Relatia Dintre Biserica Si Stat In Timpul Sfantului Ioan Gura de Aur

Motivatia legerii temei

CAPITOLUL I

DESPRE SFANTUL IOAN GURA DE AUR.

1.1.Caracterizare.

Sf. Ioan Gură de Aur a fost predicatorul prin excelență al Bisericii Ortodoxe și este și astăzi modelul ideal al vorbitorului bisericesc. Cuvântările sale, pline de suflul evlaviei și de o deosebită înălțime de cugetare morală, sunt mereu actuale. În ele se găsesc date asupra culturii timpului, asupra moravurilor și credințelor generale ale vremii. Sf. Ioan a fost unul din cei mai mari păstori ai Bisericii creștine.

El a sintetizat în chip fericit pe conducătorul de suflete, luminat, cumpănit, atent, calm cu vorbitorul, îndemânatic, care face din cuvânt arma de executare a programului său pastoral. Tratatul său Despre preoție este cartea clasică a creștinismului asupra dumnezeieștii Taine a Hirotoniei, care a însuflețit, a încurajat, a călăuzit și a înălțat continuu milioane de preoți creștini de-a lungul veacurilor. Sf. Ioan s-a aruncat în vâltoarea vieții sociale, pe care a încercat s-o purifice, reformându-i moravurile și orientând-o spre limanul dătător de viață al Evangheliei. El a biciuit viciile, îngâmfarea, simonia, necinstea, prostia, lăcomia, luxul și toate ticăloșiile societății din vremea sa, începând de la fratele cel mai de jos, până la palatul împăratului. De aceea, el se poate numi unul dintre cei mai de seamă reformatori sociali creștini ai vremii sale.

El este nu numai un critic nemilos al scăderilor contemporanilor săi, ci și un organizator neîntrecut al asistenței sociale, după modelul celei de la Cezareea Capadociei. El a fost supranumit „ambasadorul săracilor”.

Sf. Ioan a fost un catehet și un pedagog de clasă înaltă, între atâția cateheți și pedagogi ai veacului său: Sf. Chiril al Ierusalimului, Sf. Niceta de Remesiana și Fer. Augustin, în tratatul său Despre slava deșartă și despre educația copiilor, el a anticipat cu mai bine de 15 veacuri metoda devenită clasică a pedagogiei moderne prin celebra teorie a treptelor formale. El preconizează educația copiilor de ambele sexe pe baza Sf. Scripturi și recomandă cinci categorii de pedagogi: 1. părinții, 2. conștiința, 3. pedagogii de profesiune, 4. monahii și 5. Dumnezeu.

Sf. Ioan Gură de Aur a fost un prieten incomparabil. Poate niciodată nu s-a scris, după Platon, Aristotel, Cicero și Grigorie de Nazianz, cuvinte mai înaripate și mai înălțătoare despre prietenie ca acelea ale autorului nostru.

Sf. Ioan nu este numai o comoară de exegeză teologică, istorică și morală, ci și o neasemuită desfătare literară pentru iubitorii de literatură frumoasă. Inteligența sa vie, limba sa impecabilă, imaginația sa bogată, marele său simț artistic, gustul său pentru măsură au făcut din el un clasic, unul dintre cei mai mari clasici ai literaturii patristice. El se citește pe nerăsuflate de cine are gustul felului său de a scrie. Deși limba lui e ușoară și se leagănă în cadențele perioadelor sale retorice, totuși ea nu e ușor de tradus.

Sf. Ioan este un scriitor și un teolog normativ pentru Biserica Ortodoxă, alături de cei doi mari Capadocieni; Sf. Vasile cel Mare și Sf. Grigorie de Nazianz, numiți toți trei „Mari dascăli ai lumii creștine și ierarhi". Autorul nostru a trăit cum a învățat și a învățat cum a trăit, adică după Evanghelie, având ca model pe Domnul nostru Iisus Hristos.

Biserica Ortodoxă prăznuiește pe Sf. Ioan Gură de Aur la 13 noiembrie singur, iar la 30 ianuarie împreună cu Sf. Vasile cel Mare și Sf. Grigorie de Nazianz (Teologul). El e unul din Părinții cei mai mult traduși în lumea creștină.

1.2.Viata

Sfântul Ioan Gură de Aur care slujește chiar la tronul lui Dumnezeu, care cu gândirea sa acoperă tot cerul teologiei ortodoxe, s-a născut în Antiohia înainte de 347, probabil în 344; după unii între 344-347, după alții în 345, după alții 344-345, iar după alții cu zece ani mai târziu în 354.Tatăl său Secunduș era unul din generalii Orientului, iar mama sa, Antusa, făcea parte din cele mai nobile familii din Antiohia.Toată viața sa a fost o pedagogie a rabdării necazurilor.

Ioan, a avut nefericirea să-și piardă la puțin timp după naștere, mama, care rămasă văduvă la 20 de ani, a renunțat pentru totdeauna la căsătorie și s-a consacrat educației și instrucției fiului ei. Antusa, care se alătura cu tot atâta cinste de alte mame celebre din Istoria Creștinismului- de Emilia, mama Sfântului Vasile Cel Mare și a Sfântului Grigorie al Nissei, de Noua, mama Sfântului Grigorie de Nazianz, de Monica, mama Ferictului Augustin-,și-a crescut copilul cu o grijă deosebită și cu un devotament asemănător sacrificiului. Averea pe care o avea și de la părinții ei și de la soțul ei, era îndestulătoare pentru a-i da fiului ei una din cele mai bune și alese instrucții, atât clasică cât și creștină.

Instrucția clasică a făcut-o sub îndrumarea vestitului retor Sibaniu și a filozofului Andragatie ; Sibaniu l-a prețuit atât de mult pe fiul Antusei, că întrebat pe patul de moarte pe cine lasă urmaș: << Pe Ioan, dacă nu l-ar fi furat creștinii>>.

Instrucția creștină a primit-o întâi în casa părintească sub îndrumările mamei sale, apoi de la oameni înduhovniciți ai timpului său: Meletie, episcopul Antiohiei, care l-a și botezat, Diador, Starețul unei mânăstiri din Antiohia și profesor la Școala Teologică, Ascetul Cortene; la acestia trebuie să adăugăm lectura neobosită a lucrărilor, scriitorilor creștini de până la el și în special al marilor teologi alexandrini.

În timpul școlarității sale, tânărul Ioan a avut un foarte bun prieten, pe Vasile, care întrecea în dragostea ce-i purta pe toți prietenii săi.

<< Nu se îndura, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, să mă lase singur nici o frântură de zi.Nu înceta rugându-mă să părăsim casa părintească și să trăim amândoi în deobște. Mă convinsese.Și lucrul era aproape săș se împlinească; dar jelăniile mamei mele m-au împiedicat să fac prietenului meu acest dar, dar mai bine spus să primesc eu de la el să primesc eu de la el acest dar>>.

Și fiul Antusei trecut de 18 ani, convins de lacrimile și cuvintele mamei sale, n-a urmat îndemnurile și sfaturile prietenului său Vasile, dar a făcut din casa sa, alături de mama sa, mânăstire; și vreme de 3 ani a stat lângă mama sa închis în casă studiind Sfintele Scripturi; lucrările scriitorilor creștini de până la el și ducând viață de ascet.

În acest timp episcopul Meletie l-a făcut anagravat, adică citeț, în Biserica episcopală, intrând astfel în rândul clericilor. Nu mult dupa aceea, prin 374 sau 375, după ce mama sa a părăsit lumea aceasta, tânărul Ioan a putut să-și împlineas că dorul său făurit cu prietenul Vasile, de a îmbrățișa adevărata filozofie adică de a se face monah. S-a retras în munții învecinați cu Antiohia și s-a pus sub ascultarea unui bătrân ascet sirian. În sihăstria acestuia a stat 40 de ani.

Dorind însă să ducă o viață și mai desăvârșită, după pildele Sfinților sihaștrii, care se nevoiau în munții Antiohiei s-a adâncit în pustietatea muntelui și a trăit vreme de 2 ani de unul singur într-o peșteră supunându-și trupul la nevoințe mai presus de fire.Asceza exagerată l-a care s-a supus i-a șubrezit mult sănătatea, înbolnăvindu-se de stomac.

Sfântul Meletie, aflând de starea șubredă a sănătății sale și tot odată având nevoie și de un ajutor la silit să coboare din munți și să vină în oraș.Tânărul monah a făcut ascultare; și odată cu această coborâre a început urcarea sa pe cele mai înalte trepte ale orateriei creștine și ale teologiei ortodoxe.

La începutul anului 381, Sfântul Meletie îl hirotonisește diacon. Și a slujit Sfântul Ioan 5 ani ca diacon, fiindu-i împărțită munca sa între opera de catehizare a catehumneilor și scrierea lucrărilor sale în tinerețe, între care nneegalatul său tratat despre preoție.

În anul 386 urmașul Sfântului Meletie, Flaviou, l-a hirotonisit preot a ajuns până la noi predica rostită de Sfântul Ioan în ziua hirotonisirii sale.

Timp de 12 ani, din 386 până în 397, noul preot al catedralei episcopale din Antiohia, a doua metropolă a Imperiului Bizantin, prin frumusețea și tăria cuvân tului său a stăpânit viața spirituală a Antiohiei.A vorbit neîncetat: în fiecare Duminică și Sărbătoare, precum și în fiecare Vineri iar în timpul Paștelui Mare, în fiecare zi; a predicat în toate Bisericile orasului și în cele din jurul orasului.

În timpul celor 12 ani de predică, numele predicatorului din Antiohia a crescut din ce în ce mai mult, iar faima lui ajunsese până în capitala Imperiului, în Constantinopole.

În anul 397, moare Nectarie, arhiepiscopul Constantinopolei. Cu toate că erau mulți pretendenți la acest scaun, printre care și un preot, Lizidor, susținut de Teofil arhiepiscopul Alexandriei, totuși Dumnezeu a rânduit ca pe scaunul care fusese onorat, puțină vreme, de Sfântul Grigorie de Nazianz înainte de Nectarie să fie înălțat Sfântul Ioan Gură de Aur.

La înnceputul arhiepiscopatului său lucrurile au mers bine; chiar împărătea sa Eudoxia îl pretuia, că în timpul ducerii unor Sfinte Moaște de la Biserica Mare din Constantinopole la Biserica Sfântului Toma dinafară de oraș, împărăteasa a urmat pe jos în timpul nnopții cortegiul, iar în predica rostită cu acest prilej arhie piscopul laudă zelul și credința împarătesei.

Dar măsurile administrative, reformele introduse în viața clerului și predici le sale, care biciuiau pe față viciile, au creat dușmanii și nemulțumiri.

Au nemulțumit în primul rând pe oamenii palatului arhiepiscopal, aceștia s-au văzut dintr-odată de luxul și banchetele cu care-i obișnuise fostul arhiepiscop Nectarie pentru că Sfântul Ioan introdusese în palat viețuire ascetică; el însuși mânca odată pe zi mâncăruri simple; mânca singur la masă și apa îi era băutura.

Au nemulțumit pe clericii abuzivi și nedemni; au nemulțumit pe clericii care exploatau pe credincioșii în folosul lor; au nemulțumit pe călugărițe și vagabonzi; pe care i-a pus la treabă; au nemulțumit pe episcopii și simoniaci pe care i-a catehisit la sinodul convocat de la Efes în 401;au nemulțumit pe doamnele din anturajul împărătesei care s-au simțit insultate că în predicile sale Sfântul Ioan mustra pe femeile care își etalau luxul lor în Biserică.

Dar dușmanul cel mai puternic, care a dus și la deznodământul tragic al vieții Sfântului Ioan Gură de Aur a fost însăși împărăteasa Eudoxia.

Se crease astfel o atmosferă ostilă arhiepiscopului Constantinopolului; atmosfera era încărcată, trebuia numai o mică scânteie ca să declanșeze tragdedia. Și scânteia aceasta a fost adusă de așa numiții Frați Lungi.Învinuirea că sunt origeniști; ei au venit la Constantinopole să se plângă arhiepiscopului spre a le face dreptate.

Sfântul Ioan Gură de Aur le-a oferit găzduire în Casa de oaspeți a Bisericii Învierii dar nu i-a primit în comuniune cu el; i-a sfătuit ca plângerea să o adreseze împăratului. Împăratul le-a ascultat plângerea, a găsit-o îndreptățită și a poruncit să fie chemat Teofil la Constantinopole pentru a fi judecat.

Teofil era chemat de Împărat ca acuzat; dar el, prin intrigile lui, prin coaliția cu cercurile dușmănoase de la palatul imperial și cu cercurile nemulțumite ale clerului, în frunte cu cei trei dușmani personali ai Sfântului Ioan Gură de Aur, a reușit să se transforme din acuzat în acuzator și a obținut de la împărat aprobarea de a ține un sinod care să judece pe Sfântul Ioan Gură de Aur pentru învinuirile aduse de dușmanii lui.Sinodul a avut loc lângă Calcedou, într-o localitate numită: La Stefor, în anul 403.I s-au adus 29 capete de acuzație, între care și acestea:

– Că a vândut Sfintele vase ale Bisericii și a risipit veniturile Bisericii. E adevărat, Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru a veni în ajutorul celor săraci și pentru a zidi locașuri de asistență socială- spitaluri, azile pentru bătrâni, orfelinate și alte instituții de acest gen- a vândut unele vase ale Bisericii,care numai erau de folos și a întrebuințat venit o adreseze împăratului. Împăratul le-a ascultat plângerea, a găsit-o îndreptățită și a poruncit să fie chemat Teofil la Constantinopole pentru a fi judecat.

Teofil era chemat de Împărat ca acuzat; dar el, prin intrigile lui, prin coaliția cu cercurile dușmănoase de la palatul imperial și cu cercurile nemulțumite ale clerului, în frunte cu cei trei dușmani personali ai Sfântului Ioan Gură de Aur, a reușit să se transforme din acuzat în acuzator și a obținut de la împărat aprobarea de a ține un sinod care să judece pe Sfântul Ioan Gură de Aur pentru învinuirile aduse de dușmanii lui.Sinodul a avut loc lângă Calcedou, într-o localitate numită: La Stefor, în anul 403.I s-au adus 29 capete de acuzație, între care și acestea:

– Că a vândut Sfintele vase ale Bisericii și a risipit veniturile Bisericii. E adevărat, Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru a veni în ajutorul celor săraci și pentru a zidi locașuri de asistență socială- spitaluri, azile pentru bătrâni, orfelinate și alte instituții de acest gen- a vândut unele vase ale Bisericii,care numai erau de folos și a întrebuințat veniturile Bisericii în scopurile amintite.

– Că a insultat pe episcop, alcătuind cărți calomnioase împotriva clerului. Este vorba de lucrările Sfântului în care condamnă obiceiul împământenit în Constanti nopole de a trăi sub același acoperiș clerici, episcopii și monahii cu călugărițele.

– Că în Biserica Sfinților Apostoli a lovit în failor Apostoli a lovit în fața pe Memnou așa de tare că i-a curs sânge din gură, după care a săvârșit Sfânta Taină.

– Că intervine în eparhii străine și hirotonisește episcopi.Sfântul Ioan Gură de Aur a ținut la Efes, în anul 401, un sinod în care au fost depuși din treaptă episcopii simoniaci și au fost hirotonisiți alții în locul lor.

– Că mănâncă singur la masă și nu este ospitalier.Sfântul Ioan Gură de Aur mănâncă singur la masă din pricina bolii sale de stomac dobândită în anii sihăstriei sale în munții de lângă Antiohia; de multe ori voma în timpul mesei și nu dorea să facă și pe alții părtași ai suferinței sale.

– Că primește în camera sa femei una câte una, fără să fie cineva de față.În scrisoa rea către episcopul Chiriac, față de această acuzație exclamă:<< Spun că m-am culcat cu femei.Dezbrăcați-mi trupul meu și veți găsi mortificarea mădularelor mele! ( PG.52,683)>>.

– Că nu se închină nici când intră, nici când iese din Biserică.Au adus această acu zație omului care învăța pe credincioșii săi că ceea ce este apa pentru pești aceea este și rugăciunea pentru creștini.

– Că mănâncă după Sfânta Împărtășanie anaforă.Paladie, în << Dialogul>> său (Pg 47,5-82), spune că aceasta este singura acuzație adevărată aduse Sfântului Ioan Gură de Aur.Într-adevăr Sfântul Ioan recomandă credincioșilor săi ca după ce se împărtășeau să ia anaforă, ca nu cumva, fără să vrea să arunce odată cu scuipatul și rămășițele din Sfintele Taine.

– Că a împărtășit pe unii după ce mâncaseră. Tot în scrisoarea către episcopul Chi riac, Sfântul Ioan Gură de Aur, revoltat de această acuzație, spune: „ Multe au tâlcuit împotriva mea! Spun că am împărtășit pe unii după ce au mâncat. Dacă am făcut una ca asta să fie șters numele meu din cartea episcopilor, să nu fie scris în cartea credinței ortodoxe! Dacă am făcut una ca asta, să mă scoată Hristos din Împărăția Sa! Iar dacă tot mai susțin asta, dacă tot se încăpățânează, să-l doboare atunci și pe Pavel, care a botezat o întreagă casă după ce au mâncat! Să-l doboare chiar pe Domnul care după cină a împărtășit pe apostoli (Pg 52,683)”.

– Că a primit și are în Biserică păgâni care au vorbit de rău pe creștini.Dușmanii Sfântului Ioan Gură de Aur au transformat în acuzație râvna arhiepiscopului de a converti pe păgâni la creștinism.

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost chemat să se prezinte în fața sinodului lui Teofil. La această chemare, arhiepiscopul Constantinopolelui a adunat în locuința sa mai mult de 40 de episcopi și a răspuns că nu se prezintă decât cu condiția plecării din sinod a celor 4 episcopi care sunt pe față împotriva lui adică: Teofil, Severian, Acacie și Antioh.

Dușmanii arhiepiscopului, însă, nu s-au lăsat; după două luni au început din nou să se miște. Și au găsit un prilej potrivit: în marea piață din fața Senatului și a Bisericii Sfânta Sofia a fost înălțată o statuie de argint a împărătesei Eudoxia. Cu prilejul inaugurării ei, s-au făcut serbări mari, cu muzică, dansuri și spectacole teatrale: zgomotul a turburat liniștea din Biserica Sfânta Sofia, unde Ioan săvârșea Sfânta Liturghie. În predica rostită de pe amvon, arhiepiscopul a protestat împotri va zgomotului. A fost deajuns să i se aducă împărătesei la cunoștință protestul arhiepiscopului că Eudoxia s-a pornit din nou cu mânie împotriva Sfântului.

Dorind să scape definitiv de el, a scris lui Teofil; aceasta i-a răspuns că va putea fi îndepărtat definitiv în chip canonic dacă s-ar convoca un sinod care să-l depună din treaptă pe temeiul motivelor date de Teofil al Alexandriei.În seara Sâmbetei Mari, pe când Sfântul Ioan se pregătea să săvârșească botezul catelumeni lor , au intrat în Biserică soldați și au scos afară pe toți credincioșii aflați înăuntru. Poporul a fost silit să săvârșească Paștele în afara orașului. Timp de 2 luni Sfântul Ioan nu s-a arătat, până când la porunca împărătească a trebuit să plece.

Și Sfântul Ioan pentru a nu atrage asupra credincioșilor urgia împărătească, pe ascuns, s-a predat în mâinile soldaților.Când poporul a aflat de plecarea în surghiuni a păstorului lor, a fost cuprins de furie.Incendiul care a cuprins Biserica Sfânta Sofia și palatul senatului a atras asupra prietenilor lui Hrisostom, între care 40 de episcopi persecutia împăratului.

A fost dus din Constantinopole, fără să i se spună locul surghiunului; abia în Niceea, l-a aflat Cucuson, în Armenia.Călătoria până acolo, călătorie extrem de obositoare, a durat 70 de zile. A trecut prin Ancina și prin Cesareea; episcopii din aceste orașe, spre deosebire de credincioși, care l-au primit cu mare cinste, i-au pus viața în primejdie. De aceea Sfântul Ioan, în una din scrisorile sale, spune : „De nimic nu mă tem mai mult decât de episcopi, afară de câțiva (scrisoare 9,4c către olimpiada)”.

În scrisorile sale Sfântul Ioan se plânge de suferințele la care a fost supus atât din pricina climei ținutului, cât și din pricina lipsei celor de neapărată tre buință. A fost de două ori bolnav. Peste acestea mai erau și năvălirile isaurilor, din pricina cărora în iarna anului 406, a trebuit să se mute într-o fortăreață din apropi ere, de unde în primăvară s-a întors iarăși în Cucusou.Din îndepărtatul lui surghiun Sfântul Ioan a stat în necontenită legătură epistolară cu prietenii săi și cu cei care i-au rămas credincioși, fie clerici, fie laici; n-a încetat să se intereseze de problemele Bisericești și mai ales de opera misionară, pe care o începuse în Constantinopole.

Dar corespondența lui cu cei din afară, grija arătată de el pentru treburile bisericești, precum și vizitele dese ale antiohienilor, au neliniștit pe dușmanii săi, care vedeau în toate acestea putința unei întoarceri a lui Ioan pe scaunul său; și au reușit să obțină în 407 de la împărat transferarea Sfântului Ioan Gură de Aur din Cucusou într-un loc mai îndepărtat de capitala Imperiului, Pituinta, un orășel așezat pe țărmul oriental al Mării Negre.

Epuizat de boală și de slăbiciune, pe o arșiță cumplită de vară a lunii iulie 407, excortat de soldați, Sfântul Ioan trebuit să i-a drumul ultimului său surghiun. Nu putea face decât 3 kilometrii pe zi. După trei luni de călătorie obositoare, la 13 septembrie ajunge într-un sat, în apropiere de Comana, unde se află o Biserică a Sfântului Mucenic Vasilise. Lângă capela Sfântului Vasilisc, care a fost și el episcop al Comanei, era locuința preotului și câteva case. Sfântul a poposit în casa preotului. Noaptea, în vis, i s-a arătat Sfântul Vasilis Mucenic, care a suferit mucenicia în timpul persecuției lui Maximiu, în anul 311, în Nicomidia Bitiniei și a spus: << Curaj, frate Ioane, mâine vom fi împreună!>> A doua zi, dimineața, era 14 septembrie, puterile slăbite, s-a rugat Sfântul de căpetenia soldaților să amâne plecarea cu 5 ceasuri. Nu i s-a îngăduit și au plecat la drum. Dar nu făcuseră decât câtăva cale și Sfântul Ioan Gură de Aur a fost cuprin de o slăbiciune atât de mare, încât a trebuit să recunoască și neomenosul ostaș că numai poate continua drumul.

