Renasterea Duhovniceasca a Tinerilor Prin Pedagogia Spovedaniei

„De ce nu vin tinerii la Biserică … ”

Pentru că lumea s-a schimbat, vremurile sunt altele, provocările contemporane sunt mai ispitititoare și mai acaparatoare, pentru că societatea post-modernă s-a înstrăinat de Dumnezeu și s-a secularizat. Termenul de „secularizare” întâmpină o multitudine de piedici în definire din cauza realităților socio-geografice, etno-culturale și istorice dar și a particularităților lui concrete. Însăși secularizarea este o „realitate socială” a vremurilor contemporane.

Pentru a explica acest fenomen vom pleca de la realitatea că, dacă prin religie se înțelege doar practica instituțională, atunci prin secularizare se va accentua declinul participării la slujbele liturgice, implicit scăderea numărului de membri activi ai Bisericii. Concret, secularismul se va evidenția în tendința de a respinge duhul eclezial și de a strecura și imprima duhul lumesc în viața noastră.

În fața acestei tendințe de dezvoltare a pluralismului religios și de relativism spiritual, considerăm ca fiind necesară o lucrare științifico-practică destinată teologilor hirotoniți sau laici care se valorizeze atuurile pe care le are ortodoxia în contracararea efectelor secularizării. Nu avem pretenția de a analiza și elucida fenomenologia care îi împiedică pe credincioșii tineri să participe activ la viața liturgică, dar dorim să punem la dispoziția creștinului-catehet, în special a duhovnicului-catehet, o lucrare care să ofere sprijin teoretic dar mai ales practic în lupta cu „duhul” lumii acesteia.

În sprijinul ipotezei afirmate în rândurile de mai sus, considerăm că structurarea de față a lucrării are menirea de a conduce, într-o manieră logică dar și accesibilă atât cateheților lui Hristos cât și tinerilor căutători de mântuire sau deja dreptmăritori, la descoperirea acelor resorturi intelectuale și duhovnicești în măsură să ofere statura „bărbatului desăvârșit” (Efeseni 4, 13) – Hristos Domnul.

Introducerea lucrării are menirea de a contura starea de fapt a lucrurilor, de a semnala pe de o parte reproșurile tinerilor, pe de altă parte aspectele care trebuie valorificate de către slujitorii altarului în activitatea lor pastoral-misinară derulată prin cuvânt față de cei pentru a căror „căderi” sau „ridicări” vor da seama în fața scaunului Dreptului Judecător.

Primul capitol se dorește a fi mai mult teoretic deoarece își propune să ofere o imagine concisă și clară asupra ceea ce presupune catehizarea în general, precum și evoluția catehezei de la Mântuitorul Hristos – Pedagogul Suprem până la vremurile actuale. Vor fi descrise mijloacele practice de realizare a catehizării în timpurile moderne, cu accent deosebit asupra catehizării individuale care e este de fapt temelia cercetării științifico-practice propuse în lucrarea de față.

În al doilea capitol al lucrării se va insista în bună parte pe unul dintre mijloacele de catehizare individuală amintite în capitolul anterior: Sfânta Taină a Spovedaniei. După o analiză teoretică din perspectivă dogmatică a tainei Pocăinței sau a Mărturisirii, vor fi supuse analizei mai multe aspecte practice: întâlnirea catehetului cu „doritorul de iertare” în scaunul spovedaniei, rolul duhovnicului-catehet, persoana și calitățile fizice, intelectuale și moral-spirituale ale duhovnicului. Vor fi trasate așadar manifestările catehetice ale duhovnicului în medierea întâlnirii dintre Mântuitorul Hristos și credincioșii tineri prin Taina Spovedaniei.

Cel de-al treilea capitol va porni de la provocările cu care se întâlnesc tinerii de astăzi în lume, oferind o enumerare a bolilor sufletești, conturând simptomele sufletului bolnav de patimi și identificând remediile duhovnicești pe care Sfânta Taină a Spovedaniei le activează în ființa celui creat după „chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Facere 1, 26).

De asemenea, sunt descrise și aspectele practice ale pregătirii credincioșilor de orice vârstă pentru administrarea Tainei Mărturisirii, pentru ca mai apoi, lucrarea să pună la dispoziție câteva va considerente teoretice și practice ale întâlnirii din scaunul de spovedanie dintre duhovnicul – Învățător și tinerii preadolescentă și adolescentă.

Vor fi evidențiate în acest capitol principiile catehetice de care trebuie să se țină cont în abordarea comunicării dintre Hristos și om prin intermediul preotului duhovnic precum și proprietățile dialogului ziditor și mântuitor de suflete.

Toate aceste capitole structurate în forma enunțată au misiunea de a conduce pe cititorul teolog, hirotonit sau nu, spre conștientizarea importanței activității sale misionar-catehetice ca și spre înțelegerea smerită de către slujitorul de la altar a statutului său de „cultivator” al tainelor dumnezeiești în „țarina ortodoxiei”.

„În afara Bisericii nu este mântuire”

Ciprian de Cartagina

Acestea sunt cuvintele-îndemn pe care ni le transmitea Sfântul Ciprian al Cartaginei în secolul al III-lea. Ele se întemeiază pe realitatea că Jertfa nesângeroasă prin care se actualizează roadele sfințitoare ale Jertfei pe cruce a Mântuitorului Hristos de pe Golgota este Taina Împărtășirii cu Sfântul Său Trup și Sânge. Iar cei care frecventează Biserica cu regularitate sunt convinși că Sfânta Cuminecare sau comunicarea cu Hristos se realizează doar prin întâlnirea tainică cu Trupul și Sângele Său din Sfântul Potir.

Mărturisesc acest adevăr, alături de laici, și teologii și slujitorii altarului, dar se constată de ceva vreme o diminuare a frecventării slujbelor liturgice de către tineri – copii sau adolescenți. Unele statistici confirmă constatarea de mai sus susținând că doar unul din cinci elevi de liceu merge la Biserică, în sensul că participă activ la Sfânta Liturghie duminicală. Trebuie însă întărit faptul că, pentru mulți dintre cei care declară că merg la Biserică, se înțelege doar gestul de a intra „din mers” prin spațiul liturgic sau aprinderea unei lumânări ori oferirea unui „acatist” preotului și rostirea unei rugăciuni „pe fugă” în Casa Domnului.

Pretexte pentru a se eschiva de la participarea liturgică sunt găsite cu ușurință de către reprezentanții tinerei generații de astăzi dar ele nu reflectă adevărata realitate a situației spirituale cotidiene. Putem identifica simptomele bolilor spirituale, putem resimți efectele acestor boli și suntem în măsură să admitem că adevărul se află undeva pe la mijloc. Trebuie să enumerăm printre „pricinile ne-binecuvântate” pentru care tinerii de astăzi nu se află în Biserică în fața jertfei euharistice puțina credință, chiar necredința generată de patimile care înăbușă sufletul sau așa numită „credință personală” care se vrea a fi vie dar în afara Bisericii și a lui Hristos – Izvorul Vieții.

Printre cei care nu sunt obișnuiți cu participarea la serviciile liturgice se numără așadar, cei care susțin că dețin credința personală, care dețin credința în sufletul lor, se roagă acasă, și Îl poartă pe Dumnezeu în suflet, fără a simți nevoia de a completa experiența spirituală individuală cu cea de obște obținută în biserică.

Cel mai invocat argument pe care îl oferă tinerii zilelor noastre este acela că slujba Sfintei Liturghii este „plictisitoare și foarte lungă”. Chiar și la o primă vedere e clar că este nejustificată rațiunea pentru că e în contradicție cu realitatea și derivă dintr-o necunoaștere (ignorantă). Sfânta Liturghie ține, în medie o oră și jumătate, nesemnificativ în comparație cu timpul pe care îl dedică altor preocupări cotidiene mai puțin ziditoare de suflet. Mai mult tinerii par să fie mai degrabă scandalizați de faptul că sunt unii creștini care stau chiar atât de mult la „o slujbă atât de lungă”.

Se mai susține că Liturghia este plictisitoare, dar și acest argument nu poate fi susținut cu putere pentru că plictiseala se naște din necunoașterea momentelor liturgice sau a semnificației lor tainice, aspect justificat de absența de la Liturghie. E relativ dificil să găsești o motivație de a participa la slujbă când nu înțelegi ceea ce se întâmplă și te simți „lăsat pe dinafară”.

Într-un articol postat pe rețelele electronice, părintele Savatie Bastovoi remarca faptul că foarte mulți tineri sunt în stare să stea ore în șir, pe vânt și ploaie, la concerte, spectacole dar și sprijiniți pe un gard alături de persoana iubită. „Ce-i ține acolo? Ce alungă oboseala? Dragostea!”. Prin analogie, vom susține că, și în cazul prezenței la Biserică, plictiseala și oboseala pot fi înlăturate prin dragostea care vine din cunoașterea lui Dumnezeu.

„Începătorilor într-ale mersului la biserică, dar nu numai lor, li se recomandă să-I vorbească lui Hristos despre problemele și bucuriile lor, ba chiar și despre plictiseala ce-i cuprinde și să-i ceară lui Dumnezeu să-i ajute să înțeleagă și să aprecieze slujba. Va veni cu siguranță și momentul când vor răspunde ca și Sfântul Petru prezent la Schimbarea la față: «Învățătorule, bine este ca noi să fim aici! » (Marcu 9,5)”.

Un alt motiv folosit de tineri pentru a scuza absența de la slujba liturgică este acela că sfârșitul de săptămână este un bun prilej de somn și odihnă mai până pe la prânz, oferind mai mult timp liber de care ar dori să profite. Dar chiar și cei care se sprijină pe această scuză recunosc comoditatea sau lenea pe care o încearcă atunci când se gândesc la slujba bisericească.

Considerăm totuși că cel mai însemnat, sincer și pertinent argument adus de tineri în sprijinul comportamentului lor non-eclezial este acela că în familiile lor nu s-a făcut educație religioasă, că nimeni din familie nu-i îndrumă pe această cale, că nu au fost conduși de mici la biserica din sat sau din cartier, că nu au modele de credință și viețuire religioasă în familie și în jurul lor. „ De ce un tânăr care a fost crescut într-o familie cu adevărat creștină – și nu într-una creștină numai în fotografii – se poartă cu totul altfel decât un tânăr care a crescut într-o familie păgână, cu părinți necredincioși, sau într-una cu părinți care, deși credeau în Dumnezeu, nu mergeau la biserică?”.

Sunt și cazuri, mai rare, când tinerii sunt opriți de la participarea la slujbele bisericii, fie din cauza unor frustrări personale ori ale unor „supărări” pe Biserică și pe slujitorii ei, fie pentru că îi suspectează că se sustrag de la treburile casnice.

Alți tineri se ascund după „sminteala” îmbrăcată în diverse haine – „bârfa” din biserică, jena față de ceilalți, rușinea, lipsa unui sistem audio satisfăcător, aglomerația, disconfortul din timpul verii sau al iernii, „bunăvoința” unor frați care se găsesc să-i moralizeze în momentele cele mai nepotrivite – sminteală pe care o trăiesc în apropierea lor sinceră de spațiul destinat slujirii liturgice.

Toate aceste constatări – plictiseala, oboseală, necunoașterea aspectelor care țin de credința – precum și lipsurile sufletești pe care le manifestă tinerii zilelor noastre pot fi puse pe seama ignoranței specifice vârstei, dar poate că ar fi corect să ne întrebăm dacă biserica de azi face tot ce trebuie pentru a ieși în întâmpinarea căilor pe care călătoresc tinerii zilelor noastre, poate de multe ori, înpotmolindu-se în căutarea lui Hristos.

E adevărat că putem reproșa multe tinerilor alături de care ne ducem traiul pământesc în goana noastră după ținte mai lumești ori mai cerești. Părintele Savatie spunea într-una din cărțile sale: „Nu începe cu dărâmarea idolilor, lasă-l pe ascultător să și-i dărâme singur!”. O analiză matură și critică asupra neajunsurilor spirituale ale tinerei generații ar putea să dea dreptate pentru unele dintre reproșurile lor, și nu pentru toți, ci pentru acei care stau deoparte nu pentru că ar fi urâtoare de Hristos, ci pentru că nimeni nu a încercat să le vorbească despre El cu iubire.

Danion Vasile a enumerat o multitudine de reproșuri la adresa societății în care trăim, la adresa familiei care nu mai oferă modele, nu mai naște sfinți pentru că ea însăși de multe ori nu mai este sfântă, împotriva bisericii și a formalismului ritualist în care se ascunde , acum, când e mai mare nevoie de prezența harică ori la adresa practicilor ne-ortodoxe ale unor slujitori ai bisericii – „cuiere de reverendă”.

Acestor semne de întrebare se poate răspunde că nu așa se pune problema. „Nu e bine să faci reproșuri numai pentru a-ți justifica îndepărtarea de Dumnezeu. Dar, în drumul spre Dumnezeu, mulți trec printr-o etapă de rețineri, de întrebări, de contestări. Dar dacă la baza tuturor contestărilor stă foamea de Dumnezeu, încă nu e rău. Neîncercând să-și justifice păcatele, părintele Serafim Rose spunea că atunci când – înainte de convertire – bea până se îmbăta, o făcea pentru că simțea lipsa lui Dumnezeu. Căuta să își aline prin băutură starea aceea tensionată de lipsă a lui Dumnezeu”.

Toate reproșurile anterioare credem că pot fi reduse la câteva aspecte: că tinerii nu au parte de o catehizare specială, că nu au găsit în familiile lor modele de credință, că se smintesc de ceea ce văd la unii creștini, la unii profesori de religie sau chiar la unii preoți.

Mai afirma Danion Vasile că e imposibil ca omul să respingă cu ușurință dragostea lui Dumnezeu dacă ar cunoaște-o. Numai că cei tineri au ajuns să respingă din necunoaștere voită sau involuntară. „ei văd în Dumnezeu doar idolul pe care îl adoră inconștient creștinii fățarnici, creștinii formaliști sau chiar creștinii care iubesc păcatul mai mult decât mântuirea. Pe tineri nu i-a ajutat și nici nu îi ajută aproape nimeni să înțeleagă dragostea lui Dumnezeu. Până și răstignirea lui Hristos o privesc ca pe un gest comercial, de plată pentru păcatele oamenilor, ca pe o reglare de conturi între Părintele Ceresc și omenirea reprezentată de Dumnezeu-Omul Hristos. Nu o înțeleg ca pe cea mai mare dovadă de dragoste”.

„În ce ar trebui să constea catehizarea tinerilor? Prin ce se deosebesc ei de oamenii maturi? Nu sunt și unii și alții chemați la aceeași mântuire? Ba da. Numai că tinerii au nevoie să li se vorbească într-un limbaj accesibil, cu cât mai puține arhaisme, cu cât mai puține refrene. Ei fac alergie la limbajul de lemn. și asta nu e rău. Alergia lor este motivată de faptul că limbajul de lemn ascunde lipsa unei relații vii cu Hristos, este semn al uscăciunii, al micimii sufletești, al discrepanței dintre mesaj și propovăduitorul acestuia”.

Mesajul creștin nu este adresat unor roboți, căci una este comunicarea dintre profesorul universitar și muncitor și alta față de politicieni. Trebuie adaptate conținutul dar și forma transmiterii în funcție de categoriile de ascultători. Intelectualii nu pot fi vrăjiți numai cu minuni din Viețile Sfinților. Muncitorii de rând nu vor pricepe nimic din învățăturile dogmatice. Tot așa și tinerilor cărora li se vorbește într-un limbaj inadecvat vor manifesta interes îndoielnic.

În astfel de cazuri se cere o susținută catehizare – poate o re-încreștinare – dozată cu mult tact, bazată pe o bună și fină cunoaștere a mentalității tinerilor, pentru că prin cuvânt și faptă pot fi câșigați sau rătăciți pe veșnicie. Biserica ortodoxă e încredințată că Mântuitorul Hristos nu are pe nimeni de pierdut, că fiecare dintre noi este pe drumul Damascului și că înlăuntrul fiecărui păcătos se află, în chip virtual, un sfânt.

CAPITOLUL I

MIJLOACE DE CATEHIZARE:

ASPECTE TEORETICE ȘI PRACTICE

„Mergând, învățați toate neamurile …” (Matei 28, 19)

Plecând de la îndemnul Mântuitorului enunțat în motto-ul acestui capitol considerăm că datoria ierarhiei pământești este de a catehiza, după modelul lui Hristos întrupat, pe toți cei care au nevoie în vremurile noastre post-moderne pentru a-i ajuta să se „re-boteze” în înțelesul unei reînnoiri a harului Duhului Sfânt în purtătorii „chipului dumnezeiesc” pe pământ.

I. 1. Catehizarea – delimitare conceptuală

Din perspectiva etimologiei cuvântului, termenul „a catehiza” provine din limba greacă „κατά” = în jos, și „ηxειν” = a răsuna, de unde a rezultat „χατηxειν” = a răsuna de sus în jos, adică „ecoul de sus al Logosului divin, Dumnezeu Cuvântul în inimile noastre”.

Indiferent dacă este vorba despre catehizarea în Biserică, în cadrul slujbelor de obște ori despre catehizarea instituționalizată prin predarea religiei în sistemul de învățământ de stat ori particular, termenul cateheză desemnează lucrarea diadctică a Bisericii. Pe terenul catehezei se întâlnesc cei doi protagoniști fundamentali, catehetul – cel care învață pe altul și catehumenul – cel care învață de la altul, ucenicul, elevul. La mijloc, între cei doi se află catehizarea adică „acțiunea de a învăța, de a instrui și educa în spirit creștin, pentru viața creștină, prin cunoașterea învățăturilor Bisericii și împlinirea voii lui Dumnezeu”.

Folosindu-se de o analogie practică în încercarea de a explica rostul procesului de catehizare, Sfântul Chiril al Ierusalimului recomanda: „Închipuie-ți catehizarea ca pe o casă! Dacă nu vom săpa adânc pământul și nu vom așeza temelie, dacă nu vom încheia casă după toată regula, cu legăturile zidirii, ca să nu rămână vreun loc gol și să se strice clădirea, atunci nu-i nici un folos de osteneala de mai înainte. Ci trebuie să punem după regulă piatră pe piatră, să cadă muchie pe muchie, înepărtând tot ceea ce este nefolositor. Așa trebuie să se zidească o clădire bună. În chip asemănător îți oferim pietrele cunoștinței (…) Dacă însă nu le vei aduna la un loc și nu-ți vei aminti de învățăturile spuse de la început și de cele de mai târziu, meșterul zidește clădirea, dar tu vei avea o casă slabă”.

În actul catehizării, dimensiunea la fel de importantă ca sensul etimologic general de a învăța pe altul este cea științifică a catehizării, respectiv conținutul special predat. Prin cateheza creștină se acționează asupra sufletului omenesc oferind influente creștine binefăcătoare încă din primele veacuri ale existenței creștinismului. Sufletul creștinului se „adapă” din cateheză ca dintr-un izvor de apă vie, căci catehizarea are menirea de a naște și construi noi puteri de viață religios-morală, înlăturând, în această manieră riscul căderii în „analfabetism religios”.

I. 2. Originea catehizării

Fie că facem referire la școlile catehetice întemeiate în primele secole ale creștinismului ori la catehizările pasagere și neorganizate realizate „la nevoie”, trebuie accentuat faptul că actul catehizării este inclus în activitatea învățătorească a preotului care este anume pregătit intelectual și spiritual și mai apoi este învestit prin harul Hirotoniei, după modelul Pedagogului prin excelență – Mântuitorul Hristos care i-a trimis pe Sfinții Apostoli la propovăduire în întreaga lume îndemnându-i prin cuvintele: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Matei 28, 19-20). El este Catehetul, „Învățătorul nostru suprem”, puterea educativă a creștinismului născându-se tocmai din statutul Mântuitorului de a fi pedagog al omenirii și „piatră de hotar în istoria educației”.

Puterea învățăturii lui Hristos izvora așadar din puterea firii Sale dumnezeiești care s-a manifestat prin persoana divino-umană a Logosului divin întrupat. Dar mai adăugăm la cele afirmate anterior că puterea de convingere de care a dat dovadă în cuvântările Sale particulare sau publice l-a făcut să fie deosebit de alți învățători care s-au perindat de-a lungul istoriei. Astfel, spre deosebire de ceilalți educatori, Mântuitorul a trăit, a verificat și a aplicat El Însuși principiile pedagogice creștine care se hrănesc din iubirea Sa față de orice făptură omenească.

Intrând în analiza stilului catehetic aplicat de Hristos, constatăm că Mântuitorul face uz de metodele inductive ori deductive când pornește fie de la cunoscut conturând realitatea necunoscută ori când din realități necunoscute conduce spre reliefarea celor deja cunoscute. Sunt recunoscute pe această linie a analizei parabolele Lui în care ținea seama de obiceiurile și practicilor iudeilor, samarinenilor ori galileenilor, și vorbea neamurilor în așa manieră încât să fie pe înțelesul tuturor. Metoda psihologică folosită era accesibilizată și individualizată în funcție de categoriile de ascultători cărora li se adresa. În completarea celor transmise, Mântuitorul invita și la aplicarea practică, îndemnând la fapte, așa cum reiese din cuvintele „mergi și fă asemenea!” (Luca 10, 37).

La origini, catehizarea a fost de două feluri: ocazională și didactică. Era ocazională atunci când era desfășurată în mod neorganizat în locații întâmplătoare, de către cateheți pasageri. Atunci când catehizarea se desfășura în instituții oficiale, în condiții de timp și spațiu bine determinate – Biserica, școli catehetice – și era susținută de către persoane bine pregătite și autorizate de către aceste instituții, vorbim despre cateheza colectivă.

I. 3. Mijloace practice de realizare a catehizării în timpurile moderne

Mântuitorul Iisus Hristos a aplicat mai multe moduri de transmitere a învățăturii sfințitoare: individual, colectiv și monitorial. Comunicarea individuală a Învățătorului Hristos în viața Sa pământească este evidențiată în convorbirea cu Nicodim (Ioan 3, 1-21) ori în dialogul cu femeia samarineancă (Ioan 4, 1-26). Exemple de cuvântări colective susținute în fața mulțimilor sunt multiple, fie că erau „programate” fie că erau accidentale și ocazionale. Catehizarea monitorială s-a împlinit în momentul trimiterii apostolilor la propovăduire în întreaga lume.

Până la descrierea separată a caracteristicilor specifice celor două forme majore de catehizare, trebuie întărit faptul că tipurile de cateheze amintite mai sus sunt alcătuite cu același scop, de a oferi catehumenului hrană spirituală în vederea mântuirii personale.

Așadar, este o realitate faptul că ambele forme de transmitere a învățăturilor de credință vin în folosul credincioșilor, pe de o parte prin bogăția temelor ce pot fi aplicate pe nevoile spirituale individuale ca și prin efectele duhovnicești pe care le nasc în sufletele ascultătorilor creștini.

E obligatoriu ca temele dezbătute să aibă conținut religios-moral și caracter pedagogic; chiar dacă unele subiecte sunt extrase din realitatea cotidiană, se va contura cu tact dimensiunea lor spirituală și valența lor formativă pentru suflet (acolo unde e cazul).

În acest sens, se impune o atentă pregătire a catehezelor prin studiul biblic, patristic și al literaturii de specialitate întregită și de pregătirea intelectuală a preotului pentru a oferi răspunsuri viabile și concrete la situațiile diverse întâlnite.

Subiectele supuse dezbaterii pot fi generate atât de preot, cât și de credincioși, în funcție necesitățile comune ale enoriașilor ori venind în întâmpinarea nevoilor personale.

În ceea ce privește finalitatea lor, catehezele de obște sau particulare au drept scop luminarea minții credincioșilor, în duhul creștin – ortodox.

Și cel mai important aspect, catehezele sunt trecute prin filtrul accesibilizării și individualizării, cerându-se a fi adaptate diferitelor categorii sociale cărora li se adresează.

Înainte de a ne apleca privirea și atenția asupra Sfintei Taine a Spovedaniei și a rolului ei în reneașterea spiriutală a tinerilor, vom prezenta în cele ce urmează principalele mijloace de catehizare colectivă.

În cadrul serviciilor liturgice, catehezele efectuate în interiorul Bisericii ortodoxe îmbină armonios diversitatea temelor abordate prin prisma tainelor ori a ierurgiilor săvârșite cu simbolismul actelor și gesturilor liturgice. În catehezele programate pot suscita interesul atât temele de actualitate ca radiestezia, bioenergia, bioterapia, cristalo-terapia, probleme de bioetică ori alte subiecte enunțate prin mijloacele mass-media, dar și enoriașii pot veni cu propuneri de teme de doctrină, de morală, de spiritualitate asupra cărora doresc să primească lămurire.

Și dialogul săptămânal se prezintă ca fiind un mijloc practic de catehizare colectivă care vizează următoarele obiective:

– citirea sistematică a Sfintei Scripturi;

– lecturarea Catehismului creștin ortodox;

– parcurgerea unui manual de Dogmatică;

– aprofundarea unor capitole de Istorie Bisericească Universală ori de Istorie a Bisericii Ortodoxe Române.

Aceste întâlniri se pot realiza în cadru formal în biserică sau în altă locație cu destinație religioasă și se pot transforma în adevărate laboratoare de exegeză biblică și de cultură istorico-religioasă.

Fie că este amenajată în interiorul lăcașului de cult ori într-o clădire anexă, biblioteca parohială are o deosebită valoare în formarea culturală a enoriașilor și reprezintă prin funcționalitatea ei un important mijloc catehetic.

O altă cale de catehizare colectivă o constituie tipăria periodicului bisericesc sau a Buletinului parohial. Temele tratate între paginile acestor periodice pot să îmbrace diverse forme și să atingă o multitudine de domenii de interes. Se pot dezbate subiecte cu caracter catehetic, omiletic, pastoral, dogmatic și istoric și nu numai. Se pot strecura și informații importante referitoare la activitatea din parohie, precum și organizarea acesteia din punct de vedere administrativ.

Mai nou, promovarea materialelor catehetice se poate realiza și prin intermediul site-urilor parohiale. Paginile elctronice ale parohiilor pot să găzduiască tratarea subiectelor de interes major pentru viața enoriașilor ca și pentru mântuirea lor.

Extinzând aria de acoperire a catehezelor în sensul strict, Constantin Cucoș identifica mai multe forme de realizare a educației religioase: arta religioasă, literatura religioasă, rugăciunea individuală, cântarea din ceremonialul religios, rugăciunea personală și obștească, activitățile instructiv-educative, exemplul personal, conferințele pe teme religioase, predici/omilii, meditația religioasă, deprinderi morale, cultul divin public, Sfintele Taine și ierurgii ale bisericii.

Insistând asupra celor din urmă mijloace de catehizare individuală sau colectivă, vom afirma că, prin caracterul lor sfințitor, Sfintele Taine reprezintă un mijloc foarte puternic de catehizare. „Baza generală a Tainelor Bisericii este credința că că Dumnezeu poate lucra asupra creaturii în realitatea ei vizibilă”.

Pe de altă parte, datoria ierarhiei bisericești cu slujire învățătorească de a propovădui zilnic, dar mai ales în duminici, dogmele credinței creștine după normele adevărurilor biblice și patristice, este impusă de canonul 19 al Sinodului al VI-lea Ecumenic, susținut și de canoane de la alte sinoade – apostolic sau locale – rațiunea acestui caracter obligatoriu al catehizării fiind întărită de necesitatea de a nu greși și pentru a nu ajunge sub incidența pedepselor bisericești sau mai grav – caterisire.

