Relatiile Conducatorilor Casei Regale din Romania cu Sfantul Scaun
RELAȚIILE CONDUCĂTORILOR
CASEI REGALE DIN ROMÂNIA
CU SFÂNTUL SCAUN
(1866-1944)
CUPRINS
SIGLE ȘI ABREVIERI
INTRODUCERE
Cap. I: Începuturile monarhiei în România (1866)
1. Contextul politic înainte de venirea Prințului Carol I în România
1.1. Tratative în vederea venirii lui Carol în România
1.2. Drumul până în România și intrarea triumfală în București
1.3. România Mică la venirea lui Carol
2. Regele Carol, catolic într-o țară majoritar ortodoxă
2.1. Statul român de partea Bisericii Ortodoxe
2.2. Atitudinea autorităților religioase catolice din România
2.3. Atitudinea Romei cu privire la comportamentul principelui Carol
Cap. II: Regele Carol
1. Căsătoria regelui Carol
1.1. Logodna
1.2. Încheierea căsătoriei
1.2.1. Înștiințarea Sfântului Părinte
1.3. Regele Carol, un rege infidel?
2. Vlăstarele regale, disputate între ortodocși și catolici
2.1. Nașterea Principesei Maria
2.2. Botezul
2.3. Moartea micuței și funeraliile
3. Încoronarea regelui Carol
3.1. Atitudinea Papei Leon al XIII-lea față de încoronarea Regelui Carol
3.2. Desfășurarea încoronării
4. Regele Carol și arhiepiscopul de București Raymund Netzhammer (1905-1924) și sfârșitul „chestiunii Carol”
4.1. Prima misiune a arhiepiscopului de București Raymund Netzhammer
5. Moartea regelui Carol
5.1. Reacția arhiepiscopului de București
5.2. Testamentul regelui
6. Moartea Reginei Elisabeta
7. Concluzii finale asupra acțiunilor regelui Carol
Cap. III: Regele Ferdinand
1. Venirea lui Ferdinand în România
1.1. Atitudinea regelui Carol față de urmașul său Ferdinand
2. Copiii
2.1. Carol al II-lea
2.2. Prințesa Ileana
2.2.1. O nuntă revendicată de două confesiuni
2.2.2. Vladimir Ghika: emisar la Vatican
3. Regele Ferdinand după moartea lui Carol I
3.1. Situația demografică și confesională din timpul regelui Ferdinand
3.2. Relația României cu Roma
4. Încoronarea regelui Ferdinand
4.1. Probleme de natură religioasă
4.2. O încoronare prea civilă
4.3. Pregătirile
4.4. Ceremonia
5. Redobândirea comuniunii cu Roma
Cap. IV: Regele Carol al II-lea și Regele Mihai
1. Carol al II-lea, „un român adevărat”
1.1. Căsătoriile
1.2. Moartea Regelui Carol II
2. Regele Mihai
2.1. Domnia Regelui Mihai
2.2. Copiii regelui Mihai
3. De la regi catolici la urmași ortodocși
CONCLUZIE
ANEXE
BIBLIOGRAFIE
SIGLE ȘI ABREVIERI
§ paragraful(e)
ARCB (Editura) Arhiepiscopia Romano-Catolică de București
can. canon
card. Cardinal
cf. vezi
Coord. coordonator
Dr. doctor
Ed. editura
etc. et caetera
km2 kilometru pătrat
Mons. Monsenior
nr. număr(e)
OFM Conv. Ordinul Fraților Minori Conventuali
pr. Preot
sec. secol(e)
ș.a. și altele
tr. traducător
trad. traducere
vol. volum(e)
INTRODUCERE
Multă lume este îngrijorată în acest timp cu privire la viitorul României: crize politice, economice, constituționale, alegeri, arestări, suspendări, corupție. În acest context, Monarhia prinde tot mai mult contur în România. În situația în care românii ar fi chemați să aleagă, în cadrul unui referendum, forma de guvernământ, 27,2% ar spune „da“ monarhiei, 41% ar opta pentru menținerea republicii, iar 33,8% nu au o opinie formată. Dar ce știm de fapt despre cei ce au condus cu mult tact Casa Regală timp de aproape un secol?
Primul rege al României a fost Carol Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet, ce și-a început domnia cu 148 de ani în urmă, și de la a cărui moarte se împlinesc 100 de ani. Pe parcursul celor 48 de ani de domnie ai lui Carol I, unii au stăruit asupra progreselor înregistrate de România, care dintr-un stat vasal Porții Otomane a devenit o putere balcanică de primă mărime și cu un rol european recunoscut; alții au pus în evidență contradicțiile sociale și au prezentat răscoala din 1907 ca un corolar al politicii lui Carol I, au stăruit asupra faptului că în 1914, regele s-a aflat în contradicție cu spiritul public și cu majoritatea liderilor politici români, suferind o gravă înfrângere politică și morală, deoarece la Consiliul de Coroană nu s-a acceptat intrarea țării în război, alături de Puterile Centrale, ci s-a votat pentru neutralitate, iar suveranul a fost la un pas de abdicare. Dar puțini sunt aceia care s-au oprit asupra vieții sale spirituale, a modului cum încerca să împace pe de o parte națiunea română, al cărui conducător era, și interesele Sfântului Scaun, pe de altă parte. Fiind de origine germană, nu putea avea altă confesiune decât catolică sau protestantă. Spre nenorocul conducătorilor Bisericii locale (atât catolice, cât mai ales ortodoxe) a fost catolic. De remarcat este faptul că spre deosebire de ramura Hohenzollern de Brandenburg, Hohenzollern-Sigmaringen-ii și verii lor de Hohenzollern-Hechingen, o altă ramură dinastică, au rămas catolici. Poate ar fi fost mai simplu dacă era protestant. Însă cu toate acestea, a voit să rămână catolic, deși după botezul singurului său copil (care a murit la doar 4 ani) a fost excomunicat, nu a încetat să ducă tratative cu Sfântul Scaun pentru ridicarea acestei pedepse. Rămân memorabile cuvintele adresate în anul 1906 arhiepiscopului Raymund Netzhammer: „Eu am certitudinea fermă, că într-o zi vom fi judecați cu mai puțină asprime de către Dumnezeu decât de Roma!” Moartea sa neprevăzută, murind fără să primească Sfintele Taine, lasă încă multe semne de întrebare.
Ferdinand, și el catolic, în calitate de succesor al lui Carol, a fost prezentat de unii ca făuritorul României Mari, inițiatorul reformei agrare și al celei electorale, ca personalitate ce și-a legat numele de organizarea și consolidarea statului național unitar român. Alții l-au înfățișat într-o cu totul altă lumină: un rege slab, dominat de Ion I. C. Brătianu și de regina Maria, care poartă principala vină pentru proasta funcționare a regimului democratic din România de după legiferarea votului universal. În cazul său, lucrurile au mers la fel ca și în cazul unchiului său, Carol I. Spre deosebire de Carol I, Ferdinand a avut mai mulți copii, pe care i-a botezat în religia poporului, spre disperarea Romei și a tuturor conducătorilor Bisericii Catolice, care s-au succedat de când a venit în România și până la moartea sa. Cu toate că a fost excomunicat după botezul primului copil, Carol al II-lea, Ferdinand a obținut totuși ridicarea excomunicării cu câteva luni înainte de moartea sa, murind la scurt timp după ce a primit Sfintele Taine. Tot în această perioadă (10 mai 1927) a fost semnat și concordatul dintre România și Sfântul Scaun.
Carol al II-lea a fost pentru unii – foarte puțini – „voievodul culturii”, o personalitate puternică, în timpul căreia România a cunoscut cea mai accelerată dezvoltare în toate domeniile, dobândind și un larg prestigiu internațional. Alții, cei mai mulți, l-au catalogat ca un rege imoral, avid de îmbogățire, care a manevrat pentru distrugerea regimului democratic și introducerea unei dictaturi personale, el fiind principalul vinovat pentru pierderile teritoriale din 1940. După botezul său în ritul ortodox, a ieșit de sub tutela Bisericii Catolice, ducând o viață foarte puțin conformă cu învățătura Bisericii Catolice, fiind considerat de mulți un „român autentic”.
Mihai I nu a „scăpat” nici el unor aprecieri total diferite. Unii l-au prezentat ca autorul loviturii de stat de la 23 august 1944, prin care a salvat țara de distrugere și a orientat-o pe făgașul alianțelor ei firești, cel care s-a opus cu îndârjire comunismului. Alții îl consideră un rege slab, incapabil să ia inițiativa, ca principalul vinovat de moartea mareșalului Antonescu, un pion pe care sovieticii l-au mânuit cu dibăcie, oferindu-i ordinul „Victoria”, precum și numeroase daruri (avioane, mașini etc).
Cele mai multe aprecieri radicale, asupra celor patru regi, pozitive sau negative, au fost făcute de oamenii politici și de ziariști, care urmăreau anumite obiective, fără legătură cu realitatea istorică. Este suficient să urmărim dezbaterile de după 1989 pentru a observa această realitate. În discuție s-a aflat activitatea lui Mihai I, socotit de unii ca singurul în stare să redreseze țara, de aici și sloganul „Monarhia salvează…”. Alții au vrut să-l dea în judecată pentru asasinarea mareșalului Antonescu. În această dispută s-au angajat și unii istorici – aproape toți specialiști în istorie antică și medievală – care, fără a apela la izvoare în primul rând la documente de arhivă au vizat anumite obiective politice.
În ceea ce privește prezenta lucrare, în primul capitol voi evidenția modul în care a ajuns monarhia ca formă de guvernământ în Principatele Române. În al doilea capitol vom vorbi despre relația tensionată a primului conducător al Casei Regale cu Sfântul Scaun. Al treilea capitol va fi dedicat urmașului lui Carol, Ferdinand. La fel ca și în cazul lui Carol I, și Ferdinand a avut de înfruntat împotrivirea Sfântului Scaun în multe privințe, mai ales în legătură cu botezul copiilor, ajungând chiar a fi excomunicat. Capitolul al patrulea al lucrării este dedicat ultimilor doi conducători ai Casei Regale: Carol al II-lea și Mihai. Aceștia, deoarece au fost botezați în religia ortodoxă, majoritară în România, au ieșit de sub jurisdicția Sfântului Scaun, relațiile fiind pur instituționale.
Aduc un cuvânt de mulțumire domnului Iosif Tamaș pentru amabilitatea de a-mi furniza anumite materiale și părintelui Fabian Doboș pentru răbdarea și amabilitatea de care a dat dovadă.
Lucrarea de față reprezintă de fapt „o mână întinsă spre viitor”, o invitație la a citi corect și cu folos istoria vremurilor, nu cu ochii celor ce caută în istorie argumente pentru propriile teorii, ci cu ochii celor care ne priveau de-a lungul timpului istoriei, cu deschidere și frățească dragoste pentru Cetatea Eternă. Învățând să citim „semnele timpului” de astăzi, vom privi cu mai multă încredere viitorul.
Capitolul i
Începuturile monarhiei în România (1866)
1. Contextul politic înainte de venirea Prințului Carol I în România
Destinul a fost îngăduitor cu România atunci când doar un miracol a făcut ca înlăturarea mișelească a lui Alexandru Ioan Cuza de pe tronul reunit al Moldovei și Munteniei să nu se transforme într-un dezastru pentru toți românii. Clasa politică românească, în frunte cu guvernul provizoriu condus de prim-ministrul Ion Ghica, era nevoită atunci să înfrunte acțiunile în forță ale Mișcării Separatiste din Moldova și nemulțumirile țăranilor care credeau că, prin exilarea lui Cuza, Legea rurală din 14/26 august 1864 (Lege prin care peste 400.000 de familii de țărani fuseseră împroprietărite cu terenuri agricole) avea să fie anulată. Mai mult, situația părea să fi scăpat complet de sub control în momentul în care Imperiul Otoman și-a plasat o mare parte a efectivelor militare la sudul Dunării, anunțând o intervenție în forță sub pretextul că unirea Principatelor Române nu era recunoscută decât sub Alexandru Ioan Cuza.
Într-o astfel de stare de fapt, singura salvare a României părea, așa cum chiar Cuza propusese, alegerea unui principe străin în fruntea țării, un principe care să aducă țara, datorită originilor și influenței sale, sub protecția marilor națiuni europene. De asemenea, de multe decenii intrase în mentalitatea oamenilor politici din secolul al XIX-lea faptul că țara noastră nu va căpăta un statut de națiune cu adevărat liberă, independentă și de stil occidental decât în ziua când va avea un rege sau un principe dintr-o dinastie străină, și nu în ultimul rând, pentru a înceta luptele dintre diversele familii mari de la noi: Ghica sau Bibescu, Cantacuzino sau Mavrocordat. Politician abil, I. C. Brătianu, artizanul aducerii pe tron lui Carol I, cere sfatul lui Napoleon al III-lea, iar în urma întrevederii dintre monarhul francez și delegația din România se anunță numele primului rege care ar fi urmat să urce pe tronul de la București, Filip al Belgiei, conte de Flandra. Membru al impozantei familii regale de Orleans, Filip ar fi reprezentat apropierea de Franța, sora mai mare a României – cum era văzută în acemnele timpului” de astăzi, vom privi cu mai multă încredere viitorul.
Capitolul i
Începuturile monarhiei în România (1866)
1. Contextul politic înainte de venirea Prințului Carol I în România
Destinul a fost îngăduitor cu România atunci când doar un miracol a făcut ca înlăturarea mișelească a lui Alexandru Ioan Cuza de pe tronul reunit al Moldovei și Munteniei să nu se transforme într-un dezastru pentru toți românii. Clasa politică românească, în frunte cu guvernul provizoriu condus de prim-ministrul Ion Ghica, era nevoită atunci să înfrunte acțiunile în forță ale Mișcării Separatiste din Moldova și nemulțumirile țăranilor care credeau că, prin exilarea lui Cuza, Legea rurală din 14/26 august 1864 (Lege prin care peste 400.000 de familii de țărani fuseseră împroprietărite cu terenuri agricole) avea să fie anulată. Mai mult, situația părea să fi scăpat complet de sub control în momentul în care Imperiul Otoman și-a plasat o mare parte a efectivelor militare la sudul Dunării, anunțând o intervenție în forță sub pretextul că unirea Principatelor Române nu era recunoscută decât sub Alexandru Ioan Cuza.
Într-o astfel de stare de fapt, singura salvare a României părea, așa cum chiar Cuza propusese, alegerea unui principe străin în fruntea țării, un principe care să aducă țara, datorită originilor și influenței sale, sub protecția marilor națiuni europene. De asemenea, de multe decenii intrase în mentalitatea oamenilor politici din secolul al XIX-lea faptul că țara noastră nu va căpăta un statut de națiune cu adevărat liberă, independentă și de stil occidental decât în ziua când va avea un rege sau un principe dintr-o dinastie străină, și nu în ultimul rând, pentru a înceta luptele dintre diversele familii mari de la noi: Ghica sau Bibescu, Cantacuzino sau Mavrocordat. Politician abil, I. C. Brătianu, artizanul aducerii pe tron lui Carol I, cere sfatul lui Napoleon al III-lea, iar în urma întrevederii dintre monarhul francez și delegația din România se anunță numele primului rege care ar fi urmat să urce pe tronul de la București, Filip al Belgiei, conte de Flandra. Membru al impozantei familii regale de Orleans, Filip ar fi reprezentat apropierea de Franța, sora mai mare a României – cum era văzută în acea perioadă – și ar fi putut aduce, în viziunea oamenilor politici ai vremii, beneficiile celei mai liberale Constituții din lume, cea belgiană.
Proiectul „Filip I de România” s-a dovedit însă un eșec, contele de Flandra refuzând politicos oferta delegației românești. În fond, suveranul micului stat de la nordul Dunării era încă supus Imperiului Otoman și era nevoit să plătească un apăsător tribut anual Înaltei Porți. Pentru un cap încoronat din Europa Occidentală o supunere fățișă în fața sultanului ar fi echivalat cu o dezonoare adusă întregii familii regale. Mai mult, Muntenia și Moldova erau țări cu o puternică influență balcanică, standardele de viață ale vremii în cele două principate fiind cu mult sub cele considerate decente într-o națiune occidentală.
1.1. Tratative în vederea venirii lui Carol în România
Întorși la Palatul Regal Tuilleries din Paris, acolo unde se afla însuși Napoleon al III-lea, politicienilor români, în frunte cu I. C. Brătianu, li se propunea un nou nume, de data aceasta german, cel al familiei regale de Hohenzollern. Astfel, în ciuda opoziției unei părți a clasei politice de la București, I. C. Brătianu călătorea către Düsseldorf, acolo unde îl va întâlni pe prințul Carol Anton de Hohenzollern, căruia îi înmâna cererea de a trimite pe unul dintre cei patru fii ai săi pe tronul Principatelor Unite.
Cel mai potrivit pentru această misiune s-a dovedit Carol Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet, cel de al doilea fiu al prințului prusac, Carol Anton. Absolvent al Școlii de cadeți din Münster și al Școlii de Artilerie din Berlin, Carol era un ofițer încercat, demn de originile sale prusace, care participase cu succes la cel de-al doilea Război din Schleswig, război purtat între Austria și Prusia pe de o parte și Danemarca. Disciplinat, călit în arta războiului, abil diplomat, ofițer cu o largă apreciere în rândul propriilor soldați, Carol își manifestase din start intenția de a prelua tronul Principatelor, menționând că supunerea față de sultan nu reprezenta un impediment atât de mare și că acesta va fi înlăturat la momentul oportun.
Ceea ce gândea principele Carol Anton despre educația fiului său rezultă din dorințele expuse în scris pentru căpitanul von Hagens, care în primăvara lui 1857 l-a însoțit la Berlin:
Păstrarea și întărirea sentimentului religios, însă fără ostentație și paradă. Datoriile față de biserică trebuie îndeplinite cu strictețe, dar totdeauna în așa fel încât forma canonică să nu sufoce vreodată natura interioară. Pentru a-l face să înțeleagă corect noțiunea de onoare și conceptele apartenenței la categoria socială a militarilor trebuie acționat necontenit în sensul debarasării de toate prejudecățile găunoase .