A dat poruncă să fie adus înapoi la Biserica Sfântului Vasilis. A intrat în Biserică, a cerut veșmintele bisericești și și-a schimbat toată îmbrăcămintea sa până la încălțăminte.Hainele sale le-a dăruit celor din jur. Apoi, îmbrăcat cu haine le de slujbă a săvârșit Sfânta Liturghie și s-a împărtășit cu prea curatele Taine. Du pă împărtășire a înălțat rugăciunea de mulțumire, a dat sărutarea cea de pe urmă celor care erau lângă el, s-a culcat spunând cuvintele: << Slavă lui Dumnezeu pen tru toate!>>

După ce și-a făcut semnul Sfintei Cruci și a rostit cuvântul: << Amin!>>, și-a dat sufletul.

1.3. Opera

Sf. Ioan Gură de Aur a lăsat o considerabilă operă literară, care ocupă 18 volume în ediția Migne.

1.3.1.Omilii asupra Sf. Scripturi.

Asupra cărților Vechiului Testament Sf. Ioan a scris: 9 Omilii la Geneza, în anul 386, 67 Omilii asupra întregii Geneze, probabil în anul 388, 5 Omilii asupra Anei, mama lui Samuil, 3 Omilii asupra lui David și Saul, probabil în anul 387, 58 Omilii asupra Psalmilor : 4-12, 43-49, 108-117, 119-150, 2 Omilii asupra obscurității profețiilor, 6 Omilii la Isaia. Asupra cărților Noului Testament, Sf. Ioan a scris: 90 Omilii la Matei, datând aproximativ din anul 390, 7 Omilii despre săracul Lazăr, 88 Omilii la Ioan, 55 Omilii la Faptele Apostolilor, circa 250 Omilii asupra Scrisorilor Sf. Apostol Pavel: 32 la Romani, poate cele mai frumoase, 44 la I Corinteni, 30 la 2 Corinteni, 24 la Efeseni, 34 la Evrei, 6 la Galateni, și 104 la celelalte Scrisori pauline.

1.3.2.Opere dogmatico-polemice

Contra anomeilor, despre faptul că Dumnezeu nu poate fi înțeles, în 12 cărți, lucrare de teologie, în care se critică orgoliul eunomian, care pretindea că înțelege Tainele lui Dumnezeu. Autorul susține deoființimea Fiului cu Tatăl. Dumnezeu e simplu, necompus și fără formă. Nici îngerii nu pot cunoaște pe Dumnezeu în chip clar și precis.

Ei nu îndrăznesc să privească la ființa pură și neamestecată; Contra iudeilor, în 8 cărți, critică pe iudeo-creștinii care păstrau tradițiile iudaice; Despre înviere; Cuvântări sau predici la sărbătorile mari ale Mântuitorului: La Nașterea Domnului, unde se afirmă că Hristos S-a născut la 25 decembrie, la Epifanie sau la Botezul Domnului; La Joia Sfântă (trădarea lui Iuda); La Vinerea Sfântă; La înviere; La Rusalii; Cuvântări panegirice în cinstea sfinților, dintre care cele mai vestite sunt cele 7 în cinstea Sf. Pavel, apoi în cinstea lui Iov, a lui Eleazar, a Macabeilor, a Sf. Ignatie Teoforul, a Sf. Vavila, a Sf. Eustațiu, a lui Meletie, a lui Diodor de Tars, a lui Roman, a lui Varlaam, a Pelaghiei; Cuvântări morale cu bază biblică: 2 Cateheze înainte de Botez, 3 Cuvântări despre diavolul ispititor, 9 Despre pocăință, Despre calende, combătând ca și Asterie al Amasiei obiceiurile urâte cu prilejul zilei de l ianuarie, Despre milostenie, Contra jocurilor de circ și contra teatrelor; Cuvântări ocazionale din care menționăm: 21 Cuvântări sau Omilii despre statui, care rămân un model pentru asemenea gen de cuvântări, Cuvânt  cu ocazia hirotoniei sale, 2 Cuvântări despre trecerea și nimicnicia fericirii pământești, cu ocazia căderii ministrului Eutropiu, 2 Cuvântări, una înainte și una după primul exil.

Opere neoratorice și tratate. Aceste opere au caracter apologetic, ascetic și educativ-moral în general.

Apologetice pot fi socotite: Contra lui Iulian și a păgânilor și Despre Sf. Vavila, deja menționată; micul tratat Că Hristos este Dumnezeu, care arată păgânilor și iudeilor dumnezeirea lui Hristos.

1.3.3. Opere ascetic

Către Teodor cel căzut, sub forma a două scrisori, prin care îndeamnă stăruitor pe prietenul său Teodor, viitor episcop de Mopsuestia, să revină în mânăstire, întrucât acesta, după ce studiase teologia și se dedicase practicilor ascetice, se retrăsese în lume; Despre pocăința, în două cărți, adresate una lui Demetriu și alta lui Stelehiu, ca să le arate foloasele acestei practici ascetice; Contra adversarilor vieții monahale, în 3 cărți, care arată superioritatea unei asemenea vieți față de viața obișnuită; Comparația între un rege și un monah reia problema dezbătută în lucrarea precedentă; Către Stagir; în 3 cărți, arată marele rol al suferinței, care e trimisă de Providență; Despre feciorie, face o paralelă între feciorie și căsătorie: căsătoria e bună, dar mai bună e fecioria.

1.3.4.Opere educativ-morale

Despre slava deșartă și despre educația copiilor, lucrare de o deosebită importanță pentru metoda de aplicat în formarea tinerelor vlăstare, de ambele sexe. Schițează treptele formale în instrucția religioasă; Către o tânără văduva, consolează pe o doamnă rămasă văduvă; Despre nerepetarea căsătoriei, îndeamnă la perseverență în văduvie, prin renunțarea la a doua căsătorie; Nimeni nu e vătămat decât de sine însuși; Către cei ce sunt scandalizați din cauza nenorocirilor, Contra celor ce au fecioare subintroduse, combate o nefericită tradiție după care clericii aduceau în casă călugărițe, sub pretext de a fi slujiți și de a-și spori evlavia prin ele. De multe ori însă se petreceau lucruri nepermise; Femeile diaconițe nu trebuie să locuiască cu bărbații tratează același subiect ca și lucrarea precedentă, dar aplicat cazului diaconițelor. Despre preoție, capodopera literară și teologică a Sf. Ioan Gură de Aur și tratatul clasic despre această Taină, așa cum a conceput-o și cum a trăit-o spiritualitatea patristică. Tratatul a fost scris între 381-386, când autorul era numai diacon și se împarte în șase cărți. E scris sub formă de dialog, după modelul literar platonic. Personajele dialogului sunt Ioan și Vasile, probabil viitorul episcop de Rafaneea, prieten devotat celui dintâi. „Preoția este semnul iubirii lui Hristos. Ea e semnul iubirii turmei pe care Hristos a încredințat-o păstorului" (II, l ). Sf. Ioan s-a inspirat, pentru unele idei esențiale și aspecte importante ale preoției, din lucrarea corespunzătoare a Sf. Grigorie de Nazianz: Despre fuga sa în Pont. Plan precis, compoziție densă și logică, orizont măreț, frumuseți spirituale excepționale, stil strălucitor, bogăție de idei, mângâiere, îndemn și îndreptar pentru adevărații creștini, iată ce este tratatul Despre preoție al Sf. Ioan Gură de Aur.

1.4.Corespondența

Corespondenta Sf. Ioan cuprinde aproximativ 240 scrisori (exact 236), cele mai multe din timpul celui de al doilea exil (404-407) și având caracter istoric, consolator, de recomandare și familiar. Relevăm cele 17 scrisori adresate văduvei și diaconiței Olimpiada, una din cele mai devotate credincioase ale Sf. Ioan Gură de Aur.

Sf. Ioan Gură de Aur ne-a lăsat și Liturghia are îi poartă numele.

1.5.Doctrină

Sf. Ioan Gură de Aur n-a fost atât un speculativ, cât un om practic, un educator și un reformator al societății vremii sale. De aceea doctrina sa, în general ortodoxă, nu e de o originalitate prea mare. Sf. Ioan aparține Școlii antiohiene, în al cărei spirit și cu a cărei metodă a lucrat, în general, fără să fi căzut în greșelile ei. El a fost cel mai mare artist al cuvântului din vremea sa, cel mai strălucit predicator pe care 1-a produs Biserica primelor veacuri.

1.6. Scriptură

Scriptura este pentru autorul nostru izvorul principal al credinței, cugetării, predicii și vieții sale. Ca antiohian, el interpretează Scriptura după metoda istorico-gramaticală, pe care o agrementează însă printr-un alegorism moderat, bazat mereu pe litera textului. Exegeza Sf. Ioan e profundă, fină, nespeculativă și cu aplicații la toate domeniile vieții religioase.

Ideea de Dumnezeu este înnăscută sufletului omenesc. Dar pe Dumnezeu nu-L putem cunoaște ce este El în Sine, știm numai că El există. Pretenția anomeilor de a cunoaște pe Dumnezeu așa cum Acesta Se cunoaște pe Sine, e calificată drept nelegiuire și nebunie. Nici îngerii – serafimii, heruvimii și ceilalți – nu cunosc pe Dumnezeu în Sine; ei au o cunoaștere prin pogorământ, prin sincatabază față de Creatorul lor. Sf. Ioan Gură de Aur pune accentul pe dragostea, mila, puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu, care sunt cu atât mai înalte, cu cât făpturile umane sunt mai fragile.

1.7. Hristologia

Aceasta e, în general, ortodoxă. Autorul nostru combate cu anticipație și monofizismul și nestorianismul. Ca antiohian, el susține distincția netă a celor două firi în Hristos. Acesta e de o ființă cu Tatăl, deci veșnic Dumnezeu, El a luat firea noastră intactă, mai puțin păcatul. El S-a născut după trup, pentru ca noi să ne naștem după Duh, El S-a născut din femeie, pentru ca noi să încetăm de a mai fi fiii femeii. Uneori Sf. Ioan întrebuințează formula antiohiană că Logosul a locuit în omul Iisus ca într-un templu sau că templul a primit harul. Dar Sf. Ioan accentuează și unitatea celor două firi, cum am văzut. Asemenea celorlalți antiohieni, el nu dă Sfintei Fecioare calificativul de Născătoare de Dumnezeu, dar nu-1 dă nici pe cel de Născătoare de Hristos.

Harul joacă un rol de seamă în actul sfințeniei și în acela al mântuirii noastre, dar el nu e totul; o parte în lucrarea mântuirii revine și eforturilor omului. Dumnezeu ne acordă harul potrivit voinței și prevederii Sale, dar harul are efect numai asupra celor ce vor să-1 primească, nu și asupra celor ce i se opun.

1.8. Sf. Taine

Sfintele Taine sunt simboluri sau semne care, sub formă văzută, ne aduc harul cel nevăzut al lui Dumnezeu sau, cum zice Sf. loan, coboară „inteligibilul în sensibil". Botezul, Mirungerea și Preoția imprimă o pecete omului. Săvârșitorul real al Sf. Taine este Iisus Hristos însuși, preotul nefiind decât un instrument. Sf. Euharistie are în Sf. Ioan unul dintre martorii cei mai prețioși ai antichității creștine. Prezența reală a Mântuitorului în Sfintele Daruri e atestată precis de numeroase texte. Ceea ce este în potir este ceea ce a curs din coasta Domnului, iar pâinea e Trupul lui Hristos. Noi nu trebuie numai să privim pe Domnul, ci să-L luăm în mâini, să-L mâncăm, să înfigem dinții în carnea Lui și să ne unim cu El cât se poate de strâns. Unirea cu Domnul trebuie să fie nu numai prin dragoste spirituală, ci și în realitate, adică o unire cu trupul Lui, o unire prin hrănirea cu El. Săvârșitorul sau jertfitorul Sf. Euharistii e Domnul Hristos însuși. Preotul îi ține locul și rostește cuvintele, dar puterea și harul sunt ale lui Dumnezeu. Sf. Euharistie e socotită identică cu jertfa de pe cruce.

Sf. Ioan are o interesantă doctrină socială. El a fost supranumit „ambasadorul săracilor", „apostolul carității". El a combătut cu putere nedreptățile sociale ale timpului, provocate de inegalitatea și lupta dintre clase. El a constatat existența a trei clase, pe care le descrie în culori vii. El a criticat aspru lăcomia și luxul bogaților în dauna săracilor, adică a muncitorilor și a sclavilor. Bunurile materiale au drept proprietar pe Dumnezeu. Omul nu este decât administratorul lor. Oamenii trebuie să ia din aceste bunuri numai strictul necesar, în felul acesta, nimeni nu va duce lipsă. La baza proprietății a stat de cele mai multe ori o nedreptate. Comunitatea bunurilor e un ideal pe care 1-a practicat vechea Biserică din Ierusalim. Sclavii sunt egali stăpânilor lor în Biserica lui Iisus Hristos. Autorul nostru nu propune eliberarea lor generală, căci aceasta era o chestiune de stat, iar el nu se amesteca în orânduirea statului, dar el cere deseori îndulcirea situației lor și intervine pe lângă unii proprietari de sclavi să purceadă la o eliberare a acestora în anumite condiții. Familia e mult prețuită de autorul nostru. El apără egalitatea soților, care trebuie să se influențeze în bine unul pe altul, recomandă educația copiilor în spirit creștin, combate unele obiceiuri păgâne la înmormântare. Munca și muncitorii sunt foarte apreciați de autorul nostru. Clasele superioare nu pot trăi fără muncitori, pe când aceștia pot trăi fără acele clase.

CAPITOLUL II

SITUATIA BISERICII IN TIMPUL SFANTULUI IOAN GURA DE AUR

2.1.Sinodul de la Constantinopol

2.1.1.Introducere

Întrucât după Sinodul I ecumenic arienii și-au îndreptat atacul împotriva Duhului Sfânt, negându-i dumnezeirea, Sinodul II ecumenic de la Constantinopol (381), combătându-l pe Macedonie, care afirmă la fel ca și Arie despre Fiul, că Duhul Sfânt este o creatură a Fiului, mai mic chiar decât Fiul și supus Fiului, și deci inferior și subordonat Tatălui și Fiului, învață deoființimea și egalitatea Duhului Sfânt cu Tatăl și cu Fiul și prin aceasta Dumnezeirea Duhului Sfânt. E adevărat că nu mai folosește și la Duhul Sfânt termenul atanasian „deoființă", dar exprimă aceeași idee prin folosirea termenului neotestamentar că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, prin care se arată că Duhul își are Ființa Sa din veci din Tatăl, că are Ființa comună cu Tatăl și cu Fiul, și din această cauză Duhul Sfânt trebuie să fie „împreună mărit și închinat cu Tatăl și cu Fiul", adică I se cuvine aceeași închinare – adorare – ca și Tatălui și Fiului. „De asemenea, prin expresia „Care a grăit prin prooroci" ne învață că Duhul Sfânt are aceleași însușiri și lucrări ca și Tatăl și Fiul, întrucât însușirile și lucrările sunt comune tuturor Persoanelor Sfintei Treimi, având fiecare aceeași Ființă comună.”

Sinoadele bisericești au fost tinute pentru a rezolva diferite probleme atunci când nu s-a putut ajunge la consens prin simple discuții. Majoritatea sinoadelor au fost locale, cu excepția a șapte sinoade, denumite ecumenice (generale), ale căror hotărâri au avut o aplicare universală. Prima întâlnire a conducătorilor Bisericii a avut loc la Ierusalimul, în primul secol, când Apostolii s-au întâlnit pentru a lămuriri unele aspecte de învătătură (Fapte 6:1-7).

“Cele șapte Sinoade Ecumenice acoperă perioada dintre anii 325 si 757 d.Hr., iar deciziile lor reprezintă temelia învătăturii creștine acceptate de ramurile răsăriteană si apuseană a Bisericii. Deciziile acestor Sinoade au fost luate sub călăuzirea Duhului Sfânt, asa cum le-a promis Iisus Hristos apostolilor Lui.”

2.1.2.Macedonianismul

Denumirea de „macedonieni” li s-a dat, după numele episcopului Macedoniu, ales de episcopii arieni în 342, îndeosebi de Teognis de Niceea, Maris de Calcedon, Ursacius de Singidunum (Belgrad) și Vailens de Mursa (Osiec, în Iugoslavia), care a păstorit Biserica de Constantinopol în două rânduri: întia oară între anii 342-346, iar a doua oară între anii 351-360.

Istoricul Sozomen ne relatează că după ce Macedoniu a fost depus în Sinodul de la Constantinopol din 360 din scaunul de episcop și înlocuit cu Eudoxiu, arian moderat din gruparea omieniilor, el a început să învețe că Duhul Sfint nu are aceeași demnitate ca Fiul, „socotindu-l slujitor și servitor, și cîte ar putea spune cineva despre îngeri”. Din acest timp Macedoniu, după cum informează istoricul Socrate, începu să adune în jurul său un număr de prieteni, care se numiră după numele său „macedonieni”.

„Între aceștia se numărau Eleusiu, hirotonit de Macedoniu în 356, episcop de Cizic, depus de asememea în 360 de Sinodul din Constantinopol, Maratoniu, hirotonit de Macedoniu episcop de Nicomidia, la care se adăugă și episcopul Eustațiu. de Sevasta.”

Macedoniu a început să excludă persoana Sfîntului Duh din Sfânta Treime, iar Eustație Sevasta, prietenul său, n-a ezitat să-i răspundă în felul acesta următoarele cuvintele pe care ni le-a păstrat istoricul Socrate: „Eu n-aș îndrăzni despre Sfîntul Duh, nici că este Dumnezeu, nici să-L numesc creatură”. Apărătorii credinței ortodoxe, care mărturiseau consubstanțialitatea Sfintei Treimi, numeau pe cei ce nu recunoșteau Dumnezeirea, egalitatea Sfîntului Duh cu Tatăl și cu Fiul: Pnevmatomahi – luptători împotriva Duhului Sfânt.

Prima știre despre adversarii Sfântului Duh ne-o dă Sfântul Atanasie (†373) în timpul celui de al treilea exil al său (356—362), în cele patru Scrisori adresate episcopului Serapion de Thimuis, în Egipt, prietenul său. „În prima dintre aceste scrisori, Sfântul Atanasie ne relatează că episcopul Serapion de Thmiuis i-a semnalat plin de întristare faptul că „unii care au părăsit pe arieni din cauza blasfemiei aduse contra Fiului lui Dumnezeu, au început să învețe greșit contra Sfântului Duh, spunând că El este nu numai o creatură, ci și unul dintre spiritele slujitoare și se deosebește de îngeri numai prin grad” Nu putem decât să ne mirăm de nesocotința lor, deoarece ei, care nu vor ca Fiul lui Dumnezeu să fie o creatură, și în aceasta gândesc bine, au suportat să audă că Duhul Fiului este creatură”.

Înțelegând greșit textul din Epistola către Evrei (I, 14), în care îngerii sunt numiți „duhuri slujitoare”, ei credeau că Duhul Sfânt este de asemenea un înger slujitor. Numele sub care Sfântul Atanasie semnalează existența acestor eretici este cel de „Tropici” ( Τροπικοί ). Nu se poate ști precis ce sens trebuie să se dea termenului. După toată probabilitatea, se numeau astfel pentru faptul că aceștia explicau prin figuri, metafore sau tropi, pasajele din Sfânta Scriptură care nu sunt în sprijinul doctrinii lor eronate despre Sfântul Duh.

În cele patru Scrisori către Serapion, compuse în 359, Sfântul Atanasie analizează și combate argumentele adversarilor Sfântului Duh, oare se sprijineau îndeosebi pe interpretarea greșită a unui text din profetul Amos, (4, 13) și a unor texte din epistolele Sfântului Apostol Pavel (ca I Tim, 1, 5 ; Evr. 1, 14 ș.a.). Aceia care afirmă lucruri neadevărate despre Sfântul Duh, spune Sfântul Atanasie vorbesc și contra Fiului. După cum Fiul nu poate fi despărțit de Tatăl, tot așa Duhul nu poate fi despărțit de Tatăl și de Fiul, căci altfel s-ar împărți unitatea Treimii, „într-adevăr, dacă aceștia gândesc greșit despre Sfântul Duh, nu pot gândi corect despre Fiul. Căci dacă gândesc corect despre Fiul, gândesc corect și despre Duhul, care de la Tatăl purcede și fiind propriu Fiului se dă prin Acesta Apostolilor și tuturor celor ce cred în El”.

2.1.2.1. Hristologia Pnevmatomaha

În focul discuțiilor ariene referitore la dumnezeirea Fiului a apărut, la jumătatea secolului al IV-lea, o nouă erezie, care a început să pună în discuție dumnezeirea Sfântului Duh, consubstanțialitatea și egalitatea lui cu Tatăl și cu Fiul. Luptătorii contra Duhului Sfânt s-au numit după termenul grecesc «pnevmatomahi» iar după doi dintre reprezentanții lor, «macedonieni» și «maratonieni». Erezia pnevmatomahilor apare astfel, în istoria creștinismului, ca o prelungire a arianismului sau ca o nouă formă a arianismului.

Denumirea de macedonieni li s-a dat după numele episcopului semiarian Macedoniu de Constantinopol (342 – 346; 351 – 360), depus de sinodul din Constantinopol, în 360, ca eretic. După moartea lui Macedoniu, conducerea pnevmatomahilor a luat-o diaconul Maratoniu, hirotonit de Macedoniu episcop de Nicomidia, de la care aceștia au primit numele de maratonieni.

Erezia pnevmatomahilor, numiți când macedonieni, când maratonieni, s-a răspândit mai ales în Răsărit, în provinciile Tracia, Bitinia, Hellespont și provinciile vecine. În 376, ei au ținut un sinod la Cizic, pe coasta apuseană a Asiei Mici, în care, într-o formulă de credință, au trecut pe Sfântul Duh în rândul creaturilor.

Pnevmatomahii sau macedonienii nu aveau o doctrină bine precizată. Cei mai mulți acceptau dumnezeirea Tatălui și a Fiului și consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl, dar refuzau să recunoască dumnezeirea, consubstanțialitatea și egalitatea Sfântului Duh cu Tatăl și cu Fiul, socotindu-l doar «Duh» sau «Spirit» superior îngerilor, dar coborât în rândul creaturilor, deoarece, după Sfânta Scriptură, îngerii au fost creați de Dumnezeu.

„Sinodul convocat de Sfântul Atanasie cel Mare la Alexandria, sub împăratul Jovian (363 – 364), a condamnat o dată cu arienii și pe ereticii pnevmatomahi, adversarii Duhului Sfânt despre care a îndrăznit să afirme că «este o creatură și făptură, făcută prin Fiul»”.

Sfântul Vasile cel Mare a combătut temeinic pe ereticii pnevmatomahi în lucrarea Contra lui Eunomiu, compusă în 364, și în lucrarea Despre Sfântul Duh, scrisă între anii 374 – 375, în care apără dumnezeirea Duhului Sfânt. «Noi trebuie să mărturisim că Tatăl e Dumnezeu, Fiul Dumnezeu, Duhul Sfânt Dumnezeu … El este de o ființă cu Tatăl și cu Fiul».

