Psihoterapia Lucrare Neconventionala Si Exceptionala a Harului

Introducere

Văzută în lumina planului divin, răscumpărarea presupune câteva momente, mereu deschise spre plinătatea prezenței lui Hristos. Pentru acesta este necesară o înlăturare a păcatelor care îl separa pe om de Dumnezeu, și cu cât omul a păcătuit fără să se căiască pentru fapta sa, așa sa îndepărtat tot mai mult de Dumnezeu. Astfel dând posibilitatea îngerilor căzuți să poată stăpâni cosmosul terestru, robindu-l pe om, prin propria lui voință.

Răscumpărarea sau împăcarea omului cu Dumnezeu o face Hristos prin cele trei slujiri sau demnității ale sale: de prooroc, împărat și mai ales de arhiereu, care se aduce pe Sine „miel de jertfă”. Pentru ca omul prin om nu avea capacitatea să se izbăvească, să se răscumpere în fața morții, a păcatului. Taina Spovedaniei este cu siguranță un bun prilej pentru îndrumare duhovnicească, dar și un proces de auto-cunoaștere psihologică, în acel moment în care vorbești cu Hristos prin mijlocirea preotului, ai posibilitatea de a te auto-analiza, de a vedea foate bine în ce stare ești, ce anume mai ai de lucrat în comportamentul tău. Toate aceste le putem primi prin atenta îndrumare a părintelui duhovnicesc sau a unui bătrân care nu se identifică cu lucrarea duhovnicului.

”Pe tine, aceea ce ai născut pe Mântuitorul și Dumnezeul nostru, te rog, Fecioară, izbăvește-mă din nevoi, că la tine scăpând acum, îmi tind și sufletul și gândul meu”, sau în condacul ”Născătoare de Dumnezeu fecioară înainte, în timpul și după naștere”

De aceea noi în Sfânta Liturghie o numim pe Maica Domnului ”rai, ușă a împărăției, cer”. Nevoia omului de a ajunge în rai, de a ajunge la desăvârșire, astfel o avem pe Maica Domnului care stă la ușa împărăției rugându-L neîncetat pe Hristos pentru sufletele noatre. Cauta cu milostivire cu totul laudata, Nascatoare de Dumnezeu, spre necazul cel cumplit al trupului meu si vindeca durerea sufletului meu. Ceea ce esti rugatoare calda si zid nebiruit, izvor de mila si lumii scapare, cu dinadinsul strigam catre tine, Nascatoare de Dumnezeu, Stapana: Vino degrab, Maica Preacurata, si ne izbaveste pe noi din nevoi, ceea ce esti singura, grabnic folositoare.

”Ce cuvânt ar putea zugrăvi Maică a lui Dumnezeu Fecioară, frumusețea ta cu scânteieri dumnezeuiești?

Căci de ale Tale nu pot fi definite în idei și cuvinte, fiindcă toate întrec și mintea și cuvântul.”

În calitatea ei de Preacurată și preasfântă, Nascătoarea de Dumnezeu apare ca rugătoare și mijlocitoare între credincioși și Dumnezeu, care-i cer mângâiere pentru diverse patimi, sau neputințe.”te rog, Fecioară, risipește-mi tulburarea sufletului și viforul scârbelor mele, ca tu, mireasă dumnezeiescă, pe Hristos, începătorul liniștei ai născut, ceea ce ești de Dumnezeu, fericită”.în fața Născătoarei de Dumnezeu, credincioșii sunt cuprinși de un sentiment de uimire, de bucurie, cu aceeași emoție s-a apropia și Arhangelul Gavriil spunându-i ”Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine”(Lc 1, 28).

Prin harul ei subiectiv, personal, Maica Domnului este apărătoarea curăției feciorești și sufletești, rugătoare către Sfânta Treime, mijlocitoare spre mântuirea credincioșilor și miluitoarea celor deznădăjduiți. Credincioșii i se roagă: ”ceea ce ești izvorul milei, milostivirii învrednicește-ne pe noi, Născătoare de Dumnezeu”. Iubirea lui Hristos pentru umanitate se revarsă prin Maica Domnului, spunând: ”Arată iubirea Ta de oameni, Milostive, primește pe Născătoarea de Dumnezeu, ceea ce Te-a născut pe Tine, care se roagă pentru noi și mântuiește-ne pe noi Mântuitorul nostru”. Prin Născătoare de Dumnezeu s-a unit divinitatea cu umanitatea.

Taina creștinătății este taina posibilității a unirii deplină cu Dumnezeu, manifestată in dragostea Maicii Domnului, care s-a jertfit pentru unitatea neamurilor. Născătoarea de Dumnezeu a depășit temporalitatea și a intrat în eternitatea Împărăției, unde se roagă fierbinte pentru întreaga umanitate. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a adus dumnezeirea pe pământ, pentru a înălța umanitatea la dumnezeire, unde este posibilă umanitatea în pluralismul existențial personal. Maica Domnului, este maica iubirii, a împăcării.

Atunci când organismul se transformă în funcție de mediu, iar această transformare are ca efect un echilibru al schimburilor între mediu și el, favorabil conservării sale. Potrivit teoriei lui J. Piaget (1965) , cu viața psihică se petrece un fenomen asemănător, adaptarea. Așa cum organismul recurge la permanente schimburi cu mediul înconjurător, pentru a rămâne în acord cu acesta și pentru a menține echilibrul mediului său interior, tot așa sistemul psihic uman nu-și poate asigura unitatea internă și armonia cu exteriorul, decât dacă dovedește plasticitatea comportamentală: pe de o parte, o sincronizare cu cerințele mediului în limitele individuale, respectiv o modificare a comportamentului persoanei în funcție de exigențele mediului socio-cultural, a doua posibilitate este, o transformare a condițiilor mediului în funcție de scopurile și aspirațiile individuale ale persoanei. Astfel aceste două moduri de acțiune, interdependente, se combină fără încetare pentru a menține starea de echilibru la un nivel stabil.

De fiecare dată când participăm activ la viață, ne lovim de ambivalența mixtă a emoțiilor care contribuie la starea noastră mintală, o altă caracteristică a inteligenței emoționale este una care asociază aptitudinile fundamentale ale comportamentului vizibil în contexte sociale, îndemnând controlul impulsurilor, zelul și auto-motivația, empatia și abilitatea socială (Galeman, 1995). Este evident oarecum că emoțiile noaste sunt percepute și de cei cu care interaționăm, astfel că într-o oarecare măsură ajungem să-i influențăm într-un mod pozitiv sau negativ, asta depinde de starea noastră în momentul respectiv. Acest lucru se poate întâmpla chiar dacă nu empatizăm cu ei, noi să le înțelegem emoțiile, ei la rândul lor pe ale noastre dar fără empatizare, acest fenomen are un rol de auto-reglare în societate.

”love is the power, of power”(Dorsey, 1971) doar prin dragoste putem empatiza cu lumea care ne înconjoară, altfel am deveni individualiști și nu mai putem relaționa cu cei din jur, ar fi tare egoist din partea noastră să trăim în lume, dar înafara ei. Pe măsură ce ne adâncim în acest egocentrism, ne depărtăm de noi înșine, devenim străini față de umanitate. În această stare sinele nostru poate să fie afectat oarecum, după cum sinele ideal exercită influență asupra auto-portretului, subiectul se evaluează ca posedând atribute într-un grad mai scăzut, probabil pentru că și le dorește prea mult și astfel, din ceea ce vrea să aibă mult i se pare că are puțin.

Capitolul 1

Despre neamul omenesc

Omul creat de Dumnezeu

“Omul, întorcându-se spre el însuși, să observe ce este el față de tot ceea ce există, să se privească pe sine ca pe un rătăcit în acest canton marginaș al naturii, și din acest locșor al universului, în care a fost instalat, să învețe a judeca pământul, regatele, orașelele, și pe sine însuși la adevărata lui valoare.

Ce este un om în infinit?”

Natura pe pământ este formată din corpuri brute și din ființe viețuitoare. Corpurile brute sunt constituite din materie si energie, în mod intim unite. Astfel că materia dă noțiunea de cantitate, de masă a corpurilor iar energia este elementul activ al naturii neînsuflețite, astfel ea dă noțiunea de intensitate, însă nu posedă nici întindere nici masă.

Comform referatului biblic omul este creat de Dumnezeu, printr-un act special în partea lui referitoare la trup, astfel omul este ca ființa deosebit de natura, pe de altă parte este o ființă unitară compusă în același timp. Așadar în timp ce natura materială, la care ne vom referi inclusiv la cea vegetală și animală, au apărut prin veșnica purtare de grija a lui Dumnezeu, și anume prin cuvântul (In. 1,1) lui Dumenezeu, „să fie” și „a fost” ceea ce dorea Dumnezeu să existe.(Facere cap.1)

Crearea omului este ca urmare o intervenție directa a lui Dumnezeu, vedem așadar purtarea de grijă și dragostea pe care o manifestă pentru cununa creației (Fac. 1, 28) atât în ceea ce privește trupul, cât și ceea ce privește sufletul„atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, l-a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie”(Fac. 2,7). Dintr-un început se vede purtarea de grijă a lui Dumnezeu, față de creatura sa, omul fiind suprema creație, nu a fost creat doar prin puterea cuvântului, ci efectiv Dumnezeu l-a modelat pe om, lucrarea la care participă întreaga divinitate.

Asftel a zis Dumnezeu ” să facem om după chipul și asemanarea Noastră” (Fac. 1, 26). Ceea ce este remarcabil la acest text este relația Tată și Fiu, sau mai bine spus paternitatea pe care o subliniază Sfântu Apostol Pavel în Epistola către Coloseni:”Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura”(Col. 1, 15). Cu alte cuvinte vedem în om arhetipul lui Hristos, acest aspect include în sine o mare importanță, pentru că el face evidentă dimensiunea hristologică a atropologiei.

Aceasta modalitate de creație explică raportul și legătura în mod direct a omului cu materialul, dar și cu divinul. Cunoașterea umană este împinsă de propria ei natură spre atotștiință. În timp ce crearea din țărână, îl leagă pe om de materie, iar insuflarea divină îl duce pe om sa tindă spre îndumnezeire,după Sfântul Grigorie Palama „un mod de creație în virtutea căruia spiritul uman este intim legat de har”, aceasta din urmă reprezintă după părintele D. Stăniloaie „ființa noastră se arată și se menține ca chip a lui Dumnezeu prin relația vie, această relație fiind vie pentru că Dumnezeu l-a făcut pe om înrudit cu Sine, așadar l-a făcut capabil de o relație conștientă și liberă cu Sine, chiar prin insuflarea sufletului viu (I Cor 15, 45)”.

Păstrarea harului este în consecință păstrarea relației neîntrerupte cu Cel ce-l generează. Făcându-se astfel participant la natura divină, natura umană păstrează în ea esența dumnezeirii, și anume „chipul lui Dumnezeu” în om, iar prin permanentizarea acestei participări se îndreaptă spre atingerea „asemănării” cu Dumnezeu, așa cum se întâmplă și între persoanele umane „ o relație convergentă frecventă face doi sau mai mulți oamenii să semene între ei”, acest lucru este afirmat de Parintele Stăniloaie.

Atât omul, cât și cosmosul sunt produsul unui act de creație mai presus de natură și sunt menținuți în existența lui Dumnezeu printr-o acțiune de conservare. Cosmosul și omul constituie o revelație naturală a cunoașterii, asftel cosmosul este organizat în mod corespunzător capacității noastre de cunoaștere, omul ca și creatura a Lui Dumnezeu, este înzestrat în plus față de cosmos cu o rațiune capabilă de cunoaștere conștientă a raționalității cosmosului și a propriei sale naturii.

Așadar fiind singura ființă conștientă de sine, omul este totodată conștiința lumii și factorul de valorificare a raționalității și de prelucrare a ei în favoarea noastră. Astfel noi nu putem fi conștienți de noi dacă nu suntem conștienți de lume și de lucrurile din ea. În același timp suntem conectați la lume, și suntem învăluiți de cea mai cumplită tristețe când suntem lipsiți de sens, pentru că însăși ființa noastră este legată de un sens, doctrina noastră creștină ne învață că sensul suprem spre care tinde ființa noastră rațională, este „să fie în participarea eternă la infinitatea Persoanei supreme”, astfel ființa noastră socotește că-și va vedea împlinit sensul contemplând Treimea, însă nu mai este vorba de o contemplare intelectuală, care este depășită de gnoză.

Pentru cunoasterea lui Dumnezeu, în chip real și tainic trebuie să depășească partea rațională, care prin contemplarea lucrurilor este limitată din punct de vedere rațional, este necesară o trăire care să alimenteze aceea parte contemplativă a ființei noastre, experimentarea și trăirea „Cuvântului”( Ioan 1,1) Lui Dumnezeu, poate să ne ducă pe culmile desăvârșirii.

În Biserica și teologia ortodoxă Evanghelia este mai întai vestirea plină de bucurie a mântuirii păcătoșilor, prin persoana Lui Hristos. Sfântul Apostol Petru oarecum se mândrește că nu le-a trasmis ascultătorilor săi cuvinte, nu i-a învățat vorbe, ci puterea și venirea lui Hristos, care Ne cheamă să mergem, să tindem spre El, prin puterea cuvântului care este Hristos, “Eu sunt calea, adevărul și viața” (Ioan 14,6).

Acum adevărul nu este ceva rationalizat, în Evanghelie este realitatea divină, în Persoana divino-umană a lui Hristos, unde însuși Hristos ne cheamă“ Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu…; beți, dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu” (Mt. 26, 26-28). De aceea spune și Apostolul Pavel “și eu nu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine”(Gal. 2,20), întrand în comuniunea liturgică a jertfei nesângeroase, ne împărtășim cu Hristos, moment în care transcendent prin Hristos, putem fi numiți fiii ai Lui Dumnezeu.

Dumnezeu, care este duh nevăzut, dar iubirea supremă, din iubire pentru omul pe care l-a creat în decursul istoriei omenirii, s-a descoperit spre Sine, în mod treptat. Sfântul Grigorie Teologul ne istorisește cum Dumnezeu ca un bun Părinte, cel mai mare pedagog al omenirii și cel mai iscusit medic al omului, l-a scos pe om treptat din întunericul rătăcirilor, spre a-l aduce la cunoașterea luminii celei adevărate, la însăși cunoașterea lui Dumnezeu. Cele două Testamente, înfățișate de Sfânta Scriptură, sunt cele două mari cutremurări ale lumii și ale universului, prima, trecerea de la idololatria păgână la legea Vechiului Testament și a doua, trecerea de la legea Vechiului Testament la Evanghelie, – la Noul Testament.

Cutremurarea lumii și a omului în descoperirea divină s-a făcut după principiile fundamentale ale pedagogiei divine, ale respectării liberei voințe a omului, prin convingerea sa și prin bunătatea și blândețea lui Dumnezeu. Căci omul nu este o plantă ce poate crește forțat, iar ceea ce pornește din libera voință este mai temeinic și mai trainic .

Din punct de vedere structural, așa cum medicina somatică distinge existența în unitatea trupului diferitelor aparate (circulator, respirator, reproducător ect.) tot astfel Sfinți Părinții disting în componența sufletului trei puteri avand fiecare funcții și caracteristici specifice după cum urmează

Puterea vegetativă (vitală) specifică tuturor ființelor ) plante, animale, oameni).

Puterea animală (comună oamenilor și animalelor) care au în componență două elemente:

Înflăcărarea (thumos) sau iritarea:

Agresivitate,

Violență,

Senzualul (epithumetikon):

Poftă,

Afectivitate,

Înclinații,

Imaginație,

Puterea de judecată sau discernământul (specific omului):

Nous-ul ( principiul tuturor functiilor inteligenței):

Inteligența intuitivă ,

Facultatea comparației (theoria),

Sursa oricărei cunoașteri,

Rațiunea (logos):

Gândirea (ennoia),

Reflecția (diannoia),

Judecata (krisis),

Discernământul (diakrisis), limbaj

Demersul interior (endiatheos logos)

memorie

Boala ca urmare a păcatului

Nu există om care, în decursul vieții sale să nu fi avut vreo boală, sau să nu aibă de-a face cu vreo suferință, aceasta se trage după sfinți părinții: „păcatul și suferința a adus-o pe lume cel dintâi om, care a fost pricinuită de libertatea lui de a alege”, prin această faptă a sa omul s-a depărtat de Dumnezeu, nesocotindu-I și nerespectându-I porunca cea dintâi „din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit”(Fac. 2, 17).

Iar după ce a gustat Adam din acel „fruct” chiar dacă nu a simțit vreo plăcere sau vreo aromă mai deosebită, față de celelalte fructe cu care s-a hrănit până în acel moment „din toți pomii din rai poți să mănânci”(Fac 2, 16) este primul argument prin care știm că Adam în starea paradiseacă se hrănea cu rodul pomilor. Având în vedere că el până la căderea în păcat (neascultare) el se hrănea și din „pomul vieții” o prefigurare a lui Hristos, din care ei se hrăneau haric. Adam până la căderea în păcat vorbea cu Dumnezeu „față către față”, se vedea slava Lui Dumnezeu, aceasta, până în ziua în care femeia, având partea imaginativă mai dezvoltată, fiind mai sensibilă și mai atrasă de senzualitate și de frumos, s-a lăsat ispitită de șarpe.

Această ispitire a fost după voia Lui Dumnezeu, lăsându-i omului libertatea de a alege “binecuvântarea sau blestemul”(Deut. 30, 1), omul fiind atras spre material a căzut în păcat. Învățătura Sfinților Părinții despre rău, este ca „răul este lipsa binelui”. Astfel prin îndepărtarea omului de Dumnezeu prin păcat, trece de la starea naturală de sănătate și de armonie, la o stare contrară naturii, într-o stare în care buna rănduială a facultăților omenești este distrusă, adică dându-se după cele trecătoare și vătămătoare sufletului, ajugându-se la haos și dezordine în lume.

În cele ce urmează vom înceraca să expunem câteva noțiuni legate de păcat. Am văzut că el constituie în genere o negare, o încalcare voită a ordinii divine sau după cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul păcatul reprezintă „ întrebuințarea greșită a ideilor căreia îi urmează reaua întrebuințare a lucrurilor”, Sfântul Ioan Scărarul spune: „răutatea nu este în ea însăși nimic, căci nu este nici o ființă oarecare și nu are nici ipostas”.Generalizat el ia forna patimii, cuvânt care etimologic provine din verbul „pascho” (a suferi) și se traduce prin suferință, boală lăuntrică.

Așadar numele de patimă apare în scrierile teologice ceea ce în psihopatologia laică se numește tulburare psihică. Ea constă în pervertirea puterilor sufletului: „dacă în starea paradisiacă omul mânca pentru a trăi, iar după căderea în păcat. Omul trăiește ca să mănânce”, ceea ce era odată normal a devenit anormal, acum, ceea ce ara cândva anormal acum este normal. Slujirea pentru plăcerea trupului, cu nesaț l-a depărtat pe om de Dumnezeu.

După cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul „răul nu se contemplă ca stând în legatură cu ființa făpturilor, ci în legătură cu mișcarea lor greșită și nerațională”. De aceea patimile sufletești se extind și asupra trupului devenind patimi trupești ele putând constitui începutul poftelor și tulburărilor psihice așa cum arată același Sfânt Părinte „ia aminte la tine, de nu cumva răutatea care te desparte de fratele tău nu se afla în fratele, ci în tine. Și grăbește-te de te împacă cu el, ca nu cumva să cazi din porunca dragostei”.

Din această răutate, dușmănie inițială se întâmplă ca boala să fie generată de patimi. Spre exemplu bulimia, alcoolismul sunt expresii ale patimii lăcomiei sau un raport invers, frica sau anxientatea pot fi expresii ale unei boli somatice.

Această ipoteză are și reversul ei concretizat în aceea că sănătatea sufletului influențează și sănătatea trupului „curățați vasul pe dinăuntru și va fi curat și cel dinafară”, același îndemn îl primim și de la Jean-Claude Larche „ când sufletul participă la pacea divină și la ordinea harului, el comunică această ordine și funcțiilor trupului”.

Ceea ce deosebește patima de nebunie ca atribuție este elementul volitiv după cum afirmă Paulescu N. C. „patima și nebunia sunt două lucruri cu totul deosebite. Un caracter diferențial între cele două stări e faptul ca deseori voința, deși deseori învinsă, are totuși o acțiune ostilă indiscutabilă asupra patimilor pe care poate ajunge să o înfrâneze, pe când ea este în conivență cu ideile delirante ale nebuniei. De aici rezultă următoarea consecință practică: pătimașul este responsabil de faptele lui, pe când cel nebun nu este responsabil”.

Aceasă responsabilitate face necesară însușirea nu doar a unor metode, tehnici de prevenire sau de tratare a bolilor, ci a unor principii metafizice, a unei eticii cu alte cuvinte, ceea ce poate genera starea de sănătate.

În ceea ce privește raportul dintre trup și suflet, punctăm următoarele: natura umană deși este dihotomă, este o natură unitară, trupul și sufletul fiind component al unei singure persoane. Deși natura materială a trupului (soma) e diferită de natura spirituală a sufletului (psychè), unitatea lor este indisolubilă. În virtutea acestei unități, persoana în integralitatea sa este chipul Lui Dumnezeu, după cum și asemănarea are în vedere aceeași unitate psiho-fizică.

Însă această unitate nu exclude diversitatea ce se remarcă la nivelul scopurilor pentru care au fost create cele două componente. În timp ce trupul a fost creat pentru a fi locaș sufletului, sufletul a fost creat pentru a fi locaș harului Lui Dumnezeu. În baza unirii harice, trupul în viziunea Sfântului Apostol Pavel este definit „ Templu al duhului Sfânt”.

Pentru a înțelege conotațiile misticii răsăritene asupra conceptului de boală utilizat îndeosebi în medicina somatică sau cel de tulburare psihică folosit în psihiatrie, începem cu afirmația Sfântului Ioan Damaschin care spune :”precum sunt sănătatea și boala față de trup așa sunt virtutea și păcatul față de suflet, știința și neștiința față de minteși cea a Părintelui Ilarion Felea „ după cum microbii bolilor otrăvesc trupul, la fel și microbii păcatelor otrăvesc sufletul omului și după cum trupul nu se poate împăca cu boala, la fel sufletul nu se poate împăca în nici un fel cu otrava păcatului”.

După cum afirmă și Paulescu: „actele vitale ale fiecărei ființe formează o grupare armonioasă, în care totul concordă și nimic nu se contrazice”, astfel putem întelege că prin dinamismul nostru, orice element exterior nouă, materializat prin fapte poate fi pe deoparte benefic sau vătămător, putem să ne gandim astfel la „foc” care într-o măsură ne încălzește trupul, pregătim hrana. Dar în același timp poate să fie dăunător trupului, printr-o rea întrebuințare a sa.