România își câștigase principele pe care și-l dorise, și asta spre surprinderea Europei întregi, care vedea mai degrabă o apropiere a acesteia de Franța, decât de Germania. Brătianu va trimite o depeșă pe data de 16 aprilie către principele Carol Anton în cuprinsul căreia se spune că cinci milioane de români l-au ales domn pe prințul Carol și că în toate bisericile rugăciunile fierbinți ale clerului s-au unit cu cele ale poporului pentru a-l binecuvânta pe cel ales, pentru a-l face vrednic de strămoșii săi și de încrederea pe care națiunea și-o pune în el.
1.2. Drumul până în România și intrarea triumfală în București
Obligat, pentru a străbate o Austrie ostilă, să folosească un pașaport elvețian fals, pe numele de Karl Hettingen, nume ce amintea de castelul părintelui său din apropiere de Saint Gallen, Carol ajunge, la 8 mai 1866, la Turnu Severin. O zi mai târziu, la Pitești, semnează primul document în calitate de suveran, grațiindu-l pe mitropolitul Calinic Miclescu, participant la manifestația separatistă din 3 aprilie de la Iași. La 10 mai intră în București, întâmpinat de peste 30.000 de locuitori la Băneasa, acolo unde primarul Dumitru Brătianu îi înmânează cheile orașului. Principele este escortat spre Dealul Mitropoliei, pe drum fiind aclamat frenetic de mulțimile strânse să-l vadă pe noul suveran. Aici se oficiază Te Deum-ul, apoi este invitat să depună jurământul în noua sa calitate de domnitor al Principatelor Unite Române în palatul Mitropoliei, care era sediul Adunării Constituante. Are loc o ședință extraordinară a celor două camere reunite, a guvernului, a Locotenenței Domnești și a Înaltului Cler. Carol este întâmpinat de președintele Adunării, Emanoil Costache Epureanu, care îl conduce la tronul princiar ridicat pe tribună. Mitropolitul Nifon pune crucea și Evanghelia pe masa așezată în fața tronului, iar colonelul Nicolae Haralambie citește formula românească de jurământ, care îi este tradusă principelui în franceză: „Jur de a fi credincios legilor țării, de a păzi religiunea românilor, precum și integritatea teritoriului ei și a domni ca domn constituțional”. Carol pune mâna dreaptă pe Evanghelie și rostește cu voce fermă în românește: „Jur!”.
1.3. România Mică la venirea lui Carol
România Mică avea o suprafață de 120.973 km². Din totalul de 24.240.931 pogoane de pământ ale Principatelor Unite, 12.636.618 pogoane erau terenuri cultivabile, alte 14.029.947 pogoane erau acoperite de păduri, iar restul de 7.574.366 pogoane reprezentau teren necultivabil. Cu toate acestea România era socotită „grânarul Europei”.
Populația se ridica la 4.424.691 de locuitori. Regiunile cele mai populate se aflau împrejurul orașelor București și Iași. Județele de la munte erau, de asemenea, mai populate. În general, ținuturile moldovenești erau ceva mai dense, în schimb, zonele de câmpie din sud, Ialomița, Brăila, erau aproape pustii. Din totalul populației, 2.276.558 erau bărbați și numai 2.148.403 erau femei. Pe naționalități nu s-au întocmit statistici. Supuși austrieci erau 28.186, dintre care: greci 9.545, prusieni 3.658, supuși englezi 2.823, rusești 2.706, turcești 2.631, francezi 1.142, italieni 167, alți supuși străini 596. În total erau 51.427 străini și 4.373.534 pământeni.
Din punct de vedere religios, 94,9% erau creștini ortodocși, 1% catolici, 0,7% protestanți, 0,2% armeni, 0,2% lipoveni. Necreștini erau 134.188 (3%), dintre care: 132.865 evrei și 1.323 mahomedani. Ortodocșii aveau 6.658 biserici, evreii 276 lăcașuri de cult, catolicii 63, protestanții 12, armenii 11, lipovenii 7, mahomedanii doar 3.
În ceea ce privește numărul de catolici din Moldova, sunt de mare folos datele culese dintr-un raport al episcopului Camilli, trimis în 1890 binefăcătorilor Seminarului, din Bruxelles. În Moldova erau aproximativ 65.000 de catolici, care trăiau într-un teritoriu vast, în care erau aproximativ 2.000.000 locuitori, dintre care: 300.000 evrei, 40.000 protestanți, iar restul ortodocși. Pentru acești catolici, dispersați și separați de distanțe mari erau: 26 de parohii cu 23 de preoți, iar 4 parohii erau vacante.
2. Regele Carol, catolic într-o țară majoritar ortodoxă
2.1. Statul român de partea Bisericii Ortodoxe
Avantajoasă din punct de vedere politic, aducerea unui prinț de altă naționalitate putea genera complicații din punct de vedere religios. În acord cu harta confesională a Europei Occidentale, candidații la domnia Principatelor majoritar ortodoxe puteau fi ori romano-catolici, ori protestanți. Acest inconvenient a fost tranșat în Constituția din 1866, Capitolul II, Secțiunea I – „Despre domn”, articolul 82, care prevedea că:
Puterile constituționale ale Regelui sunt ereditare în linie coborâtoare directă și legitimă a Majestății Sale Regelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, din bărbat în bărbat prin ordinul de primogenitură și cu excluderea perpetuă a femeilor și coborâtorilor lor. Coborâtorii Majestății Sale vor fi crescuți în religia ortodoxă a Răsăritului.
Dacă în privința primului rege s-a putut face o concesie, clasa politică de la București nu a putut admite ca moștenitorul tronului să aparțină altei confesiuni decât cea a majorității populației. Menit să apropie dinastia străină de poporul român ortodox, acest articol a produs, în timp, disensiuni în familia regală și, uneori, chiar drame personale. Situația a fost cumva complicată și de obligația impusă casei domnitoare de a nu se înrudi niciodată cu vreo familie românească. Acest inconvenient confesional este bine ilustrat de familiile primilor doi regi, Carol I și Ferdinand. Ambii catolici s-au căsătorit cu protestante, iar copiii rezultați din căsătorii au fost botezați în religia ortodoxă.
2.1.1. Atitudinea autorităților religioase catolice din România
La venirea Prințului Carol în Valahia, administrator apostolic al Vicariatului de Valahia era Anton Iosif Pluym. Primul contact al prințului cu Mons. Pluym deschide subiectul delicat al apartenenței sale catolice. Gravele confruntări provocate de ascensiunea sa la conducerea statului aduc noi tensiuni. Prin depunerea jurământului, din 10/22 mai, prințul îl face pe vizitatorul apostolic să își pună anumite semne de întrebare cu privire la modul în care prințul va reuși să își păstreze credința. Deși unii istorici contemporani încearcă să ia apărarea prințului, nu aceasta era și părerea Mons. Pluym. În opinia sa, prințul Carol înțelesese forța pe care o avea Biserica Ortodoxă, ale cărei tradiții ghidau orânduirea națiunii. De aceea îi va scrie la data de 13 iulie 1866 Card. Barnabò: „Alteța sa regală, prințul Carol, a făcut cunoscut Ansamblului legislativ intenția sa de a-și educa copiii în religia ortodoxă, care este religia majorității românilor. Această declarație a fost primită ca o nouă legătură între poporul român și familia căreia i-au încredințat destinele lor”.
Concesiunile făcute de prințul Carol în manieră de credință au fost catalogate ca fiind foarte grave: jurământul de fidelitate față de stat, acceptarea încoronării din partea mitropolitului ortodox și angajamentul de a-și educa copiii în religia ortodoxă, după prevederile Constituției, semnifică practic o trecere la ortodoxism, fapt pe care Roma nu putea să-l accepte. Prințul va suporta aceste rigori, fără însă să se depărteze de Biserică.
Lucrurile s-ar fi complicat și mai mult în cazul unei căsătorii. Principele se arăta un catolic autentic, și deci dorea ca nunta să fie binecuvântată de un preot catolic și implicit dorea acordul Mons. Pluym. De aceea el va cere o dispensă de la Roma. Însă răspunsul papei va fi același ca al Mons. Pluym: „Eu nu dezaprob faptul că Alteța Voastră Regală ați scris Sfântului Părinte, numai că va inutil să cereți dispensa, de vreme ce copiii nu vor fi catolici”. Există informații despre acest caz în scrisoarea din 30 august 1866 în care Mons. Pluym îi scrie Card. Barnabò următoarele: „… Descendenții principelui Carol I vor fi educați în religia ortodoxă a Orientului. Dacă prințul Carol se va căsători, într-o zi, cu o femeie care nu este catolică, nu va fi foarte dificil pentru mine. Dificultatea va fi mai mare dacă prințesa va fi catolică” .
2.1.2. Atitudinea Romei cu privire la comportamentul principelui Carol
De la Roma, i se va răspunde Mons. Pluym:
În cazul în care Prințul Carol I deși catolic a promis să își educe copiii în religia schismatică, cere binecuvântarea căsătoriei, care va fi împotrivă, cu o doamnă catolică, mai înainte de aceasta având consensul slujitorului schismatic, să se considere această căsătorie ca fiind invalidă, deoarece lipsește prezența parohului și a doi martori.
Mons. Pluym le expunea superiorilor de la Roma cele două posibilități care i se prezentau în cazul căsătoriei domnitorului: dacă tânăra era de confesiune ortodoxă sau protestantă, el ar fi trebuit să refuze, întrucât nu avea facultățile necesare, dat fiind faptul că Sfântul Scaun nu putea acorda dispensa pentru o căsătorie mixtă fără să fie respectată regula privitoare la educația copiilor; însă dacă domnitorul dorea să se căsătorească cu o catolică și ar fi trebuit, în virtutea constituției, să-și educe copiii în ortodoxism, dificultățile vizitatorului apostolic deveneau de nerezolvat.
Părerea Mons. Pluym era simplă: non licet facere mala ut eveniant bona, astfel că va refuza binecuvântarea unei astfel de căsătorii. Compromisul la care spera prințul nu se putea realiza și, prin urmare, acest fapt a dus la o răcire a relațiilor cu Mons. Pluym pe plan diplomatic. De asemenea, prin scrisoarea din septembrie 1866, Card. Barnabò îl instruiește cu privire la atitudinea pe care trebuie să o adopte în cazul unei ceremonii ortodoxe. Astfel, Mons. Pluym i se interzice cu desăvârșire participarea la o astfel de ceremonie. După primirea acestui răspuns, Mons. Pluym cere instrucțiuni cu privire la atitudinea pe care trebuie să o aibă față de Principele Carol, catolic fiind, cu privire la gestul de a depune jurământul față de Constituție.
Însă din scrisoarea trimisă la data de 26 noiembrie de Mons. Pluym la Roma, Card. Barnabò, lasă să se întrevadă atitudinea principelui Carol, care, deși participase la unele ceremonii ortodoxe și profesase jurământul față de noua Constituție a României, el dorea ca toți copiii săi să fie educați în religia catolică. Prințul dorea să obțină o dispensă de la Papa, de vreme ce el nu vedea o mare diferență între religia ortodoxă și religia catolică. Acest proiect a fost prezentat pe data de 16 decembrie Papei Pius al IX-lea. La 8 ianuarie, Mons. Pluym va trimite o scrisoare Card. Barnabò în care îi relatează audiența pe care a primit-o la Principele Carol. În cadrul acestei audiențe i s-a transmis regelui mesajul Papei Pius al IX-lea: binecuvântarea sa și mai ales reproșurile deoarece a acceptat să profeseze jurământul față de Constituția României, care îl obligă să își boteze copii în religia ortodoxă și interdicția unei căsătorii care nu comportă obligația ca toți copiii să fie botezați în credința catolică. Prințul spera să obțină o scutire de la obligativitatea ca toți copii să nu fie ortodocși. Cu toate interdicțiile impuse de Roma el se va căsători la 3 noiembrie 1869 cu Elisabeta de Neuwied, principesă de Wied, de confesiune protestantă.
Capitolul ii
Regele Carol
1. Căsătoria regelui Carol
Când a fost ales principe al României, Carol nu era căsătorit, dar conform constituției aprobate de el, nu avea voie să-și ia de soție o femeie de origine română. În 1869 a plecat în Germania să-și caute o soție. Principele Carol, deși cunoștea prescripțiile Bisericii Catolice în privința căsătoriei mixte, s-a căsătorit, în noiembrie 1869, cu tânăra protestantă Elisabeta de Wied, fără dispensă din partea Sfântului Scaun. Elisabeta era deja o „fată bătrâna”. Avea 26 de ani și pețitoarele vremii o considerau „un caz foarte dificil”. Fusese refuzată de două ori. Regina Victoria a Angliei a vrut să o aibă ca noră. Elisabeta s-a întâlnit cu al doilea fiu al reginei Victoria, care nu a mai dat niciun semn după întâlnire.
Elisabeta se afla la Berlin când s-a împrietenit cu familia Hohenzollern-Sigmaringen. Dar după nici șase săptămâni a trebuit să se întoarcă acasă, la Neuwied. Prima ei iubire pentru Friedrich de Baden, cu 14 ani mai mare decât ea, văduv și cu trei copii, a înspăimântat-o pe ambițioasa sa mama, care avea alte planuri.
În 1869, mama ei, Maria de Wied, a aranjat la Köln o întâlnire cu regele României, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, pe care tânăra principesă îl zărise cu opt ani în urma la Berlin.
1.1. Logodna
La 4/16 octombrie are loc serbarea logodnei la Monrepos, mai sus de Neuwied. Principele sosește cu suita lui la orele 2 la Neuwied, unde îl așteaptă tânărul lui cumnat, prințul Wilhelm de Wied, care se duce cu el la castelul de vânătoare Monrepos situat la o oră depărtare, în mijlocul unor mărețe păduri de fagi, unde logodnica lui îl primește radioasă. La prânzul ce în curând se servește, principesa-mamă ridică noilor logodiți un toast în care, în termeni mișcători, exprimă urările cele mai calde pentru țara plină de viitor, în care curând va trebui să se ducă unica-i fiică.
El a ajuns să accepte întrevederea cu Elisabeta pentru că fusese refuzat de toate celelalte candidate, din cauza tronului nesigur al României. S-au revăzut ca să meargă să o asculte pe Clara Schumann, dar au uitat de concert. „O jumătate de ora mai târziu, principele a urcat în budoarul nostru. Mi-a sărutat mana, iar eu mi-am lipit buzele tremurânde de fruntea lui aplecată. El și-a dat seama atunci că este acceptat ca logodnic”, scrie în memoriile sale viitoarea regina.
Principele Carol trimite următoarea proclamațiune în România:
Mă simt deci fericit astăzi că pot să dau poporului meu o chezășie pentru ordinea și stabilitatea de care are atâta nevoie, vestindu-i sărbătorirea logodnei mele cu prințesa Elisabeta de Wied, născută la 29 decembrie 1843. Aducând aceasta prin mijlocirea dvs. la cunoștința țării, căreia i-am consacrat întreaga mea viață, privesc ca cea dintâi a mea datorie să rog pe atotputernicul Dumnezeu de a lua sub sfânta și sigura lui ocrotire România în această nouă eră a dezvoltării sale și de a se îndura să-mi dea puterea și destoinicia de a-mi face țara fericită.
1.2. Încheierea căsătoriei
La 15 noiembrie 1869 s-au căsătorit. Căsătoria a fost celebrată la Neuwied (dieceza de Trier, în Germania), în fața unui preot catolic, capelanul militar dr. Kaiser. Inițial, tatăl lui Carol, după ce a aflat de refuzul Sfântului Scaun de a da dispensă, s-a adresat episcopului de Trier, prin intermediul canonicului Danniger. Însă episcopul nu a fost de acord cu această celebrare din două motive:
1. viitorii copii trebuiau să devină ortodocși;
2. cei doi tineri trebuiau să se căsătorească și după ritul protestant, imediat după celebrarea sacramentului în Biserica Catolică.
Atunci, tatăl lui Carol l-a trimis pe dr. Cayser la Berlin, pentru a obține de la capelanul major al armatei prusace, Mons. Francisc Adolf Namszanowski, episcop titular de Agatopol, dispensa pentru căsătorie, motivând prin faptul că principele Carol făcea parte din armata prusacă și deci era sub jurisdicția sa. Însă și acest episcop a refuzat, pentru că avea jurisdicție doar asupra militarilor armatei active a Prusiei. În același timp, episcopul îl avertiza pe capelan că nici măcar el nu putea să celebreze o astfel de căsătorie. În pofida acestui fapt, preotul a cedat presiunilor familiei de Hohenzollern și a binecuvântat la Neuwied, pe 15 noiembrie 1869, căsătoria lui Carol cu Elisabeta. Cununia catolică se face la orele 4, în fața reginei Augusta, a tuturor augustelor rude, a oaspeților princiari și a suitei, într-una din sălile castelului, transformată în capelă. Preotul garnizoanei din Düsseldorf, doctorul Kaiser, celebrează serviciul divin, care se încheie cu o predică frumoasă și mișcătoare a elocventului și învățatului ecleziast.
Cortegiul nunțial se duce apoi în vasta sală, legată de castel, construită anume în vederea căsătoriei după ritul protestant, unde un mare număr de oaspeți și mai multe sute de persoane se găseau adunați. La intrarea tinerei perechi, un cor de peste o sută de cântăreți și cântărețe intonează un imn nupțial, și cântecele nu sfârșesc decât când toate augustele persoane s-au rânduit în fața altarului. Preotul Lohman rostește atunci o predică mișcătoare al cărei text, care se potrivește bine împrejurărilor, este cuvântul mișcător din Biblie: „Voi merge unde vei merge, voi rămâne unde vei rămâne. Poporul tău e poporul meu, Dumnezeul tău e Dumnezeul meu, voi muri unde vei muri și acolo voiesc să fiu îngropată” .
Trei zile mai târziu, după bal și recepții, tinerii căsătoriți au plecat spre România.
Pentru a le da satisfacție românilor, chiar în ziua când a revenit la București, cuplul a făcut primul drum la Mitropolie, ca să obțină și binecuvântarea șefului Bisericii Ortodoxe din România. „În București, părechea regală în mijlocul aclamațiunilor urcă pe dealul Mitropoliei ca, după obiceiul străbun al țării, să fie binecuvântați de Mitropolit. În aceeași zi se cununară 50 de părechi tinere, din deosebitele județe; un simbol frumos, prin care fericirea țării se încopcie (se leagă, n.r.) de cea a clasei domnitoare” .