Sfântul Epifaniu cunoștea bine pe luptătorii contra Duhului Sfânt sub numele de pnevmatomahi și i-a combătut în 377 într-un capitol special din lucrarea sa Panarion sau Contra tuturor ereziilor.

Sfântul Grigorie de Nazianz a combătut pe ereticii pnevmatomahi în Cuvântarea a V-a teologică, rostită ca și primele patru, în 380, în biserica «Invierea» din Constantinopol.

În 380, Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele Sfântului Vasile cel Mare, a combătut, de asemenea, pe adversarii Sfântului Duh în tratatul Despre Sfântul Duh contra pnevmatomahilor macedonieni, în care afirmă că Tatăl, Fiul și Sfântul Duh nu sunt trei substanțe sau trei Dumnezeiri, ci sunt o singură și unică ființă cu toate că fiecare dintre persoane se numește Dumnezeu.

Ținând seama de mișcarea de idei din timpul său, scriitorul alexandrin Didim cel Orb a scris înainte de 380 un scurt tratat Despre Sfântul Duh, cea mai bună lucrare a antichității creștine în care este combătută erezia pnevmatomahilor.

În vara anului 378, episcopii din provinciile Ililicului occidental, întruniți în sinodul de la Sirmium (Mitrovița), sub președinția episcopului locului Anemius și a Sfântului Ambrozie al Milanului, au condamnat o dată cu erezia arienilor și erezia macedonienilor sau pnevmatomahilor.

Un sinod ținut la Roma, în 379 sau 380, sub papa Damasus (366 – 384), a condamnat, o dată cu alți eretici, și pe macedonieni sau pnevmatomahi.

Sfântul Ambrozie al Milanului a combătut pe ereticii pnevmatomahi în lucrarea sa De Spiritu Sancto, scrisă în 381.

De asemenea, ereticii pnevmatomahi sau macedonienii au fost combătuți și de Sfântul Niceta de Remesiana (366 – 414) în tratatul său De Spiritu Sancti potentia = Despre puterea Sfântului Duh, scris probabil în 381.

2.1.3.Convocarea Sinodului de la Constantinopol

Prin edictul imperial de la Tesalonic, Teodosie cel Mare (379-395) declară, în februarie 380, în jumătatea orientală a imperiului, Ortodoxia drept religie oficială de stat, interzicând arianismul.

Tulburările provocate de pnevmatomahi îl determină însă să convoace un sinod, în primăvara anului 381, prin care dorea să rezolve și alte probleme bisericești, precum confirmarea alegerii lui Grigorie de Nazianz ca episcop de Constantinopol și să se reîntărească hotărârile primului sinod ținut cu peste cincizeci de ani în urmă. La sinod au participat numai episcopi din jumătatea de Răsărit a imperiului. „Datorită importanței hotărârilor sale dogmatice acesta a fost recunoscut ca al-II-lea sinod ecumenic de către întreaga Biserică de răsărit și apus. Au participat 150 episcopi. Au fost și episcopi din Sciția: Gerontius sau Terențius de Tomis, succesorul lui Vetranion care a apărat ortodoxia în timpul împăratului Valens.”

2.1.4. Desfășurarea Sinodului

Ședința de deschidere a sinodului a avut loc la palatul imperial. Aici s-a fixat tematica și ordinea de zi a lucrărilor, acordându-i-se calitatea de președinte episcopului Meletie al Antiohiei.

Numirea unui episcop pentru biserica din Constantinopol în locul arianului Demofil. A fost recunoscut Sfântul Grigorie de Nazianz. Tot acum se declară nulă hirotonisirea filosofului Maxim Cinicul ca episcop al Constantinopolului.

Moartea lui Meletie al Antiohiei a fost considerată o mare pierdere, la președinția sinodului fiind ales Sfântul Grigorie. Prima grijă a sinodului a fost să pună capăt schismei antiohiene. Astfel Grigorie a propus sinodului să aleagă pe Paulin, conducătorul eustațienilor. Propunerea nu a avut succes și Sfântul Grigorie se retrage, nemailuând parte la lucrările sinodului. În aceste momente importante au sosit de la Constantinopol cu întârziere motivată episcopul Timotei al Alexandriei, fratele lui Petru, care murise la 14 februarie 380 însoțit de câțiva episcopi egipteni și episcopul Acholius al Thesalonicului, împreună cu episcopul diecezei Macedonia. Prima acțiune a noilor veniți a produs mare tulburare, ei considerând ca necanonică alegera Sfântului Grigorie ca episcop al Constantinopolului. De asemenea, ei refuză să participe la liturghia oficiată pentru sinodali de Sfântul Grigorie. Și-au manifestat și indignarea pentru faptul că trimisul lor Maxim Cinicul a fost depus din treaptă și alungat în chip rușinos din Constantinopol.

Cu dorința de a servi pacea Sfântul Grigorie demisionează la 31 mai 381 din funcția de președinte al sinodului și din demnitatea de episcop al Constantinopolului. „În locul acestuia este ales catehumenul Nectarie (381-397), pretorul Constantinopolului, originar din Tarsul Ciliciei” cu unanimitate de voturi. Fiind doar catehumen, a fost mai întâi botezat și apoi hirotonit pe rând diacon, preot și episcop de către Diodor din Tars. Episcopul Chiriac de Adana, în Cilicia, I-a instruit în slujirea arhierească.

Alegerea lui Nectarie ca episcop al Constantinopolului cu acordul unanim al sinodalilor și al împăratului Teodosie și încredințându-i-se președinția sinodului, părinții sinodali au putut trece la discutarea problemelor teologice.

Discuțiile cu episcopii pnevmatomahi, pe care sinodalii și împăratul căutau să-i câștige pentru Ortodoxie, s-au soldat cu eșec. Respingând crezul niceean și învățătura ortodoxă despre Sfântul Duh, ei au părăsit sinodul.

Deoarece hotărârile dogmatice și simbolul constantino-politan trădează contribuția unui teolog de mare profunzime iar primele patru canoane nu reflectă influenta episcopilor alexandrini, conduce la concluzia că ele sunt rezultatul discuțiilor teologice purtate de sinodali sub președinția și coordonarea teologică a Sfântului Grigorie de Nazianz, iar sub președinția lui Nectarie ele au fost doar definitivate.

Actele sinodului s-au pierdut. S-au păstrat: Simbolul de credință constantinopolitan, cele 4 canoane și lista participanților redactată ulterior.

Deși definiția dogmatică integrală a Sinodului al II-lea ecumenic s-a pierdut, un rezumat al ei este cuprins în Scrisoarea Sinodului de la Constantinopol din anul 382 trimisă papei Damasus și episcopului apusean, păstrată de istoricul Teodoret de Cyr: „Noi însă, chiar dacă am suferit prigoane, sau necazuri sau amenințări imperiale sau cruzimi ale conducătorilor, sau orice altă încercare de la eretici, ne-am sprijinit pe credința evanghelică, cea întărită la Niceea Bithiniei de către cei trei sute optsprezece Părinți.

Aceasta trebuie să ție primită și de voi și de noi toți cei care nu denaturăm cuvântul credinței celei adevărate, ca una ce este foarte veche și care însoțește botezul.

Ea ne învață să credem în numele Tatălui și a Fiului și al Sfântului Duh, adică să fie crezută o dumnezeire, o putere si o ființă a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, de o cinstire egalei si de împărăție împreună veșnică, în trei ipostasuri desăvârșite, sau în trei persoane complete, ca să nu găsească loc nici erezia lui Sabelie, care amestecă ipostasurile și înlătură astfel însușirile fiecărui ipostas și nici să se întărească blasfemia cunomienilor, arienilor și pnevmatomahilor, după care substanța sau firea sau dumnezeirea se desparte și se introduce astfel în Treimea cea necreată, deoființă și împreună veșnica, ceva făcut mai târziu sau creat, sau de o altă fire.

Noi păstrăm neatinsă învățătura despre înomenirea Domnului, neacceptând existența trupului lui Hristos, nici ca fără de suflet, nici ca fără minte omenească, nici necomplet (cum zice Apolinarie), ci știindu-l perfect întru totul, căci este Dumnezeu Cuvântul înainte de veci, dar Care s-a făcut om desăvârșit în zilele cele mai de pe urmă pentru mântuirea noastră.

Acestea sunt, în rezumat, cele despre credința propovăduitei de noi fără nici un înconjur. Despre acestea veți putea și mai mult să vă mulțumiți sufletește, dacă o să vă învredniciți să răsfoiți în Tomosul alcătuit de sinodul ținut la Antiohia (379) si în Tomosul compus anul trecut la Constantinopol de către Sinodul II ecumenic.

„În acestea noi am mărturisit mai pe larg credința noastră si am făcut și o anatematismă scrisă contra ereziilor născocite mai înainte”.

Prin urmare, sinodalii de la Constantinopol din anul 381 n-au analizat și condamnat numai diferitele nuanțe ariene și pnevmatomahismul, ci și apolinarismul.

2.1.5.Combaterea apolinarismului

Este sigur că Părinții episcopi de la Sinodul II ecumenic au redactat un tomos doctrinar, o definiție sau o expunere de credință, prin care mărturiseau dumnezeirea, consubstanțialitatea și egalitatea ce/or trei persoane divine ale Sfintei și celei deoființă Treimi, pentru a combate erezia pnevmatomahilor și a afirma întruparea desăvârșită a Cuvântului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru a combate erezia lui Apolinarie de Laodiceea.

Expunerea de credință – s-a pierdut, dar ea este menționată în rezumat în Scrisoarea Sinodului întrunit la Constantinopol în vara anului 382, trimisă papei Damasus și occidentalilor, în care se spune că ei au întărit în Sinodul de la Constantinopol din 381 credința celor 318 Părinți de la Niceea, «care ne învață să credem în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, adică într-o singură Dumnezeire, putere și ființă a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, de aceeași cinstire și demnitate, a cărei împărăție e veșnică, în trei ipostasuri, adică în trei persoane desăvârșite».

În continuare, Părinții sinodali arată că ei au condamnat erezia antitrinitară a lui Sabelie, precum și erezia apolinariștilor.

«Noi nu primim nici erezia lui Sabelie, se spune în Scrisoare, care amestecă ipostasurile sau le nimicește însușirile, nici blasfemia eunomienilor, arienilor și pnevmatomahilor, care despart ființa, natura sau Dumnezeirea și introduc în Treimea cea necreată și veșnică ceva posterior».

Din scrisoare reiese că sinodul a compus două acte oficiale: O expunere de credință,și un Act de anatematizare a tuturor ereziilor de până atunci, inclusiv erezia pnevmatomahilor.

Sinodalii au completat Simbolul niceean cu încă 5 articole de credință, care stabilesc învățătura Bisericii despre Sfântul Duh, despre Biserică, Taina Botezului, învierea morților și viața viitoare.

Simbolul astfel completat cu 5 articole, având în noua formă 12 articole de credință, se numește Simbolul niceo-constantinopolitan sau, simplu, Simbolul constantinopolitan, care a rămas neschimbat până azi. Merită să subliniem că Părinții sinodali au stabilit prin Simbolul niceo-constantinopolitan, după cuvintele Mântuitorului, că Sfântul Duh purcede numai de la Tatăl – (Ioan 15, 26) – și nu au primit adaosul Filioque, adică purcederea Sfântului Duh de la Tatăl și de la Fiul, introdus unilateral de romano-catolici în Simbolul de credință mai întâi în Spania, în sinodul I de la Toledo din 477, apoi în sinodul III de la Toledo din 589. Din Spania, adaosul «Filioque» a fost admis de Biserica Franței, a Germaniei și a Angliei. Papa Benedict al VIII-lea (1012 – 1024) l-a introdus prin hotărârea sa, în duminica de 14 februarie 1014, în toată Biserica Romano-Catolică lucru ce va constitui una dintre cauzele principale ale schismei din 16 iulie 1054 dintre Răsărit și Apus.

Patriarhul Constantinopolului Timotei (512 – 518) a hotărât ca la fiecare slujbă să se rostească Simbolul niceean. Mai târziu, în Simbolul niceean a fost înlocuit printr-un edict dat de împăratul bizantin Justinian II (565 – 578) cu Simbolul constantinopolitan, care se rostește până azi la sfânta Liturghie în toate Bisericile Ortodoxe din lume.

În Biserica Apusului, Sfântul Leandru a introdus în sinodul III la Toledo, din 589, Simbolul niceo-constantinopolitan, iar recitarea. la Missa catolică s-a introdus apoi în tot Occidentul, după exemplul Bisericii de Răsărit.

Sinodul a dat 7 canoane, dintre care cel mai important este canonul 3 care hotărăște: «episcopul de Constantinopol să aibă întâietatea de Onoare = primatum honoris, după episcopul Romei, pentru că de fapt Constantinopolul este Roma cea nouă, capitala Imperiului».

Biserica Romei a acceptat hotărârile dogmatice ale Sinodului II ecumenic din 381, dar a refuzat să accepte canoanele acestuia din cauza canonului 3, care ridica în onoare Biserica de Constantinopol imediat după Biserica Romei.

Apolinarismul. Mărturisirea sau expunerea de credință a Sinodului II ecumenic a condamnat și erezia lui Apolinarie de Laodiceea. Acesta, voind să explice pe cale rațională modul unirii firii dumnezeiești cu firea omenească în persoana Mântuitorului, pornea de la concepția trihotomică a lui Platon, după care omul e compus din trup material, suflet nerațional și suflet rațional și nemuritor, susținând că la întrupare, Domnul nostru Iisus Hristos a primit un trup omenesc cu suflet nerațional din Fecioara Maria, lipsit însă de sufletul rațional, deoarece locul rațiunii sau al minții l-a luat Logosul, Cuvântul lui Dumnezeu.

«Logosul însuși S-a făcut trup, afirmă Apolinarie, dar n-a luat rațiunea omenească, rațiune schimbătoare și robită calculelor necinstite, Dumnezeirea este rațiune neschimbătoare, cerească».

Era o mare eroare dogmatică, deoarece prin această concepție Apolinarie nega integritatea sau deplinătatea firii umane a Mântuitorului, primită la întrupare, și punea astfel în cauză întreaga Sa operă mântuitoare. Numai primind la întrupare firea omenească deplină, adică având cu adevărat sau real și suflet înzestrat cu minte sau rațiune, care e partea conducătoare și cea mai nobilă a omului, putea Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, să aducă mântuire, din iubire de oameni, întregului neam omenesc. Apolinarismul este prima erezie hristologică în istoria Bisericii.

Apolinarie a fost temeinic combătut la timpul său. Sfântul Epifanie, episcopul Salaminei, în insula Cipru, a combătut în 377 erezia apolinariștilor în lucrarea sa Panarion sau Contra tuturor ereziilor, îndemnând pe clericii și credincioșii Bisericii să păstreze cu fermitate dreapta credință care învață lămurit că «Logosul sau Cuvântul S-a întrupat, adică S-a făcut om perfect, primind suflet, trup, rațiune și tot ceea ce constituie omul, afară de păcat».

Părinții Sinodului II ecumenic au condamnat și apolinarismul o dată cu erezia arienilor și a pnevmatomahilor.

În Scrisoarea trimisă papei Damasus și occidentalilor de un nou sinod ținut la Constantinopol în 382, care rezumă hotărârile Sinodului II ecumenic din 381, Părinții sinodali se exprimă astfel referitor la erezia lui Apolinarie:

«Iar învățătura despre întruparea Domnului o păstrăm nestrămutată, deoarece nu primim că alcătuirea trupului Cuvântului n-a avut nici suflet, nici rațiune, sau n-a fost desăvârșită, cunoscând că El a fost mai înainte de toți vecii Dumnezeu-Cuvântul desăvârșit, Care în zilele cele de pe urmă S-a făcut om, pentru mântuirea noastră».

Apolinarie, bărbat învățat de altfel, este autorul cunoscutei formule hristologice – o singură fire întrupată a lui Dumnezeu-Cuvântul -, pe care Sfântul Chiril al Alexandriei o va folosi în sens ortodox în disputele hristologice.

Apolinarismul mai este numit și sinusianism, deoarece confundă în Hristos natura divină cu cea umană. Doctrina eronată a Apolinarie a fost combătută în Răsărit de Sfinții Atanasie cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa și Epifanie. În Apus, mai multe sinoade romane (374, 376, 380 și 382) au condamnat apolinarismul.

Erezia lui Apolinarie s-a menținut și după moartea sa, în 392, până în secolul V, când apolinarismul s-a contopit cu monofizismul.

Apolinarie, episcop de Laodiceea, dorind să explice unirea ipostatică a celor două firi, dumnezeiască și omenească, în persoana Mântuitorului Iisus Hristos, folosindu-se de trihotomismul platonic – omul este compus din trup material (adiua sau crapi), suflet animal și suflet rațional sau vouej, a ajuns la concluzia greșită conform căreia la întrupare, Mântuitorul Hristos a primit numai trupul omenesc și sufletul animal iar locul sufletului rațional și nemuritor l-a luat Logosul divin, Cuvântul lui Dumnezeu.

Apolinarismul a fost deci și el combătut de către Sinodul II Ecumenic, precum și de alte sinoade locale. Sinodalii au dat șapte canoane. În primul dintre acestea aruncă anatema asupra tuturor ereziilor, pe care le și nominalizează. Prin canonul 3 se hotărăște ca episcopul Constantinopolului să aibă întâietatea de onoare, după episcopul Romei. Canonul 7 stabilea rânduiala de reprimire a ereticilor în Biserică.

Biserica Ortodoxă face pomenirea Sinodului al II-lea Ecumenic la 22 mai.

In conluzie putem afirma ca dogma Sfintei Treimi este adevărul de temelie al învățăturii creștine, proprie și caracteristică creștinismului, ea stând la baza tuturor mărturisirilor de credință ale Bisericii, și, tot odată, condiționând întreaga ordine morală creștină, personală și socială, la temelia căreia stă, ca principiu și ca ideal suprem, comuniunea iubirii intratrinitare divine. Iar ca drum de urcat spre această comuniune, deci spre desăvârșire și fericire, este trăirea iubirii de Dumnezeu și de semenii noștri, căci în iubirea de Dumnezeu și aproapele se cuprind „toată legea și proorocii” (Matei 22, 40). Căci Dumnezeul credinței creștine este Dumnezeu-iubirea intratrinitară (I Ioan 4, 8, 21).

Legatura continua cu Sfintii Apostoli si Sfintii Parintii prin Sfanta Traditie, care devine un factor puternic promovind unanimitatea si prin aceasta ecumenicitatea si universalitatea. Dezbaterile sinodale si hotararile luate se refera mereu la hotararile sinoadelor anterioare; incepind de la Sinodul al II-lea si pana la ultimul, preambulul deciziilor cuprinde in primul rand insusirea unanima si elogioasa a hotararilor sinoadelor precedente. Legatura cu traditia dadea vigoare si continuitate noilor hotarari si in acelasi timp le investea cu caracterul universal de care vorbeste Vincentiu de Lerin in Commonitoriul sau: “Quod semper, quod ubique, quod ab omnibus creditum est”.

Trei sinoade in intregimea lor: al III-lea, al IV-lea si al VI-lea si daca adaugam si pe al V-lea care a condamnat cele Trei capitole, inrudite cu materia sinoadelor imediat anterioare, 4 sinoade din 7 au dezbatut hristologia, adica raportul dintre divin si uman in Hristos care a facut posibila mantuirea. Prin ideea de <<chip>> si de <<consubstantialitate>> a firii umane a Logosului cu noi, hristologia sinoadelor ridica umanul la dimensiunea universalului gratie unirii sale cu divinul in chip <<neamestecat>> si <<neschimbat>>, <<neimpartit>> si <<nedespartit>>.

2.2.Sinodul din Antiohia

2.2.1.Introducere

Monofizismul este doctrina care susține că Iisus Hristos a avut numai o natură, nu două – divină și omenească. Această credință este cunoscută sub numele de Eutychianism, după Eutyches, un arhimandrit de la mijlocul secolului V dintr-o mănăstire a Constantinopolului. Eutyches învăța că în Iisus Hristos, umanitatea a fost absorbită de divinitate, „dizolvată ca o picătură de miere în mare". Eutyches lupta împotriva doctrinei lui Nestorie care susținea că cele două naturi ale lui Hristos reprezentau două persoane diferite. Doctrina lui a fost condamnată ca fiind eretică, la Sinodul de la Chalcedon în 451.

Monofizitism strict sau Eutychianismul explică una din naturile lui Hristos în unul din patru moduri:

Natura umană este absorbită de cea divină;

Cuvântul divin (Logos) dispare în umanitatea lui Hristos;

O a treia natură unică este creată din combinația naturilor divină și umană;

4. Este o compoziție (un întreg natural) de umanitate și divinitate, fără confuzie.

Un Monofizitism mai moderat, a fost avansat de Severus (c. 465 – 538), patriarhul Antiohiei. Era mai puțin rigid și în multe feluri diferit numai nominal de doctrinele conciliului de la Chalcedon. Cu toate acestea, toți Monofiziții au respins formulele dogmatice, iar eforturile de a se atinge un compromis acceptabil au eșuat. În secolul VI, monofizitismul avea o bază puternic instituțională în trei biserici, toate rămânând nominal Monofizite astăzi.

Armeniană

Coptică

Iacobită

Derivat din monos, „unic" și physis, „natură", monofizismul este doctrina care susține că Hristos care a luat trup de carne a avut numai o singură natură divină, înveșmântată în carne umană. Uneori este numită Eutychianism, după Eutyches (454), unul dintre apărătorii săi de seamă. Deoarece Sinodul de la Chalcedon, care a confirmat ca ortodoxă doctrina celor două naturi, divină și umană, monofizitismul a fost considerat eretic. Rădăcinile sale probabil merg până la Apollinaris (370), care a pus accent mare pe fuziunea divinului cu umanul.

Alexandria (opusă de Antiohia) a devenit citadela doctrinei lui, și Chiril, deși considerat ortodox, a furnizat combustibil pentru focul aprins de

succesorul său, Dioscorus, și Eutyches, care a negat că trupul lui Hristos a avut aceeași compoziție ca și cele ale oamenilor. Oponentul lor de seamă a fost Leo I al Romei, a cărui formulare a doctrinei celor două naturi într-o singură persoană a triumfat la Chalcedon.

Monofizitismul a avut tendința să se dividă în două mari grupuri Julianiști, care țineau la nemurirea și incoruptibilitatea trupului de carne al lui Hristos și cei mai ortodocși Severiani, care respingeau vederile Eutychiane care susțineau că umanul și divinul se amestecau complet în întrupare. În urma iacobiților sirieni și în bisericile Coptice și etiopiene (și cu o extindere limitată în cele Armenian) supraviețuiește până în ziua de astăzi.