Potrivit Părinților răsăriteni omul prin aceste stării dinamice în care trăiește, în conformitate cu natura sa își împlinește menirea sa, atunci când în mod liber, voit, conștient el (omul) își pune toate facultățile și tendințele să lucreze potrivit scopului său firesc. De aici decurg toate facultățile mentale spre vindecarea lui, trăind în Hristos.

Acest fapt poate fi împlit prin cuvintele Apostolului „M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine. Și viața de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul Lui Dumnezeu, Care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine”(Gal. 2, 20). Așadar acesta este modelul de viața spre care trebuie să tindem.

Astfel dorința rătăcită a omului îl face să trăiască într-o lume pe dos, în care valorile sunt răsturnate, în care lucrurile și-au pierdut ordinea și adevăratele lor proporții, „pofta se face mai bine iubită decât Cauza și Ființa ceea unică și singura vrednică de dorit”, omul ajunge să respingă cele vrednice și folositoare atât trupului cât și sufletului și se avântă spre cele nevrednice, trăind într-un mod cu totul, și cu totul haotic.

Etiologia bolii

Am afirmat anterior câteva din trăsăturile ce definesc natura sufletului, prima fiind spiritualitatea înțeleasă ca tendință firească a omului spre comuniunea cu Dumnezeu. A doua stare este nemurirea la care se ajunge datorită participării infinite la natura divină. Cea de-a treia caracteristică a sufletului este libertatea, dintre toate ființele vii omul este înzestrat cu libertatea deplină, însă fiind „chip”(Fac. 1, 27) a Lui Dumnezeu, el are capacitatea atât fizică cât si psihică să ajungă la „asemănarea” cu Dumnezeu, aceasta doar prin dezvoltarea virtuțiilor.

Aceasta implică efortul uman sau întărirea voinței de a face binele, voința la rândul ei pentru a se desăvârși trebuie raportată la un scop. Conform referatului biblic acest scop, poruncă este aceea de a „stăpâni pământul”(Fac. 1, 28), de a domina natura. Este evident ca iar omului i s-a dat libertatea de a alege în a se folosi de natura, de lumea înconjurătoare pentru a tinde spre dumnezeire sau opusul binelui, de a ajunge sa trăiască în natura ca și rob, nici decum ca un stăpân, mă refer la rob citându-l pe Înalt Prea Sfințilul Andrei care în cuvântările sale spune „ omul nu mai mănâncă să trăiască, ci trăiește ca să mănânce”.

Așdar omul, după căderea în păcat a tras după sine o serie de consecințe, care sunt vizibile și astăzi.

Păcatul originar

Actul zidiri omului are o valoare cosmică, dar descoperă în același timp o nouă fază în viața lumii, astfel după scrierile patristice în acest sens lumea, fiind „microcosmos”, iar omul este numit „macrocosmos” întrucât omul cuprinde în sine lumea, fiind singurul care în virtutea puterii de judecată ce îi aparține în exclusivitate, conștientizează raționalitatea creației, el însuși fiind creator de sensuri.

Omul având în constituție materia, spun asta pentru ca a fost luat din țărână, astfel omul este mereu legat de materie sau de de pământ. În același timp din cauza sufletului său, care este suflarea lui Dumnezeu Însuși, el este legat de lumea invizibilă, spirituală și privește spre ceruri, având astfel capacitatea de a atinge starea ingerilor. În timp ce trupul său care este doar un intrument prin care se manifestă rațiunea și judecata, el domină lumea vizibilă și are posibilitatea de a o pune sub control prin autoritatea sa.

În timp ce existența individuală se raportează la ea însăși, existența sistemică se raportează la legi stabile ce asigură funcționalitatea părților și prin aceasta ordinea întregului sistem. La aceasta contribuie energia ordonanțatoare a sistemului identificată cu energia generațională de natură divină. De aceea demnitatea și excelența omului nu se datorează doar sufletului, ci și trupului, deoarece amândouă sunt create de Dumnezeu.

Esența trupului este compusă și materială potrivit originii sale, în timp ce esența sufletului este simplă, spirituală, de neînțeles, invizibilă și se manifestă prin acțiunile trupului. Sufletul din cauza originii sale are afinității cu Dumnezeu. De aceea trupul ca să savârsească o faptă, are nevoie de timp, de ajutători și de alte prilejuri. Mintea în schimb dă naștere de gânduri într-o clipă și le săvârșește fără efort, din această cauză dacă pot spune așa ele prind foarte repede rădăcini în sufletul nostru.

Astfel „păcatul originar” reprezintă ca semnificație ruperea ordinii sistemice dintre Dumnezeu și om, datorită nerespectării, neascultării poruncilor divine. Această dezordine în relația cu Dumnezeu, a avut repercusiuni atât asupra naturii umane cât și asupra naturii materiale. Astfel tendința spre Dumnezeu se transformă în tendință spre materie, inteligența își pierde capacitatea de cunoaștere deplină, parte din capacitatea de semnificare ajungând la sesizarea absurdului și non-sensului acestei lumii de care suntem tot mai mult atrași. Înclinația spre bine, spre conservarea ființei noastre se îndreaptă spre rău, aceasta se întâmplă în ciuda conștientizării acestui rău, astfel Apostolul Pavel ne arată foarte clar ca facem tot ceea ce nu dorim să facem, „căci nu binele pe care-l voiesc îl săvârșesc, ci răul pe care nu-l voiesc îl săvârșesc”(Rom. 7, 9) chiar dacă avem după mustrări de conștiință.

Iubirea de Dumnezeu s-a transformat în iubire de sine, prima dată ne gândim la noi, din egoism pe urmă îl vedem pe aproapele pe care din invidie vrem să-l îndepărtăm de noi, iar pe Dumnezeu îl căutăm când „a ajuns cuțitul la rană” și suntem înconjurați din toate părțile, iar ca să putem ajunge la liman, îl căutăm pe Dumnezeu(Mt. 11, 28-30). Reducerea puterilor sufletului până la moartea sufletească coincide cu slăbirea puterilor trupului prin cunoașterea efectelor, suferințelor, bolilor și chiar a morții fizice.

Așadar nu aspectul moral, legalist, extern, ci aceste modificări de natură ontologică stau la baza predispoziției umane spre boală.

De o importanță majoră este faptul că modificarea ontologiei umane s-a extins aupra întregii umanități. Putem vorbi prin urmare de ereditatea firii căzute a omului, după cuvântul Apostolului „ prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoși mulții”(Rom. 5, 12).

În fiecare dintre noi se reflectă Dumnezeu și lumea. Fiecare este eu și noi suntem toți și unul. Purtăm în noi și pe ceilalți și suntem în și suntem în același timp noi înșine. Orice persoana este și un tot, o sumă de valori, învățături, experiențe, dar și un original, un eu însumi

Restaurarea în Hristos

În timp ce ipoteza de mai sus explică posibilitatea apariției bolilor, posibilitatea vindecarii are la baza concepția despre întrupare, pătimire, moarte, înviere și înălțare la cer a Mântuitorului Iisus Hristos prin „ascultarea căruia se vor face drepți cei mulți”(Rom. 5, 19). După cum familia sau grupul poate lua în atribuția sa vindecarea bolnavului, tot astfel „sfinți iau asupra lor boala grupului, iar Hristos a luat asupra sa intreaga boală a omenirii”.

Văzută în lumina planului divin, răscumpărarea presupune câteva momente, mereu deschise spre plinătatea prezenței lui Hristos. Pentru acesta este necesară o înlăturare a păcatelor care îl separa pe om de Dumnezeu, și cu cât omul a păcătuit fără să se căiască pentru fapta sa, așa s-a îndepărtat tot mai mult de Dumnezeu. Astfel dând posibilitatea îngerilor căzuți să poată stăpâni cosmosul terestru, robindul pe om, prin propria lui voință.

Răscumpărarea sau împăcarea omului cu Dumnezeu o face Hristos prin cele trei slujiri sau demnități ale sale: de proroc, împărat și mai ales de arhiereu, care se aduce pe Sine „miel de jertfă”. Pentru ca omul prin om nu avea capacitatea să se izbăvească, să se răscumpere in fața morții, a păcatului.

Astfel Hristos prin moartea Sa, a biruit moartea, prin jertfa Sa restaurează atât natura umană cât și cea materiala „El le recapitulează pe toate în Sine, demonstrând că întreaga creație e una, ca și cum ea ar fi în felul ei un om, a cărui alcătuire este încheiată prin adunarea membrelor sale laolaltă”, restaurând astfel dimensinea arhetipala a lumii.

Despre originea tulburărilor psihice s-au emis mai multe teorii, dintre care cel mai apropiate de perspectiva ortodoxă sunt părerile reprezentanșilor psihologiei experențiale și anume: Jung, Baruk, Frankl, Daim, Caruso; Care „recunosc dimensiunea spirituală a omului ca fiind constitutivă naturii și destinului […] afirmă faptul că bolile mintale nu pot fi ințelese decât în legătură cu acestea și în acest cadru”.

Spre exemplu Adler consideră că una din cauzele psihopatologiei este voința de putere și dorința de compensație, Wilfred Daim stabilește ca primă cauză a acesteia „falsele simțuri ale absolutului”. Această ultimă concepție este specifică și spațiului teologic. Apostilul Pavel ne dă un exemplu concludent în această privință „zicând că sunt înțelepți au ajuns nebuni pentru că au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios întru asemănarea chipului omului celui stricăcios și al păsărilor și al celor cu patru picioare și al târâtoarelor. Ca unii ce au schimbat adevărul despre Dumnezeu în minciună și s-au închinat și slujit făpturii în locul Făcătorului” (Rom. 1, 22 – 25). Cu toate acestea omul in starea de întuneric(Mt. 6, 23) în care se afla îl căuta pe Dumnezeu.

Dumnezeu, care este duh nevăzut, dar iubirea supremă, din iubire pentru omul pe care l-a creat în decursul istoriei omenirii, s-a descoperit pe Sine, în mod treptat. Sfântul Grigorie Teologul ne istorisește cum Dumnezeu ca un bun Părinte, cel mai mare pedagog al omenirii și cel mai iscusit medic al omului, l-a scos pe om treptat din întunericul rătăcirilor, spre a-l aduce la cunoașterea luminii celei adevărate, la însăși cunoașterea lui Dumnezeu. Cele două Testamente, înfățișate de Sfânta Scriptură, sunt cele două mari cutremurări ale lumii si ale universului, prima, trecerea de la idololatria păgână la legea Vechiului Testament și a doua, trecerea de la legea Vechiului Testament la Evanghelie, la Noul Testament.

Cutremurarea lumii și a omului în descoperirea divină s-a făcut după principiile fundamentale ale pedagogiei divine, ale respectării liberei voințe a omului, prin convingerea sa și prin bunătatea și blândețea lui Dumnezeu. Căci omul nu este o plantă ce poate crește forțat, iar ceea ce pornește din libera voință este mai temeinic și mai trainic .

Această eroare în ordinea logică constituie păcatul, alături de răul din ordinea morală și urâtul din ordinea estetică, toate aceste simțuri sensibile se transmit sufletului. Pentru a întelege mai bine noțiunea de rău Sfântul Maxim Mărturisitorul ne dă o definiție concludentă în această privință:

„Răul nici nu era, nici nu va fi ceea ce subzistă prin firea proprie. Căci nu are nici un fel de ființă sau fire, sau ipostas, sau putere sau vreo lucrare în cele ce sunt. Nu este nici calitate, nici cantitate, nici relație, nici loc, nici timp, nici poziție nici acțiune, nici patimă contemplată în chip natural în vreo existență și în nici una din acestea nu subsistă prin vreo înrudire naturală. Astfel răul este abaterea lucrării puterii (facultăților) sădite în fire de scopul lor și altceva nimic. Sau, răul este mișcarea nesocotită a puterilor naturale spre altceva decât spre scopul lor în urma unei judecăți greșite. Iar scop numesc cauza celor ce sunt, după care se doresc în chip firesc toate.

Pentru a vedea o anumită diferență dintre bine și rău, am văzut cum vede Sfântul Maxim în ansamblu o perspectivă asupra răului, ca să vedem acum pozitivismul, cel care ne întărește și ne îndeamnă spre o viață virtuoasă este faptul că:Dumnezeu există și din cauza făcătoare și susținătoare a tuturor, ne învață legea naturală: „cea dintâi privind cele văzute și bine organizate și minunate și ca să zic așa, mișcate și purtate în chip nemișcat; cea dea doua, deducând din cele văzute și bine orânduite de Dumnezeu, Care dă ființă și le susține pe toate .

Sfântul Grigorie remarcă, pe drept cuvânt ca raționalitatea lumii fără o persoană care să o fi gândit ca rațională este inexplicabilă. Întrucât aceasta raționalitate n-ar urmări în acest caz nici un scop, ar fi fost efectiv lipsită de sens sau de raționalitate. Așadar scopul nostru să intrăm în comuniune cu Hristos spun aceasta pentru că „ sufletul omenesc are o sete infinită, ochiul a fost creat pentru lumină, urechea pentru sunete, orice lucru pentru ținta lui, iar dorinșa omului este de a se mișca spre Hristos”.

Astfel păcatul constă în abaterea de la acest scop și el constituie o cădere într-o existență supranaturală, iar acest fapt este exprimat și de scriitorii patristici: Sfântul Antonie cel Mare „nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după alegerea cu voia”; Sfântul Maxim Mărturisitorul „păcatul este mișcarea împotriva firii”. Așadar păcatul sau boala este o energie pervertită a binelui, folosită din egoism în scop personal, ea având în acest fel posibilitatea de a deveni o patimă.

Concluzionâm așadar ca la baza tulburăriloe psihice nu se afla credința religioasă așa cum credea Freud, ci la baza lor este tocmai dezordinea, spirituală, absența valorilor și incapacitatea de a discerne pentru a face o alegere decisivăastfel păcatul ne întunecă partea cognitivă până ajungem să nu mai fim noi, stăpâni pe noi.

Potrivit tradiției patristice, există o cunoaștere a lui Dumnezeu rațională sau catafatică și una apofatică sau experimentală. Cea din urmă este superioară celei dintâi, completându-o cu alte cuvinte pe aceasta. Prin cunoașterea rațională îl putem cunoaște pe Dumnezeu numai în calitate de cauză creatoare și susținătoare a lumii, pe când prin cunoașterea apofatică, prezența tainică a lui Dumnezeu, experiată prin ea, depășește putința de definire prin cuvinte.

Prezența tainică a lui Dumnezeu, poate apărea cunoașterii apofatice experimentale în momentul în care se produce, fie prin lume, fie direct, noi fiind conștienți de acest fenomen. “Cunoașterea afirmativ-rațională e legată însă totdeuna de lume”. Simțind prezența divină deși suntem în lume, suntem detașați de ea. Chiar stând în lume, cineva poate contempla pe Dumnezeu ca fiind Cel ce cu totul deosebit de lume, fie că apare în lume fie că este aparte din lume. Părinții ne învață că dacă vrem să-L cunoaștem pe Dumnezeu, trebuie să ne detasăm de lume, nu neapărat să fugim de ea.

Situațiile dificile, în cazul nostru tulburările psihice sau somatice ca expresie a celor dintâi, sensibilizează ființa umană, deschid sufletul spre dialogul bidimensional cu Dumnezeu și cu oamenii. Prin urmare aceste tulburări pot avea o valoare revelatorie, această concepție fiind întâlnită atât în cadrul teologic cât și înafara lui. Argumenetele teologice în favoarea acestei afirmații se împart în biblice și patristice.

Dintre cele biblice amintim: „această boala nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu”(In.14, 4) sau tot din Evanghelia după Ioan avem vindecarea orbului din naștere „ ucenicii l-au întrebat zicând. Învățătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinți lui. Iisus a răspuns: nici el n-a păcătuit, nici părinți lui, ci ca să se arate lucrările lui Dumnezeu”(In. 9, 2 – 4). Iar ca și argumente patristice amintim: Sfântul Grigorie Teologul spune:”să nu admirăm orice fel de sănătate, nici să nu detestăm orice fel de boală” iar acestea tocmai pentru că cea de-a doua poate constitui o privare pedagogică în scopul prevenirii sau trădării devianțelor comportamentale, afirmație întărită de Sfântul Simeon Metafrastul „toate aceste încercări ți s-au întâmplat din dreapta judeacată și poruncă a iubitorului de oameni Dumnezeu, pentru ca te-ai arătat nerecunoscător față de El”; Sfântul Nicodim Aghioritul spune „ Dumnezeu folosește mijloce de constrângere și smerire atunci când omul începe a se încrede în sine. Atunci îl aduce la cunoașterea de Sine. Uneori îngăduie ca omul să cadă în erori, mai mari sau mai mici, în proporție cu aprecierea ce o are despre sine, mai mare sau mai mică”.

Din teoriile extra-teologice amintim pe Thomas Mann, cu „teoria maladiei creatoare” cum a fost spre exemplu cazul lui Dostoieski sau pe Nietzche, ce considera boala cale spre cunoaștere. Prin chin și suferință ajungem la adevărata desăvârșire, asta este oarecum menirea omului, când suferă, când este prins în „cușcă”, când se vede neputincios în fața bolii și a necazului, îl caută cu adevărat din străfundul sufletului pe Dumnezeu. Strigând cu glas înalt „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”(Mt. 27, 46)

Poate că din subconștient primim răspuns:”Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine”(Ap. 3, 20).După clasificarea pe care Iamandescu I.B. o face în „Psihologie Medicală” putem distinge următoarele:

Atitudinea de rea folosire a bolii (anxietate).

Atitudinea persecutorie.

Atitudinea problematizantă.

Atitudinea de refugiu în boală.

Atitudinea combativă.

Atitudinea de valoare superioară a situației de bolnav.

Aceasta din urmă ar duce la întărirea voinței, la posibilitatea concentrării atenției spre scopuri pozitive, auto-disciplină, la pace sufletească. De aceea este necesară o analiză a ego-ului, a plusurilor și minusurilor personale, în vederea descoperirii noastre. Cu cât căutăm în adâncul sufletului, cu atât îl găsim pe Hristos, cu cât îl găsim pe Hristos în noi cu atât ne cunoaștem pe noi, ca fii ai Lui Dumnezeu.

Capitolul 2

Maica Domnului, bucuria noastră

Învățătura despre Maica Domnului, pe care o cunoaștem și o avem acum în Biserica noastră nu a fost rezultatul unei simple constatări a faptului împlinit, ci rezultatul unei lupte cumplite pentru demonstrarea adevărului revelat în fața celor care negau învățăturile de credință ale Bisericii.Chiar dacă Părinții Bisericii au mărturisit în scrierile lor adevărul revelat totuși unii au încercat o răsturnare a situației prin atitudinea sfidătoare față de autoritatea Bisericii. Unul dintre episoadele legate de învățătura Bisericii despre Maica Domnului a fost Sinodul de la Efes unde Sfinții Părinți în frunte cu Chiril al Alexandriei a combătut erezia lui Nestorie, cel care nega faptul că Fecioara Maria a născut pe Fiul lui Dumnezeu.

Această atitudine a lui Nestorie bazată pe argumete puerile a fost legată permanent de raportarea la Persoana lui Hristos. Neînțelegerea relației dintre cele două firi în Persoana lui Hristos și a confuziei între fire și persoană a reprezentat motivul pentru s-a adus în discuție valoarea și măreția care-i trebuie aduse Fecioarei Maria. În cele ce urmează voi analiza, pe scurt, sinodul de la Efes, oglindind, pe cât se poate adevărul despre atitudinea față de ”teotokos” (Născătoare de Dumnezeu) a Maicii Domnului și felul în care Părinții Bisericii au știut să combată erezia lui Nestorie.

Creștinismul numai cu Hristos, fără Maica Domnului, este în ființa sa o altă religie decât Ortodoxia, iar protestantismul s-a separat de Biserică nu prin învățăturile sale greșite și prin amputările sale arbitrare, ci mai cu seamă și în chip esențial prin lipsa unui sentiment față de Maica Domnului. Ce sentiment poate să fie mai puternic decât cel de iubire, o iubire pe care o manifești față de mama, dar cât respect sau ce fel de închinăciune (Lc 1,29) putem să-i atribuim celei ce L-a Născut pe Hristos.

„Complexa figură a lui Chiril a stat în spatele fiecărei etape din conflictul hristologic din secolul respectiv și următorul”. Tot el, printr-o genială „intuiție” a fost cel care a arătat că Hristos, „Cuvântul este singurul subiect dinamic al celor două firi, divină și umană” ceea ce a dus la un conflict cu reprezentanții școlii Antiohiene care aveau o altă viziune în această privință. În ceea ce privește conflictul cu Nestorie, el a început atunci când acesta din urmă a început să exprime public erezia cu o lipsă de îngăduință ieșită din comun. Lucrurile nu începuseră odată cu ieșirea publică a lui Nestorie, ci ele își aveau rădăcina în gândirea școlii Antiohiene prin reprezentanții ei „Anomeans, Aetius și Eunomius” și pe care Sfântul Chiril i-a combătut de altfel în scrierile sale.

În ceea ce privește nestorianismul Sfântul Chiril al Alexandriei a înțeles pericolul acestei erezii, iar, în acest sens reacția lui a fost cu mult mai vehementă și personală, lucru arătat din însăși reacțiile sale. Chiril, prin manifestările sale a arătat că Hristos este Însuși Logosul divin. „Chiril a menținut tradiția lui Athanasie si a altor teologi Alexandrini. Unirea divinității și umanității este o unire în persoana Logosului”. Spre deosebire de ceea ce afirma Nestorie Sfântul Chiril nega umanității, din Persoana lui Hristos, chiar dacă completă, o existență independentă. După unirea ipostatică unirea a fost pentru eternitate, Logosul născut din Tatăl mai înainte de veci, iar în afară de El nu există altă persoană cu aceeași calitate care să fie din firea umană.

„Natura omenească subzistă numai în ipostasul Logosului divin; nu are existență ipostatică proprie. De aceea Chiril a găsit în numele de Emmanuel înțelesul semnificativ pentru Hristologie” și pentru faptul că Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu, adică din ea Logosul divin și-a luat firea omenească odată cu conceperea. Profund ancorat în tradiția Bisericii Chiril s-a manifestat ca un adevărat apărător al ortodoxiei, iar Sinodul de la Efes a reprezentat pentru el momentul în care și-a manifestat puternic personalitatea, claritatea gândirii, dar și forța de a ști să găsească acele elemente prin care să clarifice și să împace diferitele contraste în gândirea contemporanilor săi. ”Cuvântul s-a născut în trup nu ca El să nu mai fie Dumnezeu în Sine, ci ca el rămânând Dumnezeu, omul să fie îndumnezeit”

Văzută în lumina planului divin, răscumpărarea presupune câteva momente, mereu deschise spre plinătatea prezenței lui Hristos. Pentru acesta este necesară o înlăturare a păcatelor care îl separa pe om de Dumnezeu, și cu cât omul a păcătuit fără să se căiască pentru fapta sa, așa sa îndepărtat tot mai mult de Dumnezeu. Astfel dând posibilitatea îngerilor căzuți să poată stăpâni cosmosul terestru, robindu-l pe om, prin propria lui voință.