1.2.1. Înștiințarea Sfântului Părinte
Prin scrisoarea din 30 noiembrie 1869, principele Carol, revenit la București, l-a informat pe papa despre căsătoria încheiată cu Elisabeta de Wied, cerându-i și binecuvântarea apostolică:
Sfinte Părinte,
Sunt fericit să aduc la cunoștința Sanctității Voastre căsătoria pe care am încheiat-o cu principesa Paulina Elisabeta Otilia Luiza de Wied, fiica doamnei principese moștenitoare de Wied, născută principesă de Nassau. Celebrarea căsătoriei a avut loc pe data de 15 a lunii curente în castelul din Neuwied. Aceasta este o nouă ocazie pentru mine, Sfinte Părinte, să reînnoiesc omagiul venerației mele profunde pentru Capul Bisericii și să cer harul binecuvântării Voastre apostolice. Sfinte Părinte, în speranța că veți primi această dorință a noastră, mă rog Domnului ca să vă păstreze mulți ani la cârma mamei noastre, Sfânta Biserică, și mă declar, cu o vie recunoștință, fiul vostru umil.
Papa i-a răspuns principelui prin scrisoarea din 24 ianuarie 1870, în care își manifesta nemulțumirea pentru pasul făcut și, în același timp, îl îndemna să-și corecteze comportamentul și să repare răul prin care a oferit motiv de scandal catolicilor:
Nu de mult timp am primit scrisoarea ta din 30 noiembrie a anului trecut, adresată nouă, prin care ne-ai anunțat că ai încheiat căsătoria cu principesa Paulina de Wied, necatolică. Din partea noastră nu putem ascunde, iubite fiu, o durere de acest fel, din moment ce a fost încheiată împotriva legilor Bisericii și fiind desconsiderate totalmente condițiile pe care Sfântul Scaun are obiceiul să le prescrie când este concesionată de către ea indulgența, pentru cazurile grave, de a fi celebrate căsătoriile mixte. Printre condiții, în primul rând, impune ca toți copiii care se vor naște din această căsătorie să fie educați absolut în sfințenia religiei catolice.
Îți solicit cu vivacitate așadar, pentru mântuirea sufletului tău (…), să repari răul (…) și să te grăbești să faci un examen de conștiință. Contăm cu siguranță pe speranța că ne vei da această consolare, ascultător cât mai bucuros față de îndemnurile noastre pătrunse de o mare iubire.
În soția lui, principele Carol și-a găsit adevărata tovarășă de viață; părerile și înclinațiile lor coincideau și se completau; copilul de o profundă sensibilitate, dar și sprinten și plin de fantezie al Renaniei, a adus bucurie în existența până atunci liniștită, absorbită de muncă și nu prea bogată în bucurii a principelui. Firea lui serioasă, calmă, meditativă putea acum să se destăinuiască numai credincioasei soții care, din prima clipă, a îndrăgit țara și oamenii acesteia și al cărei suflet receptiv, poetic, s-a umplut imediat de tot ce era nou în jurul ei, dar care nu și-a uitat niciodată promisiunea dată socrului ei: „Pacea casei noastre va fi o stavilă puternică în calea tuturor furtunilor exterioare!”
1.3. Regele Carol, un rege infidel?
Toate eforturile în vederea obținerii unei concilieri cu Roma ar fi fost zadarnice dacă regele nu ar fi fost fidel. Zvonuri despre diferite episoade erotice din viața regelui Carol I au existat dintotdeauna. Ele s-au întemeiat fie pe aluziile vreunui memorialist, fie pe bârfa din saloanele epocii, transmise apoi din generație în generație, într-un mediu în care a spune despre cineva, fie el și rege, că are cine știe ce afaceri amoroase era oricum mai credibil decât a spune că nu are. Cine l-ar fi crezut pe cel care ar fi susținut că regele Carol I și-a consumat afectivitatea și erotismul numai în familie, când predecesorul său, Cuza, avusese o îndelungată legătură extraconjugală pe care nici măcar nu s-a ostenit să o ascundă și când urmașul său, Ferdinand, în vremea în care era prinț moștenitor, avea să stârnească un scandal public și o dispută constituțională prin iubirea față de Elena Văcărescu? Iar mai târziu, pe timpul lui Carol al II-lea, naivul susținător al austerității erotice a regelui Carol I nu ar fi părut o ființă picată din altă lume? Totuși, zvonurile despre pretinsele aventuri ale lui Carol I au fost destul de firave și nu s-au confirmat niciodată. Nu au fost confirmate nici măcar de literatura vădit ostilă casei regale, scrisă de pe poziții răzbunătoare de către persoane care se aflaseră o vreme în apropierea curții și care, mai târziu, au fost îndepărtate.
Încă de tânăr, deși era dotat cu o sensibilitate accentuată, Carol a învățat să-și reprime afectivitatea. La vârsta de unsprezece ani a fost despărțit de familie, de mamă, pentru a fi trimis într-un oraș îndepărtat, la studii. N-a avut de ales, a trebuit să se adapteze. La 24 de ani a trebuit să renunțe, din motive politice, la iubirea disperată pentru o prințesă franceză, Anna Murat. Din scrisorile către tatăl său reiese că iubirea a fost atât de mare, încât pentru ea ar fi fost în stare să renunțe la rangul de ofițer și să se stabilească în Franța. Câțiva ani mai târziu, devenit între timp principe al României, s-a căsătorit cu prințesa Elisabeta de Wied. În căsătoria lor, încheiată cam în grabă, după ce alte proiecte matrimoniale se dovediseră irealizabile, nu a fost nimic romantic; ea a avut o motivație politică, ținând de nevoia consolidării noii dinastii. Totuși, pe termen lung, relațiile dintre cei doi au fost calde și destul de echilibrate. După „reprizele” anterioare de reprimare a afectivității, Carol a învățat să și-o controleze. Le pretindea același lucru celor din jur, iar când aceștia nu-i urmau exemplul, regele intervenea energic.
2. Vlăstarele regale, disputate între ortodocși și catolici
2.1. Nașterea Principesei Maria
În anul 1870 perechea princiară a avut parte de o rază de fericire: la 8 septembrie li se născu la Cotroceni o fetiță, care la 13 octombrie 1870 a fost botezată în modul cel mai solemn cu prenumele de Maria. „Văd o promisiune de fericire, scria principele într-un mesaj către regele Wilhelm, în faptul că primul meu copil a venit pe lume în momentul în care drapelul Hohenzollernilor și-a întins faldurile deasupra unei Germanii unite și singura mea dorință este ca acest copil să se arate vrednic de numele său”. Fericita știre a nașterii primei lor nepoate a fost îndată telegrafiată bunicilor.
Miniștrii, mitropolitul, președinții Camerei, Senatului și al Curții de Casație au fost de față la Cotroceni în timpul nașterii întâii prințese române din familia de Hohenzollern; înștiințat de principe, consulul general al Germaniei de Nord, d-1 Radowitz, a venit de asemenea la Cotroceni ca să salute, în calitatea sa de reprezentant al șefului casei de Hohenzollern, venirea pe lume a acestui vlăstar.
Îndată după naștere, mica principesă și mama ei au fost binecuvântate de către mitropolit, iar primarul Capitalei a înscris copilul sub numele de Maria în registrul de stare civilă a familiei princiare.
Principele Carol i-a scris principelui de Coroană:
Ieri dimineață, la orele 9, ea a născut o fetiță voinică și sănătoasă. Totul s-a petrecut în mod normal și ea a suportat cu curaj acest botez de foc al vieții conjugale. Voi crește pe acest întâi copil, născut în epoca cea mai glorioasă a Germaniei, ca să fie demn de rasa Hohenzollern! Botezul micii prințese (în ritul ortodox, după Constituție) se va face probabil la 12 octombrie, aniversarea logodnei perechii princiare. Sănătatea principesei e excelentă, copilul e voinic și drăgălaș.
2.2. Botezul
Botezul prințesei Maria s-a făcut la Cotroceni, unde cei doi mitropoliți și șefii autorităților civile și militare au primit cortegiul format la palat. Copila, purtată de domnișoara de onoare a principesei, fiica ministrului-președinte de odinioară, C. Crețulescu, a deschis cortegiul, apoi a urmat principele cu adjutantul său, cu miniștrii, precum și tot personalul Curții. În sunetul clopotelor cortegiul sărbătoresc a pornit spre biserică; 21 de lovituri de tun anunță capitalei momentul botezului.
După terminarea ceremoniei principesa primește felicitările în apartamentele sale, dar nu ia parte la dejun, care s-a servit în parcul cu o frumusețe tomnatică.
2.3. Moartea micuței și funeraliile
La venirea primăverii anului 1874, părinții primiră cea mai mare lovitură din partea unui destin necruțător. Mica prințesă se îmbolnăvi chiar în duminica Paștelui. Cu câteva zile înainte, împreună cu bona ei vizitase, ca de atâtea ori la Cotroceni, Azilul „Elena”, un mare orfelinat, în care îi făcea plăcere să se joace cu copiii. De acolo trebuie să fi luat ea scarlatina (boală contagioasă și epidemică, produsă de o infecție microbiană, frecventă la copii, care se manifestă prin febră și erupție roșie pe tot corpul, urmată chiar de moarte), făcând una din formele cele mai grele. La 9 aprilie, în zori, copilul, care îndurase în tăcere și resemnare toate chinurile bolii, adormi pentru totdeauna. „În asemenea clipă nu există mângâiere”, îi scria principele Carol Anton fiului său. Pentru părinții loviți de o nenorocire așa de năprasnică era greu să găsească mângâiere în compasiunea profundă a întregii țări, compasiune care s-a tradus prin mișcătoare semne de iubire și devotament. Rămășițele micii prințese au fost depuse, cu mare convoi funerar, în biserica mănăstirii Cotroceni, chiar în același loc unde a fost botezată.
Seara, principele și principesa s-au dus la Cotroceni și au plâns mult timp lângă sicriul fetiței lor. În miezul zilei de 10 aprilie, condusă de durerea întregului popor, mica prințesă Maria a fost coborâtă, spre veșnică odihnă, într-un mormânt din grădina Azilului „Elena”, aproape de mănăstirea Cotroceni. Mitropolitul a oficiat serviciul funebru, toată țara plângând înaintea sicriului acestei prințese române care e înapoiată atât de timpuriu pământului natal. Aceste simpatii obștești erau unica mângâiere a părinților atât de greu încercați. Ei se duc din nou pe seară la Cotroceni și stau multă vreme lângă mormântul acoperit de flori.
În mesajul de mulțumire pentru condoleanțe adresat poporului, familia regală a ținut să sublinieze că mica principesă fusese româncă, atât prin religie, cât și prin limbă:
Amintirea cea mai scumpă pe care fiica noastră trecută la cele veșnice ne-a lăsat-o ca pe o comoară de preț este dragostea ei nemărginită față de țara în care s-a născut; o dragoste care era așa de intensă, încât această ființă aurorală, la prima ei ședere în străinătate, a fost cuprinsă, în ciuda vârstei ei fragede, de dorul de țară. Religia copilului nostru, limba pe care o vorbea au primit pentru noi o însemnătate nouă, sacră, căci orice cuvânt românesc ne va aduce de acum înainte un ecou al acelui glas pe care nu-1 vom mai auzi niciodată pe acest pământ. În cercul foarte mic al familiei noastre s-a rupt, ce-i drept, legătura cea mai intimă, dar o legătură mai puternică ne unește acum cu marea noastră familie, poporul român, care împreună cu noi îl plânge pe copilul nostru și al lui”.
Deși îngropată inițial la Cotroceni, rămășițele prințesei au fost exhumate în 1916, la moartea reginei Elisabeta, pentru a fi îngropată împreună cu aceasta la Mănăstirea Curtea de Argeș.
Felul în care s-au raportat regele Carol I și soția sa Elisabeta la problema moștenitorilor a rămas, până acum, necunoscut în istoriografie. De la moartea Mariei, cei doi nu au încetat să spere că vor mai avea copii.
La 29 iulie/10 august 1883, regele crede că Elisabeta este însărcinată, fără alte urmări însă. Era anul când regina împlinea deja 40 de ani, regele fiind cu patru ani mai în vârstă. În 10/22 martie 1884, el consemnează în jurnalul său, vizibil dezamăgit, menstruația soției, adăugând: „altă sarcină falsă”. La 30 iunie/12 iulie 1884, crede că „Elisabeta ar putea fi însărcinată”, însă, câteva zile mai târziu, în 1/13 iulie, constată că s-au înșelat. Aceeași scenă se repetă în septembrie 1885. Speranțele celor doi cum că regina ar putea fi din nou însărcinată au o dublă semnificație. Pe de o parte, e vorba de dorința firească a unui cuplu, oricare ar fi el, de a avea copii. Pentru Elisabeta, căreia îi murise o fiică, dorința de a compensa această pierdere prin nașterea unui alt copil trebuie să fi fost cu atât mai mare.
Pe de altă parte, întreaga problemă avea o dimensiune politică. Regele trebuia să aibă un urmaș, care să poată moșteni tronul, conform constituției. Speranțele cuplului regal nu s-au împlinit, motiv pentru care moștenitor al tronului avea să fie declarat prințul Ferdinand, fiu al fratelui regelui.
3. Încoronarea regelui Carol
La 9 septembrie 1878, Consiliul de miniștri a hotărât ca domnitorul Carol I să poarte titlul de „Alteță regală”. Prin aceasta se urmărea afirmarea României pe scena internațională ca stat suveran și independent, care a rupt definitiv trecutul de vasalitate față de Poartă, și consolidarea poziției lui Carol concomitent cu ridicarea prestigiului dinastiei de Hohenzollern în fața celorlalte monarhii europene.
La 1 decembrie Consiliul de Miniștri a înmânat perechii princiare o scrisoare oficială, exprimându-și în aceasta mulțumirea cea mai deplină pentru faptul că problema succesiunii la tron a fost reglementată într-un mod corespunzător dorințelor țării. În răspunsul său, principele a arătat cât de fericiți sunt – el și soția sa – pentru faptul că prin acea reglementare au dat o nouă dovadă a iubirii lor față de această țară; el a mai arătat că poate să adauge asigurarea că familia princiară de Hohenzollern participă din toată inima la bucuriile și necazurile României, ceea ce a reieșit și din deciziile adoptate. În termeni asemănători s-a exprimat el câteva zile mai târziu, răspunzând scrisorii Senatului și declarând că tot ceea ce face el și familia sa pentru România nu este un sacrificiu și un exemplu de abnegație, ci simplă îndeplinire a datoriei față de o țară cu care se simte inseparabil unit, față de o țară al cărei destin este și al lui și căreia îi este dedicată întreaga viață.
Dacă anul 1880 s-a încheiat în atmosferă de unitate în cuget și simțiri, anul următor, 1881, avea să aducă încoronarea edificiului pe care principele Carol îl ridicase piatră cu piatră, metodic și conștiincios, printr-o activitate asiduă, devotată, neobosită. Încă de mult se exprimase în țară dorința ca principele să accepte coroana regală. El însă considera că încă nu sosise momentul în care să se poată spune că statul ar avea parte de un viitor sigur.
La 14 martie 1881 Parlamentul a proclamat „înălțarea Principatelor Române la gradul de regat și a hotărât ca ziua de 10 mai, care era și Ziua Independentei, să fie cea în care să se facă încoronarea”. Ceremonialul încoronării avea drept model încoronarea regelui Belgiei. Ceremonia unei încoronări este un act istoric întemeiat pe ideea medievală, că puterea lumească izvorăște de la cea divină. Dacă în decursul timpurilor aceste vederi s-au schimbat simțitor, totuși fiecare act de încununare cuprinde recunoașterea tacită a acestui principiu, fiind greu de înțeles cum cei din România puteau să pună în scenă astfel de imitație care este contrară cu existența intimă a noului regat. Proiectul a fost adoptat în unanimitate de corpurile legiuitoare și prevedea: „Articolul I. România ia titlul de regat. Domnitorul ei, Carol I, ia, pentru sine și moștenitorii săi, titlul de rege al României. Articolul II. Moștenitorul tronului va purta titlul de principe regal” .
3.1. Atitudinea Papei Leon al XIII-lea față de încoronarea Regelui Carol
La data de 2 aprilie 1881, regele Carol l-a înștiințat pe Papa Leon al XIII-lea de decizia luată de Parlament de a înălța Principatele Române la gradul de regat și s-a hotărât ca ziua de 10 mai, care era și Ziua Independenței, să fie cea în care să se facă încoronarea. Exprimându-și cea mai adâncă venerație către papa viitorul rege îi cerea binecuvântarea.
Răspunsul papei nu se va lăsa mult așteptat și va sosi la data de 18 aprilie. Papa binecuvântează ridicarea sa la demnitatea regală, fapt care era spre binele poporului român.
De asemenea, Mons. Paoli îl înștiințează (la date de 4 aprilie) pe Card. Simeoni de faptul că regele Carol I va fi încoronat rege al României, cu regretul de a nu putea participa la o astfel de ceremonie deoarece festivitățile vor fi celebrate la București de Biserica Ortodoxă. De asemenea, odată cu aflarea exactă a datei (10/22 mai 1881) el cere instrucțiuni cu privire la ceremonia celebrată de Calinic Miclescu, Mitropolit Primat al Bisericii Ortodoxe Române. Răspunsul va veni la începutul lunii mai și recomandă abținerea de la orice participare dacă încoronarea se va face în ritul ortodox.
3.2. Desfășurarea încoronării
Cu toate că Mitropolitul Primat stăruie pe lângă rege să se învoiască a fi uns și încoronat în biserica Mitropoliei, regele se declară contra acestei idei. În data de 9 mai, coroanele regale (coroana regelui făurită din oțelul unui tun capturat la Plevna și coroana Reginei, din aur) au fost aduse de membrii guvernului la Patriarhie pentru binecuvântare. Mitropolitul săvârșește slujba sfințirii coroanelor și în toate bisericile din țară se fac aceleași rugăciuni, în același moment.
