă apoi toate rândurile melodice învățate;
se revine asupra locurilor unde se greșește, cu explicațiile și corecturile necesare;
se repetă cu toate strofele același procedeu, unindu-le câte două, după ce au fost învățate fiecare în parte;
se cântă toată cântarea, de la început la sfârșit;
se vor respecta tempoul și nuanțele, încă în faza de învățare a cântării;
cântările mai ample vor fi asimilate progresiv, prin învățarea de către elevi a unor fragmente la alegere și care ajută la reconstituirea creației integrale;
abordarea progresivă pornește de la prezentarea integrală de către profesor sub formă de audiție și se avansează spre însușirea fragmentară și apoi integrală de către elevi.
În cadrul orelor de religie, cântarea liturgică își găsește o reală utilitate. Profesorul trebuie să-i familiarizeze pe elevi cu cântarea liturgică acum, când sunt la vârsta maximei deschideri pentru ceea ce este nou și să dezvolte în sufletul lor dorința de a asculta, de a învăța și de a interpreta muzică religioasă. Audiția muzicală presupune dezvoltarea atenției auditive realizată printr-o muzică adecvată, care să stârnească interesul elevilor. Printr-o educație auditivă sistematică, elevii pot ajunge la formarea deprinderilor de audiție conștientă, în care cântarea religioasă devine o metodă de cunoaștere a realității religioase. Pentru aceasta este necesară îndeplinirea următoarelor condiții:
materialul muzical să fie adecvat particularităților de vârstă ale elevilor, tipului de lecție și momentului lecției;
elevii să înțeleagă textul și legătura realizată de compozitor între text și linia melodică;
profesorul să creeze cadrul adecvat audiției muzicale;
după audierea integrală a unei cântări liturgice, se poate face audierea fragmentară a acesteia.
Audiția muzicală se poate face în diferite etape ale lecției: în pregătirea pentru lecția nouă, în comunicarea cunoștințelor, în fixarea cunoștințelor, în asociere.
După audiția cântării liturgice, profesorul va discuta cu elevii conținutul acesteia și concluziile ce se desprind din ea.
Cântările religioase răspund atât unor obiective multiple educaționale cât și trebuinței elevilor de a-și spori cunoștințele, priceperile și deprinderile, de a se forma pentru viața socială și culturală, ce presupune o armonie cu ceilalți semeni, de a recepta și crea frumosul și de integrare a acestuia în propria viață sufletească.
Valorificarea cântării liturgice în cadrul anumitor manifestări școlare
Din cele mai vechi timpuri i-au fost descoperite muzicii valențe educative deosebite. Platon considera că „muzica este o lege morală. Ea dă suflet universului, aripi gândirii, viață și veselie lucrurilor. Ea este esența ordinii, înălțându-se către tot ce este bun, drept și frumos.”
Învățătura creștină arată că Dumnezeu Însuși cântă, iar în Sfânta Scriptură îngerii nu sunt descriși nici pictând, nici scriind sau sculptând, ci doar cântând.
Pentru virtuțile ei de excepție, această muzică nu s-a limitat doar la însoțirea vieții de cult, ci a intrat și în viața școlii, în activitatea educațională.
Cântările de cult pătrunse în școală au darul de a dezvălui elevilor aspecte pe care alte discipline nu le pot atinge, contribuind nu numai la educația religioasă, ci și la cea etică, estetică, umanistă a tinerei generații. Cântările liturgice învățate în școală sunt apoi recunoscute în cadrul slujbelor religioase și interpretate corespunzător.
Muzica de cult poate fi considerată o adevărată punte între Biserică și școală.
Sfântul Niceta de Remesiana, în celebra lucrare „De psalmodiae bono” (Despre folosul cântării) a formulat unul dintre cele mai frumoase imnuri închinate muzicii și rolului ei educațional: „În cântare pruncul își află hrana maternă, copilul ceea ce să laude, adolescentul ceea ce-i îndreaptă viața proprie, tânărul ceea ce să urmeze, bătrânul modul de rugăciune.”
Activitatea profesorului de religie are mai multe componente: didactică, metodică și cultural – artistică. Cele trei tipuri de activitate se întrepătrund, un bun profesor fiind în același timp un propagator al credinței și al culturii religioase în comunitatea în care își desfășoară activitatea și un participant activ la activitățile metodice.
Activitatea didactică se întrepătrunde cu cea culturală; profesorul de religie trebuie să colaboreze cu profesorul de educație muzicală și pentru pregătirea elevilor pentru participarea lor la manifestări muzicale religioase, servicii liturgice, concerte de colinde, spectacole de operă, să asigure materialul necesar serbărilor religioase și școlare.
Principalul element de legătură a activității școlare cu cea extrașcolară, realizat de profesorul de religie în colaborare cu profesorul de educație muzicală, îl constituie corul școlii. El este o mândrie a acestora dar și a școlii și uneori a întregii comunități în care ei își desfășoară activitatea.
Pentru a crea în școală acea atmosferă necesară culturii artistice și religioase trebuie acordată atenția ce se cuvine sărbătorilor școlare care folosesc, pe lângă desăvârșirea educației estetice și artistice, și la cultura națională și morală și ca prilej pentru o apropiere între familie, școală și Biserică.
Activitatea artistică religioasă școlară devine astfel parte componentă a vieții culturale și are o importanță deosebită pentru pregătirea elevilor pentru viața religioasă, culturală și socială. Dintre toate manifestările cultural – artistice, muzica, element de comunicare eminamente social, și-a dovedit cel mai pregnant și mai de timpuriu utilitatea și rolul în integrarea socială.
Corul, cunoscut pentru puternicul efect sufletesc pe care îl are, nu numai asupra copiilor, dar și asupra oamenilor maturi, de orice vârstă, creează una dintre cele mai solide legături între școală, familie și societate, pe de o parte, și viața culturală a comunității, pe de altă parte. Manifestările artistice reprezintă una dintre modalitățile de satisfacere a nevoilor de frumos sau de creație ale copiilor, de cultivare și încurajare a elevilor talentați.
Corul școlar are tradiții vechi, care sunt consemnate în cultura românească înainte de secolul al XVIII-lea, în timpul starețului Paisie Velicicovschi, când se înregistrează „Corul rus” de la Mănăstirea Neamț. Corul era principalul mijloc de viață artistică și de culturalizare. În același timp, corul școlar a alimentat de-a lungul vremii formații prestigioase, cum ar fi Corul Mitropoliei din Iași sau faimoasele coruri ale plugarilor din Banat, corul Radiodifuziunii Române, corul de copii Symbol, corul Palatului Copiilor din București.
Ion Popescu – Pasărea, maestrul de muzică bisericească, elogiază meritul ministrului de atunci Spiru Haret de a fi generalizat organizarea de coruri bisericești alcătuite din copiii de la sate, „mijlocul cel mai propriu pentru educațiunea tinerimii” și mărturisește că ministrul l-a însărcinat cu scrierea unei liturghii bazate pe adevărate melodii bizantine.