Răscumpărarea sau împăcarea omului cu Dumnezeu o face Hristos prin cele trei slujiri sau demnități ale sale: de proroc, împărat și mai ales de arhiereu, care se aduce pe Sine „miel de jertfă”. Pentru ca omul prin om nu avea capacitatea să se izbăvească, să se răscumpere in fața morții, a păcatului.

Astfel Hristos prin moartea Sa, a biruit moartea, prin jertfa Sa restaurează atât natura umană cât și cea materiala „El le recapitulează pe toate în Sine, demonstrând că întreaga creație e una, ca și cum ea ar fi în felul ei un om, a cărui alcătuire este încheiată prin adunarea membrelor sale laolaltă”, restaurând astfel dimensinea arhetipala a lumii.

Pe de altă parte Nestorie, monah al „mănăstirii din Eupreprios” s-a remarcat ca un continuator al învățăturii lui Diodor din Tars și al lui Theodor de Mopsuestia. Erezia sa „ a fost rezultatul curentului doctrinal existent în secolul al IV – lea în mijlocul orientalilor, și caracterizată printr-o anumită ștergere a divinității în ochii teologilor care studiaseră persoana lui Hristos.”Mai precis Nestorie a continuat ceea ce Diodor din Tars enunțase cu privire la persoana lui Hristos, și anume faptul că „Dumnezeu a avut doi fii: Cuvântul, născut din propria substanță a Tatălui, Fiul lui Dumnezeu după natură, și omul, născut din David, devenit Fiu al lui Dumnezeu prin har. Între cei doi fii ai lui Dumnezeu, Diodor admisese o legătură de demnitate, autoritate și onoare.”

Această erezie este continuată de Nestorie, ca „discipol al lui Diodor” și extinsă la persoana Fecioarei Maria. De fapt erezia lui Nestorie a reprezintat o față nouă a celei lui Diodor și a lui Teodor de Mopsuestia. În loc să atace problema hristologică, cu privire la persoana lui Hristos, Nestorie pornește de la a analiza mai întâi atributul de Născătoare de Dumnezeu dat Fecioarei Maria pentru a ataca indirect problema hristologică.

De fapt Nestorie neagă calitatea de Născătoare de Dumnezeu dată Fecioarei Maria, plecând de la ceea ce Diodor afirmase cu privire la „cei doi fii ai lui Dumnezeu.” Venit în fruntea Bisericii din Constantinopol cu ajutorul împăratului Nestorie găsește ocazia de a impune prin forță erezia sa, chiar dacă întâlnește o mulțime de opozanți, atât din rândul călugărilor cât și al mirenilor.

„ Mă întrebați, dacă Maria poate să fie numită mama lui Dumnezeu? Așadar Dumnezeu a avut mamă? În acest caz nu trebuie să imputăm păgânismului, că a vorbit de mame ale zeilor. Așadar Apostolul Pavel minte, fiindcă el zice despre Dumnezeirea lui Hristos, că este fără tată, fără mamă și fără neam. Nu, Maria nu este mama lui Dumnezeu….Creatura n-a născut pe Creatorul. Ea a născut numai pe omul, care este instrumentul dumnezeirii. Sfântul Duh n-a dat pe cuvântul, dar numai i-a creat un templul – făcut de o virgină – în care El să locuiască. Eu cinstesc această haină, de care s-a servit El, pentru respectul acestuia care a îmbrăcat-o și de care El este inseparabil, separ naturile, dar nu separ respectul meu. Iau în considerație ceea ce îmi spune el (respectul). Acela care s-a format în corpul Mariei nu era însuși Dumnezeu, dar a fost ales de Dumnezeu, Dumnezeu a îmbrăcat umanitatea și din cauza celui care a ales a fost numit Dumnezeu”.

Alte două predicii afirmă că „Maria trebuie să fie numită hristotocos (grecește) deoarece ea a născut pe Fiul lui Dumnezeu în acest înțeles, că a născut un om care, pentru unirea sa cu Fiul lui Dumnezeu, în înțelesul strâns al cuvântului, poate fi numit și Fiul lui Dumnezeu. Așa că s-ar putea zice: Dumnezeu e mort […] Eu vreau, dar, să păstrez nașterea, însă, fără vreo confuzie, cele două naturii : Vreau, în om, să recunosc pe Dumnezeu și să venerez pe acest om unit cu Dumnezeu, într-un mod dumnezeiesc și care prin aceasta are drept la rugăciunea noastră”.

În cealaltă predică spune: „Arienii pun pe Cuvântul mai prejos de Tatăl, dar aceștia merg mai departe și îl pun mai prejos de Maria, căci presupun că El a venit după ea și dau o mamă muritoare ca autor al dumnezeirii, care a creat totul. Dacă acela pe care ea l-a născut, nu era om, dacă era Cuvântul dumnezeiesc, ea n-a fost mama acelui care e de altă natură decât a sa? Dacă cineva o numește mama sa, atunci cel născut nu este de o natură divină, nu este decât un om, pentru că o mamă nu poate naște decât o ființă care e de aceeași substanță cu ea. Prin urmare, Dumnezeu Cuvântul nu este născut din Maria, dar ar locui în acela care s-a născut din Maria.”

Acesta, „antiohian de origine, a deosebit prea mult cele două naturi în Hristos: El n-a păstrat în mod suficient identitatea fundamentală între Cuvântul lui Dumnezeu și Fiul Fecioarei, sau, cu un termen mai nou: comuniunea idiomelor, umanitatea, nefiind unită cu Cuvântul decât printr-o anumită relație, având, după părerea nestorienilor o autonomie care ridica și pe ea la demnitatea de persoană”.

Plecând de la această abordare și confuzie Nestorie a dedus lipsa calității de Născătoare de Dumnezeu dată de Biserică Fecioarei Maria. Maria era văzută ca un fel de Născătoare a dumnezeirii și de aici eroarea. În acest caz aflându-se Nestorie trebuia să găsească o soluție la termenul de Theotokos (Qeotokoj).

Dacă inițial aprobase termenul de antropotokos (Anqropotokoj) ca atribut al Fecioarei , el găsește o cale de mijloc denumind-o pe aceasta Născătoare de Hristos (Cristotokoj). Și în acest caz eroarea lui nu s-a împuținat cu nimic deoarece s-a pornit de la premise greșite. Argumentele lui Nestorie erau puerile, chiar dacă aveau o anumită doză de logică, de fațadă, de altfel.

La cuvintele lui Nestorie au răspuns cei ce apărau apelativul de Născătoare de Dumnezeu dat Fecioarei. Astfel la „sărbătoarea Sfintei Fecioare, Proclu ține o predică în care stabiliește că Maria trebuie numită mama lui Dumnezeu pentru că ea a născut pe Hristos, Dumnezeu – omul, în a Cărui persoană, cele două naturi erau unite fără a se confunda.”

Nestorie a încercat, folosind expresia „Dumnezeu a trecut prin Maria” în loc de „Dumnezeu s-a născut din Maria”, să ajungă la un compromis prin intenția de a înșela vigilența apărătorilor ortodoxiei. Cu acest prilej Nestorie a vorbit de raportarea sa la natura divină: „Voiesc să cinstesc natura, care este haina lui Dumnezeu, în același timp cu natura care se servește de această haină. Despart naturile dar nu despart omagiile, îl recunosc ca dublu, dar Îl rog, ca și cum ar fi Unul”. „Erezia lui Nestorie fu răspândită în curând din Constantinopol și în alte părți”.

Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă și taina aceasta mare este (Efes 5, 28-36), în obiecția celor spuse de Nestorie, Chiril îi răspunde acestuia ”Hristos n-au fost doi: unul deoființă cu Tatăl și altul deoființă cu mama, ci Același Domn Iisus Hristos născându-se Dumnezeu și om a avut în Sine însușirile ambilor părinți: ca om, El avea asemănarea cu mama, iar ca Dumnezeu, adevărul lui Dumnezeu”, după cum spunem și în Paraclisul Maicii Domnului, ”Pe tine, aceea ce ai născut pe Mântuitorul și Dumnezeul nostru, te rog, Fecioară, izbăvește-mă din nevoi, că la tine scăpând acum, îmi tind și sufletul și gândul meu”, sau în condacul ”Născătoare de Dumnezeu fecioară înainte, în timpul și după naștere”

De aceea noi în Sfânta Liturghie o numim pe Maica Domnului ”rai, ușă a împărăției, cer”. Nevoia omului de a ajunge în rai, de a ajunge la desăvârșire, astfel o avem pe Maica Domnului care stă la ușa împărăției rugându-L neîncetat pe Hristos pentru sufletele noatre. Cauta cu milostivire cu totul laudata, Nascatoare de Dumnezeu, spre necazul cel cumplit al trupului meu si vindeca durerea sufletului meu. Ceea ce esti rugatoare calda si zid nebiruit, izvor de mila si lumii scapare, cu dinadinsul strigam catre tine, Nascatoare de Dumnezeu, Stapana: Vino degrab, Maica Preacurata, si ne izbaveste pe noi din nevoi, ceea ce esti singura, grabnic folositoare.

”Ce cuvânt ar putea zugrăvi Maică a lui Dumnezeu Fecioară, frumusețea ta cu scânteieri dumnezeuiești?

Căci de ale Tale nu pot fi definite în idei și cuvinte, fiindcă toate întrec și mintea și cuvântul.”

În calitatea ei de Preacurată și preasfântă, Nascătoarea de Dumnezeu apare ca rugătoare și mijlocitoare între credincioși și Dumnezeu, care-i cer mângâiere pentru diverse patimi, sau neputințe.”te rog, Fecioară, risipește-mi tulburarea sufletului și viforul scârbelor mele, ca tu, mireasă dumnezeiescă, pe Hristos, începătorul liniștei ai născut, ceea ce ești de Dumnezeu, fericită”.în fața Născătoarei de Dumnezeu, credincioșii sunt cuprinși de un sentiment de uimire, de bucurie, cu aceeași emoție s-a apropia și Arhangelul Gavriil spunându-i ”Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine”(Lc 1, 28).

Prin harul ei subiectiv, personal, Maica Domnului este apărătoarea curăției feciorești și sufletești, rugătoare către Sfânta Treime, mijlocitoare spre mântuirea credincioșilor și miluitoarea celor deznădăjduiți. Credincioșii i se roagă: ”ceea ce ești izvorul milei, milostivirii învrednicește-ne pe noi, Născătoare de Dumnezeu”. Iubirea lui Hristos pentru umanitate se revarsă prin Maica Domnului, spunând: ”Arată iubirea Ta de oameni, Milostive, primește pe Născătoarea de Dumnezeu, ceea ce Te-a născut pe Tine, care se roagă pentru noi și mântuiește-ne pe noi Mântuitorul nostru”. Prin Născătoare de Dumnezeu s-a unit divinitatea cu umanitatea.

Taina creștinătății este taina posibilității a unirii deplină cu Dumnezeu, manifestată in dragostea Maicii Domnului, care s-a jertfit pentru unitatea neamurilor. Născătoarea de Dumnezeu a depășit temporalitatea și a intrat în eternitatea Împărăției, unde se roagă fierbinte pentru întreaga umanitate. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a adus dumnezeirea pe pământ, pentru a înălța umanitatea la dumnezeire, unde este posibilă umanitatea în pluralismul existențial personal. Maica Domnului, este maica iubirii, a împăcării.

Maica Domnului ca mijlocitoare pentru noi la Dumnezeu

Calitatea de mijlocitoare pentru noi a Maicii Domnului este mult lăudată de Sfinții Andrei Criteanul și Ioan Damaschin: „Astăzi a născut fecioara pe Cel din care este mântuirea, prin care izbăvirea a toată lumea, Hristos Dumnezeu și Cuvântul”. Prin Sfânta Fecioară „s-a întâlnit Cuvântul lui Dumnezeu cu firea omenească”, pentru care îi strigăm: „Bucură-te organul bucuriei, prin care a fost dezlegat blestemul și a intrat în locul lui dreptul la veselie. Bucură-te palat sfânt zidit pentru Împărat, bucură-te împăcarea dintre Dumnezeu și oameni, bucură-te Cerule, locuință mai presus de ceruri a Soarelui slavei”. Sfânta Fecioară este slăvită de Sfinții Părinți: „Bucură-te împodobită, prin care întunericul s-a risipit și a intrat lumina în lume. Bucură-te cea cu dar dăruită, prin care Legea s-a împlinit și harul a strălucit”.

Laudele ce i se aduc Prea Curatei sunt de o nesfârșită variație de imagini poetice, de o frumusețe covârșitoare; invocarea ei se face mai mult decât a oricărui alt sfânt; puterea de mijlocire a ei pe lângă Dumnezeu este mai eficientă decât a oricărui alt sfânt. „La tine după Dumnezeu nădăjduim Prea Curată… . Că nu avem îndrăzneală pentru multele păcatele noastre, tu pre Cel ce s-a născut din tine roagă-L Născătoare de Dumnezeu Fecioară, că mult poate rugăciunea Maicii spre îmblânzirea Stăpânului…”. Ne apropiem ca de o ”mamă” care cu a Sa bunătate ne mângâie, ne oferă pacea și liniștea de care avem nevoie.

Mijlocirea Maicii Domnului este de aceeași natură cu cea a sfinților, doar că de un grad superior, ea fiind mai presus decât sfinții și îngerii. Mijlocirea lui Iisus, este ontologică și primară, iar mijlocirea Maicii Domnului prin rugăciune, este o mijlocire secundară, derivată. Cinstind pe Maica Domnului și pe sfinții, a căror coroană este, facem să crească cinstirea adusă lui Dumnezeu. Cinstirea adusă lor se îndreaptă și trece la mărirea lui Dumnezeu, care i-a făcut prietenii și casnicii lui. Sfinții sunt mărirea lui Hristos, prin ei se arată puterea harului Său în lume, cu cât sunt mai mulți sfinți este mai mult cinstit și El. Prin cinstirea Maicii Domnului și a sfinților nu aducem nici un prejudiciu adorării lui Dumnezeu.

Potrivit învățăturii Sfântului Ioan Gură de Aur Maica Domnului este mai aproape decât toți de tronul lui Dumnezeu; ea se roagă pentru noi cerând de la Fiul ei milă în necazurile și strâmtorările noatre. Noi îi aducem cinste și o fericim pe Maica lui Dumnezeu, iar râvna noatră în acest sens se vrea în nota și spiritul proorociei pe care a făcut-o Duhul Sfânt prin gura ei: „Iată de acum mă vor ferici toate nemurile”.

Rugăciunile noastre către Maica Domnului

Sfântul Ioan Damaschin sublinează în mod deosebit locul proeminent pe care Maica Domnului îl are în cadrul creației. Ea este numită: Împărătească, Doamnă, Stăpână, Maica vieții etc. toate aceste atribute i se dau doar în raport cu nașterea dumnezeiască la care a fost chemată. Prin nașterea Mântuitorului Fecioara a devenit pentru noi „mijlocitoarea tuturor bunurilor” că „de ce bunuri n-a fost umplută cea care a făcut din sufletul ei locuința lui Dumnezeu”. Darurile speciale cu care a fost înzestrată Preasfânta Fecioară i-au fost acordate pentru întreaga omenire. Ea se arată pentru Biserică o „comoară neîmpuținată” și un izvor nesecat de haruri.

Mijlocirea specială a Maicii Domnului este evidentă în cultul Bisericii unde se găsesc rugăciuni și cereri pe care le adresăm numai Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. În fiecare ectenie înainte de ecfonis se spune: „Pe Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoare și pururea Fecioară Maria, cu toți sfinții să o pomenim”. Peste tot motivarea acestor cereri este hrisologică: „Că tu Mireasă, dumnezeiască pe Hristos ai născut”; „care ai născut pe Dumnezeu Mântuitorul lumii”; „Maica lui Dumnezeu, ca ceea ce eși bună și Născătoarea celui bun” etc..

”Fecioară, Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, ceea ce ai născut pe Dumnezeu Cuvântul, cu trup; cu adevărat știu, că nu se cuvine, nici nu se cade ca eu, cel atâta de desfrânat, cu ochi spurcați să văd icoana ta, a celei pururea Fecioare, a celei ce ai trupul și sufletul curat și nespurcat, și să o sărut cu buze necurate și întinate, sau să mă rog.

Primește această mărturisire, a greșelilor mele cele multe și grele și o du Unuia Născut Fiului tău și Dumnezeu, rugându-te Lui ca să fie milostiv ticălosului și trândavului meu suflet. Că de mulțimea fărădelegilor mele sunt oprit a căuta spre Dânsul și a cere iertare.

Pentru aceasta, pe tine te pun înainte solitoare și mijlocitoare. Că multe și mari daruri dobândind eu de la Ziditorul meu Dumnezeu, și uitându-le pe toate, și nemulțumitor arătându-ma, ticălosul, cu necuviință m-am alăturat cu dobitoacele fără de minte și m-am asemănat lor; fiind sărac de fapte bune, bogat de patimi și plin de rușine, lipsit de dumnezeiască îndrăzneală, osândit de Dumnezeu, făcându-mă de plângere arhanghelilor, de râs dracilor, și de urâciune oamenilor, mustrat de conștiință, rușinat de lucrurile mele cele rele și mai înainte de moarte fiind mort, și mai înainte de judecată de sine-mi osândit, și mai înainte de munca cea fără de sfârșit de deznădajduire muncit”. (Rugăciunea de dimineață a Sfântului Grigorie Palama)

Captitolul 3

Cum putem primi ajutorul!

Orice terapie presupune stabilirea unei relații interpersonale, între cel ce solicită ajutorul și cel ce oferă ajutorul. Această relație este normată de existența anumitor „coduri relaționale” ce definesc roluri atât pentru terapeut cât și pentru cel consiliat.

În cadrul spiritualității ortodoxe codul de regulii îl reprezintă învățătura evanghelică, iar terapeutul consacrat este cel care având deja o pregătire și o trăire virtuoasă, care trebuie să fie capabil pentru a putea primi numirea de: părinte duhovnicesc sau pur și simplu părinte. Acest apelativ nu este metaforic, paternitatea fiind una reală întrucât rolul sau este acela de a iniția nașteri spirituale, de a transforma omul psihic în om pnevmatic, înduhovnicit sau spiritualizat. Astfel prin termenul de „psihic” înțelegem omul având capacitatea rațională de a observa lucrurile create într-un mod obiectiv, prin omul pnevmatic este renăscut prin har care tinde spre asemănarea cu Dumnezeu, trăind astfel după model divin, această tranformare fiind condiția stării de sănătate plenară.

De asemenea nici denumirea de „pacient” nu este o metaforă, deoarece părintele duhovnicesc este cu adevărat doctor, de vreme ce scopul său este vindecarea penitentului. Acest obiectiv având la bază poruncile date de Hristos Apostolilor și succesorilor lor, episcopii și preoți, de a continua lucrearea Sa vindecătoare în lume „precum M-a trimis pe Mine Tatăl așa vă trimit și Eu pe voi”(In. 20, 21)sau „mergând învățați toate neamurile, botezăndu-le în numele Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh”(Mt. 28, 18).

Se ivește uneori intrebarea.

Dacă toți preoți sunt capabili să vindece?

Pentru a răspunde este necesară expunerea condițiilor ce trebuie îndeplinite pentru a face posibilă atingerea acestui proces al vindecării. În primul râmd puterea de vindecare este un “dar al Duhului Sfânt”(I Cor. 12, 9). Aceasta însă nu aparține tuturor “vouă vi s-a dat să cunoașteți Tainele împărăției cerurilor, pe când acelora nu”(Mt.13,11)sau “oare toți au darul vindecărilor?”(I Cor. 12, 30)ci doar acelora care au dobândit harul divin, bază a tuturor darurilor, în urma primirii Sfintelor Taine.

Sfintele Taine Înălțătoare sunt: Botezul, prin care omul devine membru al Bisericii, Mirungerea este dezvoltarea darurilor primite prin Botez, Euharistia sau unirea cu Hristos prezent sub chipul pâinii și al vinului, bază a dobândirii puterii de transcedere, de ridicare deaspura vieții pământești, Pocăința sau Taina iertării păcatelor. Aceste patru Taine privesc în special relația omului cu Dumnezeu, în timp ce Taina Căsătoriei reglează legătura dintre semeni, iar ceea a Sfântului Maslui, vizează relația omului cu sine însuși, având ca efect întărirea puterilor trupului și a sufletului. În cele din urmă Taina Hirotoniei este o condiție a celorlalte Taine și constă în consacrarea unei persoane în scopul administrării lor.

Necesitatea lor în procesul vindecarii decurge din practicarea lor în cadrul activității taumaturgice a lui Hristos. Vindecările Lui sunt precedate de iertarea păcatelor, spre exemplu: slăbănogul din Capernaum(Mt. 9, 1-8) sau a femeii păcătoase(Lc. 9, 37-48). De aici necesitatea învestirii Apostolilor și a succesorilor lor, episcopii și preoții cu această putere „luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele, iertate vor fi și cărora le veți ține ținute vor fi”(In. 20, 22-23).

După spusele Mitropolitului Hierotheos Vlachos „una este a ierta păcatele cuiva și alta a vindeca pe cineva” întrucât „Teologia” ca și cunoaștere a Tainelor Lui Dumnezeu, este atât un rod al terapiei cât și îndreptar al ei. Cu alte cuvinte ce au fost vindecați sufletește și au atins comuniunea cu Dumnezeu pot fi teologi și numai ei, cum cei care pot călăuzi pe ceilalți creștinii pe calea ce îi duce spre „locul” vindecării lor. Așadar teologia este rod a psihoterapiei. În sprijinul acestei idei vin și câteva argumente scripturistice și patristice, cum ar fi: „doctore, vindecâ-te pe tine însuți”(Lc.4, 23), „așa să lumineze lumina voatră înaintea oamenilor ca văvând faptele voatre cele bune să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”(Mt. 5, 16) iar ca și argumente patristite avem: Sfântul Talasie Libianul „mintea care s-a tămăduit pe sine însăși și tămăduiește și pe alți cu cele ce sa vindecat pe sine este doctor”.

Prin urmare darul vindecării e propriu doar celor ce au parcurs stadiul purificării, ce au ajuns în stadiul iluminării îndreptându-se spre cel contemplativ al desăvârșirii „cât este de absurd să spunem despre cineva care nu vindecă pe nimeni sau care nu știe cum să vindece oameni că este medic, pe atât de nepotrivit e să-l considerăm teolog pe cel care nu se află într-un stadiu de iluminare sau înduhovnicire, sau cum se pot dobândi acestea și prin urnare nu e în stare să vindece pe nimeni”.

Această auto-desăvârșire se referă într-o anumită măsură la ceea ce psihoterapia numește formare și experiență profesională sau mai exact așa numitul proces de analiză didactică sau profesională. Pentru a bună practică a consilierului sau a duhovnicului, în cele ce urmează voi prezenta caracteristicile fiecăruia.