Încoronarea s-a săvârșit la 10 mai 1881 în București. La ora 10.45, cuplul regal pleacă din gara Palatului Cotroceni cu un tren al curții și sosește în Gara de Nord. Aici se formează cortegiul încoronării. În fruntea cortegiului se afla un regiment de dorobanți (învingătorii de la Plevna). Era urmat de un detașament de jandarmi, un regiment de husari și stegarii din toate regimentele armatei. Regele Carol, purtând uniforma de ceremonie, de General de infanterie al Armatei Române, se deplasează călare în fața trăsurii de gală a principesei, trasă de 8 cai. Lângă regină se afla principele Leopold, cu cei doi fii, Ferdinand și Carol. Orașul este împodobit sărbătorește și trupele garnizoanei din București asigură ordinea.
În fața Mitropoliei s-a ridicat tribuna regală frumos decorată. În fața acesteia se desfășoară slujba religioasă. Asistau la ceremonie trimiși diplomatici, membri ai Corpurilor Legiuitoare, ai Înaltei Curți de Casație și Justiție, ai Academiei Române. Patru generali au dus coroanele însoțiți de purtătorii steagurilor a doua regimente (infanterie și dorobanți). Sfințirea coroanelor de către Mitropolitul Primat și de către Mitropolitul Moldovei este salutată cu o sută de salve de tun. Actul încoronării (înscris pe pergament) pe care sunt înscrise datele esențiale ale domniei lui Carol I și proclamării sale ca Rege, este prezentat cuplului regal și semnat de acesta. Actul este subscris de Mitropoliți, Miniștrii, Președinții Corpurilor Legiuitoare și prim președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cortegiul s-a deplasat spre Palatul Regal la ora 2 după-amiază. Aici regele și regina primesc felicitările miniștrilor reprezentanților corpului diplomatic și altor demnitari. Președintele senatului, după o alocuțiune, depune împreună cu președintele Camerei Deputaților coroanele în mâinile regelui și reginei. Regele rostește un discurs la sfârșitul căruia ia înalta coroana și și-o pune pe cap. Regina îngenunchează și regele îi așează coroana de aur pe cap.
Ceremonia încoronării a fost urmată de două zile de serbări. În ziua de 11 mai, regele Carol și regina Elisabeta asistă la defilarea carelor alegorice înfățișând momente din istoria artei, comerțului și industriei. La 12 mai Regele Carol I trece în revistă la șosea trupele garnizoanei orașului București și privește defilarea acestora în fața statuii lui Mihai Viteazu. În ziua de 13 mai are loc în fața Palatului Regal o manifestație cu torțe a tineretului școlar, împreună cu un număr mare de delegați ai județelor și comunelor aflați în capitală.
După aceste evenimente atitudinea de critică din partea reprezentanților Bisericii Catolice nu s-a lăsat mult așteptată. La data de 14 mai Serafino Vannutelli va scrie Mons. I. Paoli, apreciind comportamentul reținut al acestuia, cu privire la încoronare, și dezaprobă gestul regelui Carol I care a acceptat să fie încoronat de Primatul Ortodox.
4. Regele Carol și arhiepiscopul de București Raymund Netzhammer (1905-1924) și sfârșitul „chestiunii Carol”
La 17 decembrie 1905 a urcat pe scaunul arhiepiscopal Mons. Raymund Netzhammer. Pentru regele Carol, nu Netzhammer fusese candidatul său preferat pentru tronul arhiepiscopal de la București, ci canonicul francez Baud, un om foarte bine apreciat atât de el cât și de diplomații de la București și de înalta societate a Bucureștiului. Cu toate acestea, într-o perioadă destul de scurtă, între rege și arhiepiscop se înfiripă o relație de încredere, ba chiar de prietenie. Regele își făcuse un obicei din a frecventa o dată pe lună – de cele mai multe ori în compania prințului moștenitor – slujba de duminică de la capela palatului arhiepiscopal, unde după slujbă se închega întotdeauna o discuție mai îndelungată cu Netzhammer. Evenimente cotidiene, evenimente din viața personală, călătorii și vizite, dar mai ales domeniul infinit al politicii interne și externe le ofereau subiecte din plin. Nu există nicio temă politică importantă care să nu fi fost dezbătută în aceste convorbiri.
Netzhammer, care înțelesese să se integreze în viața socială și politică pe toate planurile, era un partener competent de discuții al regelui, căci prin multiplele sale contacte cu cercuri diplomatice, politice și științifice, dar și cu păturile de jos – „de la omul simplu până la marile personalități ale vremii sale” – era deosebit de bine informat cu privire la problemele de atunci și la evoluțiile politice din țară.
Raporturile dintre rege și arhiepiscop erau marcate de o mare afinitate spirituală, de simpatie și respect. Putem spune fără nicio umbră de exagerare că Netzhammer deținea rolul unui consilier, căruia regele îi acorda cea mai mare încredere. Sub semnul unei încrederi similare evoluase și relația sa cu urmașul lui Carol, regele Ferdinand.
Până la stabilirea relațiilor diplomatice dintre Sfântul Scaun și România în anul 1920, arhiepiscopul de București făcea legătura dintre rege și guvernul român și Sfântul Scaun, așadar el exercita și funcția unui diplomat însărcinat cu afaceri al Vaticanului pe lângă rege și pe lângă guvern.
4.1. Prima misiune a arhiepiscopului de București Raymund Netzhammer
Prin intermediul secretarului regal particular Basset, regele și urmașul la tron își anunțau printr-o scrisoare participarea la slujba religioasă, în data de 3 iunie 1906.
După ce au vorbit despre lucrările de construcție a bisericii de la Sinaia, regele a abordat subiectul perspectivei unui posibil diferend cu Roma.
„După cum am auzit, ați primit de la Roma răspunsul în chestiunea noastră. Am sperat ca acesta să vină mai demult, așa încât să ne putem îndeplini din nou obligațiile ce ne revin de Sfintele Paști!”
„Majestate! Scrisoarea a sosit după Paști, poartă data de 8 aprilie, are numărul 16912 și e semnată de secretarul de stat, cardinalul Merry del Val. În data de 2 mai am înștiințat-o pe Alteța Voastră Regală de toate acestea, fără a face referiri la conținutul scrisorii”.
„Nu v-ați grăbit deloc cu această problemă, domnule arhiepiscop!” „Nu am prea avut niciun interes să o fac și nici nu am vrut să vă perturb frumoasele festivități aniversare!”
„Ne este îngăduit să cunoaștem și noi noua decizie a Romei?”
„Desigur, Majestate!” – Am scos scrisoarea din buzunar și am despăturit cele două coli ale ei, astfel încât să se poată vedea că erau scrise șase pagini. – ”Scrisoarea e concepută în italiană și îmi este adresată mie; să-i dau citire?”
„Chiar vă rugăm! Suntem siguri că o puteți traduce imediat în germană!”
„Voi încerca! – înalt Preasfințite! Cu toate că Sfântul Părinte Pius al X-lea e însuflețit de dorința vie de a-și demonstra întreaga sa bunătate față de Alteța Sa Regală prințul Ferdinand, soluția în favoarea căreia a intervenit Domnia Voastră nu va putea fi acceptată, dacă nu sunt satisfăcute, dacă nu în sensul lor strict, măcar în accepția lor mai largă, condițiile preliminare pentru îndreptarea faptei rele; promisiunea pe care prințul o face în scris, în conformitate cu care copiii lui vor părăsi schisma, devenind membri ai ritului catolic român, demonstrează bunele intenții ale Alteței Sale Regale, nu este însă îndestulătoare pentru a proteja dreptul divin care îi impune tatălui îndatorirea grea (de care nu îl poate dezlega nicio putere omenească, nici măcar autoritatea supremă a Bisericii), de a-și educa copiii în mod explicit, hotărât și cu adevărat în credința catolică și pentru a remedia într-o modalitate oarecare, eficientă, scandalul pe care l-a pricinuit.”
Aici regele m-a întrerupt. Apoi am continuat cu următoarea frază:
„Simpla promisiune făcută în scris cu privire la viitoarea educație catolică a copiilor, în condițiile în care copiii rămân pe mâna clerului necatolic, fiind astfel îndemnați să săvârșească acțiuni schismatice, să participe împreună cu schismaticii la slujbele lor religioase și să primească sacramente schismatice, este o promisiune pe care Dumnezeu nu o acceptă, deoarece îi lezează drepturile sale divine și prin urmare nu poate fi admisă de biserica lui Isus Cristos; de aceea este necesar, ca prealuminatul tată să-și smulgă copiii în fapt, cu adevărat și hotărât, de sub influența schismatică, a cultului și liturghiei schismei”.
Fără ca eu să pot termina fraza, regele a intervenit pe un ton iritat:
„Îmi este suficient! Văd că Sfântul Scaun nu înțelege și nu vrea să înțeleagă nici în prezent situația noastră! Nu am cerut o încuviințare a modalității noastre de a acționa, ci un laisser faire într-o chestiune delicată, pe care nu avem posibilitatea să o schimbăm. I se creează dificultăți prințului moștenitor, dar eu sunt cel incriminat, fiind făcut răspunzător. Când Roma nu vrea să cedeze, își alege drept pretext, ca acum în cazul nostru, un jus divinum. Când există însă perspectiva unor avantaje, nici vorbă de așa ceva. La Roma, după cum se știe, se poate face orice, mai ales dacă banul dă și el o mână de ajutor”.
Regele a încercat să-și demonstreze cutezătoarea afirmație oferind mai multe exemple. Eu nu le cunoșteam, așa că am tăcut. După ce Majestatea Sa a continuat pentru un timp să-și verse amarul într-o manieră lipsită de venerație cu privire la biserica Romei și îngustimea ei sufletească, se mai liniștește și-mi spune:
„În fond, în calitate de arhiepiscop puteți chiar dumneavoastră în persoană să ne reglementați această problemă!”
„Majestate, nu cred că este așa! După ce domnul Sturdza a supus această chestiune direct forului papei, eu nu mai sunt deloc competent în această chestiune!”.
„La urma urmei, la Roma poți obține orice, dacă te pricepi să învârtești lucrurile! Ar trebui să faceți o încercare!”
Nu am dat niciun răspuns, ci m-am uitat doar întrebător și uimit la rege și la prinț. Nu vroiam să fac promisiuni deșarte și lipsite de perspectivă, iar opinia regelui nu puteam să o împărtășesc defel, cu toate că monseniorul Baud se exprimase cu diferite ocazii în sensul că un diplomat iscusit ar putea găsi la Roma formula râvnită și că ea mai fusese găsită o dată sub conducerea episcopului Jaquet. În realitate, cu toate că primii doi copii ai lui erau botezați după ritul ortodox și educați în spiritul religiei ortodoxe, prințului Ferdinand i-a fost acordată din nou cuminecătura de Paști. Aceasta urma să îi fie apoi refuzată din ordinul Sfântului Scaun începând cu anul 1900, după ce Sf. Scaun a fost informat asupra stării de fapt reale. Formula aceea se bazase în mod evident pe promisiunea de a-i educa pe copii catolic, „în măsura în care acest lucru este posibil”; cu alte cuvinte, după paravanul formulei se ascundea acel ad impossibilia nemo tenetur, prin care promisiunea devenea imediat lipsită de eficiență și de obiect!
Regele și prințul și-au putut da seama din reținerea mea de faptul că pentru mine scrisoarea cardinalului Merry del Val, pe care o împăturisem și o băgasem din nou în buzunar, era decisivă. Când penibila discuție începu să treneze, Domniile Lor s-au ridicat. În încheierea convorbirii, regele a declarat cu o anumită solemnitate:
„Aici stau față în față două „non possumus”! Eu am însă certitudinea fermă, că într-o zi vom fi judecați cu mai puțină asprime de către Dumnezeu decât de Roma!” „Să sperăm, Majestate!”
5. Moartea regelui Carol
Decizia Consiliului de Coroană l-a afectat profund pe rege. Se simțea înfrânt, privit cu ostilitate de toți, trădat. Sâmbătă, 27 septembrie/10 octombrie 1914, regele Carol se stinge din viață la reședința sa din Sinaia. Pe la 4 dimineața se trezise plângându-se că nu mai poate respira. A fost chemat doctorul Maulea, dar nu a putut face altceva decât să constate decesul. Cauza medicală a morții a fost o afecțiune gravă a ficatului și a inimii.
Regina povestește cum pe la 4 dimineața regele s-a plâns de dureri de spate. Regina îl masează. Apoi i-a spus: „Acum mi se deplasează către inimă. Aș vrea să dorm nițel”. Începuse paralizia inimii. O ușoară sufocare a regelui apoi s-a sfârșit. Castelanul Wilke a constat și el moartea.
S-a zvonit după aceea că regele ar fi fost otrăvit. Mite Kremnitz îi spunea lui Titu Maiorescu că deja fuseseră încă două încercări de a-l otrăvi și că de ce n-ar mai fi fost încă una fatală. Carol I avea 75 de ani și, în ultimele luni, în puternica stare de tensiune în care se afla, afecțiunile s-au accentuat și i-au grăbit un sfârșit care nu putea să întârzie prea mult.
Corpul neînsuflețit al Regelui este adus de la Sinaia, cu trenul, până la Gara de Nord și depus la Palatul Regal în Sala Tronului unde rămâne pentru câteva zile. Transportarea trupului neînsuflețit la Gara de Nord a avut loc cu cel mai mare fast și cu o pompă cu adevărat regească. Plecarea din Sinaia, sosirea și plecarea din București, cât și înmormântarea sunt anunțate de 101 salve de tun și de bătăile clopotelor tuturor bisericilor din țara. Serviciul religios a cuprins următoarele momente importante: prohod și priveghi la Mănăstirea Sinaia, slujba catolică oficiată în sala tronului (de către arhiepiscopul catolic din București), slujba ortodoxă la închiderea sicriului, slujba de înmormântare oficiată la mănăstirea Curții de Argeș de către Mitropoliți.
5.1. Reacția arhiepiscopului de București
Moartea regelui Carol a fost o lovitură teribilă pentru tot poporul, mai ales pentru clasa politică și culturală a României. Chiar și arhiepiscopul de București a fost mișcat și preocupat când a primit această știre, cu atât mai mult că Sfântul Scaun nu-i permitea nicidecum să participe la funeraliile marelui său prieten. Relatează acesta:
M-am dus fără întârziere la canonicul Auner, preotul parohiei catedralei, am rânduit să fie trase clopotele solemn, de înmormântare și am dispus decorarea imediată a catedralei într-un aranjament de doliu festiv, iar pentru a doua zi, după predica de duminică, am dispus să fie recitat de cinci ori Tatăl Nostru pentru odihna sufletului regelui plecat dintre noi. După aceea m-am dus în fața tabernacolului și m-am rugat ca milostenia și harul bunului Dumnezeu să se îndure de sufletul răposatului. La ora 9 și 30 de minute am primit prin telegraf de la mareșalul Curții vestea morții regelui: „Sa Majeste le Roi est mort subitement ce matin a 6 heures”.
De la mănăstirea domnișoarelor engleze a venit la palatul arhiepiscopal spiritualul lor, directorul Josef D’Ester, și ne-a povestit că regele îl anunțase că va pleca dintre cei vii. Onorabilul vârstnic se întristase foarte tare, deoarece de mulți ani încoace, atunci când se afla în București, regele asista practic în fiecare duminică la serviciul divin și la predica pe care el, D’Ester, le oficia. La rândul său, D’Esler sperase mereu că îi va fi dat să-l pregătească pe prietenul său regele în cel din urmă ceas dându-i ultima sfântă împărtășanie. Iar acum regele iubit murise lovit de o moarte subită! Domnul D’Ester a fost de părere că nu există niciun impediment și că se poate oficia pentru rege o slujbă solemnă de pomenire, având în vedere că monarhul își păstrase credința catolică. Mi-ar fi făcut plăcere să-i comunic fostului duhovnic al regelui dispoziția care sosise de mai multă vreme de la Roma și care pleacă de la premiza că regele va rândui prin dispoziție testamentară să fie înmormântat într-o biserică ortodoxă, dar nu era acum timp pentru o asemenea comunicare detaliată, deoarece mi se anunțase un vizitator pe care nu vroiam să-l las să aștepte.
Tot în aceeași zi, arhiepiscopul Netzhammer i-a telegrafiat Papei Benedict al XV-lea și nunțiului papal de la Viena vestea morții subite a regelui.
Seara sosește din partea Papei Benedict al XV-lea următoarea telegramă: „Cu durere aflăm de pierderea Majestății Sale, regele Carol al României; transmiteți sincerele noastre condoleanțe noului rege, familiei sale distinse și guvernului său. Benedict al XV-lea” .
Trebuia în plus rezolvată o greutate de ordin religios. Regele fiind catolic, era greu de împăcat necesitățile cultului său cu cerințele bisericii de stat. S-a convenit amânarea problemei până seara, la întoarcerea lui Brătianu, când urma să se cunoască ultimele dispozițiuni ale regelui.
Pe la ora 9 s-a întors Brătianu cu testamentul regelui. De aici s-a putut vedea că regele își manifesta într-o formă discretă și plină de tact dorința de a fi îngropat în mănăstirea de la Curtea de Argeș. În înțelegere și cu regele Ferdinand, s-a hotărât să se facă două slujbe, una catolică și una ortodoxă. Cea catolică – intimă și cea ortodoxă – oficială. Pentru aceasta s-a cerut Sinodului Ortodox încuviințarea de a îngropa un catolic într-o biserică ortodoxă. Pentru realizarea acestui fapt, I. Gh. Duca a fost delegat să obțină aprobarea Bisericii catolice la toate aceste orânduiri. Exista riscul ca episcopul Netzhammer să ridice obiecții după obișnuita intransigență a Bisericii catolice. Însă acesta a fost însă foarte conciliant și a primit imediat toate propunerile lui I. Gh. Duca. Testamentul regelui îi făcea cinste; cele 12 milioane de lei lăsate pentru cultura română și pentru binefaceri distrugeau legenda de zgârcenie care se crease în jurul lui Carol I.
Luni, 12 octombrie, după ora 8 seara, Netzhammer împreună cu: părintele Lucius Fetz, prelatul August Kuczka, parohul catedralei Auner cu un vicar, canonicul Pauli Wloczka, preotul italian Mantica, profesorii Durcovici și Huber de la seminar și seminariștii în reverendă și cotă s-au dus la palatul regal de reședință.
Solemnitatea funerară a fost simplă și lipsită de fast, dar demnă, înălțătoare și pioasă. Ea a durat, după cum se dorise, cu puțin mai mult de o jumătate de oră. La solemnitate au participat, în afară de familia regală, aghiotanții, doamnele de onoare și personalul Curții.