În următoarele rânduri dorim să conturăm trăsăturile specifice ale catehizării colective și vom începe prin a menționa că autorul catehezelor poate să fie preotul dar pot fi prezentate și de către diacon sau un laic avizat.

Apoi, în pregătirea catehezei trebuie respectate anumite etape obligatorii: inventio – adunarea materialelor, dispositio – aranjarea lui, elocutio – grija pentru limbaj și stil, memoria – asimilarea, memorarea catehezei, actio – grija pentru mimică, gesturi, atitudini.

Ca price lucrare ce se dorește a fi constructivă pentru suflete, cateheza impune pregătirea și conturarea unui plan (uneori flexibil). Principalele momente logico-psihologice sunt:

pregătirea aperceptivă – pregătirea terenului pentru abordarea temei stabilite;

anunțarea temei – enunțarea subiectului și a finalităților informative și formative urmărite;

tratarea – ocupă jumătate din conținutul catehezei și conține prezentarea propriu-zisă a temei, întărită de temeiuri biblice, patristice, elemente ale vieții cotidiene;

recapitularea (fixarea) – se realizează în general pe baza unor întrebări retorice dar pot fi preluate și întrebări ale credincioșilor;

asocierea (uneori aprofundarea) – analizarea unui studiu de caz prezent în realitatea cotidiană;

generalizarea – evidențierea liniilor generale ale catehezei precum și a conexiunilor cu teme tratate deja ori de abordat în viitor;

aplicarea – ține loc de concluzii finale, trimițând spre aplicarea practică a învățăturilor în viața cotidiană a credincioșilor.

Un alt element specific catehizării colective îl reprezintă spațiul catehizării, cel mai indicat spațiu fiind chiar lăcașul de cult, dar pot fi folosite și paraclise ori case cu anexe cu destinație religioasă.

De asemenea, este important ca în construirea catehezei să se țină seama de caracteristicile auditoriului prezent.

I. 4. Catehizarea individuală – calea de comunicare dintre catehet și credincioși

Această formă de catehizare reprezintă o aplicare particulară a comunicării dintre catehet și publicul auditor. Fiind susținută în situații particulare, izolate, e firesc să trasăm caracteristicile fundamentale ale acestei căi de transmitere a învățăturii mântuitoare.

O specificitate a catehezei individuale este faptul că se adresează unei singure persoane, care, cel mai adesea, din dorința de a clarifica un aspect mai puțin stăpânit, propune catehetului tema adaptată nevoilor personale.

În ce privește planul catehezei individuale, trebuie precizat că nu are o formă bine delimitată cum este cea colectivă, catehumenul fiind cel care solicită momentul din cateheza colectivă asupra căruia dorește să se insiste și care se dorește aprofundat în actul catehetic individual.

Locul de desfășurare recomandat pentru catehezele individuale este lăcașul de cult pentru spovedanii sau discuții particulare, dar după necesități pot fi susținute și în alte destinații potrivite conținutului prezentat, fie că vorbim de casele oamenilor ori diverse instituții.

Mai mult decât cateheza colectivă, cea individuală trebuie să se adapteze fiecărui individ în parte.

I. 5. Mijloace de catehizare individuală

Vor fi expuse sub formă sintetică toate mijloacele de catehizare individuală, doar din dorința de a arăta că împreună formează un corp comun de lucru la îndemâna preotului și că toate urmăresc transformarea credinciosului din viața pământească pentru a se bucura de viața veșnică și fericită.

Cea mai uzuală întâlnire a catehetului cu catehumenul în particular constă în convorbirea de la Sfânta Taină a Spovedaniei, dar acest aspect va fi dezvoltat în capitolele următoare. Dar mai sunt și alte mijloace de catehizare individuală printre care enumerăm: exemplul personal, convorbirile individuale, catehizarea nașilor la botez ori la cununie, catehizarea prin ierurgii (la logodnă, la ieșirea cu greu a sufletului și înmormântare, la cazuri de blesteme și jurăminte), vizita pastorală, aghiazma mică și alte mijloace moderne de mărturisire a învățăturii ortodoxe (site-uri dedicate sau poșta electronică).

Un proverb latin subliniază adevărul că „verba docent, exempla trahunt” (cuvintele învață, exemplele atrag, conving). Plecând de la această realitate, vom susține că nici măiestria cuvintelor și nici arta meșteșujită a oratoriei nu valorează ceva dacă nu sunt însoțite de un exemplu personal convingător. Și cel mai convingător exemplu este Cel la care trebuie să ne raportăm în activitatea noastră misionară – Mântuitorul Iisus Hristos care este paradigma supremă pentru creștinism, modelul desăvârșit după cum El Însuși ne invită să recunoaștem: „Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima …” (Matei 11, 29).

Deosebirea dintre Hristos și ceilalți învățători constă tocmai în faptul că învățătura pe care El ne-a lăsat-o nu este una teoretică, ci una care se întruchipează într-un model desăvârșit, care, altfel spus, „a trăit pe viu învățătura Sa”.

Tot așa și preoții, ca unii care și-au dedicat viața urmării Catehetului desăvârșit, pentru a învăța pe alții trebuie să fie un exemplu concret, demn de ascultare pentru păstoriții săi. Sfântul Grigorie Teologul a întărit acest îndemn afirmând că „nu putem vindeca pe alții când noi suntem acoperiți de bube”. În felul acesta a parafrazat cuvintele Mântuitorului cuprinse la Luca 4, 23 „Și El le-a zis: cu adevărat îmi veți spune această pildă: Doctore vindecă-te pe tine însuți! Câte am auzit că s-au făcut în Capernaum, fă și aici în patria Ta!”.

Pentru preoții care doresc să vindece patimile altora fără să le vindece pe ale lor există posibilitatea de a-i paște un pericol al neștiinței după cum subliniază Sfântul Grigorie: „A încerca să înveți pe alții înainte de a fi tu destul de învățat, să înveți olăritul, după cum spune proverbul, făcând de-a dreptul oale, să înveți tu adică dreapta credință atunci când înveți pe alții, ei bine, acest lucru mi se pare tare nebunesc și îndrăzneț. Nebunesc, pentru că nu-ți dai seama de neștiința ta; îndrăzneț, pentru că ai cutezat să faci un lucru pe care știi bine că nu-l știi!”. La fel de vrednică este și remarca duhovnicescului părinte Cleopa care avertiza că sfătuirea altora fără să fi trăit cele spuse se aseamănă cu un izvor nesecat de apă dar pictat pe perete.

Mai presus de toate, catehetul este invitat „să se arate că este învățător și când grăiește și când tace și când stă la masă și când face orice altceva; trebuie să se vadă că este învățător și din mers și din privire și din ținută, într-un cuvânt din totul”.

Convorbirile individuale pot săvârșite atât în cadrul Sfintei Taine a Spovedaniei, dar asupra acestui aspect ne vom opri în capitolele următoare, cât și în afara mărturisirii sacramantale. Credincioșii care vor să discute mai mult decât impune limitele Sfintei Spovedanii, pot solicita acest lucru, alegându-se o altă zi propice. Preotul e obligat să întrerupă cu tact „povestirea” din timpul spovedaniei și să invite pe credincios să dezvolte nelămuririle la o altă dată programată.

În cazul în care unii credincioși se rușinează de păcatele lor și preferă doar o convorbire particulară în locul mărturisirii, preotul trebuie să sugereze cu tărie și continuarea discuției prin săvârșirea tainei pentru a beneficia de roadele duhovnicești ale comunicării. Dacă totuși creștinii refuză, atunci măcar preotul este împăcat cu conștiința sa că i-a oferit măcar câteva îndrumări misionare de care poate își va aminti cu altă ocazie.

Toate aceste considerații de mai sus pot fi valorizate practic dacă preotul va căuta „momentul potrivit pentru a sta de vorbă cu fiecare credincios” iar creștinul credincios simte atenția, aprecierea și afecțiunea sinceră și dezinteresată a păstorului de suflete.

Exemple grăitoare de convorbiri individuale sunt redate de evangheliile care vorbesc despre întâlnirea dintre Mântuitorul Hristos și învățatul Nicodim ori femeia samarineancă. În fiecare dintre cazurile enunțate, punctul comun constă în accesibilizarea mesajului catehetic în funcție de situația concretă, într-un fel adresându-se Învățătorul lumii învățatului Nicodim și altfel samarinencei simple. Fie că discuția este inițiată de catehet ori de catehumen, considerăm că „Virtutea învățătorului este să poată călăuzi mintea ascultătorilor în multe moduri și să se folosească de multe exemple și să aducă multe dovezi pentru cuvântul ce pare greu.”.

Un alt moment strategic când se poate desfășura o catehizare individuală este întâlnirea preotului cu nașii de Botez și de Cununie.

Dezvoltând mai întâi latura catehizării nașilor de botez, această secvență este o firească continuare a unei practici care era cunoscută în primele secole ale Bisericii primare. Este vorba de instituția catehumenatului care presupunea instruirea și pregătirea credincioșilor pentru primirea Sfintei Taine a Botezului. Condițiile fundamentale pe care trebuiau să le îndeplinească primitorii botezului erau dorința sinceră de a primi botezul, credință (Marcu 16,15 și Fapte 8, 37-38), pocăință (Fapte 2, 38) și cunoașterea elementară a adevărurilor de credință. în cazul copiilor, îndeplinirea acestor condiții reveneau nașilor care mărturiseau și garantau în locul lor.

Nașii de botez ar trebui să fie persoane credincioase, mai în vârstă și cu experiență, care au menirea de a asista pe cel ce se botează mărturisind și garantând cu credința lor în numele celui botezat. Ei sunt cei care, în mod solemn, își iau angajamentul că finul va fi crescut ca un adevărat creștin și că va deveni un vrednic credincios al Bisericii lui Hristos. Nașii participă activ la slujba botezului prin rostirea lepădărilor și a mărturisirii de credință creștin ortodoxă și devin „părinții spirituali ai pruncului, născându-l pentru viața cea nouă în Hristos așa cum părinții după fire l-au născut pentru viața cea trupească”.

În mod practic, chiar catehizarea familiei ar trebui să cuprindă învățăturile necesare pregătirii botezului. Nu este deloc eronat să credem că preotul catehet poate să ofere sfaturi folositoare pentru săvârșirea Sfintei Taine a Botezului încă înainte de etapa în care familia va trăi momentul unic și fericit al nașterii copilului.

Catehizare individuală se realizează și în secvența în care se alege numele copilului. Acum preotul catehet este dator să recomande familiei alegerea unui singur nume responsabilizându-i pe părinți asupra necesității și semnificației alegerii numelui purtat de unul din sfinții sinaxarului. „Sfântul al cărui nume îl purtăm este pentru noi nu numai un patron și ocrotitor, ci și un model de urmat, un permanent imbold spre viețuire creștinească”. Mai mult de atât, prin numele primit, traiectoria celui botezat urmează un îndreptar orientativ de viață religioasă, morală și chiar socială.

În ce privește catehizarea nașilor, în Biserica primară știm că se realiza odată cu instruirea catehumenilor, astăzi posibilitățile de catehizare a nașilor sunt limitate și de multe ori singura oportunitate concretă o are preotul atunci când sunt la săvârșirea tainelor. Atunci când părinții și nașii sunt mai mult preocupați de aspectele administrative, preotul poate și are obligația de a oferi și câteva sfaturi și îndrumări ce țin de latura liturgică, doctrinară și moral-duhovnicească.

Oficierea Tainei Botezului poate să evidențieze unele dificultăți atât pentru slujitorii bisericii cât și pentru solicitanți. Mai ales pentru o familie de nași sau de părinți mai puțin practicanți se vor ridica o multitudine de întrebări care privesc aspecte de ordin tehnic și practic privitoare la rânduiala botezului. Considerăm că poate fi binevenită acțiunea de catehizare a nașilor prin sfaturi folositoare precum:

întărirea necesității de a se naște copii în familiile tinere, împotriva tendinței avortului;

numele copilului să fie singular, și să fie preluat de la sfântul ori evenimentul din apropierea calendaristică a datei de naștere;

botezul să fie săvârșit cât mai devreme, bine știut fiind faptul că botezul are efecte de liniștire a copilului.

La fel și în cazul întâlnirii cu nașii de cununie, preotul are datoria de a catehiza în funcție de context atât pe mirii care se prezintă la spovedania pregătitoare pentru cununie cât și pe nașii care sunt interesați de aspectele ritualice ale slujbei cununiei. Și mirii și nașii trebuie responsabilizați asupra semnificației unirii tainice dintre cei doi candidați precum și în legătură cu datoriile ce le revin în perspectiva creșterii și înmulțirii darurilor cerești și pământești pentru mica familie din marea familie a Mântuitorului Hristos.

Nașii de cununie trebuie să fie creștini ortodocși și să fie aleși din rândul familiilor model, constituindu-se în exemple de viețuire creștinească, să fie mai în vârstă de cât mirii ca niște părinți și învățători ai lor. O catehizare a lor este binevenită pentru a-i responsabiliza asupra necesității cercetării credinței personale, făcându-i să conștientizeze noua sarcină pe care și-o asumă, explicându-le particularitățile ce țin de binecuvântarea acestei taine (formarea și întărirea familiei prin sfaturile și exemplul personal) dar mai ales îndatoririle morale ce reies din învestirea în statutul de părinți sufletești ai mirilor.

Ca și în cazul pregătirii pentru săvârșirea Sfintei Taine a Botezului, se consideră a fi folositoare următoarele condiții referitoare la slujba cununiei ce pot fi adresate tinerilor:

cununia să fie programată de preferat duminică pentru a nu împiedica participarea credincioșilor la Sfânta Liturghie;

dragostea curată să fie baza întemeierii familiei și nu interesele materiale;

să conștientizeze drepturile dar și îndatoririle ce le revin din statutul de familiști, față de Dumnezeu și față de oameni;

cununuia civilă să preceadă cununia religioasă;

să aibă acordul părinților și să primească binecuvântarea duhovnicului;

Venind în întâmpinarea dificultăților pe care ar putea să le întâmpine candidații la botez ori la cununie în demersurile lor de pregătire religios-morală dar și materială pentru împărtășirea cu tainele bisericești se pot recomanda cerințe practice (prezența certificatelor de căsătorie, sticlă cu vin, pișcoturi, verighete, nași ortodocși) însoțite și de alte sfaturi menite să evite neplăceri din timpul săvârșirii sfintelor taine precum: zgomotul telefoanelor deschise, chiar vorbitul la telefon, necunoașterea Crezului sau denaturarea cuvintelor în timpul lecturii, fotografiatul excesiv și deranjant, lumânările curgând pe mâinile nașilor, atitudinea mirilor sau nașilor care chicotesc ori aruncatul bomboanelor în timpul slujbelor.

„Pe unele să le faceți, pe celelalte să nu le lăsați!” (Matei 23, 23) reprezintă îndemnul Mântuitorului Hristos care invită pe viitorii miri să nu primeze preocuparea chestiunilor organizatorice și tehnice pe care le presupune pregătirea unei nunți, în detrimentul dimensiunii duhovnicești și sfințitoare a Sfintei Taine ce se săvârșește și se desăvârșește prin harul divin prezent în Biserica lui Hristos.

În completarea Sfintelor Taine, ierurgiile se pot constitui în oportunități importante pentru cateheza colectivă dar și individuală. Prin finalitatea lor, ierurgiile, privite ca rugăciuni și rânduieli săvârșite pentru binecuvântarea și sfințirea omului și a împrejurărilor din viață ori a elementelor naturii de folos oamenilor.

Din categoria ierurgiilor îndreptate spre oameni vom face referire la cele privitoare la momentele marcante din viața creștinului (naștere, cununie, înmormântare) cu precădere spre slujbele de la opt sau patruzeci de zile de la nașterea copilului, la hirotesii ori rânduieli asociate cu oficierea cununiei și a înmormântării. Ne vom apleca cu cercetarea asupra a trei ierurgii, ca mijloace de catehizare individuală: logodna tinerilor, slujba la ieșirea cu greu a sufletului și slujbele în caz de jurământ sau blestem. Prin intermediul acestor ocazii concrete, preotul poate sta de vorbă cu credincioșii mărturisind importanța tuturor practicilor religioase pentru viața omului credincios.

Logodna este o ierurgie care, în practica bisericească, are loc în aceeași zi cu cununia, precedând-o. Cei care se prezintă pentru logodnă pot fi spovediți și catehizați în particular, dar și împreună cu nașii lor care pot fi prezenți la binecuvântarea „gândului bun și serios” al finilor lor.

Începutul acestei lucrări de catehizare, în unele părți ale țării, poate avea loc dacă slujba logodnei se face separată de Taina Cununiei. Cu acest prilej, preotul are ocazia să cerceteze seriozitatea deciziei lor, conștientizarea importanței pasului pe care urmează să îl facă tinerii ori poate să cerceteze credința lor, descoperind și diverse impedimente canonice care s-ar putea ridica în calea unei căsătorii pripite.

Debutul catehizării individuale în marile orașe poate să fie momentul întâlnirii dintre miri și preot pentru a stabili data săvârșirii Sfintei Taine a Cununiei, însă stabilirea detaliilor, ca și necesitatea spovedaniei înainte de căsătorie sunt elemente care pot fi „amânate” până la o întâlnire ulterioară când mirii vor fi invitați împreună cu nașii. Această inițiativă este de cele mai multe ori rodnică, tinerii onorând invitația însoțiți de nașii lor.

În aceste ocazii de catehizare individuală, li se pot recomanda tuturor principii de conviețuire creștinească sau li se pot explica semnificațiile momentelor principale din slujbele logodnei și cununiei. Tinerii vor fi responsabilizați asupra datoriilor și obligațiilor ce decurg din acest nou mod de viață, evidențiindu-se necesitatea de a se respecta și a se iubi reciproc, de a împlini cu fidelitate datoriile comune dar și cele comune față de Dumnezeu, față de semeni și față de Biserică.

Trecând la o altă modalitate de catehizare individuală, slujba la ieșirea cu greu a sufletului și înmormântarea, trebuie precizat de la început că actul catehetic se cere a fi săvârșit cu mult tact, răbdare și compasiune. Sfaturile practice pot fi oferite în toate secvențele premergătoare trecerii la viața veșnică dar și după moarte. Catehizarea muribundului în pregătirea sa pentru trecerea prin moarte, ca și a rudelor care pregătesc momentele premergătoare înmormântării – panihida, stâlpii – ori slujba înmormântării din biserică, drumul spre cimitir, mormântul, agapa trebuie să invite la bună cuviință, decență, grijă pentru aaspectele spirituale mai presus decât cele materiale. Important este ca cel decetat să plece în viața de dincolo împăcat cu sine, cu ceilalți și cu Judecătorul Său.

Slujba săvârșită la ieșirea cu greu a sufletului conține rugăciuni care imploră mila lui Dumnezeu pentru cel muribund pentru a fi izbăvit de durerile fizice insuportabile și de chinurile sufletești. Dacă muribundul este conștient e o ocazie în plus pentru preot pentru a-l spovedi și dezlega de păcate în vederea eliberării sufletului și a trecerii acestuia în viața veșnică. Poate tocmai păcatele nespovedite și neiertate sunt cele care chinuie sufletul și nu-l eliberează de trup. Datoria preotului de a împărtăși pe muribunzi este o indatorire specială hotărâtă chiar de canonul 13 al Sinodului I ecumenic care evidențiază obligativitatea ca „preotul să nu lipsească pe cel aflat în acea situație de cea mai de pe urmă și mai trebuitoare merinde”. Preotul este dator să se roage până în ultima clipă pentru toți pentru că aceștia sunt cei care vor da mărturie pentru străduința noastră pământească în fața Judecătorului ceresc.

Realitatea morții presupune abordarea tuturor momentelor premergătoare dar și ulterioare trecerii din viața pământească cu responsabilitate printr-o pregătire creștinească sănătoasă. Astfel, pe lângă muribund, și familia care înconjoară pe cel ce pleacă în viața veșnică are nevoie de încurajare, de întărire duhovnicească invitându-i la rugăciune puternică pentru ca Dumnezeu să hotărască momentul prielnic pentru sfârșitul obștesc. Familia poate fi îndrumată spre preocuparea pentru „grijirea” sufletului celui muribund mai mult decât să experimenteze sentimente de durere adâncă și îndârjire în fața unui moment pe care ar putea să-l considere nedrept și agățându-se de speranța la viața pământească decât de viața cea spirituală a celui/celei în cauză.

În casele în care moartea este privită ca un fenomen dureros dar natural și poate chiar folositor pentru cel ce se chinuie pe patul de moarte, după rugăciunile săvârșite, preotul ar putea să fie invitat într-o altă cameră pentru a orânduirea celor spirituale și materiale de care trebuie să se ocupe familia, în eventualitatea în care se va petrece sfârșitul pământesc al rudei lor. Nu este și nu trebuie înțeleasă această secvență într-un mod pragmatic și rațional de înmormântare prematură a celui încă viu, ci accentul cade pe pregătirea sufletească a tuturor pentru trecerea cât mai ușoară de la o realitate la alta. Numai astfel este posibilă o împăcare reală și benefică a celui muribund cu cei apropiați și, implicit, o împăcare a tuturor celor ce traversează această situație cu sinele, cu ceilalți și cu Dumnezeu.

În ceea ce privește strict catehizarea familiei în această situație, preotul va încuraja și susține efortul creștinilor de a-l chema pentru pregătirea săvârșirii omului din viața aceasta și îi va îndemna să păstreze mereu aprinsă o candelă în camera în care muribundul se pregătește să treacă pragul luminos înspre viața cea neînserată.

Sufletul creștinului nedorit de către cei în viață, care e privit ca o povară, mai greu va pleca de pe pământ decât cel care se simte iubit și sprijinit în demersul lui ultim de a obține împăcarea tuturor. De aceea, e bine ca cel pe moarte să nu fie lipsit nici de cele trebuincioase trupului dar nici de cele dătătoare de sănătate sufletească – cartea de rugăciune, Biblia. În cazul în care rugăciunea nu mai poate fi rostită de cel bolnav, de mare folos este ca să fie citită de către un membru al familiei pentru a înlesni întâlnirea dintre Dumnezeu și robul Său.

După trecerea sufletului în viața de apoi, familia trebuie să săvârșească atât rânduielile materiale – de care se pot ocupa cu succes astăzi firmele funerare specializate – dar mai ales cele spirituale care țin de datinile creștine. Astfel, la scurtă vreme de la deces, trebuie anunțat preotul parohiei pentru a se stabili data înmormântării dar și slujbele premergătoare înmormântării. Preotul trebuie să manifeste o mare delicatețe în ceea ce privește dorințele familiei defunctului, orientându-le spre împlinirea doleanțelor cu adevărat folositoare.

În parohie, preotul va încuviința a se trage clopotele spre a-i anunța și pe ceilalți membri ai parohiei de trecerea unui creștin în viața veșnică dar și ca să le amintească și să îi cheme și pe ei să se pregătească pentru momentul știut doar de Dumnezeu al morții personale.

Cât privește pe cel decedat, trupul său trebuie să fie pregătit cu cuviință pentru așezarea în sicriu: spălare cu apă, stropire cu agheazmă și îmbrăcare cu haine curate, încrucișarea mâinilor pe piept în semn de rugăciune și iertare, așezarea unei iconițe sfințite și a „toiagului” tot pe piept.

În serile premergătoare înmormântării, preotul va săvârși la locul de depunere a decedatului panihida și slujaba stâlpilor, pentru ca mai apoi să aibă loc privegherea celor apropiați ca și a cunoscuților. Este recomandat ca la priveghi sau chiar la masa care se oferă în unele locuri, să se manifeste un comportament cuviincios, invocându-se mai ales lucruri folositoare și vrednice de pomenire din viața răposatului.

În ziua înmormântării este indicat ca la biserică să se săvârșească Sfânta Liturghie la care să se împărtășească cât mai mulți membri ai familiei care s-au pregătit în folosul celui decedat, nădăjduind că și sufletul răposatului se va împărtăși tainic din potir alături de ei. Acest gest este actul suprem de comuniune și de iubire jertfelnică față de cel decedat, fiind mai presus de orice pregătire materială ori spirituală a familiei pentru înmormântare.

În timpul prohodului, preotul trebuie să invite la atitudine decentă și cu bună-cuviință în toate activitățile derulate – împărțirea lumânărilor, plânsul, ș.a. Cea mai importantă activitate ar trebui să fie acum ascultarea în liniște a rugăciunilor și a cântărilor și împreună rugăciunea cu preotul slujitor deoarece toate cele rostite sau cântate au un mesaj și un înțeles anume. Printre cele trebuincioase bunei desfășurări a slujbei se enumeră lumânările, coliva și colaci, sticla cu vin și o sticluță cu vin amestecat cu ulei pentru slujba rânduită la groapă. Menționăm că fiecare din elementele pregătite au o simbolistică eshatologică deosebită toate trimițând cu gândul la petrecerea cea duhovnicească din împărăția lui Dumnezeu.

Aceeași atitudine reținută trebuie să însoțească și drumul spre cimitir când nu sunt indicate a se face niciunul din gesturile păgâne – aruncatul banilor mărunți pe jos ori pe la fântâni, spartul unui vas de lut ori ceramică. Pentru fiecare dintre aceste gesturi există și o rezolvare creștinească – o milostenie consistentă pentru săraci la parastas ori după aceea precum și o sfeștanie la casa celui decedat după înmormântare.

În ce privește mormântul, e de preferar ca acesta să fie acoperit cu pământ și nu cu plăci de beton pentru ca cei rămași să-și poată exprima recunoștința față de cel răposat răsădind și îngrijind flori.

Crucea de la mormânt, inițial simplă și de lemn, poate fi schimbată pe parcursul anului cu o altă cruce mai rezistentă dar care să declare bun simț și nu grandoare strigătoare la cer.

Pomenirea de după înmormântare sau agapa trebuie să fie astfel organizată și gestionată încât să nu se facă excese la băutură sau gălăgie ori gesturi necuvioase, cu atât mai mult cu cât cei care organizează agapa trebuie să fie respectați ca unii care din momentul pierderii cuiva drag sunt în perioadă de doliu pentru aproape un an.

Încheind tratarea acestui subiect insistăm asupra responsabilizării tuturor creștinilor asupra necesității pregătirii spirituale corespunzătoare pentru primirea celor bune de la Dumnezeu ca și a evenimentelor mai puțin fericite, întărindu-ne cu convingerea că nimic nu e întâmplător înaintea Tatălui ceresc ci toate se derulează după voia Sa în virtutea atotștiinței și atotînțelepciunii Sale dumnezeiești.

Trecem la o altă situație de catehizare individuală, anume în cazul jurămintelor sau blestemelor. Multiple sunt motivele care îi determină pe unii oameni să facă jurăminte hazardate ori să rostească blesteme de tot felul, unele orientate chiar asupra propriei persoane – lipsurile, credințele false, ignoranța ori iluzia scăpării din anumite contexte potrivnice. Păcatul acestei practici iresponsabile și necreștine constă în faptul că omul își oferă singur sufletul diavolului și nici nu rezolva problema pentru care s-a legat cu jurământ ori blestem.