Duhovnicul – psihoterapia pastorală

Există două feluri de duhovnici, cei dintâi sunt toți preoții, cărora l-i s-a citit de către episcop o hirotesie specială, care le dă dreptul să asculte mărturisiri să lege și să dezlege. Cei din a doua categorie sunt părinții duhovnicești, fără Hirotonie, meniți să sfătuiască, să-i indrume duhovnicește pe cei care le cer ajutorul.

Duhovnicul trebuie să fie pe măsura fiecărui penitent, astfel că preotul în scaunul duhovnicesc „preotul are putere cât Dumnezeu”. Nu s-a spus îngerilor „oricâte veți lega pe pământ vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în cer”(Mt. 18, 18). Au și stăpânitorii pământului puterea de a lega, dar leagă numai trupurile. Puterea de a lega a preoților este mai presus pentru că ei leagă suflete și străbat cerurile, Dumnezeu întărește sus în ceruri cele făcute de preoți jos pe pământ; astfel stăpânul întărește hotărârea dată de robi.

Convorbirea cu un duhovnic este întotdeuna sacramentală, fiecare părinte reprezintă imaginea vie a lui Hristos, iar ucenicul este dator să-l asculte și să-l respecte. Canoanele bisericești pe care se bazează preotul în Taina Mărturisirii sunt orientative, ele putând fi atenuate, aplicându-se de la cazuri concrete, diferite unele de altele, de regulă dacă sunt două canoane atribuite unei singur fapt, se va aplica de regulă cel mai blând, pentru a nu împovăra și mai tare penitentul, cu un canon aspru pe care el nefiind capabil să-l ducă. Așadar rămâne la latitudinea duhovnicului să aprecieze canonul pentru acel penitent; canonul fiind modelul de îndreptare nu de împovărare.

Părinții Bisericii, cunoscând slăbiciunea firii omenești, arată importanța și nevoia de a avea un părinte, un povățuitor în acest proces de desăvârșire: “de se va hotarî cineva să pornească pe drumul ce i se deschide în față dacă nu l-a cunoscut din cercetare, fără un povățuitor neînșelător? Nu va porni cineva pe talazurile mării fără un cârmaci priceput… se va apuca atunci oare, de meșteșugul meșteșugurilor și de știința științelor și se va porni pe calea ce duce la Dumnezeu și pe marea nesfârșită, sau va îndrăzni să înceapă viețuirea monahală, care s-a asemănat cu viețuirea îngerească, adică de nevoința cu ea, și va crede sieși că va ajunge la capătul din urmă al ei, fără un povățuitor și acesta, oricine ar fi el, se amăgește pe sine în chip rătăcit înainte de a pune un început, ca unul ce nu se nevoiește după lege .

În constituțiile Apostolice se vorbește despre cinstirea de către mirean a părinților, duhovnicești, ca fiind cei care i-au născut din apă și din duh, și cei care ne-au făcut să fim vrednici a ne apropia de înfricoșătoarele Taine, sub forma de „Sfânt Trup și Sânge a Domnului” care sunt luate din viața noastră de zi cu zi, și anume „multe bobițe de grâu macinate, prelucrate ajung pâinea cu care ne hrănim ca sa avem viață în trup; așa luând multe bobițe de struguri, zdrobite, prelucrate ajung vin, ajutând la veselia trupului”.

În acest sens se spune, să-i cinstim pe binefăcătorii și mijlocitorii către Dumnezeu, pe aceia care v-au născut din nou prin apă, care v-au umplut de Duh Sfânt, care învrednicindu-vă v-au rânduit să vă împărtășiți la Sfânta Euharistie, cu Preacuratele Taine, fiind și părtași și moștenitori ai făgăduinței lui Dumnezeu.

Deși Taina Spovedaniei este cu siguranță un bun prilej pentru îndrumare duhovnicească, dar și un proces de auto-cunoaștere psihologică, în acel moment în care vorbești cu Hristos prin mijlocirea preotului, ai posibilitatea de a te auto-analiza, de a vedea foate bine în ce stare ești, ce anume mai ai de lucrat în comportamentul tău. Toate aceste le putem primi prin atenta îndrumare a părintelui duhovnicesc sau a unui bătrân care nu se identifică cu lucrarea duhovnicului. Bătrânul nu îndrumă numai prin sfaturile din timpul Spovedaniei, ci și în alte împrejurări. În timp ce duhovnicul trebuie să fie întotdeuna preot, bătrânul poate să fie un simplu monah, care nu este preot, sau un simplu laic care printr-o trăire și o viață virtuoasă te poate îndruma.

În paralel cu succesiunea apostolică a episcopilor, există și succesiunea sfinților și a bărbaților duhovniocești, cele două succesiuni fiind esențiale pentru adevărata funcționare a Trupului lui Hristos și numai prin acțiunea lor conjugală se realizează comuniunea în viața Bisericii. Există așadar în viața Bisericii o linie dublă de continuitate și dezvoltare a paternității spirituale: una care conferă numele de părinți, unor persoane care prin Hirotonie au capacitatea de a săvârși Sfinte Taine; iar ceea de a doua categorie, este succesiunea duhovnicească deținută de persoane nehirotonite să transmită în mod viu, personal de la părinte la fiu, prin mijlocirea Bisericii.

Marii trăitorii, cum au fost Sfântul Antonie cel Mare și alții asemenea lui, n-au fost consacrați ca fiind preoți, dar au avut în jurul lor a adevărată școală de îndrumare duhovnicească. Unii dintre acești bătrănii vestiți au ajuns să fie sfătuitori, ai episcopilor sau ai regilor din aceea vreme. Trebuie să înțelegem că preoția sacramentală nu este suficientă pentru ca cineva sa devină părinte duhovnicesc, în sens de duhovnic. Prin hirotesie, duhovnicul primește duhul priceperii, ca să folosească cu pricepere această harismă în vederea mântuirii credincioșilor, de care răspunde în fața lui Dumnezeu.

Lipsa experienței duhovnicești a tinerilor, îndreptățește practica de a acorda duhovnicie numai preoților mai în vârstă. Condiția esențială și indispensabilă pentru a deveni părinte duhovnic al altuia este a ne face duhovnicești pe noi înșine, de aici avem exemplul scripturistic “doctore vindecă-te pe tine însuți”(Lc. 4, 23),așadar pentru ai ajuta pe alții trebuie ca duhovnicul să-și sfințească propria viață astfel fiind capabil să-i sfințească și pe alții.

Astfel, Sfântul Grigorie de Nazianz arată foarte clar că “trebuie să fiu eu mai întâi curat și apoi să curăț pe alții. Să fiu eu înțelept ca să pot să înțelepțești pe altii. Să fiu eu lumină ca să luminez pe alții. Să fiu eu aproape de Dumnezeu, ca să apropii pe alții.” In Sfânta Scriptură găsim încă un astfel de exemplu pentru cei care trăiesc în Duhul Sfânt(2 Cor. 6, 16)fiind în acelați timp și slujitorii ai lui Dumnezeu. De aici putem înțelege cu adevărat valoare pe care o au harisemele și puterea primită de la Duhul Sfânt în îndreptarea noastră fiind astfel capabil să-i îndreptăm si pe alții.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune:”cel ce n-a primit Botezul Duhului, nu s-a născut la viața duhovnicească, în ceea ce privește harul el este inexistent, nu este în stare de nimic mai cu seamă de a naște copii duhovnicești, căci „dacă orb pe orb va călăuzi amândoi vor cădea în groapă”(Mt. 15, 15).

În contextul celor de mai sus, Sfântul Pavel schițează în trăsături foarte simple, dar foarte categorice, virtuțiile pe care o persoană trebui să le dețină pentru o stare sacramentală, sau aceea figură sacerdotală că numai unirea umanului cu Dumnezeu în persoana Lui Hristos dă sens deplin existenței. Evident scăpându-l de un sens al existenței trecătoare, supusă morții. Precizând că “episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, cuviincios, iubitor de străini, destoinic, nebețiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câștig urât, ci să fie blând, pașnic, neiubitor de arginți, să știe să-și chivernisească bine casa, având copii ascultători, cu toată bunăcuviința, aceste exemplu sunt luate din trăirea zilnică pentru că cineva care nu va putea să poarte de grijă casa sa, cum va putea să poarte de grijă față de Biserica lui Dumnezeu?”

După însușirile morale pe care trebuie să le aibe un preot la care face referire și Sfântul Apostol Pavel le putem clasa în două categorii:

Prima se referă la ținuta preotului, referindu-se la castitatea conjugală: iubitor de bine, cuviincios, blând și pașnic.

A doua categorie se referă la un grup de virtuți: înțelepciune, cumpătare, tărie, caritate. Dintre toate virtuțiile duhovnicului cea mai mare este “Dragostea”(1 Cor. 13,13) .

Sfântul Grigorie de Nazianz face o completare în cele spuse anterior, afirmând: cel căruia i s-a încredințat păstorirea credincioșilor nu trebuie numai sa nu fie rău ci trebuie să strălucească și în bine, potrivit poruncii care spune “să nu se abată de la rău și să facă binele”(Ps. 36, 27).Nu trebuie numai să șteargă din sufletul său pildele cele rele, ci să întipărească în el și pe cele bune, în așa fel încât să covârșească pe credincioșii săi cu virtutea mai mult decât îi copleșește cu dregătoria. Nu trebuie să cunoască hotar binele și nici să nu se uite mai mult la câștigul binelui săvârșit, dar să se uite la paguba binelui pe care a evitat să-l facă, ci să facă întotdeuna din binele săvârșit treaptă pentru pașii următori.

Mulți părinții înbunătățiți au ajuns oarecum să gândească, și să trăiască spunând: “eu nu mă mai tem de Dumnezeu, căci trăiesc în așa fel încât să nu-l supăr pe cel pe care-L iubesc atât de mult”.

Însă având în vedere necesitatea reciprocității, ucenicul are datoria de a dubla rugăciunea părintelui sau prin propria sa rugăciune. ” un frate i-a zis lui Avva Antonie: roagă-te pentru mine! Atunci bătrânul i-a răspuns: nici eu nu te miluiesc, nici Dumnezeu, dacă tu însuți nu te vei sili și nu te vei ruga lui Dumnezeu.

Părintele duhovnicesc își manifestă dragostea în multe chipuri: prin răbdare, prin blândețe și severitatea binevoitoare. Dragostea față de păcătos se manifestă prin blândețea din timpul mărturisirii. “De va cădea omul într-o greșeală, voi cei duhovnicești îndreptați-l pe unul ca acesta cu duhul blândeții”. Dragostea duhovnicească merge până acolo încât îți asumi păcatele pe care nu le-ai făcut. Starețul Zosima a lui Dostoewski constata: “ți se întâmplă uneori să stai în cumpănă, nedumerit în fața păcatului întrebându-te cum să-l iau, cu asprime sau cu dragoste? Alege întotdeauna dragostea cea smerită. Și dacă te-ai hotărât așa, odată pentru totdeauna, nu-ți va fi greu să cucerești întreaga lume. Dragostea împletită cu smerenia, este o adevărata putere, mai mare decât oricare alta de pe fața pământului, deoarece nu are asemănare.

Psihologul – relația empatică

Un bun terapeut are nevoie de câteva arme care îi sunt esențiale în lucrarea pe care dorește să o împlinească și anume:

să fie învățător,

sfințitor,

păstor.

Acestea sunt luate ca reper, avându-l întotdeuna chip după care să se ghideze pe Hristos. Consilierul trebuie deci să împărtășească adevărul, să-l împărtășească haric, sfințindu-mă, să mă călăuzească, să mă conducă prin Tainele Bisericii spre desăvârșire.

După concepția lui Parsons aceste calități sunt necesare pentru un bun terapeut:

competența tehnică,

universalism,

specificitate funcțională,

dezinteres și altruism,

obligația pentru medic de a obține consimțământul bolnavului,

neutralitatea afectivă.

Aceste trăsături se regăsesc sub diferite forme și nuanțe și în ortodoxie cu excepția celei din urmă care capătă conotații cu totul diferite.

Manifestarea afectivă ce apare ca tabu în psihoterapia laică, în ortodoxie devine lege, condiție esențială, primară în raport cu celelalte hariseme, Sfântul Pavel nuanțiază foarte frumos aceste daruri “de-aș avea darul prorociei, și toate tainele le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atâta credință cât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt”(1 Cor. 13, 2). Afirmația aceasta are dublă valabilitate în sensul că iubirea e o datorie atât pentru duhovnic cât și pentru cel care este în relație ucenicul sau penitentul. În termeni psihanalitici transferul e urmat de contratranfer, dar nu în sensul instituirii unei dependențe e unuia față de celălalt, ci aceste procese se referă la actele de dăruire de primire.

Ceea ce dă duhovnicul ucenicilor nu este un cod de reguli scrise sau orale, nici un ansamblu de tehnici meditative, ci o revelație personală, dându-i fiecaruia libertatea de a se manifesta în bunul plac, dar în același timp să se știe sub ascultare. Liberatea omului nu este condiționată de nimic, ea este deplină pentru că așa penitentul are capacitatea de a se auto-evalua pe sine, văzându-și propriile greșeli, în același timp i-le arată duhovnicului printr-o modalitate de dăruire de bună voie. Astfel că în această profesie ca și în medicină lucrăm cu ”materialele pacientului” sau, altfel spus terapeutul ajută, dar natura pacientului vindecă.

Acest exemplu îl putem concretiza prin aceea dăruire pe care noi trebuie să o avem față de Hristos, “Eu stau la ușă și bat, de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine”(Ap. 3, 20).Aceste caracteristici sunt reciprocitatea și dinamismul duhovnicesc, în acesta constă legea iubirii, aceea dăruire de bună voie, de acceptare a semenului nostru așa cum este, o dăruire și o primire continuă.

Creșterea spirituală sau schimbarea se produce de ambele părți, întrucât Dumnezeu îi călăuzește pe amândoi. De fapt această relație nu este bivalentă, ci este trivalntă, întrucât are la bază modelui filial arhetipal înțeles ca și comuniune a Tatălui cu Fiul în Duhul Sfânt. Precum spațiile inimii sunt domenii lăsate în paragină și este foarte important ca înteligențele să fie pacificate pentru ca ele să poate înțelege rugăciune, să poată fi în comuniune, să trăiască și să simtă dragostea adevărată.

În raport cu actul medical misiunea de judecător corespunde atât momentului anamnezei și diagnozei, cât și al prognozei. Harisma absolut necesară în această situație este discernământul, aceea functie axiologică de apreciere ce are în vedere funcția realului acesta este necesară sesizării chipului lui Dumnezeu în om, a valorii lui unice, apotențelor, dar și a patimilor existente precum și în prescrierea sfaturilor, a soluțiilor necesare având în vedere cuvintele Sfântului Ioan Scărarul care spune:”ceea ce pentru unul este medicament, uneori se întâmplă ca petru altul să fie otravă”.

Astfel calitățile psihoterapeutului pe lângă un spirit de observație extrem de ager, capacitatea de a decodifica informația, adică omul în general vorbește pe două căi, prima cale este verbală, ceea de-a doua este limbajul trupului pe care un psihoterapeut este oarecum nevoit să-l cunoască, deoarece marea majoritate a pacienților inițial vor avea un deficit de a vorbi despre sine; după ce a decodificat aceea informație ea trebuie integrată într-un context rațional exact și precis. Această decodificare o putem vedea precum o artă, sau arta de a cunoaște pe cineva, căci în timpul anamnezei prelucrezi informațiile primite de la pacient. După cum spune si Eugen Papadima ”psihanaliza nu este o stiință, ci mai mult o artă”.

Misiunea de doctor sufletesc coincide cu etapa tratamentului propriu-zis. De maximă necesitate e iubirea întrucât darul vindecării aparține celor ce au ajuns la “iubirea naturală de oameni, aceasta vine după înlăturarea iubirii păcătoase de sine”. Activitatea de învățător decurge din cea de doctor întrucât cuvântul etimologic provine din latinescul “docere” de aceea el trubuie să fie pe lângă doctor, trebuie să fie și învățător pentru cel bolnav.

Acest fapt îl și în viziunea părintelui Galeriu care spune:”Duhovnicul deplin și autentic trebuie să fie un martor viu, un receptor al învățăturii și al experientei duhovnicești fiindcă harul împlică viața și învățătura. Harul e tainic dar nu mut. Harul se exprimă în învățătură dar și în viață”.

Legat de experiență menționăm că ea nu este legată de vărstă după cum am văzut mai sus la duhovnicului ca și preot, aici este legat de maturitatea duhovnicească însemnând că cel ce vindecă trebuie șă fie “un om unificat și ilumunat care dincolo de adultere și alterările adultului regăsește harul copilăriei fiind eliberat de nevrozele sinelui, este deschis atât lui Dumnezeu cât și aproapelui pe care Dumnezeu i-l dezvăluie, dăruindu-i harul deosebirii duhurilor, darul de a găsi cuvântul sau fapta să-i deștepte pe cei adormiți, să sature suficiența individuală sau colectivă, să descifreze suferința ascunsă”. Prin urmare primează experiența duhovnicească în raport cu achizițiile pe plan intelectual. Aceastea nu sunt un scop în sine ci mijloace prin care se instruiește limgajul necesar exprimării realităților intuite în virtutea experienței duhovnicești anterior menționate.

În totdeuna un consilier este supus anumitor riscuri, să spunem așa munca pe care el o practică poate să devină poate o problemă în relaționarea sa cu ceilalți, fie îi vede pe toți cei apropiați ca pe simpli pacienți cu probleme, răcindu-și astfel relațiile inter-umane. În același timp după exemplul duhovnicului poate să iubească pe toată lumea, știind că în fiecare dintre semenii este chipul lui Dumnezeu, iar dragostea îi apropie, îi leagă, îi pune în comuniune.

Fiecare om avânt neajunsurile sale, iar cum în general omul este ușor, ușor atras mai mult spre patimă decât spre apropierea de Dumnezeu, acestea ar putea oarecum să fie posibilele cazuri în care consilierul să-i vadă pe cei din jur strict din punt de vedere profesional.

Și anume:

profesionalizarea relației,

existența unei motivații interioare egoiste,

dominarea consiliatului de către specialist,

graba de a-l vedea progresând pe beneficiar,

raportarea consilierului față de cei din jur cu obiectivism exagerat,

incapacitatea specialistului de a-și accepta propriile limite,

Revenind la clasificarea lui Parsons urmează prezentarea universalismului, ce constă în ortodoxie în aceea că, doctrina creștină și mai exact îndemnul la reînnoire, restaurare sau vindecare e adresat tuturor întrucât “Dumnezeu voiește ca toși să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină.”(1 Tim. 2, 4)

Specificitatea funcțională are în vedere existența metodelor caracteristice aplicate în vederea vindecării. După cum aceste metode sunt înstituite în spiritualitatea ortodoxă de Însuși Hristos, regăsindu-se în totalitate în scrierile biblice și patristice.

Dezinteresul sau altruismul au la bază tot poruncile lui Hristos. Vindecarea este un dar al Duhului Sfânt după cum afirmă Sfântul Apostol Pavel ”căci ce ai fără să fi primit?”(1 Cor. 4, 7), iar scopul firesc al acestuia e acela de a fi împărtășit ” în dar ați luat în dar să dați”(Mt. 10, 8). Pe de altă parte Hristos îndeamnă ”purtați-vă sarcinile unii altora”(Gal. 6, 2), dar nu în scopul anulării responsabilității personale ci în sensul asumării suferinței celuilalt, al pătimirii împreună, să fie acel sentiment de empatie și simpatie reciprocă între persoane, prin acesată comuniune reușim să renunțăm la acel egoism care inițial ne învăluie sinele, când vine vorba de jertfire pentru cineva. Cel mai concludent exemplu în acest sens ”Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”(In. 3, 16).

Holismul poate fi conceptualizat ca "întregul este diferit de suma părților sale ". Oameni funcționează ca unității complete în care fiecare element îl influențează pe celălalt. Din punct de vedere Adlerian, oamenii și așa-numitele "părți" ale lor toate se deplasează în aceeași direcție. De exemplu un client care spune, "Știu ce trebuie să fac intelectual, dar eu nu-l simt în inima mea. "din punct de vedere exterior, această persoană pare a fi blocat într-un conflict între două părți ale personalității sale. Se poate spune că este un conflict între două elemente separate ale personalității sale.

Aristotel a descris patru cauze iar pentru a întelege natura lucrurilor trebuie să știi cauza materială, cauza eficientă, formală și cauza finală. Adler îmbrățișează toate cele patru cauze în special cauza finală. Această abordare teleologică implică faptul că comportamentul uman, inclusiv simptome, are un scop. Adler sublinieză faptul că toate lucrurile vii se mișcă, și că fiecare mișcare trebuie să aibă un scop (Dreikurs, 1933/1989).

Cum Adler a spus: "Persoana nu ar ști ce să facă cu el însuși dacă nu este orientată spre un scop ". El a continuat să spună că" nu ne putem gândi, simți, trăi, acționa, fără perceperea unui scop ". Acest concept bihaviorism a fost îndreptat și revizuit pentru a fi baza conceptului “psihologiei individuale” astfel fiind punctul de plecare spre celelalte curente psihologice.

Tendința ființei umane pentru a forma atașamente, sentimente sociale acestea au fost considerate de Adler a fi un fapt de viață. Strădania unui om este întotdeauna într-o legatură cu interesul social, este expresia că această tendință, este într-un mod în care să promoveze bunăstarea umană. Unele aspecte de interes social sunt înnăscute ca în tendința copilului de a creea legături strânse cu mama sa. Așadar aceasta este faptul major care ne ajută în dezvoltarea noastră comportamentală.

Spiritualitatea ortodoxă ne învață ca cea mai bună modalitate de mijlocire către Dumnezeu, este rugăciunea care ne apropie, ea devine mai importantă decăt orice sfat întrucât prin aceasta modalitate omul însuși, în mod personal caută să se apropie de Dumnezeu, aceeași modalitate o regăsim pe preotul duhovnic care mijlocește rugăciunile noastre pentru Dumnezeu.

Referitor la obligația medicului de a obține consimțămăntul bolnavului, se afirmă clar că autoritatea în cadrul relației terapeut- client, este dată de ”har în colaborare cu voința umană, în sinergie, prin colaborare”. Aceasta înseamnă că libertatea voinței personale exclude manifestarea oricărui act de constrângere sau violență spirituală. Astfel terapeutul nu trebuie să-și impună propriile sale idei și virtuți personale, el trebuie să ia omul ca persoană care are nevoie de aceea terapie.

Capitolul 4

Sfânta Treime, structura supremei iubiri

Aproprierea de Dumnezeu

Potrivit tradiției patristice, există o cunoaștere a lui Dumnezeu rațională sau catafatică și una apofatică sau experimentală. Cea din urmă este superioară celei dintîi, completându-o cu alte cuvinte pe aceasta. Prin cunoașterea rațională îl putem cunoaște pe Dumnezeu numai în calitate de cauză creatoare și susținătoare a lumii, pe când prin cunoașterea apofatică, prezența tainică a lui Dumnezeu, experiată prin ea, depășeste putința de definire prin cuvinte.