În trecut, rolul corului școlar era „de a polariza în jurul școlii și al bisericii toată mulțimea satului pentru destindere sufletească” muzica urmând să stabilească „o unitate sufletească” și punând în contact „sufletul copilăresc cu frumoasele melodii populare.” Astfel că nu era serbare, în școală sau în afara școlii, fără ca elevii să nu execute în cor cântece patriotice și naționale. Sunt tradiții care obligă și la care s-au gândit deja acei educatori ce încurajează în forme diferite viața cultural-artistică școlară, convinși că elevilor nu le trebuie luat dreptul de a-și manifesta prin cântecul coral sentimentele și trăirile lor sufletești și de a cunoaște valorile artistice ce le-au fost destinate.
Organizarea corului școlar este obligația profesorului de educație muzicală, dar el trebuie sprijinit și de profesorul de religie. Alegerea repertoriului coral este factorul hotărâtor al succesului ce se întemeiază pe participarea afectivă a coriștilor. De aceea el trebuie selectat în funcție de vastitatea și complexitatea literaturii muzicale corale dar mai ales de necesitățile vieții artistice locale: sărbători naționale, religioase, legate de evenimente istorice și culturale, elemente de cultură populară locală, și trebuie să cuprindă cântări religioase, patriotice, morale și educative.
Eliberarea de tarele ideologizante totalitare trebuie continuată cu „reabilitarea repertorială.”
Piesele religioase, excluse timp de o jumătate de secol din viața artistică, trebuie să-și reia locul cuvenit și consfințit de tradiție. În special profesorul de religie are datoria de a descoperi elevilor adevăratele valori ale muzicii bisericești, cântări pe care le pot interpreta și monodic, cu ison, cum ar fi:
Troparul Paștilor: – Hristos a Înviat…, în varianta lui Alexandru Podoleanu, a lui Gavriil Musicescu sau în cea tradusă din limba greacă, glasul al II-lea;
Troparul Nașterii Domnului: – Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoștinței; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învățat să se închine ție, Soarelui dreptății, și să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ție.;
Troparul Botezului Domnului: – În Iordan botezându-te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat; ca glasul Părintelui a mărturisit Ție, Fiu iubit pe Tine numindu-Te, și Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea Cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, și lumea ai luminat, slavă Ție.;
Troparul Ortodoxiei: – Binecuvântat ești, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce preaînțelepți pe pescari ai arătat, trimițându-le lor Duhul Sfânt, și printr-înșii lumea ai vânat, Iubitorule de oameni, mărire Ție;
Troparul Sfintei Crucii, folosit și la Te-Deum-uri: – Mântuiește, Doamne, poporul Tău, și binecuvântează moștenirea Ta, biruință binecredincioșilor creștini asupra celui potrivnic dăruiește, și cu Crucea Ta păzește pre poporul Tău.;
Prohodul Domnului: – În mormânt, Viață, pus ai fost, Hristoase, și s-au spăimântat oștirile îngerești, plecăciunea Ta cea multă preamărind…;
Condacul Nașterii Domnului: – Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște, și pământul peștera Celui neapropiat aduce; îngerii cu păstorii slavoslovesc și magii cu steaua călătoresc; că pentru noi s-a născut Prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai – nainte de veci.
Condacul Maicii Domnului: – Apărătoare Doamnă, pentru biruință, multumiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem ție, Născătoare de Dumnezeu, noi, robii tăi. Ci, ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, slobozește-ne din toate nevoile, ca să strigăm ție: Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!
Profesorul de religie trebuie să aibă în vedere reintroducerea în repertoriile formațiilor copiilor a pieselor religioase ce le-au fost dedicate copiilor de către compozitori precum D. G. Kiriac, Timotei Popovici, Gheorghe Cucu, Ioan D. Chirescu, Nicolae Lungu etc, și cultivarea dragostei copiilor pentru colinda românească și cântecul de stea și a cântecelor de Viflaim, prezentate în forma lor folclorică sau corală.
Astfel, membrii corurilor școlare își vor forma deprinderea de a participa la serviciile liturgice duminicale sau la marile sărbători.
Concluzii
Muzica este un dar în viața oamenilor. Un limbaj. Singurul limbaj, poate, care exprimă sentimentele inefabile cele mai profunde ale ființei umane. Beaumarchais spunea că „acolo unde sfârșește cuvântul, începe muzica” și continuând ideea, zicea că „ceea ce nu poate fi vorbit, se exprimă prin muzică.” Ea este deci un esperanto ideal și unic, imposibil de a fi substituit printr-un alt mijloc de exprimare existent. Cuvântul asociat cu o muzică adecvată reprezintă mijlocul deplin al manifestărilor posibile sufletești. Muzica adaugă cuvântului profunzime emoțională, iar cuvântul împrumută muzicii inteligibilitate, pentru că „muzica este limbajul sentimentelor” (Jules Combarieu), „este legătura care unește viața spirituală cu aceea a simțurilor” (Beethoven), este „arta educatoare prin excelență” (Platon).
Muzica, această artă sublimă, există în ritualul fiecărei religii. Istoria ne arată că nu a existat popor în lume care să nu fi avut muzică și să nu fi practicat cântarea. Sentimentul frumosului sădit în inima omului de Creatorul său s-a manifestat întotdeauna prin muzică, potrivit cu locul, timpul și natura diferitelor popoare.
Muzica are putere emoțională, fiind socotită ca un tezaur prețios al simțirii, al gândirii și al pornirii sufletului uman. Ea se impune ca o forță psihologică și intelectuală, prin valoarea intrinsecă pe care o are.
În cultul ortodox ea este o formă a rugăciunii, un mod de exprimare a sentimentului religios. Însoțind textul rugăciunii, muzica religioasă conturează stări profunde ale simțirii spirituale.
Cântarea religioasă descoperă setul de valori prin care poate fi cunoscut Dumnezeu și prin care omul poate să se cunoască pe sine spre a-și conștientiza propriile valori. Conștiința valorilor religioase coincide cu existența umană, ceea ce atribuie evenimentelor istorice și întregii creații un set propriu de semnificații. Omul are un univers spiritual, pentru că universul însuși e încărcat de mesaje și semnificații.
Cântarea religioasă asigură posibilitatea elevilor de a progresa în cunoașterea învățăturii ortodoxe și a regulilor de morală fundamentate pe învățătura revelată.
Transmiterea prin limbajul cântării religioase a învățăturii revelate atrage după sine și valorizarea elevului. Un mediu marcat de cântarea religioasă va favoriza dezvoltarea spirituală a elevilor și de a intra în comuniune cu Dumnezeu.
„Un cântec frumos este un bun educator.“ Pornind de la acest adevăr indubitabil, se poate spune că numărul, precum și valoarea artistică și moral-educativă a cântecelor ascultate sau audiate reprezintă un factor decisiv în educarea copiilor și a tinerilor. Muzica bună sub acest aspect, regăsită din belșug în repertoriul bisericesc, dar și în creația laică, reprezintă izvorul curat din munte, care, pe unde trece, face să rodească pământul și, cu timpul, modelează până și piatra. Iată de ce copiii și tinerii trebuie să beneficieze încă din perioadă fragedă și până la maturitate de o educație muzicală sistematică și deliberat organizată.