Din necesitate practică Biserica a compus rugăciuni speciale pentru astfel de cazuri, însă și acestea ar trebui să diminueze chiar să stopeze această practică deoarece este încălcată voia divină și este ispitită bunăvoința și bună-credința lui Dumnezeu față de creația Sa. Singurele promisiuni mântuitoare sunt cele pe care le facem în fața duhovnicului căci divulgarea păcatelor personale este în același timp și o făgăduință tainică în fața lui Dumnezeu cu ne le vom mai repeta. La aceste promisiuni se referă psalmistul David când recomanda „faceți juruințe și le împliniți Domnului Dumnezeului vostru” (Psalm 75, 11).

Propunem spre convingere textul scripturistic scris de Sfântul evanghelist Matei: „Eu însă vă spun vouă: Să nu vă jurați nicidecum nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu, nici pe pământ, fiindcă este așternut al picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă este cetate a marelui Împărat, nici pe capul tău să nu te juri, fiindcă nu poți să faci un fir de păr alb sau negru, ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; și ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este” (Matei 5, 34-37).

Considerăm astfel că preotul este dator să cerceteze cauza acestui obicei copilăresc și dăunător și, prin puterea cuvântului, să convingă pe săvârșitor să renunțe la astfel de practici distructive și să aleagă calea firească și naturală a adevărului rostit sincer și categoric.

Un alt mijloc eficient de catehizare individuală și colectivă este vizita pastorală. Dacă e să socotim că activitatea pastorală a preotului se rezumă la catehezele colective de la Sfânta Liturghie ori la catehezele ocazionale din diverse ocazii binecuvântate, considerăm că numărul mic de credincioși îl îndreptățește pe slujitorul bisericii să manifeste profundă îngrijorare față de totalitatea membrilor credincioși ai parohiei. Dacă preotul conștientizează că „fiecare creștin constituie o problemă pastorală particulară, cu propriile îndoieli, propriile motive de a se separa de religios în general, îndepărtându-se de viața parohiei” atunci e îndreptățit să caute să adune laolaltă în Biserica lui Hristos pe care el o conduce pe toți cei care pot depune mărturie favorabilă lui în fața Dreptului Judecător.

Ținând cont de realitatea că nu toți oamenii ascultă de cuvântul lui Dumnezeu și că nu toți caută să-l audă măcar în Biserică credem că pentru cei care au nevoie de trezirea conștiinței, preotul prin vizitele sale are darul de a ajuta pe cei „amorțiți” să-și vină în fire. Ori aici se descoperă tactul și lucrarea harică a preotului care coboară de la înălțimea amvonului, de pe treptele teologiei înalte la convorbirile simple, de suflet, apropiate corespunzătoare situațiilor concrete de pe teren.

Cel mai încurajator model de dăruire catehetică este Mântuitorul Hristos care, nu în puține rânduri, a intrat în casele oamenilor pentru a le vesti personal Evanghelia Împărăției cerurilor, grăitoare fiind întâlnirea dintre Hristos și „gazda” sa inopinantă – Zaheu vameșul căruia i s-a adresat direct și simplu: „Coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta!” (Luca 19, 5).

De maniera în care alege să comunice cu cel vizitat depinde și eficiența vizitei pastorale. Este indicat ca preotul să facă uz de răbdare și toleranță pentru a cerceta starea duhovnicească a credinciosului, pentru a înțelege și a accepta cauzele care nasc „neputința” omului de a-și trezi conștiința, evitând mustrările și certările din început și inclinațiile de a-i ofensa. Preotul nu se va prezenta pe sine „dictatorul” comunității parohiale ci prietenul care a venit să ofere o mână de ajutor sinceră celor care au nevoie de sprijin dar nu își amintesc de la cine să-l ceară.

Să nu vorbească preotul din „cursuri academice”, ci să extragă și să actualizeze aceleași mesaje mereu valabile ale Bibliei accesibilizându-le chiar pe „limba” omului creștin de rând. Se poate, și chiar e indicat, să se încerce mai degrabă înnceputul unei amiciții care să se maturizeze în prietenie când se capătă și se întărește respect față de cele sfinte și imălicit față de cel prin care vine nădejdea – slujitorul smerit al lui Hristos. Un astfel de debut al experienței spirituale are șanse să evolueze în descoperirea de către credincios a lipsurilor, nelămuririlor și neîmplinirilor personale trezind setea de a căuta împlinirea sufletească în plan particular dar și în cadrul comunității parohiale în care se va simți inclus.

O situație particulară a vizitei pastorale este vizitarea bolnavului. Este un context care pune pe preot într-o situație asemănătoare înmormântării: cum încurajezi familia să treacă peste durerea pierderii cuiva drag așa trebuie să mângâi inima celui suferind și necăjit din cauza durerii lui. Este un prilej de provocare a catehizării pastorale căci va pune în valoare măiestria harică a preotului care e nevoit să empatizeze cu cel bolnav pentru a-i simți durerea pentru ca mai apoi, cu resursele „învierii” să-l scoată din „iadul” chinurilor.

În catehizarea celui bolnav preotul dă un test de viziune creștină asupra încercărilor vieții, arătând că în spatele fiecărei ispite trupești sau sufletești se află un Învățător care oferă tuturor lecții duhovnicești pe care învățându-le oamenii să le așeze la temelia înaintării în înțelepciunea dumnezeiască. Nu trebuie adresate întrebări multe și fără rost ci trebuie exercitată de către preot acea mângâiere cu rol de consolare, vindecare, de întărire a celui bolnav pentru a-l sprijini „să vadă lumina din întuneric, pentru ca să vadă dragostea Tatălui”.

Nu uităm nici de un argument folosit într-o tratare anterioară despre cateheza individuală – exemplul personal. În aceste cazuri e important ca preotul să nu uite că cei care ajung în spitale au și neajunsuri materiale nu doar necesități spirituale. Preotul poate și trebuie să descopere neputințele reale ale credinciosului și să îmbine armonios sprijinul material cu vorba sfințitoare fără a cădea în vreo extremă sau alta. Un om nu se hrănește numai cu vorbe la fel cum alt om nu se satură numai cu mâncare.

Cel bolnav nu este și nu trebuie să se simtă exclus din viața parohială doar pentru infirmitățile lui ci trebuie să i se întărească statutul de membru al Bisericii lui Hristos, fără de care Biserica nu este completă. El trebuie să simtă apartenența la comunitate și să nu-și piardă nădejdea. Cei ce se află în această stare, într-o lume dezumanizată cu valori uitate, poate mai ușor să înțeleagă valoarea suferinței, reamintind tutror că viața nu e numai distracție ci și durere produsă de certarea lui Dumnezeu Tatăl față de copiii Lui.

Aceasta este marea provocare a lumii contemporane, să descoperi sinele în relația de comuniune și iubire față de aproapele atunci când valul izolării și a indiferenței este potrivnic. Prin mesajul catehetic transmis cu conștiinciozitate nu numai în biserică ci și în afara ei, în mijlocul celor care stau la distanță de viața liturgică, preotul va împlini cerința inspirat formulată de către Sfântul Apostol Petru care îndemna: „Să răspundeți oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră” (I Petru 3, 15).

În rândurile ce urmeaază vom analiza și semnificația catehetic-pastorală a slujbei de Sfințire mică a apei – Aghiazma mică. „Unul dintre cele mai însemnate elemente care intră în alcătuirea cosmosului”, cel mai folosit element în viața de familie sau gospodărească, apa este în același timp și un mijloc de curățire fizică și spirituală prin sfințirea ei de către slujitorii Bisericii, devenind „purtătoare a harului duhului Sfânt, căpătând putere de curățire și sfințenie”.

Relevante pentru această manieră de catehizare individuală nu sunt rânduielile, asupra cărora nu ne vom opri, cât mai ales efectele pe care preoții sunt datori să le împărtășească spre folosul credincioșilor. Astfel, în cărțile de cult ale Bisericii Ortodoxe Române, este subliniat îndemnul canonic: „Datori sunteți voi, preoților, să vă învățați ca să o primească pe ea (agheasma n.n.) cu credință spre marele folos al lor”.

Pentru că această slujbă se săvârșește de obicei în casa enoriașului ea trebuie să ofere un bun prilej pentru catehizare, cu atât mai mult cu cât „pământul” nu este neroditor, din moment ce există receptivitatea credinciosului față de sfințenie, materializată în invitarea preotului la binecuvântarea aghesmei.

Motivele pentru care credincioșii creștini pot apela la săvârșirea acestei sfinte slujbe sunt multiple și diverse: punerea temeliei sau construirea unei case noi, renovarea uneia vechi, sfințirea fântânilor icoanelor, a crucilor de la morminte, împlinirea unor vârste sau ani de la evenimente majore din viața creștinilor, începerea unui an nou, a unei noi luni calendaristice ori atunci când simt nevoia să dea un suflu nou vieții pe care o trăiesc printre oameni în mijlocul naturii create de Dumnezeu și dăruite oamenilor. Indiferent de motivele invitației, preotul este dator să cerceteze atât bucuriile dar și neîmplinirile enoriașilor, ajutându-i prin sfat dar și prin faptă la „creșterea” sufletească a credincioșilor.

O cateheză individuală în acest context trebuie să întărească credința oamenilor în necesitatea sfințirii vieții personale în toate momentele și sub toate aspectele, adică și a elementelor cu care omul intră în contact în timpul călătoriei pe acest pământ. Creștinul va înțelege că natura și elemntele înconjurătoare i se „vor supune” în funcție de tăria credinței personale, reactualizând în om statutul adamic de stăpânitor al pământului, în virtutea chipului dumnezeiesc întipărit în sufletul său dinn momentul creației.

Încheiem demersul nostru de prezentare a căilor de catehizare individuală cu una dintre modalitățile care pare să câștige din ce în ce mai mult teren în vremurile contemporane: mijloacele media și electronice. Internetul, televiziunea, mass-media și alte modalități moderne de vehiculare a informației constituie modalități practice dar și vulnerabile de comunicare. Sunt multiple și diverse materialele care avertizează asupra pericolelor internetului pentru tineri, adolescenți și copii, dar nu numai, ci și la persoane în vârstă care pot dezvolta în timp o dependență bolnăvicioasă.

Site-urile cu specific creștin ortodox ocupă un spațiu virtual accesat de o mulțime de oameni aprținând unor categorii sociale și de vârstă variate, de aceea e demnă de salutat inițiativa parohiilor de a dezvolta și personaliza site-uri parohiale cu informații despre activități, cărți, slujbe ori date de contact, forumuri de discuții. Fără a se transforma într-un abuz de informare spirituală fără aplicare sfințitoare harică, mijloacele media și electronice oferă un sprijin real celor care, în caz de necesitate, au posibilitatea să găsească răspuns corect, bine documentat în nelămuririle care îi frământă. Este o cale de a scurta și drumul către o biserică ori un duhovnic aflat la distanță mai mare.

Nu e cazul ca Biserica Ortodoxă să se retragă în conservatorism temându-se de confruntarea cu provocările lumii contemporane, căci pe această cale, alte secte și denominațiuni creștine câștigă teren serios, acaparând adepți pe baza neprezenței ortodoxe, scuzată de un „tradiționalism” eronat înțeles și aplicat.

Este adevărat că o comunicare intermediată de mijloacele electronice nu poate să fie completă și nu se ridică la eficiența întâlnirii față către față, dar preotul „administrator” pământesc și ceresc este dator să pună început unor catehizări individuale chiar și pe această cale. Prin intermediul forumurilor, diverse parohii sau așezăminte monahale și-au oferit disponibilitatea de a pune la dispoziția celor mai mult sau mai puțin pregătiți, teologic vorbind, dar interesați, dezbateri pe teme biblice, patristice sau morale.

Cea mai intimă cale de catehizare electronică este prin e-mail sau așa numita poștă electronică. Prin acest serviciu, credinciosul poate trimite pe adresa preotului întrebări pertinente și sincere la care preotul este obligat să răspundă cu cea mai mare responsabilitate, prompitudine, oferind cele mai potrivite lămuriri în materie de credință și nu numai. Sunt și oameni care , dacă descoperă pentru prima oară acest mod de interacțiune cu un slujitor al altarului, această întâmplare i se poate părea o minune și o adevărată revelație.

Cea mai valoroasă comunicare este însă aceea în urma căreia, prin fiecare răspuns al preotului, credinciosul e invitat să se „desconspire”, să iasă din anonimatul virtual și să își asume viața creștină asupra căreia manifestă interes informațional. Adevăratul credincios e cel care reușește să se desprindă de monitor și să înceapă să se manifeste în relația vie cu ceilalți membri ai comunității parohiale în care se ascunde viu și real Hristos cel nevăzut, începutul și sfârșitul mântuirii tuturor.

CAPITOLUL AL II-LEA

SFÂNTA TAINĂ A SPOVEDANIEI,

PRINCIPALUL MIJLOC DE CATEHIZARE INDIVIDUALĂ

„Luați Duh Sfânt!” (Ioan 20, 22)

Așa cum aminteam în capitolul anterior, există multe mijloace de catehizare care se derulează în cadrul interacțiunii „față către față” dintre credincios și preotul responsabil de mântuirea lui. Am enumerat și prezentat în linii mari câteva dintre ele valorizând și dimensiunea lor informativă ori latura ritual-religoasă, dar cel mai mult ne-am dorit să evidențiem semnificația lor sfințitoare prin cuvântul rostit și prin invitația la acțiunea efectivă ca semn al lucrării cuvântului interiorizat și trăit.

Am menționat încă de pe la începuturile cercetării că vom reveni în capitolele ulterioare la calea cea mai intimă și mai intensă de catehizare – Sfânta Taină a Spovedaniei.

II. 1. Sfânta Taină a Spovedaniei – valențe pastorale

Pornind de la originea etimilogică a cuvintelor Spovedanie sau Pocăință aflăm că în limba greacă ambii termeni cu înțeles de „vindecare” sau „tămăduire” provin din cuvântul μετάνοια (metanoia) care se tâlcuiește schimbare, adică „venire în fire”, convertire, căință, „schimbare a spiritului”, părere de rău sau „luminarea minții și întoarcerea la slava originară”. Se înțelege că cel ce se oprește din drumul său întunecat și se întoarce spre calea luminoasă, face un salt spre o situație nobilă și demnă nu, în sensul unei încercări de înălțare spirituală, ci a căutării setei de revenir ori reașezare în demnitatea relației ontologice dintre omul creat și Creatorul său.

Această așezare a omului „întru ale sale” (Iaon 1, 11), din perspectiva spiritualității creștine practice, mai este înțeleasă și ca o „declarație, confessio sau poenitentia” a vieții păcătoase în virtutea delegării cu acest mandat de a ierta păcatele acordate Sfinților Apostoli, ucenicilor și întregii ierarhii bisericești de către Mântuitorul Iisus Hristos.

Perspectiva liturgică asupra Spovedaniei sau Mărturisirii ne descoperă slujba săvârșită în Biserică și, ocazional, în afara ei, care este centrată pe actul propriu-zis al mărturisirii păcatelor în fața unui duhovnic preot sau arhiereu, cult, dispus să empatizeze cu credinciosul penitent, trăitor al unei vieți creștine fără reproș, cu experiență duhovnicească și cu discernământ veritabil al gândurilor și păcatelor omenești.

Iscusința de a chema și de a reașeza în comuniunea de credință pe cei ce vor sincer să-și schimbe modul de raționare și de manifestare, unghiul de percepere a realității, reprezintă mărturia unui vrednic păstor de suflete care invită pe toți oamenii să se raporteze la lume prin ochiul curat și mintea dreaptă a credinței, în vederea dobândirii bucuriilor născute de iertarea păcatelor și împăcarea cu sine, cu ceilalți și cu Dumnezeu, ca roade terapeutice ale întâlnirii cu Hristos din Potirul Împărtășaniei.

În această desfășurare sacramentală a tainei, preotul se evidențiază mai ales ca „martor și instrument al lucrării divine, căci cel ce primește mărturisirea făcută cu umilință și zdrobire de inimă, este Dumnezeu”. În acest caz „credința începe să se dovedească prin sinceritatea pocăinței” iar harul iertării păcatelor este oferit în urma rostirii de către preot a formulei sacramentale de administrare a Tainei.

Datorită importanței sale în viața enoriașilor, Sfânta Taină a Spovedaniei este valorizată în Biserica noastră ca un din tainele prin care creștinii se vindecă sufletește în urma iertării păcatelor mărturisite și reintră în comuniunea de credință creștină.

Vom insista în următoarele etape ale analizei asupra dimensiunii pastoral-misionare a Pocăinței sau Mărturisirii deoarece această taină a Bisericii Ortodoxe este cel mai eficient mijloc de catehizare individuală, fiind taina prin care se reface legătura harică dintre omul creat și Dumnezeu Tatăl-Creator, cu efect de reînnoire a creștinului credincios.

Fără ezitare putem spune că Sfânta Taină a Spovedaniei a fost privită dintotdeauna ca „principalul mijloc de pastorație individuală” pentru că oferă un ambient cu totul deosebit desfășurării acestui tip de misiune. Contextul interacțiunii este cel mai potrivit deoarece preotul nu mai este perceput în scaunul spovedaniei doar ca administrator văzut al tainelor nevăzute ale lui Dumnezeu, ci este „învățătorul, pedagogul și îndrumătorul vieții credincioșilor”, întruchipare pământească a Duhovnicului Mântuitor – Iisus Hristos Domnul.

Scopul-efect primordial al Sfintei Taine a Spovedaniei trebuie să fie iertarea păcatelor însă ștergerea păcatelor nu e o dată în viață ci cere revenire ori de câte ori este nevoie, astfel că preotul duhovnic trebuie să urmărească îndeaproape și amplificarea setei de căutare a izvorului vieții veșnice. Ori această sete trebuie întreținută prin acțiunea de învățare, în această împrejurare sensibilă pentru sufletul credinciosului, a adevărurilor de credință și de îndrumare a vieții acestora pe căile adevăratei trăiri creștine.

Această comunicare cu preotul duhovnic este determinată de o varietate de factori externi și interni credinciosului ce se mărturisește: locul mărturisirii, persoana și atitudinea duhovnicului, rânduiala sacramentală a Sfintei Taine a Spovedaniei, educația religioasă, dispoziția fondul sufletesc cu care credinciosul se prezintă la spovedanie și de starea specială a penitenților care, „atunci sunt mai dispuși să primească sfatul înțelept al duhovnicului, al cărui cuvânt cade cu greutate”.

Așa se descoperă valențele sfințitoare ale catehizării prin spovedanie privită ca o cale fericită de pastorație, de îndrumare a sufletelor spre desăvârșire, atât prin iertarea păcatelor cât și prin comunicarea ce se poate realiza cu acest prilej. Este așadar un bun moment de lămurire ale unor acte de credință, a unor percepte morale dar și a unor probleme ce țin de viața cotidiană a oamenilor, de ispitele și greutățile lor.

II. 2. Rolul duhovnicului în catehizarea individuală

Așa cum reiese din analiza de până acum, preotul are datoria și chiar obligația de a se depăși pe sine ca judecător al moralității credinciosului, el arătându-se asemenea unui medic care are leacul de vindecare pentru rănile multe și adânci lăsate de păcatele săvârșite dar și bun îndrumător și călăuzitor pe căile virtuții. Căci, învățând de la Duhovnicul Hristos, nu e suficient doar să ridici din iadul păcatelor pe om ci trebuie să-l ajuți să se motiveze meargă la casa sa și în lume și să nu mai păcătuiască.

Lumea contemporană a ajuns să se eschiveze de la întâlnirea cu sinele prin Sfânta Taină a Spovedaniei pretextând că pot obține aceleași rezultate apelând la serviciile de consiliere psihologică. Putem spune că această confuzie – poate intenționată – dintre spovedanie și psihiatrie este foarte des semnalată. Nu se cade să admitem o astfel de eroare pentru că spovedania înaintea preotului și vizita la psiholog ori psihiatru sunt domenii total diferite, chiar opuse.

Spovedania este una din Sfintele Taine ale Bisericii prin care este transmis credincioșilor harul lui Dumnezeu, având drept scop izbăvirea de păcate prin iertarea și asistența religioasă acoradată în cadrul ei de către persoana pe deplin avizată – preotul duhovnic. Folosul Tainei Spovedaniei se conturează în cunoașterea de sine pe care o dobândește credinciosul, prin identificarea patimilor care îl despart de Dumnezeu cu ajutorul duhovnicului asistat de Duhul Sfânt.

Duhovnicul care cercetează adâncul inimii credinciosului discerne patimile celui ce se spovedește, recunoaște înșelările în care cade și îi prezintă „bolnavului” sinele lui real, explicându-i boala fără a-l traumatiza și oferind „medicația” care se bazează pe dorința și voința lui de „vindecare”.

Spre deosebire de aceasta, psihiatria aparține științelor omenești dovedindu-și aplicabilitatea în cazurile de tulburări și suferințe fizice. Ca metodă psihoterapeutică, deși are drept scop identificarea cauzelor traumatismelor interioare nu poate oferi nici iertarea eliberatoare, nici revărsarea harului divin vindecător în sufletul celui bolnav. Psihologia ori psihiatria nu îl poate elibera pe om de patimi. Domeniul în care ar trebui să activeze psihiatria este soluționarea tulburărilor de funcționare a gândirii, a sentimentelor și a voinței.

De aceea considerăm că duhovnicii sunt mai presus decât știința psihiatrică ori psihologică, deoarece, ca administrator al tainelor dumnezeiești, „duhovnicul este chemat să discearnă ceea ce ține de suflet de ceea ce ține de psihologic, duhovnicescul de rațional, experiența duhovnicească autentică de cea sentimentalistă sau bolnăvicioasă, simpla remușcare de adevărata pocăință, prezența în spovedanie de o efemeră nevoie sau satisfacere a vreunei temeri etc”. Simpla enumerare a păcatelor nu înseamnă spovedanie. Taina Pocăinței îl ajută pe om să se examineze și să-și acorde singur „calificativul” vieții sale spirituale, hotărând dacă alege să schimbe calea sau să rămână mai departe în durerea surdă a ignoranței.

II. 2.1. Persoana Duhovnicului – catehet;

În rândurile care urmează ne dorim să creionăm persoana preotului duhovnic, așadar, e firesc să ne întrebăm cine poate fi preot duhovnic? Pentru a da un răspuns la această întrebare, ne vom dirija în analiză după menirea și slujirea preoțească instituită de Mântuitorul Iisus Hristos.

Părintele Profesor Nicodim Belea într-unul dintre articolele sale contura „chipul” viitorului preot, susținând că „în creștinism, fiecare om care este botezat, miruit și împărtășit, este un candidat de «ucenic» al lui Hristos. Astfel se poate vorbi despre o vocație pentru preoție care se manifestă printr-o înclinație, o atracție încă din pruncie și se conturează în epoca adolescenței. Unii trec și prin anumite crize, dar după ce acestea trec, încep să facă deosebirea între «profesiune» și «misiune»”.

Conform articolului amintit, oamenii se pot împărți în două mari categorii: „unii se întreabă ce pot lua vieții, iar alții care se întreabă ce pot da vieții. Primii consideră îndeletnicirea lor o preofesiune pe care o pot schimba când doresc, fără mult scrupul de conștiință, dacă nu le aduce rentabilitatea scontată; iar ceilalți ca pe o «misiune» aceștia au conștiința că sunt trimișii cuiva și nu și-o schimbă, ci o adâncesc. Din rândul ultimilor își recrutează Iisus Hristos persoana umană care să îndeplinească misiunea Lui pe pământ”.

Prezența duhovnicului în viața creștină este înțeleasă de către cei ce se mărturisesc ca fiind nu numai necesară, ci chiar obligatorie. Această necesitate se naște din realitatea că cea mai grea artă dintre toate este arta duhovnicească, iar conținutul ei se însușește cu ajutorul unui învățător. Cel ce străduiește să se înalțe fără ajutorul duhovnicului, cu toată intenția lor bună, nu se vor bucura de prea multe roade, pentru că celor semeți Dumnezeu le stă împotrivă. E muncă în zadar care consumă mai mult efort decât merită.

„Pentru a putea veni în ajutorul penitentului pe care îl ai în față, trebuie mai întâi tu, ca duhovnic, să fii bine pregătit, să fii un bun pedagog căci nu numai harul face pe preot, zice Sfântul Nil Ascetul, ci și puterea lui de pătrundere și cunoaștere a oamenilor care vin către dânsul. De aceea, preotul duhovnic trebuie să aibă evlavie și sfințenie (I Tim. 3,2-7, Tit 1, 7-9), dar și știință ca să fie destoinic a învăța pe alții (I Tim. 3,2)”. Din complexul acestui catalog de virtuți se remarcă sfințenia, evlavia și pregătirea preotului, ceea ce denotă realitatea că el trebuie să fie un om de vocație.

Marele Pavel ne încredințează că preotul este luat dintre oameni și pus pentru oameni spre a luji lui Dumnezeu și „nimeni nu-și ia cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu” (Evrei 5, 1-4). După cum ni-l prezintă Apostolul neamurilor, preotul este un om „chemat” în mod obiectiv de către Dumnezeu în scopul de a păstori în numele Său pe credincioșii dintre care a fost „luat”.

Sfântul Grigore de Nyssa afirmă că „omul luat dintre oameni rămâne după înfățișare exterioară tot cu înfățișare de om, dar după sufletul său nevăzut s-a făcut mai bun prin puterea harului celui nevăzut și este așezat să slujească tot pe oamenii dintre care a fost luat. Dar acest om fiind un instrument prin care Hristos lucrează, trebuie să se mențină potrivit harului ce i s-a dat”.

Harul hirotoniei dăruit de către Domnul Hristos (Matei 18, 18) a oferit, întâi Sfinților Apostoli și apoi prin succesiune, tuturor urmașilor acestora – episcopi și preoți, puterea de a lega și dezlega păcatele oamenilor. Acesta este argumentul scripturistic care îndreptățește pe membrii ierarhiei bisericești să administreze Taina Spovedaniei.

Spre deosebire de vremurile actuale, în vechime, prin actul hirotoniei, episcopii și preoții dobândeau „calitatea sau starea harică , pe baza căreia și prin puterea căreia administrau Sfânta Taină a Pocăinței”. Această situație s-a întins peste ani până în vremea în care în postul de preot au început a fi hirotonite , din rațiuni necesare, persoane foarte tinere care nu reușeau să se ridice la statutul misiunii în care eru învestiți ca preoți. și atunci a fost nevoie să se conceapă și să se aplice o rânduială nouă care hotăra „a nu li se permite tuturor preoților să administreze Sfânta Taină a Pocăinței, ci numai după trecerea unui timp oarecare, necesar pentru formarea corespunzătoare și pentru maturizarea celor prea tineri”.

Nu trebuie înțeles că astăzi Sfânta Taină a Hirotoniei nu mai reușește să suplinească haric această necesitate – a spovedaniei – ci considerăm că evoluția vremurilor, diversitatea provocărilor, varietatea păcatelor omenirii au impus o perioadă de pregătire și de dobândire a experienței pastorale personale. E adevărat că, prin taina Preoției harul este valid, dar ținând cont de însemnătatea mărturisirii ca Taină a iertării, săvârșirea ei cere însușiri și cunoștințe deosebite, dar mai ales maturitate în abordarea individuală a fiecărui individ.

Pentru a primi dreptul de a dezlega păcatele și muncile oamenilor, preotul hirotonit primește o ierurgie – slujbă specială de binecuvântare – numită hirotesia în duhovnic. Administrată separat de Taina Preoției, ierurgia duhovniciei conferă preotului hirotonit valid „dezlegarea și înputernicirea legală sau binecuvântarea de a săvârși sau de a administra Sfânta Taină a Pocăinței de la care fusese oprit până atunci”.