Prezența tainică a lui Dumnezeu, poate apărea cunoașterii apofatice experimentale în momentul în care se produce, fie prin lume, fie direct, noi fiind conștienti de acest fenomen. “Cunoașterea afirmativ-rațională e legată însă totdeuna de lume”. Simțind prezența divină deși suntem în lume, suntem detașați de ea. Chiar stând în lume, cineva poate contempla pe Dumnezeu ca fiind Cel ce cu totul deosebit de lume, fie că apare în lume fie că este aparte din lume. Parinți ne învață ca dacă vrem să-L cunoaștem pe Dumnezeu, trebuie să ne detașăm de lume, nu neaparat să fugim de ea.

Deseori, Sfinții Părinți au legat sfinșirea de înțelegere și invers. Nu există o simțire neînteleasă și o simțire lipsită de simțire. Prin capacitatea noastra de raționalizare, prin atenție noi suntem conștienți de ceea ce se întâmplă în jurul nostru, este diferit modul în care noi ne concentrăm, focalizăm atenția spre aceea simțire. Smerenia este înțelepciunea adevărată sau răsare din înțelepciunea adevărată. Potrivit Sfântului Isaac Sirul există două căi prin care noi ca și ființe raționale putem ajunge la viața cea adevărată, totodată trăind în adevăr, acel adevăr deplin, desăvârșit în Hristos (In. 14, 6), pentru aceeasta avem nevoie de: credință și smerenie. ”Prin acestea simtim cuvintele lui Dumnezeu grăite în fiecare moment în inimă, nu ca niște cuvinte spuse odinioare de Dumnezeu, și acum desprinse de El. Îl simțim grăindu-se în ascuns, iar la arătare ajutându-ne în faptele noastre”. Cuvintele lui Dumnezeu simțite în inimă, sunt adevărul prin care El n-i se comunică, după capacitatea și puterea fiecăruia de înțelegere.

”Când vei veni înaintea lui Dumnezeu prin rugăciune, fă-te în gândirea ta ca o furnică și ca cele ce se târăsc pe pământ și ca un vierme și ca un prunc care se bâlbâie. Și nu spune înaintea Lui ceva bazat pe conștiință, ci apropie-te de Dumnezeu și umblă înaintea lui cu cuget de prunc”.Căci frica de Dumnezeu este un simțământ sfânt, ce umple inima celui ce-L cunoaște pe Dumnezeu în dumnezeieștile Lui însușiri.

Și toate acestea, pentru a-L privi pe Dumnezeu ca pe un părinte. Dar Dumnezeu păzește nu numai pe aceștia, ci și pe înțelepții care au părăsit cunoștința lor și se sprijină pe înțelepciunea simplă, Descartes ne spune foarte frumos acest lucru ”capacitatea de cunoștere a omului este limitată, omul este ființă imperfectă, dar perfectibilă”. Aceștia s-au făcut ca niște prunci în purtarea lor și ne recunoscând cunoașterea desărvârșită care vine doar prin Duhul Adevărului (In 14, 17).

Câmd omul va fi capabil să vadă,că voia lui se încrede cu toată curăția cugetului mai mult în Dumnezeu decât în sine și se silește să nădăjduiască mai mult în El decât în propriile puteri, atunci se va sălășlui puterea aceea necunoscută de el. Va simți că tot dinamismul sau mișcarea creației spre dumnezeire iși are cauza în dinamismul lucrărilor dumnezeiești, care urmăresc conducerea creației spre îndumnezeire.Această putere, muți simțindu-o, au intrat în foc și nu s-au temut și călcând pe apă, nu s-au îndoit în cugetul lor, socotind că se vor scufunda. Ei au avut nădejdea în Hristos.Toate acestea pentru că au avut credința care le-a întărit simțurile sufletului și au simțit pe cineva nevazut, Care-i îndemna să nu ia seamă la vederea lucrurilor înfricoșătoare.

Recunoașterea esenței spirituale dumnezeiești, nu putea să o priceapă omul, nici cu văzut, nici cu rațiunea sa. Deoarece oamenii inițial adorau soarele, alții luna, alții mulțimea stelelelor, astfel atribuindu-le lor conducerea universului. Alții o atribuiau sțiintelor lumii acesteia, care ajută la susținerea vieții, precum sunt: pământul, apa, cerul, focul și altele. Iar alții adorau cele mai frumoase lucruri pe care le vedeau, venerând și frumusețea trupului omenesc, evident prin percepția vizual-rațională.

Cu toate acestea ajungând până la plăsnuirea mâinilor omenești, ca statui sau inchipuiri, probabil toate acestea pentru a crea muturi și legende, pe baza cărora se sprijineau propriile lor rataciri (IV Regi 17,16 -17). Acest fapt și Sfântul Apostol Pavel îl nuanțează în Epistola către Romani “ și au schimbat oamenii slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios întru asemănarea chipului omului celui stricăcios și al păsărilor și a celor cu patru picioare și al târâtoarelor și s-au închinat și au slujit fâpturii, în locul Făcătorului, care este binecuvântat…"(Rm 1, 23-25). Cu toate acestea omul în statea de întuneric (Mt 6, 23) în care se afla îl căuta pe Dumnezeu.

Dumnezeu, care este duh nevăzut, dar iubirea supremă, din iubire pentru omul pe care l-a creat în decursul istoriei omenirii, s-a descoperit spre Sine, în mod treptat. Sfântul Grigorie Teologul ne istorisește cum Dumnezeu ca un bun Pârinte, cel mai mare pedagog al omenirii și cel mai iscusit medic al omului, l-a scos pe om treptat din întunericul rătăcirilor, spre a-l aduce la cunoașterea luminii celei adevărate, la înșăși cunoașterea lui Dumnezeu. Cele două Testamente, înfățișate de Sfânta Scriptură, sunt cele două mari cutremurări ale lumii și ale universului, prima, trecerea de la idololatria păgână la legea Vechiului Testament și a doua, trecerea de la legea Vechiului Testament la Evanghelie, – la Noul Testament. Cutremurarea lumii și a omului în descoperirea divină s-a făcut după principiile fundamentale ale pedagogiei divine, ale respectării liberei voințe a omului, prin convingerea sa și prin bunătatea și blăndețea lui Dumnezeu. Căci omul nu este o plantă ce poate crește forțat, iar ceea ce pornește din libera vointa este mai temeinic si mai trainic.

Dumnezeu există și din cauză făcătoare și susținătoare a tuturor, ne învață legea naturală: cea dintâi privind cele văzute și bine organizate și minunate și ca să spun așa, mișcate și purtate în chip nemișcat; cea dea doua, deducând din cele văzute și bine orânduite de Dumnezeu, Care dă ființa și le susține pe toate. Sfântul Grigorie remarca, pe drept cuvânt că raționalitatea lumii fără o persoană care să o fi gândit ca rațională este inexplicabilă. Întrucât această raționalitate n-ar urmări în acest caz nici un scop, ar fi fost efectiv lipsită de sens sau de raționalitate.

Starea noastră sufletească se mișcă în cele ale lumii, chiar și când caută să fie în comuniune cu Dumnezeu, când vorbește de Dumnezeu se mișcă în definiții și subtilități construite rațional despre El, regăsindu-se în același timp în Dumnezeu. Cunoștința duhovnicească este experiența nemijlocita a lui Dumnezeu. Aceasta nu se poate observa decât în sufletul curățit de orice idei care-l țin pe om legat de materie, bazate pe rațiunefăcându-l oarecum să fie departe de Dumnezeu. Mulțimea de idei construite de noi se interpun între noi și Dumnezeu.

Sfinții Părinți spun că împărăția cerurilor este vederea duhovnicească. Aceasta nu se află în faptele gândurilor, ci poate fi gustată numai prin har. Dar până nu se va curăță omul nu este în stare nici să audă de ea. Dacă omul va dobândi curăția inimii prin credință, iar aceasta dobândită în liniștea departe de oameni și va uita cunoștința acestei lumi, atunci se va putea bucura de liniștea împărăției. Trebuie luat în calcul ca omul dacă ține la starea lui sufletească, de a fi aproape de Dumnezeu, nu va scăpa niciodată de cursele rătăcirii și nu va putea scăpă atât de ușor de lume.

Omul are nevoie de comuniune. Primim acest răspuns din partea psihologului Austriac Adler Alfred, holismul poate fi conceptualizat ca "întregul este diferit de suma părților sale ". Oameni funcționează ca unității complete în care fiecare element îl influențează pe celălalt. Din punct de vedere Adlerian, oamenii și așa-numitele "părți" ale lor toate se deplasează în aceeași direcție. De exemplu o persoană care spune, "Știu ce trebuie să fac intelectual, dar eu nu-l simt în inima mea. "din punct de vedere exterior, această persoană pare a fi blocat într-un conflict între două părți ale personalității sale. Se poate spune că este un conflict intre două elemente separate ale personalității sale.

Aristotel a descris patru cauze iar pentru a întelege natura lucrurilor trebuie să știi cauza materială, cauza eficientă, formală și cauza finală. Adler îmbrățișează toate cele patru cauze în special cauza finală. Această abordare teleologică implică faptul că comportamentul uman, inclusiv simptome, are un scop. Adler sublinieză faptul că toate lucrurile vii se mișcă, și că fiecare mișcare trebuie să aibă un scop (Dreikurs, 1933/1989).

Chiar de aici incepe o conturare a tipurilor de personalitate.Pe când unii se dezvoltă în direcția imperativului de a se face recunoscuți, adunându-și forțele și punându-le la lucru, la alții găsim ceva care aduce cu o speculă cu propria lor slăbiciune, ei prezentându-și slăbiciunea in cele mai diverse ipostaze. Să ne rugăm în slăbiciune și simplitate cuviincios înaintea lui Dumnezeu și vom fi fără grijă. Toate acestea, întrucât așa cum urmează umbra trupului, așa și mila urmează smeritei cugetări. De aceea omul nu trebuie să se impace cu gândurile de neputință, neajutorare, chiar dacă îl vor înconjura și îș vor înfricoșa toate relele și primejdiile. Nu trebuie să aibă grija lor și nici să le ia în seamă, discutând cu ele poți ajunge precum ele, ajungând încet, încet la tulburări psihice.

Omul primește har, când aruncă de la sine orice ajutor văzut și orice nădejde în oameni și urmează lui Dumnezeu cu credință, primindu-l în inimă. Dumnezeu îi descoperă puterea lui ajutătoare în multe feluri, prin energiile necreate. Întâi, în cele arătate și în cele privitoare la trup, arătându-i ajutorul Lui prin purtarea de grijă. Și văzând aceasta în cele arătate, e încredintat și despre cele ascunse, sunt ascunse pentru om din pricina alterării ”chipului lui Dumnezeu” din om, cauză a căderi în păcatul neascultării. Din aceea neascultare, îndoiala la adresa lui Dumnezeu, astăzi avem un adevărat arsenal de păcate care ne luptă atât psihic, cât și fizic.

După ce, însă Mântuitorul Și-a dat viața pe cruce, dobândindu-ne răscumpărarea și zdorbind cătușele diavolului, din acel moment am primit eliberarea din robia păcatului și înfiere, făcându-ne astfel mădulare ale trupului care are drept cap pe Hristos. Din această pricină tot ce tine de cap devine și al nostru. Și anume prin baia Botezului ne curățim de orice păcat, prin Taina Mirului ne facem părtași la darurile cele dumnezeiești, iar prin Sfânta Euharistie ne facem părtași la însăși viața Domnului Hristos.

Cât de mare deosebire a fost între religiile idololatre, în care jertfele cu dorințele păcatelor trupești ajunseseră la un cult religios și monoteismul Vechiului Testament, în care pocăința față de păcat și dorința de îndreptare a vieții, ajunsese la cunoscuții psalmi ai Proorocului David, în care scria cu deplină căința și dor de îndreptare: "Întoarce fața Ta de la păcatele mele, și toate fărădelegile mele șterge-le. Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și duh drept innoiește întru cele dinăuntrul meu"(Psalm, 50, 10-11).

Proorocii Vechiului Testament, pe calea inspirației divine, arătau nu numai crearea lumii și pe Creator, ca Proorocul Moise, dar prin Proorocii mari și mici venirea unui Mântuitor, Fiul lui Dumnezeu, pe pământ între oameni, precum cu amănunte avea să vestească prin profețiile sale marele Prooroc Isaia, supranumit Evanghelistul Vechiului Testament. Însusi Decalogul a fost un mare îndrumător moral-religios al omului. Dumnezeu, este pururea fiindcă așa S-a numit El Însuși către Moise, când acesta se afla pe muntele Sinai. Căci cuprinzând totul în Sine, are în Sine existența, care n-a început și nu va înceta, ca pe un ocean infinit si nemărginit al ființei, depășind orice noțiune de timp și de fire. Cu toate acestea mintea omului prinde doar o mică umbră a Lui, și aceasta într-un mod foarte redus, culegând nu din cele ce sunt a Lui, ci din cele ce sunt în jurul Lui.

Astfel a fost îndreptatit Sfântul Pavel să scrie că Legea Vechiului Testament a fost "Călauza spre Hristos, pentru ca să ne îndreptăm prin credință"(Gal.3, 24). Vechiul Testament, completat mai apoi de Noul Testament și de Sfânta Tradiție, aveau să justifice temeiurile biblice ale primului articol din Simbolul nostru de Credință, prin care marturisim: "Cred intru unul Dumnezeu, Tatăl atotțiitorul, făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor."

Așa ne explicăm cu la formularea Simbolului de Credință în cadrul Sinodului întâi Ecumenic, Sfinții Părinți cu privire la dumnezeirea Domnului Iisus Hristos, s-a hotărât mărturisirea cunoscută: “Lumină din Lumină, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, Născut iar nu făcut. Cel deoființă cu Tatăl, prin care-le toate s-au făcut”. Precum prin inspirația divină Sfantul Apostol și Evanghelist Ioan, ne-a lăsat scris la începutul Evangheliei sale: La inceput era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era dintru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut, și fără de El nimic nu s-a făcut din cele ce s-au făcut. Întru El era viața și viața era lumina oamenilor. și lumina liminează în întuneric și întunericul n-a cuprins-o”(Ioan 1, 1-5).

Mai departe, tot Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, ne înfâțișează la înălțimea inspirației sale divine, adevărul dumnezeiesc, cum Fiul lui Dumnezeu Unul-Născut, Carele din Tatăl s-a născut mai înainte de toți vecii, s-a întrupat în chip minunat: “Și Cuvântul s-a facut trup și s-a sălășluit între noi și am vâzut slava Lui, slava ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr”(In. 1, 14) . Adică cele ce aveau să marturisească Sfinții Părinti în al treilea articol al Simbolului de Credință: “Carele pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire s-a pogorât din ceruri și s-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și s-a făcut om”.

Astfel Tatăl din dragoste pentru umanitate Îl trimite pe unicul său Fiu, care întrupându-se, Sf. Atanasie cel Mare spune “Cuvântul s-a facut ața de mic și de smerit, El a făcut un lucru pe care nu-l pot face oamenii și de aceea a dovedit prin smerenia Lui că este Dumnezeu”.

Numai persoana transcendentă asigură infinitate care nu e în continuitate cu esența lumii sau cu a spiritului uman, ci e o continuitate posibilă prin har, prin participarea omului datorită bunăvoinței Persoanei dumnezeiești și a efortului ființei noastre. Pentru împărtășirea de infinitate este necesară curătirea de patimi, sau a unei simțiri acute de pacătoșenie și a insuficienței proprii. Cunoașterea este factorul unificator al celor ce cunosc și a celor cunoscuți, iar ignoranța este cauza schimbării continue și a despărțirii celui ce ignoră.

Cunoașterea apofatică creștină implică atât o coborâre a lui Dumnezeu la capacitatea omului de a-L sesiza, cât și transcendeța Lui. Dumnezeu se coboară prin energiile Lui. Ca omul să se poată îndumnezei prin ele, cultivând o stare continuă de liniște, de rugaciune constituie ca noi ca fiinte rationale intram in comuniune cu Dumnezeu. Astfel, harul alungă primejdiile pe nesimțite, în chip foarte minunat. El îl păzește pe om asemenea unei mame sau asemenea unei păsări care își întinde aripile peste puii ei, pentru ai apăra, ai proteja. Îi arată ca era aproape pierea lui, dar a rămas nevătămat.

În ochii lui sunt facute de rușine toate cursele dracilor și sălășluirea gândurilor lor aduce în el înțelegerea (Ieș, 35, 31), ca să cunoască că ele vor fi. Acestui om, în simplitatea sa îî răsare o lumină ascunsă ca să priceapă în toate înțelesul gândurilor celor mai subțiri ca și degetul ce ar fi să pătimească dacă nu le-ar fi cunoscut pe acestea. Și acum se naște în el din aceasta gândul că fiecare lucru mic și mare trebuie să-l ceară în rugăciune de la Dumnezeu. Precum aflăm din Evanghelie despre neputința trupului și robirea lui prin gânduri ”Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios.”(Mt. 26, 41)

Omul nu poate să se înțelepțească fără încercări și acestea pentru a cunoaște pe Purtătorul lui de grijă, pentru a-l simți și pentru a i se întări credința în El. Dar când harul vede că a început să cugete ceva măreț despre sine, îngăduie încercărilor venite asupra lui șă se întărească, până când omul va conștientiza starea în care se află, evident acesta este ceea mai grea etapă din orice terapie, ca un om să-și accepte slăbiciunile.

Numai unirea umanului cu Dumnezeu în persoana lui Hristos să sens deplin existenșei noastre, și-l scapă de lipsa de sens a unei existențe trecătoare, supusă morții.Astăzi mântuirea omului pentru viața veșnică este negată de contestarea dumnezeirii lui Hristos sau de despărțirea omului de Dumnezeu în Hristos, în sensul unui nestorianism reluat de dominațiunile sectare. De aceea astăzi se impune stăruirea aupra învâțăturii că Hristos e cu adevărat Fiul lui Dumnezeu cel Întrupat, pentru că numai așa El unifică umanitatea și creația în Sine și prin aceasta e înveșnicită.După ce, însă Mântuitorul Și-a dat viața pe cruce, dobândindu-ne răscumpărarea și zdorbind cătușele diavolului, din acel moment am primit eliberarea din robia păcatului și înfiere, făcându-ne astfel mădulare ale trupului care are drept cap pe Hristos. Din această pricină tot ce tine de cap devine și al nostru .

Prin aceasta, omul vine la măsurile ”bărbatului desăvârsit” în credință și la nădejdea Fiului Lui Dumnezeu și să se înalțe la dragoste. Dragostea lui Dumnezeu se arată minunată pentru om când acesta se află în mijlocul unor evenimente în care orice cale de scăpare practic imposibilă. Putem lua drept exemplu pe David care s-a luptat cu Goliat, doar nădejdea sigură în Dumnezeu, duce la scăpare. Domnul este ajutorul și apărătorul meu, în El a nădăjduit inima mea și mi-a ajutat.(Psalm 27, 9)

Toate acestea întrucât niciodată omul nu cunoaște puterea dumnezeiască. Atâta timp cât se află tihnă și la larg. Și niciodată n-a arătat Dumnezeu lucrarea Sa în chip simțit decât în pustie și în locuri lipsite de întâlniri și de tulburarea ce vine princina oamenilor, sau mai bine spus din pricina neînțelegerilor apărute ca rezultat al păcatelor și al poftelor. Pustnicii au prefăcut pustia în cetate și au făcut-o locuința ingerilor. Dar și îngerii cercetau pururea chipul viețuirii lor și ca niște slujitori ai Stăpânului,(Lc. 14, 47) petreceau împreună cu ei, avându-I ca pe niște împreună slujitori.

Pentru dragostea lui Dumnezeu îmbrățișau pustia în toate zilele vieții lor și-și aveau locuința în munți, în peșteri și în crăpăturile pământului. Iar pentru că au ”părăsit cele pământești și au iubit cele cerești”și s-au făcut urmăritori îngerilor, în această comuniune în care trăiau nici îngeri nu-și ascundeau fața de ei. Se arătau tocmai despre ceea ce le era de trebuință. Iar uneori când cineva se depărta de la cale, sau rătăceau pe cale, îi călăuzeau, alteori când cădeau în ispite, sfinți îngerii veneau și-i izbăveau. Alteori îi apărau când se aflau într-o primejdie (Dan 6, 17-25), prin aceasta reiese foate clar că îngerii ne păzesc în tot timpul vieții noastre, atâta timp cât noi ne rugăm lor și el aducem cinstirea cuvenită.

Dacă se întâmpla ca acești sfinți să fie războiți de vrăjmașul cel a toate distrugător, îngerii li se arătau în fața ochilor lor și le spuneau ca au fost trimiși spre ajutorul lor și le însuflau îndrăzneală, curaj și bărbație. Alteori săvârșeau tămăduiri prin ei sau uneori trupurile lor istovite de nemâncare, le întăreau fie prin atingerea mâinii, sau prin cuvinte mai presus de fire, fie le aduceau ca hrană pâini, uneori calde sau alte bunuri de mâncare. Unora dintre ei, le vesteau de mai înainte mutarea de aici, alteori și felul mutării. Unirea duhovnicească este o amintire nepecetluită, care arde în inimă ca un dor înfocat, atfel cunoașterea prin experiență, părinții o numesc mai mult unire cu Dumnezeu, decât cunoaștere. ”Aceastăunire cu Dumnezeu în persoana lui Hristos dă sens deplin existenței omului pe pământ și-1 scapă de lipsa de sens a unei existențe trecătoare, supusă morții”.

Fără cercetarea lucrurilor, înțelepciunea nu știe să-și împodobească cuvintele și să vorbească adevărul, pentru că nu-l cunoaște pe acesta. Nici nu poate cineva să descopere virtutea, dacă el însusi nu a trăit niciodată experienta ei. Cuvântul din faptă este o vistierie a nădejdii, iar înțelepciunea care caută să-L ignore pe cel mai presus de rațiune este un depozit al rușinii.

Există în firea noastră o puternică tendință de a săvârși binele, de a ne îndrepta spre ceea ce este nobil, bine, frumos și adevărat. Această înclinare spre tot ceea ce reprezintă o valoare, este, după învățătura sfintei noastre Biserici, o expresie a legii moral naturale. Această lege înscrisă în însăși natura noastră, este expresia binelui, omul este chipul lui Dumnezeu(Fac 1, 26), cu care conformându-se creștinul va realiza binele moral, evitând răul moral sau păcatul. Binele apare în conștiință, ca o trăire a acestuia. Făcând o cvasifaptă ne obișnuim atât de mult cu ea încât vom spune că este natural și normal să o facem, același sentiment este și pentru săvârșirea binelui, după cum Sfântul Pavel ne spune:”Nimănui cu nimic nu fiți datori, decât cu iubirea unuia față de altul; că cel care iubește pe aproapele a împlinit legea.”(Rom 13, 8)

Voința noastră nu este neutră, ci este înclinată din fire spre bine ca o poruncă, ea ne poruncește să-l realizăm să urmăm legea moral naturală, să fim “noi inșine”. Căci numai dând expresie tendinței spre cea ce reprezintă valori morale sântem „noi înșine”, adică lucrăm în conformitate cu natura noastră bună. Cu cât am conștiința că sunt mai mic, mai gol de puteri proprii, cu aât El ocupă un loc mai mare în mine și cu cât mi se pare că sunt mai plin de puteri proprii, cu atât îi dau loc mai mic în mine, sau am conștiința că e mai puțin în mine.