Monofizitismul, susține că este în Hristos doar o singură natură sau o singură natură mixtă, în parte divină și în parte umană, ca și membrii Bisericii Coptice din Egipt.

Această definiție, incluzând două interpretări diferite, pare a fi sursa unei probleme. Bisericile ortodoxe din est acceptă aparent prima definiție (o singură natură) în timp ce (ortodocșii orientali și) Biserica Coptică o acceptă pe cea dea doua (o natură mixtă, parte divină și parte umană). Din nefericire, ambele grupuri folosesc exact aceleași cuvinte pentru două concepte diferite și aceasta poate fi sursa unei neînțelegeri și a unui conflict de durată.

Înțelegerea definiției de către protestanți și catolici este mai aproape de definiția Bisericii Coptice.

Se pare că Biserica Estică Ortodoxă (Rusă, Greacă), folosindu-și

înțelegerea lor asupra cuvântului, alege să critice Bisericile Ortodoxe Orientale,

concluzionând că acele biserici cred că natura umană dispare efectiv în cea divină. Această pretenție este respinsă vehement de Bisericile Orientale Ortodoxe, deoarece aceasta nu este o descriere a credințelor lor. Credințele lor implică o natură mixtă, compusă din două părți componente.

Aceasta pare să fie o problemă de semantică, unde cele două biserici folosesc același cuvânt care se referă la lucruri semnificativ diferite. De fapt, conflictul între cele două Biserici este destul de intens și imprimat în ambele biserici, încât cuvântul este un punct declanșator de controversă.

Datorită acestui criticism intens din partea Bisericilor Estice Ortodoxe, Bisericile Orientale Ortodoxe a ales să nu folosească cuvântul monofizitism, în descrierea credințelor lor. Aparent, ei nu vor să admită că acel cuvânt este tehnic potrivit (dar cu un cu totul alt sens) deoarece cuvântul ar oferi Bisericii Ortodoxe estice mai mult combustibil pentru criticismul lor. Biserica Coptică spune chiar că nu a discutat niciodată oficial despre monofizitism.

Deci, prin ochi vestici, Biserica Coptică și celelalte Biserici orientală Ortodoxe urmează principiul monofizitismului, folosind principiul monofizitismului, folosind definiția normală vestică ce implică o natură mixtă. Dar, datorită repercusiunilor din Bisericile Estice Ortodoxe, ei niciodată nu folosesc acel cuvânt pentru a descrie acea parte a credințelor lor.

2.2.2. Sinodul din Antiohia și consecințele sale imediate

Împărăteasa Pulheria, rămasă singura reprezentantă a dinastiei teodosiene în Răsărit, a moștenit tronul imperial la care fusese asociată ca augustă încă din anul 414. Era însă neobișnuit ca o femeie singură să conducă imperiul. Printr-o căsătorie formală (Pulheria făcuse legământ să nu se căsătorească niciodată) era asociat la tron generalul Marcian (450-457). Nu avea origine aristocrată și nu poseda educație și cultură imperială, însă era inteligent, energic și curajos ceea ce i-a permis să nu se lase dominat și condus de eunuci și subalterni ca împăratul Teodosie al II-lea. De asemenea împărăteasa Pulheria nu a mai lăsat interesele imperiului pe seama demnitarilor, ci a dispus numaidecât înlăturarea lui Hrisafie. Imperiul era amenințat de două mari pericole: barbarii și ereticii. Atila, regele hunilor, care umilise și exploatase ani în șir imperiul în timpul lui Teodosie al II-lea,urmărea menținerea situației și în plus își exprimase prin ambasadorii trimiși la Constantinopol și Ravena pretenția de a fi primit în capitală ca suveran într-o reședință special amenajată, împăratul rezolve conflictul religios. Aducând în capitală trupul episcopului Flavian, mort în exil în urma condamnării din anul 449, împăratul dezvăluia intențiile curții imperiale de a condamna eutihianismul printr-un sinod ecumenic. De asemenea, se constata că episcopul Anatolie al Constantinopolului, deși fusese ales cu acceptul lui Dioscor, era împotriva monofizitismului eutihian.

Sinodul odată convocat urma să se deschisă la l septembrie 451 la Niceea în pofida insistentei papei Leon I de a fi amânat și ținut în Apus. Datorită invaziei simultane a hunilor în ambele părți ale Imperiului Roman, împăratul Marcian nu a putut deschide nici personal și nici la timp Sinodul al IV-lea ecumenic trebuind să rămână aproape permanent în capitală sau în partea de nord-vest a imperiului, împăratul a schimbat și locul desfășurării sinodului de la Niceea la Calcedon, în fața Constantinopolului.

Sinodul s-a deschis abia la 8 octombrie 451 în biserica Sfânta Eufimia din Calcedon. Pentru a evita tulburările provocate la sinoadele anterioare privind președinția sinodului, împăratul și-a rezervat-o sieși prin comisarii săi. Erau prezente 19 persoane. Episcopilor li s-a acordat întâietatea onorifică în conformitate cu poziția scaunului lor. Importanța și măreția sinodului nu a fost dată de numărul mare de episcopi prezenți (între 520-630), ci de prestația lui teologică și juridică fiind instanță de judecată, for dogmatic și adunare legislativă.

Episcopii erau așezați pe dioceze și provincii, împărțiți după atitudinea lor manifestată la sinodul din anul 449. Prezidiul format din patriciul Anatolie, prefectul pretoriului, Paladie, care exercita puterea civilă în cele cinci dioceze (Egipt, Orient, Pont, Asia și Tracia) și eparhul Constantinopolului, Tațian, care asigura ordinea, justiția și administrația în capitală, era așezat în mijloc, în fața altarului, ca arbitru neutru și element de legătură și de coordonare a lucrărilor sinodului, în partea dreaptă erau așezați legații papali, episcopii Paschasinus de Lilybaeum (a prezidat ședința a doua din 13 octombrie, în lipsa delegaților imperiali), Lucentius de Ascoli și Iulian de Cos și preoții Bonifacius și Vasile, Anatolie al Constantinopolului, Maxim al Antiohiei si episcopii din Tracia, Asia Mică și Siria, în partea stângă erau așezați adversarii lor, Dioscor al Alexandriei, Juvenal al Ierusalimului, delegatul episcopului de Tesalonic și episcopii din Egipt, Palestina și Illyricum.

Fiind un sinod eminamente oriental, papa Leon I dorea să-și impună autoritatea ca „episcop apostolic al Romei, care este capul tuturor Bisericilor" cum declara episcopul Paschasinus. Cerând de la început excluderea lui Dioscor al Alexandriei din sinod și citirea tomosului de credință adresat episcopului Flavian al Constantinopolului, el încerca să impună orientarea doctrinară și juridică a sinodului, care să recunoască atât autoritatea teologică cât și supremația juridică a scaunului papal, împăratul Marcian și o parte din episcopi în frunte cu Anatolie al Constantinopolului au intuit acest lucru și au procedat în consecință, deciziile dogmatice și canonice de la Calcedon fiind produsul unor dezbateri teologice sinodale de mare profunzime.

Lucrările sinodului au început într-o atmosfera tensionată în care vociferările, strigătele, apostrofările și nemulțumirile nu conteneau, în momentul în care episcopul Eusebiu de Dorylaeum a citit acuzația împotriva lui Dioscor iar legații papali au cerut să i se permită participarea la sinod a episcopului Teodorei de Cyr cele două partide s-au manifestat complet diferit, în timp ce adversarii lui strigau: „Afară cu el! Afară cu învățătorul lui Nestorie! El nu este episcop! Afară cu dușmanul lui Dumnezeu!", adepții învățăturii lui replicau: „Afară cu dușmanii! Afară cu dușmanii credinței! Afară cu Dioscor ucigașul! Afară cu maniheii! Afară cu ucigașii!".

Comisarii imperiali trebuiau să liniștească spiritele înflăcărate și să asigure buna desfășurare a sinodului care s-a confruntat cu astfel de scene și în continuare. Se înțelege de ce împăratul a încredințat prezidarea sinodului delegaților săi și nu legaților papali sau episcopului Anatolie al Constantinopolului. Primii ar fi fost copleșiți de mulțimea agitată a episcopilor și de subtilitatea teologiei grecești expusă într-o limbă nu pe deplin înțeleasă de ei, iar al doilea s-ar fi izbit de protestele papei care recomandase împăratului pe legații săi ca președinți ai sinodului.

După ce a fost citit Tomosul de credință al papei Leon I, s-a recunoscut ortodoxia episcopului Flavian condamnat la Efes în anul 449 și s-au citit actele sinoadelor de la Constanținopol (448) și Efes (449). Deja la sfârșitul primei ședințe episcopii Juvenal al Ierusalimului, Talasie al Cezareei Capadociei și alții au părăsit grupul lor și au trecut de partea adversarilor lui Dioscor și ai eutihianismului, cerându-li-se anatematizarea lui Eutihie și semnarea Epistolei dogmatice sau Tomosului de credință al papei Leon I. Dioscor a fost depus din treapta episcopală pentru brutalitatea și despotismul cu care a condus sinodul de la Efes din anul 449. Era acuzat de nerespectarea canoanelor Bisericii, respingerea condamnării eutihianismului de către Flavian al Constantinopolului, ignorarea Tomosului de credință al papei Leon I la sinodul de la Efes (449) și excomunicarea papei Leon I. Faptul că sinodul de la Calcedon nu i-a imputat și erori dogmatice a dat prilej adepților lui să-1 considere ortodox și astfel să respingă deciziile dogmatice ale Sinodului al IV-lea ecumenic. El a murit în anul 454 la Gangra în Paflagonia unde și-a trăit ultimii ani, după ce drumul exilului lui trecuse mai întâi prin Cyzic și Heracleea.

Episcopii egipteni rămași fără conducător spiritual și obișnuiți cu supunere necondiționată față de episcopul Alexandriei, deși au fost de acord cu condamnarea eutihianismului și au demascat abuzurile săvârșite de Dioscor, au rugat să nu li se condiționeze participarea în continuare la sinod de semnarea anatematizării lui Eutihie și a Tomosului de credință al papei

Leon I până se va alege un nou episcop pentru Alexandria. „Ne vor ucide (în Egipt), dacă o vom face, spuneau episcopii. Mai bine să murim așa de mâna voastră, decât să fim uciși în patria noastră. Fie-vă milă de noi! Preferăm să murim din ordinului împăratului sau al vostru, decât să fim masacrați la noi".

În ședința a doua, din 10 octombrie, împăratul prin reprezentanții lui a cerut sinodului să elaboreze o nouă mărturisire de credință. Legații papali de partea cărora s-a alăturat majoritatea sinodalilor, dorind să evite o dezbatere teologică, au respins cererea motivând că sinodul de la Efes (431) a interzis formularea unei noi mărturisiri de credință care să diminueze importanța simbolului niceean aprobat la primul Sinod ecumenic (325). În realitate, legații papali doreau ca sinodul să se rezume la condamnarea lui Eutihie, depunerea lui Dioscor dar mai ales la aprobarea Epistolei dogmatice sau Tomosului papei Leon I ca document normativ de credință și prin aceasta să se impună autoritatea teologică și juridică a scaunului roman. Deoarece reprezentanții împăratului au rămas ferm pe poziție, s-a convenit ca noua formulă de credință să aibă la bază următoarele texte: Simbolul niceean (325) Simbolul constantinopolitan (381), amintit acum pentru prima dată, Epistola a IV-a a Sfântului Chiril către Nestorie, Scrisoarea a XL-a a Sfântului Chiril către Ioan al Antiohiei conținând și formula de unire din anul 433 și Tomosul de credință al papei Leon I către Flavian al Constantinopolului.

În legătură cu Tomosul papei Leon I unii episcopi egipteni și illyrieni au cerut lămuriri privind formulările doctrinare, care după ce au fost comparate cu formulările chiriliene au fost acceptate ca ortodoxe. Elaborarea mărturisirii de credință a fost încredințată unui grup de episcopisub coordonarea episcopului Anatolie al Constantinopolului.

Ședința a treia, din 13 octombrie, în lipsa reprezentanților împăratului, a fost prezidată de episcopul Paschasinus, legat papal. Dioscor al Alexandriei, văzând că a fost condamnat ca singur responsabil pentru atrocitățile sinodului de la Efes din anul 449 n-a mai participat la ședințe. Retragerea lui Dioscor de la dezbaterea sinodului, considerată de papa și de mai mulți episcopi drept o mare victorie s-a dovedit a fi o mare iluzie. Episcopii egipteni rămași fără coordonarea autoritară a episcopului de Alexandria, nu și-au putut exprima oficial și prin semnături adeziunea față de formulările hristologice de la Calcedon iar eutihienii s-au folosit de lipsa unei condamnări de natură doctrinară a lui Dioscor pentru a continua răspândirea monofizitismului.

Ședința a patra, din 17 octombrie, prezidată din nou de reprezentanții împăratului, a reluat dezbaterile privind formularea unei mărturisiri de credință.

Se remarcă iarăși opoziția manifestată de episcopul Paschasinus motivând că Simbolurile de credință de la Niceea și Constantinopol, formula de unire a Sfîntului Chiril și Tomosul papei Leon I nu necesitănici un fel de reformulări. La aceasta s-a adăugat poziția episcopilor egipteni care, pe de o parte, au cerut să nu li se impună semnarea unor formule de credință fără acordul episcopului de Alexandria care nu fusese încă ales după depunerea lui Dioscor, iar pe de altă parte au lăsat să se înțeleagă, apelând chiar la episcopul Anatolie al Constantinopolului care cunoștea situația din Egipt, că Tomosul papei Leon nu este acceptat aici. Cu toate acestea, Tomosul de credință a fost acceptat la Calcedon fapt ce a constituit pentru Papalitate o nouă victorie pe lângă cea a depunerii lui Dioscor

Judecând însă după evoluția evenimentelor postcalcedoniene s-ar putea concluziona că o victorie deplină și eficientă ar fi fost nu legată de depunerea lui Dioscor, ci câștigarea lui și prin aceasta a întregului episcopat egiptean și chiar a celui palestinian și sirian pentru formula hriștologică acceptată unanim la Calcedon, având ca exemplu împăcarea dintre alexandrini și antiohieni din anul

433.

Papa Leon I însă ș-a arătat, prin legații săi, intransigent față de Dioscor care nesocotise epistola lui dogmatică la Efes în anul 449, pe care o mai aruncă încă o dată la pământ și o anatemațiză la Constantinopol când împăratul i-a cerut să accepte, de față fiind episcopii Anatolie al Constantinopolului și Juvenal al Ierusalimului.

De fapt papa mai fusese încă o dată anatematizat după ce plecase din Alexandria spre Calcedon. Dioscor la rândul lui s-a încăpățânat să accepte Tomosul de credință al papei Leon I, care până atunci era singurul document afară de decizia sinodului endemic de la Constantinopol din anul 448, care condamna erezia lui Eutihie.

Deși 158 de episcopi în frunte cu legații papali și episcopul Anatolie al Constantinopolului au declarat în fața comisarilor imperiali că respectă hotărârile sinoadelor de la Niceea (325), Constanținopol (381) și Efes (431), și acceptă epistola papei Leon I prin care sunt condamnate ereziile lui Nestorie si Eutihie, și au fost reabilitați episcopii Juvenal al Ierusalimului, Talasie al Cezareei Capadociei, Eusebiu al Ancyrei, Eustatie al Beritului și Vasile al Seleuciei, depuși în ședința a III-a ca complici ai lui Dioscor la Efes în anul 449, dar care au subscris documentelor doctrinare amintite, sinodul nu și-a încheiat lucrările aici. întrucât din partea unor episcopi mai existau suspiciuni față de Epistola dogmatică a papei Leon I, deoarece aceasta mărturisea clar existența celor două firi dar nu expunea clar și unirea lor, făcând să se înțeleagă că ar favoriza nestorianismul, s-a cerut sinodalilor cu insistență și chiar cu amenințarea că va fi dizolvat sinodul și convocat din nou în Apus, o formulă de credință care să exprime fără echivoc doctrina hristologică și să se condamne atât nestorianismul cât și monofizitismul eutihianist.

În ședința a cincea, din 22 octombrie, a fost prezentată sinodului o formulă de credință care însă nemulțumea pe episcopii răsăriteni, deoarece cuprindea prea multe formulări din tomosul papei Leon I, la care nu voiau să renunțe legații papali.

A fost nevoie de noi explicații mai ales în legătură cu expresiile „în două firi" și „din două firi", cea de-a doua fiind acceptată în această formulă, fapt pentru care s-au opus legații papali.

S-a impus din nou intervenția împăratului care a cerut, sub amenințarea că va dizolva sinodul și va convoca altul în Apus, definitivarea formulei de către o comisie desemnată de sinodali.

Comisia era formată din 6 episcopi antiohieni, 3 episcopi din Asia, 3 episcopi din Pont, 3 episcopi din Illyricum și 3 episcopi din Tracia, la care se adăugau legații papali și episcopul Anatolie al Constantinopolului. Erau prezenți printre ei episcopii Juvenal al Ierusalimului, Maxim al Antiohiei, Talasie al Cezareei Capadociei și Eusebiu de Dorylaeum. Lipseau reprezentanții episcopatului din Palestina și Egipt, episcopii egipteni refuzând în continuare să-și exprime opinia religioasă în lipsa suveranului lor bisericesc din Alexandria. Aceasta a constituit o gravă denaturare a lucrurilor, ei supunându-se necondiționat unui episcop, fie el și episcopul Alexandriei și nesocotind deciziile unui sinod ecumenic.

Întrucât se manifesta încă opoziția fermă față de expresia „în două firi" folosită de papa Leon I și neacceptarea ei ar fi însemnat producerea unei schisme între Răsărit și Apus, comisarii s-au folosit de o tactică subtilă declarând în fața sinodalilor: „Dioscor spunea: primesc expresia „din douăfiri", dar expresia „două firi" nu o primesc. Leon spunea că în Hristos sunt unite două firi în chip neamestecat, neschimbat și neîmpărțit într-Unul Născut Fiul, Mântuitorul nostru. Cui urmați deci? Lui Leon sau lui Dioscor?" Episcopii răspunzând firește că urmează papei Leon, comisarii au adăugat: „Puneți atunci în definiție cum zice Leon, că în Hristos sunt două firi unite în chip neschimbat, neîmpărțit și neamestecat". De fapt expresia aceasta nu era cuprinsă în Tomosul papei Leon, ci fusese folosită de episcopii illyrieni care interpretaseră hristologia romană în sens chirilian, numai că ei o raportaseră nu la cele două firi ci la cele două moduri de a vorbi despre Hristos. În acest fel erau câștigați pentru expresia în două firi și cei mai înverșunați adversari ai epistolei dogmatice a papei Leon I. Comisia desemnată pentru definitivarea formulei de credință, fiind supravegheată de comisarii imperiali, putea da expresie unei definiții dogmatice care să satisfacă și pe legații papali dar care să fie acceptată și de plenul sinodului.

Ședința a șasea, din 25 octombrie, a fost cea mai fastuoasă. A fost prezentă perechea imperială, Marcian și Pulheria, aclamați de sinodali ca „noul Constantin, noul Pavel, noul David" și ca „noua Elena" apărătorii Ortodoxiei și susținătorii păcii universale, în prezența perechii imperiale care prezida onorific ședința, a suitei de la curtea imperială, a senatului și a unei adunări de peste 600 de episcopi, s-a proclamat solemn formula dogmatică aprobată de sinodali în a doua parte a ședinței anterioare.

Textul repetă mai întâi simbolul de credință niceean și pe cel constantinopolitan ca bază neclintită a credinței. Sinodul declară că ar fi fost suficiente aceste mărturisiri de credință, dar pentru că s-au ridicat unii eretici care fie că au negat taina întrupării și denumirea de Născătoare de Dumnezeu dată Fecioarei Măria, făcând din Hristos un simplu om, fie că au învățat că în Hristos s-a făcut o contopire a firilor și consideră trupul și dumnezeirea o singură fire, făcând astfel dumnezeirea pătimitoare, sinodul se opune acestor frustrări ale adevărului și hotărăște că rămân nezdruncinate atât credința mărturisită de cei 318 Sfinți Părinți, de la Niceea, cât și a celor 150 Sfinți Părinți de la Constantinopol.

Cu privire la cei care încearcă să denatureze taina întrupării susținând cu nerușinare că Cel născut din Fecioara Maria a fost un simplu om, sinodul păstrează neschimbată credința mărturisită de Sfinții Părinți la Efes în anul 431 și admite scrisorile sinodale ale Fericitului Chirii al Alexandriei către Nestorie și către Ioan al Antiohiei, și episcopii orientali, proprii pentru combaterea nestorianismului și pentru lămurirea acelora care doresc să înțeleagă simbolul de unire din anul 433.

De asemenea, sinodul admite epistola dogmatică a papei Leon I către episcopul Flavian al Constantinopolului cu privire la eliminarea ereziei lui Eutihie. După acest preambul urmează formula hristologică propriu-zisă: „Sinodul se opune acelora care încearcă să împartă taina întrupării într-o dualitate de Fii, îndepărtează de la comuniunea Bisericii pe cei care îndrăznesc să afirme că dumnezeirea Unuia-Născut este pătimitoare și stă împotriva celor care născocesc amestecul sau contopirea celor două firi ale lui Hristos. Sinodul respinge pe cei care, în nebunia lor, susțin că chipul de rob luat de Hristos din noi este de esență cerească sau de altă esență decât a noastră. El anatematizează pe cei care fabulează, spunând că au fost două firi ale Domnului înainte de unire (întrupare), dar imaginează că după unire a fost o singură fire. Urmând Sfinților Părinți, noi toți unanim învățăm să mărturisim unul și același Fiu: Domnul nostru Iisus Hristos, desăvârșit în dumnezeire și desăvârșit în umanitate, Dumnezeu adevărat și om adevărat, pe Același din suflet rațional și trup, deoființă cu Tatăl după dumnezeire și deoființă cu noi după umanitate, asemenea nouă în toate afară de păcat, născut înaintea veacurilor din Tatăl după dumnezeire, iar în zilele de pe urmă născut pentru noi și pentru a noastră mântuire, după umanitate, din Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu, unul și același Hristos, Fiu, Domn, Unul-Născut, cunoscut în două firi în chip neamestecat și neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit, deosebirea firilor nefiind nicidecum distrusă prin unire, păstrându-se mai ales însușirea, fiecăreia și întâlnindu-se împreună într-o singură persoană și un singur ipostas, nu în două persoane, împărțit sau despărțit, ci Unul și același Fiu, Unul-Născut, Dumnezeu- Cuvântul, Domnul Iisus Hristos .

Așa ne-au învățat mai înainte despre El proorocii și însuși Domnul nostru Iisus Hristos și așa ne-a transmis Simbolul Părinților noștri".