Ființa umană este dihotomică, adică alcătuită din trup și suflet. Trupul este chivotul în care sălășluiește sufletul, iar împreună alcătuiesc „chipul lui Dumnezeu în om“, flacăra care luminează calea omului în drumul său spre descoperirea adevărului, a binelui și a frumosului, adică spre desăvârșire. Rezultă de aici valoarea superioară a sufletului, la a cărui formare trebuie vegheat din fragedă pruncie. Înțelepciunea populară ne spune de veacuri că „pomul cât e mic se-ndreaptă“, iar știința pedagogică susține cu temei rolul primordial al educației în triada factorilor de formare și dezvoltare a personalității copilului: ereditatea, mediul și educația. Aceasta din urmă este cea dintâi, pentru că ea țintește formarea copilului după un anumit cod moral și începe chiar din prima zi a celor „șapte ani de-acasă“, unde, printre altele, trebuie să-l învețe și că „toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos“. (I Corinteni 6, 12)
Copilul sensibilizat, cu o capacitate afectivă superioară, este în mâna părinților, a educatorilor și a altor factori educativi ca o pastă ușor de modelat după cerințele moralei creștine și ale unei societăți civilizate, pe când copilul nedezvoltat afectiv, cu „suflet de piatră“, nu reverberează la nici un mesaj, este refractar la tot ceea ce înseamnă comunicare interumană. Tinerii care nu au capacitatea de a se emoționa, pozitiv sau negativ, nu vor reacționa corect nici la mesajul educativ – formativ al cântării religioase.
Dacă la țară copiii sunt sensibilizați de arta populară și mai ales de frumusețile naturii, care le ies în cale la tot pasul, copiii crescuți la oraș, între zidurile gri ale blocurilor și pe asfaltul dur al străzilor, trebuie să fie sensibilizați obligatoriu prin mijlocirea artelor.
Părintele Nicolae Steinhardt spunea că „arta este dorul de Dumnezeu“. Fiecare copil, odată ce a fost botezat, primește, la modul virtual, un sâmbure de sfințenie, care devine din acel moment un ideal al existenței sale de creștin. Omul sensibil este mai înarmat, mai pregătit pentru greutatea urcușului cerut de această devenire divino-umană.
Nu orice fel de muzică este binefăcătoare, după cum nici orice ciupercă nu este comestibilă. Încă din Antichitate se făcea distincție între muzica benefică, recomandabilă, și muzica malefică, de evitat. În funcție de starea de spirit a „consumatorului“, de cultura și preferințele sale, de temperamentul acestuia variază și genul sau felul „muzicii benefice“; ea poate fi muzică religioasă (monodică, psaltică, polifonică, armonică etc.), muzică populară sau creație cultă (vocală, instrumentală, solistică, orchestrală). Pentru a rămâne în sferă benefică, oricare dintre aceste muzici nu trebuie să abuzeze de disonanțe, de stridențe, trebuie să fie melodioasă, relaxantă sau, dimpotrivă, antrenantă și cu o armonie plăcută. Depășirea însă a unor praguri de intensitate, practică des utilizată de anumiți tineri, transformă treptat orice muzică benefică în muzică malefică, pe măsura sporirii decibelilor.
Pe măsură ce tinerii se dezvoltă și căpătă experiență și se maturizează, încep să cearnă muzica de un anume fel cu muzica de un alt fel, și în modul acesta cresc și se dezvoltă spiritual, intelectual, și aleg calea muzicii care îi duce către Dumnezeu sau celelalte căi care îi duc în alte direcții rătăcite. Ioan de Kronstadt ne sfătuiește să nu ne lăsăm vrăjiți de armonia sunetelor scoase de instrumente și de voci omenești, ci să căutăm să descoperim efectul acestora asupra sufletului și care este spiritul lor. Și dacă acea muzică ne aduce în suflet o stare de liniște, de înțelepciune, de sfințenie, să o ascultăm, iar dacă prin ea ne pătrund în suflet patimi, să nu o mai ascultăm și să ne ținem deoparte de trupul și de spiritul acelei muzici. „Este, însă, și o armonie dumnezeiască și muzicală, nu aceea care are unele cuvinte ce înveselesc auzul, ci aceea care potolește și îmblânzește duhurile cele rele, care supără sufletele cele ușor de ispitit.” (Sfântul Vasile cel Mare)
Înzestrarea nativă a copilului este polivalentă, dezvoltarea sa depinzând de sensul dat prin educație. Prin conținutul de idei al cântecelor religioase și mai ales prin puterea de impresionare a muzicii se poate realiza o educație corectă și durabilă. Din tematica variată a cântărilor liturgice, cu referiri la activitatea Mântuitorului, la viața sfinților și a îngerilor, cu prezentări directe sau metaforice, copiii învață să fie buni, generoși, corecți, curajoși, modești, demni, iubitori de familie, de țară și de Dumnezeu, căci „Dumnezeu este iubire“ și iubirea „dospește“ frumos la copiii sensibili și bine îndrumați. „Cine se roagă cântând se roagă de două ori“, adică își dublează intensitatea participării prin potențarea trăirilor sale de către puterea de înrâurire a spiritului prin muzică. În plus, cântatul în cor creează o coeziune a colectivului, un unison de suflete, care îl face pe fiecare membru al acestuia mai sociabil, mai tolerant, mai altruist, într-un cuvânt mai uman.
Efectul cântării religioase asupra tinerilor este infinit de mare și cei care își asumă rolul de educatori (părinți și profesori) trebuie să țină seama de acest adevăr.
Muzica rămâne mijlocul cel mai potrivit prin care omul își exprimă starea sufletească cea mai profundă, de bucurie sau de durere, dar mai ales dependența sa de Dumnezeu. Ea naște, întreține și dezvoltă sentimentul religios.
BIBLIOGRAFIE
CĂRȚI:
Sf. Ambrozie al Milanului, Tâlcuiri la Facere, vol. 1, ed. Andreea Stănciulescu, Galați, Egumenița, 2007.
Prof. Dr. Sebastian Barbu-Bucur, Cultura muzicală de tradiție bizantină pe teritoriul României în secolul XVIII și începutul secolului XIX, și aportul original al culturii autohtone, Editura Muzicală, București, 1982.
Biblia sau Sfânta Scriptură, ediție jubiliară (IPS Bartolomeu Anania), tipărită cu aprobarea Sf. Sinod, București, 2001;
Falko Blask și Michael Fuchs-Gamböck, Techno. O generație în extaz, Polirom, 1998.
Ene Braniște, Liturgica generală, ed. a II-a revizuită și completată, EIBMBOR, București, 1993;
Clement Alexandrinul, „Pedagogul,” în PSB 4, ed. Dumitru Fecioru, EIBMO, București, 1984.
Clement Alexandrinul, „Stromatele,” în PSB 5, ed. Dumitru Fecioru, EIBMO, București, 1982.
Constantin Cucoș, Educația religioasă conținut și forme de realizare, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996.