În acest fel, credinciosul se realizează ca personalitate morală, mergând pe căile virtuții. Poate fi și o greseală a voinței spre un bine aparent, care în fond nu-i altceva decât un rău travestit în haina binelui. Și aceasta pentru ca răul, pentru a deveni o realitate, caută să iși ascundă adevărata fața, caută să prezinte ce este rău ca bun. Perseverând pe calea aceasta înseamnă că merge pe calea întunericului, a păcatului, a răului.A merge pe calea binelui, înseamnă a realiza o faptă moral bună, iar a merge pe calea răului este a săvârși o faptă rea. Cele două căi solicită fiecare sufletul nostru. După cum inconștientul este considerat ca fiind central, dar acesta având atât un conținut pozitiv cât și negativ, este văzut ca un mare rezervor de resurse inconștiente care influentează eu- ul notru, de aici pornește atracția noastră spre bine sau spre rău.

Iată, eu astăzi ți-am pus înainte viața și binele, moartea și răul. Poruncidu-ți astăzi să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, să umbli în toate căile lui și să înplinești poruncile Lui, hotărîrile Lui și legile Lui, ca să trăiești, viață și moarte ți-am pus eu astăzi și binecuvîntare și blestem. Alege viața ca să trăiești tu și urmasi tăi (Deut. 30, 15 – 29). Iată, vă pun înainte calea vieții și calea morții(Ier. 21, 8). Pe cărarea dreptăți este viața și pe calea pe care o însemnează: nemurirea (Pilde 12, 28). Moralitatea creștină primește viața în măsura în care credinciosul, perseverează pe calea virtuții și a luminii. A ajunge la viață înseamnă a urma calea luminii; calea întunecoasă, dimpotrivă, este cea a morții și a pedepsei veșnice. Nu este de ajuns să cunoști calea dragostei și a dreptăți ci trebuie să-ți impropriezi stilul de viață în care aceste virtuții cuprind întreaga ființă, transformându-o după exigențele lor. Tu deci crede dreptății, iar nedreptății să nu crezi. Căci dreptatea are cale dreaptă, iar nedreptatea, strâmbă. Mergi deci deci pe calea cea dreaptă și netedă, iar calea cea strâmbă părăsește-o, căci calea cea strâmbă nu are cărări bine bătute, ci locuri neumblate și multe piedici și este aspră și spinoasă și deci vătămătoare pentru cei ce călătoresc pe ea. Dimpotrivă, cei ce călătoresc pe calea cea dreaptă merge pe un drum neted și fără piedici, căci ea nu este nici aspră și nici spinoasă.

Același lucru îl exprimă și antiteza: viață-moarte. Fiecare își pune amprenta asupra comportamentului credinciosului. Cele două sunt puse înainte deopotrivă, adică viață și moarte.

Viața morală creștină este viața în Hristos prin Duhul Sfânt. Rezultă din conjugarea harului divin și natura omenească, viața creștină reeditează, în măsura în care este posibil aici pe pămînt, viața în Iisus Hristos. Relația dintre credincios și Dumnezeu, pe baza căreia este axată viața morală în creștinism, este posibilă în măsura în care credinciosul justifică roadele răscumpărării și înfierea de care ne-am făcut părtași prin moartea și învierea Mântuitorului. În acest fel, prin această trăire împreună cu Hristos, El devine viața noastră fără însă a leza firea umană cu specificul ei și dându-i puterile de a se ridica până la asemănarea cu El.

Sfântul Ignatie Teoforul spune: Hristos întra-devăr este viața noastră cea nedespărțită, viața noastră veșnică, viața noastră cea adevărată. Primind botezul și dobândind un cuget și o minte creștină, credincioșii pot spune că ei sunt purtători de Dumnezeu (teofori), purtători de templu (naofori), purtători de Hristos (hristofori) și purtători de cele sfinte (hagiofori), împodobiți în toate cu poruncile lui Iisus Hristos, având în ei înșiși pe Iisus Hristos.

Cine vorbește din propria experiență, împărtășește din ea și celui ce ascultă și vorbește cu multă îndrăzneală. De aceea Hristos ne recomandă să ne purtăm crucea (Mt. 16, 24) în fiecare zi și de aceea în fiecare ceas n-i se cere a dovedi dragostea nostră față de Dumnezeu. Astfel, omul primește un anumit caracter potrivit felului de viață în care trăiește, și acest caracter se reflectă în opiniile și atitudinile sale, în obiceiurile și sentimentele sale. Trebuie să căutăm trăirea în Dumnezeu, nu conformându-ne celor materiale și trupești, ci să ne îndreptăm toale faptele noastre spre nădejdea celor viitoare. Cel ca a ajuns în urcușul său spre desăvârșire virtuții și dorește să stăruiască cât mai mult în lucrarea ei, nu trebuie să se îngrijească iarăși de cele trupești, fie că le are, fie că nu le are.

Este adevărat că Dumnezeu îngăduie adeseori ca cei virtuoși să fie ispitiți. Uneori îi lovește în trupurile lor, ca pe Iov. Și asemănător acestuia, îi aduce la sărăcie și la depărtarea oamenilor de ei și le ia cele ce le-au dobândit. Toate acestea le face Domnul ca să umple de cununi pe cei ce nădajduiesc întru El. Nu este cu putință când umblăm pe calea dreptății să fim fără ispite și trupul să nu sufere boli, sau dureri. Dar când omul dorește să se apropie de Dumnezeu, și-i ies înainte încercări nu trebuie să se abată de la ceea ce și-a propus, ci trebuie să le primească cu bucurie.Da! Cu bucurie să primim suferința și necazul, acest exemplu Îl avem pe Hristos care și-a dat viața pe cruce, dobândindu-ne răscumpărarea și zdobind cătușele diavolului, din acel moment am primit eliberarea din robia păcatului și înfiere, ”Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”.(Ioan 3, 16)

Viața duhovnicească

Oamenii au ajuns să trăiască cu iluzia descoperiri adevărului suprem care este în definitiv o chestiune de metodă, când în realitate nu există o metodă care sau o anumită rețetă care să te conducă la descoperirea și trăirea adevărului. În creștinism cea mai bună metodă de a trăi în acest adevăr este în a-L urma pe Hristos, ”Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.”(In. 14, 6) Astfel cunoașterea este unul din darurile Duhului Sfânt.(Rom 11, 33) Dumnezeu, cerându-i lui Adam să nu mânînce din pomul cunoașterii binelui și răului, a avut tocmai să-l prevină pe om de sfâșierea lăuntrică ce va urma cunoașterii binelui și a răului.

A scoate știința în afara religiei, înseamnă a o alătura ateismului. A nu realiza că trăiești și muncești într-un domeniu finit în timp și spațiu, te împiedică să găsești un drum pe care să pornești, te rătăcește și te pierde. După cum putem spune ”opera științifică este opera unui act de credință, întru nimic deoasebit de acela al credinței religioase”, știința care ne învață cum să ne auto-analizăm, cum să-i cunoaștem pe cei din jur, la fel face și spiritualitatea Ortodoxă, urmând exemplul lui Hristos (In 13, 34), prin a ne iubi uni pe alți. Astfel căutând să-l iubesști pe cel de lângă tine te interesezi de el, de îngrijești de el, îi oferi compasiunea de care are nevoie în acele clipe. Mai mult decât atât ai posibilitatea să fi în comuniune cu Hristos dacă îl iubești pe cel de lângă tine.

Toate științele și toate matematicile, dacă nu suflă peste ele Duhul Adevărului, rămân semne moarte. Știința este un drum neîntrerupt către o țintă pe care o presimțim, o ghicim, dar a cărei stăpânire deplină, rațiunea noastră nu este niciodată în stare s-o aibă cu desăvârșire. Ceea ce este mai interesant că în toate epocile există un amestec, într-o mai mare sau mai mică proporție, de aceste trei lucruri: religie, filosofie și știință. Interesant este că aceste noțiuni nu se distrug unele pe altele, ci, ele se limpezesc și se perfecționează între ele. Omul ca ființa rațională, va amea întotdeauna nevoie de a crede, de a contempla la ceva suprem.

Omul care gândește nu întrunește toate condițiile pentru a înțelege faptele care i se prezintă și nu este în masură să se orienteze în mijlocul ideilor care se formează, dacă nu meditează asupra unei perspective.Această perspectivă nu trebuie să fie alterată de nici o prejudecată, ci rezultatul unei libere și întemeiate alegeri. Oricărui gânditor i se impune fixarea unui principiu fundamental care să decidă de semnificația unui fapt sau a unei idei. După o lungă perioadă, pe care am numi-o de disponibilitate intelectuală, în care domină curiozitatea nelimitată și prospețimea receptivă, se cere un act de limpezire în sensul stabilirii unei ordini și fixării unor coordonate înăuntrul cărora totul să capete o semnificație. Marii duhovnici au văzut “nașterea omului duhovnicesc” pornind de la lacrimi. Fixarea unor coordonate înlăuntrul cărora totul să capete o semnificație, este orientarea omului spre despătimire și îndumnezeire. După cum ne îndrumă Sfântul Pavel să trăim în Hristos (Gal 2, 20).

Luând în considerare scepticismul omului contemporan, care-și pune la îndoială propria existență, evindent s-a încercat și o cercetare științifică a credinței, însă pentru un creștin activ ”credința este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos”(Rom 10, 17). Astfel pe calea sctictei argumentări filosofice, nimeni nu e determinat să ia atitudine în problema misterului. Trebuie aleasă o altă cale, și acesta poate fi știința pozitivă sau optimismul de care are nevoie fiecare om, indiferent de natura preblemei acestuia. Știința pozitivă a fortificat încrederea omului în capacitatea lui de a elucida orice problemă și a dat naștere unui nou tip de om convins pe puterea lui extraordinară, în toate domeniile, prin urmare și în domeniul explicațiilor. Toate cerecetările științifice sunt făcute printr-o procedură statistică, urmând această cale spiritualitatea nu poate fi pusă într-o asemenea statistică. Dumnezeu, fiind transcendent se descoperă fiecărui om în măsura capacității fiecăruia de a-L întelege, și cunoaște pe Dumnezeu.

Omul tuturor timpurilor caută fericire și adevărul. Însă în acest drum de o rară noblețe, e a avut două căi de ales: una mai lesnicioasă, a curiozității, a unei științe potrivite la poftele de putere și a beneficiilor de toate felurile; pe de altă parte, păstrătoare a unui simț al măsurii și a sentimentului că realitatea e infinit mai bogată decăt ne este dat să cunoaștem.Pentru oamenii trecutului mai îndepărtat, cunoașterea închidea și o teamă. Era teama pură din conștiința clară a puținătăți omești, în contact cu uluitoarea bogăție a naturii vii sau neînsuflețite. Omul era cutremurat de uluirea, de grandoarea trezită de „arhitectura perfectă a Universului”(Fac 1, 8).

Fie că cercetau partea lăutrică a omului, fie că încercau să descifreze înțelesul lumii de afară, pentru omul din trecut totul era minunat și era extraordinar. Unii caută frumusețea veșnică și așează înfinitul în viața lor trecătoare. Despre acești ne vorbește Sfântul Pavel: ”Căci voi, care de multă vreme s-ar fi cuvenit să fiți învățători, aveți iarăși trebuință ca cineva să vă învețe cele dintâi începuturi ale cuvintelor lui Dumnezeu și ați ajuns să aveți nevoie de lapte, nu de hrană tare”(Evr 5, 12). Dar, numai fiindcă se supun naturii neasemuit de frumoase, sunt fericiți doar pentru simplul fapt că trăiesc, preamăresc pe artistul suprem, omul fiind considerat cununa creației a lui Dumnezeu (Fac 1, 27).

Cunoașterea este o ”viziune de ansamblu”, un ”act de totalitate”, prin care n-i se dezvăluie mai alea rețeaua nevăzută a acestei lumi, a acestui univers, ”țesătura în care lucrurile și evenimentele imediate- cunoscute de noi în mod obișnuit – capătă o semnificație permanentă”, semnificație ce este mai presus mentalitate, care se nuanțează prin trăire. O asemenea cunoaștere, este mai mult o unire decât o cunoaștere, nu ai cum să cuprinzi pe Cel de Necuprins. Singura modalitate este trăirea conștientă în absolut. Adevărul pare să se formeze în noi, mai degrabă lucrând în noi, decât să fie o elaborare, o combinație a noastră. Cunoașterea este o luptă contra dezordini, ce implică totalitatea unui tot coerent, putem să ne numim coerenți și conștienti când ne aflăm în Adevăr.

Bogăția noastră interioară este atât de covârșitoare, încât de cele mai multe ori faprul exterior care a provocat-o rămâne un simplu pretext. De aceea ce este extraordinar și tulburător în același timp e că odată pătrunși în eventura spirituală, care urmărește adevărul, e cu neputință să rămânem în eroare chiar dacă punctul de plecare al experienței și o bună parte din ea a fost o înșelare. Numai falsele atitudini, numai simularul de experiență, numai trișarea cu noi înșine pot întreține și reînnoi necontenit eroarea. Din nenorocire, omului singur îi stă în putință să falsifice, solidarizându-se necontenit cu eroarea. Dar omul care realizează o comuniune cu alții se asează dintr-odată în condiții normale și care îl ajută să descopere adevărul.

Este un fapt de cea mai mare importanță să ne convingem că în realizarea unui comuniunii adevărate cu oamenii stă cheia rezolvării tuturor problemelor. Dar permenent trebuie să ne ghidăm atitudinile spre același ideal. Aceasta pentru că eroarea nu face ravagii acolo unde omul nu este în stare să ocupe în chip autentic, cu fermitate, aceeași poziție intelectuală. Oamenii, în majoritatea cazurilor, amestecă planurile, încurcă viziunile. Efortul de a cunoaște adevărul atunci e mai mult o simplă agitație, și nu o acțiune viguroasă, răscolitoarea, plină de o putere virilă, singură să meargă până în miezul nedumeririlor. Menținerea energică a unei probleme, înlăuntrul aceleiași viziuni unitare, organice, determină o clarificare, o limpezire care nici pe departe nu se poate compara cu aceea care poate interveni întâmplător. Astfel “eroarea slujește adevărului”.

În condiția noastră omenească, chiar și erorile trebuiesc reîmprospătate ca să străbatem mai adânc pe drumul adevărului. Legătura noastră cu darul cunoștinței duhovnicești, cu care Dumnezeu, încunuază eforturile umane de a-L cunoaște, Părinții filocalici vorbesc despre darurile Duhului Sfânt: al științei, al cunoștinței, al înțelegerii și al înțelepciunii. Cunoașterea lui Dumnezeu are un caracter pozitiv, creator și în același timp, progresiv în măsura în care noi ca și penitenți ne apropiem de El, în Apocalipsa Sfântului Ioan aflăm despre acest progres al nostru, ”Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine”(Ap. 3, 20),astfel noi avem certitudinea ca Hristos ne așteaptă ca noi să ne îndreptăm spre El.”Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie”(Mt 16, 24).Iar la finalul drumului nostru să nu auzim aceste cuvinte: ”Știu faptele tale; că nu ești nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbint e. Astfel, fiindcă ești căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea”(Ap. 3, 15- 16).

Contemplativul, oricât ar progresa în cunoașterea și experierea lui Dumnezeu, el păstrează conștiința a două limite, prima este faptul că Dumnezeu rămâne transcendent oricărei cunoașteri omenești; pe de altă parte, aceea a caracterului infinit al acestui urcuș. Dar chiar pe treptele cele mai inalte, simțirea lui Dumnezeu sau cunoașterea experimentală este o trăire practic a Tainei, o cunoaștere apofatică, o sesizare într-un mod superior a bogăției lui infinite, căci tocmai de aceea e cu neputință de înțeles și exprimat.

Rugăciunea sau dialogul cu Dumnezeu

Trebuie să știm că toate sunt legate de om, iar omul ce se stăpânește pe sine, stăpânește peste toate. Iar pe sine se stăpânește atunci când se supune lui Dumnezeu. Celui ce se cunoaște pe sine I s-a dat cunoștința tuturor. Numai in conștiința de sine se află plinătatea cunoștinței tututor și numai în supunerea sufletului tău, se cuprinde supunerea tuturor.„Îndumnezeirea este o lumină, dar o lumină transformatoare, și nu produsă de efortul omenesc, ci o iluminare a întregii ființe umane din ipostasul dumnezeiesc, care face și ipostasul uman iluminat și capabil să iradieze lumina ipostasului dumnezeiesc, o lumină interpersonală și ca atare o bucurie și o lumină între ele, fără să se poată distinge frontiera între bucuria și iubirea uneia și a celeilalte”.Aceasta este culmea la care te aduce trăirea în Hristos, prin rugăciune. Prin rugăciune ne mutăm la Dumnezeu.

Când smerenia va stăpâni în viețuirea noastră, atunci toate se vor supune nouă. Mândria face pe om aspru și opac, smerenia îl face delicat și transparent. În ea stă înnobilarea firii noastre, cât și ale celor înțelese și înțelegătoare. El este rațiunea atotcuprinzătoare a tuturor rațiunilor create. Dar omul se bucură de a se cunoaște pe sine și de a cunoaște cele din jurul lui. Prin smerenie omul se cunoște mai bine pe sine. De aceea, întru el se bucură toată zidirea, când, smerindu-se, se cunoaște cel mai mult pe sine însuși și în el pe toate.

Numai prin smerenie se arată adevărata cunoștință a omului. Omul conteporan nu ar trebui să fie preocupat de bunăstrarea materială, sau de alte lucruri care-l îndepărtează de sine, îl fac să nu mai fie stăpân pe sine, ci să fie controlat de plăcerea lor. Pentru a se putea ridica prin propria greașeală, pe lâgă voința de fier, este nevoie și de smerenie, căci cel smerit nu are ochi să ia aminte la scăderile altuia, nici ureche să audă cele ce nu folosesc sfletului său. Și nu are vreo treabă cu cineva decât cu păcatele sale.

În mândrie există uitarea lui Dumnezeu, și uitarea limitelor noastre. Smerenia nu poate fi dobândita fără o conștiință sporită a prezentei lui Dumnezeu. Cine are smerenia se bucură în Dumnezeu, se bucură de infinitatea lui Dumnezeu, nu însă ca de o posesiune, ci ca de un dar. El primește în același timp nemărginirea și iubirea.Nu-i place să fie remarcat de ceilalți, dar are bucuria de a trăi, de a se îmbogăți în Dumnezeu; prin aceasta el este mai fericit decât alții.

Numai dreapta credință este temei și izvor de smerenie. Orice altă credință este produsul mândriei. Smerita cugetare este o cunoaștere a harului și a milei lui Dumnezeu, vedem aceasta în Psalmul 50 a lui David ”Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta”(Psalm 50, 1). Folosind tehnicile psihanalitice, constatăm că Sfinții Părinți ne-au învățat ca ”smerita cugetare”, deși este din har, ne adâncește în cunoștința sinelui, ne învață cum să ne cunoaștem noi singuri propriile greșeli care ne influențează atât psihic cât și fizic.De aceea smerenia poate fi interpretată ca fiind recunoșterea propriilor daruri, dar și cea care ne ține în legătură cu semenii noștri, să fim într-o comuniune deplină cu ei. Mândria, este cea care ne dezbină, ne oprește să întrăm în adevărata comuniune cu ceilalți, chiar dacă facem fapte bune pentru ei, noi în sinea noastră căutăm răsplată cuvenită pentru ceea ce am făcut. Astfel ei primesc faptele noastre , dar nu pe noi, căci vor privi mai mult la fapte decât la persoană. Pentru că nici noi nu ne dăruim odată cu faptele noastre, în aceste fapte cel mândru dăruiește ceva din afară de sine, nu se dăruiește pe sine. Numai în smerenie se dăruiește pe sine, căci se roagă să fie primit de ceilalți, pe care îi prețuiește mai mult decât pe sine.

Același lucru se întâmplă și în raporturile noastre cu Dumnezeu, cu smerenie căutăm în sinea noatră loc în care îl descoperim pe Hristos, astfel descoperindu-L pe Dumnezeu căutăm să nu-L supărăm, aici noi având libertatea deplină de a alege. Nu suntem condiționați de nimic, când trăiești în Hristos ai cea mai mare bucurie si libertate, precum în troparul de la icoana Mântuitorului spunem: „Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule, cerând iertare greșealelor noastre, Hristoase Dumnezeule; că de voie ai binevoit a Te sui cu Trupul pe cruce, ca să scapi din robia vrăjmașului pe cei ce i-ai zidit”.Iar ca o concluzie la toate acestea, putem afirma că smerenia noatră o urmărește Dumnezeu, precum spunene si Psalmistul David:„Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi”(Ps. 50, 18). Și prin ea stăpânim, în chip paradoxal, peste toate, căci în Dumnezeu suntem liberi în toate.

Când inima bate cu sârguință în trup, trupul nu se întristează în necazuri, nici nu se ferește de ele din frică, ci mintea îl susține în toate încercările, ca să rămână nemișcat în dorința sa. Râvna pentru voia lui Hristos naște îndrăzneala, puterea sufletului și străduința trupului. În acel moment omul simte ajutorul dumnezeiesc, înima lui se umple de credință. Atunci recunoaște pe Cel ce l-a creat și-I poată de grijă și înțelege că poate sta în legătură cu Acesta doar prin rugăciune. Rugăciunea este calea prin care omul găsește ajutor și vistierie de încredere și liman plin de vitejie, lumină celor din întuneric și sprijin celor slabi. Prin rugăciune noi intrăm într-un dialog cu Dumnezeu.„Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea.”(Ps 142, 1)

Omul se poate desfăta în această viață prin rugăciunea credinței. Prin aceasta, inima lui se luminează de încredere și nu rămâne în împietrire. ”chiar în timpul rugăciuni n-i se dă de la Dumnezeu, puterea rugăciuni. Ni se dă ca să arătăm lui Dumnezeu că o folosim. El vrea să se roage cu noi și în noi, să ne asociem Lui în această rugăciune, făcându-o rugăciunea noastră.” Astfel Sfinții Părinți enumeră trei feluri de rugăciuni: de preamărire, de multumire și de cerere. Rugăciune făcută întru cunoștința lui Dumnezeu e însoțită de bucuria inimii. Cel ce a descoperit bucuria rugăciunii adevărate a cunoscut și bunătățile deosebite ce se nasc din ea. Dar aceste bunătăți izvorăsc din faptul că omul își cunoaște slăbicunea sa, și dorind ajutorul lui Dumnezeu, se apropie de Dumnezeu stăruind în rugăciune. Iar cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu prin voința lui, cu atât se apropie și Dumnezeu de el cu darurile Sale. Rugăciunea este înălțarea sufletului spre Dumnezeu, sau o convorbire intimă cu Dumnezeu.