Nu aceeași situație s-a petrecut în cazul episcopilor deoarece vârsta care se cere a fi respectată pentru a accesa slujirea arhiereilor este de 30 de ani. S-a considerat că la această vârstă „slujitorul bisericesc era socotit deplin matur și suficient de bine format”, de aceea nu s-a impus măsura de a fi restricționat temporar de la săvârșirea acestei Sfinte Taine.

Cele afirmate în rândurile de mai sus ne îndreptățesc să credem că preotul care săvârșește Taina Spovedaniei fără a fi hirotesit duhovnic încalcă doar rânduielile tradiționale ale Bisericii, putând intra sub incidența cercetării și pedepselor canonice, dar efectele ei harice se produc în sufletul peninentului spovedit în chip deplin.

Acest fapt este mărtuirisit și de Moltfelnicul Bisericii ortodoxe care afirmă: „Și fiecare dintre voi, fără binecuvântarea arhiereului eparhiot, să nu îndrăznească a fi duhovnic, că unul ca acela cu pravila se va pedepsi ca un călcător al dumnezeieștilor canoane; pentru că nu s-a păgubit numai pe sine, ci și pe câți s-au mărturisit la dânsul, căci sunt nemărturisiți. Și câte a legat sau a dezlegat n-au nici o putere, după canonul 6 al soborului din Cartagina și după canonul 43 al aceluiași sobor”.

Canoanele Bisericii ortodoxe fac referire și la situații excepționale, la cazuri de forță majoră când această rânduială a poate fi încălcată. Poate un caz de urgență, ușor de întâmpinat s-ar putea derula într-o parohie unde un credincios este în iminenta trecere în viața veșnică și are nevoie de taina spovedaniei pentru a muri împăcat cu ceilalți, cu sine și cu Dumnezeu.

O altă situație ar fi solicitarea unui om deznădăjduit care amenință că-și face rău lui sau altora, dacă nu e ascultat. Este evident faptul că un preot cu sau fără duhovniciei trebuie să intervină atunci este nevoia cea mai mare și nu după ce răul s-a petrecut deja.

În vechime, canonul 43 de la Sinodul I ecumenic și canonul I al Sinodului de la Cartagina pomenea de existența unor preoți „penitențiari”, aleși în mod deosebit de episcopi și desemnați să săvârșească slujba Sfintei Taine a Spovedaniei în cazuri considerate mai grele sub aspectul duhovnicesc ori în situațiile în care anumiți penitenți erau reprimiți în Biserică printr-o secvență solemnă de împăcare publică.

Aplecându-ne în cele ce urmează asupra unui aspect practic – alegerea duhovnicului – se spune că nu noi suntem cei care ne alegem duhovnicul, ci el este cel care ne alege pe noi. Credinciosul știe că și-a găsit duhovnicul când simte că povățuirile părintelui aduc liniștire în sufletul lui și-i sădește și întărește dorința de îndreptare. Părintele Teofil Pârâian recomanda cu căldură: „e bine, totuși, să îți cauți un duhovnic. Și, dacă nu-l găsești, să te rogi lui Dumnezeu să ți-l descopere, și, dacă îl găsești, să te ții de el. Pentru că un duhovnic n-are motiv să se impună cu severitate între tine și Dumnezeu, ci trebuie să reflecte dragostea lui Dumnezeu față de păcătoși, intervenind între păcătos și Dumnezeu, spre binele păcătosului”.

Unii părinți duhovnicești obișnuiesc să recomande pe unul sau pe altul, fie pentru că sunt prea asaltați de avalanșe de credincioși pentru administrartea Sfintei Taine a spovedaniei, fie pentru că fug de spovedirea mirenilor de teama ispitelor pe care ar putea să le aducă viața din lume, de care au vrut să și scape prin votul monahal îmbrățișat. Credem că e o practică mai puțin ortodoxă.

Apoi, mai susținem că duhovnicul nu trebuie să fie, neapărat, pe placul nostru, ca nu cumva să ne simțim dezlegați de unele înclinații și porniri păcatoase, printr-o falsă complicitate cu duhovnicul, care, vom zice noi, „înțelege” căderile omenești. La duhovnic nu se merge la vorbărie ci la tratament. Din acest motiv, părinții Patericului recomandau ca duhovnicii să nu primească prea des pe ucenicii lor în chilia lor ca să nu se întemeize altfel de relații subiective nefolositoare unei mărturisiri obiective și corecte.

„Vrednicia morală de a ști păstra «distanța» care generează «apropierea» e poate mai de preț decât darul de a fi «numai aproape». A fi «aproape» impică primejdia de a nu mai putea fi «departe». După cum e dăunător activității duhovnicești ca preotl să păstreze numai «distanța» fără «apropiere» de credincioși, tot atât de dăunător este să nu știe păstra «distanța» împreună cu «apropierea»”.

În ceea ce privește dilema alegerii unui duhovnic mirean sau monah, părerile pot fi împărțite, dar vom căuta să oferim argumentele care să ne orienteze cu responsabilitate către una dintre opțiunile spirituale de pocăință și mărturisire, binecunoscută fiind realitatea că indiferent de săvârșitor, Sfânta Taină a Spovedaniei este validă și eficientă.

Canonic vorbind, „pe preotul de mir și călugărul duhovnic, canoanele și pravilele îi privesc cu egală importanță și de o egală valoare, dând chiar anatemei pe aceia care ar ocoli să se lase cuminecați de un preot legiuit căsătorit, preferând pe altcineva”.

E o realitate astăzi faptul că foarte multă lume de la sate ori de la orașe, mai ales, aleg să se spovedească la duhovnici de la mănăstiri, folosindu-se de pretextul vieții morale superioare din comunitățile monahale. Această practică poate comporta mai multe efecte. Pe de o parte, criteriile de spovedanie pentru viețuirtorii monahi sunt mult mai stricte și mai aspre, ceea ce, pentru unii ar genera sminteală, văzând rigorismul cercetării păcatelor și canonul greu pe care îl primesc, iar pentru alții ar putea să nască o stare de laxism spiritual, transformând pocăința într-o formalitate a asumării păcatelor prin auto-învinovățire.

Pocăința nu e tot una cu auto-învinovățirea. Pocăința conduce la căutarea remediilor și la dorința de îndreptăre, în timp ce auto-învinovățirea este o atitudine de auto-convingere, uneori formală și forțtă a stării de păcat, fără sismțire reală, având de cele mai multe ori ca efect deznădejdea învârtirii într-un cerc fără scăpare.

Mai menționăm faptul că, prin invadarea mănăstirilor cu problemele lumești se întreține o distragere a atenției călugărilor de la misiunea pe care și-au asumat-o prin vocația monahală. Au vrut să scape de lumea aceasta și aceeași lume le este prezentată mai detaliat și mai intim prin ispitele și păcatele credincioșilor. Nefiind în mijlocul lumii, sufletul călugărului ar putea fi tulburat de păcatele pe care este nevoit să le audă și care re-creează imaginea lumii, de care, prin aderarea la monahism, se presupune că s-a lepădat.

Pentru că nu mai trăiesc printre oameni, monahii nu sunt în măsură să înțeleagă la adevărata valoare greutățile cotidiene pe care le întâmpină crediciosușii în viața lumească. Canoanele aspre ce privesc oprirea de la împărtășire pentru perioade îndelungate în contul unor păcate lumești ar putea să îndepărteze pe creștinul de rând de la comunitatea eclezială. Și apoi este nepotrivit să se ceară îndrumări referitoare la viața de familie atâta vreme cât monahii nu sunt familiarizați cu un astfel de stil de viață.

De aceea, scrierile referitoare la calea de alegere a duhovnicului invită pe mireni să aleagă drept călăuzitor și povățuitor al vieții spirituale pe preotul paroh. Se pleacă de la premisa că preotul paroh este cel mai bogat în viziunea duhovnicească asupra lumii, ca unul ce trăiește în mijlocul ei. Parohul este cel ce cunoaște (sau ar trebui să cunoască) frământările tuturor enoriașilor lui, și astfel să îndrume, cu pași mici pe cei ce se luptă de pe baricadele lumii cu provocările pierzătoare de suflet.

Această alegere are un dublu efect, credinciosul are posibilitatea de a-l vizita des pe duhovnic, neridicându-se baricada ajungerii până la cine știe ce mănăstire, iar în al doilea rând, prin spovedirea la paroh, alături de ceilalți mebrii ai comunității parohiale, se dezvoltă sentimentul iubirii frățești față de totți fiii lui Dumnezeu prin har și se întărește spiritul de apartenență responsabilă la viața comunității în care se simte inclus.

Concluzionăm până în acest punct al analizei că, opțiunea alegerii duhovnicului reprezintă o decizie importantă pe care creștinul, care dorește să se bucure toate darurile duhovnicești, trebuie să o facă cu toată responsabilitea și în modul cel mai realist cu putință. Ceea ce se caută la duhovnic sunt aspectele de ordin duhovnicesc, referitoare la darurile sale duhovnicești și la viața sa interioară dobândite printr-o viețuire curată.

Duhovnicul trebuie să fie un puternic credincios și un mare mărturisitor al credinței sale. „Dintre toate darurile pe care trebuie să le căutăm și să le apreciem la părintele duhovnicesc, cel mai de preț este dreapta socoteală sau discernământul duhovnicesc. Un astfel de duhovnic poate să discearnă felurile gândurilor care ne învăluie: îngerești sau dumnezeiești, omenești sau drăcești și să ne dea sfatul mântuitor, de suflet folositor”.

II. 2.2. Însușirile duhovnicului-catehet

Am adăugat în subtitlu că vom creiona calitățile duhovnicului – catehet tocmai pentru că duhovnicia este strâns împletită cu catehizarea. Nu se face transformare a credinciosului doar lăsându-l să-și descarce sufletului, ci comunicarea „diagnosticului” și a „tratamentului” putem spune că este inclusă în slujirea duhovnicească.

Sfântul Apostol Pavel, în epistola sa adresată din Milet preoților din Efes, acordă o priorotate deosebită persoanei preotului și calităților acestuia: „luați aminte de voi” mai întâi și după aceea „de toată turma” (Fapte 20, 28). Această idee este prezentată și mai pregnant în catalogul virtuților pe care le pune în fața ucenicilor săi, Timotei și Tit. Sfântul Apostol Pavel a hotărât că preotul „se cuvine (…) să fie treaz, cuminte, cuviincios, destoinic să învețe pe alții, nebețiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câștig urât, ci blând, pașnic, neiubitor de argint, bun chivernisitor în casa lui și de Biserica lui Dumnezeu” (I Tim. 3, 2-7), „nu grabnic la mânie, drept, cuvios, înfrânat” (Tit 1, 7-9).

Din învățătura adresată viitorului duhovnic reținem că acestuia i se recomandă să învețe fără sfială pe cei ce vin la el, fiind dator a fi cu adevărat un exemplu pentru credincioși. Valoarea sa de model se bazează pe virtuțile sale morale dintre care enumerăm: înfrânare, smerenie, evlavia, sfințenia, lucrarea faptei bune, rugăciunea pentru folosul celorlalți ca și pentru sine ca Dumnezeu să-i dăruiască înțelepciunea în măsură să îndrepteze care cer ajutorul său.

Însușirea de căpetenie – moralitatea, e bine nu doar să fie declamată și să fie întemeiată pe aderarea la niște principii demne, ci să fie chiar un mod de viață. Seninătatea alături de îngăduința și iubirea creștinească sunt însușiri care fac parte din construcția personalității catehetului. Prin seninătate ar trebui să se înțeleagă calitatea preotului care se naște din stăpânire de sine, din împăcarea cu Dumnezeu, cu propria conștiință și cu variatele provocări ale acestei lumi, fiind întărită de perseverența în cunoașterea învățăturilor biblice ori patristice, perspectiva optimistă de viață.

Darurile divine ce își găsesc izvorul în seninătate sunt liniștea, blândețea, calmul. Iar ceea ce unește toate aceste calități și le încununează este virtutea creștinească a iubirii, căci actul catehizării este un act de apostolat iar lucrarea apostolească nu se poate săvârși fără dragoste și jertfelnicie.

Dar nu numai dimensiunea pozitivă a moralității sale îl recomandă pe preotul duhovnic în fața enoriașilor săi ci și instrucția sa teologică. Astfel se cere preotului duhovnic să cunoască învățătura dreaptă a Bisericii Ortodoxe dar se recomandă să nu lipsească din cultura lui nici cunoștințele despre viața mistică. Aceste două aripi ale urcușului duhovnicesc vor fi valorificate atunci când credinciosul va fi tras din iadul patimilor și apoi ridicat pe culmile vederii lui Dumnezeu.

Cultura atât de necesară preotului sunt revelate în scaunul spovedaniei când trece alături de penitent prin toate fazele mărturisirii. Preotul Profesor Dumitru Stăniloae consideră că actul mărturisirii este un adevărat „fapt duhovnicesc când duhovnicul unește în persoana sa, pe lângă har, toate calitățile sale de om al lui Dumnezeu pus pentru oameni. Destoinic să știe chema pe credincioși și să știe rămâne, atât înainte cât și după mărturisire, prietenul intim și confidențial, neștiut decât de către penitent și de Hristos, care a dat dezlegarea prin atingerea preotului duhovnic”.

A modela după tipare divine sufletul omenesc este o lucrare de taină nu tocmai ușor de împlinit. „Cultura preotului îi servește mai întâi pentru explorarea sufletului penitentului, în cele mai intime cute ale sale, iar după ce i-a citi sufletul, se cere ca, cu socotință și destoinicie să-l ușureze pe acela cu învățătura”.

De asemenea, duhovnicul catehet trebuie să fie un bun pedagog creștin plin de darurile învățătorești ale Pedagogului Deșăvârșit – Mântuitorul Iisus Hristos. I se cere să fie și un fin psiholog care să privească cu dragoste dar mai ales cu dragoste la neputința omenească, un învățător religios, un dascăl creștin în adevăratul sens al cuvântului.

Asta nu înseamnă că trebuie asimilată psihanaliza ca metodă de analiză spirituală în cadrul Sfintei Taine a Spovedaniei, însă „o cunoaștere a subconștientului penitentului în scaunul mărturisirii este necesară și joacă un rol important în descoperirea anumitor maladii spirituale tăinuite. Viața sufletească conștientă este condiționată de cea subconștientă, pe care duhovnicul nu reușește să o cunoască, rămân pentru dânsul necunoscute o sumă întreagă de fenomene de natură morală”.

Ca și duhovnic catehet, condiția esențială care le reunește într-un mănunchi duhovnicesc pe toate celelalte și care care trebuie împlinită și desăvârșită este să se dovedească el însuși un credincios veritabil al lui Hristos în care virtuțile teologice – credința, nădejdea și dragostea – se lucrează neîncetat, și numai pe această bază va fi în măsură să transmită și altora sfaturile, povățuirile și îndrumările necesare vieții spirituale.

Încă de pe când se pregătește omul pentru preoție, îi trebui multă învățătură dar și mai multă educație; multă cultură și mai multă trăire, multă carte și mai multă credință. „Vasul ce se pregătește pentru preoția sacramentală să aibă știință după chipul paulin și hrisostomic. Nu biblioteci vii sau depozite de teorii și controverse savante, ci să fie un om cu o concepție unitară de viață, din care să țâșnească o convingere adânc religioasă, făcându-se apostolul ei printr-o forță irezistibilă misionară și de cucerire a credincioșilor pentru dobândirea împărăției lui Dumnezeu. Candidatul la preoție care este plin de cultură, dar fără a trăi pe Hristos, rămâne un Saul învățat dar niciodată nu va deveni un Pavel convertit, căci tot ceea ce a învățat din cărți fără să fie trecut în caracterul său preoțesc, va fi ca o haină căreia îi lipsește căptușeala”.

Aceste aprecieri asupra destoiniciei preoțești ne îndeamnă ca, la încheierea acestei secvențe de cercetare, să concluzionăm că duhovnicia se dobândește prin cultură, evlavie dar și prin experiență. Fiecare „alt” duhovnic și fiecare credincios care îngenunchează în fața persoanei care-L reprezintă pe Mântuitorul Hristos în chip tainic este o „sursă bibliografică” inepuizabilă de cercetare a tainelor sufletești.

De aceea „duhovnicul trebuie să culeagă de la toți duhovnicii tot ce este bun; să-i copieze pe toți; să asculte pe toți cum cântă fiecare cu vioara lui în orchestra Bisericii lui Hristos, simfonia izbăvirii; și niciodată să nu se considere că el are un Stradivarius. Astfel, duhovnicul, îmbrăcat în haina smereniei, învață arta duhovniciei toată viața”.

II. 2.3. Comportamentul duhovnicului în scaunul spovedaniei

Pentru început redăm rândurile extrase din învățătura pentru spovedanie care exprimă motivația pentru căutarea Sfintei Taine a Spovedaniei, căci „mărturisirea este a doua curățire și ca al doilea Botez. Drept aceea se cuvine ca noi toți, mireni și monahi, clerici, preoți și arhierei să ne mărturisim păcatele și nici unul din noi să nu ne depărtăm de la aceasta, pentru că toți am greșit și păcătuim; să nu uităm că Mântuitorul și Judecătorul vine; drept care și apostolul zice: «să lepădăm dar lucrurile întunericului și să ne îmbrăcăm în armele luminii» (Romani 13, 12). Și cum că tuturor le este de trebuință mărturisirea sau pocăința, însuși apostolul Iacob întărește zicând: «mărturisiți-vă unul altuia păcatele și vă rugați unul pentru altul ca să vă vindecați» (Iacov 5, 16)”.

A analiza și a vindeca durerile și neputințele sufletești ale oamenilor este „arta artelor și știința științelor”. Misiunea taină a administrării pocăinței cere păstorului de suflete înțelepciune, discernământ critic, dexteritate, intuiție psihologică și deosebit tact pedagogic în vederea îndrumării și sfătuirii cu folos precum și pentru a administra cele mai potrivite leacuri de tămăduire a bolilor sufletești.

Pentru a începe spovedirea credinciosului, preotul este nevoit să se interogheze asupra corectitudinii credinței mărturisite, a gradului de conștientizare a păcatului, a gravității stării de cădere a păcătosului sau a înălțării harice ori asupra nivelului de căință al penitentului. Aflând răspunsurile la toate nedumeririle sale în urma cercetării celui aflat în fața sa, se poate trece la confesiunea propriu-zisă. Verificarea credinței credincioșilor este foarte utilă la începutul primei spovedanii, ulterior se va trece peste această secvență și se va cerceta doar dacă credinciosul a mai îmbogățit comoara sa de valori creștine.

Trecând acum la felul purtării preotului – catehet în scaunul spovedaniei, oameni cu experiență în domeniul practicii duhovnicești confirmau că cel ce spovedește trebuie să aibă un comportament marcat de „privirea blândă, tonul îmbietor și vorba dulce” pentru a-l convinge pe penintent să capete încredere, să-și descopere bunăvoința și să-și deschidă sufletul. „Duhovnicul care primește mărturisirea trebuie să stea liniștit, cu bună cucernicie și blând cu sufletul, arătând cu căutarea feței sale, dumnezeiasca dragoste, iar cel ce se spovedește să stea cu îndrăzneală, cu frică dumnezeiască și cu cucernicie înaintea duhovnicului care dă și iertarea”

Pornind de la realitatea că oamenii nu sunt la fel și nu există rețete universale de „remediere” a suferințelor sufletești, duhovnicul se vede nevoit „să-i trateze pe fiecare în unicitatea și individualitatea persoanei lor, ținând cont de temperament, condiția socială și starea lor religios-morală”.

Credincioșii se apropie de obicei de scaunul mărturisirii cu dorința de a-și ușura sufletul, dar însoțiți de o oarecare neliniște, chiar teamă provocată de eventualitatea unei mustrări aspre, poate chiar umilitoare din partea duhovnicului, înainte ori după dezlegarea păcatelor. Această stare de teamă este constructivă dacă nu este generată de asprimea duhovnicului, caz în care drumul penitentului spre eliberare poate deveni anevoios. Este firească neliniștea sufletească chiar și teama pentru cei care au conștiința încărcată și care conștientizează importanța Tainei Pocăinței, explicabilă până la un punct și mustrarea preotului.

„Da, în scaunul sfintei Mărturisiri duhovnicul, pe lângă învățător și medic sufletesc, apare și în calitatea de judecător, căruia îi revine datoria să aprecieze moral faptele săvârșite de penitent, legând sau dezlegând după caz, să sea epitimia cuvenită, chiar să și mustre. Dar mustrarea duhovnicului să fie totdeauna cea a părintelui iubitor față de fii. În scaunul Sfintei Mărturisiri duhovnicul este și judecător, dar în primul rând părintele sufletesc al celor încredințați păstoririi sale și deci trebuie să aibă față de ei și față de oricine atitudinea corespunzătoare”.

Scopul Sfintei Taine a Spovedaniei declarat de către Însuși Întemeietorul ei este acela de a aduce bucurie chiar și credinciosului cu cea mai încărcată conștiință. „Cu iubire părintească duhovnicul poate găsi totdeauna în mărtrisirea fiecărui penitent ceva ce poate fi apreciat și lăudat. (…) Felul acesta de a-și descoperi lăuntrul sufletesc nu trebuie să-l treacă cu vederea duhovnicul și să găsească un cuvânt de apreciere pentru penitent oricare i-ar fi abaterile morale și pe care, desigur, le va condamna dând lămuririle și sfaturile necesare”.

Emoționante sun cuvintele marelui duhovnic de la Sâmbăta de Sus, trecut la viața veșnică, Arhimandritul Teofil Pârâian. Acesta își descria în cuvinte simple și pe înțeles atitudinea în fața penitentului. „Eu, ca duhovnic, trebuie să lucrez cu inimă de părinte, nu trebuie să lucrez cu inimă de judecător, chiar dacă am și posibilitatea aceasta și capacitatea aceasta – de a fi judecător. Îl ajut pe om mai mult cu inimă de părinte, pentru că el și zice către mine că sunt părinte”.

Vom mărturisi că se cade ca „duhovnicul să nu interpreteze sfânta taină a Mărturisirii numai ca dezlegare de păcate însoțită de mustrare însoțită de aspră mustrare. Viața morală creștină nu înseamnă simplu lipsa păcatului, ea pretinde imperativ prezența virtuții. Duhovnicul să nu fie în scaunul sfintei Mărturisiri un căutător de păcate, ci deschizător de drum spre bucuria vieții duhovnicești prin tratamentul părintesc aplicat penitenților”.

Reiese din aceste remarci duhovnicești că toate îndemnurile, sfaturile, canoanele oferite de către preotul duhovnic trebuie să fie în concordanță cu nivelul de pocăință, de conștiință a propriei vinovății, de sensibilitate la prezența adevărului și frumuseții vieții hristice, de discernământ între rău și bine.

Astfel, duhovnicului i se recomandă să identifice și să propună „cele mai utile sfaturi și cele mai prețioase îndemnuri referitoare la modalitățile de prevenire, înlăturare și vindecare a patimilor, pentru a normaliza penitentului stilul de viață și a-l pune în deplin acord cu viața lui Hristos”.

Până în vremurile noastre, această învățătură s-a păstrat și s-a transmis prin Moltifelnicul creștin ortodox care conține câteva îndrumări, am zice de căpătâi, ce merită amintite. Astfel părinții duhovnici duhovnicii sunt invitați să nu lenevească în slujirea lor și să nu aștepte să vină păcătoșii la pocăință ci să le iasă în întâmpinare, să-i caute și să-i cerceteze pentru a-i smulge din năravurile cele rele și pentru a-i aduce la Dumnezeu.

Preotul duhovnic să primească spre spovedanie pe cei care vin cu inimă curată și cu umilință și să nu primească mărturisire de la cei ce sunt mânați spre deschiderea inimii de beție ori mâncare peste măsură. I se cere apoi preotului duhovnic să nu săvârșească vreodată Sfânta Taină a Spovedaniei urmărind vreun folos material ori financiar, ci să caute împlinirea marii datorii de a mântui suflete și de a se îngriji de îndreptatrea multora.

De asemenea, preotului duhovnic i se cere să respecte canoanele Bisericii lăsate de Sfinții Părinți ori de deciziile sinodale, nici asprindu-le, nici ușurându-le, pentru a nu se face părtași păcatelor străine. Îndrumările Molitfelnicului întăresc caracterul tainic și sfințitor al mărturisirii și de aceea nimeni nu trebuie să se socotească deasupra înțelepciunii Sfinților Părinți. Niciun duhovnic să nu amăgească și să se considere pe sine mai aspru ori mai iertător pentru a nu se face părtaș păcatelor pe care oamenii le fac fără sfială. Așadar, respectarea canoanelor să fie norma de conducere în dirijarea oamenilor spre mântuire, încredințați fiind de reala iertare a păcatelor creștinilor spovediți.

Excepții de la canoanele bisericești se pot în câteva situații bine definite în Moltifelnic.: „când cineva vine către dânsul și se arată cu căință fierbinte și plină de umilință pentru păcatele sale, cu adevărată mărturisire a greșealelor sale, cu adâncă și duioasă frângere a sufletului său, iar cu adevărată părăsire a faptelor lui celor rele, cu depărtare de dânsele și cu inimă curată, încă și cu nefățarnică silință către faptele cele bune însoțite de înfrânare și milostenie. Că acestea sunt lucruri bune, le mărturisesc și sfinții părinți. Deci pe unul ca acesta să-l primești și cu dragoste să-l mângâi, și-i poți face încă și ceva ușurare din canoane spre folosul lui; iar într-alt chip, nu. Să știi încă și aceasta, o duhovnice, că scopul Bisericii este de a îndemna și a atrage pe toți către Dumnezeu cu dragostea învățăturii celei bune, fără a lăsa pe nimeni întristat. Că Dumnezeu caută căință de la noi toți, ca pe toți să ne mântuiască și nimeni să nu piară”.

O altă recomandare făcută preoților duhovnici se referă la cercetarea păcatelor tuturor conform priceperii și înțelegerii fiecăruia, în funcție de starea socială, de cultura religioasă, de educația morală pe care a însușit-o, de înțelepciunea sa, de experiența spirituală a fiecăruia.

De asemenea, preotul duhovnic e dator să îi le amintească credincioșilor să nu uite de biserică în perioadele de mari sărbători ori în afara posturilor mari de peste an. „Ba unii dintr-înșii petrec tot Postul cel Mare fără nici o grijă de mântuirea sufletului lor și tocmai aproape de Paști, când nu numai că nu pot să se folosească, dar nici să audă măcar bine canonul ce li se dă de duhovnic, atunci vin și, ca niște furi de cele sfinte, se fac a se mărturisi și ei, rătăciții, amăgindu-se cu nădejdi mincinoase; ci, ca și cum ar fi fost curățiți de păcate, cu cutezare obraznică se apropie de cele Sfinte și așa întinați se împărtășesc cu preacuratele și Sfintele Taine. (…) Oricine nu va asculta, pe acela să-l arătați Bisericii, ori să-l lăsați cu totul neîmpărtășit cu Sfintele Taine, până când se va întoarce și-și va recunoaște păcatul său”.