Pr. Prof. Vasile Grăjdian, Teologia cântării liturgice în Biserica Ortodoxă, Ed, Univ. Lucian Blaga din Sibiu, 2000.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în: PSB, vol. 23, EIBMBOR, București, 1994;
Vasile Helgiu, Definitivatul și înaintarea învățătorilor, Orientări pentru examen, București, 1936.
Liturghier, EIBMBOR, București, 1995.
Boris Luban-Plozza și Ioan Bradu Iamandescu, Dimensiunile psihologice ale muzicii. Introducere în psihoterapie, Editura Romcartexim, 1997.
Prof. N.I. Lungu, Pr. Prof. Gr. Costea, Prof. I. Croitoru, Vecernierul sau cântările Vecerniei de sâmbătă pe cele opt glasuri bisericești, EIBMO, ediția a II-a, București, 1994.
Ioan D. Lungulescu, Manual de practică liturgică, Tipografia României Unite, București, 1926.
Mineiul lunii februarie, Tipografia Cărților Bisericești, București 1893.
Mineiul lunii iulie, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1894.
Mineiul lunii octombrie, ed. a III-a, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1929.
Mineiul lunii decembrie, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1894.
Pr. Constantin Moisiu, „Să stăm bine, să stăm cu frică”, București, Tipografia cărților bisericești, 1941.
Prof. Dr. Elisabeta Moldoveanu, Cântările Sfintei Liturghii – Glasul opt, Editura Arc 2000, București 2000.
Pr. Prof. Univ. Dr. Nicu Moldoveanu, Antologie corală, religioasă și laică, pentru formații mixte, EIBMBOR, București, 2006.
Pr. Prof. Dr. Nicu Moldoveanu, Cântări la Sfintele Taine și la Ierurgii și alte cântări religioase, EIBMBOR, București, 2002.
Pr. Prof. Dr. Nicu Moldoveanu, Cântările Triodului, EIBMBOR, București, 2001.
Pr. Prof. Dr. Nicu Moldoveanu, Istoria muzicii bisericești la români, Ed. Basilica, București, 2010;
Pr. Dr. Nicu Moldoveanu, Repertoriu coral, ediția a II-a revizuită și adăugită, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați 1998.
Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula, Tradiție și înnoire liturgică, vol. I, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1996, pp. 27-30; vol. II, aceeași editură, pp. 15-24; pp. 59-67; vol. III, EIBMBOR, București., 2004, pp. 328-336;
Sfântul Niceta de Remesiana, Despre folosul cântării, în vol. Intitulat „Opere”, Ed. Sofia, București, 2009;
Dorin Opriș și Monica Opriș, Metode active de predare – învățare, Editura Sfântul Mina, Iași 2008.
Prof. Ion Popescu – Pasărea, Noul Idiomelar, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1933.
Prof. Ion Popescu – Pasărea, Corurile bisericești la sate. În: Lui Spiru Haret. Ale tale dintru ale tale. La împlinirea celor 60 de ani, București, 1911.
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, EIBMBOR, București, 2004, pp. 688-713;
Pr. Prof. Univ. Dr. Sebastian Șebu, Prof. Monica Opriș, Prof. Dorin Opriș, Metodica predării religiei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000.
Preot Gheorghe Șoima, Funcțiunile muzicii liturgice, în vol. „Scrieri de Teologie și Muzicologie, Ed. Univ. Lucian Blaga, Sibiu, 2010, pg. 125-209;
Tertulian, Despre suflet, în PSB 3, ed. Nicolae Chițescu, EIBMO, București, 1981.
Tipicul bisericesc, ed. IV, Cernica, 1925.
Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri I (Omilii La Hexaemeron. Omilii La Psalmi. Omilii și Cuvântări), în PSB 17, trad. Pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București, 1986.
Sfântul Vasile cel Mare, Tâlcuire duhovnicească la psalmi, trad. și note de Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București, 2000.
Vasile Vasile, Mănăstirea Neamț – străveche vatră de cultură muzicală românească, Iași, Editura Trinitas, 2004.
Vasile Vasile, Metodica educației muzicale, Editura Muzicală, București, 2004.
Pr. Petre Vintilescu, Poezia imnografică în cărțile de ritual și cântarea bisericească, Ed. Pace, București, 1937.
STUDII ȘI ARTICOLE:
Sebastian Barbu-Bucur, Cântarea de cult în Sfânta Scriptură și Sfânta Scriptură în cântările Bisericii Ortodoxe; cu prilejul tricentenarului Bibliei de la București (1688), în: ST, București, an XL (1988), nr. 5 (sept. – oct.), pp. 86-102;
Pr. Prof. Ene Braniște, „Istoria și explicarea slujbei Vecerniei”, în B.O.R., 1966, nr. 5-6.
Pr. Prof. Ene Braniște, Temeiuri biblice și tradiționale pentru cântarea în comun a credincioșilor, în: ST, București, seris a II-a, an VI (1954), nr. 1-2 (ian. – febr.), pp. 17-38;
G. Breazu în articolul „Ion Popescu Pasărea”, în Revista Cultura, 1936, nr. 9-11, septembrie – noiembrie.
Conf. univ. dr. Nicolae Gheorghiță, Direcții stilistice în muzica primelor veacuri creștine, în vol. „Preotul compositor Gheorghe Șoima” – Simpozionul național de Muzicologie, Sibiu, 4 decembrie 2010, Ed. Univ. „Lucian Blaga” din Sibiu, pp. 177-201
Pr. Lect. Dr. Stelian Ionașcu, Cântarea din cultul Bisericii Ortodoxe Române. Sintaxă, formă și stil; unitate în diversitate, în „Almanah Bisericesc, Episcopia Giurgiului, 2007, pp. 246-271;
Nicolae Lungu, Cântarea în comun a poporului în Biserică, în, ST, an III, 1951, pp. 25-30;
Idem, Cântarea în comun ca mijloc de lămurire a dreptei credințe, în: BOR, București, an LXX (1952), nr. 11-12 (nov. – dec.), pp. 890-899;
Zaharia Matei, Dimensiunea teologică și duhovnicească a cântării liturgice (bizantine) în Biserica Ortodoxă, în ST, seria a III-a, anul IV, nr. 1, ianuarie-martie, 2008, București, pp. 85-116;
Pr. Lect. Dr. Zaharia Matei, Aspecte ale ethos-ului în cântarea liturgică bizantină, în, „Anuarul FTOUB”, Ed. Univ. din București, (Anul VIII), 2008, pp. 169-197;
Nicolae Teodoreanu, Pentru o teologie a muzicii sacre, ( I ), în: Muzica, nr. 3 (47), 2001;
ANEXE
(citate celebre despre muzică, prezentarea de planșe didactice, cântări mai importante scanate, icoane cu chipurile unor melozi sau imnografi, etc.)