Textul definiției dogmatice se încheie cu interdicția oricărei modificări a acestui simbol de credință prevăzând și sancțiuni în caz de neascultare. Această formulă, care poartă 452 de semnături, rezolva toate disputele hristologice din secolele IV și V de la Apolinarie până la Eutihie și dădea expresie definitivă hristologiei ortodoxe. Pentru combaterea nestorianismului sinodul a folosit ca documente fundamentale Scrisorile Sfântului Chiril către Nestorie și către Ioan al Antiohiei aprobate la cele două sinoade de la Efes din anii 431 și 449, iar pentru combaterea eutihianismului s-a folosit de Epistola dogmatică a papei Leon I către episcopul Flavian al Constantinopolului.

Erau documente oficiale de o deosebită importanță care reliefau prestigiul de care se bucurau Sfântul Chiril și papa Leon ca autorități teologice în fața sinodului. Rezerva față de scrierile antimonofizite ale episcopului Teodoret de Cyr, o altă personalitate în materie de doctrină hristologică, se explică prin adversitatea sa față de Sfântul Chiril și prin atitudinea sa oscilantă între nestorianism și Ortodoxie. Din nestorianism formula hristologică de la Calcedon înfiera învățătura despre doi Fii și despre două persoane, din eutihianism ea combătea amestecarea firilor, teopashismul – originea neomenească a trupului Mântuitorului, două firi înainte de întrupare, dar una singură după întrupare. Formula hristologică calcedoniană a îmbinat în mod fericit hristologia patristică eliminând orice interpretare greșită într-o direcție sau alta. Ea scotea în evidență următoarele elemente:

Identitatea Logosului de dinaintea întrupării cu cel de după întrupare prin repetarea expresiilor „unul și același Fiu, Unul-Născut, Dumnezeu-Logosul, Domnul Iisus Hristos", „unul și același Hristos" – este ideea centrală a hristologiei Sfântului Chirii;

Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat și om adevărat, deoființă cu Tatăl după dumnezeire și deoființă cu noi după umanitate în afară de păcat;

El s-a născut din veșnicie după dumnezeire din Tatăl și în timp după umanitate din Fecioara Maria;

Nașterea în timp s-a făcut pentru noi și pentru a noastră mântuire, o altă idee chiriliană;

5 . Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu, învățătură veche aprofundată de Sfântul Chiril;

Iisus Hristos este în două firi, învățătură întâlnită la Sfântul Grigorie de Nyssa și folosită de papa Leon I în Tomosul de credință spre deosebire de alexandrini în frunte cu Sfântul Chiril, care foloseau expresia din două firi;

Firile se unesc în chip neamestecat și neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit, formulări întâlnite în teologia capadociană și la Sfântul Chiril;

Unirea firilor nu a desființat deosebirea lor, concept al hristologiei Sfântului Chiril;

Firile și-au păstrat și după unire însușirile lor, învățătură preluată din tomosul papei Leon I;

Unirea firilor într-o singură persoană și o singură ipostasă, concept întâlnit în hristologia papei Leon I și a episcopului Flavian al Constantinopolului.

Împăratul Marcian, exprimându-și bucuria reușitei sinodului din punct de vedere doctrinar, ceru sinodalilor să hotărască și în chestiuni de interes bisericesc disciplinar și practic. Astfel lucrările sinodului au continuat cu alte ședințe. În ședința a șaptea, care s-a ținut tot la 25 octombrie, sinodalii au aprobat mai multe canoane (27) ajungându-se la sfârșitul sinodului la cifra 30.

În ședințele următoare (8-17) în care s-a examinat și recunoscut ortodoxia episcopilor Domnus al Antiohiei, Teodoret de Cyr și Ibas de Edesa, depuși de sinodul de la Efes din anul 449 ca nestorieni, au fost reluate discuțiile asupra unor canoane care au necesitat unele clarificări ori s-au izbit de protestele legaților papali ca în cazul canonului 28.

O primă problemă a constituit-o impunerea ordinei în monahism. Pentru a se evita pe viitor tulburări și acte reprobabile din partea unor cete de călugări, ca în cazul sinodului „tâlhăresc", care părăseau mănăstirile, mărșăluind prin orașe și se sustrăgeau autorității episcopale punând în pericol ordinea din Biserică, sinodul hotăra prin canonul 4 ca toți călugării să se supună autorității episcopale, să iubească liniștea, să stăruie în post și rugăciune și să nu ridicemănăstiri fără aprobarea episcopului. De asemenea, canonul interzice primirea sclavilor în mănăstiri fără acordul stăpânilor lor. Prin aceasta nu se rezolva problema sclaviei, ci se urmărea disciplinarea monahismului deoarece adeseori elementul monahal de origine sclavagistă era important ca număr și ca pasiune în agitațiile bisericești. Prin canonul 7 se interzicea clericilor și monahilor participarea la acțiuni militare și politice părăsind misiunea lor bisericească.

Opera canonică a sinodului de la Calcedon reglementa și alte aspecte ale vieții bisericești și monastice din prima jumătate a secolului al V-lea:

vinderea harului preoțesc sau a funcțiilor bisericești (can. 2),

dorința de câștig prin îndeletniciri străine de misiunea preoțească și de viața monahală (can. 3),

abuzuri săvârșite de unii episcopi și preoți, care umblau prin alte orașe în loc să stea la reședința sau la biserica lor (can. 5),

de a hirotoni preoți fără a fi legați de o anumită biserică (can. 6),

neascultarea față de episcop a unor clerici, călugări și laici, aflați în serviciul azilelor de săraci, a unor mănăstiri sau capele (can. 8),

apelul înaintat de unii clerici împotriva episcopului lor la instanțele de judecată laice (can. 9),

abuzul preoților care ocupau funcții bisericești în două orașe (can.10),

obiceiul de a da săracilor și celor care aveau nevoie de ajutor scrisori de recomandare, în loc de scrisori bisericești de pace (can. 11),

nereguli săvârșite de unii ierarhi, care cereau și obțineau edict imperial pentru împărțirea unei provincii bisericești în două (can.12),

obiceiul de a primi în slujbă clerici și lectori străini, fără scrisori de recomandare de la episcopul lor (can. 13),

faptul că unii clerici inferiori (lectori și psalți) se căsătoreau cu femei eretice și-și botezau copiii ca eretici (can. 14),

că diaconesele erau hirotesite înainte de vârsta de 40 de ani și că unele se căsătoreau după aceea (can. 15),

că erau călugărițe și călugări care se căsătoreau (can. 16),

neînțelegeri între episcopi privind dreptul lor asupra unor parohii de țară (can. 17),

asocierea în secret, cu jurământ, a unor clerici sau monahi contra episcopului sau confraților lor (can. 18)

neglijarea ținerii sinoadelor provinciale bianuale (can. 19),

abuzul unor episcopi, care luau în serviciul lor clerici subordonați altor episcopi (can. 20),

greșeala de a primi acuzații împotriva clericilor de la alți clerici, fără a stabili mai înainte reputația lor (can. 21),

abuzul clericilor de a-și însuși bunurile episcopului decedat (can. 22)

abuzul unor clerici și monahi străini de a se stabili la Constantinopol pentru mai mult timp, fără însărcinare din partea episcopului lor și a produce tulburări și dezordine (can. 23),

cel de a schimba destinația unor mănăstiri consacrate și a le transforma în locuințe lumești (can. 24),

neglijența mitropoliților de a hirotoni la timp pe episcopi (can. 25),

abuzul episcopilor de a administra bunurile bisericești fără economi (can. 26),

obiceiul condamnabil al creștinilor de a răpi femei sau a ajuta la răpirea lor (can. 27).

Prevederile canoanelor enumerate arătau pe de o parte stări și fapte bisericești dăunătoare prestigiului clerului și monahismului, pentru disciplina și interesele Bisericii, iar pe de altă parte preocuparea sinodului pentru înlăturarea lor.

Cele mai discutate canoane au fost cele legate de reglementarea juridică a drepturilor și prerogativelor scaunului episcopal din Constantinopol, astfel canonul 9 prevedea: „Dacă vreun preot va avea vreun litigiu cu episcopul lui sau cu un alt episcop, cazul va fi rezolvat de sinodul eparhial. Dacă însă vreun episcop sau vreun cleric va intra în litigiu cu mitropolitul eparhiei sale, atunci cazul trebuie rezolvat fie de exarhul diocezei (deci o instanță laică) fie de episcopul cetății imperiale Constantinopol".

Canonul 17 extinde și mai mult privilegiile episcopului capitalei: „Dacă cineva va fi nedreptățit de mitropolitul său, trebuie să se adreseze exarhului diocezei sau episcopului Constantinopolului pentru a decide în acest caz cum s-a spus mai înainte". Aceste două canoane nu făceau alceva decât să pregătească terenul pentru acceptarea canonului 28. Și pe linie politică se luaseră măsuri în acest sens încă din anul 421.

Împărații Teodosie al Il-lea și Honoriu, printr-un decret imperial, nu numai că au confirmat orașului Constantinopol jus italicum, (dreptul italian), care î1 scutea de tribut, ci i-a recunoscut și toate privilegiile de care se bucura Roma veche.

În ședința din 29 octombrie, fiind prezenți 185 de episcopi, majoritatea lor din diocezele Pont, Asia și Tracia, dar lipsind legații papali, s-a reactualizat și dezvoltat canonul 3 al Sinodului al II-lea ecumenic, astfel canonul 28 de la Calcedon hotărând următoarele: „Urmând în toate privințele hotărârilor Sfinților Părinți și cunoscând canonul citat mai înainte al celor 150 de Dumnezeu prea iubitori episcopi, întruniți în cetatea împărătească a Constantinopolului, în Roma cea nouă, în zilele Marelui Teodosie, fericitul împărat de pioasă cinstire, aceleași le dispunem și le hotărâm și noi în privința prerogativelor aceleiași prea sfinte Biserici a Constantinopolului, Roma cea nouă: deoarece Părinții au conferit prerogative și scaunului Romei celei vechi cu drept cuvânt, fiindcă aceea era cetate împărătească, îndemnați de aceeași intenție, cei 150 de Dumnezeu prea iubitori episcopi au conferit prerogative identice și prea sfințitului scaun al Romei noi, cu drept cuvânt judecând că cetatea care este demnă de împărat și de senat și care se bucură de prerogative identice vechii Rome împărătești, să se înalțe ca aceea și în lucrurile bisericești și să fie a doua după aceea.

Mitropoliții diocezelor Pont, Asia și Tracia precum și episcopii din ținuturile barbarilor trebuie să fie hirotoniți de episcopul sfintei Biserici a Constantinopolului. Mitropoliții diocezelor amintite în comuniune cu episcopii eparhiei vor hirotoni episcopii eparhiei sale cum prevăd sfintele canoane. Cum am spus, mitropoliții diocezelor amintite trebuie să fie hirotoniți de arhiepiscopul Constantinopolului după ce în prealabil a fost înștiințat, cum este firesc, despre decizia alegerii lor". Canonul reafirmă prin urmare egalitatea celor două scaune episcopale, Roma și Constantinopol, iar prin conferirea dreptului de hirotonie a mitropoliților din diocezele Pont, Asia și Tracia se făcea un pas hotărâtor în extinderea jurisdicției Bisericii din Constantinopol asupra acestor dioceze.

În ședința din 30 octombrie, când a fost reluată discuția asupra canonului 28, legații papali s-au opus acceptării acestui canon, fapt confirmat de împăratul Marcian și episcopul Anatolie al Constantinopolului în scrisorile trimise papei Leon I în decembrie 451 pentru a-i comunica deciziile sinodului de la Calcedon. în scrisoarea adresată perechii imperiale, episcopilor Anatolie al Constantinopolului și Iulian de Cos în luna mai 452.

Papa s-a opus acestui canon făcând referire la canoanele Sinodului I ecumenic, în scrisoarea din luna martie 453, după o lungă tergiversare care putea fi interpretată ca respingere a tuturor deciziilor sinodului de la Calcedon, papa adresându-se împăratului și participanților la sinod confirma canoanele Calcedonului cu excepția canonului 28. în luna martie 454 papa Leon I scriind împăratului Marcian și episcopului Proterius al Alexandriei, reafirmă drepturile vechilor scaune episcopale împotriva canonului 28.

În luna aprilie sau mai 454 împăratul și episcopul Anatolie au făcut o nouă încecare de a-1 câștiga pe papa pentru canonul 28. În răspunsul său din 29 mai 454 papa Leon i-a acceptat acest canon, însă problema canonului 28 rămânea pe mai departe deschisă.

În ce consta de fapt problematica acestui canon? Odată acceptat canonul 3 al Sinodului al II-lea ecumenic de la Constantinopol (381), care afirma egalitatea scaunului episcopal din Constantinopol cu cel de la Roma, ierarhul capitalei devenise ținta atacurilor Romei, care se simțea ofensată, și Alexandriei retrogradate, indiferent că era vorba de mari teologi ca sfinții Grigorie de Nazianz și Ioan Gură de Aur sau de eretici ca Nestorie. Umilirea pe care o adusese Dioscor al Alexandriei cu concursul episcopilor Efesului și Ierusalimului, episcopului Flavian al Constantinopolului nu mai putea fi tolerată.

Canoanele, printre care și canonul 28, adoptate de Sinodul al IV-lea ecumenic la Calcedon, au fost formulate cu acordul reprezentanților împăratului și acceptate de sinodali, excepție făcând legații papali, episcopii de Tesalonic,

Corint și alți illyrieni, subordonați episcopului Romei, Talasie al Cezareei Capadociei și Iulian de Cos, atașat legaților papali.

Legații papali au motivat opoziția lor comunicând că papa Leon I le ordonase să nu permită vreo modificare a hotărârilor sinodului de la Niceea, să apere cu fermitate autoritatea lui și să se opună energic dacă vreun episcop, bazându-se pe strălucirea orașului lui de reședință, va vrea să-și însușească unele drepturi. Solicitați să dovedească în ce mod canonul 28 încalcă celelalte canoane, legații papali au citit canonul 6 de la Niceea în versiune latină modificată după care Biserica Romei a avut totdeauna primatul. Canonul autentic recunoștea episcopilor Romei, Alexandriei și Antiohiei drepturi în provinciile lor și interzicea să se facă cineva episcop fără acordul mitropolitului său.

Când legații papali au afirmat că episcopii au fost constrânși să accepte acest canon, sinodalii au arătat că hirotoniile săvârșite de episcopul Capitalei au fost consfințite și că episcopii au votat liber canonul 28. Acest lucru i-a intrigat și mai mult pe legați care au cerut ca opoziția lor să fie consemnată în actele sinodului așa încât papa luând act despre aceasta, să hotărască asupra deciziilor lui.

Instrucțiunile primite de legații papali arată că papa Leon I știa de dorința împăratului și a episcopului Anatolie de a ridica în cinste scaunul episcopal din Constantinopol. De aceea, el cerea ținerea sinodului în Apus. Nereușind aceasta, papa dorea să se impună la Calcedon nu numai ca autoritate doctrinară prin Tomosul de credință, ci și ca autoritate juridică. Ridicarea unuialt episcop la rang de egalitate cu el știrbea pretențiile papei la un primat doctrinar și juridic. Constituia însă canonul 28 o încălcare a dreptului canonic și o lezare a autorități papale? În primul rând canonul 28 completa canonul 3 al Sinodului al II-lea ecumenic și conferea unele privilegii bisericești scaunului episcopal din Constantinopol în consonanță cu privilegiile politico-administrative acordate noii capitale de împărații Teodosie al II-lea și Honoriu. Aceste privilegii nu retrogradau vechea capitală, Roma, nici politic nici religios, ci era ridicată pentru importanța ei politică noua capitală la egalitate cu ea. Egalitatea celor două metropole și a scaunelor lor episcopale nu desființa întâietatea onorifică a Romei. Episcopul Romei voia să i se recunoască o autoritate dominantă, o prerogativă unică în Biserică: să fie prim episcop, mai presus de toți ceilalți, inegalabil în cinste și autoritate.

Acest drept trebuia însă fundamentat pe criterii divine, pe primatul Sfântului Apostol Petru conferit de însuși Mântuitorul Iisus Hristos ca „princeps apostolorum", prerogativă transmisă episcopului Romei.

Canonul 28 de la Calcedon recunoștea întâietatea episcopului Romei dar o socotea relativă, nu absolută, morală nu de jurisdicție, fundamentată nu pe un drept divin, ci pe realitatea istorică, pe cinstea imperială a vechii Rome, urmată în mod firesc în aceeași cinste de noua Romă, adică de Constantinopol. Canonul dorea să stopeze tendința puterii papale de a se extinde nejustificat în Orient. Roma, care nu mai era capitală nici a Imperiului Roman de Apus, nu mai constituia un element sigur pentru garantarea întâietății scaunului papal. Existau și alte metropole în Imperiul Roman care puteau egala sau chiar depăși din punct de vedere al importanței lor politice vechea Romă. Roma rămânea însă, prin geniul și puterea ei, creatoarea imperiului, iar acest adevăr nu 1-au contestat Părinții de la Calcedon. Numai că cinstea Romei ca fostă capitală a imperiului trecuse asupra Constantinopolului, noua capitală.

Ceea ce trăise Roma în trecut, trăia Constantinopolul în prezent. Papa era neliniștit pentru viitorul Romei deoarece teoretic putea revendica întâietate pe criterii politice metropole ca Ravena sau Mediolanum care erau orașe de reședință imperiale. Prin urmare, întâietatea scaunului episcopal din Roma trebuia susținută religios, pe apostolatul Sfântului Petru, și nu politic cum au stabilit sinodalii de la Calcedon.

Leon I și ceilalți papi uitau că existau și alte metropole unde a predicat mai întâi Sfântul Petru, cum ar fi Antiohia, sau care datorau vestirea Evangheliei și înființarea bisericilor lor altor apostoli sau ucenici ai acestora, ca în cazul Alexandriei. Ca atare, principiul susținut de papa Leon I în ierarhizarea scaunelor episcopale pe apostolatul Sfântului Petru nu putea duce la formula Roma-Alexandria-Antiohia, ci la formula Antiohia-Roma-Alexandria. De asemena, uita că Ierusalimul era mama tuturor Bisericilor și dacă ierarhizarea onorifică a scaunelor episcopale s-ar fi făcut pe criterii mistico-religioase atunci episcopul acestui oraș ar fi trebuit să fie primus inter pares. Prin urmare, canonul 28 al Sinodului al IV-lea ecumenic nu aducea nici o lezare scaunului

episcopal din Roma, ci recunoștea cu aceeași consecvență întâietatea lui dată de importanța istorico-politică a orașului. Principiul era folosit acum și pentru Constantinopol pe care sinodul îl ridica la cinste egală cu Roma, însă îi conferea locul doi în ordinea ierarhică.

Din nefericire de multe ori primează interesul personal celui general. Papa Leon I, refuzând să accepte canonul 28, a tergiversat trimiterea răspunsului privind recunoașterea deciziilor dogmatice ale sinodului la Constantinopol, ceea ce a acuzat întărirea poziției celor condamnați la Calcedon și promovarea în continuare a eutihianismului. El cerea chiar episcopilor de Alexandria și Antiohia să nu accepte acest canon întrucât și ei se bucură de privilegiile scaunelor apostolice care nu pot fi nesocotite sau revendicate de alții.

Sinodul al IV-lea ecumenic a făcut dreptate și scaunului episcopal din Ierusalim. Deși din punct de vedere religios Ierusalimul trebuia așezat în fruntea metropolelor creștine, din punct de vedere politic orașul decăzuse complet. Dărâmarea templului mozaic în anul 70 și ruinarea orașului în anul 135 din ordinul împăratului Adrian, a favorizat creșterea importanței Cezareei Palestinei care devine metropola bisericească a provinciei. Astfel, după refacerea comunității din Ierusalim episcopul primei Biserici a trebuit să recunoască autoritatea mitropolitană a Cezareei.

Prin împăratul Constantin cel Mare, Ierusalimul creștea din nou în importanță ca oraș sfânt și loc de pelerinaj pentru toți creștinii. Ctitoriile imperiale de aici s-au înmulțit, iar în jurul orașului s-a dezvoltat o puternică viață monahală.

Sinodul I ecumenic, deși nu-1 scotea de sub jurisdicția Cezareei Palestinei, i-a acordat o mai mare cinstire decât până atunci.

încercările episcopului Juvenal al Ierusalimului de a obține pentru scaunul episcopal drepturi în conformitate cu importanta lui, chiar la Sinodul al III-lea ecumenic, s-au izbit de opoziția Sfântului Chirii al Alexandriei și indirect a papei Celestin. Cererea, potrivit căreia episcopul Ierusalimului solicita să iasă de sub jurisdicția Antiohiei și să i se recunoască întâietate în Palestina, a fost soluționată de împăratul Teodosie al II-lea care a trecut sub autoritatea Ierusalimului Palestina, Fenicia și Arabia. Acest lucru a nemulțumit pe episcopul Antiohiei mai ales că măsura era luată de împărat și nu de sinod.

La Sinodul al IV-lea ecumenic episcopul Juvenal voia să clarifice această situație tensionată și confuză, în înțelegere cu episcopul Maxim al Antiohiei și cu aprobarea sinodului, scaunul episcopal al Ierusalimului obținea autocefalia față de Antiohia, jurisdicție asupra Palestinei, Feniciei (2 provincii) și Arabiei, precum și locul al cincilea în ordinea ierarhică stabilită prin canonul 28. Atât opoziția legaților papali și a episcopului Cezareei Palestinei cât și respingerea canonului 28 de către papa Leon I nu au putut schimba situația și s-a impus astfel poziția privilegiată a Ierusalimului.

Ca urmare a canonului 28 cele cinci scaune episcopale au fost ridicate la rang de patriarhii, formând pentarhia care păstra constituția federală și sinodală a Bisericii. Ea apăra primatul de onoare însă respingea primatul juridic și de putere cum dorea scaunul roman.

In luna noiembrie 451 s-au încheiat lucrările celui mai mare și mai important sinod ecumenic al antichității creștine. Pe cât de mare și importantă a fost opera dogmatică și canonică a acestui sinod pe atât de controversată a rămas problema Calcedonului până astăzi.

2.2.3.Evaluarea sinodului

Ținut în împrejurări foarte grele, când imperiul era amenințat din exterior de huni, iar în interior de eretici, era marcat de domnia împăratului Teodosie al II-lea lipsit de personalitate, măcinat de orgoliile, patimile, fanatismul și ipocrizia curtenilor lacomi și abuzivi, când opinia publică și conducerea Bisericii erau împărțite între raționalismul nestorian și misticismul eutihian, cu formule și tendințe neortodoxe opuse, Sinodul de la Calcedon a fost o mare manifestare de credință creștină, de înțelepciune imperială și de putere romană .