În seara zilei de 15 octombrie, zi în care a fost înmormântat regele în biserica ortodoxă din Curtea de Argeș, arhiepiscopul i-a trimis papei următoarea telegramă:
Condoleanțele au fost prezentate. Impresiile cele mai bune la toți. Mulțumiri din partea regelui Ferdinand și a guvernului. La palatul regal, în fața trupului, de luni până joi, patru celebrări funebre catolice foarte solemne. Nicio communicatio in sacris. Înțelegere fericită cu Curtea și guvernul. Clerul catolic nu a fost prezent nici în cortegiu, nici la înmormântare. Mulțumesc lui Dumnezeu. Mă rog ca să ne binecuvânteze.
Pe 19 octombrie 1914, arhiepiscopul Netzhammer scria Congregației De Propaganda Fide, relatând desfășurarea funeraliilor regelui Carol.
Se spune că atât cortegiul funebru de la Curtea de Argeș, cât și solemnitatea funerară care a avut loc în fața bisericii mănăstirii, unde trupul neînsuflețit a fost înmormântat apoi în dreapta portalului bisericii, au emanat o atmosferă solemnă. În condițiile în care în cortegiul funebru au fost reprezentate toate confesiunile, chiar și evreii purtându-și steagurile în cortegiu, este lesne de înțeles că lipsa arhiepiscopului și a clerului catolic a atras atenția, cu atât mai mult cu cât regele, care era condus acum la locul de veci, era catolic. Guvernul și sinodul au fost firește foarte mulțumiți de faptul că se renunțase la orice participare catolică, deoarece din aceasta s-ar fi putut isca dificultăți insurmontabile, dar din care tocmai catolicii ar fi fost cei mai păgubiți.
5.2. Testamentul regelui
Testamentul regelui a fost deschis în ziua morții sale. În el regele declara că a rămas întotdeauna catolic și își exprima dorința ca trupul său, după moarte, să fie binecuvântat de către un preot catolic, chiar dacă trebuia să fie înmormântat „lângă biserica din Curtea de Argeș”. Arhiepiscopul relata dialogul pe care l-a avut, înainte de cunoașterea conținutului testamentului, cu ministrul cultelor, Ioan Duca (1914-1916), care i-a spus că și-a dat seama că decizia de a înmormânta trupul regelui în această biserică a fost luată de către alții și nu era voința suveranului; faptul fiind apoi confirmat de testament. Mons. Netzhammer l-a asigurat pe ministru că, având în vedere locul ales pentru înmormântare, el nu putea participa la nicio ceremonie funebră.
Când, pe 16 octombrie, primul ministrul Ion I. C. Brătianu a mers în vizită la arhiepiscop, Mons. Netzhammer l-a întrebat în ce fel și cine a stabilit ca mormântul să fie în biserică, de vreme ce în testament regele scrisese „lângă”, nu „în”. Primul ministrul i-a răspuns că și el a observat acest mic detaliu. Totuși, regina Elisabeta i-a declarat că aceasta era voința defunctului – de a fi înmormântat în biserică – și că regele Carol nu a avut curajul să-și manifeste o astfel de dorință de teamă ca Biserica Ortodoxă să nu se găsească în dificultate.
Regele Carol lăsase prin testament bisericii catolice 400.000 lei. Cu acești bani Mons. Netzhammer va construi turnul catedralei din București și că se va înălța biserica catolică din Sinaia, față de care răposatul rege manifestase vreme de mai bine de douăzeci de ani un interes deosebit. De altfel, însuși regele pusese de curând la dispoziție un teren de construcție în așa-zisa livadă regală, vizavi de vechiul cimitir.
6. Moartea Reginei Elisabeta
Prima Regina a României, Elisabeta a încetat din viață la 18 februarie 1916, la Curtea de Argeș, orașul unde s-a refugiat după moartea soțului său, Carol I.
Notează Mons Netzhammer în jurnalul său:
În primele ore ale dimineții se răspândește vestea stingerii din viață a reginei Elisabeta, al cărei pseudonim era Carmen Sylva. Am telegrafiat imediat, comunicându-i papei vestea despre acest deces prin intermediul pronunțiului cardinal Scapinelli de la Viena și îi exprim regelui telegrafic condoleanțele diecezei noastre. Clopotele catedralei bat festiv, funerar, iar la catedrală sunt arborate două drapele românești în bernă .
7. Concluzii finale asupra acțiunilor regelui Carol
Domnia de aproape jumătate de secol a lui Carol I a fost benefică pentru evoluția istorică a Statului Român. Evaluarea domniei lui Carol I se poate face mai simplu: dacă luăm criteriile de bază ale Uniunii Europene și NATO vom vedea că, în ciuda limitărilor vremii, Carol apare surprinzător de european: fondator de instituții de bază ale Statului, promotor al profesionalismului în politică, societate și economie, strateg și reformator al Forțelor armate, încurajator al puterii soft (cultură, politică externă, tradiții, specific național), voce europeană prin excelență, puterea exemplului personal, creator de proiecte civice, întăritor al suveranității în paralel cu adaptarea la jocul regional, participant cu trupe la alianțe militare continentale.
Privind azi toate lucrurile pe care el le-a făcut pentru țară nu i se poate reproșa decât un singur lucru, dar acest fapt poate fi explicat prin imensa dragoste față de patria de origine: tratatul secret de alianță cu Germania și cu Austro-Ungaria, din 18 octombrie 1883, despre care știau doar câțiva oameni politici apropiați. Dacă la începutul războiului România aplica acest tratat, această alianță contra Antantei ar fi fost dezastruoasă pentru viitorul țării.
Într-o discuție cu Mackensen, arhiepiscopul Netzhammer își exprimă părerea față de conduita regelui Carol, despre binefacerile aduse țării. În opinia sa, pe parcursul domniei regelui, acesta dovedise slăbiciune prin faptul că, în toate relațiile importante, nu făcuse dovadă că este un bun catolic. Din această cauză a avut „multe ceasuri nefaste, din cauza dificultăților pe care și le crease în relațiile cu Sfântul Scaun”. Mackensen avuse dreptate când subliniase că regele Carol s-a temut ca românii să nu spună că este „german și catolic”.
Se poate spune că „norocul” a fost că regele s-a stins din viață la 27 septembrie 1914, iar urmașul său la tron, regele Ferdinand, sfătuit de regina Maria și de oamenii de stat ai vremii, a optat pentru intrarea României în război de partea Antantei, fapt ce a dus la realizarea României Mari, în 1918.
Capitolul III
Regele Ferdinand
1. Venirea lui Ferdinand în România
Regele Ferdinand I, în momentul când se urcase pe tron, spusese că va fi ,,bun român”, și faptele sale au dovedit-o cu prisosință. Regele Carol I și regina Elisabeta au avut o fetiță, principesa Maria, născută la 27 august 1870, însă aceasta a murit de scarlatină când era doar o copilă, pe 28 martie 1874. După această tragedie, cuplul regal nu a mai avut copii, așadar regele nu avea un succesor direct la tronul României. Pentru a asigura stabilitatea și continuarea dinastiei de Hohenzollern-Sigmaringen, în 1881 s-a reglementat problema succesiunii la tron. Articolul 83 din Constituția României adoptată la 1 iulie 1866 prevedea ca succesiunea tronului să i se încredințeze coborâtorilor pe linie bărbătească, începând de la cel mai în vârstă dintre frații săi sau coborâtorilor acestora. Atât principele Leopold, fratele lui Carol I, cât și fiul cel mare al acestuia au refuzat tronul. Astfel, succesiunea i-a revenit principelui Ferdinand, cel de-al doilea fiu al principelui Leopold și nepot de frate al regelui Carol I. Noua linie succesorală a fost statuată prin „Pactul de familie” din 18 mai 1881.
Pe 18 martie 1889, Ferdinand I este declarat în mod oficial moștenitorul tronului, primind titlul de „Alteță Regală Principe de România”. Din 19 aprilie, tânărul principe se stabilește definitiv în România pentru a se pune în contact cu realitatea diversificată a țării.
În aceeași perioadă, Casa Regală a României era în căutarea unei soții pentru prințul de coroană Ferdinand, menită să asigure viitorul acestei dinastii. Astfel vor fi declanșate o serie de acțiuni menite să contribuie la cunoașterea și apropierea dintre Ferdinand și Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg. Primele întâlniri din anul 1891 vor fi eșecuri totale, dar apoi prin intervenția energică a împăratului german care îl cheamă pe timidul Ferdinand și îi ordonă să rezolve situația, simultan cu presiunile făcute de marea ducesă Maria Alexandrovna asupra Mariei, lucrurile se vor aranja prin anunțarea logodnei noului cuplu, în vara lui 1892.
Pentru oficializarea logodnei regele Carol I a efectuat în toamna lui 1892 o vizită la Londra pentru a se întâlni cu ducele de Edinburgh, tatăl Mariei, și apoi cu regina Victoria, care a fost de acord cu căsătoria preconizată, oferindu-i cu acest prilej lui Carol Ordinul Jartierei.
La 10 ianuarie 1893, la Sigmaringen în Germania, este celebrată căsătoria Alteței Sale Regale Marie de Edinburgh cu Alteța Sa Regală Ferdinand, Prințul de Coroană al României. Celebrarea a cuprins de fapt un număr de trei ceremonii de căsătorie: civilă, catolică (religia lui Ferdinand) și protestantă (religia Mariei). Prințul Ferdinand lasă mai curând să se ajungă la un conflict cu Roma, dar nu cedează, chiar dacă mamei sale este cât pe ce să i se rupă inima din cauza acestei „apostazii” .
Căsătoria civilă a avut loc în Salonul Roșu al castelului din Sigmaringen, fiind oficiată de Karl von Wedel, mareșalul curții imperiale, împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei fiind primul dintre martorii care și-au pus semnătura pe actul de căsătorie.
Principala ceremonie, cea catolică, a avut loc la catedrala orașului, Maria fiind condusă la altar de tatăl său, ducele de Edinburgh. Maria devenea astfel prima prințesă britanică, după câteva sute de ani, care se căsătorea cu un prinț catolic.
Căsătoria catolică a avut loc în biserica din vecinătatea castelului, la care se ajungea printr-un lung și complicat pasaj. Sigmaringen era o cetate veche, cu toate particularitățile unei cetăți. Serviciul religios a fost lung și solemn, participând mulți preoți. Cele două jurăminte au fost în prim-plan, iar, pentru aceasta, cei doi au stat în genunchi. Cântecele latine au fost plăcute, deși erau oarecum monotone.
Cea de-a treia ceremonie, cea protestantă, a fost una mai modestă, fiind oficiată într-unul din saloanele palatului de către un capelan al Marinei Regale Britanice.
Relația cuplului princiar și apoi regal Ferdinand și Maria a fost una complexă și cu o evoluție sinuoasă în timp, dar ceea ce a constituit o constantă a acestei relații a fost permanenta disociere între viața publică și cea privată, pe care atât Ferdinand cât și Maria au făcut-o. Ei nu au lăsat niciodată ca problemele personale sau de cuplu să primeze în detrimentul funcțiunilor publice pe care le aveau la nivelul societății, focalizându-și energiile și eforturile într-un mod concertat, pentru îndeplinirea misiunii care le revenea.
1.1. Atitudinea regelui Carol față de urmașul său Ferdinand
Pentru a-l ajuta pe prințul moștenitor ca să evite împotrivirea Sfântul Scaun, Carol va căuta o soluție de mijloc. Dintr-o scrisoare datată 5/17 august 1892, trimisă fratelui, lasă să se întrevadă soluțiile găsite de monarh pentru a evita, pe de o parte un conflict cu Roma, pe de altă parte un conflict cu poporul țării. Spre exemplu, Codul civil nu prevede nimic în privința confesiunii religioase în care trebuie crescuți moștenitorii tronului, adică regele Carol dorea ca eventualii copii pe care i-ar avea viitoarea pereche princiară să fie botezați ortodox (pentru a respecta dorința poporului) și crescuți în spiritul religiei catolice (pentru a respecta dorința Romei). Nu poate fi dată vreo promisiune fermă privind creșterea copiilor în religia catolică deoarece se știe dinainte că nu va putea fi respectată. În acest context, pentru a masca acest fapt, regele Carol a venit cu propunerea schimbării formulării modului în care va fi anunțată Roma: „Noi, (perechea princiară moștenitoare) ne obligăm să creștem copiii, dacă Dumnezeu va voi să ne dăruiască, în spiritul religiei catolice și, dacă o vor permite condițiile politice, îi vom face membri devotați ai Bisericii Catolice”.
Regele Carol va mai scrie din nou fratelui său Leopold (la 11/23 septembrie 1892) relatându-i în ce stagiu se află negocierile cu Roma, în privința încheierii acestei căsătorii dintre un catolic și o protestantă. Când este vorba de păstrarea puterii și influenței sale, Biserica Catolică, la fel ca orice lider, începe mereu prin a pretinde maximum pentru ca până la urmă să ajungă la un compromis. Așa se pare că va fi cazul și aici, deși în scrisoare se lasă o portiță deschisă pentru că nu se amintea de botez, ci de educația catolică a copiilor. În consecință, acest aspect este atenuat prin expresia procurent (a purta de grijă). Se înțelege de la sine că eventualii urmași ai dinastiei vor putea fi crescuți în spiritul religiei catolice care se deosebește prea puțin de cel al ortodoxiei.
De aceea Carol a venit cu propunerea ca să se înlocuiască cuvântul procurent cu ut potui responseo sau ut quum quantum potest sau si ubbo modo potuera salve sau cu ceva asemănător. Astfel, printr-un ut possum obligă mai puțin, într-o chestiune foarte delicată, despre care se știa încă de la început că nu se va putea realiza, cel puțin, nu într-un viitor apropiat.
De asemenea, regele Carol a venit cu propunerea anulării articolului 82 din Constituție. Acest fapt însă era foarte periculos deoarece nu era normal să se pretindă așa ceva întrucât moștenitorul tronului nu putea încă să jure pe Constituție. Dacă la Roma se va insista asupra acestei adăugiri privind Constituția, trebuie să fi fost în așa măsură atenuată ca în momentul schimbării la tron să-și piardă orice semnificație. De pildă, se puteau utiliza formule de genul: „când vor permite condițiile” sau „când nu va aduce niciun prejudiciu țării”.
2. Copiii
Ferdinand și Maria au avut șase copii, botezați toți în religia ortodoxă, dintre care unul, principele Mircea, a murit la o vârstă fragedă. Primul lor copil s-a născut la numai nouă luni și cinci zile de la căsătoria lor, la castelul Peleș, în 1893. A urmat apoi principesa Elisabeta (1894), principesa Maria (1900), principele Nicolae (1903), principesa Ileana (1909) și principele Mircea, născut în ianuarie 1913.
2.1. Carol al II-lea
Viitorul Carol al II-lea, primul copil al cuplului regal, cel mai controversat dintre cei patru regi ai României, s-a născut la 3 octombrie (după calendarul nou) 1893, la Peleș, în marele salon princiar al castelului. Mama sa, regina Maria, descrie vibrant momentul în care a văzut lumina zilei primul ei fiu cu viitorul rege Ferdinand: „[…] La ora unu noaptea se născu primul meu copil, moștenitorul așteptat cu atâta nerăbdare, și fu botezat Carol, după numele Unchiului său. Mare fu bucuria în toată țara!”
Atunci când a fost anunțată Roma cu privire la acest fericit eveniment a fost evitată intenționat menționarea problemei botezului în rit ortodox. S-a insistat pe o formulare generală, evidențiind că orice creștin se poate boteza și de aceea botezul nu mai trebuie menționat. Însă planul regelui nu a funcționat deoarece de la Roma i s-a scris că un preot catolic trebuie să rostească ritul botezului, iar mitropolitul ortodox, doar să asiste. De asemenea, regele a intrat în posesia instrucțiunilor pe care le dă cardinalul Rampolla către vicarul catolic din București. Aici se precizează că în cazul unui botez în rit ortodox, catolicii trebuie să se abțină de la orice participare. Totuși cardinalul a permis ținerea unui Te Deum solemn la catedrala catolică.
Din această scrisoare rezultă clar că cei de la Roma erau conștienți de faptul că botezul nu va avea loc după dorința lor. Este posibil ca după ceremonia botezului să se fi ajuns la declarații neplăcute, dar cărora li se puteau opune argumentele privind obligațiile constituționale. De aceea regele Carol l-a însărcinat pe ministrul plenipotențiar de la Viena să intre în contact cu nunțiul de acolo pentru a se evita orice declarație care ar fi putut aduce prejudicii enorme, mai ales pentru România.
Regele Carol dorea ca botezul primului-născut al familiei moștenitoare să aibă loc la Sinaia, fără cine știe ce mise en scène, decizie care a tulburat mult apele la București, deoarece se dorea o ceremonie fastuoasă, cu mari solemnități și serbări populare.
Cu toate acestea, prințul Carol va fi botezat ortodox, conform clauzei constituționale, România urmând să aibă, astfel, un rege de aceeași credință cu poporul. Ceremonia botezului, la 29 octombrie, la București, s-a desfășurat cu fastul dorit de rege. Au fost prezenți miniștri și parlamentari. Singura absentă a fost mama sa, viitoarea regină Maria.
Atunci când regele Ferdinand și-a botezat primul moștenitor în religia ortodoxă, așa cum prevedea Constituția României, Biserica Catolică l-a excomunicat, acesta însemnând că el nu mai putea fi împărtășit și nici nu beneficia de servicii religioase la înmormântare.
2.2. Prințesa Ileana
Principesa Ileana a României a fost fiica reginei Maria și a regelui Ferdinand, și s-a născut pe 23 decembrie 1908, la București. A fost botezată în ritul bizantin spre nefericirea Arhiepiscopului Raymund Netzhammer. Primii ani ai copilăriei i-a petrecut în lumea de basm a palatului regal. Era copilul preferat al mamei sale, regina Maria.
Cea mai mică fiică a cuplului Ferdinand-Maria era ortodoxă practicantă. De altfel, după plecarea din România s-a călugărit. Primul soț al principesei, Anton de Habsburg, a fost catolic. Nunta s-a organizat în România, la Sinaia, și a fost ultimul eveniment de acest gen până la abolirea monarhiei, în decembrie 1947.