Citate, maxime și cugetări celebre despre muzică
„Muzica este o lege morala. Ea da suflet universului, aripi gândirii, avânt închipuirii, farmec tinereții, viață și veselie tuturor lucrurilor. Ea este esența ordinii, înălțând sufletul către tot ce este bun, drept și frumos.” – Platon (Aristokeles)
„Muzica este arta educatoare prin excelență.” Platon
„Muzica, arta cea mai liberă și mai civilizatoare decât toate surorile sale.” Nicolae Filimon
„Muzica răscolește toate sentimentele; și, ca și după o furtună, sufletul, liniștindu-se, devine mai bun, mai îngăduitor, mai nobil.” Vasile Conta
Natura voiește ca omul să-și cânte plăcerile și suferințele. Prin cântecele sale, el își zugrăvește gândul, năravurile, faptele, într-un cuvânt toată ființa sa; cântecul este o răsfrângere a sufletului său.” Costache Negruzzi
Eu de câte ori aud doina, îmi pare că aud Moldova plângând după gloria sa cea veche.” Vasile Alecsandri
„De-l muncește dorul pe român, de-l cuprinde veselia, de-l minunează vreo faptă măreață, el își cântă durerile și mulțumirile, își cântă eroii, își cântă istoria și astfel sufletul său e un izvor nesfârșit de frumoasă poezie.” Vasile Alecsandri
„Muzica este vibrația iubirii pe înțelesul fiecărei inimi.” Ioan Gyuri Pascu
„Muzica plasează poemul în adevăratul său climat, în atmosfera care îi este indispensabilă.” Raymond Asso
„Muzica este aritmetica sunetelor.” Claude Debussy
„Muzică, tu ești tovarășul meu de zi și de noapte, la durere și la fericire. Tu ești apa răcoritoare în pustiul vieții mele.” Rabindranath Tagore
„Dacă n-ai muzica în suflet, degeaba o cauți în fluier.” Rabindranath Tagore
„Cerul infinit care există între doi iubiți e plin de tăcere; acolo cuvintele n-au ce să caute. Această tăcere uriașă se umple numai cu muzica.” Rabindranath Tagore
„Toate creațiile mele vor sfârși în pulbere, numai cântecele vor fi ocrotite de muza muzicii.” Rabindranath Tagore
„Tot ce-i dur și tot ce-i amar în viața mea se vor topi în farmecul muzicii” Rabindranath Tagore
„Un cântec durează puțin, dar rămâne în amintire pentru totdeauna.” Rabindranath Tagore
„Muzica este o izbucnire a sufletului” Frederick Delius
„Cum să-ți explic ce este muzica, dacă nu-ți este de-ajuns că o auzi, dacă nu ești pregătit să te lași copleșit de ea?” Antoine de Saint-Exupery
„Cei vechi au avut muzica prin care se clădeau de la sine zidurile Tebei, modernii au născocit pe aceea care ar fi în stare să dărâme piramidele.” Nicolae Iorga
„Dacă nu am fi avut suflet, ni l-ar fi creat muzica” Emil Cioran
„Muzica este o beatitudine ce ne îngroapă” Emil Cioran
„Muzica este tot minus lumea” Emil Cioran
„Când ascultăm un anumit fel de muzică, ne bucură mai degrabă ceea ce avem în adâncurile noastre sufletești, decât însăși valoarea ei.” Jose Ortega y Gasset
„Vraja muzicii izbutește adesea să facă din rău bine, iar răului să îi provoace bine” William Shakespeare
„Dacă muzica este hrana iubirii, cântați, dați-mi-o până la saturație” William Shakespeare
„Nimic nu poate fi mai bine pus pe muzică decât lucrurile lipsite de orice noimă” Joseph Addison
„Nu zeii au făcut muzica, ci muzica a făcut zeii.” Andre Malraux
„Muzica îți dă ideea spațiului” Charles Baudelaire
„Muzica exprimă ceea ce nu se poate spune în cuvinte și despre care nu se poate tace.” Victor Hugo
„Muzica oglindește toate misterioasele ondulații ale sufletului, fără putința de prefăcătorie.” George Enescu
„Muzica pornește de la inimă și se adresează inimilor” George Enescu
„Menirea sfântă a muzicii este de a stinge urile, de a potoli patimile și de a apropia inimile într-o caldă înfrățire.” George Enescu
„Muzica poate face dintr-un suflet răvășit o catedrală” Vasile Ghica
„Iubesc muzica cu patimă. Muzica e pentru mine un prilej de inspirație, dar câteodată un motiv de durere.” Gala Galaction
„Fără muzică, viața ar fi o greșeală” Friedrich Nietzsche
„Muzica este graiul sufletului. Ea stârnește în noi nu instinctele ci gândurile cele mai profunde.” Ludwig van Beethoven
„Muzica este un răspuns căruia nu i s-a pus nici o întrebare.” Nichita Stănescu
„Muzica este mediatorul între viața spirituală și cea trupească”. Ludwig van Beethoven
„Muzica este legătura care unește viața spirituală cu aceea a simțurilor.” Ludwig van Beethoven
„Muzica este arta cu materialul cel mai imaterial.” Platon (Aristokeles)
„Muzica este timp sonor.” Emil Cioran
„La noi la români întâi se aude cântecul și apoi răsare soarele.” (Nicolae Iorga)
„Bunul gust nu cunoaște jumătăți de măsură” (valabil și în muzică) Constable
„Muzica reprezintă viața sufletească, o cuprinde, o relevă, o face cunoscută, o cheamă în afară, o exprimă, o reflectă, e imaginea ei, o desemnează, o revelează, o povestește.” Gavriil Călinescu
„Muzica nu este dată omenirii pentru gâdilarea urechii, ci pentru a aduce ordine în sufletul nostru.” Plutarh
„Muzica este limbajul sentimentului.” Aristotel
„Muzica este limbajul sentimentului.” Jules Combarieu
„Nu este oare muzica, mai degrabă un mijloc de a ajunge la virtute? Și oare, nu poate – precum gimnastica înrâurește corpul – să înrâurească sufletul, deprinzându-l cu o plăcere nobilă și pură?” Aristotel, în lucrarea sa „Politica”
„Atunci când modurile muzicii se schimbă, legile de bază ale statului se schimbă odată cu ele”. Platon, în lucrarea „Republica”
„Cântarea trezește în suflet o dorință arzătoare pentru conținutul imnului cântat; ea potolește pasiunile ce se nasc din carne, ea alungă gândurile rele care ne-au fost sugerate de vrăjmașii nevăzuți, ea se revarsă în suflet ca să rodească și să dea fructe bune; pe cei care se luptă cu pietate, îi face în stare să îndure încercările cele mai grozave; pentru cei pioși, ea este un leac împotriva relelor vieții pământești.” Diodor de Tars
„Cântarea este sabia duhului” Sfântul Apostolul Pavel (Efeseni 6, 17 și Evrei 4, 12)
„Nimic nu purifică sufletul, nu-i dă aripi, nu-l smulge din cele pământești, nu-l eliberează din legăturile trupești, nu-i inspiră înțelepciune dumnezeiască, nu-l face să disprețuiască cele de jos precum muzica și accentele măsurate ale unui cântec dumnezeiesc”. Sf. Ioan Gură de Aur
„Să învățăm muzica pentru împodobirea și liniștirea caracterului … pentru a călca în picioare poftele și a slăvi pe Dumnezeu … Trebuie însă îndepărtată muzica de proastă calitate, care moleșește sufletul, care dă naștere la fel de fel de simțăminte, când de jale, când de desfrâu, când de plăcere, când de patimă înfocată, când de nebunie.” Clement Alexandrinul, în lucrarea sa Stromatele.