S-a apreciat că hristologia Sfântului Chiril a fost sacrificată în fața celei a papei Leon I. în realitate, sinodul a preluat în mod expres din hristologia leoniană doar învățătura despre păstrarea proprietăților specifice fiecărei firi. în rest formula calcedoniană este o sinteză a gândirii patristice în care predomină teologia chiriliană.

Pentru teologii orientali formulele calcedoniene erau cunoscute înainte de trimiterea tomosului papei Leon I către Flavian al Constantinopolului.

Sinodul a afirmat deci echivalența de fond dintre hristologia Sfântului Chiril și cea a papei Leon I, fără a insista asupra acestui lucru pentru că sinodul nu urmărea să facă o paralelă sau o contopire a celor două hristologii, ci să dea o formulă ortodoxă.

Sinodul nu a fost un congres de filosofie, ci o adunare de oameni sfinți care au lucrat sub inspirația Sfântului Duh pentru a da o formulă de credință și nu un manifest de silogisme. Sinodalii aveau mare încredere în hristologia chiriliană, iar nedumeririle privind formulările leoniene au fost lămurite de mari teologi ca Teodoret de Cyr. Condamnarea eutihianismului, care opera cu unele formule chiriliene împinse la extrem, nu permitea însușirea acelei terminologii chiriliene care mutilată sau eronat interpretată putea fi revendicată de eretici cum s-a întâmplat după Calcedon cu monofiziții.

în nici un caz sinodul de la Calcedon nu a desființat sau negat hotărârile Sinodului al III-lea ecumenic de la Efes, iar cu excepția expresiei „în două firi" formula de la Calcedon este, în mare parte chiar textual, chiriliană. Dacă Sfântul Chiril ar fi fost prezent și la acest sinod, probabil că el ar fi făcut concesiunea de termeni ce i s-ar fi cerut, pentru că el punea accentul pe idei și nu pe cuvinte cum s-a văzut în cazul formulei de unire din anul 433. Calcedonul s-a opus nestorianismului nu formulei de unire și a combătut eutihianismul și nu hristologia chiriliană. El a salvat credința în Hristosul istoric, amenințată de eutihianism și alte interpretări misticiste.

Formula hristologică precisă și corectă a Sinodului al IV-lea ecumenic a menținut doctrina Bisericii ferită de greșelile celor două direcții teologice, antiohiană și alexandrină, a completat opera dogmatică a sinoadelor ecumenice anterioare și a întărit Simbolul de credință niceean. Hotărârea dogmatică de la Calcedon exprima consensul teologic, fără a fi formula personală a unui părinte sau altul, din Răsărit sau din Apus. Ea nu era nici raționalistă ca la nestorieni, nici mistică precum la eutihieni, nici antiohiană, nici alexandrină, nici orientală, nici occidentală, ci era ortodoxă și a rămas ca o stâncă la baza edificiului dogmaticii creștine. Era formula clasică a hristologiei patristice.

Prin opera sa canonică Sinodul al IV-lea ecumenic a eliminat neregulile și abuzurile în plan administrativ și disciplinar. Canonul 28 făcea un act de dreptate atât Constantinopolului umilit la Efes în anul 449 cât și Ierusalimului. Primului întărindu-i privilegiile și egalitatea cu scaunul Romei exprimată la Sinodul al II-lea ecumenic prin canonul 3, iar pe cel de-al doilea scoțându-1 de sub jurisdicția Antiohiei și subordonarea față de Cezareea Palestinei, alăturându-1 celor patru mari scaune episcopale ridicate de acum la rang de patriarhii.

Sinodul de la Calcedon este un mare moment de verificare și de orientare în viața Bisericii. El a lămurit tendințe seculare anterioare și a statornicit situații ulterioare milenare. Năzuințele separatiste ale ereticilor nestorieni și eutihieni și-au găsit ieșire în formularea Bisericilor disidente;

năzuinț ele autoritare ș i monarhice ale papalității au găsit în sinod o barieră peste care n-au putut să treacă în Orient.

Configurația bisericească actuală se datorează în mare parte Calcedonului; în Orient Bisericile necalcedoniene formate și tânjind la umbra Bisericii Ortodoxe; în Occident Biserica papală, care a voit să concentreze și să monopolizeze conducerea. Prin sinodul de la Calcedon Biserica Ortodoxă și-a păstrat față de eterodocși doctrina, iar față de papalitate organizația și independența.

În timp ce deciziile dogmatice ale Calcedonului sunt criteriul Ortodoxiei, deciziile canonice sunt criteriul eclesiologiei, sunt tipul și unitatea de măsură a spiritului ecumenic și patristic al constituției bisericești. Și într-un caz și în celălalt Biserica Ortodoxă a păstrat hotărârile acestui sinod în spiritul lor. Bisericile neocalcedoniene au călcat hotărârile lui dogmatice, Biserica papală a nesocotit pe cele canonice și a schimbat până la denaturare forma și spiritul organizației bisericești.

Sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon, ultimul sinod în care cele două imperii și Biserici, orientală și occidentală, s-au întâlnit și au colaborat normal, a fixat prin celebra lui definiție dogmatică, acel cadru definitiv al învățăturii despre raportul dintre dumnezeirea și umanitatea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, după ce sinoadele de la Niceea și Constantinopol lămuriseră problema raportului dintre Logosul întrupat și persoanele dumnezeiești ale Sfintei Treimi. Hristologia Calcedonului este una dintre cele mai prețioase comori ale credinței noastre pentru care au luptat, au gândit și s-au rugat generații de Părinți ai Bisericii.

CAPITOLUL III

ACTIVITATEA BISERICEASCA A SFANTULUI IOAN GURA DE AUR

Personalitatea multilaterală a Sfântului Ioan Gură de Aur s-a făcut simțită în toate laturile vieții creștine din „ secolul de aur ” al Bisericii , aqtât prin munca stăruitoare și plină de abnegații a acestuia pentru consolidarea dreptei învățături de credință , cât și prin în treaga sa lucrare pusă în slujba propășirii necontenite a vieții Bisericii , pe plan pastoral , misionar și social .

Moștenirea lăsată întregii creștinătăți de Sfântul Ioan Gură de Aur depășește ca întindere , și nu de puține ori ca profunzime și ca realizare literară , opera celorlalți Sfinți Părinți , situându-se , atât prin plinătatea ei , cât și prin pulsul tainic al evlaviei pe care o cuprinde , pe piscurile de aur ale teologiei Bisericii .

Autor de tratate apologetice , cuvântări ascetico-morale și epistole , Sfântul Ioan Gură de Aur a rămas cu deosebire celebru prin scrierile sale omiletice .Exegeza cărților Sfintei Scripturi , carte de căpatâi a creștinilor , purtătoare a cuvântului lui Dumnezeu , a format una din preocupările sale cele mai stăruitoare .Majoritatea acestor omilii au fost rostite în Antiohia cetatea de baștină a Sfântului Ioan , unde acesta și-a agonisit pregătirea de luptător a lui Hristos și călăuzitor spre mântuire al obștii creștine , cu ajutorul harului dumnezeiesc , la care s-au adăugat rugăciunile și evlavia mamei sale , Antuza , și strădaniile teologice deprinse sub îndrumarea episcopului Meletie .

Chipul cui ai fost creat? …<< Dar cum să devin om ? >> , întreabă cineva . Stăpânindu-ți patimile trupului alungând neorânduiala în purtări , arghilofilia , purificându-ți locul . Cum să devii om? Venind acolo unde se formează oamenii.Dacă te iau cal , fac din tine om . Dacă te iau lup , fac din tine om .Dacă te iau șarpe , fac din tine om , nu transformându-ți firea , ci sentimentele și principiile după care ne conducem în viață ( „La cuvântul Proorocului David :<< Nu te teme câbd omul se îmbogățește și când se înmulțește slava casei lui (Ps. 48,17) și despre ospitalitate >> ) ”.

Acest laborator , care dupa Sfântul Ioan Gură de Aur , reumanizează pe omul creștin este Evanghelia și Biserica , este mai ales grija paternă și sufletul ardent al păstorului misionar care încearcă totul pentru a reda păstoriților săi chipul lui Dumnezeu . Sfântul Ioan Gură de Aur s-a nevoit mult în această privință . De asemenea s-au angajat la aceasta si ceilalți doi Mari Ierarhi cu un optimism , o hotărâre , un echilibru și o continuitate admirabile . Omul a avut și va avea nevoie întotdeauna de a fi umanizat și reumanizat .

Omul creștin al Noului Testament și al epocii patristice se bucură de libertate spirituală care îl face să gândească și să acționeze într-un chip nou , în Domnul .Această libertate i-a adus rangul și demnitatea de persoană , adică l-a înzestrat cu puterea conștiinței și a unei plenitudini morale . Creștinul trebuia să fie conștient de necesitatea rabdării necazurilor și de pedagogia acestora în îndreptarea vieții .

Reprezentant de frunte a școlii teologice din Antiohia , Sfântul Ioan Gură de Aur a lăsat Bisericii un mare număr de opere teologice , între care se află la loc de cinste și cele exegetice , aducând astfel contribuții de seamă , atât pentru limpezirea textelor biblice , cât și pentru stabilirea normelor de interpretatre a Sfintei Scripturi , specifice vestitului centru antoihian .

În gândirea Sfântului Ioan Gură de Aur , toate cele cuprinse in Sfânta Scriptură, scrise sub înrâurirea Duhului Sfânt, se adresează credincioșilor, nu numai pentru a-i determina să ia cunoștință de ele, ci mai ales pentru a-i cinduce la mântu ire sporindu-le neîncetate progresul lor duhovnicesc.De aceea după aflarea sensului fiecărei pericope evanghelice, exegetul este dator să descopere și să înfățișeze și urmările acesteai pentru viața practică, inisitând asupra datoriei de a ne conforma totdeauna gândurile, vorbele și faptele cu învățăturile cuprinse în Sfânta Scriptură.

O asemenea expunere exegetică, îmbinată cu sfaturi practice, a îmbrăcat în opera Sfântului Ioan Gură de Aur, forma de „Omilii”, care au atestat autoritatea și popularitatea acordate marelui ierarh și predicator, nu numai de auditorii sau cititorii din timpul vieții sale, ci și de cititorii operelor sale de-a lungul secolelor.Exegezele Sfântului Ioan Gura de Aur, pagini de strălucită gândire teologică și practică, de neprețuite comori sufletești ale Bisericii Creștine, i-au atras, pe deplin meritat, numele de cel mai mare și cel mai autorizat comentator al Sfântei Scripturi, și cu deosebuire al epistelelor pauline.

Adânc cunoscător al sufletului omenesc, Sfântul Ioan Gură de Aur, de pe amvonul catedralei din Antiohia sau din tronul patriarhului din Constantinopole, a aflat în Sfânta Scriptură nenumarate leacuri duhovnicesti, fapt care l-a determinat să-și sporească mereu, cercetarea și înțelegerea scrierilor sfinte.

În această privință, el a insistat adesea asupra faptului că citirea Sfintei Scripturi poate fi uneori produsul întâmplării, însă trăiorea învățărilor ei este aceea care face ca sufletul credinciosului să se înalțe spre cele vesnice, cunrățindu-se de păcate și împodobindu-se cu florile alese ale virtuților.

În opera exegetică a Sfântului Ioan Gură de Aur, „Omiliile la Matei”, ocupă un loc special, greu de definit in câteva rânduri prefațatoare.De bună seamă, nu în primul rznd calitatea de cel mai vechi comentariu complet la Evanghelia după Matei, datând din perioada patristica, face din aceasta lucrare un capitol de referință al întregii literaturi creștine.Există alte particularități care totdeauna o vor putea impune atenției oricărui iubitor autentic de spiritualitate, chiar și celui care încă ar mai exista, simțindu-se puțin copleșit, în fața dimensiunilor ei impresionante.

Probabil ar trebui subliniate, mai întâi, că „Omiliile lui Matei” constituie o parte substanțială din acele omilii exegetice care, o dată rostite, au făcut ca numele autorului lor să fie însoțit-și câteodată chiar înlocuit- de un supranume: „Hrisostom”, pe care posteriatatea l-a refuzat oricărei alte personalități bisericești.

Desigur, este cu indiscutabilă virtutea didactică a comunicări unei învâță turi, prim alternarea ridicării de probleme cu oferirea de răspunsuri convingatoare. Dar, nu numai grija pentru asimilarea corectă a mesajului său l-a determinat pe Sfântul Ioan Gura de Aur să adopte o asemenea modalitate de adresare, ci și conștiința că „mărgăritarele trbuiau simultan și împărtășite unora, dar și apărate împotriva altora, mai ales din elita intelctuală a vremii, care preluară critici minuțios formulate, de la anticreștin naturii, precum Aelius Aristide, Fronto, Galenus, Celsus si ami cu seamă, Prifirin.

Așadar, cuvântul de învătă al Patriarhului Constantinopolei se îndreaptă, deopotrivă, către păstoriții săi și către dușmanii Adevarului, pe unii zidindu-i duhovniceste, pe ceilalți dezromându-i printr-o argumentare exemplară.

Calitățile dobândite în perioada uceniciei , dar purificate si iluminate în anii de aspră asceza care au urmat, sunt transparente și în cartea de față și poate, mai cu seamă, în primile doua Omilii.Acestea două ar putea să constituie ele singure o edificatoare, dar și inedită, introducere ortodoxa in studiul Sfintelor Scripturi. Bineî nțeles, nu pritr-o meștegită cuvântare va prinde Sfântul Ioan Hrisostom dragostea și venerația ascultătorilor săi față de Scripturi, ci prin niște cuvinte care ar putea să zguduie și astăzi multe conștiințe creștine mai puțin supraveghetoare: „Spuneți-mi, vă rog , care dintre cei de față ar putea, dacă i-aș cere să-mi spuna un psalm sau un text dumnezeieștile Scripturi?Nici unul!Și nu numai asta e grozăvia .Grozăvia este alta, că suntem atât de nepăsători față de cele duhovnicești, pe cât suntem de iuțu, ba mai iuți decât focul, față de cele statornice.De v-aș întreba de știți cântece de lume, cântece de dragoste, cântece desfrânate aș vedea că mulți le știu pe de rost și că le cântă cu multă plăcere .Dar ce scuza găsiți că nu știți un text că nu știți un text din Scriptură? Nu-s călugăr, mi se răspunde?Am femeie și copii și trebuie să ma îngri jesc de casa mea!Ei bine, scuza asta va pierde, ca sa socotiți ca numai călugărilor de fapt voi aveti cu mult mai multă nevoie de ele decât călugării, pentru că voi aveți mai cu seamă nevoie de leacul Sfintelor Scripturi este cu mult mai rău decât a nu le citi.Astfel de gânduri sunt gânduri drăcești.”(Omilia II,5).

Omiliile la Matei, in număr de 90, au fost rostite in Antiohia pe când Sfântul Ioan Gura de Aur era preot.Însusi Sfântul Ioan Gură de Aur dă, in Omiliile acestea, mărturie, vorbind în multe locuri de orașul in care s-a nascut șin in care și-a desfășurat, ca diacon și preot, strălucitul sau talent de orator creștin.

Omeliile la Sfântul Matei curpind o măreață învățătură de morală și de virtute ;se gasesc în ele principiile care trebuie să dirijeze toata viața crestină, tot ce poate conduce la facerea binelui și la departarea de vicii ; nu este omis nimic din ceea ce poate face un Sfânt si converti un păcătos.Poate că nu exista o carte mai eminamente moralizatoare; nici înalta parte Sfântul Ioan Gură de Aur n-a făcut dovedă de atzta patrundere, de elocvență și de suplețe în indemnările sale.

Ceeea ce imopresionează in mod deosebit in aceste omilii este marea smerenie a Sfântului Ioan Gură de Aur.Atinge culmi atzt de înalte cu smerenie sa, că nu-și atribuie lui strălucit său talent oratoric, ci harului lui Dumnezeu.

Harului lui Dumnezeu îi atrbuie totul: el nu este decât o unealtă în mâna lui Dumnezeu, pusă in slujba instruirii credinciosilor săi, în slujba îmbunătățirii vieții lor și a călăuzirii lor spre mântuire, spre împărăția lui Dumnezeu .Smerenia lui merge până acolo că se numară printre păcătoși, printre cei ce trebuie să se teamă de judecata lui Dumnezeu: „Adevărul acestor spuse o strigă Biserica Ortodoxă, cântând: „Din gura ta ca o lumina de foc strălucind harul, lumea a luminat, visteriile neiubirii de argiint lumii a czștigat, înălțimea suveraniei nouă ne-a arătat.

Înlăturarea deznădejdii și a stărilor sufletești înrudite care duc la ea. „Să nu ne pierdem nadejdea, fiindca nici o armă nu e așa de puternică în mzna diavolului că deznadejdea .De aceea, lui nu-i face atâta ucurie când greșește cineva, cât îi face când deznădăjduiește”.(Omiliile despre pocaință”).

Deznădejdea nu ne lasă să scăpăm de relele ce ne amenință, ne duce la prăpastia răutății, după cum nadejdea te face cograbnic sa ieși de acolo.Ia vezi puterea și a uneia și a celeilalte: diavolul mai înainte era bun; deznădăjduind însa si trândăvindu-se a căzut in asa răutate, că nici n-a mai putut sa se ridice.” (Ibidem)

Optimismul pe care marele predicator îl inspiră ascultătorilor săi se inventează și din asigurarea că în orice moment al viații ne vom găsi, putem lucru cu folos și rod : „Câtă vreme se spune <<azi>>, sa ne descurajăm.”(Ibidem)

Numai deznadejdea, dar și tristețea, chiar cea motivată de săvzrșirea unor păcate, trebuie temperata, daca nu chiar înlășturată, întruczt dauneaza atmosferei de seninătatea necesară vieții creștinismului : „Precum corabia se scufunda cznd nu marea se umflă și valurile se inalță de pretutindeni, ca niste culmi, tot așa și sufletul , împresurat de toate părțile de mâhnire, repede se inăbușă, dacă un e cineva să-i întindă mâna, căci tristețea-care e mânuitoare-, ajunge, când e prea mare, o primejdie de morminte (Ibidem).”

Sfântul Ioan Gură de Aur, a fost și rămâne un mare om al Bisericii și al creștinismului. Ca diacon, preot și episcop, Sfântul Ioan a fost slujitor la altarul lui Hristos în Antiohia și Constantinopol. Cartea sa „ Despre preoție”, e magna charta a adevăratei preoțimi creștine dintotdeauna și de pretutindeni. Prin acest tratat, Sfântul Ioan, contribuie la trezirea și întărirea conștiințe preoțești într-o măsură covârșitoare . viața sa însăși a fost un model de viață preoțească, în toate cele trei trepte prin care a trecut preoția sa.

Sfântul Ioan Hrisostom a fost una dintre cele mai proeminente figuri de păstori ai Bisericii creștine. El a trasat în paginile tratatului său „Despre preoție” calitățile care trebuie să împodobească un adevărat păstor sufletesc: vocație, sfințenie, evlavie, râvnă, dragoste de Hristos, și de oameni, tact în opera pastorală. Ca preot și episcop, el s-a dovedit plin de nemărginită grijă și dragoste pentru credincioși și pentru Biserică. Sfântul Ioan este de o actualitate continuă în Bisericile creștine, mai ales prin calitatea sa de predicator și prin marele număr de predici care ni s-au păstrat de la el. El este cel mai mare predicator al creștinismului patristic și unul dintre cei mai mari ai lumii creștine. Avea o adâncă și întinsă cultură clasică, instrumentul de mâna întâi pentru arta vorbirii, el primise o aleasă formație retorică la școala din Libanin. La aceasta se adaugă și o întinsă știință teologică, un temperament de foc, o inimă sensibilă și mai presus de toate un zel apostolic viu viforos, care nu l-a părăsit niciodată în lucrarea de desăvârșire și sfințire a omului. Predica hrisostomică are un profund caracter moral și pastoral. E o predică filocalică, prin excelență, de îmbunătățire și desăvârșire a oamenilor. El predica în mod obișnuit o dată pe săptămână, în post zilnic, totdeauna liber, pregătit , iar predicile sale aveau întinderi variate: de la 5 la 90 minute, uneori și mai mult, după caz și importanța temei.

Sfântul Ioan, este actual mai ales în concepția sa despre om. El este, în linii mari, unul dintre cei mai mari antropologi patristici, practic și realist. Nu-l interesează omul abstract ci omul trăitor în carne și oase, membru al societății, element viu și activ, în care, odată cu sânge pulsează roiul instinctelor, al frământărilor și năzuințelor.

Potrivit referatului biblic, omul a apărut cel de pe urmă pe scara viețuitoarelor. După ce Dumnezeu a făcut lumea, a creat pe om dându-i putere și stăpânire și învrednicindu-l de cea mai aleasă cinste între toate viețuitoarele. Prezentarea omului ca încoronare a creației, este o înaltă concepție umanistă, de aceea Sfântul Ioan acordă atât de multă cinste omului. Lucrarea sa de slujitor, păstor și predicator al Bisericii s-a desfășurat cu atâta râvnă, pricepere și cunoaștere a oamenilor, întrucât ea a lăsat urme neșterse în sufletele contemporanilor săi. Preoția hrisostomică e una din cele mai înalte preoții di câte s-au realizat în istoria creștinismului. Dacă, preoția Sfântului Ioan s-a realizat la maximum, este pentru că el a iubit din tot sufletul pe om și pe Dumnezeu. Dragostea sa de om n-a cunoscut margini. El nu a pus condiții în dragostea sa, ci a ajutat pe toți, deopotrivă cu cuvântul și fapta. Omul hrisostomic nu se măsoară după criteriile omului păgân: rasă, avere, clasă socială, ci după capacitatea de a practica virtutea până la asemănarea cu Dumnezeu. Cea mai înaltă virtute a omului este milostenia. Omul trebuie apărat de dispreț, de suferință, și de moarte cu orice preț. Sfântul Ioan Gură de Aur, a fost unul dintre cei mai iubiți episcopi de câtre credincioșii săi. Critica pe care Sfântul Ioan a făcut-o oamenilor și societății timpului său a însemnat cea mai severă și răsunătoare dintre critici și a fost determinată de intolerabila stare morală și socială a epocii sclavagiste, era directă, realistă, usturătoare,. Arma acestei critici era dialectica, cu toate infinitele ei mijloace și nuanțe. Autorul nostru a spus net toate problemele sociale legate di timpul său: nedreapta distribuire a bunurilor economice, raportul claselor sociale, rolul și valoarea muncii, sensul și valoarea păcii. Soluțiile lui erau: combaterea exploatării omului de către om, egalitatea tuturor oamenilor, prețuirea muncii și a muncitorilor, militarea pentru o viață de obște și pentru pace, soluții actuale și în zilele noastre. Energia lui neînfrântă, curajul lui nezdruncinat, dragostea mistuitoare de oameni, viziunea lui clară în viitor, fac din el un exemplu nepieritor pentru noi. Gândirea sa realistă, stilul său armonios, talentul său captivant și viu, îl impun pentru totdeauna literaturii creștine și universale.