2.2.1. O nuntă revendicată de două confesiuni
În vara anului 1930, însoțind-o pe Regină într-o vizită în Spania, Principesa îl întâlnește la Barcelona pe arhiducele Anton de Habsburg, „un băiat foarte frumos, înalt, blond, sportiv, distins”.
O problemă delicată în pregătirea nunții a fost apartenența mirilor la confesiuni diferite. Până la căsătoria principesei Ileana, toate alianțele matrimoniale ale membrilor familiei regale române, botezați conform statutului Casei Regale Române în religia ortodoxă, au fost încheiate cu case regale de aceeași apartenență religioasă (Grecia, Iugoslavia). Ileana și-ar fi dorit, pe lângă ceremonia de nuntă catolică, și una ortodoxă, dar familia Habsburg se opune. Ministrul român de externe, Dimitrie Ghica, îi comunică lui Raoul Bossy că, până la urmă, principesa Ileana a acceptat doar o ceremonie catolică, dar „ține ca ea să fie urmată de o cununie săvârșită de Biserica ortodoxă”, lăsând să se înțeleagă că: „viitoare soție și mamă de catolici, nu ar fi exclus să treacă și ea odată, mai târziu, la legea lor”, o decizie puțin credibilă pentru Bossy: „cunoscând-o pe tânăra Domniță cum o cunosc – mă îndoiesc foarte tare, sau, mai limpede, nu o cred deloc”.
Spre supărarea opiniei publice românești, Vaticanul a refuzat, neacceptând nici măcar o rugăciune ortodoxă. Gestul a provocat o reacție pe măsură din partea Bisericii Române Ortodoxe, Patriarhul Miron Cristea refuzând să participe la ceremonie. Pentru că prin biserica ortodoxă simțea „duhul Țării Românești”, Ileana îi scria regelui: „Simt că se rupe ceva-n mine la gândul că părăsesc țara fără a primi binecuvântarea bisericii în care am fost botezată și am crescut și am învățat să mă exprim prin ea”. Astfel, Ileana a mai făcut o concesie: „căsătoria va fi celebrată după ritul catolic, dar va fi precedată de o logodnă binecuvântată de clerul ortodox”. Dar Papa Pius al XI-lea, având experiența nunții fiicei regelui Italiei, Victor Emanuel al III-lea, principesa Ioana, cu regele Boris al Bulgariei, cu o cununie catolică la Assisi dar și cu o altă cununie ortodoxă la întoarcerea la Sofia, rămâne intransigent: „Dacă are loc o ceremonie ortodoxă, oricare ar fi ea, el nu va acorda dispensa de căsătorie”. Deoarece „impresia generală este că logodnicii s-ar fi consolat, cerând să fie căsătoriți de patriarhul nostru, Arhiducele Lepold Salvati și Arhiducesa Bianca, părinții mirelui, se grăbesc să telegrafieze lui Carol că, în acel caz, ei nu ar veni la nuntă și ar declara că nu-și dau consimțământul”.
2.2.2. Vladimir Ghika: emisar la Vatican
Fiindcă situația devenise „gingașă”, regele Carol al II-lea îl trimite la Roma pe fratele ministrului de externe al guvernului Iorga, preotul catolic și protonotar apostolic Vladimir Ghica. Într-o scrisoare către cardinalul-secretar de stat, Eugenio Pacelli, ministrul de externe român, Dimitrie Ghica, susținea că
în ipoteza unor rugăciuni făcute de clerul ortodox, fără caracter de celebrare a unei căsătorii, faptul că aceste rugăciuni ar avea loc înainte de oficierea căsătoriei civile a principesei Ileana cu arhiducele, ar constitui garanția exterioară și esențială cea mai solidă, astfel încât căsătoria catolică, imediat după căsătoria civilă, oficiată de autoritățile municipale și ministrul justiției, să fie considerată unica celebrată și să se poată considera că unitatea arhiducelui Anton și a principesei Ileana nu a fost celebrată religios decât o singură dată, după ritul catolic roman.
După ce argumenta juridic varianta sa, ministrul român concluziona: „Prin urmare, îndeplinirea căsătoriei civile de către ofițerul stării civile, după rugăciuni ale clerului ortodox, ar arăta, în mod public, indiscutabil că aceste rugăciuni nu au deloc caracter sacramental de unire religioasă, ci sunt doar o chemare a binecuvântării cerești asupra viitorilor soți – dând o satisfacție de ordin sentimental opiniei publice românești și ortodoxe”. Sfântul Părinte era sfătuit „să cedeze din ceea ce consideră principii imprescriptibile și că, prin căsătoria arhiducelui cu principesa, religia catolică nu va avea decât de câștigat, mulțumită acestei toleranțe asupra unui aspect secundar, prestigiu și încredere din partea poporului român, recunoscător”.
După negocierile cu Vaticanul, familia regală trebuia să găsească și o soluție capabilă să menajeze orgoliile Bisericii Ortodoxe Române. Prilejul a fost oferit chiar de mireasă, care dorea, ca „bună creștină”, înainte de a intra în viața conjugală, să se spovedească și să se împărtășească.
Drumul domniței la Sfânta Împărtășanie a fost organizat cu mult fast. La liturghia ținută la 23 iulie 1931, la mănăstirea Sinaia, de către patriarhul Miron Cristea, au asistat regele Carol al II-lea, Anton, împreună cu mama sa, Blanka de Bourbon, principesa Mașka (Maria), fiica marelui duce Kirill, împreună cu mama sa, Victoria Melita, mătușa miresei, principii de Hohenzollern etc. După slujbă, patriarhul a părăsit Sinaia, plecând la reședința sa de la Dragoslavele.
3. Regele Ferdinand după moartea lui Carol I
Potrivit Constituției, tronul, rămas liber după moartea lui Carol I, revenea principelui Ferdinand. În ziua de 28 septembrie 1914 acesta s-a prezentat în fața Parlamentului, pentru a depune jurământul, împreună cu soția sa Maria și cu principele Carol. Participant la ședința Parlamentului, I. G. Duca nota: „Când a vorbit regele și a spus ca va fi un bun român, a fost în sală un adevărat delir. Cuvântul era fericit, ridica piatra ce apăsa toate conștiințele, asta voia să știe țara și asta aștepta de la noul ei suveran”.
La ora 10 și jumătate are loc la catedrală o mare solemnitate cu ocazia urcării pe tron a regelui Ferdinand. Sub conducerea canonicului Auner a fost celebrată o liturghie festivă și s-a intonat apoi Te Deum-ul. Au participat un număr satisfăcător de catolici. Mulți oameni au dat curs anunțurilor festive tipărite care, asemeni altor ocazii asemănătoare, au fost predate la curte, la înaltele autorități civile și militare și la membrii corpului diplomatic. Prezenți au fost, de exemplu, un aghiotant regal, ministrul de externe și comandantul pieții din București. După încheierea serviciului divin s-a cântat, cu acompaniament de orgă, imnul regal.
3.1. Situația demografică și confesională din timpul regelui Ferdinand
România întregită în hotarele sale firești avea o suprafață de 259.049 km2 (față de 137.000 km2 anterior lui 1918), iar în anul 1930 populația țării era de 18.052.896 locuitori (față de aproximativ 7.250.000 înainte de 1918). România era un stat național unitar, întrucât majoritatea locuitorilor erau români, alături de care trăiau și alte naționalități. Conform recensământului din 1930, structura etnică a României era următoarea: 71,9% români; 7,2% maghiari; 4,1% germani; 4% evrei; 3,2% ucraineni; 2,3% ruși; 2% bulgari; 1,5% țigani; 0,9% turci; 0,6% găgăuzi; 0,3% sârbi, croați, sloveni; 0,3% polonezi; 0,1% tătari; 0,1% greci; 0,3% alte neamuri. Locuitorii României de alte etnii reprezentau deci 28,1% din totalul locuitorilor țării, această populație fiind așezată în majoritatea ei, în teritoriile românești care s-au aflat vreme îndelungată sub stăpânire străină.
Din punct de vedere confesional, marea majoritate a locuitorilor erau ortodocși, doar 13-14 % reprezentau locuitorii de rit romano-catolic (1.400.000-unguri, șvabi, sași) și greco-catolic (1.300.000 români greco-catolici). În vechiul Regat existau, în anul 1913, 192.600 romano-catolici, din care 120.000 în Arhidieceza București și 72.600 în Dieceza Iași. Această situație, ca și faptul că diecezele latine nou integrate se întindeau pe teritoriul altor țări: cea de Oradea în Ungaria, cea de Satu Mare în Cehoslovacia și Ungaria, cea de Cenad în Ungaria și Serbia, iar Bucovina depindea de Dieceza de Lwow din Polonia, precum și consecințele ce decurgeau din reformele structurale întreprinse de statul român – în speță reformă agrară din 1921 – și care afectau proprietăți ale Bisericii, au creat statului român o situație aparte.
3.2. Relația României cu Roma
În acest deceniu, Roma era pentru România o capitală europeană cu dublu sens: era Cetatea Eternă, sensibilă la argumentul istoric, realistă, sub conducerea papei și alta era centrala fascistă, insensibilă la efemeritatea totalitarismului, sub conducerea ducelui. Coexistența în România a structurilor catolice, în paralel cu structurile ortodoxe, ridicau probleme de drept economic nemaiîntâlnite și exercitarea jurisdicțiilor implică statuarea lor în planul politicii de stat: autonomia fiecărei Biserici în condiții de egalitate pe de o parte, dar și autonomie față de stat pe de alta; libertatea spirituală, dar și obligațiile persoanei juridice ca instituție în stat în raporturi directe cu puterea seculară (societatea fiind obiect comun de activitate). Această situație a relevat o necesitate cu implicații de drept internațional și a impus o reglementare, pe care, de fapt, statul român o solicitase încă din 1860: Concordatul, încheiat la 10 mai 1927 și finalizat practic în 1929, după dezbateri furtunoase.
4. Încoronarea regelui Ferdinand
În 1922, la Alba Iulia, are loc ceremonia de încoronare a regelui Ferdinand și a reginei Maria drept conducători ai României Mari. Tradiția românească cerea ca încoronarea să aibă loc într-o catedrală, iar mitropolitul Miron Cristea ar fi dorit ca regele să fie „uns” cu mir. Cu toate acestea, ceremonia de încoronare a avut loc în fața catedralei, construite special pentru acest moment.
4.1. Probleme de natură religioasă
După Primul Război Mondial (1914-1918) și după unire, se punea problema organizării unei ceremonii în cadrul căreia regele să fie încoronat drept rege al României Mari.
Încă din vara anului 1921, mitropolitul primat Miron Cristea al României întocmise un tipic al încoronării regelui Ferdinand Reîntregitorul și al reginei Maria, alcătuit după tradiția țaristă, a celei austriece, dar mai ales după literatura bizantină.
Înaltul prelat ținea foarte mult la ungerea monarhilor României, mai ales că ultimul domnitor român încoronat, după tradiție, fusese Alexandru Ioan Cuza.
Dar inițiativa lui a fost blocată de către nunțiul papal Francesco Marmaggi. La 9 septembrie 1922, trimisul papal spunea: „Voi face totul pentru ca mitropolitul primat să nu-l încoroneze pe regele catolic sau să-l ungă în vreun fel. Am trimis deja pe cineva la rege, pentru mediere, iar astă-seară vine domnul Brătianu la mine. Lumea se teme că voi pleca. Vor fi împiedicate încoronarea și ungerea de către mitropolit”
4.2. O încoronare prea civilă
A doua zi, în mediul catolic românesc se anunțase că, la ceremonia încoronării, ungerea nu va fi săvârșită, și nici binecuvântarea coroanei. După un Te Deum, în biserica din Alba Iulia, cei doi monarhi urmau să iasă iar în fața incintei să primească coroanele de la președinții camerelor parlamentare. Apoi, regele își va așeza singur coroana pe cap, urmând ca regina să o primească de la acesta. La 15 octombrie 1922, ceremonia s-a desfășurat întocmai planului făcut de nunțiu. Prezent la ceremonie, arhiepiscopul romano-catolic de București, Raymund Netzhammer, nota: „Încoronarea se petrecuse așa cum fusese stabilit între guvern și nunțiul papal, într-un loc public și ca un act civil. Fusese civil, chiar prea civil! Încoronarea a fost o acțiune lipsită de sfințenie, o acțiune fără niciun ideal și la care episcopii și preoții (catolici) nu au avut ce căuta!”.
4.3. Pregătirile
La 15 octombrie 1922, ora 9.30 sosește în gara orașului Alba Iulia trenul regal: Regale Ferdinand și regina Maria sunt însoțiți de regina Maria a Iugoslaviei, regina Elisabeta a Greciei, principele moștenitor Carol și soția sa Elena, principele Nicolae și principesa Ileana.
Familia Regală este întâmpinată pe peron de Președintele Consiliului de Miniștri, de Președinții Senatului, Adunării deputaților, de membrii guvernului, înalți demnitari, generali, ziariști și de o companie de onoare.
Se intonează imnul regal și li se oferă suveranilor pâine și sare. Cortegiul regal se îndreaptă spre catedrală. Tot ceremonialul încoronării suveranilor României Mari este foarte fastuos. Mantia reginei Maria este făcută după modelul celor bizantine, având brodate emblemele tuturor provinciilor care formau România Mare, iar coroana era făcută de giuvaiergiul parizian Faliza.
O mulțime imensă se strânge în fața catedralei din Alba Iulia construită anume pentru acest eveniment. Suveranii asistă întâi la o slujba religioasă celebrată de patriarhul României și de mitropoliții provinciilor românești.
4.4. Ceremonia
Serviciul religios a fost asigurat de către Miron Cristea, patriarhul României, care a ținut o Liturghie solemnă și a sfințit coroanele regale gata pregătite. În fața clopotniței a fost aranjată o scenă îmbrăcată în pânză roșie, și aici, pe un larg soclu roșu, s-a întins, câteva minute mai târziu, baldachinul încoronării întrețesut cu brocart roșu și galben pe un fond alb.
De la ieșirea din catedrală pană la scenă au fost așternute covoare roșii. După terminarea serviciului religios, care a durat o jumătate de oră, alaiul încoronării s-a rânduit spre baldachin, în față aflându-se regele Ferdinand și regina Maria, îmbrăcați pentru ceremonie cu mantiile țesute din purpură, tivite cu blană de hermină, cu fiii și fiicele lor.
După ce își așează pe cap coroana de oțel, suveranul pune apoi coroana de aur pe capul soției sale îngenunchiate. Imediat salve de tun au anunțat că primul suveran al tuturor românilor a primit consacrarea religioasă a funcției sale.
După ce regele a dat citire proclamației sale de încoronare, însoțit de regină, trecând printre emisari, parlamentari invitați străini, s-a îndreptat spre încăperile regale, salutând mulțimea.
5. Redobândirea comuniunii cu Roma
Atunci când regele Ferdinand și-a botezat primul moștenitor în religia ortodoxă, așa cum prevedea Constituția României, Biserica Catolică l-a excomunicat, acest lucru însemna că el nu mai putea fi împărtășit și nici nu beneficia de servicii religioase la înmormântare.
Ferdinand a fost o persoană profund religioasă. Astfel că „mica excomunicare” (oprirea credinciosului catolic de a primi Sfânta Împărtășanie), dictată împotriva lui de papa, l-a afectat în cel mai înalt grad. Diplomația română a făcut nenumărate demersuri pe lângă Vatican pentru ridicarea excomunicării: majoritatea au fost sortite eșecului. Doar în fața morții suveranului de la București s-a frânt împotrivirea Sfântului Părinte.
Regele, suferind de cancer al colonului, a agonizat în chinuri groaznice. Împăcarea cu Biserica Romei, în al doisprezecelea ceas, împrejurările dramatice din primăvara și vara lui 1927 au fost descrise în memoriile lui Constantin Argetoianu:
Elisabeta (a doua fiică a regelui) mi-a mărturisit într-adevăr că suferințele fizice pe care le îndura tată-său erau nimic pe lângă cele morale. Profund religios, catolic convins, regele nu se putea împăca cu ideea că moare certat cu biserica sa, și demersuri presante se făceau la Roma pentru ridicarea „micii excomunicări” ce fusese pronunțată după botezul Principelui Carol în religia ortodoxă. Se știe că biserica catolică nu tolerează căsătoriile mixte, decât cu condiția ca, copiii ieșiți din ele să rămână catolici. Catolicul care calcă această tradiție este exclus din comunitatea romană. Pe aceste considerente a fost exclus și regele Ferdinand. Diplomația a negociat mai bine de 25 de ani la Vatican, ca să obțină ridicarea „interdictului”, fără să poată obține decât o îndulcire de fapt, situația de drept rămânând neschimbată. Abia în aprilie 1927, și în fața morții, biserica s-a mai muiat și papa a trimis un prelat la București, cu iertarea deplină și binecuvântarea sa apostolică. Din acel moment, regele Ferdinand a fost alt om: nervozitatea sa a făcut loc unui sentiment de resemnare și de beatitudine, care i-au permis să-și trăiască ultimele luni ca un erou și ca un sfânt, fără o revoltă, fără un murmur, fără o clipă de prosternare în fața morții implacabile. Puterea credinței este nemărginită.
Regele Ferdinand a murit la Peleș, în noaptea de 19 iulie 1927, înainte de sosirea preotului. Ceremoniile funerare, organizate la Sinaia, București și Curtea de Argeș, au fost ortodoxe. Prima slujbă a fost ținută de superiorul mănăstirii Sinaia. Totuși, în ziua înmormântării, la Palatul Cotroceni, unde a fost depus, a fost oficiat și un serviciu religios catolic. Trupul regelui Ferdinand I a fost dus la Curtea de Argeș și a fost îngropat alături de acela al unchiului său, Carol I. Amintirea acestui mare rege, având credință tare cu fire blândă, un adevărat părinte al patriei, va rămâne vie și veșnică.
Moartea regelui Ferdinand a survenit după o domnie lungă de aproape 13 ani, în timpul căreia a avut loc cea mai însemnată faptă a istorie noastre Marea Unire (1 decembrie 1918). După moartea suveranului a intrat în funcție Regența, deoarece Mihai I era minor (având doar 6 ani). Imediat a avut loc o ședință comună a Adunării Deputaților și Senatului în cadrul căreia cei trei regenți: principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea și juristul Gh. Buzdugan au depus jurământ: ,,Jur credință Maiestății Sale regelui Mihai I. Jur a păzi Constituțiunea și legile poporului român, a menține drepturile lui naționale și integritatea teritoriului”.