„Acolo unde sfârșește cuvântul, începe muzica; ceea ce nu poate fi vorbit, se exprimă prin muzică.” Beaumarchais
„Un cântec frumos este un bun educator.“
„Este și o armonie dumnezeiască și muzicală, nu aceea care are unele cuvinte ce înveselesc auzul, ci aceea care potolește și îmblânzește duhurile cele rele, care supără sufletele cele ușor de ispitit.” Sfântul Vasile cel Mare
„Toate artele năzuiesc către condiția muzicii.” Schopenhauer
„Ascultarea imnurilor este asemenea unei băi a spiritului ce duce cu sine toate necurățiile, toate josniciile, toate relele și ridică pe tot omul pe cea mai înaltă treaptă spirituală pe care i-a hărăzit-o natura.” Schopenhauer
„Cântare este tot ce ține de contemplația înaltă și de teologie.” Sfântul Vasile cel Mare
„Menirea muzicii este să trimită lumină în adâncul inimii omenești.” R. Schuman
„Muzica mișcă sufletul și-l înalță către Cel ce l-a creat.” Sfântul Ioan Gură de Aur
„Muzica e vocea spiritului pierdut în bucurie, exprimându-se din toate puterile sale, dar fără să ajungă a-i defini sensul.” Fericitul Augustin
„Muzica vocală rezultă din expresia directă și spontană a unui sentiment. Ea nu cuprinde și nu propune altceva decât manifestarea imediată a sentimentului.” Vischer Köstlin
„Muzica este cântecul secolelor, floarea istoriei, care cântă durerea și bucuria umanității.” Romain Rolland
„Mai bine decât celelalte arte, muzica răspândește astăzi până în lungi depărtări, cultura și idealul popoarelor. Ea posedă limbajul cel mai internațional, cel mai universal posibil.” H. Malherbe
„Muzica, în special cea bisericească răscolește sufletul liniștindu-se, devine mai bun, mai îngăduitor, mai nobil.” Octav Minar
„Cu cât ascult muzica mai mult, cu atât mai evlavios mă întorc către Tine, Doamne!” I. Nonna-Otescu
Sfinții Mucenici Antioh, Antinoghen și Teofrast Icoană sec. XX, Grecia
Sf. Atanasie s-a născut în 295, la Alexandria. A fost făcut citeț în 312 si diacon în 318, dată după care el a ajuns secretarul patriarhului Alexandru.
Sfântul Ierarh Chiril, arhiepiscopul Alexandriei, Egipt (18 ianuarie)
BIBLIOGRAFIE
CĂRȚI:
Sf. Ambrozie al Milanului, Tâlcuiri la Facere, vol. 1, ed. Andreea Stănciulescu, Galați, Egumenița, 2007.
Prof. Dr. Sebastian Barbu-Bucur, Cultura muzicală de tradiție bizantină pe teritoriul României în secolul XVIII și începutul secolului XIX, și aportul original al culturii autohtone, Editura Muzicală, București, 1982.
Biblia sau Sfânta Scriptură, ediție jubiliară (IPS Bartolomeu Anania), tipărită cu aprobarea Sf. Sinod, București, 2001;
Falko Blask și Michael Fuchs-Gamböck, Techno. O generație în extaz, Polirom, 1998.
Ene Braniște, Liturgica generală, ed. a II-a revizuită și completată, EIBMBOR, București, 1993;
Clement Alexandrinul, „Pedagogul,” în PSB 4, ed. Dumitru Fecioru, EIBMO, București, 1984.
Clement Alexandrinul, „Stromatele,” în PSB 5, ed. Dumitru Fecioru, EIBMO, București, 1982.
Constantin Cucoș, Educația religioasă conținut și forme de realizare, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996.
Pr. Prof. Vasile Grăjdian, Teologia cântării liturgice în Biserica Ortodoxă, Ed, Univ. Lucian Blaga din Sibiu, 2000.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în: PSB, vol. 23, EIBMBOR, București, 1994;
Vasile Helgiu, Definitivatul și înaintarea învățătorilor, Orientări pentru examen, București, 1936.
Liturghier, EIBMBOR, București, 1995.
Boris Luban-Plozza și Ioan Bradu Iamandescu, Dimensiunile psihologice ale muzicii. Introducere în psihoterapie, Editura Romcartexim, 1997.
Prof. N.I. Lungu, Pr. Prof. Gr. Costea, Prof. I. Croitoru, Vecernierul sau cântările Vecerniei de sâmbătă pe cele opt glasuri bisericești, EIBMO, ediția a II-a, București, 1994.
Ioan D. Lungulescu, Manual de practică liturgică, Tipografia României Unite, București, 1926.
Mineiul lunii februarie, Tipografia Cărților Bisericești, București 1893.
Mineiul lunii iulie, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1894.
Mineiul lunii octombrie, ed. a III-a, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1929.
Mineiul lunii decembrie, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1894.
Pr. Constantin Moisiu, „Să stăm bine, să stăm cu frică”, București, Tipografia cărților bisericești, 1941.
Prof. Dr. Elisabeta Moldoveanu, Cântările Sfintei Liturghii – Glasul opt, Editura Arc 2000, București 2000.
Pr. Prof. Univ. Dr. Nicu Moldoveanu, Antologie corală, religioasă și laică, pentru formații mixte, EIBMBOR, București, 2006.
Pr. Prof. Dr. Nicu Moldoveanu, Cântări la Sfintele Taine și la Ierurgii și alte cântări religioase, EIBMBOR, București, 2002.
Pr. Prof. Dr. Nicu Moldoveanu, Cântările Triodului, EIBMBOR, București, 2001.
Pr. Prof. Dr. Nicu Moldoveanu, Istoria muzicii bisericești la români, Ed. Basilica, București, 2010;
Pr. Dr. Nicu Moldoveanu, Repertoriu coral, ediția a II-a revizuită și adăugită, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați 1998.
Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula, Tradiție și înnoire liturgică, vol. I, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1996, pp. 27-30; vol. II, aceeași editură, pp. 15-24; pp. 59-67; vol. III, EIBMBOR, București., 2004, pp. 328-336;
Sfântul Niceta de Remesiana, Despre folosul cântării, în vol. Intitulat „Opere”, Ed. Sofia, București, 2009;
Dorin Opriș și Monica Opriș, Metode active de predare – învățare, Editura Sfântul Mina, Iași 2008.
Prof. Ion Popescu – Pasărea, Noul Idiomelar, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1933.
Prof. Ion Popescu – Pasărea, Corurile bisericești la sate. În: Lui Spiru Haret. Ale tale dintru ale tale. La împlinirea celor 60 de ani, București, 1911.