Li se mai „poruncește” duhovnicilor să aibă grijă de cei bolnavi, ca nu cumva, nechemând la timp preotul, credincioșii parohiei să nu moară trupește și sufletește, fără a se fi mărturisit în prealabil. Când va auzi că se îmbolnăvește un enoriaș să-l cerceteze din timp și să-l spovedească și să-l împărtășească cu Sfintele Taine pentru a-l îndrepta după învățătura bisericească, întărindu-i credința și învățându-l să aibă nădejde în viața veșnică. Variante mai vechi ale Molitfelnicului rânduiau ca cei muribunzi care nu ascultau de îndemnările preoților, ca niște necredincioși, nici să nu fie îngropați la Biserică.

Vom încheia însă analiza acestui capitol cu cuvintele frumoase din canonul 102 al Sinodului Quinisext Ecumenic de la Constantinopol din anii 691-692 care sfătuia pe duhovnici să se poarte „cu înțelepciune față de păcătoși și cu măiestrie asemănătoare aceleia pe care o folosesc medicii în tratarea bolnavilor”.

Conținutul acestui canon intitulat sugestiv Măiestria Duhovnicului, care evidențiază importanța pe care trebuie să o acorde duhovnicii în administrarea Spovedaniei, va fi reprodus spre înțelepțire în cele ce urmează: „Se cade ca cei ce au primit de la Dumnezeu puterea de a lega și dezlega să cerceteze felul (calitatea) păcatului și aplicarea spre întoarcere a celui ce a păcătuit și, astfel, să aducă bolii vindecarea potrivită, ca nu cumva, folosindu-le pe amândouă fără măsură, să greșească în privința izbăvirii celui încărcat (suferind). Căci nu este simplă boala păcatului, ci felurită și în multe chipuri, și născătoare de multe vlăstare ale stricăciunii, din care răul se revarsă din plin și merge înainte până s-ar opri prin puterea vindecătorului (a doctorului). Drept aceea, cel ce arată știință doctoricească (medicală) în privința sufletului mai întâi trebuie să cerceteze starea (dispoziția) celui ce a păcătuit, și dacă înclină spre sănătate sau dimpotrivă, cheamă la sine însăși boala prin năravurile sale; să vegheze cum se îngrijește în vremea aceasta (între timp) de întoarcerea (restabilirea) sa, și dacă nu se împotrivește meșterului (doctorului), și vătămarea sufletului se oprește din pricina folosirii doctoriilor puse asupra ei, și astfel să se măsoare milostivirea după vrednicie. Căci tot cuvântul (toată grija) lui Dumnezeu și al celui căruia i s-a încredințat cârmuirea de păstor (pastorală) este să aducă înapoi (să întoarcă) oaia cea rătăcită și să vindece pe cea mușcată de șarpe și (dar) nici să o împingă spre prăpastia deznădăjduirii și nici a slăbi frâna spre moleșirea și spre disprețuirea vieții; ci în orice chip să stea împotriva suferinței (patimii), fie prin doctoriile cele mai aspre și mai iuți, fie prin cele mai moi (suportabile) și mai blânde (ușoare) și să se nevoiască (lupte) spre închiderea (cicatrizarea) rănii, cercetând roadele pocăinței și îngrijind cu înțelepciune pe omul cel chemat spre strălucirea cea de sus. Așadar, trebuie ca noi să le știm pe amândouă, și pe cele ale asprimii, și pe cele ale obiceiului (cerute de obicei), dar să urmăm chipul cel mai îndătinat la cei care nu primesc asprimea, precum ne învață pe noi Sfântul Vasile” .

CAPITOLUL AL III-LEA

CATEHIZAREA TINERILOR PRIN SFÂNTA TAINĂ A SPOVEDANIEI

„N-am venit să chem pe cei drepți,

ci pe păcătoși la pocăință!” (Marcu 2,17)

III. 1. Tinerii și provocările lumii contemporane;

Multiplele sunt așadar provocările și ispitele trupești ori sufletești cu care se confruntă tinerii în vremurile noastre, de aceea le vom selecta pe cele mai reprezentative vârstei tinereții și le vom analiza într-o ordine pe care am considerat-o progresivă, de la cele mai puțin puțin dăunătoare până la cele mai ucigătoare de suflet și de trup. Precizăm totuși că o astfel de ordonare nu trebuie să denatureze percepția asupra gravității păcatelor, căci nu există păcate mici și mari, ci păcate care încep ușor dar se dezvoltă în patimi greu de biruit. Fiecare păcat mic este „rampa de lansare” spre păcate mari, depinde doar de „privirea” săvârșitorului.

Părintele duhovnic Ioanichie Bălan semnala că păcatele de care sunt stăpâniți astăzi tinerii de la sate și orașe, mai ales pe elevii de liceu și studenți, sunt puține dar cu efecte devastatoare asupra sănătății spirituale actuale și de viitor.

„Primul este desfrâul sub toate formele lui, alimentat în ultimul timp de filmele pornografice, revistele și publicațiile cu tot felul de imagini imorale și de îmbrăcămintea indecentă, necuviincioasă a femeilor de azi. La acestea se adaugă televizorul, discotecile petrecerile de noapte, distracțiile de tot felul etc. (…) Al doilea mare păcat este avortul în rândul fetelor , ca urmare a campaniei organizate de distrugere a tineretului prin pornografie, prin prostituție, prin înstrăinare de Biserică și prin lipsa totală de catehizare în școli licee și facultăți. Al treilea mare păcat al tinerilor elevi și studenți, îl formează practicile oculte de proveniență asiatică (…) având ca scop crearea unui haos spiritual și împingerea lor, în cele din urmă , în prăpastia necredinței și a indiferentismului religios”.

La această enumerare vom adăuga și consumul de alcool și droguri cu grade diferite de risc, utilizarea nechibzuită a instrumentelor și tehnologiilor informaționale și de comunicare moderne.

Am ales să ne ocupăm mai întâi de patima vremurilor noastre – Internetul – căutând să evidențiem până la ce punct tehnologiile moderne sprijină pe om și de unde încep să-l încurce.

Asemenea unui „templu al plăcerilor”, internetul are în „subordinea” lui foarte mulți adepți. Am folosit termenul de „subordine” pentru că tehnologiile moderme au marele „dar” de a subjuga timpul omului și de a-l cheltui de cele mai multe ori fără vreo țintă sau în urmărirea susținută a unei ținte virtuale false și lipsite de necesitate reală. „Pierderea vremii pe internet în ceea ce generic se numește distracție este un afront direct adus lui Dumnezeu. Dacă internetul ar fi fost de așa mare trebuință, I-ar fi fost greu lui Dumnezeu să-l facă inginer pe Adam și să stăpânească și peste unealta asta de pierzanie? Nu se observă oare că, cu cât avem tehnică mai sofisticată, singurătatea se insinuează și mai mult (vezi fenomenul facebook)? Asta pentru că vrem relații virtuale, camere video peste tot, lumi imaginare”.

Efectele toxice ale excesului de internet sunt întărite de mărturii, fapte și dovezi medicale incontestabile. Într-o conferință desfășurată în America, dependența de internet a fost inclusă pe lista bolilor care impun tratament asemănător consumatorilor de alcool, droguri sau dependenților de jocuri pe calculator. Au fost depistate la dependenți de internet simptome precum stări de nervozitate ori tremurături, atitudini negativiste, invidie și egoism, atunci când pacientul este îndepărtat de internet.

La nivel mondial, statisticile arată că de cea mai mare popularitate se bucură internetul printre tineri. Riscurile majore cu care se confruntă tinerii utilizatori de internet se pot grupa în cinci mari categorii:

caracterul necenzurat și nestructurat al internetului: informația de pe internet este de cele mai multe ori dezorganizată și nu poate oferi întotdeauna o imagine obiectivă și completă asupra subiectului cercetat;

securitatea „fictivă” a datelor personale oferite pe site-urile de socializare și expunerea la comunicare și chiar stabilirea de întâlniri cu persoane necunoscute abordate on-line;

efectele toxice ale pornografiei care invadează agresiv paginile accesate;

consumarea materialelor postate pe site-uri care incită la ură și violență;

incitarea și amplificarea solicitării sexuale;

Facem precizarea că nu putem blama în totalitate existența și prezența internetului, pentru că cea mai mare parte a vinei este în ochii și în mâna consumatorului. Deci, a nu se înțelege eronat că toți cei care folosesc internetul sunt condamnați la pierderea mântuirii, pentru că există și materiale care sunt folositoarea minții, sufletului, sporirii intelectuale.

„Ce frumos e să constați că în zarva pe care o crează internetul se găsesc și lucruri bune, dacă nu chiar extraordinare! Bunăoară, cărțile de folos pentru suflet, site-urile creștin-ortodoxe, forumurile de discuții pe teme duhovnicești, întrebările și răspunsurile oferite de duhovnici renumiți, muzica de cult sau clasică, bibliotecile on-line, site-urile de cultură generală sunt doar câteva exemple de lucruri folositoare”.

Privit în evoluția lui, internetul, ca mijloc de comunicare, a cunoscut o explozie fără precedent, atât în tehnologie cât și în aria de interes a tinerilor, evidențiindu-se o metamorfoză extraordinară.

Însă, „internetul este și va rămâne un instrument al neliniștii prin aceea că unește sute de popoare și milioane și milioane de utilizatori. Meritul metamorfozei nu acoperă pagubele pe care internetul le face în special sufletelor. (…) Practic, în fiecare secundă, păcatul crește, se solidifică, se diversifică. Omul care folosește des internetul, chiar dacă n-ar avea sunet, tot ar fi tulburat, pentru că e greu să faci față acestui stăvilar de oameni, obiceiuri, apucături, pasiuni, obsesii”.

O altă patimă care intensifică printre rândurile tinerilor de vârste mai mici sau mai mari este alcoolismul. Dacă desprindem nuanțele acestui termen general, fie că vorbim despre beție înțelească ca și consum excesiv de alcool, fără a se repeta acest fenomen cu regularitate, fie că vorbim despre dependența de alcool ca preocupare permanentă pentru procurarea și consumarea cu regularitate a băuturilor alcoolice, efectele sunt întotdeauna devastatoare și distructive atât pentru propria ființă – trup și suflet – dar mai ales în ceea ce privește relațiile cu semenii.

O privire sumară în istoria biblică scoate la iveală faptul că băuturile alcoolice, cu precădere vinul, nu lipsește dintre paginile scripturistice. Ca orice provocare spirituală și trupească, problema nu se pune în cazul consumului chibzuit ci când se creează o dependență care pune stăpânire pe om. În această ordine de idei, Sfântul Apostol Pavel afirma: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva” (I Cor. 6, 12).

Alcoolul nu trebuie privit ca fiind dăunător în sine, căci vinul poate fi privit și ca aliment. Sfântul Apostol Pavel recomanda lui Timotei: „De acum nu mai bea apă, ci folosește puțin vin, pentru stomacul tău și pentru desele tale slăbiciuni” (I Tim. 5, 23). Asemenea unui medicament, luat în cantitate mică, vinul este chiar tămăduitor. Așadar, vinovată nu este via ci cel care nu știe să fie cumpătat în consumul rodului ei.

Alcoolismul este însă dăunător pentru că afectează pe om în întregime, din punct de vedere fizic, psihic, afectiv și spiritual. Efectele sunt multiple și multe dintre ele sunt ireversibile: deformarea personalității, îmbolnăvirea sistemului nervos, împuținarea celulelor nervoase, distrugerea ficatului și a stomacului, tulburări fizice și psihice, disperare, izolare, rușine, imaturitate, lipsa respectului de sine, vinovăție.

Aceste efecte sunt descrise și în Biblie în Pildele lui Solomon: „Pentru cei ce zăbovesc pe lângă vin, pentru cei ce vin să guste băuturi cu mirodenii. Nu te uita la vin cum este el de roșu, cum scânteiază în cupă și cum alunecă pe gât, căci la urmă el ca un șarpe mușcă și ca o viperă împroașcă venin. Dacă ochii tăi vor privi la femei străine și gura ta va grăi lucruri meșteșugite, vei fi ca unul care stă culcat în mijlocul mării, ca unul care a adormit pe vârful unui catarg” (Pilde 23, 29-31).

Scopul vieții bețivului e să bea, uită mântuirea. În slujba țelului depune eforturi susținute, sacrifică orice și pe oricine pentru împlinirea patimii lui. Această boală îl face pe om dușman cu sine, prin acțiunile sinucigașe, cu ceilalți din jurul său, mai apropiați ori mai îndepărtați și, nu în cele din urmă, îl pune pe om în dușmănie cu Dumnezeu. Ori această stare ne-naturală în care cade omul nu este conformă cu planul divin față de coroana creației sale – omul.

De aceea Sfântul Apostol Petru îndemna ca, în fața oricărei ispite diabolice, „Fiți treji, privegheați. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită, căruia stați împotrivă, tari în credință!” (I Petru 5, 8-9).

Flagelul drogurilor avansează puternic printre tinerii vremurilor contemporane. Drogurile reprezintă o formă mult mai gravă de dependență decât consumul de alcool tocmai pentru că produc efecte asupra trupului mult mai grave decât alte păcate. Pasul până la moarte este mult mai mic în cazul consumatorilor de droguri. Drogurile se constituie într-un atentat iminent la viața omului ca dar al lui Dumnezeu pentru creația sa.

Motivele pentru care tinerii încep să consume droguri sunt multiple: familia, anturajul, mediul social și cultural, însă dependența este mult mai ușor de instalat decât în cazul alte patimi.

Ca și în cazul alcoolului, dar în formă mult mai gravă, consumatorul de droguri se confruntă cu efecte fizice (stări de tremur, iritare, tensiune, dureri musculare), psihice (izolare, egoism, complex de persecuție, activitate neuronală redusă) dar mai ales cu rupturi sociale ireversibile. Se consideră, și Biserica insistă asupra acestui fapt, principala vină a consumului de droguri de către tineri trebuie căutată și în școală, dar mai ales în familie care are lacune în manifestarea actelor de iubire față de copiii lor și aceștia recurg la droguri pentru a compensa bucuria ce le lipsea. Un tânăr care trăiește într-un mediu armonios nu va apela la substanțe stupefiante pentru că nu va găsi rațiunea pentru care ar trebui să renunțe la binele de care se bucură. Școala este doar mediul care oferă ocazii multiple pentru a debuta în consumul de droguri.

Tratamentul este oferit doar în instituții specializate și ar trebui să vindece două dimensiuni ale consumului de droguri: efectul și cauza. Însă de cele mai multe tratamentul de specialitate oferit reușește doar să îndepărteze pe tânăr dedependența de consum însă nu tratează și cauza sufletească ce a determinat acest fenomen, iar la cea mai mică „poticnire” în viață, „recidivistul” se întoarce la vechile practici.

Aici este secvența din vindecare în care își găsește teren propice, ca și provocare profesională, preotul duhovnic prin Taina Mărturisirii, dar această dimensiune a vindecării va fi prezentată într-un subcapitol ulterior.

Păcatul desfrânării am putea să spunem că este printre cele mai întâlnite și tolerate păcate din vremurile noaastre. Nu avem voie să furăm, să ucidem balene albastre și vulturi pleșuvi ori să înșelăm statul fără să devenim infractori dar avem voie să furăm soția altuia, ucidem copiii prin avort și putem să înșelăm iubirea și încrederea celuilalt în noi. Suntem martori, cu participarea sau fără voia noastră, la o „revoluție sexuală” fără precedent.

La rădăcina revoluției sexuale se află o eroare: cea care pune semn de egalitate între iubire și sex. În urma acestei erori familia și finalitatea ei – procreerea – au retrogradat de pe locul pe care se situează ontologic, pe treapta pe care totul se reduce la plăcere, iar copii sunt accidente. Iar familia este cea mai importantă pentru că reprezintă temelia unică și viabilă pentru societatea umană și este cea mai valoroasă sursă pentru fericirea omenească, deoarece familia este chipul lui Dumnezeu. Și Însuși Dumnezeu nu este solitar ci este familie.

Fie că vorbim de sexualitatea preconjugală – ca în cazul tinerilor – fie că facem referire la sexualitatea extraconjugală, în afară de incest și viol, toate formele de desfrânare violează angajamentul legământului pe care căsătoria e menită să-l stabilească.

Insistând asupra sexualității preconjugale, vom afirma că, în general, există două manifestări ale fenomenului menționat: una a relației accidentale dintre cunoștințe și alta a relației adânci și „serioase” ale unor persoane care intenționează să se căsătorească. „În primul caz, singurul scop este plăcerea – pentru distracție și satisfacție – cu accentul pe sine și pe nevoile și pe dorințele personale. Pentru că lipsește angajamentul personal și prin urmare, responsabilitatea personală, actul respectiv echivalează cu exploatarea celuilalt chiar și atunci când dorința este reciprocă. () În concepția Bisericii, cu alte cuvinte, actul sexual în afara angajamentului conjugal este păcat”.

Sfântul Apostol Pavel sancționa aspru toate aceste abateri de la puritatea sexuală (concubinajul, adulterul, homosexualitatea și toate formele de poftă sexuală) când recomanda „În Duhul să umblați și să nu împliniți pofta trupului. Căci trupul poftește împotriva Duhului iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia ca să nu faceți cele ce ați voi. Iar de vă purtați în Duhul nu sunteți sub Lege. Iar faptele trupului sunt cunoscute și ele sunt: adulter, desfrânare, necurăție, destrăbălare, …” (Galateni 5, 16-19).

Sexualitatea în afara căsătoriei este o deformare a iubirii reflectate de Dumnezeu în chipul său sădit în om la creație. Sexualitatea este și trebuie așezată doar alături de iubire în actul comun din sânul familiei. Oamenii sunt creați cu scopul de a se uni cu Dumnezeu , de aceea sunt încântați să se unească cu altă persoană. Iar unirea după perceptele divine aduce în valoare actul creației: nașterea de prunci.

Revoluția sexuală este cea care a răpit lumii două mari fericiri de durată, iubirea veșnică a lui Dumnezeu și iubirea pe toată viața a soțului sau a soției și a copiilor. S-a renunțat la bucuriile care se nasc din a te dărui și de a nu păstra nimic pentru sine în schimbul plăcerilor trecătoare, mărunte care îți impun să nu dăruiești complet, să păstrezi rezerve pentru egoismul personal.

Această cultură a desfrânării este strâns legată de alte cauze care au provocat-o și o întrețin constant: educația sexuală, pornografia, libertatea sexuală, provocările media. În fața acestor denaturări ființiale ale omului și a menirii lui pe pământ, Biserica trebuie să vină cu același mesaj, vechi dar consacrat și mereu vindecător – abstinenența în și pentru Hristos. Sănătos și actual este mesajului Sfântului Apostol Pavel când recomanda: „Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări și în fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă; Ci îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos și grija de trup să nu o faceți spre pofte” (Romani 13, 13-14).

Următorul păcat strigător la cer din vremurile noastre, este avortul. Cea mai interesantă latură a acestei crime este că ea se naște din păcatul descris anterior, desfrânarea. Avortul apare în momentul în care sexualitatea este înțeleasă denaturat, evitându-se finalitatea ei – procreerea. Această iubire schilodită și egoistă tratează copilul nu ca pe fructul iubirii angajate dintre soți, ci este accidentul care strică planurile adulților, este dușmanul familiei.

Astăzi avortul se realizează prin diverse forme directe sau indirecte. O necunoaștere ori o ignoranță a realității din partea partenerilor implicați conduce spre nerecunoașterea multor avorturi reale din cauza dezinformării care prezintă produse avortive ca fiind doar contraceptive. Fie că vorbim de pilule, produse injectabile care provoacă avortul ori chiar de intervenții chirurgicale periculoase, eliminarea copilului după concepere reprezintă o gravă încălcare a statutului omului nenăscut încă, dar și o denaturare a persoanei umane zidite de Dumnezeu după chipul Său.

„Fiecare ființă umană, fiind creată de către Dumnezeu, poartă chipul lui Dumnezeu și primește darul vieții pentru a-L slăvi pe Dumnezeu și a se bucura de comuniunea veșnică cu El. Învățătura creștină insistă așadar, asupra sfințeniei vieții omenești din momentul concepției”. Susținătorii avortului își construiesc întreaga pledoarie și mișcările pro-avort pe negarea faptului că fetusul nu este om cu adevărat.

Acuzând avortul încă din secolul IV, Sfântul Vasile cel Mare spunea: „Cea care cu bună știință distruge fetusul, va fi pedepsită pentru crimă … și la noi nu este după subtilitatea expresiunii de făt format sau neformat. (Canoanele 2 și 8)”. Biserică creștină mărturisește, așadar, că sufletul e creat la concepție. Dovadă a acestui adevăr este faptul că rânduiala liturgică sărbătorește zămislirea Sfântului Ioan Botezătorul (24 septembrie), cea a Maicii Domnului (8 decembrie) și a Mântuitorului Însuși de Buna vestire (25 martie). Deci, avortul făcut în orice moment al sarcinii se numește păcat pentru că e o formă de omucidere.

Revenim asupra ideii cu care am început tratarea avortului și vom concluziona că modul în care ne pronunțăm asupra moralității avortului, este în mare dependență de locul pe care-l atribuim sexualității în experiența omenească. Făcând referire la responsabilitatea creștină în Biserică dar și întreaga lume creată de Dumnezeu, Sfântul Apostol Pavel ne conturează o imagine asupra răspunderii noastre față de cei ce fac avorturile ca și față de victimile lui: „Așa și noi, cei mulți, un trup suntem în Hristos și fiecare suntem mădulare unii altora” (romani 12, 5).

Așa cum s-a putut evidenția din această succintă analiză a patimilor fundamentale ale tinereții, ceea ce subjugă rațiunea, emoția și voința tinerilor este dependența de hrănirea afectelor trupești. De la cele mai „inofensive” păcate până la cele mai „ostile” patimi, atacul demonic asupra omului încolțește din orice mișcare a trupului ori a sufletului pentru a robi creația lui Dumnezeu.

Dacă până aici s-au conturat simptomele, cauzele, manifestările și efectele păcatelor și a patimilor majore cu care se confruntă majoritatea tinerilor și de care mulți dintre ei sunt biruiți, considerăm că locul potrivit din lucrare pentru a descrie terapia patimilor este în subcapitolul despre principiile și reglementările care trebuiesc aplicate de către duhovnic în cadrul Sfintei Spovedanii. Așadar în subpunctul al III-lea din acest capitol, despre Principii catehetice aplicate de duhovnic în Taina Spovedaniei vom reveni asupra păcatelor expuse în rândurile de mai sus cu intenția de a oferi câteva linii de îndrumare pentru duhovnicii care luptă, prin penitenții lor, cu păcatele și patimile acestui veac.

III. 2. Pregătirea credincioșilor pentru Taina Spovedaniei;

Ținând cont de starea societății contemporane, pe care tocmai am creionat-o, înțelegem că este nevoie de oameni aleși de Dumnezeu și bine pregătiți pentru a schimba fața lumii acesteia. Aici intervine duhovnicul, care are în grija sa sufletele creștinilor păstoriți din parohia sa și care are puterea harică de a-i pregăti pe toți, atât considerați separat, dar și laolaltă și de a-i aduna pe toți într-un cuget în vederea conducerii lor pe calea mântuirii.

Astfel, „duhovnicul, datorită puterii sale sacerdotale, poate pătrunde ca nimeni altul în interiorul conștiinței morale a penitentului, stbilindu-se între ei o relație sufletească unică între relațiile dintre făpturile umane”.

Misiunea imperativă a preotului este de a oferi lămuriri credincioșilor asupre Sfintei Taine a Mărturisirii, convingându-i de necesitatea ei în preocesul mântuirii, precum și necesitae de a se pregăti pentru săvârșirea acestei Sfinte Taine printr-un examen serios al stării morale personale.

Pregătirea credincioșilor prin Sfânta Taină a Spovedaniei este cea mai solidă deoarece se bazează pe actul benevol al omului de a cere pregătirea. În funcție de context și de ocazia săvârșirii Tainei Mărturisirii, pregătirea pentru spovedanie se poate face atât colectiv cât și individual.

Plecând de la realitatea că prin cuvânt se pot schimba vieți și mentalități, se înțelege că tot prin cuvânt se poate lucra și pregătirea colectivă a credincioșilor pentru sacramentul pocăinței. Ocaziile de sensibilizare a credincioșilor dintr-o parohie sunt multiple și diverse, fie că vorbim despre serviciile religioase de tot felul care se cer a fi săvârșite la domiciliu, fie că facem referire la pregătirea credincioșilor pentru spovedanie din cadrul serviciului liturgic din biserică.

În cele ce urmează vom stabili câteva etape „tehnice” ale pregătirii pentru întâlnirea credincioșilor din parohie cu duhovnicul lor. Un prim pas în pregătirea creștinilor constă în stabilirea unui program de spovedanie pe care îl va stabili de comun acord cu enoriașii și pe care îl va afișa la avizierul bisericii. Aceată programare poate delimita întreaga parohie în sectoare și are rolul de a stabili cu exactitate perioada în care fiecare credincios este așteptat la biserică pentru spovedanie. A nu se înțelege că cel ce nu se poate prezenta în intervalul stabilit de către preot a pierdut rândul spovedaniei și va aștepata postul următor.

Dar trebuie menționat că această practică are mai multe avantaje: evită supra-aglomerarea preotului în anumite perioade ale postului, oferă timp și motivație de pregătire pentru creștin, știindu-se așteptat într-o perioadă anume și alocă și timp suficient pentru fiecare spovedanie în parte, dacă se respectă graficul hotărât. Iar această atenție acordată spovedaniei din partea preotului, prin organigrama efectuată va fi sesizată și de către credincioșii care se vor simți mai responsabilizați pentru întâlnirea cu duhovnicul lor din cadrul spovedaniei.

Așa cum precizam în rândurile anterioare, pe lângă această pregătire colectivă, se mai poate realiza și o pregătire individuală, având specificul ei. În cadrul acestei secvențe preotul se simte mai conectat la pulsul sufletesc al penitentului. Întâlnirea preotului duhovnic cu enoriașii săi se poate realiza fie la cererea acestora, fie în biserică, fie la domiciliu ori în cadrul vizitelor oficiale la domiciliu pe care preoții obișnuiesc să le săvârșească în scopul de a completa liste referitoare la viața credincioșilor, starea materială și morală, ocupația, frământările, mustrările conștiinței sau starea de împietrire a inimii.

Cu ocazia acestor întâlniri accidentale sau premeditate preotul duhovnic nu trebuie să aștepte inițiativa omului pentru mărturisire „ci va trebui să închege cu ei relații de directă comunicabilitate umană înainte de Taină. El nu va trebui să aștepte să fie solicitat pentru mărturisire, ci va trebui să aducă pe credicnios direct spre ea, ba chiar să realizeze cu el niște preliminarii ale mărturisirii, în convorbirile mai intime spre care îl conduce pe credincios. În felul acesta mărturisirea urmează ca o trecere firească de la o conversație mai intimă cu credinciosul, spre teme din ce în ce mai apropiate de cele ce fac parte din conținutul unei mărturisiri a păcatelor, la mărturisirea propriu-zisă”

Însă practica „bate” teoria, de aceea afirmăm că, de cele mai multe ori, spovedania este solicitată de către credincios în afara graficului stabilit, cu ocazia multiplelor evenimente importante din viața lor: plecare în străinătate, botezul copiilor, cununie, examene, interviuri de angajare, ș.a. Indiferent de motivul invocat, pregătirea pentru spovedanie presupune parcurgerea câtorva etape.

O primă etapă se împlinește prin invitarea persoanei la o întrevedere măcar pentru o discuție menită să conducă la o descoperire a sufletului pentru o diagnoză provizorie a stării morale. Pe baza acestor discuții preotul duhovnic va ști de unde trebuie să înceapă cu tratamentul de vindecare.