Capitolul IV
Regele Carol al II-lea și Regele Mihai
1. Carol al II-lea, „un român adevărat”
Despre nepotul său, Carol I ar fi spus că era „un adevărat român, fiindcă înjură și face datorii”. Adevărată sau nu, caracterizarea pusă pe seama primului Hohenzollern descins în România are un sâmbure de adevăr. Multe dintre trăsăturile pozitive de caracter ale rudelor sale germane i-au fost străine lui Carol al II-lea. Dintre membrii casei regale a fost primul născut pe teritoriul țării și botezat în religia ortodoxă. Lipsit de accentul german, caracteristic rudelor, a fost îndrăgit și receptat ca un bun român.
Carol era fiul cel mare al regelui Ferdinand I și al Mariei de Edinburgh, fiind așadar în drept să urce pe tronul României după decesul tatălui său. După susținerea bacalaureatului în anul 1912, este trimis să studieze la Academia Militară din Potsdam. A trecut prin toate gradele militare, de la sublocotenent (1908) la general în anul 1923. Odată cu urcarea pe tron a tatălui său (28 septembrie 1914), Carol devine principe moștenitor, iar două luni mai târziu, devine senator de drept în Reprezentanța Națională.
A fost rege al României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940, când a trecut prerogativele regale în favoarea fiului său Mihai. Cunoscut și sub numele de Carol Caraiman, nume ales de tatăl său Ferdinand și folosit de Carol după ce a fost dezmoștenit și radiat din casa regală de Hohenzollern-Sigmaringen (între 1925 și 1930).
Carol a fost cunoscut mai mult pentru aventurile sale romantice decât pentru calitățile sale de conducător național.
1.1. Căsătoriile
Carol s-a căsătorit pentru prima oară la Odessa, (Ucraina) la 31 august 1918, în contradicție cu statutul casei regale, cu Ioana Maria Valentina Lambrino, („Zizi” Lambrino), fiica unui general român; căsătoria a fost anulată prin sentință a tribunalului Ilfov în 1919, dar relația dintre cei doi a continuat și, ulterior, s-a născut un fiu considerat ca ilegitim, Mircea Gregor Carol Lambrino.
Carol s-a căsătorit apoi, la Atena, (10 martie 1921) cu prințesa Elena a Greciei și Danemarcei. În cadrul acestei căsătorii s-a născut la 25 octombrie 1921, prințul Mihai. Acest mariaj s-a deteriorat la scurt timp prin aventura regelui cu Elena Lupescu (cunoscută ca „Magda Lupescu”, 1895-1977), fiică a lui Nicolas Grünberg, un farmacist evreu, botezat creștin-ortodox, care a adoptat numele de Nicolae Lupescu. Elena Lupescu a fost inițial soția ofițerului de armată Ion Tâmpeanu. Ca rezultat al scandalului, Carol a renunțat la tron în decembrie 1925 în favoarea fiului său minor Mihai, care a devenit rege în iulie 1927. Carol și regina-mamă Elena au divorțat în 1928. Carol a avut, de asemenea, un fiu cu o necunoscută, Maria Martini. Pentru toate aceste aventuri istoricii l-au supranumit regele playboy.
Întorcându-se în țară la 6 iunie 1930 în urma negocierilor cu Iuliu Maniu (căruia îi promite să renunțe la relația cu Elena Lupescu), Carol a fost proclamat rege după două zile. El o exilează însă pe regina-mamă Elena și o aduce pe Elena Lupescu la București. Domnia sa în următorul deceniu va sta sub semnul camarilei, grup de influență implicat în acte de corupție, cel mai faimos fiind Afacerea Skoda. Carol a încercat să influențeze cursul vieții politice românești, în primul rând prin manipularea partidelor Național Liberal și Național Țărănesc și a unor grupări antisemite și din (ianuarie 1938) prin alegerea de către miniștri. La 10 februarie 1938 a desființat partidele politice, ceea ce îi asigura puterea supremă. Tot în 1938 a inițiat o reformă administrativă de inspirație fascistă, prin care a împărțit teritoriul României în zece ținuturi.
Doi ani mai târziu, în anul 1940, forțat de presiunea politică a Uniunii Sovietice, Germaniei hitleriste, Bulgariei și a Ungariei horthiste să cedeze părți din teritoriul României Întregite, Carol a fost obligat să abdice în favoarea administrației pro-germană a generalului Ion Antonescu, în favoarea fiului său Mihai, stabilindu-se în final în Portugalia. Carol și Elena Lupescu s-au căsătorit la Rio de Janeiro, Brazilia, pe 3 iunie 1947, transformând-o pe aceasta în prințesa Elena de Hohenzollern.
Carol a rămas în exil tot restul vieții sale. Se pare că, atât în timpul celui de-al Doilea Război Mondial cât și în perioada post-belică, Carol a făcut anumite încercări de a-și recupera tronul, dar nu a avut niciun sprijin politic intern sau extern.
Generalul Ion Antonescu a efectuat o vizita în Italia, în octombrie 1940, la invitația Ducelui Benito Mussolini. Cu această ocazie a fost primit în vizită și de Papa Pius al XII-lea. Monseniorul Andrea Cassulo va raporta Cardinalului Maglione impresia pe care i-a produs-o generalului această vizită. Spunea Antonescu: „M-a reținut îndelung – îmi spunea – și am putut să-mi dau seama că papa cunoaște condiția noastră și se interesează de noi cu bunătate”.
1.2. Moartea Regelui Carol II
Carol a murit în Portugalia la 4 aprilie 1953, fiind îngropat la capela Regilor Portugaliei din Estoril, iar în 2003 rămășițele sale au fost aduse în România, fiind reînhumat la mănăstirea Curtea de Argeș, în afara bisericii în care se odihnesc regii României. Regele Mihai nu a participat la ceremonie, fiind reprezentat de principesa Margareta și principele Radu.
2. Regele Mihai
2.1. Domnia Regelui Mihai
Mihai a devenit pentru prima dată rege al României după moartea bunicului său Ferdinand, în urma renunțării la tron a lui Carol al II-lea din decembrie 1925. Detronat de tatăl său, după doar trei ani de domnie sub regență, a reprimit coroana un deceniu mai târziu, după abdicarea forțată a lui Carol al II-lea, domnind peste regimul progerman al mareșalului Ion Antonescu.
Deoarece Mihai avea doar 6 ani, o regență a fost formată din prințul Nicolae, patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, președintele Înaltei Curți de Casație.
În 1930, în contextul crizei economice, Carol al II-lea s-a întors în țară împreună cu Elena Lupescu. Parlamentul l-a desemnat pe Carol rege iar pe Mihai drept urmaș la tron cu titlul de „Mare Voievod de Alba-Iulia”. În septembrie 1940, Carol al II-lea i-a acordat puteri discreționare generalului Ion Antonescu care i-a impus să abdice în favoarea fiului sau. Mihai (în vârstă de 18 ani) a fost proclamat rege fără depunerea vreunui jurământ pe constituție (abrogată la acea dată) și fără votul de aprobare al parlamentului (suspendat, redeschis abia în 1946). În schimb, Mihai a fost încoronat cu Coroana de Oțel și uns rege de patriarhul României Nicodim Munteanu, în catedrala patriarhală din București imediat după abdicarea lui Carol al II-lea, la 6 septembrie, 1940. Astfel, Mihai a domnit a doua oară doar „prin grația lui Dumnezeu”, ca rege absolut, de drept divin, nu și constituțional.
În august 1944, pe măsură ce armatele Uniunii Sovietice se apropiau de frontiera estică a României, Mihai s-a alăturat politicienilor favorabili Aliaților, care îi includea pe comuniști. La 23 august 1944 Mihai l-a destituit și l-a arestat pe Antonescu. În aceeași noapte, noul prim-ministru, generalul locotenent Constantin Sănătescu, l-a încredințat pe Antonescu comuniștilor, care l-au predat sovieticilor la 1 septembrie 1944. Într-un apel radio difuzat către națiune și armată, Mihai a proclamat loialitatea României față de Aliați, a acceptat un pretins armistițiu oferit de aceștia, a ordonat încetarea focului împotriva Aliaților și a declarat război Germaniei. Acestea, însă, nu au împiedicat o ocupație sovietică, rapidă, nici capturarea de către URSS a circa 130.000 de militari români, duși ulterior în prizonierat în Uniunea Sovietică, unde mulți au pierit în lagăre de muncă forțată.
În noiembrie 1947, Mihai a călătorit la Londra la nunta viitoarei regine Elisabeta a II-a, ocazie cu care a cunoscut-o pe prințesa Ana de Bourbon-Parma, care urma să îi devină soție. După întoarcerea sa în România, Mihai a fost silit să abdice la 30 decembrie 1947. În iunie 1948 s-a căsătorit cu prințesa Ana de Bourbon-Parma, cunoscută și sub numele de regina Ana a României, cu care are cinci fiice. Au trăit la început în Marea Britanie, ulterior s-au mutat în Elveția. Autoritățile române comuniste i-au retras cetățenia română în 1948.
În 1992, la trei ani după Revoluția Română din 1989 prin care a fost înlăturat guvernul comunist, noul guvern român i-a permis regelui Mihai să revină în țară pentru a participa la celebrarea Paștelui. Regele a fost întâmpinat de populație cu o simpatie deosebită. În București, peste un milion de persoane au ieșit în stradă pentru a-l vedea. Popularitatea regelui a îngrijorat guvernul președintelui Ion Iliescu, regelui interzicându-i-se accesul în România pentru următorii cinci ani.
În 1997, după înfrângerea electorală a lui Iliescu de către președintele Emil Constantinescu, România i-a reactivat regelui Mihai cetățenia română și i-a permis să-și reviziteze propria țară.
2.2. Copiii regelui Mihai
Regele Mihai a avut cinci fiice: Margareta (Margareta de România) (născută în 1949), Elena (Helen Nixon McAteer, născută în 1950), Irina (născută în 1953), Sofia (născută în 1957) și Maria (născută în 1964), toți copiii fiind botezați în religia ortodoxă.
Din biroul de la Versoix și, începând cu 2001, din cel de la București, regele Mihai a militat pentru interesele României, pentru intrarea României în NATO și în Uniunea Europeană. Majestatea Sa a încurajat respectarea drepturilor omului, dezvoltarea economiei de piață, păstrarea culturii naționale, respectarea adevărului istoric, respectarea și garantarea proprietății private, consolidarea statului de drept și a democrației în țara noastră.
Regele Mihai a participat în luna februarie a anului 2013 la Vatican la ceremoniile aniversării a 900 de ani de la recunoașterea oficială a Ordinului Suveran de Malta (în anul 1113). În cadrul ceremoniei, familia regală a participat la slujba oficială de la Bazilica Sfântul Petru și la o recepție găzduită de Sfântul Părinte în Sala de Audiențe Paul al VI-lea.
3. De la regi catolici la urmași ortodocși
Casa Regală a României a fost un mozaic al confesiunilor. Carol I și, mai apoi, Ferdinand au fost catolici, dar s-au căsătorit cu principese de religie protestantă. Biserica Catolică i-a excomunicat pe cei doi, dar moștenitorii au fost ortodocși, așa cum prevedea Constituția României.
Carol I a fost cel care a întrerupt tradiția ungerii domnitorilor în biserică, deoarece a refuzat categoric acest act, preferând să se încoroneze în Sala Tronului din palatul regal din București. A fost străin de simțământul românesc, dar prin politica sa a obținut independența, a așezat statul român pe calea modernizării și a oferit o identitate României pe plan internațional. Succesorul său, Ferdinand, ca german și catolic, a adoptat aceeași atitudine în problema ungerii în Biserică. A acceptat să fie încoronat, nu și uns, în fața incintei catedralei care se ridicase tocmai pentru acest măreț act din istoria poporului român. A urmat Carol al II-lea, botezat ortodox, care a refuzat să fie încoronat, apoi fiul său Mihai, pentru care vremurile poate n-au fost de partea lui. În cazul fiecărui monarh român de după 1866, Biserica a cerut ungerea și încoronarea în fața Sfântului Altar. De fiecare dată monarhii români au refuzat, deși se declarau regi „din mila lui Dumnezeu”. Iar refuzul lor a dus la o ruptură între puterea sacră și puterea seculară.
Rolul istoric în constituirea statului român al casei regale, Bisericii Ortodoxe și cultelor religioase a fost introdus în articolul 1 al Constituției, în anul 2013.
Astfel, după articolul 1, alineatul (1) care prevede că „România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil”, a fost introdus un nou articol, care în viitoarea Constituție va avea următorul cuprins: „România recunoaște rolul istoric în constituirea și modernizarea statului român al Casei Regale, al minorităților naționale, al bisericii ortodoxe și al celorlalte culte religioase”.
Amendamentul a fost adoptat cu majoritatea voturilor membrilor Comisiei de revizuire.
CONCLUZIE
„Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenței, suveranității și unității noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, și a Națiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate și modestie” declara Majestatea Sa, Regele Mihai I, în 2011, în fața Camerelor reunite ale Parlamentului României.
Odată cu abdicarea forțată a lui Alexandru Ioan Cuza a apărut ideea aducerii unui prinț străin în Principatele Române. Aceasta părea cea mai bună soluție, la acel moment, pentru a pune capăt multor probleme. Dar foarte puțini au fost aceia care s-au preocupat de reacțiile, pe plan religios, pe care le va genera aducerea unui prinț, de altă confesiune, pe tronul Principatelor Moldovei și Țării Românești. Ortodox nu putea fi, datorită originii sale germane, deci mai rămâneau variantele: catolic sau protestant. Carol I a fost catolic. Nici primul candidat, Prințul Filip, Conte de Flandra, nu avea altă confesiune. Venirea lui Carol I, prinț catolic, într-o țară majoritar ortodoxă prevestea începutul unor lungi discuții și polemici cu Sfântul Scaun.
La trei ani după preluarea atribuțiunilor de conducător, Carol I decide să se căsătorească. Problema era foarte delicată pentru toate părțile. Deși nu a fost obligat să treacă la ortodoxism atunci când a venit în România, Constituția aprobată de el în 1866 prevedea ca toți copiii săi să fie botezați în religia țării. Astfel în 1869 s-a căsătorit cu principesa protestantă Elisabet de Wied. Acest fapt a făcut ca relațiile dintre România și Sfântul Scaun să intre în criză. Relațiile au devenit și mai tensionate atunci când li s-a născut primul copil, o fetiță pe care au botezat-o în religia ortodoxă. Deși a fost oprit de la participarea la Sfintele Taine, după lungi negocieri cu Sfântul Scaun, i s-a permis totuși ca de Paști să se împărtășească. În schimb, urmașul său Ferdinand nu a primit o astfel de favoare deoarece nu s-a achitat de datoria de a oferi copiilor săi o educație catolică.
Capacitatea sa de sentire cum populo, victoriile pe câmpurile de luptă împotriva dușmanilor României și ajutorul pe care îl oferea cu cea mai mare bucurie celor săraci au cucerit toate categoriile poporului român. Umilința și insistența cu care cerea iertare și împăcare cu Biserica Catolică i-au mișcat profund pe episcopii de Iași și pe arhiepiscopii de București, care deseori au stăruit pe lângă Sfântul Scaun pentru ridicarea, măcar parțială, a excomunicării.
Anul acesta, la 100 de ani de la moartea sa, aceste fapte, pe deoparte insistența suveranului, pe de altă parte „încăpățânarea” Romei, pot părea greu de înțeles. Alta ar fi fost situația dacă aceste evenimente s-ar fi petrecut astăzi, după ce Biserica a trecut printr-o profundă reînnoire (Conciliul Vatican II) și are ca urmaș al Sfântului Petru un papă cu viziuni reconciliante.
Dacă în cazul lui Carol I lucrurile au fost mai „simple”, deoarece nu a avut decât un singur copil care a murit la o vârstă fragedă, în cazul nepotului său Ferdinand, care a urmat succesiunii la tron lucrurile au luat o cu totul altă turnură deoarece nu s-a achitat de obligația de a-și boteza copiii în religia Romei. Ferdinand I, al doilea rege al României, a fost o persoană profund religioasă. Astfel că excomunicarea, dictată împotriva lui de papă, l-a afectat în cel mai înalt grad. Diplomația română a făcut nenumărate demersuri pe lângă Vatican pentru ridicarea excomunicării. Majoritatea au fost sortite eșecului. Doar în pragul morții suveranului de la București Sfântul Părinte i-a ridicat excomunicarea. Regele, suferind de cancer al colonului, a agonizat în chinuri groaznice. Însă după primirea acestei vești el a devenit un om senin, murind după ce a primit Sfintele Taine.
Închei lucrare cu memorabilele cuvinte ale lui Carol I, pe care le-a scris în testamentul său: „Zi și noapte m-am gândit la fericirea României care a ajuns să ocupe acuma o poziție vrednică între statele europene: m-am silit ca simțământul religios să fie ridicat și dezvoltat în toate straturile societății și ca fiecare să împlinească datoria sa, având ca țintă numai interesele statului”.
ANEXE
Scrisoarea Mons. Pluym către Cardinalul Barnabò – raport asupra sosirii prințului Carol de Hohenzollern și noile relații care s-au stabilit
București 29 mai, 1866
Eminență,
Evenimentele politice se succed foarte rapid în această țară. Eu nu aveam obiceiul să mă preocup prea mult de acestea, de aceea eu nu aș fi vrut să vi le aduc la cunoștința Eminenței voastre dacă natura faptelor care s-au petrecut în această țară nu m-ar angaja.
Prințul de Hohenzollern, ales prin plebiscit și de Adunarea Națională, după mai multe întorsături și manevre pentru a înșela vigilența poliției austriece, a pus piciorul pe pământul Moldo-Valahiei.
Marți, 22 mai, el și-a făcut intrarea solemnă în București. A fost condus direct la Mitropolie unde i s-a cântat (ceea ce valahii numesc) un Te Deum. În sala Adunării Naționale, lângă biserică, Mitropolitul, înconjurat de clerul său, având Evanghelia și crucea în mână, s-a pus în fața prințului. Acesta a fost pus să jure: „Să păstrez legile țării, să păstrez religia și teritoriul românilor și să domnesc ca Domn constituțional”.