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, EIBMBOR, București, 2004, pp. 688-713;
Pr. Prof. Univ. Dr. Sebastian Șebu, Prof. Monica Opriș, Prof. Dorin Opriș, Metodica predării religiei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000.
Preot Gheorghe Șoima, Funcțiunile muzicii liturgice, în vol. „Scrieri de Teologie și Muzicologie, Ed. Univ. Lucian Blaga, Sibiu, 2010, pg. 125-209;
Tertulian, Despre suflet, în PSB 3, ed. Nicolae Chițescu, EIBMO, București, 1981.
Tipicul bisericesc, ed. IV, Cernica, 1925.
Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri I (Omilii La Hexaemeron. Omilii La Psalmi. Omilii și Cuvântări), în PSB 17, trad. Pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București, 1986.
Sfântul Vasile cel Mare, Tâlcuire duhovnicească la psalmi, trad. și note de Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București, 2000.
Vasile Vasile, Mănăstirea Neamț – străveche vatră de cultură muzicală românească, Iași, Editura Trinitas, 2004.
Vasile Vasile, Metodica educației muzicale, Editura Muzicală, București, 2004.
Pr. Petre Vintilescu, Poezia imnografică în cărțile de ritual și cântarea bisericească, Ed. Pace, București, 1937.
STUDII ȘI ARTICOLE:
Sebastian Barbu-Bucur, Cântarea de cult în Sfânta Scriptură și Sfânta Scriptură în cântările Bisericii Ortodoxe; cu prilejul tricentenarului Bibliei de la București (1688), în: ST, București, an XL (1988), nr. 5 (sept. – oct.), pp. 86-102;
Pr. Prof. Ene Braniște, „Istoria și explicarea slujbei Vecerniei”, în B.O.R., 1966, nr. 5-6.
Pr. Prof. Ene Braniște, Temeiuri biblice și tradiționale pentru cântarea în comun a credincioșilor, în: ST, București, seris a II-a, an VI (1954), nr. 1-2 (ian. – febr.), pp. 17-38;
G. Breazu în articolul „Ion Popescu Pasărea”, în Revista Cultura, 1936, nr. 9-11, septembrie – noiembrie.
Conf. univ. dr. Nicolae Gheorghiță, Direcții stilistice în muzica primelor veacuri creștine, în vol. „Preotul compositor Gheorghe Șoima” – Simpozionul național de Muzicologie, Sibiu, 4 decembrie 2010, Ed. Univ. „Lucian Blaga” din Sibiu, pp. 177-201
Pr. Lect. Dr. Stelian Ionașcu, Cântarea din cultul Bisericii Ortodoxe Române. Sintaxă, formă și stil; unitate în diversitate, în „Almanah Bisericesc, Episcopia Giurgiului, 2007, pp. 246-271;
Nicolae Lungu, Cântarea în comun a poporului în Biserică, în, ST, an III, 1951, pp. 25-30;
Idem, Cântarea în comun ca mijloc de lămurire a dreptei credințe, în: BOR, București, an LXX (1952), nr. 11-12 (nov. – dec.), pp. 890-899;
Zaharia Matei, Dimensiunea teologică și duhovnicească a cântării liturgice (bizantine) în Biserica Ortodoxă, în ST, seria a III-a, anul IV, nr. 1, ianuarie-martie, 2008, București, pp. 85-116;
Pr. Lect. Dr. Zaharia Matei, Aspecte ale ethos-ului în cântarea liturgică bizantină, în, „Anuarul FTOUB”, Ed. Univ. din București, (Anul VIII), 2008, pp. 169-197;
Nicolae Teodoreanu, Pentru o teologie a muzicii sacre, ( I ), în: Muzica, nr. 3 (47), 2001;
ANEXE
(citate celebre despre muzică, prezentarea de planșe didactice, cântări mai importante scanate, icoane cu chipurile unor melozi sau imnografi, etc.)
Citate, maxime și cugetări celebre despre muzică
„Muzica este o lege morala. Ea da suflet universului, aripi gândirii, avânt închipuirii, farmec tinereții, viață și veselie tuturor lucrurilor. Ea este esența ordinii, înălțând sufletul către tot ce este bun, drept și frumos.” – Platon (Aristokeles)
„Muzica este arta educatoare prin excelență.” Platon
„Muzica, arta cea mai liberă și mai civilizatoare decât toate surorile sale.” Nicolae Filimon
„Muzica răscolește toate sentimentele; și, ca și după o furtună, sufletul, liniștindu-se, devine mai bun, mai îngăduitor, mai nobil.” Vasile Conta
Natura voiește ca omul să-și cânte plăcerile și suferințele. Prin cântecele sale, el își zugrăvește gândul, năravurile, faptele, într-un cuvânt toată ființa sa; cântecul este o răsfrângere a sufletului său.” Costache Negruzzi
Eu de câte ori aud doina, îmi pare că aud Moldova plângând după gloria sa cea veche.” Vasile Alecsandri
„De-l muncește dorul pe român, de-l cuprinde veselia, de-l minunează vreo faptă măreață, el își cântă durerile și mulțumirile, își cântă eroii, își cântă istoria și astfel sufletul său e un izvor nesfârșit de frumoasă poezie.” Vasile Alecsandri
„Muzica este vibrația iubirii pe înțelesul fiecărei inimi.” Ioan Gyuri Pascu
„Muzica plasează poemul în adevăratul său climat, în atmosfera care îi este indispensabilă.” Raymond Asso
„Muzica este aritmetica sunetelor.” Claude Debussy
„Muzică, tu ești tovarășul meu de zi și de noapte, la durere și la fericire. Tu ești apa răcoritoare în pustiul vieții mele.” Rabindranath Tagore
„Dacă n-ai muzica în suflet, degeaba o cauți în fluier.” Rabindranath Tagore
„Cerul infinit care există între doi iubiți e plin de tăcere; acolo cuvintele n-au ce să caute. Această tăcere uriașă se umple numai cu muzica.” Rabindranath Tagore
„Toate creațiile mele vor sfârși în pulbere, numai cântecele vor fi ocrotite de muza muzicii.” Rabindranath Tagore
„Tot ce-i dur și tot ce-i amar în viața mea se vor topi în farmecul muzicii” Rabindranath Tagore
„Un cântec durează puțin, dar rămâne în amintire pentru totdeauna.” Rabindranath Tagore
„Muzica este o izbucnire a sufletului” Frederick Delius
„Cum să-ți explic ce este muzica, dacă nu-ți este de-ajuns că o auzi, dacă nu ești pregătit să te lași copleșit de ea?” Antoine de Saint-Exupery
„Cei vechi au avut muzica prin care se clădeau de la sine zidurile Tebei, modernii au născocit pe aceea care ar fi în stare să dărâme piramidele.” Nicolae Iorga
„Dacă nu am fi avut suflet, ni l-ar fi creat muzica” Emil Cioran
„Muzica este o beatitudine ce ne îngroapă” Emil Cioran
„Muzica este tot minus lumea” Emil Cioran
„Când ascultăm un anumit fel de muzică, ne bucură mai degrabă ceea ce avem în adâncurile noastre sufletești, decât însăși valoarea ei.” Jose Ortega y Gasset