În al doilea rând pregătirea pentru spovedanie este chiar esența acestei Sfinte Taine, pentru că, așa cum se cere și la Sfânta Taină a Împărtășaniei, pregătirea pentru întâlnirea cu Hristos din potir se face în urma unei cercetări atente, mărturie fiind recomandarea Sfântului Apostol Pavel care îndemna „Să se cerceteze însă omul pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar” (I Corinteni 11, 28). Aceeași pregătire este valabilă și obligatorie și în cazul Pocăinței. Nu duhovnicul îl pregătește pe credincios, ci doar observă pregătirea personală a penitentului, dirijând-o spre descoperirea și întărirea propriilor resorturi spirituale de vindecare.

În al treilea rând, catehizarea individuală este doar o prelungire a catehizării colective care s-a realizat până atunci prin cuvântări sau predici ocazionale sau obligatorii, mai ales în biserică dar și în afara ei. Astfel se trezesc conștiințele credincioșilor și se stârnește setea de căutare a vindecării prin primirea Sfintei Taine a Mărturisirii.

Dacă până acum am analizat aspectele mai „tehnice” ale cadrului de desfășurare a Tainei Pocăinței, în cele ce urmează ne vom apleca atenția asupra resurselor informative din care credincioșii care doresc să-și cerceteze conștiința pot să găsească indici ai moralității personale. Este bine știut că, vremurile noastre abundă de materiale tipărite în scopul sprijinirii credincioșilor care doresc să-și mărturisească păcatele „ca la carte”. Trebuie avertizați că nu toate îndrumarele de spovedanie sunt tipărite cu binecuvântarea Bisericii, după cum, unele din ele sunt în contradicție cu legislația canonică ori nu se regăsesc în practica veche a Bisericii.

Nu ne dorim să enumerăm documentele mai recomandate sau mai puțin recomandate care își propun să reglementeze naturalul spovedaniei, dar atenția va fi orientată spre acele resurse care încalcă în mod evident scopul pentru care susțin că au fost compuse.

Interdicții care opresc de la împărtășanie pentru trei ani pe cei ce nu postesc miercurea și vinerea, sentințe care garantează iadul celor care cumpără sau folosesc lucruri ori obiecte furate, categorii de păcate extrem de minuțioase pentru mărturisirea copiilor sunt doar câteva dintre multiplele exemple de distorsionare a realității sacramentale. În loc să ajute la o diagnoză corectă a sufletului, multe dintre aceste cărți vor îndepărta pe cei doritori de spovedanie sinceră și izvorâtă din suflet.

Mai insistăm asupra unei alte realități: spovedania nu se rezumă doar la o înșiruire de păcate citite de pe listă sau memorate. Alcătuirea unei liste de pagini întregi de păcate care vor fi citite ori reproduse mecanic, fără urmă de pocăință nu este indicată. Asta nu e dovadă de conștiință trează, căci mai degrabă ar conduce spre o spovedanie pasivă, smerită formal. Penitentul ar trebui să cunoască „simptomele” păcatului și nu trebuie să urmărească o înșiruire fără rost a tuturor păcatelor posibile.

Nu e mai puțin adevărat că unii oameni cu conștiință scrupuloasă se vor declara încântați de astfel de produse informaționale, dar nu e universal valabilă observația. În spovedanie, cea mai importantă secvență este „să conștientizăm starea de păcat așa cum conștientizăm starea de boală și venim la medic să ne vindecăm”.

Așadar, putem recomanda lecturarea unor materiale de acest gen, dar pentru cei care nu sunt la prima tentativă de spovedanie, căci sigur vor abandona calea pocăinței. Cei care s-au mai mărturisit și care caută să se curețe conștiința de tot felul de păcate care s-ar ascunde, fără știrea lor, în suflet, sub masca binelui, aceste îndreptare de spovedanie ar putea avea și un efect benefic, ajutându-i să identifice multe dintre formele pe care un păcat le poate îmbrăca.

Cele mai folositoare rânduri ce se regăsesc printre paginile unor astfel de îndreptare sunt rugăciunile care ar trebui să însoțească o pregătire adevărată a spovedaniei. Rugăciunea ar trebui să fie cea dintâi prioritate a credinciosului în demersul său de întâlnire cu Hristos din potirul Sfintei Împărtășanii. Prin rugăciune, creștinul e ajutat să depășească ispitele ce ar sta în calea liniștirii sufletului în vederea mărturisirii păcatelor. În cărțile de rugăciune există chiar câteva pagini acordate acestor rugăciuni, înainte și după spovedanie.

Psalmi, rugăciuni de umilință către Mântuitorul Iisus Hristos ori alte rugăciuni oferă sprijin moral pentru cercetarea lăuntrică a sufletului. Examenul de conștiință sau moral, care trebuie să însoțească orice pregătire individuală pentru săvârșirea Sfintei Taine a Pocăinței, impune o retragere în sinceritatea sufletului pentru a scoate la iveală toate păcatele pe care, cu voie sau fără voie, le-am săvârșit față de Dumnezeu, față de semenii noștri și față de noi înșine.

Catehizarea preotului duhovnic pentru această parte a pregătirii tocmai lămurirea acestei dimensiuni a pocăinței trebuie să o întărească, subliniind faptul că săvârșirea acestei taine nu este legată doar de cele patru mari posturi din cursul anului bisericesc ori de actul împărtășirii ci este o taină independentă de redresare și înnoire morală. Reiese din această îndrumare că spovedania trebuie făcută „ori de câte ori simțim nevoia să-L aducem pe Dumnezeu în ființa noastră” și nu doar în perioada posturilor ori în preajma unor sărbători majore din calendarul creștin ortodox.

Alături de rugăciune, postul întregește pregătirea pentru primirea Tainei Spovedaniei. Postul trebuie să se constituie doar într-o invitație la mărturisire deoarece „este conceput ca un mijloc de progres în virtute și ca un act de cult, ca o jertfă de vie evlavie, de căință, de supunere față de Dumnezeu și un mod de cinstire a Lui, nefiind numai un efort de a supune, a domina și a birui ceea ce este rău și inferior în noi, ci și o dorință de a ne apropia de modul de viață îngeresc, ca și de Dumnezeu, de a-I plăcea și de a ne asemăna cu El”.

III. 3. Sfânta Taină a Spovedaniei – îndrumări practice pentru terapia vindecării

Pasul următoar pe care îl face credinciosul, după ce a trecut prin etapele rugăciunii, examenului de conștiință, a postirii, este căutarea și întâlnirea cu duhovnicul său pentru împlinirea Tainei Pocăinței. Susține Părintele Constantin Galeriu că pocăința este o cale de însănătoșire și de desăvârșire a sufletului. Pocăința nu este numai o virtute pe care și-o însușesc și o manifestă creștinii în demersul urcușului duhovnicesc pe calea mântuirii, ci este chiar starea permanentă care susține practicarea acestei virtuți. „Un neîncetat flux și reflux, apus și răsărit, început nou și bun”.

Este evident așadar că pregătirea pentru mărturisire este indicată pentru a înlesni îndreptarea. Totuși, pentru cei care nu se pregătesc la fel de responsabil pentru primirea Sfintei Taine a Spovedaniei, este indicat să se aplice cuvântul Mântuitorului care afirma că „pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” (Ioan 6, 37).

Un alt punct al analizei îl reprezintă „fondul mărturisirii” sau subiectul cercetării sufletești, adică aspectele morale primordiale pe care trebuie să se axeze verificarea propriei conștiințe. Temele de catehism creștin ortodox care se cer a fi „evaluate” în vederea acordării Sfintei Taine a Euharistiei sunt următoarele: respectarea celor zece porunci vetero-testamentare, învățăturile despre Sfânta Treime în general și despre persoanele treimice, în particular, Sfintele Taine ale Bisericii, respectarea poruncilor bisericești, ferirea de săvârșirea păcatelor strigătoare la cer, capitale ori a celor împotriva Sfântului Duh.

În urma acestei cercetări, credinciosul care se îndreptează spre scaunul de spovedanie al duhovnicului ar trebui să fie marcat de părerea de rău pentru păcatele săvârșite și de conștientizarea stării de vină personală pentru acumularea acestor păcate.

Pe lângă „fondul” mărturisirii, se cade să completăm și cu îndreptări referitoare la „forma” spovedaniei. În această privință starețul Macarie de la Optina ne oferă câteva sfaturi menite să înlesnească actul mărturisirii păcatelor:

Trebuie spovedite doar păcatele care s-au săvârșit de la ultima spovedanie, fără a mai fi repetate și cele care au fost deja spovedite. Cel ce reia păcate deja iertate prin spovedanii anterioare dă dovadă de neîncredere în validitatea Sfintelor Taine și în iertarea oferită de Mântuitorul Iisus Hristos.

Când se mărturisește păcatul săvârșit în complicitate cu alte persoane, nu e normal să amintești și pe celelalte persoane cu care s-a săvârșit fapta, căci vina păcatului trebuie asumată doar de persoana care l-a săvârșit și care se află în fața duhovnicului.

Nu se enumeră toate păcatele ci patima care le-a dat naștere pentru a nu provoca sminteală sufletului și nici duhovnicului.

Pentru ca Taina Spovedaniei să-și atingă menirea harică, mărturisirea păcatelor trebuie să fie însoțită de căință adâncă și nu formală și rece.

Ni se recomandă să trecem peste mărunțișuri și să nu le acordăm o mai mare valoare decât au în realitate, căci în spatele lor se ascund „rădăcinile cele mai însemnate, din care răsar toate vlăstarele căderilor noastre în felurite păcate” și anume lipsa iubirii depline față de Dumnezeu, neiubirea sau chiar urârea aproapelui, necredința și fuga de împlinirea cuvântului dumnezeiesc și mândria ori slava deșartă.

Experiența pastorală duhovnicească a preoților poate revela și situații în care „unii credincioși se mărturisesc așa: «n-am stricat casa nimănui, n-am furat, n-am ucis», încă vreo câteva negații și se opres aici. La alții se constată obsesia unor greșeli trecute sau stăruință a unor patimi învechite. Vin, se mărturisesc, primesc dezlegarea. Nu totdeauna urmează și vindecarea deplină, înnoirea. În cel robit patima continuă, iar conștiința celui urmărit celui urmărit de greșeală nu se despovărează. Vin și spun mereu, ani la rând același păcat apăsător, deși duhovnicii îi previn să nu-l mai amintească ci să aibă încredere în puterea de iertare a tainei”.

Adunând toate aceste recomandări, înțelegem că modul de grupare și de transmitere a păcatelor trebuie să respecte niște criterii pe care ni le precizează Sfântul Macarie de la Optina când afirmă că „Sfinții Părinți nu ne sfătuiesc să explicăm amănunțit păcatele trupești, pentru ca prin aceste amănunte să nu ne întinăm simțurile, ci să spunem simplu păcatul făcut. Iar celelalte păcate, care trezesc rușinea mândriei, trebuie să le explicăm amănunțit, învinuindu-ne pe sine. Când, după spovedanie, vei avea conștiința liniștită, trebuie să vezi aici mila lui Dumnezeu, Care ți-a văzut pocăința. Dar diavolul, cel ce urăște binele, îți aduce tulburare că nu ai spus una sau alta. Trebuie să respingi astfel de cugete, cu nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu. La spovedanie trebuie să lămurești toate păcatele tale și să nu vorbești cu superficialitate, deoarece păcatul nespovedit nu se iartă”.

Tratăm în continuare și o latură „tehnică” a mărturisirii – locul săvârșirii Sfintei Taine a Spovedaniei. „Buna dispoziție sufletească a penitentului este facilitată și de cadrul exterior în care se administrează Taina și de regulă, locul cel mai obișnuit este Biserica unde se adună credincioșii pentru a se întâlni cu Dumnezeu pe calea rugăciunii și a se împărtăși de darurile lui spirituală”. De preferință este ales naosul sau veșmântarul împodobit cu candele sau icoane din care nu trebuie să lipsească icoana Mântuitorului.

Ocaziile în care spovedania poate să se săvârșească în altă locație decât Sfânta Biserică privesc situațiile când credinciosul este bolnav ori a suferit vreun accident și nu se poate deplasa, caz în care se face la casa bolnavului ori în spital sau în orice loc este nevoie de serviciile sale spirituale.

Există mai multe rațiuni pentru acest act. Tradiția a stabilit ca credinciosul să se spovedească în fața icoanei Mântuitorului „tocmai pentru a crea în sufletul penitentului senzația prezenței reale a lui Hristos, adevăratul săvârșitor al Tainei care în chip nevăzut primește mărturisirea și dă dezlegare prin intermediu preotului duhovnic”.

De asemenea, spovedania în biserică întărește solemnitatea slujirii liturgice și dezvoltă sentimentul de responsabilitate a penitentului în fața tainei care se săvârșește. Privindul pe Iisus Hristos din icoană penitentul îl va contempla pe Mântuitorul său în dublă postură: de judecător al faptelor sale dar și de împărțitor al harului iertării tuturor. În timpul mărturisirii, penitentul va căuta să nu lase nimic nemărturisit de teama Judecătorului iar la final va vedea pe chipul icoanei blândeții lui Dumnezeu – Cuvântul care „nu voiește moartea. păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa și să fie viu.” (Iezechiel 33, 11).

Se cuvine ca, în încheierea analizei asupra terapiei prin spovedaniei, să ne aplecăm atenția și asupra rânduielii liturgice actuale a Sfintei Taine a Spovedaniei care conține în alcătuirea ei câteva particularități teologice, spirituale și practice, cu profund caracter terapeutic, menite să contribuie la restaurarea omului creat după chipul lui Dumnezeu spre asemănarea cu El:

Conștiința păcătoșeniei izvorăște dintr-un simț acut al păcatului și e cerută de suflet pentru întreaga ființă din dorința de restaurare și de iertare, fiind primul pas făcut spre dobândirea vindecării. Prin spovedanie, în baza logicii credinței se exprimă certitudinea că Iisus Hristos vindecă întreaga persoană a celui suferind din cauza păcatelor și nu doar o componentă mai mult spirituală a ființei omenești.

Căința sau pocăința profundă își are sursa în sentimentul asumării vinovate a păcatelor și reprezintă semnul intens al părerii de rău pentru „greșelile cele de voie și cele fără de voie, cele cu știință și cu neștiință, cele prin călcare de prouncă și prin neascultare”, din căință născându-se dorința de a săvârși o mărturisire completă și sinceră în scopul dobândirii și păstrării stării de curăție și de trezvie duhovnicească din dragostea de Hristos și din bucuria nepătimirii.

Molitfa, rugăciunile de iertare sau introductive constituie acea etapă în care penitentul este atenționat asupra gravității păcatelor și patimilor din viața sa și e invitat să-și reamintească de tragedia izgonirii lui Adam din rai. Prin aceste rugăciuni, credinciosul e încredințat că „Dumnezeul celor ce se pocăiesc”, prin rugăciunea smerită și mărturisirea completă, anulează viața căzută în păcat în baza deciziei personale de reînnoire a vieții și de urcuș duhovnicesc. De fapt activitatea duhovnicului în scaunul Spovedaniei începe cu citirea molitfelor. „Molitvele pentru spovedanie sunt primele bătăi la poarta cerului pentru penitent, în prezența, cu asentimentul și cu prticiparea lui psihologică”.

Mărturisirea sinceră se întemeiază pe solemnitatea actului sacramental care evidențiază realitatea că, în scaunul Spovedaniei, duhovnicul este doar un „martor” și un împreună-rugător în fața lui Hristos Care „stă nevăzut, primind mărturisirea cea cu umilință” a penitentului. Motivația primordială a unei mărturisiri sincere se ascunde în conștiința credinciosului care se încrede în răspunsul pe care Hristos, din iubire îl va oferi pe măsura pregătirii sale pentru întâmpinarea acestui moment. Vindecarea deplină a credinciosului izvorăște din iubirea Creatorului pentru omul – creația Sa, căruia nu-i dorește distrugerea ci reîntoarcerea la viața cea adevărată.

Canonul sau epitimia nu trebuie să fie percepute ca pedepse pentru păcatele credinciosului, căci dacă s-ar aplica pedepse divine pe măsura greșelilor noastre, am ține-o într-o pedeapsă până la iad – pedeapsa veșnică. Dar se știe că eptimia este remediul oferit de preot, în urma cercetării minuțioase a sufletului, pe măsura stării de căință a penitentului. „regula este ca prin epitimie să se urmărească exercitarea penitentului în virtutea opusă păcatului în care a căzut aplicând astfel bolnavului un fel de «reflexo-terapie»”

Rolul canonului este să amintească urmele păcatelor pentru a întreține starea de trezvie a credinciosului, în demersul său de vindecare completă, de restaurare ori de îndreptare din durerea provocată de boala patimilor. În baza acestei percepții asupra vindecării prin Sfânta Taină a Spovedaniei, înțelegem canonul ca fiind medicament, „exercițiu de voință” și stimulent pentru urcușul duhovnicesc pe calea desăvârșirii.

Rugăciunea de dezlegare este rostită de către preot odată cu punerea mâinilor pe capul credinciosului și invocă harul Duhului Sfânt spre iertarea păcatelor mărturisite, fiind începutul stării de bucurie a iertării și garanția reprimirii în comuniunea și comunitatea de credință. această rugăciune întărește responsabilitatea credinciosului care conștientizează că Cel care a oferit iertarea este Mântuitorul Hristos iar misiunea lui este să rămână în continuare conectat la starea de har dobândită prin iertare. Altfel spus, „dezlegarea este anunțarea prin preot, că Dumnezeu a primit pe penitent, l-a împăcat cu Sine Însuși și cu Biserica, că Fiul Risipitor s-a reîntors și este acceptat de Tatăl”.

Remarcăm, pe de o parte că efectul terapeutic al Tainei Pocăinței reface demnitatea de fiu al lui Dumnezeu după har a omului, dar pe de altă parte sesizăm că vindecarea nu se face pentru indivizi separați ci într-o comuniune eclezială dominată de realitatea iubirii tămăduitoare a lui Hristos din spațiul sfințitor prin excelență – Biserica.

Ca o concluzie la această prezentare succintă a etapelor mărturisirii vom întări că „rolul preotului duhovnic nu se termină cu mărturisirea și dezlegarea, după cum nici o casă nu este terminată după ce ai pus-o sub acoperiș. Rolul preotului duhovnic nu se termină niciodată. După cum medicul continuă să dea asistență medicală bolnavului care s-a tămăduit, prin medicamente de întreținere, tot așa și duhovnicul trebuie să rămână într-o comuniune cu cei care i s-au mărturisit”.

Astfel, Sfânta Taină a Pocăinței se prelungește în viața creștinului „ca o călătorie permanentă cu Iisus spre Emaus”, ca „o umblare pentru înnoirea vieții” (Romani 6, 4), adică o viață duhovnicească prelungită.

III. 3.1. Spovedania copiilor

Aplicarea Sfintei Taine a Spovedaniei asupra copiilor invită la comportament nuanțat din partea duhovnicului, explicabil, atât din perspectiva vârstei, cât și din perspectiva fragilității caracterului moral în formare a personalității copilului. Se vorbește în literatura de specialitate despre vârsta la care ar trebui să debuteze viața duhovnicească a copiilor.

Afirmăm că educarea și formarea copilului pe dimensiunea religios-morală se realizează prin colaborarea mai multor factori: familie, școală, Biserică, însă grija primordială revine familiei, îndeosebi mamei. Părintele Paisie Aghioritul susținea în scrierile sale că „educația copilului începe din pântece. Dacă mama care este însărcinată se supără și se mâhnește, embrionul din pântecele ei se agită, în timp ce atunci când mama se roagă și trăiește duhovnicește, copilașul se sfințește în pântecele mamei. De aceea, atunci când este însărcinată, femeia trebuie să rostească rugăciunea, să citească puțin Evanghelia, să psalmodieze, să nu aibă neliniști, dar și ceilalți să aibă grijă să n-o întristeze. Atunci copilul care se va naște va fi sfințit și părinții nu vor avea probleme cu el, nici când este mic, nici când va crește mare”.

În virtutea acestor cuvinte, se recomandă ca, în perioada de sarcină, viitoarea mămică să se spovedească și să se împărtășească cât mai des cu putință. Efectele acestui demers se vor demonstra pe mai multe planuri. Mai întâi, vom susține că mărturisirea păcatelor de către mamă conferă starea de liniștire și împăcare atât asupra mamei cât și asupra copilului. Apoi, întărim realitatea că Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, din potirul Sfintei Împărtășanii, sfințește pe de o parte pe mamă dar și pe copil deopotrivă. Aceasta reprezintă o conectare a copilului la viața sacramentală a Bisericii chiar înainte de a veni pe lume.

Pe timpul sarcinii, preotul poate oferi voluntar ori la cererea mamei sfaturi privitoare la dificultățile pe care le pot întâmpina viitoarele mame până la nașterea copilului. Trebuie să le ofere cuvinte de încurajare, să le povățuiască și să le călăuzească la frecventarea cât mai deasă a Bisericii și la participarea activă la slujbele ei.

Reiese așadar că, mama este cea care, încă din această etapă a existenței, prin sensibilitatea și educația ei creștină, poate și trebuie să se orienteze pe sine, și prin ea, și pe copil, spre conturarea personalității creștine la viitorul „atlet al lui Hristos”.

Pentru traversarea fără greutăți și pentru sporirea duhovnicească pe perioada sarcinei, viitorii părinți se pot folosi și de alte mijloace practice, pe care Bisserica le pune la dispozitia credincioșilor ei. Preotul va îndrepta atenția membrilor familiei spre rugăciunea colectivă ca și spre cea personală (rugăciunea soților unul pentru celălalt, rugăciunea părinților pentru copii ș.a. din cărțile de rugăciuni).

Mai amintim de asemenea, că pentru mamă, Biserică a rânduit rugăciuni deosebite săvârșite de către preot, atât înainte cât și după naștere. Un bun preot se va strădui să nu rateze nici o ocazie pentru a lucra în mod direct la sporul duhovnicesc al mămicii, și indirect la formarea caracterului religios al viitorului enoriaș parohian.

După naștere, părinții au cel mai mare rol în modelarea personalității religioase a copilului, oferindu-i o cât mai bună educație întărită de dragoste și rugăciune. O astfel de instruire și formare a sufletului copilului va oferi garanția statorniciei credinței și valorilor creștine peste timp, întărindu-se „ca sigiliul aplicat pe ceară”

Nerespectarea acestor condiții fundamentale ale creșterii copilului atrăgeau mari neajunsuri și neîmpliniri spirituale în viața părinților. Sfântul Ioan Gură de Aur avertiza că „părinte nu este cel care doar l-a născut pe copil, ci acela care și după naștere îl iubește. Și dacă iubirea este necesară acolo unde există din fire, cu atât mai mult e trebuincioasă acolo unde a fost sădită de Dumnezeu”.

Adresându-se părinților neglijenți în ce privește creșterea și dezvoltarea simțului religios, Sfântul Ioan Gură de Aur, mustrându-i îi întreba: „Ce răspuns îi vei da lui Dumnezeu când te va cerceta pentru că nu te-ai sârguit să-l educi cum se cuvine pe copilul care ți s-a născut? Te va întreba Domnul: «Nu te-am pus ocrotitor și dascăl al lui? Nu ți-am poruncit să-l călăuzești pe calea cea dreaptă? ». Ce vei putea spune atunci? Că a fost un copil dificil și n-a vrut să te asculte? Pe toate acestea trebuia să le vezi de la început, de când era mic, și puteai să-l modelezi cum voiai. Atunci l-ai fi obișnuit cu binele, dezrădăcinându-i din suflet spinii care, datorită vârstei lui fragede, ar fi ieșit ușor. Dacă te-ai fi ocupat atunci de el, patimile lui nu s-ar fi mărit și n-ar fi fost greu astăzi să le războiești”.

Nu omite Sfântul Ioan să ofere părinților și încredințarea darurilor spirituale ce se vor revărsa de la copii spre părinții vrednici dar și amenințarea pedepselor pentru părinții ignoranți. „Să ne străduim, așadar, să le dăm copiilor noștri educație creștină, cu încredințarea că, atunci când vor avea evlavie și iubire de Dumnezeu, se vor deosebi și în viața pământească prin virtuțile lor. Căci toți îl respectă și-l prețuiesc pe omul virtuos și bun, chiar dacă ar fi el cel mai sărac; dimpotrivă, îl scârbesc și-l urăsc pe cel rău, chiar dacă ar fi el cel mai bogat. Cei care sunt nepăsători față de buna educare a copiilor lor vor fi pedepsiți de Dumnezeu”.

Odată cu trecerea timpului, întâlnirea copilului cu duhovnicul său din cadrul Sfintei Taine a Spovedaniei poate fi înlesnită de obișnuința copilăriei de a participa la slujbele Bisericii. Momentul decisiv pentru debutul spovedaniei copiilor îl constituie „începuturile puterii de discernământ”.

Asupra acestui fapt, Molitfelnicul s-a pronunțat în cadrul învățăturii ce se adresează preoților care administrează Sfânta Taină a Spovedaniei. „La Mărturisire să iei seama, duhovnice, ca să judeci păcatul după priceperea și înțelegerea ce are fiecare, iar nu într-alt chip. Că de vei lua aminte, vei afla copii de 12 ani, care pot să aibă minte mai multă decât bărbatul de 30 de ani; și iarăși vei afla om de 25 ori 30 de ani, care poate să aibă minte sau pricepere mai puțină decât un copil de 15 ani. Ia seama dar, că Dumnezeu ne judecă după mintea și priceperea fiecăruia din noi, cum mai sus am zis”.

Se poate întâmpla totuși ca unii copii mai timizi să se simtă intimidați de prezența preotului ori de solemnitatea momentului în care sunt angrenați. Caracterul solemn al spovedaniei este conferit de „a-și descărca purtarea într-o conversație directă și atât de neegală prin situația persoanelor”. Comportamentul preotului duhovnic trebuie să fie marcat de blândețe și dragoste părintească încurajând dialogul deschis și sincer al copilului.

Preotul duhovnic trebuie să convingă pe copilul ce se mărturisește că rolul spovedaniei nu este de a căuta prilej de pedepsire a greșelilor copilărești, ci de a discerne ce greșeli ale copilului își au izvorul în vreo înclinație păcătoasă și riscă să transforme în timp florile sufletului în spini și buruieni. Prin valoarea sa de Părinte și Învățător, preotul se va strădui să dezvolte sentimentul de integrare și de apartenență la marea familie a comunității ecleziale și de participare la viața sacramentală, prin legătura personală, vie și directă cu părintele său duhovnicesc.

Prin întâlnirea copilului cu preotul duhovnic din cadrul spovedaniei, relația solemnă și oficială imprimată prin cultul divin public se umanizează și se personalizează. Tratarea particulară a copilului cu gândurile și frământările personale asociate vârstei ori experienței individuale asimilate, reprezintă o ocazie de catehizare extrem de valoroasă și de importantă în formarea caracterului moral-religios.

Este de la sine înțeles că efectul mărturisirii este cu atât mai puternic cu cât sfaturile preotului nu se află în contradicție cu creșterea acordată în familie, ci când vin să completeze și să sprijine haric eforturile părinților. Spovedania nu își propune să înlocuiască sfaturile părinților ci să ofer un spor de conștientizare și de responsabilizare a importanței vieții fiecărui membru al Bisericii lui Hristos, indiferent de vârstă.