Dumnezeu oprește harurile de la om, tocmai pentru ca acestuia să i se facă pricină de a se apropia de El și de a stărui în rugăciune. Dreptul care nu cunoște slăbiciunea lui, stă pe muchie de cuțit și niciodată nu-L desparte de cădere sau de mândrie. Iar cel ce nu-și cunoaște slăbiciunea sa este lipsit de smerenie, iar ce nu o are pe aceasta este lipsit de desăvârșire, persistă mereu frica, deoarece libertatea omul nu este pecetluită de Duhul Sfânt, ci slujește bunului plac. Nu este libertatea Duhului care ține legătura cu Dumnezeu și cu semenii, ci este o libertate limitată de egocentrism. Pe măsură ce ne adâncim în drumul acestui mister (rugăciunea), urcarea spre stările superioare ale Ființei divine, reprezință singura posibilitate a omului de a se mântui. Vindecarea adevărată presupune ieșirea din individualism, starea egocentrică a Eu-lui, dacă reușim să depășim această barieră psihologică vom ajunge să trăim în comuniune cu cei din jur.

În primul caz este tocmai captivitatea individualității, în al doilea caz este schițat deja traseul posibilei salvări. Întrucât trecerea prin infern, având deci conștiința că străbați înfernul care trebuie apuizat, modifică toate complexele și obsesiile, dându-le o valoare universală și rectificatoare. Sfinții Părinți spun despre aceste obsesii că ar fi demonii camuflați care tind să ne controleze prin slăbiciunile noastre. Așadar demonul care are grijă să ne inducă acele stări de tulburare obsesiv-compulsivă, psihologic nu este un lucru chiar atât de rău pentru o persoană care are aceste tulburări de personalitate, deoarece din punct de vedere profesional este foarte ambițioasă, perfecționistă, conștiințiozitate în ceea ce face, în legătura sa cu semeni este adevărat că are o răceală, o distanțare emoțională. Aceste stări sunt în contradicție cu ceea ce sufletul dorește, doar prin eliminarea acestui egocentrism persoana se poate reabilita.

Ceea ce pare la o primă vedere o simplă terapie, se dezvăluie ca fiind până la urmă o cale spre Divin. Atunci când sufletul nu lucrează după firea cea dintr-un început zidită de Dumnezeu, "deși se poate ca el să-și păstreze viața la arătare, nu mai este viu, ci mort. De pildă, atunci când tu, om fiind, nu păzesti virtuțile creștine, ești lacom și sfidezi legea, cum poți spune că ai suflet? Pentru că te misti? Dar aceasta este și a făpturilor necuvântătoare. Pentru că mănânci și bei? Dar și fiarele sălbatice fac acestea. Atunci, poate pentru că umbli pe doua picioare? Aceasta mă face să cred că ești mai degrabă un animal cu înfățișare omenească". Spune foarte elocvent Grigorie Teologul.

Iubirea, desăvârșirea dialogului

Recuperarea credinței religioase și implicit, trăirea unei vieți în spiritul creștin ortodox trebuie urmărită permanent de oricare muritor. Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot cugetul și pe aproapele tău ca pe tine însuși (Lc. 10, 27). Ce este mai frumos de cât aceste două porunci date de Mântuitorul Iisus Hristos. Credem că este un sigur Dumnezeu care a creat toate și le-a întocmit, a adus pe toate de la neființă la ființă. Cel care cuprinde pe toate de la neființă la ființă. Cel care crede în el și se teme de El, că temându-te să te înfrânezi. Dacă vei păzi această poruncă, vei îmbrăca toată virtutea dreptății și cei trăi în Dumnezeu.

Trebuie să ne păstrăm nevinovat și fii fără răutate, să fim ca pruncii, care nu cunosc păcatul, ca pruncii sunt binecuvântați. Să nu vorbim de rău de nimeni și nici să nu ascultăm cu plăcere pe cei care vorbesc de rău, că suntem vinovați de păcatul cel ce vorbește rău. Ferindu-ne de acest păcat vom avea totdeauna pace cu toți. Să facem bine și din câștigul pe care ni-l dă Dumnezeu să îl împărțim cu toți încât să nu cautăm cuie să îi faci bine si cuie cuie nu. Să dăm tuturor, căci Dumnezeu vrea să de la toți din daruruile Sale, iar cei care au primit nu for fi judecați ci vor fi pedepsiți cei care au primit prin înșelăciune. Să iubim adevărul și tot adevărul să iasă din gura noastră, căci acel adevăr care este întru noi să fie găsit adevărat de toți oameni și astfel să fie slăvit de Domnul. Iar Minciuna care se sălășluiește în inima acestuia tăgăduiește de Domnul și îl jufuiește, pentru că nu e dă înapoi averea pe care au primit-o în păstrare. Trebuie să umblăm în adevăr și nu trebuie să locuiască o conșțiință rea împreună cu duhul adevărului și nici să nu facem supărare Duhului celui Sfânt și adevărat. Și dacă vom păzi aceasta poruncă, și ne vom abține de la minciună, de la acest fapt foarte rău, vom trăi în Dumnezeu.

Astfel, mitul Hristic rămâne mit numai în măsura în care oricărei ființe ii se oferă șansa de a retrăi ce a trăit Hristos până la capăt. Cine percepe tainele creștine în perfecta lor actualitate și eficacitate, acela este în comuniune cu divinitatea. Pentru acela nu există separație dintre doctrină și istorie, dintre sacru și profan.Botezul este tocmai o naștere, Mirul un izvor de tărie și de lucrare, iar Pâinea vieții și paharul, binecuvântării euharistice sunt într-adevăr mâncare și băutură.În Liturghie Hristos este prezent în mod real nu numai în jertfa euharistică, moment care împlinește pregătirea personală a fiecăruia și pregătirea comunității pentru Euharistie, o împreună înaintare a Bisericii, călăuzită de Hristos, spre recunoașterea și primirea Mirelui. Fiecare Liturghie este astfel o actualizare a drumului spre Emaus (Luca 24, 13 – 35). Hristos vine în mijlocul nostru și ni se dăruiește mai întâi prin cuvintele Sale făcând să „ardă inimile în noi”(Luca 24, 32) și să se nască în noi credința care să ne ajute să-L recunoaștem și să-L primim în Euharistie.

„Sfânta Împărtășanie este una din acele Taine care este în stare să ne scape de orice păcat față de Dumnezeu, judecătorul nostru. De aceea noi ne botezăm numai odată, în schimb ne apropiem de Sfânta Masă de mai multe ori, pentru că ni se întâmplă, ca oameni de suntem să supăram deseori pe Dumnezeu, fapt pentru care se cade să ne pară rău, să ne înfrânăm și să ducem o luptă continuă împotriva păcatului.”

Preotul care nu se înfioră atunci când săvârșește Sfânta Liturghie nu este preot. Atunci când arta îcetează de a mai fi tradițională și devine umană, individuală și prin urmare arbitrară, schimbarea constituie semnul înfailibil al unei decadențe întelectuale. Maturizarea omului este o mai mare taină din perspectivă sprirituală. Omul zilelor noastre trebuie să cunoască bine Tainele Bisericii Ortodoxe. Așadar, omenirea trebuie să mergă pe urma parabolei „fiului risipitor” pentru a descoperi într-o măsură tot mai mare, că religia nu este o constrângere, să renunțe la ideea că „Biserica nu există pentru a domina lumea, ci pentru a o binecuvânta. Unitatea Bisericii nu va putea niciodată să fie distrusă, chiar dacă invidia, corupția, lupta directă împotriva ei. Toate acestea o vor întâri și mai tare, deși vrășmașul îi va putea înșela pe uni, ducăndu-i pe altă cale a înșelării, ajutându-i să ajungă de la viață la moarte, care dorind să ajungă la lumina dimineți prin nălucirea minții se vor afunda tot în întunericul nopții, se va ajunge ca prin vrășmasul să fie scoși afară oamnenii din Biserică, să fie obligații să mărturisească strâmb. Dar nu vă temeți deoarece piatra de temelie a Bisericii este una puternică. Domnul spune ”Eu îți spun că tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea și portile iadului nu o va sfărâma. Îți voi da ție cheile împărăției cerurilor pe cele pe care le vei lega pe pământ legate vor fi și în ceruri și cele pe care le dezlega pe pământ dezlegate vor fi și în ceruri.(Mt. 16, 18 – 19)

Omul este un organism viu, ca și omenirea în ansamblul său. De aceea nu trebuie să privim istoria ca pe niște atape precis conturate, istoric circumscrise. Istoria nu merge înainte după o logică a consecvenței, ”cin în baza principiului” maturizări unui organism, care într-un anume moment evidențiază comportamente ce mai înainte nu se vedeau și se manifestă și o anumită libertate de creștere. Așadar, Omul, ca entitate bio-psiho-socială, există, se afirmă în plan obiectiv și subiectiv ca realitate, se manifestă ca esență care este dată de specificul naturii sale plurideterminate în cadrul căreia fiecare dimensiune – naturală, psihologică și socială – există numai în interdependență cu alta, ca integralitate individul uman este o totalitate inseparabilă, arăta V. Pavelcu (1982), este o entitate unitară pentru că la om tot ceea ce este biologic este și psihologic și social, după cum tot ce este social este și biologic și psihologic. Această calitate sistemică a omului privește și aspectele de disconfort, de disfuncționalitate, de patologie. Afectările somatice au efecte nedorite și asupra dimensiunilor psihice și sociale după cum afectarea acestora este resimțită și la nivel somatic.

De aceea o lectura spirituală, din perspectiva Sfintei Scripturi sau din cea teologică a Tradiției, permite o legătură dinamică și organică. Evitând ideologizările și schematicele riguroase. Cercetând Scripura vom vedea că toate converg spre numele lui Dumnezeu. În același timp, întreaga Biblie ne face să vedem drama umană transmisă din generație în generație, provocată de faprul că umul nu se mai simte pe sine ca fiu. Ea arată că mântuirea constă tocmai în faptul că adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, vine ca om să trăiască ca fiu, și că în El se deschide pentru omenire calea înfierii.

Însă din faptul că Dumnezeu ne-a adus, după căderea în moarte, viața Sa, în directa comunicare prin umanitatea asumată de Fiul Său, și noi o primim în modul cel mai ușor, acceptând comuniunea cu El, ca și faptul ca Fiul și Cuvântul său au pregătit această coborâre față de omenire prin Revelație. Astfel oamenii morți sufletește au avut o anumită legătură cu Dumnezeu cel personal și o anumită sete de nemurire personală, în grad mai puțin sau mai mult accentuat rezuntă că omul chiar prin natura sa, se poate afla în sine și în semeni săi pe Dumnezeu, mai ales când el se silește să trăiască la un nivel mai înalt umanitatea sa. Aceasta înseamnă că Hristos, ca unire a Fiului lui Dumnezeu cu umanitatea, într-un anumit moment al istoriei, este înscris ca virtualitate chiar în firea noastră. Faptul că numai prin umanitatea asumată în ipostasul Său n-i se face Fiul lui Dumnezeu apropiat și comunicabil la maxim.

Cunoașterea lui Dumnezeu ca realitate nouă, nesupusă unor legi ale repetiției este cunoașterea Lui ca realitatea personală, iar aceată cunoaștere este o relație de iubire. Numai iubind pe Dumnezeu și numai în conștiința că este iubit de Dumnezeu, omul înaintează într-o viață de care nu se satură niciodată. Chiar cine iubește un om și e iubit de el, ar vrea să nu moară nici el, nici acela, evident că iubirea dintre oamenii are și momente de plictiseală, datorită unei unirii paradoxale a mărginimii omului cu o anumită permanentă noutate. Numai Dumnezeu această iubire este deplină, desăvârșită El fiind persoană, între El și noi se stabilește un raport de iubire care-L menține și pe El și pe noi ca persoane.

Când noi îi spune cuiva sincer ”te iubesc” noi practic îi comunicăm atât verbal cât și non-verbal, ”nu vreau să mori”, ”vreau ca să fi veșnic”, ”vreau să fim într-o comuniune veșnică” să fim îmvăluiți de iubirea care ne cuprinde, pe care suntem capabili să o simțim în sânul Sfintei Treimi, substanța care leagă Sfânta Treime am putea spune ca este iubirea, însă iubirea nu este o substanță, nu este ceva fizic. Totuși substanța care leagă dumnezeirea, este de natură spirituală, o natură pur dumnezeiască, după cum și Dumnezeu este de natură spirituală. Astfel omul este chemat să participe la această infinitate de iubire.

.

Capitolul 5

Tehnici terapeutice convenționale

În ultimele patru decenii, psihoterapia a devenit tot mai elaborată și diversificată, ajungând undeva la aproximativ 300 de tehnici sau forme prezumtive de psihoterapie practicate în mod curent (T.B. Kasaru, 1980). Astfel psihoterapia este un proces conștient și planificat care își propune să influențeze tulburările de comportament și stările de suferință care, printr-un consens între pacienți, terapeutul șu grupul de referință, sunt considerate ca necesitând tratament prin metodele psihologice, (prin comunicarea verbală și non-verbală) toate acestea într-un scop bine definit și elaborat de preferabil în comun.

Fiind atât de numeroase tehnicile și metodele încât nu pot fi clar delimitate, pe conținut și modul de acțiune, ca acestea să fie distincte și bine precizate. Evident ca există specialiști care susțin individualitatea și superioritatea fiecărei tehnici sau metode nou elaborate. Acest număr mare de tehnici a impus o sistematizare în funcție de anumite criterii:

Metode de psihoterapie orientate emoțional sau afective.

Metode de psihoterapie orientate intelectual sau cognitive.

Din punct de vedere aplicativ, se disting metode și tehnici bazate pe următoarele criterii:

Investigativ, preocupate în mod esențial de cunoașterea organizării psihicului uman.

Etic, ce are in vedere valorile umane și tot ce este corelat lor, normele și conduita comportamentului uman.

Curativ, care urmăresc în mod declarat, univoc și strict direcționat, eliminarea simptomului și teoretic vindecarea pacientului

Această metodă o regăsim și Evanghelia după Matei, loc în care Hristos ne învață cum putem să petrecem timpul acestei vieți într-o armonie cu Dumnezeu, omul care este atras de cele materiale va ajunge ca un rob pentru această plăcere, problema este că această plăcere îl va consuma atât fizic cât și psihic. De aceea Hristos ne spune ”Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi”(Matei 11, 28).

Sub un anumit unghi psihoterapia presupune pentru client un proces de învătare a normelor, regulilor, conduitelor dezirabile, a modului de relaționare, a capacității de integrare în realitate, proces care se realizează prin:

Identificare

Condiționare

Clarificare

Psihoterapiile au ca temei mai multe paradigme care sunt: dinamice, comportamentale, cognitive, psihodinamice și experențiale.

Paradigma dinamică consideră că toate formele sunt rezultatul interacțiuni conflictuale a unor forțe intrapsihice, inaccesibile conștiinței omului cărora el le opune rezistență, ca atare scopul psihoterapiei constă în facilitatea emergenței și înțelegerii conținutului inconștient al psihismului.

Paradigma comportamentală pornește de la premisa că orice comportament, normal sau anormal, este produsul a ceea ce a învățat sau nu a învățat insul, în consecință, bolile psihice ar fi deprindero învățate sau răspunsuri dobândite în mod învoluntar, repetate și întărite de stimuli specifici de mediu. Pentru vindecare acestora pacientul trebuie să învețe noi alternative, care trebuie axate, atât pe cadrul situației terapeutice cât și în afara ei.

Paradigma cognitive propun drept cauză ale simptopmului schemele și automatismele cognitive neadaptate. Rolul terapeutului este de a învășa pacientul să exploreze sensul evenimentelor și să corecteze automatismele greșite(Dafinoiu, 2000). Schimbarea se produce atunci când pacientul găsește noi sensuri, noi înțelesuri, iar acestea la rândul lor vor produce noi stări afective care să determine noi comportamente.

Paradigma psihodinamică se pleacă în special de la teoria psihanalitică și se consideră că sursa problemelor se află în relație cu dezvoltarea timpurie și în special cu fixarea la un anumit stadiu al dezvoltării datorită diferitelor traume emoționale pe care pacientul le-a trăit în acele perioade și de care nu mai este conștient. Inconștientul este considerat ca fiind central dar cu un conținut pozitiv, văzut ca un mare rezervor de resurse inconștiente. Dacă problema este la nivel inconștient și rezolvarea se poate situa la același nivel, nu este nevoie de accesul în inconștient.

Paradigma experiențială au ca punct de plecare situația de subestimare a dimensiunilor etice ale omului și a relațiilor sale morale cu ceilalți, omul nu poate fi cunoscut numai prin analiza comportamentului sau manifestat în societatea, ci și prin înțelegera lui. Ceea ce vedem noi la suprafață (comportamentul) de cele mai multe ori este corelat cu trăirea interioară apersoanei. Când cineva este fericit sau trist, acest sentiment automat este semnalat prin mimica feței, gesturi care arată starea înterioară a omului.

Mergând de la premisa ”cunoaște-te pe tine insuți” (Socrate), competența emoțională sau inteligența emoțională este un concept încăpător de tip umbrelă, care include mai multe procese participante și produce o varietate de consecințe. Astfe eul său ecologic este aceea trăsătură a Eu-lui care se angajează pragmatic în mediu la maturitate, fapt care ne ajută să interacționăm cu cei din jur, să analizăm interacțiunile funcționale cu indivizi, să fim conștienți de nevoile sociale. Cutremurarea lumii și a omului în descoperirea divină s-a făcut după principiile fundamentale ale pedagogiei divine, ale respectării liberei voințe a omului, prin convingerea sa și prin bunătatea și blândețea lui Dumnezeu. Căci omul nu este o plantă ce poate crește forțat, iar ceea ce pornește din libera voință este mai temeinic și mai trainic . Astfel ceea ce credem despre viață ne provoacă emoții, atât pozitive cât și negative.

Psihoterapia are în vedere nu numai vindecarea de bolii, ci și dezvoltarea personală atât prin atingerea stării maxime de constiință, cât și prin dezvoltarea unor dimensiuni ”expansive”, ca auto-determinarea, creativitatea și autenticitatea. În practica termenul comun al tuturor metodelor este boala psihică mintală, sau fizică, tulburarea emoțională sau comportamentală, a căror abordare se realizaeză prin comunicare verbală sau non-verbală.

Oamenii de știință spun că aproximativ jumătate din variațiile personalității umane sunt definite de factorii genetici. Cu toate acestea, personalitatea este construită din două trăsături complet diferite: caracterul și temperamentul. Cei mai mulți dintre noi suntem un amestec unic al celor patru tipuri diferite de personalitate, și toate trăsăturile acestora sunt prezente, într-o anumită măsură, în noi. Există însă o anumită diferență caracter și personalitate. Trăsăturile se nasc în urma experiențelor de viață de care conștienți le-am avut fiecare dintre noi, și sunt influențate de obiceiurile, preferințele și valorile părinților noștri, de normele socientății în ceea ce privește exprimarea iubirii și a dușmăniei față de semeni.

Temperamentul vis-a-vis de caracter, este trăsătura care echilibrează personalitatea. Astfel trăsăturile de temperament sunt tendințe înăscute, moștenite de la părinții și se manifestă prin modul personal de a vedea lucrurile, de a gândi și de a simți; toate acestea își fac apariția în timpul copilăriei timpurii. Astfel temperamentul este un ansamblu de elemente biologice care, împreună cu factorii psihologici, constituie personalitatea; este latura energetica și dinamică a personalității; este preponderent înnăscut.

După S. Rubinstein, temperamentul este latura dinamico-energetică a personalității. Plasându-se pe o poziție bazală, temperamentul se manifestă ca nivel energetic, ca mod de descărcare și acumulare a energiei și prin dinamica (iute, lent, mobil, rigid).G. Allport arată că temperamentul vizează fenomenele caracteristice unui individ, și reactivitatea acetuia la stimulii emoționali, forța și rapiditatea răspunsurilor. De asemenea, el implică dispoziția sa afectivă persistentă. Afectivitatea este un parametru important în conturarea temperamentului, descriindu-l prin identificarea tonusului afectiv, a stabilității și profunzimii trăirilor. Particulăritățile temperamentale se constituie ca urmare a activității nervoase superioare. Se presupune că temperamentul nu se schimbă în mod radical în timpul vieții. Totuși, se vorbește de o evoluție temperamentală, prin influențele pe care personalitatea le sufera, în ansamblul ei. Dezvoltarea unor aptitudini, dobândirea unor variate deprinderi, formarea unor trăsături de caracter, bine articulate educațional, maschează adesea determinațiile temperamentale. Temperamentul nu este expresia unui tip constituțional, ci fondul bio-tipologic de la care se pornește în elaborarea caracterului. În fiecare temperament se află avantaje care trebuiesc dezvoltate și defecte care trebuiesc corectate.

Psihologia comportamentului este în primul rând influențată de tipurile de temperament, Kant contribuie la acest proces de caracterizare a individului prin temperamentul individual, care induc stările emoționale și comportamentele. Jung arată că sunt două tipuri de personalitate intravertit și extravertit. Care de asemenea influențeaă comportamentul individului (Strelau 1998). În orice caz ceea ce separă tipurile psihologice este calitatea față de unitate, acestea apropiindu-se în continuare prin dezbaterii pe această temă (Kegan 1998; Rathbart &Bates 1998). Pentru urmărirea și studierea evolutivă a temperamentului (Goldsmith; Buss; Plomin; Tathbart; Thomas 1987) au dezbătut căteva idei după care ne putem ghida în dimensiunea temperamentului:

Dimensiunea temperamentului se referă la studiererea behavioristă a individului.

Temperamentul pentru o persoană reprezintă modul în care se manifestă în mediul înconjurător.

Temperamentul este înfluențat de factorii biologici. (Gummar 1990)

Este ceva obișnuit ca cineva cu un temperament să empatizeze cu cei de același tip de temperament.

Temperamentul este adeseori mai variabil în raport cu personalitatea. (Buss 1989; Strelau 1989).

Aceste teorii sunt și astăzi valabile în studierea temperamentului din perioada copilăriei.

Despre cele patru timpuri de personalitate.

Încă din antichitate, medicii greci Hippocrate și Galen distingeau patru tipuri de temperamente fundamentale: coleric, sangvinic, flegmatic și melancolic. Acestea rezultau din amestecarea celor patru umori( substante fluide) din organism: bila galbenă, sângele, flegma și bila neagră. S-au stabilit corespondente cu elementele fundamentale, aerul, apa, focul și pământul, ba chiar și cu anotimpurile. Aceste patru timpuri de temperament sunt mai mult sau mai puțin, prezente în fiecare dintre noi și definesc modul în care gândim, simțim și ne purtăm.