3.1. Sfântul Ioan Gură de Aur, predicator al unității creștine

Activitatea predicatorială desfășurată de Sfântul Ioan Gură de Aur, recunoscut ca cel mai ilustru predicator al Bisericii creștine, a avut și are o permanentă actualitate. Analizând opera omiletică a Sfântului Ioan, nu putem afirma că el a rostit predici în care să trateze cu exclusivitate problema unității creștine, așa cum a făcut Fer. Augustin. Situația Bisericii creștine în care activa Sfântul Ioan Gură de Aur era una critică, de aceea marele orator a depus toate eforturile pentru realizarea idealului sfânt al unității creștine. El a căutat să înlăture cerurile religioase care aduceau descompunerea vieții religioase. El îndemna cu cuvântul Sfintei Scripturi: „ Nu vă uitați la eresuri și dezbinări că nimeni nu poate pune altă temelie decât cea pusă o dată, care este Hristos.” ( I Cor. 3,11). El voia să înrădăcineze sufletele oamenilor duhul de comuniune al celor dintâi creștini, văzându-se clar că marele predicator dorea un creștinism unitar, așa cum l-a întemeiat Iisus Hristos și cum s-au străduit Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți să-l păstreze. Sfântul Ioan avea o serie de argumente pentru a dovedi, în predicile sale, unitatea Bisericii creștine. Argumentul indiscutabil pe care îl folosește în predicile sale Sfântul Ioan este unitatea Sfinte Treimi. Sfânta Treime, fiind una în ființa ei, și Biserica creștină este tot una, ea fiind opera de colaborare a persoanelor treimice. Deci, pe cum exisă o unitate și egalitate deplină în cadrul Sfintei Treimi, tot așa trebuie să fie și în Biserica Creștină, a cărei unitate se întemeiază pe unitatea treimică ( cf. Facere IV, 4-6).

Alt argument pe care Sfântul Ioan îl folosește în predicile sale, constă în faptul că toți membrii Bisericii creștine alcătuiesc Trupul tainic al Domnului. Acest lucru îi obligă pe creștini să păstreze unitatea deplină, fiindcă precum corpul se compune din membre și are nevoie de toate membrele, tot așa și Hristos are nevoie de toți credincioșii. Marele predicator subliniază faptul că, Mântuitorul Hristos a venit din cer să ne descopere o nouă învățătură unică și adevărată, care să ne schimbe radical gândurile cele lumești de ură și de dezbinare. Mai mult, el învață pe ascultătorii săi, că dacă păstrează adevărata credință, fiecare are posibilitatea să devină imitatorul lui Hristos, Care ne învață să facem totul pentru binele comun și să nu căutăm numai cele personale, potrivit exemplului Mântuitorului, care „n-a căutat a sa plăcere” ( Romani 15,3), învățând pe ucenicii săi „ să nu caute ale lor” ( I Corinteni 10,24).

Sfântul Ioan Gură de Aur a folosit și o serie de mijloace pe care le-a considerat cele mei eficiente pentru realizarea unității creștine. Unul dintre aceste mijloace a fost cultul divin creștin. Sfânta Liturghie formează centrul cultului divin, de la care nu trebuie să lipsească nici un credincios adevărat. Cel mai puternic mijloc pentru unire tuturor creștinilor este însă, comuniunea sau împărtășirea cu sfânta și Dumnezeiasca Euharistie. El asigură pe ascultătorii săi că, toți cei care se împărtășesc cu Hristos devin un singur trup; marele predicator învață pe ascultătorii săi, că dacă doresc cu adevărat să se unească în chip adevărat cu Hristos, sunt datori să trăiască în deplină curăție sufletească. Când preotul săvârșește Sfânta Liturghie „ se cade ca sufletul lui să strălucească ca o lumină ce umple lumea întreagă”.

Din cele de mai sus se poate constata că unul din mijloacele cele mai eficiente pentru promovarea unității creștine a fost predica. El a accentuat mereu în predicile sale adevărul că piatra fundamentală este credința cea adevărată, depozitată în izvoarele Revelației Divine – Sf. Scriptură și Sf. Tradiție – și propovăduită de Biserică. Sfântul Ioan Hrisostom nu consideră că mijlocul cel mai eficace pentru realizarea unității creștine, ar fi discuțiile și speculațiile teologice, ci credința cea adevărată trăită fașă de oameni și față de Dumnezeu. Argumentele cele mai puternice pe care Sfântul Ioan la folosește în predicile sale sunt: unitate Bisericii, Biserica și unitatea credinței creștine. Asupra acestor adevăruri fundamentale ale doctrinei ortodoxe cu privire la unitatea Bisericii, revine mereu și mereu, dar el acordă o mare importanță învățături despre Biserică pe care o ia din ecleziologia paulină și pe care o dezvoltă în proporții inegalabile folosindu-se de geniul său și de marele său talent oratoric.

3.2.Sfântul Ioan Gură de Aur despre botez

Ioan Hrisostom (Gură de Aur) își merită pe deplin numele pentru puterea și frumusețea cuvântării sale. Sfântul Ioan Gură de Aur s-a născut în Antiohia, capitala Orientului, cam pe la nul 344. În viață a fost îndrumat de mama sa, care i-a vrut tot binele pentru el. Ioan a luat lecții de la cei mai învățați oratori ai timpului, iar cu timpul a devenit mai bun decât îndrumătorii săi.

Sfântul Ioan Gură de Aur în diferitele sale scrieri, a acordat o importanță deosebită explicării ritului Botezului, ca Taină de inițiere, neglijând în catehezele sale baptismale, celelalte două Taine ale inițierii creștine (Mirungerea și Sfânta Euharistie).

În rândurile următoare vom încerca să reconstituim rânduiala slujbei Botezului, așa cum se săvârșea ea la Antiohia în epoca aceea, și cum reiese din informațiile pe care ni le dă în omiliile sale baptismale Sfântul Ioan Gură de Aur.

Am observat că rânduiala, în comparație cu cea de azi din riturile liturgice răsăritene, era mult mai simplă. Riturile baptismale, erau, ca și la Ierusalim, pentru: exorcismare, lepădarea de satana, Unirea cu Hristos și ungerea baptismală.

Exorcismele erau citite de către exorciști, cu mult înainte de săvârșirea botezului propriu-zis și constau în rostirea cuvintelor înfricoșătoare ale conjurării (blestemului), destinate să alunge pe demoni, urmate de o rugăciune de invocare adresată lui Dumnezeu, în care era vorba și de pedeapsa gheenei.

Ceremonia lepădării de satana și unirea cu Hristos avea loc la Sfârșitul pregătirii baptismale, fie în Vinerea Patimilor, la ceasul al IX-lea, fie în Sâmbăta Patimilor după amiază, imediat înainte de săvârșirea Botezului.

În prezența preoților slujitori, în frunte cu episcopul, avea loc ritualul, care apoi conduceau candidații în biserică.

În urma studiilor făcute pe baza materialului, nu știm dacă formula rostită era împărțită în articole sau o singură frază.

De la Sfântul Chiril al Ierusalimului avem o împărțire în fragmente sub formă de articole, a formulei rostită de catehumen.

Sfântul Ioan Gură de Aur nu pomenește de suflare sau scuiparea diavolului de către catehumen, din ritualul actual al botezului în riturile liturgice răsăritene.

După lepădarea de satana, urma jurământul de credință față de Hristos. Sfântul Ioan acordă o mare importanță acestei ceremonii.

Lepădarea de satana și jurământul de credință față de Hristos, erau urmate de ungerea baptismală a catehumenilor. Ungerea baptismală a catehumenilor la Antiohia avea loc în două etape. Prima etapă a ungerii era parțială și se făcea de către episcop sau de către preot. A doua ungere era o ungere completă a trupului cu untdelemn sfințit și se săvârșea în noaptea dinaintea botezului. Ungerea cu ulei sfințit era făcută de către diaconi și clerici inferiori.

Mulți cred că în acele vremuri, candidaților la botez din Antiohia, li se cerea o mărturisire de credință sau mai simplu, într-un cuvânt, o spovedanie sinceră și curată.

După etapele premergătoare botezului, avea loc și botezul propriu-zis. Catehumenul intra în apă și episcopul sau preotul îl afunda de trei ori rostind formula: „Botează-se X în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”. Formula botezului este asemănătoare cu formula din ritul ortodox din ziua de azi, așa cum îl găsim și în Molitfelnic.

Formula era rostită o singură dată, fiecare afundare cuprinzând cu mărturisirea unei persoane a Sfintei Treimi. Cu privire la Sfințirea apei botezului în prealabil Sfântul Ioan nu menționează nimic în comparație cu Teodor de Mopsuestia care afirmă despre Sfințirea apei în Cateh XIV.

Cu privire la riturile baptismale nu dă o descriere clară. De la Sfântul Ioan aflăm că, îndată după ieșirea din apa Botezului, neofiții rosteau rugăciunea „Tatăl nostru”.

Se crede că împărtășirea neofiților, avea loc în cadrul Liturghiei credincioșilor din noaptea Paștilor, la care ei aveau dreptul să ia parte pentru prima dată, iar în următoarele șapte zile se împărtășeau zilnic.

Sfântul Ioan vorbește, cu o deosebită stăruință, despre efectele Botezului atât în catehezele sale baptismale cât și omiliile sale exegetice, conturând mai mult decât alți Sfinți Părinți, puterea curățitoare a Botezului, care spală în apele lui orice păcat, oricât de mare ar fi el. Botezul poate fi numit o renaștere la viață, așa cum o biserică înnegrită de fumul lumânărilor, i se redă lumina corespunzătoare după un îndelung proces de curățenie.

În finalul acestei prelegeri vom da curs unui îndemn al Sfântului Ioan Gură de Aur (Hrisostom) către neofiți: „Fugiți de toate ispitele diavolului, împodobiți-vă cu zelul pentru virtute, frecventați biserica, petreceți-vă ziua în rugăciune și mulțumire, în conversații spirituale, căci Botezul nu folosește la nimic dacă după Botez continuăm a duce o viață nedemnă”.

3.3.Sfântul Ioan Gură de Aur despre răbdarea necazurilor

Sfântul Ioan Gură de Aur marchează un moment de seamă în istoria eroismului creștin, dar, în același timp și în ceea ce privește contribuiția Bisericii pe plan național. Acest mare propovăduitor al dragostei era în același timp o stâncă în înfruntarea valurilor pe care le ridica pe vremea sa, bunul plac al împăraților și al acoliților lor.

El a dovedit această atitudine vajnică atât la Antiohia, cât și la Consantinopole.

În iarna anului 387, împăratul Teodosie a pus asupra oamenilor biruri grele. Mulțimea din Antiohia s-a răsculat împotriva strângătorilor de biruri și a dărâmat statuile împărătești, după ce au insultat cu multe batjocoriri pe conducăto rul suprem . Cetatea era răsculată și aștepta înspăimântată dezlănțuirea mâniei puternicului împărat. Atunci se ridicară, în mijlocul tuturor, două mari personalități, nu din lumea autorităților civile, ci a celor bisericești: episcopul Flavian și preotul Ioan.Venerabilul arhipăstor se duce la Constantinopol ca să-i implore pe Teodosie. Iar Hrisostom, în calitate de delegat arhiepiscopal, plin de curaj și de un eroism neînchipuit își ia sarcina de a mângâia și de a însufleți norodul.Omiliile pe care le-a rostit în zilele acelea dureroase, în Biserica din capitala Răsăritului, sunt momente de veșnice de istorie și de elocință.În ele, mai ales, vedem nobilă poru ncă pe care Biserica a adus-o la îndeplinire atunci, în chip atât de fericit, porunca ocrotirii supușilor.

Strălucitul orator, în cele 21 de omilii vestite, „la statui”, se străduiește să liniștească sufletele și să arate că frica nu trebuie să micșoreze devotamentul față de datoriile creștine. Aceeași mângâiere este reluată zilnic, de fiecare dată, într-o altă formă și cu neobosită inventivitate.

Dar, între timp sosiseră delegații împărătului care încep prigoniri și pedep se înspăimântătoare. Cetățenii bogați sunt închiși și biciuiți. Averile lor sunt confis cate și femeile lor rătăcesc prin închisori.Cetatea era lipsită de privilegiile ei deose bite. Hipodromul, teatrele și băile publice sunt închise, iar locuitorii deznădăjduiți caută să fugă în pustie. Dar Hrisostom îi frânează cu autoritatea cuvzntului lui. Pe de o parte zugrăvește în culori vii spaima pe care el însuși a simțit-o, atunci când a urmarit în pretoriu pedepsele fraților lui, dar din aceasta el trage nădejdea ca aseme nea nenorociri se vor potoli în cele din urmă de vreme ce se apropie Paștele. În genere, el se dovedește a fi sprijinul și refugiul întregii cetăți.

Ajunși aici, trebuie să facem o paranteză, ca să vedem cum a acționat și un alt factor înafară de episcop și de preotul orator.Factorul acesta, care era însuflețit de același spirit eroic, a fost autoritatea spirituală a monarhismului.În timp ce epi scopul se găsea în drum spre Constantinopol, iar Ioan propovăduia curajul și mân gâierea, un monah, Macedonie Critofagul, a coborât din sihăstria lui, a întâlnit în piața publică a cetăți pe generali împăratului și i-a rugat să intervină la împărat în favoarea cetății. „Să spuneți împăratului le-a zis el că este om și că are aceeași fire cu cei ce l-au insultat; or, în timp ce mânia trebuie să fie potrivită firii, el are o ură nemăsurată, iar pentru că i-au distrus statuile, el măcelărește chipurile cele dumnezeiești.pentru distrugerea unei coloane de bronz, el ucide trupuri. Dar nouă ne este ușor să construim din nou statuile din bronz, pe când ție, chiar dacă ești împărat, iți este cu neputință să aduci la viață trupurile măcelărite.”

Curajul nezdruncinat al virtuosului monah a produs, cum era și natural, o impresie colosală asupra generalilor.Ei au promis că vor transmite aceste cuvinte împăratului. Atât de mare era puterea morală a celui care are fruntea curată!

Între timp bătrânul Flavian a ajuns la Constantinopol și s-a înfățișat înain tea împăratului, adânc îndurerat și zdrobit, ca și cum ar fi fost o icoană vie a neno rocirii Antiohie.Împăratul, care a luat cuvântul i-a amintit bunăvoința pe care a arătat-o cetății și a criticat nerecunoștința și atitudinea insultătoare a locuitorilor cetății.Atunci Flavian, cu lacrimi în ochi, a recunoscut binefacerile lui Teodosie și actul de nebunie al supușilor, dar – așa cum spune Hrisostom- a adăugat: „Au dărâmat statuiile tale; dar poți altele și mai strălucite.Iată pe vinovați; ei nu vor ridica, în cinstea ta, în piețele publice statuii de bronz sau de aur și pietre scumpe, ce-ți vor a fi roși în inimile lor un monument și mai de preț, monumentul virtuții tale.Vei dobândi, icoane vii tot atâtea câți oamnei există pe pământ și câți vor exista până la sfârșitul secolului; căci nu numai cei din jurul nostru cât si urmașii noștri, din generație în generație vor recunoaște această faptă împărătească, admirând-o ca și cum ei înșiși s-ar bucura de binefacerea ta.”

În continuare, el a cerut iertarea împăratului amintindu-i exemplul marelui Constantin care, atunci când a purces să-i pedepsească pe unii care cinstiseră chip ul unei statui al lui, a pus mâna pe obrazul său si pipăindu-l cu atenție, a răspuns zâmbind că nu simte nici o contiziune.De asemenea a amintit de bunătatea însăși a lui Teodosie, care, altă data, în ajunul Pastelui, nu numai că a grațiat pe cei con damnați ci sa tânguia că nu putea să învieze pe cei care murise.Cu toate acestea Flavian înnfățișează gloria de care se va învrednici cel ce iartă, atât din partea contemporanilor lui, cât și din partea posteriorității.

În cele din urmă elocința aceasta convingătoare a înduioșat pe împărat, care a dat iertarea cerută și care a îndemnat pe bătrânul episcop să se înapoieze, cât mai neîntârziat, ca să aducă vestea plină de bucurie antiohienilor, de sărbătoarea Paștelui. Bucuria succede doliul. Legea Evangheliei a învins antarhia lumească.

Natural că Sfântul Ioan Gură de Aur nu a încetat a mustra întotdeauna și de la altar, pe cei se abătau de la legea morală, chiar dacă aceștia erau împărați.Chiar și în cuvântările sale panegirice, el dă înalte exemple de curaj.Atfel, în cuvântarea lui la primenirea Sfântului Mucenic Vavila, el istorisește o elocventă întâmplare.

În cea de a II-a jumătate a secolului al III-lea împătratul roman semnase un tratat de pace cu perșii, iar caâalog al păstrării tratatului, ceruse pe împăratul perși lor, dar, fără nici un motiv, ucisese în chip nelegiuit pe acest ostatic. Lucrul și mai îngrozitor a fost că dupa această crima mârșavă, împăratul roman a avut cutezanța ca, trecând prin antiohia, să intre ostentativ în Biserica unde slujea episcopul Vavi la.Atunci, curajosul arhipăstor a interzis intrarea în Biserica a puternicul monarh, l-a mustrat în public și l-a afurisit.Hrisostom, comentând atitudine aceasta curajoasă, compară pe Vavila cu profetul Ilie și cu zelosul Ioan, adăugând, : „Nu ca pe un tetrarh care se găsește peste puține cetăți, nici ca pe împaratul unui singur neam, ci ca pe unul care stăpânește cea mai mare parte a lumii întregi și are sub el multe neamuri, și are sub el multe cetăți și armată nesfârșită și care este temut de toți, fie din cauza măreției puterii, fie din cauza cutezanței purtării, l-a alungat din biserică pe acest ucigaș, ca pe un sclav mârșav și de nimic vrednic cu atâta netulburarea și cu atâta lipsă de frică, cu câtă un păstor ar îndepărta de turmă o oaie plină de râie și bolnavă, împiedicând ca boala acelei care suferă, să se transmită și la celelalte (Migne 50, 541)>>

Când Sfântul Ioan Hrisostom a urcat, în urma cererii generale, pe scaunul patriarhal de la Constantinopole, el s-a găsit într-o situați care i-a creut să-și do vedească și mai curajos ținuta lui morală.Luxul provocator și desfrâul de la curte erau neânchipuite.Magnații cheltuiau averi intregi în luptele de la hipodrom, iar mulțimea își risipea toată vremea cu ele. În teatre desfrânarea depășea orice limită. Dar nici măcar treburile bisericești nu se găseau într-o soartă mai bună. Existau și clerici si monahi influețați de cugetul lumesc, abătuți de la misiunea lor. În fața unei astfel de decăderi a moravurilor, în fața paralizieiacesteia sociale, a abaterii de la îndatoririle față de Biserică, Sfântul Ioan Gură de Aur nu a tăcut, nu putea să tacă; și reluând predica cu mai multă energie ca oricând, a acoperit de fulkgere viața decăzută și lipsa de preocupări serioase a multora.

Caracterizând pe adevăratul Conducător, Sfântul Ioan Gură de Aur cere ca acesta să fie, și înfricoșător și blând, și cu calități de conducător și cu calități soci ale, și incoruptibil și serviabil, și umil și neînrobit, și luminos la față și liniștit….

Căci față de cei buni, el trebuie să fie umil, față de cei îndrăzneți, să-și păstreze în ălțimea, dacă unii socotesc că blândețea este o virtute, iar alții ca îndrăzneală este bărbăția, și celor dintâi să le ofere umilința, iar celorlalți bărbăția…., ca pe unii să-i folosească, iar altora să le umileasca cugetul.

Datorită acestei atitudinii, Sfântul Ioan Gură de Aur s-a arătat a fi critic al celor purtători de raspunderi și înțelepțitor al societății din vremea sa.El s-a dovedit a fi spărgător al valului desfrânării, așa cum Mrele Atanasie s-a dovedit a fi spărgător al valului ereziei, apșarător al moralei, așa cum acela a fost apărător al dogmei. El nu se pleca nimănui, atunci când era vorba de autorități. A preferat exilul, în locul compromisului, căci socotea că „un singur lucru este dureros: numai păcatul; iar celelalte toate, praf și fum. Pnetru aceasta, nu a ținut seama de nici o suferință și de nici un chin , de dragul adevărului.”

Totuși el nu a primit fără să protesteze nici porunca ilegala a exilului.I-a spus împăratului Arcadiei următoarele memorabile cuvinte: „Eu am primit de la Mântuitorul Dumnezeu, Biserica aceasta, spre a mă îngriji de mzntuirea poporului, și nu pot să o părăsesc; dacă însă vrei aceasta (căci cetatea nu te interesează), scoate-mă cu forța să am ca justificare dezertării mele de la datorie , autoritatea ta.”

Iar în cuvântarea pe care a rostit-o înainte de exilul său, a zis: „ Multe sunt valurile și grea este furtuna; dar nu ne este teamă că ne vom scufunda căci noi stăm pe stânca.Mare n-are decât să se înfurie, dar ea nu va putea nimicii stânca; valurile n-au decât să se ridice, dar corabia lui Iisus nu va fi în stare sa se scufunde. Pentru ce să ne fie frică de moarte ?Spune-mi!Viața mea este Hristos, iar moartea pentru mine este un câștig. Dar exilul? Spune-mi!Al Domnului este pământul si tot ceea ce este pe el. Dar confiscarea banirlor?Nimic nu am aadus cu noi în lume și este lamurit că nici nu vom putea scoate de aici ceva cu noi.Iar cele înspăimântătoare ale lumii sunt pentru mine vrednice de dispreț, și cele bune ale lumii, vrednice de râs. Nu mă tem de sărăcie, nu doresc bogăția, nu mă tem de moarte, nu doresc sa traiesc, decât numai pentru sporul vostru duhovnicesc…Când Hristos este cu mine, de cine mă voi înfricoșa?Chiar dacă împotriva mea se vor ridica valuri, chiar dacă se vor ridica mări întregi, chiar se va ridica împotriva mea mânia tiranilor, pentru mine toate acesta sunt mai de nimic decât pânza de păianjen (Patr. Greacă 52, 427)”.

Pentru această atitudine statornică a lui l-au admirat și-l admiră toți. Orto docșii si eterodocșii stau plini de nesfârșit respect înaintea lui, înaintea ținutei lui morale neimblânzite.Marturia lui susținută înaintea bunului plac al asupritorilor, a oferit mult mai mult pentru salvarea sociatății, decât compromisurile primejdioase

și discuțiile politice sterile, a scris in 1950 I.Wand, episcopul Londrei.