Copilul ce se spovedește de mic va avea întipărită în sufletul său opțiunea orientării către duhovnic, pe tot parcursul vieții, atunci când va întâmpina diverse probleme ontologice, dileme morale, nelămuriri și neînțelegeri personale. Putem spune că Sfânta Taină a Spovedaniei îl pregătește pe copil pentru abordarea matură, conștientă și responsabilă a vieții ce i se deschide înainte.

Nici o altă relație de interacțiune a copilului nu se poate substitui celei pe care o întreține cu duhovnicul său, nici cu profesorii de la școală, ori cu dirigintele clasei, nici cu psihologul școlii și nici chiar cu părinții. De aceea înțelegem că trebuie să se realizaze un efort educativ unilateral susținut pentru asigurarea unui progres duhovnicesc în viața copilului și pentru a-l sprijini să devină un candidat responsabil la dobândirea Împărăției cerurilor.

III. 3.2. Spovedania adolescenților;

Pe măsură ce copilul avansează în vârstă au loc o multitudine de schimbări în sistemul său rațional, în aspectul fizic, se produc modificări în sistemul său de valori, se conturează trăsături de personalitate, într-un cuvânt, se maturizează. După copilărie, perioada ce urmează este adolescența ce se poate întinde în intervalul de vârstă 14 – 18/20 de ani. Această perioadă este recunoscută ca fiind dedicată de către tineri dobândirii accentuate a identității de sine.

Adolescența poate să depășească intervalul de vârstă stabilit și se continuă în adolescența prelungită 18/20 la 24/25 de ani. Se trece peste secvența intelectualizării conduitei continuând cu orientarea profesională, integrarea primară la cerințele unei profesii, nevoia de autonomie și de opțiunea maritală.

Vorbind despre adolescență în general, vom afirma că este vârsta marcată de cele mai multe și mai mari întrebări existențiale. Tânărului îi este invadată mintea cu întrebări referitoare la persoana sa, la credința sa, la sistemul său de valori, la ținta vieții sale pământești, la orientarea sa profesională, la modul de viață pe care să-l adopte. Verbul care caracterizează cel mai bine inclinațiile, activitățile și preocupările tinerilor de la această vârstă este a alege.

E perioada când se declanșează „criza de identitate” în urma schimărilor dramatice fizice și cognitive, a maturizării conștiinței de sine și a accentuării sentimentului de independență. Atât profesorii, dirigintele, psihologul școlii, și nu în cele din urmă, părinții au rolul, dar mai ales, datoria de a dirija desfășurarea acestor procese și de a-i sprijini pe elevi să înțeleagă transformările pe care aceștia le experimentează.

Pe plan intelectual, schimbarea majoră care se produce în gândirea adolescentului este „pregătirea pentru tranziția de la operațiile concrete la cele formale”, această schimbare producând o „revoluție” în abilitățile inteligenței adolescenților. În urma acestui fenomen psihologic, rezolvarea problemelor de orice natură nu se mai bazează pe referințele concrete, locul lor fiind preluat treptat de ideile abstracte.

De asemenea, este binecunoscut faptul că, în plin curs de formare a unei identități de sine, parcursul printre dificultățile vieții nu decurge întotdeauna uniform și sinuos și poate împăca diverse căi paralele. Adolescenții pot opta între a alege să adopte punctul de vedere al părinților sau, cum se întâmplă în cele mai multe cazuri, preferă să rezolve problemele ivite în manierea lor unică.

În acest stadiu de dezvoltare a tinerilor se va demonstra contribuția profesorilor ori a altor adulți la înțelegerea conflictelor și a deciziilor existențiale cu care se confruntă tinerii precum și puterea de convingere a adolescenților că toate etapele devenirii lor sunt parte integrantă și firească a creșterii. Este și un examen de maturitate a părinților pentru că se vor trezi ei înșiși puși în fața unor situații inedite și neobișnuite, când copilul lor a „mai” crescut și trebuie „reconfigurați” parametrii interacțiunii și a comunicării dintre membrii familiei.

În ceea ce privește înclinația religioasă a tinerilor, părinții și profesorii pot juca un rol major pentru descoperirea acesteia, dar cel mai important factor în conturarea unei structuri de identitate duhovnicească, considerăm că rămâne legătura sacramentală și, mai ales, relația cu preotul duhovnic din cadrul Sfintei Taine a Spovedaniei. Așa cum spuneam și mai sus, unii tineri aleg să se descurce în rezolvarea dificultăților pe cont propriu pentru că nu se mai simt ori nu doresc să se mai simtă aliații părinților. Consideră că au intimități pe care nu le mai pot împărtăși părinților de teama de a nu fi ironizați ori ignorați în „copilăriile” lor.

Este evident că, mai mult decât la altă vârstă, adolescentul are nevoie de un confident căruia să-i dezvăluie necazurile, poticnirile, dificultățile vârstei dar și bucuriile și împlinirile duhovnicești pe care le trăiesc. Duhovnicul este omul potrivit pentru această misiune, deoarece se bucură de încrederea tinerilor în obiectivitatea povețelor sale, în garanția discreției preotului privitoare la păcatele mărturisite, în funcția terapeutică exercitată de preot.

„Penitentul are încredere în preot, tocmai pentru că simte în el răspunderea față de Hristos pentru sufletul său, simte că-l ascultă în numele lui Hristos și cu putere reală de ajutorare ce-i vine de la Hristos“. Această încredere îl face să-și deschidă sufletul și să-și destăinuie păcatele și slăbiciunile cu toată seriozitatea, sinceritatea și căința. De la început până la sfârșit, Taina Spovedaniei se petrece între două persoane, într-o relație de adâncă intimitate.

„În faza mărturisirii, penitentul își descoperă taina preotului ca nimănui altuia și preotul cunoaște exclusiv taina lui. Între ei are loc o taină și din acest punct de vedere. Deci între ei se realizează o legătură sufletească profundă și intimă în același timp, cu totul deosebită. Numai preotul poate cunoaște cu adevărat pe penitent, căci numai lui i se destăinue penitentul cu toată seriozitatea, știind că preotul nu va râde niciodată de slăbiciunile lui, nu le va divulga și nici nu va manifesta surprindere ascultând cele mai grave abateri ale lui“.

Se înțelege că tânărul are acum nevoie de un „om al lui Dumnezeu” care să treacă peste rolul său de îndrumător sufletesc și călăuză pe cărările vieții, ci și un prieten, un frate mai mare, un om asemenea îngerului păzitor.

Este de preferat ca duhovnicul tânărului să fie tocmai preotul care l-a și botezat, plecând de la premisa că nimeni nu poate cunoaște mai bine itinerariul vieții sale duhovnicești de la botez și până la zi decât preotul care l-a însoțit cu regularitate, prin spovedanie, de-a lungul anilor. Dacă duhovnicul va mai fi și înzestrat cu câteva calități morale ca, blândețea, iubirea, știința atunci împreună-lucrarea tânărului și a preotului nu poate să aducă decât mulțumire și împăcare spirituală pentru ambele părți.

Un astfel de duhovnic – al copilăriei și adolsecenței – considerăm că se face responsabil pentru seriozitatea angajării tânărului în viața duhovnicească. Întemeiem această afirmație pe realitatea că, ceea ce îndepărtează cel mai mult pe adolescenți de cele sfinte este atitudinea preotului din timpul mărturisirii penitetului. Comportamentul expeditiv și inadecvat al duhovnicului manifestat din ignorarea problemelor caracteristice vârstei ori din ridiculizarea incompetentă a lor, poate generea consecințe spirituale dezastruoase pentru tot restul vieții.

Așadar, pentru a nu compromite definitiv relația tânărului cu cele sfinte – în speța cu Biserica – și în particular, cu consolidarea propriei identități religioase, duhovnicul va evalua și va trata personalizat, cu maximă responsabilitate și competență fiecare situație, fiecare nelămurire ori conflict interior al adolescentului, oferind povețele și sfaturile adecvate.

Este datoria preotului duhovnic de a cerceta nivelul de maturitate al tânărului, starea lui de tulburare ori de neliniște, cauza suferințelor spirituale – lipsa afecțiunii, neîmpliniri personale – sesizând, după caz, micile sau marile probleme de sănătate psihică ori deficiențele ereditare care se pot constitui în obstacole în derularea comunicării sacramentale.

Tratarea diferențiată a indivizilor se justifică și prin cercetările psihologice, valorificate de către practica bisericească, care evidențiază prezența mai multor tipruri de caractere umane. În operele Părintelui Arsenie Boca se face referire la câteva tipuri întâlnite de caractere, dintre care enumerăm: caracterul bun, caracterul rău, caracterul susceptibil, caracterul gelos, caracterul inegal, egoist, caracterul distrat, caracterul superficial, caracterul scrupulos, caracterul melancolic, etc.

În rândurile ce urmează von insista cu analiza sumară a unora dintre multitudinea de caractere pe care practica duhovnicească le întâlnește în activitatea de sfințire a credincioșilor prin Sfânta Taină a Spovedaniei. Am remarcat că o primă clasificare a „Duhovnicului Ardealului” – Arsenie Boca – împărțea caracterele umane în bune și rele, și apoi au derivat celelalte, din primele două.

Despre caracterul bun se afirmă că este reprezentativ pentru oamenii amabili și prevenitori care se străduiesc, prin eforturi susținute, să se păzească de săvârșirea faptelor rele, care știu să tacă dacă împrejurările le sunt defavorabile, care își propun și își impun să nu se exprime în termeni jignitori la adresa nimănui.

În antinomie cu caracterul cel bun, răul caracter, se dezvoltă în spirit libertin și egoist, având temelia vieții îngropată în orgoliu și senzualitate.

Persoanele care se încadrează în caracterul orgolios au drept isursă a conduitei lor mândria. Astfel de oameni doresc să aibă întotdeauna ultimul cuvânt, se impun între alți oameni, considerându-se a fi cei care au întotdeauna dreptate și suferă când ceilalți nu se pleacă în fața lui. Se crede superior tuturor, devine cu ușurință violent, disprețuitor, casant. Nu atribuie aproapelui și lui Dumnezeu nici un merit pentru succesele lui și consideră că e singur manager al vieții sale.

Trăsăturile majore ale caracterului susceptibil se axează în jurul tendinței egoiste spre auto-apărare. Pe acest simț al conservării de sine se construiește și edificiul său caracterial: se consideră mereu nedreptățit, crede că toți atentează la „proprietățile” sale materiale și spirituale, are eronata impresie că toți oamenii ascund o altă atitudine decât cea binevoitoare pe care o afișează, nu suportă să fie contrazis și susține că observațiile primite sunt întotdeauna nemeritate.

Caracterul gelos vede cu invidie toate avantajele aproapelui său, mereu considerându-se nedreptățit de ceilalți, chiar de Dumnezeu Însuși.

Cel care se încadrează în tiparul caracterului egoist este un om foarte pretențios care tinde să adune totul pentru el, dar se menajează fugind de servicii și ocupații grele și iubește situațiile în care își arogă toate meritele și când simte că totul i se cuvine.

Caracterul distrat fuge de îndatoriri, dacă este pus în fața lor nu le duce niciodată la îndeplinire ori le rezolvă superficial, este sclavul imaginației și a visării cu ochii deschiși și nu acordă semnificația cuvenită manifestărilor sacramentale.

Derivat din caracterul anterior, caracterul superficial se caracterizează prin formalismul exprimării religioase, preferând să se mulțumească doar cu practicile exterioare dar fiind gata să cedeze oricând la orice tentație.

Oamenii care sunt veșnic neliniștiți, iar neliniștea ajunge să le paralizeaze viața spirituală se încadrează în trăsăturile caracterului scrupulos. Aprecierea lucrurilor și a realității este deformată de îngustimea perspectivei, obișnuiește să susțină cu încăpățânare opinia proprie chiar dacă nu are dreptate, revenind obsesiv la părerile sale obtuze.

Caracterul melancolic caracterizează pe oamenii care la cea mai mică piedică întâmpinată se descurajează, pierd încrederea în forțele proprii și devin o povară atât pentru ei înșiși dar și pentru ceilalți din jur.

Structura caracterială a oricărui om cuprinde două dimensiuni, una înnăscută și alta dobândită. E evident că asupra laturii moștenite genetic din caracterul tinerilor nu se poate interveni sub nici o formă, cea care rămâne deschisă modelării fiind dimensiunea persoanei morale. Asupra acestei părți a ființei umane voința încă are puterea să opereze schimbări prin chemarea ajutorului lui Dumnezeu în sprijinul efortului personal al omului. Aceasta este și latura pe care trebuie să se axeze intervenția duhovnicului din cadrul Sfintei Taine a Spovedaniei în dorința lui de re-configurare a sistemului de valori ale tinerilor cu scopul conturării caracterului moral al personalității creștinului.

III. 4. Principii catehetice aplicate de duhovnic în Taina Spovedaniei;

Sfânta Taină a Spovedaniei se bucură, pe lângă valoarea sacaramental-terapeutică și de valoarea sa educativ-catehetică și formativă. Este evident de ce această Taină a Bisericii a fost privită ca o bună ocazie de cateheză individuală specifică lucrării sfințitoare a preotului care oferă șansa unui dialog real și sincer, ca de la om la om, între preotul duhovnic și enoriașii săi.

„Tactul pastoral pretinde aplicarea chibzuită a principiilor morale la cazuri concrete. Și dacă unele persoane sunt înzestrate de la natură cu această nobilă însușire : tactul maniera bună în comportarea cu semenii și prin cultivare reușesc să se ridice tot mai sus sub acest aspect, – alte persoane se pot împodobi cu aceasă însușire prin educația bună primită de timpuriu”.

Prin dialogul condus cu măiestria experienței duhovnicești suplinite de inspirația dumnezeiască, se poate realiza o minimă catehizare a penitentului, în intenția propășirii spirituale a acestuia.

În cele ce urmează ne vom opri cu analiza asupra unor funcții psihologice ale dialogului ce susține catehizarea individuală din cadrul Sfintei Taine a Pocăinței, evidențiind principiile catehetice care se cer a fi aplicate de către duhovnicul-catehet în scaunul spovedaniei.

În primul rând, dialogul îndeplinește funcția de susținere afectivă a interlocutorului. Dialogul se transformă într-un prilej de descoperire a celulilalt, de înțelegere și acceptare în unicitatea experiențelor și manifestărilor care i-au dirijat viața până în momentul întâlnirii cu duhovnicul. Nu trebuie căzut în extrema periculoasă a judecării celuilalt, ci cu răbdare și cu tact întărit haric, duhovnicul poate să-l motiveze, înțelegându-i frământările și rănile sale interioare și apreciindu-i fiecare pas spre îndreptare pe care îl face credinciosul aflat în fața lui. Nu trebuie forțată libertatea interlocutorului, ci se lasă loc de exprimare adevăratei libertăți a omului – libertatea față de păcat în fața lui Dumnezeu.

În al doilea rând se poate vorbi despre funcția psiho-directivă a dialogului. Prin aplicarea acestei funcții, duhovnicul va conduce sau călăuzi duhovnicește pe credincios. În acest demers se va ține cont de disponibilitatea sau rezistența credinciosului la schimbare și vor fi alese și „negociate” dintre mai multe soluții acceptabile pe cea care poate să se aducă cele mai multe roade. Credinciosul care e ascultat cu seriozitate va asculta și se va „conforma” cu responsabilitate și dinamism asupra modalității de îndreptare stabilită de comun acord. Această analiză vrea să interzică vreo tendință de generare și întreținere a unei dependențe ori a unei atitudini pasive în luarea deciziilor, ci trebuie antrenată autonomia psihologică a credinciosului. Credinciosul va fi încurajat să ia decizia corectă în mod liber și să-și dorească libertatea spirituală bazată tot pe o dependență, dar nu față de preotul duhovnic, ci față de Hristos – Adevărul care ne face liberi (Ioan 8, 32).

O a treia funcție care ajută la creșterea spirituală a credinciosului este funcția mistagogică. În virtutea acestei funcții, preotul va căuta să se apropie de credincios ca un prieten afectuos și iubitor care dorește să-l orienteze spre o altfel de iubire, superioară izvorâtă din iubirea părintească a Sfintei Treimi. Scopul exercitării acestei funcții a dialogului trebuie să depășească limitarea doar la rezolvarea problemelor materiale (rezolvare superficială de altfel) și să evidențieze semnificațiile adânci ale încercărilor, conflictelor interioare, ale bolii sau ale altor evenimente pretrecute în viața credinciosului.

Aceste funcții nu pot fi exercitate separat una de alta, ci împletirea lor de către duhovnicul-catehet în personalitatea sa vor oferi măsura corectei judecăți și dreptei măsuri de ridicare și înălțare a tuturor și, prin ceilalți, a sporirii propriei comori harice.

Din observațiile anterioare ca și din practica Sfintei Taine a Mărturisirii, se evidențiază caracterul ei terapeutic. Medicul – duhovnic este cel care aplică terapia ce se potrivește fiecărei boli sufletești, individualizând-o în funcție de personalitatea, viața, activitatea, potențialitățile ori limitele celui care se află în fața sa. În cateheza individuală nu se dau sfaturi generale sau învățturi teoretice, căci aceasta este lucrarea catehetică colectivă. Se impune, deci, ca preotul duhovnic să dețină o „ecografie” sufletească a penintentului pentru a ști ce fel de îndrumări și recomandări să ofere.

În orice caz, prilejul de catehizare prin intermediul Sfintei Taine a Mărturisirii este cât se poate de prielnic. În acest ambient de taină, duhovnicul poate simți și trăi pulsul religiozității veritabile, luminoase și profunde a comunității creștine pe care o conduce cu responsabilitate spre mântuire. Duhovnicul oferă „cuvânt cu putere multă” celor care dau dovadă de minusuri în materie de credință, celor care se lasă cuprinși de concepții rătăcitoare, într-un cuvânt, tuturor ajutându-i să păzească drumul cel drept și îngust al mântuirii.

Așa cum am făgăduit în partea introductivă a acestui capitol, în continuarea tratării teoretice de până acum a particularităților caracteriale specifice vârstei adolescenței, ne vom apleca punctual cu răspunsuri și îndrumări practice de catehizare referitoare la provocările și păcatele cărora tinerii le pot cădea pradă la această vârstă. Și această secvență e necesară deoarece din perspectiva moralei ortodoxe, dacă vorbim despre patimă și boală sufletească trebuie să vorbim și despre vindecare.

Aplecându-ne cu terapia asupra patimei internetului, vindecarea internautului trebuie să pornească de la specificul patimei lui, știut fiind faptul că rațiunile care alimentează dependența celui dependent de internet diferă pentru fiecare situație în parte. Duhovnicul este cel care poate să vadă în adâncurile conștiinței omului și să localizeze boala.

Astfel, vindecarea nu se rezumă numai la lupta însoțită de trezvie și de voința omului, desăvârșită de lucrarea harică a lui Dumnezeu. Acest pas trebuie să conducă la următorul care impune înlocuirea patimii cu fapta bună opusă. Dacă cineva caută împlinirea erotică prin intermediul internetului, duhovnicul va dirija atenția și orientările tânărului către persoanele care îl înconjoară în perspectiva unei ieșiri din lumea virtuală imaginară și a adaptării la lumea reală. O vindecare deplină se realizează abia în momentul când, după ce o patimă a fost eliminată în locul ei a fost așezat binele.

Duhovnicul are menirea să restabilească în credinciosul aflat în fața sa valoarea omului așa cum se oglindește ea în ceilalți și în propria persoană. Cel care conștientizează statutul omului din lumea reală și se manifestă ca atare și în lumea virtuală, acela este pe calea vindecării. Un sfat practic al duhovnicului ar trebui să-l împingă pe om să iasă din anonimatul virtual și astfel comportamentul moral asumat în viață ar trebuie să-l determine pe internaut să cenzureze manifestările și preocupările construite în dimensiunea virtuală.

Așa cum în cazul unui dependent de jocuri pe calculator, un joc poate fi abandonat când se ivește altul mult mai interesant, la fel și preotul duhovnic poate folosi această predispoziție naturală omului pentru a concentra atenția și preocupările pe activități fizice ori intelectuale constructive și de înălțare spirituală.

Trecând cu demersul terapeutic la cea de-a doua boală a tinerilor menționată în introducerea acestui capitol – alcoolismul – vom preciza dintru început că vindecarea acestui bolnav începe doar în momentul în care conștientizează problema care îl subjugă. Este pasul psihologic pe care dependentul de alcool îl face pe plan psihologic..

Dacă recunoaște păcatul, penitentul trebuie sfătuit cu iubire și invitat să afle cauzele căderii sale în prăpastia alcoolismului. Cel mai adesea recuperarea se realizează în centre specializate cu personal pregătit în această direcție.

Dintre specialiști nu trebuie să lipsească în nici un caz preotul duhovnic. El poate să ofere celui pătimaș o motivație puternică pentru a-l convinge pe om să stăpânească alcoolul și nu invers. Plin de înțelepciune pare să fie proverbul românesc care susține: „Băutura să o bei tu pe ea, să nu te bea ea pe tine”. Omul va ajunge să înțeleagă că alcoolul nu face parte din lucrurile necesare vieții, ca aerul, apa și hrana și că se poate trăi și fără alcool.

Apoi, omul va fi invitat să reflecteze asupra realității că abandonând băutura se obține o sănătate mai bună personală și a familiei. Apoi, va fi și pe placul lui Dumnezeu. Duhovnicul va cere celui pătimaș să evite și sursele care ar conduce la ispitirea și aprovizionarea cu băutura: prietenii de pahar, barurile, petrecerile.

În efortul pătimașului trebuie implicați și cei din familie, prietenii și cunoștințele care sunt în măsură să ajute la „ridicarea din boală a suferindului”.

Dintre mijloacele spirituale recomandate în astfel de situații, cel mai important este rugăciunea către Dumnezeu care poate să ajute pe oricine să nu cadă în ispită. Adevărata soluție la ispite, vicii sau patimi este dată de norma: „În Duhul să umblați și să nu împliniți pofta trupului” (Galateni 5, 16). Pe cei din Efes Sfântul Apostol Pavel îi îndemna: „Nu vă îmbătați de vin în care este pierzare, ci vă umpleți de Duhul. Vorbiți între voi în psalmi și în laude și în cântări duhovnicești, lăudând și cântând Domnului în inimile voastre, mulțumind totdeauna pentru toateîntru numele Domnului nostru Iisus Hristos, lui Dumnezeu și Tatăl. Supuneți-vă unul altuia, întru frica lui Hristos” (Efeseni 5, 18-21).

Referitor la terapia consumatorilor de droguri, vom afirma că lupta anti-drog este una de durată și extrem de dificilă. Trebuie implicați specialiști de profiluri și din sfere de abordare diferite: medici și psihologi, asistenți sociali, specialiști în drept penal, părinți care au în familiile lor cazuri de drogați și nu în ultimul rând duhovnici.

În dexintoxicarea consumatorului de droguri, cel mai important aport îl are conlucrarea dintre specialist și dependent. Trebuie restabilită în cel bolnav valoarea umană după chipul sădit de Dumnezeu în om , trebuie oferite rațiunile motivante ale vieții libere față de păcat și patimă.

Duhovnicul trebuie să stabilească linia de comunicare cu persoana în cauză pentru a-l scoate pe cel bolnav sufletește din „paradisul efemer” indus și conducerea lui în împărăția lui Dumnezeu. Pe lângă voința personală susținută de dorința de a ieși din iadul patimii, tânărul trebuie să fie sprijinit și de familia sa ca și de Biserică – familia cea mare. Căutarea sensurilor vieții în lume, exersarea virtuților, nu trebuie să fie lipsitre de rugăciune care este în măsură să refacă statutul de fiu al Dumnezeu în orice om indiferent de starea lui de decădere. și nu puține sunt cazurile în care vindecarea a sosit ca dar dumnezeiesc urmare a rugăciunii și a credinței omului care a fost fericit și eliberat de cuvintele Mântuitorului: „Credința ta te-a mântuit, mergi în pace” (Luca 7, 50).

În lista patimilor grave cărora le-au căzut pradă tinerii din toate timpurile, dar parcă mai mulți adolescenți din vremurile contemporane, se regăsește, printre rândurile fruntașe, patima desfrâului. Această patimă este măcar la fel de dăunătoare ca și celelalte dependențe, ba chiar mai distructivă după cum reiese din pistola către locuitorii Corintului Sfântului Apostol Pavel când îi îndemna: „Fugiți de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârși omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuiește în însuși trupul său” (I Corinteni 6, 18). De aceea pe cei care sunt dependenți de patimile trupului „Apostolul neamurilor” îi ceartă „Nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveți de la Dumnezeu și că voi nu sunteți ai voștri?” (I Corinteni 6, 19).

În lumina acestor referințe scripturistice, învățătura Bisericii noastre privind sexualitatea preconjugală ori extraconjugală oferă drept singură călăuză morală abstinența. Printre creștini și toți cei care manifestă un angajament religios solid, virtutea castității are o valoare emoțională și spirituală întotdeauna recunoscută și prețuită. Tinerii care redescoperă această valoare trebuie recunoscuți și susținuți atât de parohie, dar mai ales de către familiile lor. Sisteme educaționale nu fac acest lucru dimpotrivă găsesc că e mai comod, sub falsa mască a educației sexuale, să invite la denaturarea sexualității prin distribuirea gratuită de prezervative.

Tinerii trebuie încurajați să păstreze castitatea până la căsătorie, iar această acțiune „trebuie dublată de programe educaționale sponsorizate de comunitatea parohială, programe în cadrul cărora responsabilitatea este în primul rând al preotului. Asemenea programe ar trebui să-i implice și pe părinți pe cât posibil, învățându-i semnificația adâncă a sexualității și sfătuindu-i să facă același lucru cu copiii lor, încă din primii ani de școală”.

Pentru a susține aceste demersuri, se recomandă ca preotul duhovnic să orienteze energia sexuală dinspre sine spre ceilalți, dar mai ales către Dumnezeu. „Convertirea eroticului în eros nu este un siplu exercițiu monastic, ci implică folosirea adecvată a sexualității de către fiecare creștin, bărbat sau femeie, căsătorit sau singur”.

Rolul duhovnicului se conturează cu evidență în cazurile în care tinerii, trecând ușor de la un stadiu de intimitate la altul, au uitat intențiile făgăduite verbal sau nu și au cedat poftei. „Așa cum mulți tineri recunosc la spovedanie când se întâmplă acest lucru, ei se simt murdari și ieftini, nu din pricina sexului în sine, ci pentru că s-a spulberat un ideal și, mult prea des, cineva este iremediabil rănit. E indispensabil să spunem că, în asemenea momente, sensibilitatea pastorală este indispensabilă. Ea trebuie însoțită de fermitate, dar trebuie să dăruiască iertare și compasiune”.

Tratarea acestei patimi pornește cu reconsiderarea statutului omului de creație a lui Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa, continuă cu respectarea și cinstirea valorii propriei persoane și implicit a semenilor, se însoțește cu asceza, rugăciunea și postul care întăresc sufletul și slăbesc pornirile trupului, se desăvârșește prin accentuarea dimensiunii creative și mântuitoare a sexualității exprimate în sânul familiei binecuvântate prin Taina Cununiei.

„Lupta împotriva gândurilor păcătoase, ca și cea împotriva manifestărilor sexuale exterioare, este una profund spirituală. Iisus Scripturile în general condamnă aceste păcate atât de vehement, pentru că ele distrug relațiile interumane, reducând persoana la o caricatură a adevăratei umanități. Încă o dată, sexualitatea trebuie privită din perspectivă eshatologică. Pentru că în cele din urmă, moralitatea sexuală este justificată atâta timp cât trasează drumul care duce la Împărăția lui Dumnezeu”.