„Vraja muzicii izbutește adesea să facă din rău bine, iar răului să îi provoace bine” William Shakespeare
„Dacă muzica este hrana iubirii, cântați, dați-mi-o până la saturație” William Shakespeare
„Nimic nu poate fi mai bine pus pe muzică decât lucrurile lipsite de orice noimă” Joseph Addison
„Nu zeii au făcut muzica, ci muzica a făcut zeii.” Andre Malraux
„Muzica îți dă ideea spațiului” Charles Baudelaire
„Muzica exprimă ceea ce nu se poate spune în cuvinte și despre care nu se poate tace.” Victor Hugo
„Muzica oglindește toate misterioasele ondulații ale sufletului, fără putința de prefăcătorie.” George Enescu
„Muzica pornește de la inimă și se adresează inimilor” George Enescu
„Menirea sfântă a muzicii este de a stinge urile, de a potoli patimile și de a apropia inimile într-o caldă înfrățire.” George Enescu
„Muzica poate face dintr-un suflet răvășit o catedrală” Vasile Ghica
„Iubesc muzica cu patimă. Muzica e pentru mine un prilej de inspirație, dar câteodată un motiv de durere.” Gala Galaction
„Fără muzică, viața ar fi o greșeală” Friedrich Nietzsche
„Muzica este graiul sufletului. Ea stârnește în noi nu instinctele ci gândurile cele mai profunde.” Ludwig van Beethoven
„Muzica este un răspuns căruia nu i s-a pus nici o întrebare.” Nichita Stănescu
„Muzica este mediatorul între viața spirituală și cea trupească”. Ludwig van Beethoven
„Muzica este legătura care unește viața spirituală cu aceea a simțurilor.” Ludwig van Beethoven
„Muzica este arta cu materialul cel mai imaterial.” Platon (Aristokeles)
„Muzica este timp sonor.” Emil Cioran
„La noi la români întâi se aude cântecul și apoi răsare soarele.” (Nicolae Iorga)
„Bunul gust nu cunoaște jumătăți de măsură” (valabil și în muzică) Constable
„Muzica reprezintă viața sufletească, o cuprinde, o relevă, o face cunoscută, o cheamă în afară, o exprimă, o reflectă, e imaginea ei, o desemnează, o revelează, o povestește.” Gavriil Călinescu
„Muzica nu este dată omenirii pentru gâdilarea urechii, ci pentru a aduce ordine în sufletul nostru.” Plutarh
„Muzica este limbajul sentimentului.” Aristotel
„Muzica este limbajul sentimentului.” Jules Combarieu
„Nu este oare muzica, mai degrabă un mijloc de a ajunge la virtute? Și oare, nu poate – precum gimnastica înrâurește corpul – să înrâurească sufletul, deprinzându-l cu o plăcere nobilă și pură?” Aristotel, în lucrarea sa „Politica”
„Atunci când modurile muzicii se schimbă, legile de bază ale statului se schimbă odată cu ele”. Platon, în lucrarea „Republica”
„Cântarea trezește în suflet o dorință arzătoare pentru conținutul imnului cântat; ea potolește pasiunile ce se nasc din carne, ea alungă gândurile rele care ne-au fost sugerate de vrăjmașii nevăzuți, ea se revarsă în suflet ca să rodească și să dea fructe bune; pe cei care se luptă cu pietate, îi face în stare să îndure încercările cele mai grozave; pentru cei pioși, ea este un leac împotriva relelor vieții pământești.” Diodor de Tars
„Cântarea este sabia duhului” Sfântul Apostolul Pavel (Efeseni 6, 17 și Evrei 4, 12)
„Nimic nu purifică sufletul, nu-i dă aripi, nu-l smulge din cele pământești, nu-l eliberează din legăturile trupești, nu-i inspiră înțelepciune dumnezeiască, nu-l face să disprețuiască cele de jos precum muzica și accentele măsurate ale unui cântec dumnezeiesc”. Sf. Ioan Gură de Aur
„Să învățăm muzica pentru împodobirea și liniștirea caracterului … pentru a călca în picioare poftele și a slăvi pe Dumnezeu … Trebuie însă îndepărtată muzica de proastă calitate, care moleșește sufletul, care dă naștere la fel de fel de simțăminte, când de jale, când de desfrâu, când de plăcere, când de patimă înfocată, când de nebunie.” Clement Alexandrinul, în lucrarea sa Stromatele.
„Acolo unde sfârșește cuvântul, începe muzica; ceea ce nu poate fi vorbit, se exprimă prin muzică.” Beaumarchais
„Un cântec frumos este un bun educator.“
„Este și o armonie dumnezeiască și muzicală, nu aceea care are unele cuvinte ce înveselesc auzul, ci aceea care potolește și îmblânzește duhurile cele rele, care supără sufletele cele ușor de ispitit.” Sfântul Vasile cel Mare
„Toate artele năzuiesc către condiția muzicii.” Schopenhauer
„Ascultarea imnurilor este asemenea unei băi a spiritului ce duce cu sine toate necurățiile, toate josniciile, toate relele și ridică pe tot omul pe cea mai înaltă treaptă spirituală pe care i-a hărăzit-o natura.” Schopenhauer
„Cântare este tot ce ține de contemplația înaltă și de teologie.” Sfântul Vasile cel Mare
„Menirea muzicii este să trimită lumină în adâncul inimii omenești.” R. Schuman
„Muzica mișcă sufletul și-l înalță către Cel ce l-a creat.” Sfântul Ioan Gură de Aur
„Muzica e vocea spiritului pierdut în bucurie, exprimându-se din toate puterile sale, dar fără să ajungă a-i defini sensul.” Fericitul Augustin
„Muzica vocală rezultă din expresia directă și spontană a unui sentiment. Ea nu cuprinde și nu propune altceva decât manifestarea imediată a sentimentului.” Vischer Köstlin
„Muzica este cântecul secolelor, floarea istoriei, care cântă durerea și bucuria umanității.” Romain Rolland
„Mai bine decât celelalte arte, muzica răspândește astăzi până în lungi depărtări, cultura și idealul popoarelor. Ea posedă limbajul cel mai internațional, cel mai universal posibil.” H. Malherbe
„Muzica, în special cea bisericească răscolește sufletul liniștindu-se, devine mai bun, mai îngăduitor, mai nobil.” Octav Minar
„Cu cât ascult muzica mai mult, cu atât mai evlavios mă întorc către Tine, Doamne!” I. Nonna-Otescu
Sfinții Mucenici Antioh, Antinoghen și Teofrast Icoană sec. XX, Grecia
Sf. Atanasie s-a născut în 295, la Alexandria. A fost făcut citeț în 312 si diacon în 318, dată după care el a ajuns secretarul patriarhului Alexandru.
Sfântul Ierarh Chiril, arhiepiscopul Alexandriei, Egipt (18 ianuarie)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rolul Cantarii Liturgice Ortodoxe In Formarea Personalitatii Religioase a Tinerilor (ID: 167883)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.