Iar Paparrigoupoulos acentuiază că în nici una din monarhiile absolute moderne, slijitorii religiei nu au îndrăznt să frâneze abuzurile, așa cum au făcut-o un Atanasie, un Vasile, un Grigorie, un Sinesiu și un Hrisostom. Îndeosebi la Hrisostom, eroismul, această virtute, atinge culmea cea mai înaltă. La el conștiința răsdpunderii și datoriei naționale și bisericești sunt pilduitoare. El nu a criticat pentru ca să expună, ci pentru ca să zidească și să păstreze nepătată și biruitoare Biserica lui Hristos.

De pe amvoanele de la Antiohia și Constantinopole, și mai ales de pe stâncile exilului său, Sfântul Ioan Gură de Aur continuă și astăzi să predice că este de preferat moartea cinstită, decâ viața necinstită, adevărul decât minciuna, cură țirea morală decât noroiul suflat cu aur. El dă această probă tuturor generațiilor.

3.4. Actualitatea Sfântului Ioan Gură de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur, a fost și rămâne un mare om al Bisericii și al creștinismului. Ca diacon, preot și episcop, Sfântul Ioan a fost slujitor la altarul lui Hristos în Antiohia și Constantinopol. Cartea sa „ Despre preoție ”, e magna charta a adevăratei preoțimi creștine dintotdeauna și de pretutindeni. Prin acest tratat, Sfântul Ioan, contribuie la trezirea și întărirea conștiințe preoțești într-o măsură covârșitoare . viața sa însăși a fost un model de viață preoțească, în toate cele trei trepte prin care a trecut preoția sa.

Sfântul Ioan Hrisostom a fost una dintre cele mai proeminente figuri de păstori ai Bisericii creștine. El a trasat în paginile tratatului său „Despre preoție” calitățile care trebuie să împodobească un adevărat păstor sufletesc: vocație, sfințenie, evlavie, râvnă, dragoste de Hristos, și de oameni, tact în opera pastorală. Ca preot și episcop, el s-a dovedit plin de nemărginită grijă și dragoste pentru credincioși și pentru Biserică. Sfântul Ioan este de o actualitate continuă în Bisericile creștine, mai ales prin calitatea sa de predicator și prin marele număr de predici care ni s-au păstrat de la el. El este cel mai mare predicator al creștinismului patristic și unul dintre cei mai mari ai lumii creștine. Avea o adâncă și întinsă cultură clasică, instrumentul de mâna întâi pentru arta vorbirii, el primise o aleasă formație retorică la școala din Libanin. La aceasta se adaugă și o întinsă știință teologică, un temperament de foc, o inimă sensibilă și mai presus de toate un zel apostolic viu viforos, care nu l-a părăsit niciodată în lucrarea de desăvârșire și sfințire a omului. Predica hrisostomică are un profund caracter moral și pastoral. E o predică filocalică, prin excelență, de îmbunătățire și desăvârșire a oamenilor. El predica în mod obișnuit o dată pe săptămână, în post zilnic, totdeauna liber, pregătit , iar predicile sale aveau întinderi variate: de la 5 la 90 minute, uneori și mai mult, după caz și importanța temei.

Sfântul Ioan, este actual mai ales în concepția sa despre om. El este, în linii mari, unul dintre cei mai mari antropologi patristici, practic și realist. Nu-l interesează omul abstract ci omul trăitor în carne și oase, membru al societății, element viu și activ, în care, odată cu sânge pulsează roiul instinctelor, al frământărilor și năzuințelor.

Potrivit referatului biblic, omul a apărut cel de pe urmă pe scara viețuitoarelor. După ce Dumnezeu a făcut lumea, a creat pe om dându-i putere și stăpânire și învrednicindu-l de cea mai aleasă cinste între toate viețuitoarele. Prezentarea omului ca încoronare a creației, este o înaltă concepție umanistă, de aceea Sfântul Ioan acordă atât de multă cinste omului. Lucrarea sa de slujitor, păstor și predicator al Bisericii s-a desfășurat cu atâta râvnă, pricepere și cunoaștere a oamenilor, întrucât ea a lăsat urme neșterse în sufletele contemporanilor săi.

Preoția hrisostomică e una din cele mai înalte preoții di câte s-au realizat în istoria creștinismului. Dacă, preoția Sfântului Ioan s-a realizat la maximum, este pentru că el a iubit din tot sufletul pe om și pe Dumnezeu. Dragostea sa de om n-a cunoscut margini. El nu a pus condiții în dragostea sa, ci a ajutat pe toți, deopotrivă cu cuvântul și fapta. Omul hrisostomic nu se măsoară după criteriile omului păgân: rasă, avere, clasă socială, ci după capacitatea de a practica virtutea până la asemănarea cu Dumnezeu. Cea mai înaltă virtute a omului este milostenia. Omul trebuie apărat de dispreț, de suferință, și de moarte cu orice preț. Sfântul Ioan Gură de Aur, a fost unul dintre cei mai iubiți episcopi de câtre credincioșii săi. Critica pe care Sfântul Ioan a făcut-o oamenilor și societății timpului său a însemnat cea mai severă și răsunătoare dintre critici și a fost determinată de intolerabila stare morală și socială a epocii sclavagiste, era directă, realistă, usturătoare,. Arma acestei critici era dialectica, cu toate infinitele ei mijloace și nuanțe. Autorul nostru a spus net toate problemele sociale legate di timpul său: nedreapta distribuire a bunurilor economice, raportul claselor sociale, rolul și valoarea muncii, sensul și valoarea păcii. Soluțiile lui erau: combaterea exploatării omului de către om, egalitatea tuturor oamenilor, prețuirea muncii și a muncitorilor, militarea pentru o viață de obște și pentru pace, soluții actuale și în zilele noastre. Energia lui neînfrântă, curajul lui nezdruncinat, dragostea mistuitoare de oameni, viziunea lui clară în viitor, fac din el un exemplu nepieritor pentru noi. Gândirea sa realistă, stilul său armonios, talentul său captivant și viu, îl impun pentru totdeauna literaturii creștine și universale.

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE

BIBLIA sau Sfânta Scriptură. tipărită sub îndrumarea și purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe, cu aprobarea Sfântului Sinod. București: E.I.B.M.B.O.R, 1997

“Îndrumări Misionare”, București: E.I.B.M.B.O.R., 1986;

“Învățătură de Credință Creștină Ortodoxă”, Bucuresti: E.I.B.M.B.O.R., 1952;

Societatea Biblică Interconfesională din România București, 1982.

I.Scrieri ale Sfântului Ioan Gură de Aur

-Omilii la Facere I, Editura Institutul Bbiblic de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române 1987.

-Omilii la Facere II, Editura Institutul Biblic de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1989.

-Omilii la Matei, Editura Institutul Biblic de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1994.

-Mângâietoarele Sfântului Ioan Gură de Aur, Editura Rebrinul Român, Oradea, 1994.

Sfântul Ioan Gura de Aur și Cuvioasa Olimpiada Diaconița, Editura Deisis, Sibiu, 1997.

-Omiliile Epistole către Filipini, Editura Icon, 1998.

-Puțul și Împărăția de grâu, Editura Editura Buna Vestire, Bacău 1995.

-„Cuvântarea Sfântului Grigorie Teologul întru cinstea Marelui Antonosie, Arhiepiscopul Alexandriei” , Editura Anastasie, București 2000.

-„Despre preoție”, Editura Instistutul Biblic de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București.

-„Viața și operele Sfinților Părinți” (Partea a II-a)-Mânăștirea Neamțu 1934.

-„Cuvinte la proznice împărătești”, București 1942.

LITERATURĂ

A.Teologi

-Maica Mgdalena „Sfaturi pentru o educație ortodoxă a copiilor de azi” Editura Dieisis, Sibiu 2000.

-Jean-Claude Lorchet „Teologia bolii” Editura<<Oastea Domnului>> Sbiu, 1997.

-Preot Ioan C.Teșu „Teologia necazurilor” Editura Christiane, București 1998.

-Viața Sfântului Grigorie Teologul (de Nazianz) alcătuită de preotul Grigorie, Editura Herald, București

-I.G Coman „Geniul Sfântului Grigorie de Nazianz” , București 1937.

-Pr. Dumitru Belu „Despre iubire” , Timișoara 1945.

-Pr.Tudor Bodogoe „Biserica și probleme vremii”, Sibiu 1947.

Pr.Tudor Bodogoe- „Amarul Institutul Universitar”, Sibiu 1949.

„Gânduri în liniște” Râmnicu Vâlcea 1931, Profesor Pr. Ioan G. Coman.

„Două femei de elită din epoca de aur a patristicii: Gorgonia și Macrina”, București 1941.

Același, „Sfântul Grigorie de Nazianz despre impăratul Iulian” , București 1948.

George Aramă „Elemente de omiletică specială”,Bucuresti 1930.

Ioan Bianu „ Catalogul manuscriptelor românești” , Tomul I,Numerele 1-300, București 1907.

Pr.Prof Dr.Dumitru Călugăr „Sfinți și părinți ai Bisericii”, Sibiu 1936.

Pr.Prof Ioan G. Coman „ La demonstration dans le troite”<<Sur le Saint Sprit>> de Saint Basile Le Groud, în <<SP>>, vol IX, Part III, Berlin 1996.

Idem „Prinos, Studii în cinstea Patriarhului Nicodin”, București 1946.

Idem, „Patrologie, Manula pentru uzul studenților Institutelor Teologice”, București 1956.

Idem , „ Sfântul Vasile cel Mare.Închinare la 1600 de ani de la moartea sa”, București 1980.

Idem „Probleme de filozie și literatură patristică”, București 1944.

Idem „ Rolul Socil al milei creștine la Părinții Capodocieni”, Beius 1945.

Idem „Miracolul clasic”, Bcucurești 1940.

Prof. Nicolae Comșa „Manuscriselor românești din Biblioteca Centrală de la Blaj” Blaj 1944.

Nicolae Corneanu Mitropolitul Banatului „Les efforts de Saint Basile pour l’unite de l’Eglise”, Editura Mânăstirii Taize.

Gustav Bardy: „Eu lisout les Peres” La pensee et la vie chertieunes aux, premires siecles, Normelle edition le vue et augumentee, Paris (Blond et Gay) 1933.

Pierre Camelot „Les idee dee Clemet d’Alexandrie sur l’utilisation des Sciences et de la Litterature profane” dans Peches de Science Religiose, Fevier 1931.

-E.Fleury : „Saint Gregoire de Nazianz et sou temp” , Paris 1930.

-Anton I Adărnuțiu : „Literatura șifilosofie creștina”, Editura Fides 1997.

-Ep. Vicar Patr. Antonie Plămădeală : „Biserica slujitoare”, Bucuresti 1972.

-„Predică la Sfinții Trei Ierarhi”, Cernauți 1907

-A.J.Festugiere „La sointete”, Paris 1942.

-Lettre d’exil”, Spurces Cheretiennes 103, Paris 1964

Clement Alexandrinul „Pedagogul”, Izvoarele Ortodoxiei nr.3, Bucuresti, Editura Librăriei Teologice, 1939.

B.DICȚIONARE SI ENCICLOPEDII

„Dicționarul Limbii Române moderne”, Editura Academiei Populare Române, 1958.

STUDII SI LUCRĂRI

Gheorghe Aramă „Sfântul Vasile cel Mare în colindele religioase românești”, în ST 11/1959, 73-84.

Pr.Prof.St Alexe „Critica marei plăgi a cometei la Sfinții Părinți Capodocieni” în MMS, 36/1960, 433-44

Diac. Vasile Axinia „Dispoziții economice ale Sfântului Vasile cel Mare privind femeia creștină”, GB 38/1979, 725-737.

Pr.Dr.Mircea Basarab „Sfânta Scriptură și interpretarea ei în concepția Sfântului Vasile cel Mare” , MB 29/1979/286-300.

Arhim Gr. Băbuș „Regulele monahalele Sfântului Vasile cel Mare privitoare la cult și rugăciune” în GB 17/1958, 446-453.

Pr.Prof.Dumitru Belu „Activitatea omiletica a Sfântului Vasile cel Mare” MA 24/1974, 33-50.

Pr.Prof Ar. Teodor Bodogae „Din scrisorile sfântului Vasile cel Mare catre Sfântul Atanasie al Alexandriei”, MO 31/1979, 70-78.

Același „File dintr-o prietenie statornică :Sfântul Vasile cel MARE Și Sfântul Eusebiem episcopul de Samosata” MA 24/1979, 637-642.

Același „Studiile universitare ale Părinților Capodocieni ale Părinților Capodocieni” , ST 7/1955.

Pr. Olimp D.Căciulă: „ Sfântul Ioan Gură de Aur, o prestigiooasa autoritate morala” , MO 3-6/1980.

Pr.St Călinescu : „Dicurs pronunțat la 30 noembrie în Biserica Sf. Ecaterina” BOR 4/1878, 342- 343.

Pr.Prof Dr Dumitru Călugăr „Actualitatea ideilor pedagogice in unele din lucrările Sfinților Trei Ierarhi” MA 19(1974) 57-64.

Pr.Prof.Ioan G. Coman „Aspecte ale artei literare in operele Sfinților trei Ierarhi” ST 21 (1969) 164-178

Idem „Studiile universitare ale Părinților Cpodociei” ST 7/ 1955 531 554

Idem „Învățămintele ale Sfinților Trei Ierarhi pentru problemele actuale ale Bisericii” , BOR 90/1972, 121-126

Pr.Prof.C Corintescu „Sfinții Trei Ierarhi interpreți ai Sfinției Scripturi” ST 28/1976, 82-93

Ioan Cornoiu „Serbea Sfinților Trei Ierarhi, patroni seminariilor , la Seminarul Central” BOR 30/1907, 1297-1305.

Pr.Prof. Vasile Gheorghiu :” Predicările la Sfinții Trei Ierarhi” ținută în biserica seminarială din Cernăuți cu Hramul Sfinții Trei Ierarhi, în 30 ianuarie (12 februarie) 1907, Con 30/1911, 73 -79.

Arhim Benedict Shiuș „Soborul celor întru sfinți Părinților noștri a toată lumea mariloe Trei Ierarhi și in Pr.Tudor Bodogoeățători Vasile Cel Mare, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu siIoan Gură de Aur” MO 32/1980 , 69-70

Ioan Ianovici „Prolog ținut în Biserica seminarială la privegheare spre ziua sfinților Trei Ierarhi în anul 1887” Cab 6/1887, 171-175.

Ghe Lițiu „Sfinții Irarhi, mila creștină” MB 3/1953, 118-119.

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE

BIBLIA sau Sfânta Scriptură. tipărită sub îndrumarea și purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe, cu aprobarea Sfântului Sinod. București: E.I.B.M.B.O.R, 1997

“Îndrumări Misionare”, București: E.I.B.M.B.O.R., 1986;

“Învățătură de Credință Creștină Ortodoxă”, Bucuresti: E.I.B.M.B.O.R., 1952;

Societatea Biblică Interconfesională din România București, 1982.

I.Scrieri ale Sfântului Ioan Gură de Aur

-Omilii la Facere I, Editura Institutul Bbiblic de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române 1987.

-Omilii la Facere II, Editura Institutul Biblic de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1989.

-Omilii la Matei, Editura Institutul Biblic de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1994.

-Mângâietoarele Sfântului Ioan Gură de Aur, Editura Rebrinul Român, Oradea, 1994.

Sfântul Ioan Gura de Aur și Cuvioasa Olimpiada Diaconița, Editura Deisis, Sibiu, 1997.

-Omiliile Epistole către Filipini, Editura Icon, 1998.

-Puțul și Împărăția de grâu, Editura Editura Buna Vestire, Bacău 1995.

-„Cuvântarea Sfântului Grigorie Teologul întru cinstea Marelui Antonosie, Arhiepiscopul Alexandriei” , Editura Anastasie, București 2000.

-„Despre preoție”, Editura Instistutul Biblic de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București.

-„Viața și operele Sfinților Părinți” (Partea a II-a)-Mânăștirea Neamțu 1934.

-„Cuvinte la proznice împărătești”, București 1942.

LITERATURĂ

A.Teologi

-Maica Mgdalena „Sfaturi pentru o educație ortodoxă a copiilor de azi” Editura Dieisis, Sibiu 2000.

-Jean-Claude Lorchet „Teologia bolii” Editura<<Oastea Domnului>> Sbiu, 1997.

-Preot Ioan C.Teșu „Teologia necazurilor” Editura Christiane, București 1998.

-Viața Sfântului Grigorie Teologul (de Nazianz) alcătuită de preotul Grigorie, Editura Herald, București

-I.G Coman „Geniul Sfântului Grigorie de Nazianz” , București 1937.

-Pr. Dumitru Belu „Despre iubire” , Timișoara 1945.

-Pr.Tudor Bodogoe „Biserica și probleme vremii”, Sibiu 1947.

Pr.Tudor Bodogoe- „Amarul Institutul Universitar”, Sibiu 1949.

„Gânduri în liniște” Râmnicu Vâlcea 1931, Profesor Pr. Ioan G. Coman.

„Două femei de elită din epoca de aur a patristicii: Gorgonia și Macrina”, București 1941.

Același, „Sfântul Grigorie de Nazianz despre impăratul Iulian” , București 1948.

George Aramă „Elemente de omiletică specială”,Bucuresti 1930.

Ioan Bianu „ Catalogul manuscriptelor românești” , Tomul I,Numerele 1-300, București 1907.

Pr.Prof Dr.Dumitru Călugăr „Sfinți și părinți ai Bisericii”, Sibiu 1936.

Pr.Prof Ioan G. Coman „ La demonstration dans le troite”<<Sur le Saint Sprit>> de Saint Basile Le Groud, în <<SP>>, vol IX, Part III, Berlin 1996.

Idem „Prinos, Studii în cinstea Patriarhului Nicodin”, București 1946.

Idem, „Patrologie, Manula pentru uzul studenților Institutelor Teologice”, București 1956.

Idem , „ Sfântul Vasile cel Mare.Închinare la 1600 de ani de la moartea sa”, București 1980.

Idem „Probleme de filozie și literatură patristică”, București 1944.

Idem „ Rolul Socil al milei creștine la Părinții Capodocieni”, Beius 1945.

Idem „Miracolul clasic”, Bcucurești 1940.

Prof. Nicolae Comșa „Manuscriselor românești din Biblioteca Centrală de la Blaj” Blaj 1944.

Nicolae Corneanu Mitropolitul Banatului „Les efforts de Saint Basile pour l’unite de l’Eglise”, Editura Mânăstirii Taize.

Gustav Bardy: „Eu lisout les Peres” La pensee et la vie chertieunes aux, premires siecles, Normelle edition le vue et augumentee, Paris (Blond et Gay) 1933.

Pierre Camelot „Les idee dee Clemet d’Alexandrie sur l’utilisation des Sciences et de la Litterature profane” dans Peches de Science Religiose, Fevier 1931.

-E.Fleury : „Saint Gregoire de Nazianz et sou temp” , Paris 1930.

-Anton I Adărnuțiu : „Literatura șifilosofie creștina”, Editura Fides 1997.

-Ep. Vicar Patr. Antonie Plămădeală : „Biserica slujitoare”, Bucuresti 1972.

-„Predică la Sfinții Trei Ierarhi”, Cernauți 1907

-A.J.Festugiere „La sointete”, Paris 1942.

-Lettre d’exil”, Spurces Cheretiennes 103, Paris 1964

Clement Alexandrinul „Pedagogul”, Izvoarele Ortodoxiei nr.3, Bucuresti, Editura Librăriei Teologice, 1939.

B.DICȚIONARE SI ENCICLOPEDII

„Dicționarul Limbii Române moderne”, Editura Academiei Populare Române, 1958.

STUDII SI LUCRĂRI

Gheorghe Aramă „Sfântul Vasile cel Mare în colindele religioase românești”, în ST 11/1959, 73-84.

Pr.Prof.St Alexe „Critica marei plăgi a cometei la Sfinții Părinți Capodocieni” în MMS, 36/1960, 433-44

Diac. Vasile Axinia „Dispoziții economice ale Sfântului Vasile cel Mare privind femeia creștină”, GB 38/1979, 725-737.

Pr.Dr.Mircea Basarab „Sfânta Scriptură și interpretarea ei în concepția Sfântului Vasile cel Mare” , MB 29/1979/286-300.

Arhim Gr. Băbuș „Regulele monahalele Sfântului Vasile cel Mare privitoare la cult și rugăciune” în GB 17/1958, 446-453.

Pr.Prof.Dumitru Belu „Activitatea omiletica a Sfântului Vasile cel Mare” MA 24/1974, 33-50.

Pr.Prof Ar. Teodor Bodogae „Din scrisorile sfântului Vasile cel Mare catre Sfântul Atanasie al Alexandriei”, MO 31/1979, 70-78.

Același „File dintr-o prietenie statornică :Sfântul Vasile cel MARE Și Sfântul Eusebiem episcopul de Samosata” MA 24/1979, 637-642.

Același „Studiile universitare ale Părinților Capodocieni ale Părinților Capodocieni” , ST 7/1955.

Pr. Olimp D.Căciulă: „ Sfântul Ioan Gură de Aur, o prestigiooasa autoritate morala” , MO 3-6/1980.

Pr.St Călinescu : „Dicurs pronunțat la 30 noembrie în Biserica Sf. Ecaterina” BOR 4/1878, 342- 343.

Pr.Prof Dr Dumitru Călugăr „Actualitatea ideilor pedagogice in unele din lucrările Sfinților Trei Ierarhi” MA 19(1974) 57-64.

Pr.Prof.Ioan G. Coman „Aspecte ale artei literare in operele Sfinților trei Ierarhi” ST 21 (1969) 164-178

Idem „Studiile universitare ale Părinților Cpodociei” ST 7/ 1955 531 554

Idem „Învățămintele ale Sfinților Trei Ierarhi pentru problemele actuale ale Bisericii” , BOR 90/1972, 121-126

Pr.Prof.C Corintescu „Sfinții Trei Ierarhi interpreți ai Sfinției Scripturi” ST 28/1976, 82-93

Ioan Cornoiu „Serbea Sfinților Trei Ierarhi, patroni seminariilor , la Seminarul Central” BOR 30/1907, 1297-1305.

Pr.Prof. Vasile Gheorghiu :” Predicările la Sfinții Trei Ierarhi” ținută în biserica seminarială din Cernăuți cu Hramul Sfinții Trei Ierarhi, în 30 ianuarie (12 februarie) 1907, Con 30/1911, 73 -79.

Arhim Benedict Shiuș „Soborul celor întru sfinți Părinților noștri a toată lumea mariloe Trei Ierarhi și in Pr.Tudor Bodogoeățători Vasile Cel Mare, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu siIoan Gură de Aur” MO 32/1980 , 69-70

Ioan Ianovici „Prolog ținut în Biserica seminarială la privegheare spre ziua sfinților Trei Ierarhi în anul 1887” Cab 6/1887, 171-175.

Ghe Lițiu „Sfinții Irarhi, mila creștină” MB 3/1953, 118-119.