A doua zi la ora 8 eu fusesem prevenit că principele dorea să vină la biserică pentru a asculta Sfânta Liturghie etc. La ora 10, mareșalul Palatului a venit să mă anunțe că Prințul are o audiență la ora 1 cu clerul diferitelor culte și autorități civile și militare. Eu m-am dus la această întâlnire. După ce Mitropolitul a dat citire discursului său căruia Prințul i-a răspuns prin câteva cuvinte, eu i-am adresat următoarele cuvinte: „Ca șef spiritual al catolicilor îmi face o deosebită plăcere să vin să prezint Alteței Voastre omagiile mele cele mai respectuoase. Dacă cerul binevoiește să-mi asculte rugăciunile mele, venirea Alteței Voastre pe tronul României va însemna o eră de liniște, de prosperitate și de progres, și domnia dumneavoastră va fi lungă și fericită pentru a vedea în aceasta o împlinire”.
Prințul a răspuns: „Monsenior, eu vă mulțumesc pentru cuvintele și rugăciunile dumneavoastră; și mâine voi veni chiar eu însumi la biserică pentru a implora cerului ajutoarele care îmi vor fi necesare pentru a mă achita de sarcina pe care Providența vrea să mi-o impună”.
Apoi el m-a făcut să-l aștept în apartamentele sale regale deoarece voia să-mi vorbească. Intrând, el m-a strâns de mână spunându-mi: „Monseniore, vă rog să mă binecuvântați”. Apoi el mi-a povestit că scrisese (sau mai bine zis scria, eu nu l-am înțeles prea bine) Sfântului Părinte pentru a-i da cunoașterea acceptării coroanei României, și a adăugat: „Poate că voi obține permisiunea de a mă împărtăși la ambele confesiuni (catolică și ortodoxă). Despre aceasta mi-a vorbit Prințul de Gasparin. Mâine – continuă el – eu voi veni la biserică la ora 9 etc”. Apoi el mi-a spus că dorea să mă consulte în legătură cu o ceremonie pe care dorea să o facă la biserica Valahiei, pentru a ști dacă el putea să se supună fără mustrări de conștiință. Cu privire la întrebarea mea care era această ceremonie, el merse să primească sfaturi de la Generalul Golescu, și a revenit să-mi spună că acesta era încoronarea Prințului de Mitropolit (schismatic). „Credeți dumneavoastră, m-a întrebat el, că Sfântul Părinte va fi împotrivă?” Eu i-am răspuns că el putea fi sigur că nu numai că Sfântul Părinte nu va aproba aceasta, dar o va dezaproba la cel mai înalt grad; cât despre mine eu vă spun cu sinceritate: „Alteța Voastră nu poate împiedica ca clerul român să facă rugăciuni pentru (Dumneavoastră), dar ca și catolic, dumneavoastră nu vă puteți împărtăși sub nicio formă la ceremoniile lor religioase”. El mi-a spus că fiind catolic, ar fi voit să rămână așa, el nu ar fi acceptat acest compromis etc.; că el nu vroia să facă nimic care l-ar fi putut supăra pe Sfântul Părinte și care ar putea fi contrar religiei sale.
A doua zi, la ora 9, Prințul a venit să asiste la Veni Creator și la Liturghia Pontificală. Toată lumea a fost edificată de ținuta sa religioasă și pietatea sa; ceea ce a fost de altfel și mai frapant, a fost că noi catolicii, de toate clasele, cu câteva excepții doar, nu aveam obiceiul de a veni la liturghie, și că ei veneau la aceasta oficial, ținuta lor putând fi un act de religiozitate.
Sâmbătă și duminică, Prințul a făcut vizite diferitelor autorități. Duminică, a ascultat liturghia la capela călugărițelor, onorându-mă cu vizita sa. Cu această ocazie el mi-a cerut să știe la care ore erau celebrate liturghiile în oraș, în duminici și sărbători. Apoi el mi-a zis că va veni joia următoare la Liturghia Pontificală și la procesiunea cu Trupul Domnului. Acest fapt pare să-i fi pus în dilemă puțin pe diplomați. Nu primise încă ordinul de recunoaștere oficială ca Prinț conducător și ei sunt mai mult sau mai puțin încântați să se plimbe cu Prințul în cadrul unei procesiuni publice. Consulii catolici, care au obiceiul de a urma Sfântul Sacrament, au găsit un expedient: ei nu vor merge îmbrăcați în uniformă ci în frac.
Astăzi am cinat acasă la Prinț. Mareșalul Palatului a venit încă de ieri să mă invite. Aceasta este pentru prima dată în Valahia când un episcop catolic este invitat la o cină la curte.
Cu cinci zile înainte de a abdica Prințul Cuza, mi-a făcut invitația de a participa la un bal. Eu i-am mulțumit grațios, deoarece era în Postul Mare (din cauza calendarului iulian, ortodocșii erau încă în carnaval – n.n.).
Eu am asistat la cină. Prințul m-a poftit la dreapta sa și am discutat multe în timpul cinei. El a revenit asupra chestiunii Încoronării. „Eu am intenția, zise el, să-i scriu Sfântului Părinte și eu îi voi scrie asupra ceremonialului. Pare că acest popor ține mult la un alt lucru: el dorea chiar ca Alteța Voastră să fiți rebotezat – Rebotezat? – Da; deoarece preoții îi rebotează pe catolicii și pe protestanții care se vor a fi valahi. Mai târziu el mi-a zis, vorbind de casa sa, că ea era prea mare pentru ca acesta să rămână singur; că, de asemenea, căuta o ocazie pentru a se căsători. Aceasta era o problemă indirectă pentru ca să primească un răspuns din partea mea, eu l-am ignorat. Eu nu i-am replicat niciun cuvânt.
Acesta pare să fie nodul dificultății pe care o prevăd și care mă obligă să previn Sfântul Scaun.
Principele are 27 de ani, el aparține unei familii foarte pioase și sincer catolică. El a primit o foarte bună educație și îmi pare a fi catolic cu inima și cu sufletul. Dar va putea el să reziste întotdeauna presiunii valahilor? Și nu va fi el (în eventualitatea în care domnia sa va fi stabilă) forțat ca într-o zi să se căsătorească cu o principesă din Valahia sau protestantă – poate chiar catolică, dar cu condiția ca ai săi copiii să fie crescuți în schismă? – Eu mă tem mult… În ceea ce mă privește pe mine, eu voi continua, cum am făcut-o mereu să mă țin departe și să nu fac nimic care ar putea compromite cauza religiei noastre sfinte, căci eu am convingerea că dacă Prințul – lucrând la binele material al țării – îndrăznește să-i înfrunte pe valahi, el va termina prin a-i conduce chiar către unire, în ciuda intrigilor rușilor, care nu vor avea, în acest caz, niciun efect.
Așteptând, eu voi fi bucuros să primesc instrucțiunile pe care Eminența Voastră va socoti că ar fi bine să mi le dea.
Cu cea mai profundă venerație, al Eminenței Voastre cel mai umil și devotat servitor în Domnul nostru, Anton Iosif episcop de Nicopolis.
Mons. Iosif-Anton Pluym,
Administrator apostolic
Eminenței Sale Cardinalul Prefect al Congregației De Propaganda Fide
BIBLIOGRAFIE
1. Arhive
Arhiva Seminarului diecezan (AS)
2. Periodice
Actualitatea Creștină (București)
Adevărul (România)
Annuario ecclesiastico (Roma).
Jurnalul Național (România)
L’Osservatore Romano (Roma)
Monitorul Oficial al României (București)
Pro memoria (București)
România Liberă (România).
Tribuna (Cluj)
Revista Luceafărul (București)
Ziarul Lumina (București)
Ziarul Românul (România)
3. Scrieri
Academia Română, Istoria românilor, vol. VII, tom I, Editura Enciclopedică, București 2001.
Argetoianu C., Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. VIII, ediție de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, București 1997.
Bossy R., Amintiri din viața diplomatică, vol. I, Editura Humanitas, București 1993.
Bulei I. – Țurlea S., Carol I un destin pentru România, Editura Rao, București 2009.
Căzan G. – Rădulescu-Zoner Ș., România și Tripla Alianță. 1878 – 1914, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1979.
Ciobanu M., Convorbiri cu Mihai întâi al României, Humanitas, București 2007.
Cosma N., Culisele palatului regal (1930-1940), Editura Globus, București 1990.
Coșbuc G., Istoria coroanei de oțel, București 1899.
Crăciun B., Regii și reginele României. O istorie ilustrată a Casei Regale, Colecția Dinastia, Editura Porțile Orientului, Iași 1996.
Cristescu S., Scrisorile Regelui Carol I din arhiva de la Sigmaringen, 1878-1905, Editura Paideia, București 2010.
Djuvara N., O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Editura Humanitas, București 2005.
Doboș F., La diocesi di Iassy (Roumania) durante l'episcopato del vescovo Domenico Jaquet OFM Conv. (1885-1903), Sapientia, Iași 2008, trad. rom. Dieceza de Iași în timpul păstoririi episcopului Dominic Jaquet OFM Conv. (1895-1903), tr. Ciobanu P., Sapientia, Iași 2011.
Dorin N.I., Castelul Bran, reședință a reginei Maria și a prințesei Ileana, Editura Triniton, București 2003.
Duca I.G., Memorii, vol. I., ediție și schiță biografică de Stelian Neagoe, Editura Expres, București 1992.
Dumitriu-Snagov I., Le Saint-Siège et la Roumanie Moderne 1866-1887, Roma 1984.
____________, Le Saint-Siège et la Roumanie Moderne, 1850-1866, Roma 1984.
____________, România în Diplomația Vaticanului 1939-1944, Editura Garamond, București 1991.
Enciclopedia României, vol. I, 1938.
Gauthieg r., Missy regina României, Editura Humanitas, București, 2010.
Giurescu C.C., Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la moartea lui Ferdinand, Editura Humanitas, București 2000.
Goldiș V., Subvenționarea Cultelor în Statul Român, Arad 1927.
Guy G., Missy, Regina României, Editura Humanitas, București 2000.
Istoria Românilor, Editura Petrion, București 2002.
Jurnal. Carol I al României. Vol. I: 1881-1887, Editura Polirom, București 2007.
Kremnitz M., Regele Carol al României, Editura Porțile Orientului, Iași 1995, 12-13.
Lahovary A., Amintiri diplomatice: Constantinopol (1902-1906). Viena (1906-1908), ed. îngrijită de A. Stănescu – L. Vlad; Editura Institutului European, Iași 2009.
Larousse, Dicționar de medicină, Editura Universul Enciclopedic, București 1998.
Lee A.G., Coroana contra secera și ciocanul – Povestea Regelui Mihai al României, Editura Humanitas, București 1998.
Lindenberg P., Regele Carol I al României, Humanitas, București 2008.
Mamina I. – Bulei, I. Guverne și guvernanți, 1866-1916, Editura Silex, București 1999.
Marcu G., Dicționarul personalităților feminine din România, Editura Meronia, București 2009.
Maria Regina a României, Povestea vieții mele, Editura Rao, București 2013.
Maxwell-Stuart P.G., Cronica papilor, Editura Rao, București 2006.
Memoriile regelui Carol I al României de un martor ocular, vol. XVII, Editura Erc Press, București 2011.
Neagoe S., Memoriile regelui Carol I al României, de un martor ocular, vol. II, Editura Scripta, București 1993.
____________, Memoriile Regelui Carol I al României, de un martor ocular, vol. I (1866-1869), Editura Scripta, București 1992.
____________, Memoriile Regelui Carol I al României, vol. III, Editura Scripta, București 1993.
Netzhammer R., Episcop in România, București 2005.
Nicolae C., Șefii de stat și de guvern ai României (1859-2003), Editura Meronia, București 2003.
Paun G. B., Carmen Sylva. 1843-1916. Uimitoarea regina Elisabeta a României, Editura Humanitas, București 2012.
Potra G. G. Pro și Contra Titulescu, Editura Fundația Europeană Titulescu, București 20122.
Scurtu I., Istoria românilor în secolul XX, Editura Paideia, București 1999.
____________, Istoria românilor în timpul celor patru regi(1866-1914). Carol al II-lea,vol. III, Editura Tipo Moldova, Iași 20103.
____________, Istoria românilor în secolul XX, Editura Paideia, București 1999.
Vintilă H., Dicționarul Papilor, Editura Saeculum, București 1999.
Wolbe E., Ferdinand I întemeietorul României Mari, Editura Humanitas, București 2011.
4. Site-uri Internet
www.agerpres.ro
www.digi24.ro
www.familiaregala.ro,
www.mediafax.ro
www.realitatea.net
www.romanialibera.ro
www.tkinter.org
www.tkinter.smig.net
BIBLIOGRAFIE
1. Arhive
Arhiva Seminarului diecezan (AS)
2. Periodice
Actualitatea Creștină (București)
Adevărul (România)
Annuario ecclesiastico (Roma).
Jurnalul Național (România)
L’Osservatore Romano (Roma)
Monitorul Oficial al României (București)
Pro memoria (București)
România Liberă (România).
Tribuna (Cluj)
Revista Luceafărul (București)
Ziarul Lumina (București)
Ziarul Românul (România)
3. Scrieri
Academia Română, Istoria românilor, vol. VII, tom I, Editura Enciclopedică, București 2001.
Argetoianu C., Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. VIII, ediție de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, București 1997.
Bossy R., Amintiri din viața diplomatică, vol. I, Editura Humanitas, București 1993.
Bulei I. – Țurlea S., Carol I un destin pentru România, Editura Rao, București 2009.
Căzan G. – Rădulescu-Zoner Ș., România și Tripla Alianță. 1878 – 1914, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1979.
Ciobanu M., Convorbiri cu Mihai întâi al României, Humanitas, București 2007.
Cosma N., Culisele palatului regal (1930-1940), Editura Globus, București 1990.
Coșbuc G., Istoria coroanei de oțel, București 1899.
Crăciun B., Regii și reginele României. O istorie ilustrată a Casei Regale, Colecția Dinastia, Editura Porțile Orientului, Iași 1996.
Cristescu S., Scrisorile Regelui Carol I din arhiva de la Sigmaringen, 1878-1905, Editura Paideia, București 2010.
Djuvara N., O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Editura Humanitas, București 2005.
Doboș F., La diocesi di Iassy (Roumania) durante l'episcopato del vescovo Domenico Jaquet OFM Conv. (1885-1903), Sapientia, Iași 2008, trad. rom. Dieceza de Iași în timpul păstoririi episcopului Dominic Jaquet OFM Conv. (1895-1903), tr. Ciobanu P., Sapientia, Iași 2011.
Dorin N.I., Castelul Bran, reședință a reginei Maria și a prințesei Ileana, Editura Triniton, București 2003.
Duca I.G., Memorii, vol. I., ediție și schiță biografică de Stelian Neagoe, Editura Expres, București 1992.
Dumitriu-Snagov I., Le Saint-Siège et la Roumanie Moderne 1866-1887, Roma 1984.
____________, Le Saint-Siège et la Roumanie Moderne, 1850-1866, Roma 1984.
____________, România în Diplomația Vaticanului 1939-1944, Editura Garamond, București 1991.
Enciclopedia României, vol. I, 1938.
Gauthieg r., Missy regina României, Editura Humanitas, București, 2010.
Giurescu C.C., Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la moartea lui Ferdinand, Editura Humanitas, București 2000.
Goldiș V., Subvenționarea Cultelor în Statul Român, Arad 1927.
Guy G., Missy, Regina României, Editura Humanitas, București 2000.
Istoria Românilor, Editura Petrion, București 2002.
Jurnal. Carol I al României. Vol. I: 1881-1887, Editura Polirom, București 2007.
Kremnitz M., Regele Carol al României, Editura Porțile Orientului, Iași 1995, 12-13.
Lahovary A., Amintiri diplomatice: Constantinopol (1902-1906). Viena (1906-1908), ed. îngrijită de A. Stănescu – L. Vlad; Editura Institutului European, Iași 2009.
Larousse, Dicționar de medicină, Editura Universul Enciclopedic, București 1998.
Lee A.G., Coroana contra secera și ciocanul – Povestea Regelui Mihai al României, Editura Humanitas, București 1998.
Lindenberg P., Regele Carol I al României, Humanitas, București 2008.
Mamina I. – Bulei, I. Guverne și guvernanți, 1866-1916, Editura Silex, București 1999.
Marcu G., Dicționarul personalităților feminine din România, Editura Meronia, București 2009.
Maria Regina a României, Povestea vieții mele, Editura Rao, București 2013.
Maxwell-Stuart P.G., Cronica papilor, Editura Rao, București 2006.
Memoriile regelui Carol I al României de un martor ocular, vol. XVII, Editura Erc Press, București 2011.
Neagoe S., Memoriile regelui Carol I al României, de un martor ocular, vol. II, Editura Scripta, București 1993.
____________, Memoriile Regelui Carol I al României, de un martor ocular, vol. I (1866-1869), Editura Scripta, București 1992.
____________, Memoriile Regelui Carol I al României, vol. III, Editura Scripta, București 1993.
Netzhammer R., Episcop in România, București 2005.
Nicolae C., Șefii de stat și de guvern ai României (1859-2003), Editura Meronia, București 2003.
Paun G. B., Carmen Sylva. 1843-1916. Uimitoarea regina Elisabeta a României, Editura Humanitas, București 2012.
Potra G. G. Pro și Contra Titulescu, Editura Fundația Europeană Titulescu, București 20122.
Scurtu I., Istoria românilor în secolul XX, Editura Paideia, București 1999.
____________, Istoria românilor în timpul celor patru regi(1866-1914). Carol al II-lea,vol. III, Editura Tipo Moldova, Iași 20103.
____________, Istoria românilor în secolul XX, Editura Paideia, București 1999.
Vintilă H., Dicționarul Papilor, Editura Saeculum, București 1999.
Wolbe E., Ferdinand I întemeietorul României Mari, Editura Humanitas, București 2011.
4. Site-uri Internet
www.agerpres.ro
www.digi24.ro
www.familiaregala.ro,
www.mediafax.ro
www.realitatea.net
www.romanialibera.ro
www.tkinter.org
www.tkinter.smig.net
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Relatiile Conducatorilor Casei Regale din Romania cu Sfantul Scaun (ID: 167870)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.