Încheind analiza despre provocările tinerilor și vindecarea de patimi cu tratarea avortului, vom menționa realitatea conform căreia o zecime din tinerele de până în 15 ani din S.U.A. a făcut deja un avort. Militanții pro-avort afirmă că sarcina implică doar femeia și propriul ei, prin urmare răul care se face prin avort nu se răsfrânge asupra întregii creații. Moralitatea ortodoxă avansează învățătura conform căreia „sarcina este o relație creată între mamă și ființa unică, persoană care trăiește și se dezvoltă în ea. Fie că recunoaște sau nu acest lucru, propria ei viață aparține lui Dumnezeu și se află în întregime sub puterea Lui. Același lucru este adevărat implicit și în mod necesar, și în ceea ce privește copilul nenăscut”.

Terapia păcatului avortului se desfășoară pe două planuri: unul de prevenție și celălalt de tratare post-avort.

În ce privește prevenirea avortului, considerăm că „Biserica trebuie să-i învețe pe cei tineri și pe cei bătrâni laolaltă însemnătatea sexualității și necesitatea responsabilității sexuale. Ea trebuie să facă tot posibilul pentru a convinge pe tinerii creștini că activitatea sexuală își are locul potrivit doar în contextul unei uniri binecuvântate, heterosexuale și conjugale. (…) O astfel de instruire nu ar trebui lăsată în seama școlilor sau a altor organizații din cadrul societății noastre, căci acestea au dovedit adesea că subminează valorile etice creștine”.

Apoi, e de înțeles că nu se poate să susținem poziția tradițională a Bisericii față de problema avortului fără o implicare concretă în cazul copiilor nedoriți sau abuzați care nu pot trăi în familiile în care s-au născut. „Aceasta înseamnă oferirea de suport financiar unde este nevoie și pentru mamă și pentru copil, și eforturi pentru ca legislația să faciliteze cu responsabilitate procedurile pentru adopție în toată țara. Pe scurt aceasta înseamnă că nu putem condamna avortul în mod rezonabil dacă nu vrem să asumăm bunăstarea copiilor nedoriți ce se nasc, indiferent de sănătatea lor, de capacitatea lor mintală sau de mediul rasial”.

Aplecându-ne asupra celelaltei dimensiuni a tratării traumelor post-avort, instituțiile specializate formate din medici, consilieri, psihologi, dar mai ales duhovnici pot și trebuie să conlucreze pentru a stopa fenomenului infanticidului în rândul tinerelor. Aplixarea cu dreptate dar și cu iubire a canoanelor, cercetarea spirituală a căinței fiecăruia, sfaturi practice pentru compensarea morală a uciderii săvârșite (ajutarea copiilor săraci, susținerea financiară a acestora, săvârșirea faptelor de milostenie„compensatorii”, plantarea pomilor în curțile săracilor, a florilor pe mormintele copiilor morți fără de vreme).

Vom încheia terapia în cazul păcatului avortului insistând asupra faptului că fiecare persoană umană, născută sau nenăscută încă, este parte constitutivă a marelui corp al bisericii care este trupul lui Hristos. „Dacă refuzăm să aplicăm această imagine asupra problemei avortului, îl trădăm nu numai pe cel nenăscut, dar și pe Însuși Autorul vieții. Și invers, a oferi sprijin material adecvat și îngrijire iubitoare «unora ca aceștia» înseamnă a-I arăta respect și a-I sluji Lui”

III. 5. Dialogul duhovnicului cu tinerii în cadrul Sfintei Taine a Spovedaniei

Așa cum s-a putut remarca de-a lungul întregii lucrări, ceea ce străbate ca un „fir roșu” și unește toate elementele în demersul catehizării colective, dar mai ales individuale, este dialogul. S-a mai afirmat și acum întărim realitatea că mărturisirea păcatelor nu este un monolog – înșiruire de păcate, ci este dialog, conversație euristică menită să reveleze aspectele importante ce țin de pregătirea pentru primirea Sfintei Taine a Împărtășaniei: credința, conștientizarea păcatelor și a gravității lor, starea de căință și dorința de îndreptare. În acest demers interogativ se vădește măiestria pedagogică și slujirea terapeutică a preotului-catehet.

În Dicționarul Explictiv al Limbii Române, dialogul este descris ca o convorbire între două persoane, formă de comunicare prin care se realizează, pe cale orală, un schimb de cuvinte, idei ori opinii între două părți. Regula comunicării impune, de obicei prezența a doi parteneri care să împartă, pe rând, rolul de emițător și receptor. În cazul Sfintei Taine a Spovedaniei, emițătorul este cel care provoacă dialogul iar receptorul – penitent este cel care, primind mesajul re-întoarce mesajul modificat, devenind emițător. Prin feed-back comunicarea continuă prin această tehnică de asumare a celor două roluri dialogale.

Ca formă de comunicare dintre săvârșitor și primitori, spovedania are menirea de a susține o lucrare activă a celor două părți implicate. Comunicarea este dintru începuturi o manifestare ființială a vocației divine, Dumnezeu s-a descoperit familiei adamice care la rândul ei a comunicat întreolaltă și cu restul creației. Comunicarea este modalitatea rin care oamenii ies din anonimat și se personalizează. De aici se naște și necesitatea ca oamenii să întrețină „dependențe” între ei, dinamizate de iubire frățească.

Cuvântul, ca instrument de bază al dialogului, este cel care oferă omului posibilitatea de a comunica și de a se comunica. Prin cuvântul adresat, se poate zidi sau dărâma credința cuiva, se pot genera stări, atitudini și virtuți reale, se poate câștiga, salva sau pierde sufletul cuiva, poate fi întărită viața, se iese din tristețe ori singurătate.

Prin împărtășirea cuvintelor se obține întrepătrunderea reciprocă a oamenilor dar se întreține și relația dintre omul creat și Creatorul Său prin Iisus Hristos – Cuvântul lui Dumnezeu întrupat. Scopul comunicării bisericești din cadrul lucrărilor sacramentale vizează cele trei funcții ale sufletului: rațiunea luminând-o, afectivitatea, mișcând inima și voința înduplecată spre săvârșirea binelui.

Comunicarea față către față dintre cei doi factori ai îndreptării depășește lucrarea mărturisirii anonime din cadrul Bisericii Romano-Catolice prin câteva caracteristici notabile. În Biserica noastră, credinciosul e chiar recomandat să asculte și să reacționeze la ce îi transmite preotul, adresează întrebări, discută pentru o corectă înțelegere a învățăturii și în intenția identificării celui mai potrivit remediu de vindecare. Pe de altă parte, preotul nu se prezintă ca un profesor de la catedră mânat de instictul superiorității pline de mândrie, ci se comportă asemenea unui tată care adaptează învățăturile sale la individualitatea și specificitatea fiecărui creștin povățuindu-l, după caz, cu blândețe sau cu asprime.

Insistând strict asupra problematicii întrebărilor care sunt adresate în cadrul Tainei Mărturisirii, accentuăm faptul că interogația nu trebuie să fie scopul interacțiunii sacramentale ci va ocupa un loc secundar, regula primordială fiind spovedania de bunăvoie. „Examinarea stării morale pe calea întrebărilor este impusă de dificultățile pe care le întâmpină duhovnicul în scaunul mărturisirii, fiindcă se întâmplă adeseori să întâlnească cazuri de penitenți care încă nu au biruit sfiala de a se descoperi singuri sau nu sunt deplin conștienți asupra gravității anumitor păcate iar unii, din cauza ignoranței sau a necredinței, devin neglijenți în îndeplinirea îndatoririlor creștinești”.

Dacă totuși cămara inimii nu se deschide singură, atunci este nevoie de o „cheie” care să descuie lacătele sufletului cu care păcatele au întemnițat conștiința din cauza egoismului. Un duhovnic veritabil nu se va limitat la tratarea cu superficialitate a aspectelor esențiale ale credinței penitentului, ci va pune întrebări trecând fără sfială și fără timiditate la cercetarea riguroasă a faptelor și vieții credinciosului. În cadrul dialogului din cadrul Sfintei Spovedanii, duhovnicul va trasa evoluția bolii sufletești de la gând la faptă și chiar până la viciu, ca a doua natură a penitenului.

„Drept aceea, cel ce dovedește pricepere medicală în privința sufletului, mai întâi trebuie să cerceteze dispoziția celui ce a păcătuit și dacă înclină spre sănătate sau dimpotrivă prin moravurile sale provoacă aasupră-și boală, să supravegheze în ce chip se îngrijește el între timp de întoarcerea sa și de nu se împotrivește medicului și de nu crește rana sufletului prin întrebuințarea doftoriilor puse asupra ei și așa să se măsoare milostivirea după vrednicie”

Pentru a obține o apreciere morală corectă a faptelor penitentului ca fundament al unei vindecări sufletești potrivite, duhovnicul trebuie să extragă cu abilitate claritatea celor mărturisite știut fiind faptul că starea psihologică a mărturisitorului nu se desprinde totdeauna din spoveania acestuia. „În astfel de cazuri duhovnicul va căuta să lămurească prin întrebări, dar puse cu blândețe, cu iubire și nicidecum cu asprime. (…) Întrebările vor fi mai mult complimentare, firește, fără generalizare pentru toți penitenții. Sunt cazuri când duhovnicul va trebui să pună mereu întrebări, în urma constatării că penitentul nu-i în stare să-și facă mărturisire cursivă, fie din neștiință, fie din motive de ordin emotiv, de mare depesiune sufletească, de infirmitate intelecuală, ș.a.”.

Duhovnicul va trebui să explice unei persoane deranjate de întrebările îndreptățite ale unui duhovnic că intenția lui nu este să ceară detalii ale păcatului ci vrea să stabilească starea reală în care se află cel întrebat în perspectiva unei bune evaluări și a unei corecte epitimii.

Așadar, e cert că se vede măiestria sau tactul pastoral al duhovnicului din ce și cum întreabă, repectiv din forma și obiectul întrebărilor. „Forma să cuprindă cuvinte alese, căci aceasta pretinde sfințenia Mărturisirii și stima datorată penitentului, orice greșeli ar fi făcut. Iar obiectul întrebărilor să nu lezeze sensibilitatea personală a penitentului”.

Această cheie este „arta de întreba” și s-a constat că, pentru a fi eficientă, trebuie să respecte anumite reguli.

Prima regulă a interacțiunii catehetice este fixarea anterioară a unui plan de întrebări, o schemă interogațională. Această pregătire face diferența dintre amatorism condamnabil și profesionalism liturgic. Duhovnicul care își generează o ordine a întrebărilor denotă respect față de cel care e dispus să comunice și să se comunice în în fața unui om pe care îl consideră salvatorul trimis către el chiar de către Mântuitorul Iisus Hristos.

O a doua regulă este aceea a asigurării, pe baza întrebărilor, asupra credinței corecte a penitentului. Astfel duhovnicul este dator să descopere starea în care se află penitentul în ceea ce privește învățăturile fundamentale creștin-ortodoxe despre Sfânta Treime, Sfintele Taine, Sfânta Biserică ori despre viața de apoi, învățături cuprinse în Simbolul credinței. „În formularea înterbărilor, duhovnicul se va orientea după poruncile Decalogului și poruncile bisericești care cuprind în esența lor îndatoririle noasatre față de Dumnezeu, față de semeni și față de noi înșine. Ele reprezintă călăuza și oglinda clară de care se servește el în examinarea profilului moral și al posibilităților de îndreptare a penitenului. Această atribuție derivă din însăși calitatea sa de doctor sufletesc și judecător al faptelor omului”.

O regulă care trebuie să dirijeze orice discuție din cadrul spovedaniei se referă la faptul că preotul duhovnic nu trebuie să afișeze niciun element care să ascundă vreo curozitate personală. „Îndeosebi trebuie evitate întrebările care ar urmări, din curiozitate, aflarea anumitor lucruri, poate numai presupuse că ar fi fost săvârșite sau care nu au nici o legătură cu mărturisirea penitentului. Asemenea trebuie evitate și întrebările inutile pentru descifrarea situației morale a penitentului. Astfel de întrebări, îndeosebi când e vorba de penitenții tineri, mai curând trezesc curioziatea acestora și neprimind lămuriri de la duhovnic le vor cere altora, poate total neindicați pentru aceasta. O întrebare chibzuită face superfluă o seie de alte întrebări și deschide drumul spre o bună mărturisire”.

Din această perspectivă, vom susține că păstrarea legăturii cu un duhovnic nu poate decât să aducă un real folos sufletesc ambelor părți. Un dialog care influențează pozitiv pe cel ce caută răspunsuri, ajutându-l să-și deschidă inima și să descopere cele mai adânci taine ale sufletului său, îmbunătățește starea amândurora deopotrivă, duhovnic și credincios.

CONCLUZII

”Fericiți cei curați cu inima …” (Matei 5, 8)

Parcă mai mult decât oricând, omul de azi trăiește într-o lume marcată de scimbare, de metamorfozare, de criză, într-o societate care se impregnează din ce în ce mai mult de secularizare, în care valorile religioase, singureloe care înnobilează și conferă demnitate ființei umane, sunt uitate, ignorate și chiar denigrate.

Din perspectiva Bisericii noastre și a spiritualității ortodoxe, „valoarea vieții umane constă în faptul că Împărăția s-a unit cu umanitatea, că veșnicia a apărut în istorie, că cerul s-a unit cu pământul”. Așadar, viața pământească este timpul și spațiul în care creștinul caută vindecarea personală prin participarea plină de scimbare și pocăință la Tainele Bisericii, din dorința de a reveni în sânul Bisericii, în casa lui Hristos, în perspectiva sănătății depline în comuniunea eclezială.

Este o realitate faptul că multitudinea păcatelor și a patimilor care invadează spațiul și timpul creștinului, cu sau fără voia sa, sunt din ce în ce mai subtile, mai agresive și mai rapace, instalându-se perfid și discret în sufletul omului și devenind a doua sa natură. și dintre toate categoriile de vârstă, perioada adolescenței și a tinereții se caracterizează prin dorința de socializare, tendința de se diferenția de alții, de a căuta senzaționalul, de a încălca regula. Acesta este și terenul pe care se pot scutura și încolți mai târziu semințele păcatelor și patimilor.

E important ca tinerii să se distreze, dar nu oricum, să fie liberi dar nu libertini, să iubească dar nu egoist, să ia de la viață multe dar să dea tot vieții. Creștinul trebuie să se respecte pe sine și în acest mod va întări relația de comunicare și trăire împreună cu Dăruitorul vieții. Și chiar atunci când cade, nu-i pierdut totul, pentru că Hristos oferă prin Biserica Sa întemeiată prin jertfa de bunăvoie harul vindecător.

Datorită importanței sale în viața credincioșilor, Mărturisirea sau Spovedania reprezintă principala taină prin care se revine la starea de sănătate sufletească și trupească, se recapătă înfierea noastră în Hristos, se dobândește iertarea păcatelor și se reintră în comuniunea de credință creștin-ortodoxă.

„Unde se dărâmă o biserică se construiesc șapte spitale de nebuni, așa spune o vorbă foarte adevărată. Unde se dărâmă biserica, înseamnă că nu mai e preotul. Unde nu e preotul nue spovedanie, unde nu e spovedanie nu e spălarea păcatelor, unde păcatele se adună, funinginea păcatelor explodează ca soba. (…) La ora actuală ceea ce ni se oferă prin prin presă, radio și televiziune e ceva care se vede că nu are miez. Care este miezul? E Spovedania și Liturghia. Care set esența? Este prezența noastră a sufletelor vii în Biserică, în biserica de zid, asta e esența”.

E adevărat că am dorit să oferim, prin lucrarea de față, o imagine obiectivă asupra tinerilor și a provocărilor pe care le întâlnesc, analizând principalele patimi și oferind succinte recomandări și propuneri de intervenție preotului, duhovnic și catehet, deopotrivă în traseul de vindecare a sufletului tânăr rănit de durerile păcatelor.

Nu avem pretenția de a fi epuizat tema de cercetare, nu avem dreptul de a judeca starea lumii în care trăim pentru banalul motiv că lumea suntem NOI și, terapia o dăruiește Mântuitorul Iisus Hristos fiecăruia dintre noi după măsura credinței, a căinței și a răspunsului pe care îl oferim la chemarea Lui de a intra la „nuntă” în cămara Împărăției.

„Important e să reținem mesajul acesta: la ora actuală, tinerii sunt în criză, dar speranța e tot la ei. Ei trebuie treziți și făcuți să înțeleagă că tot ceea ce este plăcut lui Dumnezeu, aduce și bucurie omului. Totul este fără nici o opreliște de la Dumnezeu. Până la dezmăț”!

BIBLIOGRAFIE

A. Izvoare:

Biblia sau Sfânta Scriptură, ediție jubiliară a Sfântului Sinod, tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001.

Aghioritul, Cuviosul Paisie, Cuvinte IV – Viața de familie, Editura Schitului Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000;

Sfântul Ciprian de Cartagina, Epistole 73, 2, 1, în introducere Apologeți de limbă latină, în „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. III, București, 1981;

Sfântul Chiril al Alexandrei, Scrieri. Partea a patra. Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, (Traducere, introducere și note de preotul profesor Dumitru Stăniloae,), în colecția „Părinți și Scriitori Bisericești” – vol. XLI, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2000.

Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri. Partea a patra. Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, (Traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae,), în colecția „Părinți și Scriitori Bisericești” – vol. XLI, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000;

Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, (Traducere de Pr. D. Fecioru), București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2003;

Sfântul Grigorie Teologul, Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont, în Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Efrem Sirul, Despre preoție, (Traducere, introducere și note de Pr. Dumitru Fecioru), Editura Sophia, București, 2004;

Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Efrem Sirul, Despre preoție, (Traducere, introducere și note de Pr. Dumitru Fecioru), București, Editura Sophia, 2004;

Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze baptismale, (Traducere din limba greacă veche de Pr. Marcel Hancheș), Sibiu, Editura Oastea Domnului, 2003;

Idem, Cuvântul al 12-lea pentru pocăință, în vol. „Sfântul Ioan Gură de Aur. Puțul și Împărțirea de grâu”, Editura Bunavestire, Bacău, 1995;

Idem, Despre feciorie. Apologia vieții monahale. Despre creșterea copiilor, trad. din limba greacă și note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001;

Idem, Omilii la Matei, (Traducere, introducere și note de Pr. Dumitru Fecioru), București, în colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. XXIII, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, 1994;

Idem, Problemele vieții, Editura Egumenița, Galați, 2007;

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru , Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997;

B. Dicționare:

Bria, Pr. Prof. Dr. Ion Dicționar de teologie ortodoxă. A-Z, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994;

Braniște, Pr. Prof. Dr., Ene, Prof. Ecaterina, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Caransebeș, Editura Diecezană, 2001.

C. Opere:

***Agheasmatar, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992;

*** Îndemnuri și rugăciuni pentru spovedanie și împărtășanie, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2014;

***Micul Ceaslov cu sinaxarul de peste an, Editura Agapis, București, 2003;

***Molitfelnic, tipărit cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002;

***, Părintele Arsenie Boca – Mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002;

Anastasiou, Arhim. Atanasie , Spovedania – îndrumar, Trad. De Pr. Șerban Tică, Editura Sophia, București, 2004;

Bastovoi, Ierom. Savatie, In cautarea aproapelui pierdut, Editura Marineasa, Timișoara, 2002;

Băbuș, Arhim. Grigorie, Izvoare Liturgice și Pastorale, Editura Christiana, București, 2002;

Bălan, Arhim. Ioanichie , Călăuză ortodoxă în familie și societate II, Editura M.M.B., Iași, 1993;

Bălan Arhimandrit Ioanichie, Rânduiala Sfintei Spovedanii și a Sfintei Împărtășanii, Editura MMB, Iași, 1993;

Bălan, Arhimandrit Ioanichie , Viața Părintelui Cleopa, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei;

Belea, Pr. Nicodim, Contribuții la problema conducerii pastorale a credincioșilor de la sate, Sibiu, Tipografia Reîntregirea, 1955.

Boca, Pr. Arsenie, Despre îndumnezeirea omului prin Har, volumul I, (Ediție îngrijită de Ieromonahul Teognost, Mănăstirea Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, Petru-Vodă – Neamț), Editura Credința strămoșească, 2005.

Braniște, Pr. Prof. Dr., Ene, Liturgica generală, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,1993.

Idem, Liturgica specială, ediția a IV-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,, București, 2005;

Breck, Pr. Prof. Dr. John , Darul sacru al vieții, Editura Patmos, Cluj Napoca, 2001;

Buga, Pr. Prof., Ion, Pastorala – calea preotului, București, Editura Sf. Gheorghe Vechi,1999.

Călugăr, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Catehetica, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2002;

Idem, Preocupări catehetice, Sibiu, Seria Didactică,1944.

Cucoș, Prof., Constantin, Educația religioasă. Repere teoretice și metodice, Iași, Editura Polirom, 1999.

Dumitru, Laurențiu, Hristos și tinerii, Editura Egumenița, Galați, 2003;

Felea, Pr. Ilarion V., Pocăința, București, Editura Scara, 2000;

Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N. , Canoanele Bisericii Ortodoxe – note și comentarii, Ediția a III-a îmbunătățită (Ediție îngrijită de Dr. Sorin Joantă), Sibiu, 2005;

Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N. , Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol. II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990;

Gheorghe, Virgiliu, Efectele micului ecran asupra minții copilului, Editura Prodromos, București, 2007;

Golu, Pantelimon, Golu, Ioana, Psihologie educațională, Editura Miron, București, 2003;

Gordon, Pr. Prof. Dr., Vasile, Introducere în catehetica ortodoxă, București, Editura Sophia, 2004.

Gordon, Pr. Dr. Vasile, Biserica și școala – analize omiletice, catehetice și pastorale, Editura Christiana, București, 2003;

Hieroteos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos, Secularismul, traducere de Tatiana Petrache, Editura Egumenița Galați, 2004;

Idem, Spovedania și vindecarea sufletului, trad. de Nicușor Deciu, Editura Doxologia, Iași, 2011;

Kavelin, Arhim. Leonid , Starețul Macarie de la Optina, Editura Doxologia, Iași, 2012;

Moldovan, Pr. Prof. Ilie , Adolescența, preludiu la poemul iubirii curate, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2001;

Necula, Pr. Dr. Nicolae D. , Tradiție și înnoire în slujirea liturgică – vol. I, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1996;

Pârvulescu, Protos. Ioachim, Sfânta Taină a Spovedaniei pe înțelesul tuturor, Gorj, Mânăstirea Lainici, 1998;

Părăian, Părintele Teofil , Învierea lui Hristos, înnoirea vieții noastre – Conferințele ASCOR Iași, Editura Doxologia, Iași, 2013;

Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Ioan, Istoria Bisericească Universală, vol I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,1987;

Șchiopu, Ursula , Verza , Emil, Adolescența. Personalitate și limbaj. Editura Albatros, București, 1989;

Șerban, Cristian, Internetul. Tinerii în fața provocării, Editura Egumenița, Galați, 2005;

Schmeman, Alexander , Liturghie și viață. desăvârșire creștină prin intermediul experienței liturgice, trad. de Pr. Dr. Viorel Sava, Editura Erota, Iași, 2001;

Pr. Nicolae Tănasă, Hristos sau idolii secolului XXI? Tinerii la răscruce, Editura Agaton, Făgăraș 2006;

Tertulian, Despre pocăință, trad. în rom de Prof. Nicolae Chițescu, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. III, București, 1981;

Teșu, Preot Ioan C. , Teologia necazurilor, Editura Christiana, București, 1998;

Tia, Arhim. Teofil, Elemente de Pastorală Misionară pentru o societate post-ideologică, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003;

Timiadis, Mitrop. Emilianos , Preot, Parohie, Înnoire – Noțiuni și orientări pentru teologia și practica pastorală, trad. De Paul Brusanowski, Editura Sofia, București, 2001;

Vasile, Danion, Păcate noi, păcate vechi, Editura Egumenița, Galați, 2005;

Idem, Tinerii și sexualitatea. Repere pentru mileniul III Editura Egumenița, Galați, 2007;

Vintilescu, Pr. Petre , Spovedania și duhovnicia,, Editura Episcopiei Ortodoxe Alba, Alba-Iulia, 1995;

D. Articole, Studii:

Balcă, Diac. Prof. Nicolae, Etapele psihologice ale mărturisirii, în „Studii Teologice”, anul VII, seria a II-a, nr. 1-2, 1955, pp. 25-38;

Belea, Prof. Nicodim Funcțiunea soteriologică și educativă a Tainei Spovedaniei, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul C (1982), nr. 5-6, pp. 479-493;

Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Spiritualitate pentru timpul nostru, în „Studii Teologice”, seria a II-a, anul XLIV (1992), nr. 3-4, pp. 3-24;

Bucevschi, Diac. Prof. Orest , Despre Sfânta Taină a Mărturisirii, în „Studii teologice”, seria a II-a, an XI (1959), nr. 3-4, pp. 131-137;

Bulacu, Pr. Prof. Mihail, Principiile catehezei și personalitatea catehetului, în „Studii Teologice”, seria a II-a, nr. 7-8, 1949, pp. 493-536;

Galeriu, Pr. Prof. Dr., Constantin, Mântuitorul Iisus Hristos, învățătorul nostru suprem, în „Ortodoxia”, nr. 1, 1983, pp. 34-60;

Idem, Taina Mărturisirii, în „Ortodoxia”, anul XXXI, nr. 3-4, 1979, pp. 485-498;

Idem, Sensul creștin al Pocăinței, în „Studii teologice”, seria a II-a, anul XIX, (1967), nr. 9-10, pp. 674-690;

Gordon, Pr. Drd. Vasile, Rolul catehetic-misionar al ierurgiilor,în „Studii Teologice”, seria a II-a, anul XXXVIII, (1986), nr. 5, pp. 114-125;

Miron, Arhim. Lect. Dr. Vasile , Taina Sfintei Spovedanii, mijloc de pastorație individuală și piatră de hotar în îndreptarea sufletească a credinciosului, în „Studii teologice” seria a II-a, an LVI, (2004), nr. 3-4, pp. 63-83;

Moldovan, Pr. Conf. Ilie, Preotul duhovnic și darul iertării păcatelor, în „Ortodoxia”, an XXXIV (1982), nr. 4, pp. 570-595;

Petcu, Diac. Dr. Liviu, Sfântul Grigorie al Nyssei despre Taina Pocăinței și a Euharistiei ca trepte spre îndumnezeire, în „Teologie și Viață”, an LXXXVII, (2011), nr. 5-8, pp. 76-92;

Rădășanu, Drd. Petru, Elocvența în retorică și omiletică, în „Studii Teologice”, an XXVIII (1976), nr. 7 – 10, pp. 633-645;

Sava, Pr. Drd., Viorel, Preotul duhovnic și Taina Spovedaniei, în „Teologie și Viață”, anul III (LXIX), serie nouă, nr. 1-3, 1993, pp. 25-38;

Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru , Taina pocăinței ca fapt duhovnicesc, în „Ortodoxia”an XXIV (1972), nr. 1, pp. 5-13;

E. Resurse web:

Bastovoi, Ierom. Savatie, http://savatie.trei.ro/savatie/oboseala_si_dragoste.htm, accesat 15 mai 2015;