Temperamentul sangvinic. Este caracterizat prin spontaneitate, optimism, entuziasm, energie la cote maxime, flexibitate în modul de gândire, impulsivitate și curiozitate. Toate aceste trăsături sunt asociate cu anumite gene înfluențate de nivelul de dopamină. Oamenii sangvinici au de obicei fețe expresive.

Temperamentul Flegmatic. Aceștia sunt în principal diferiți prin atitudinile lor sociale, capacitatea de a-și exprima sentimentele și a citi alte persoane după expresiile feței de limbajul corpului. Flegmaticii se pricep să facă legătura între fapte și au capacitatea de a vedea imaginea de ansamblu a unei probleme sau situați. Ei au o mare capacitate de empatie, de a se îngriji de ceilalți, sunt agreabili și expresivi din punt de vedere emoțional. Unele dintre aceste trăsături sunt legate de extrogen, care este prezent atât la femei cât și la bărbați.

Temperamentul coleric. Este asociat cu nivelul de testosteron din organism, care de asemenea este prezent la bărbați și femei. Colerici sunt oamenii direcți, concentrată asupra sarcinii pe care o au de îndeplinit, sunt duri, analitici, logici și au mare capacitate de a elabora strategii. Sunt foarte curioși și le place competiția.

Temperamentul Melancolic. Aceștia tint să fie calmi, loiali și ordonați. Sunt precauți și se poartă întotdeuna după normele convenționale ale societății. Acest tip de temperament este legat de nivelul de serotonină.

Terapiile cognitiv – comportamentale

Aceste terapii, în mod deosebit cele comportamentale își au originea în concepția behavioristă a personalității, care constă în ansamblul de deprinderi, orice tulburare se rezumă la faprul că o anume deprindere nu mai are aceași valoare adaptativă, cu alte cuvinte terapia constă în invățarea unui noi comportament. Fundamentele empirice ale abordării cognitiv- comportamnetale, pot fi descoperite la începutul secolului trecut. Comform teoriei lui Darwin, continuitatea legilor evoluției animale și umane, majoritatea ideilor derivate și de menținere a comportamentelor patologice a fost aplicate în studiul mecanismelor și de mentinere a comportamentelor patologice. Sunt două paradigme care stau la baza învătării clasice: condiționarea clasică (Pavlov) și condiționarea operantă (Skiner).

Cele patru tipuri de consecințe ale comportamentului față de efect:

Întărirea pozitivă, descrie situația în care comportamentul se manifestă cu frecvență mai mare pentru că este urmat de consecințe pozitive. (punctualitate – laudă)

Întărirea negativă, frecvența unui comportament crește pentru că el este urmat de omisiunea unui eveniment aversiv anticipat.( mă duc mai repede acasă ca să evit, să fiu certat)

Pedeapsa, un comportament scade în frecvență pentru că este urmat de o consecință negativă.

Nerecompensarea frustrantă, descrie situașia în care comportamentul descrește în frecvență pentru că este urmat de omisiunea unei recompense așteptate. (nu va mai fi laudat)

În tratamentul anxietății clinice, experimentele lui Watson și Raymer au avut ca subiect un copil de 11 luni; au reușit să provoace anxientatea prin asocierea șoricelului alb cu un zgomot puternic, ulterior s-a reușit desensibilizarea copilului plasând soricelul la o distanță din ce în ce mai aproape de copil și hrănindu-l cu ciocolată. Acestă lucrare a fost cunoscută de o cercetătoare madame Jones, care a aplicat recomandările lui Watson la terapie și a descoperit că doar două metode de tratament au avut rezultate, acocierea stimulului anxiogen cu un comportament plăcut (ciocolata), celălalt fiind expunerea copilului la stimulul anxiogen în prezența altui copil care nu avea teamă în raport cu stimulul respectiv.

Un rol deosebit îl are Lazarus, care printre primi a respins așa numitele noțiuni mecaniciste din fundamentele terapiei comportamentale. Majoritatea terapiilor comportamentale nu mai pot fi conceptualizate în termenii tehnicii învățării. El adoptî un spectru cuprinzător al terapiilor comportamentale și a propus un ”electism tehnic”, a stimulat adăugarea comportamentului cognitiv la tehnicile epistemice.

Albert Bandura, tehnica învătării sociale și accentuarea rolului învățării bazate pe observație, pe imitație. El introduce modelul auto-suficieței, acest model se bazează pe ideea că orice schimbare comportamentală voluntară este mediată de percepțiile subiectului în legătură cu capacitatea sa de a realiza comportamentul în chestiune.

Bandura descrie procesul de auto-control pe care-l realizează fiecare individ, iar care se desfășoară în 3 stadii:

Stadiul auto-observării,

Stadiul auto-evaluării,

Stadiul auto-învățării.

Aaron Beck a propus una din cele mai sofisticate terapii cognitive care, deși a fost adoptată mai lent, a devenit cel mai important demers cognitiv în tulburările depresive și de anxietate. În contrast cu tehnica emoțiilor (Ellis), Beck a emis ipoteza că gândurile negative nu sunt doar un simptom al depresiei, ci au un rol central în producerea și mentinerea depresiei. Acestă afirmație implică ideea că noi putem ameliora pacienții depresivi prin modificarea acestor gânduri. Astfel gîndirea negativă din depresie își are originea în atitudini și idei dobândite în prima copilărie.

Acestă idee face individul vulnerabil la anumite evenimente critice pentru că, în cazul unui insucces, acesta poate fi interpretat ca o pierdere majoră și conduce la producerea unor gânduri negative automate, spre exemplu : nu sunt demn de încredere – sunt un nimeni. Aceste gânduri pot modifica dispoziția generală în sens negativ care, la rândul ei, crește probvabilitatea apariției automate a unor gândură negative producând un cerc vicios care tinde să mențină depresia. Odata devenit depresiv, un set de distorsiuni cognitive exercită o influență generală asupra funcționării cotidiene a persoanei.

Alterările funcționale ale capacității cognitive apar, după Beck, la următoarele nivele psihologice:

Nivelul cognițiilor, cognițiile sau gânduri automate disfuncționale, ale unui monolog interios specific pacienților cu depresie majoră. Ele sunt organizate în așa numită triadă cognitivă și se referă la prezent, la experiența curentă (ex: nimic din ceea ce fac nu este bine, și se referă și la viitor, niciodată n-o să-mi fie bine). Cognițiile deprimaților au ca principale teme auto-deprecierea, sentimentul eșecului, respingerea de câtre ceilalți, hiperexigența față de sine.

Nivelul proceselor cognitive, gânduri negative automate sunt produsul unor erori în procesarea informațiilor, erori care distorsonează imaginile, distorsonează interpretarea experienșei noastre.

Beck arată șase tipuri de erori:

Suprageneralizarea, persoana depresivă are tendința de a considera un caz singular ca o regulă generală.

Abstracția selectivă, extragerea unui detaliu negativ dintr-o situație, apoi utilizarea sa în afara contextului său inițial.

Inferența arbitrară, conduce la concluzii pornind de la o bază de argumentare arbitrară.

Maximinalizarea eșecurilor, extragerea unui eveniment minor pentru subiect.

Minimizarea succeselor, deprecierea resurselor personale și a reușitelor.

Personalizarea,auto-atribuirea responsabilității unor evenimente nefaste, care nu stau în puterea respectivului.

Nivelul schemelor cognitiv-depersogene

Beck, arată că la baza primelor două nivele deja analizate, stă defapt în al treilea nivel, care este responsabi de vulnerabilitatea la depresii. Tulburările cognitive le preced pe cele depresive. Schema este o structură cognitivă sensibilă care deși este inactivă, poate fi reactivată în anumite împrejurări sau evenimente declanșatoare, odată schema activată, ea modifică percepția asupra realității.

De fiecare dată când participăm activ la viață, ne lovim de ambivalența mixtă a emoțiilor, gândurilor care contribuie la starea noastră mintală, o altă caracteristică a inteligenței emoționale este una care asociază aptitudinile fundamentale ale comportamentului vizibil în contexte sociale, îndemnând controlul impulsurilor, zelul și auto-motivația, empatia și abilitatea socială (Galeman, 1995). Este evident oarecum că emoțiile noaste sunt percepute și de cei cu care interaționăm, astfel că într-o oarecare măsură ajungem să-i influențăm într-un mod pozitiv sau negativ, asta depinde de starea noastră în momentul respectiv. Acest lucru se poate întâmpla chiar dacă nu empatizăm cu ei, noi să le înțelegem emoțiile, ei la rândul lor pe ale noastre dar fără empatizare, acest fenomen are un rol de auto-reglare în societate.

”love is the power, of power”(Dorsey, 1971) doar prin dragoste putem empatiza cu lumea care ne înconjoară, altfel am deveni individualiști și nu mai putem relaționa cu cei din jur, ar fi tare egoist din partea noastră să trăim în lume, dar înafara ei. Pe măsură ce ne adâncim în acest egocentrism, ne depărtăm de noi înșine, devenim străini față de umanitate. În această stare sinele nostru poate să fie afectat oarecum, după cum sinele ideal exercită influență asupra auto-portretului, subiectul se evaluează ca posedând atribute într-un grad mai scăzut, probabil pentru că și le dorește prea mult și astfel, din ceea ce vrea să aibă mult i se pare că are puțin.

Astfel emoțiile ne dau un imbold pentru a trăi, depinde doar de noi cum alegem să trăim. Cu fiecare emoție pe care o trăim ne modificăm atât comportamentul, cât și limbajul, tonalitatea, mimica. Tot corpul este concentrat în aceea emoție. Mecanismele de apărare reprezintă o expresie psihanalitică care desemnează operațiile utilizate de Eu pentru a se proteja de experiențele afective incompatibile cu exigențele supra-eu-lui și care poate provoca afecte neplăcute precum rușinea, dezgustul, aceasta în cazul în care fantasma subiacenta ar deveni conștientă, cel mai vechi mecanism de acest gen este refularea (termen folosit de Freud încă din 1895), este cel mai important și cel mai utilizat. Odată cu el s-a născut și conceptul de inconștient.

Dacă ne închipuim o emoție puternică iar apoi încercăm să eliminăm din conștientizarea ei toate sentimentele legate de simptomele corporale, descoperim că în urmă nu mai rămâne nici un fel de materie, aceea ”materie mentală” din care să fie alcătuită emoția.(William James)

Concluzii

Omul care gândește nu întrunește toate condițiile pentru a înțelege faptele care i se prezintă și nu este în măsură să se orienteze în mijlocul ideilor care se formează, dacă nu meditează asupra unei perspective.Această perspectivă nu trebuie să fie alterată de nici o prejudecată, ci rezultatul unei libere și întemeiate alegeri. După o lungă perioadă, pe care am numi-o de disponibilitate intelectuală, în care domină curiozitatea nelimitată și prospețimea receptivă, se cere un act de limpezire în sensul stabilirii unei ordini și fixării unor coordonate înăuntrul cărora totul să capete o semnificație. Marii duhovnici au văzut “nașterea omului duhovnicesc” pornind de la lacrimi. Fixarea unor coordonate înlăuntrul cărora totul să capete o semnificație, este orientarea omului spre despătimire și îndumnezeire. După cum ne îndrumă Sfântul Pavel să trăim în Hristos (Gal 2, 20).

Luând în considerare scepticismul omului contemporan, care-și pune la îndoială propria existență, evindent s-a încercat și o cercetare științifică a credinței, însă pentru un creștin activ ”credința este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos”(Rom 10, 17). Astfel pe calea argumentării filosofice, nimeni nu e determinat să ia atitudine în problema misterului. Trebuie aleasă o altă cale, și acesta poate fi știința pozitivă sau optimismul de care are nevoie fiecare om, indiferent de natura preblemei acestuia. Dumnezeu, fiind transcendent se descoperă fiecărui om în măsura capacității fiecăruia de a-L întelege, și cunoaște pe Dumnezeu.

Omul tuturor timpurilor caută fericire și adevărul. Însă în acest drum de o rară noblețe, e a avut două căi de ales: una mai lesnicioasă, a curiozității, a unei științe potrivite la poftele de putere și a beneficiilor de toate felurile; pe de altă parte, păstrătoare a unui simț al măsurii și a sentimentului că realitatea e infinit mai bogată decăt ne este dat să cunoaștem.Pentru oamenii trecutului mai îndepărtat, cunoașterea închidea și o teamă. Era teama pură din conștiința clară a puținătăți omești, în contact cu uluitoarea bogăție a naturii vii sau neînsuflețite. Omul era cutremurat de uluirea, de grandoarea trezită de „arhitectura perfectă a Universului”(Fac 1, 8).

Bibliografie

Resurse biblice:

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institului Biblic și de Misiune Ortodoxă București, 2008;

Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediție Jubiliară a Sfântului Sinod Editura Institului Biblic și de Misiune Ortodoxă București, 2001;

Resurse patristice

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și Cuvântări, Părinți și Scriitori Bisericești, vol 17, EIMBOR, București 1986.

Scrierile Părinților Apostolici, Părinți și Scriitori Bisericești vol 1 ,EIMBOR București, 1979.

Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt despre Întruparea Cuvântului, Părinți și Scriitori Bisericețti, Vol 15, EIMBOR, București, 1987

Sf. Ioan Gură de Aur, Despre Preoție, Ed. Sofia, București 2004.

Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, Ed Deisis, 1993.

Sf\ntul Grigorie Palama, Scrieri vol II, Deisis 2005.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia Vol II, Ed. EIMBOR, București 2008.

Sfântul Calist și Ignatie Xanthopol, .Filocalia vol VIII, EIMBOR, București 1979.

Scara Sfântului Ioan Scărarul, Filocalia Vol IX, Ed. EIMBOR, București 1980.

Sfântul Isac Sirul. Filocalia vol X, Ed. EIMBOR, București 1981.

Resurse teologice recente

Andrei Andrecuț, Nevoințele Despătimirii, Ed. Renașterea, 2011.

Alexandru Mironescu, Certitudine și adevăr, Prefață de Părintele Galeriu, Editura Harisma, București, 1992.

Arsenie Boca, Despre îndumnezeirea omului prin har, Ed. Credința Strămoșească, 2005;

Crainic Nichifor, Sfințenia – Împlinirea umanului, Ed. Trinitas, Iași, 1993.

Evdokimov Paul, Femeia și. mântuirea lumii, Ed. Christiana, București 1995.

Felea, I., Pocăința – studiu de documentare teologică și psihologică, Editura Scara, București, 2000.

Ioan Ică Junior, Marilogia în Teologia sec XX și în spiritul isihast al sec XIV, Deisis 2008.

Ioan Mihălcescu, Sinodul al III-lea ecumenic ținut în Efes în anul 431, București, 1926.

Irenee Hauser, Paternitatea și îndrumarea duhovnicească în Răsăritul creștin, Ed. Deisis, Sibiu 2012.

Jean- Claude Larche., Terapia bolilor mintale – experiența Răsăritului creștin din primele secole, Ed. Harisma, București, 1997.

Jean- Claude Larche, Teologia Bolii, Sibiu, 1997.

Jean- Claude Larche, Dumnezeu nu vrea suferinta omului, Sophia, 2007.

Jean- Claude Larche, Terapeutica Bolilor Spirituale. Ed. Sophia 2001.

Jean- Claude Larche, Creștinul în fața bolii suferinței și morții, Ed. Sophia, București, 2006.

Karl C. Felmy, Dogmatica experienței eclesiale, Deisis 1999.

Liturghier, E.I.M.B.O.R., București 2000.

Mânzat, I., Psihologia creștină a adâncurilor (F.M. Dostoievski contra S. Freud), Ed. Univers Enciclopedic, București, 1999.

Mladin Nicolae, Ascetica și Mistica Paulină, Ed. Deisis, 1996.

Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Bunavestire, Bacău, 1999.

Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, Ed.Moldova, Iași 1994.

Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, EMBOR, 2001.

Paulescu N.C., Noțiuni de Suflet și Dumnezeu în Fiziologie,Ed. Anastasia, 1999.

Paulescu N.C., Instinctele sociale, patimi si conflicte, Ed. Anastasia, București, 1995.

Panayotis Nellas, Omul animal indumnezeit, Deissis, Sibiu 1999.

Pavel Chirilă, Meditație la medicina biblică, Ed. Christiana, București, 1992.

Părintele Galeriu, Liiceanu, G., Pleșu, A., Dumitrescu, S., Dialoguri de seară, Editura Harisma, București.

Petre Țuțea, Omul, Tratat de antropologie creștină, Ed. Timpul, 2001.

Oliver Clèment, M., Fericita întristare, EMBOR., București, 1997.

Oliver Clement, Taize- un sens al vieții, Ed.Anastasia, 1998.

Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viața Duhovnicească și cum o putem dobândi. Iași 2006.

Sfantul Nectarie din Egina, Viața-învățături-predici-scrisori, Ed. Sofia.

Stăniloae D., Dogmatica, vol. I, E.M. B.O.R., București, 2010.

Stăniloae D., Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986.

Stăniloae D., Spiritualitatea Ortodoxă: Ascetica și mistica, EIMBOR, 1992.

Stăniloae D. Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol. I, Editura Cristal, București, 1995.

Stăniloae D., Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol.II, Editura Cristal, București, 1995.

Stilianou Papadopoulou, Teologie si Limba, Craiova, 2007.

Telea Marius, Antropologia Sfinților Părinți Capadocieni, Ed. Reîntregirea, 2001.

Teșu I.C., Teologia necazurilor, Asociația filantropică medicală creștină Christiana, București, 1998.

Teșu Ioan, Virtuțile creștine, cărări spre fericirea veșnică, Ed. Trinitas – Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 2001.

Todoran I, Zăgrean I, Teologia dogmatică – Manual pentru Seminariile teologice, EMBOR, București, 1991.

Vlachos Hierotheos, Psihoterapia Ortodoxă, Ed. Învierea-Arhiepiscopia Timișoarei, 1998.

Vladimir Losski, Vederea lui Dumnezeu, ed. Deissis, Sibiu 1995.

Reviste Teologice

I.G. Coman, Și Cuvântul Trup s-a făcut, Ed. Mitropoliei Banatului, 1993.

Pr. Drd. Constantin I. Duțu, Sfânta Fecioară în opera omiletică a Cuviosului Andrei Criteanul și a Sf. Ioan Damaschin, Studii Teologice, nr. 1-2, 1980.

Pr Ioasaf Ganea, Învățătura despre Maica Domnului, Biserica Ortodoxă Română, nr. 9-10, 1980.

Pr. Ioan Bunea, Cultul Maicii Domnului, Mitropolia Banatului, nr. 9-10, 1971.

Pr. Pintea Dumitru, Învățătura Sfântului Ioan Damaschin despre Maica Domnului, Ortodoxia, nr. 3, 1980.

Resurse psihologice și medicale

Adrian Opre, Noi Tendințe în Psihologia Personalității, ed. ASCR;

Alfred Adler, Cunoașterea Omului, Ed. Iri, 1996.

Annick de Souzenelle, Simbolismul corpului uman, Editura Amarcord, Timișoara, 1996.

Anthony Storr, Freud, ed. Humanitas 1998;

Antonio R. Damasio, Eroarea lui Descartes. (emoțiile, rațiunea și creierul uman), Humanitas.;

Blaise Pascal, Cugetări, Editura Aion.

Dafinoiu I., Elemente de psihoterapie integrativă, Ed. Polirom, Iași 2000;

Daniel David, Psihologie Clinică și Psihoterapie, Ed. Polirom, 2006.

David Keirsey, Personalitate și Temperamente, Ed. Polirom 2009;

Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, DSM – IV, publiched by American Psychiatric Association, Wasington DC, 1994;

Gabriela Mureșan, Consilierea văzută ca lucrare a preoției universale, Ed. Reîntregirea, 2009.

Ioana Scoruș, Paradoxurile psihanalizei în România, Ed. Paralela 45, 2007.

Gilliam Bendelov, Simon J. Williams, Emotion in Social Life, New York. P. 5

Jacques Cosmier, Introducere în Psihologia Emoțiilor și a Sentimentelor, Ed. Polirom, 2007;

Jean Piaget, Psihologia Inteligenței, Ed.Științifică, București, 1965;

John M. Dorsey, Psychology of Emotion, Printed by Edwards Brothers, Michigan, 1971;

Iamandescu I.B., Psihologie Medicală, Ed.Medica, București 2005.

Petru Iluț, Concepșia despre sine, Ed. Polirom, 2001

Raymond Desharnais, Jacques Bouillon, and Gaston Godin (1986) Self-efficacy and outcome expectations as determinants of exercise adherence. psychological reports: volume 59, issue Psychological Review, Self -efficacy, 1977, vol 84;

Rene Decartes, Discurs despre metoda de a ne conduce bine rațiunea și a căuta adevărul în științe. Ed. Academiei Române, 1990.

Rita Atkinson et all, Introducere în Psihologie, Ed. Tehnică, București,2002.

Rouven Bar-on, James D.A. Parker. Manual de inteligență emoțională, Ed. Cartea Veche, București, 2011;

Sigmund Freud, Viața mea și Psihanaliza, Ed. Moldova;

Strotzka H., Psychiatrists on Psychiatry, New York 1978.

Ștefănescu Goangă, Psihologia Temperamentului, Ed. Universitații din Cluj, 1932;

Thor Johansen, Religion and Spirituality in Psycotherapy, Spinger Publishing Company, New York, 2010.

Cuprins

Introducere ………………………………………………………………………………………………………………….. 3

Capitolul 1: Despre neamul omenesc……………………………………………………………………………… 5

Omul creat de Dumnezeu…………………………………………………………………………………………. 5

Boala ca urmare a păcatului……………………………………………………………………………………..10

Etiologia bolii………………………………………………………………………………………………………. 13

Păcatul originar………………………………………………………………………………………………….. 14

Restaurarea în Hristos ………………………………………………………………………………………….16

Capitolul 2: Maica Domnului, bucuria noastră………………………………………………………………21

Capitolul 3: Cum putem primi ajutorul!………………………………………………………………………. 30

Duhovnicul, psihoterapia pastorală……………………………………………………………………….. 32

Psihologul – relația empatică…………………………………………………………………………………36

Capitolul4: Sfânta Treime, structura supremei iubiri…………………………………………………… 42

4.1. Aproprierea de Dumnezeu………………………………………. ………………………………………………42

4.2. Viața duhovnicească……………………………… ……………………………………………………………….53

4.3. Rugăciunea sau dialogul cu Dumnezeu……………………………………………………………………. 57

4.4. Iubirea, desăvârșirea dialogului……………………………………………………………………………….. 60

Capitol 5:Tehnici terapeutice convenționale ………………………………………………………………….65

5.1. Terapiile cognitiv – comportamentale ………………………………………………………………………70

Concluzii ……………………………………………………………………………………………………………………..75

Bibliografie:………………………………………………………………………………………………………………… 76