Propovaduirea Evangheliei In Epoca Apostolica
Propovaduirea Evangheliei în epoca apostolică
Cuprins
Argument
I. Evanghelie și propovaduire
1.1. Noțiunea de evanghelie
1.2. Predica ( kerigma) – propovăduirea
1.3. Predicarea Evangheliei
1.3.1. Lucrarea cuvântului
1.3.2. Convertirea
II. Iisus Hristos și învățătura Sa
2.1. Vorbiea lui Dumnezeu cu lumea
2.2. Relația dintre Persoana lui Iisus Hristos și cuvântul Lui, ca operă a Sa
2.3. Predica Mântuitorului Iisus Hristos
III. Apostolii – primii propovăduitori ai credinței și învățăturii despre Hristos
3.1.Chemarea și trimiterea Apostolilor
3.1.1. Originea chemării
3.1.2.Chemarea și trimiterea Apostolilor
3.2.Credința apostolilor întărită prin Învierea Mântuitorului
3.2.1. Învierea lui Hristos temeiul și conținutul credinței
3.2.2. Primele mărturii despre Înviere și diversele interpretări
3.3. Evenimentul Cinzecimii și nașterea comunității creștine
3.3.1. Pogorârea Duhului Sfânt ( Fap. Ap. 2, 1-4)
3.3.2. Începtul propovădurii
3.4. Predica Sfinților Apostoli
3.4.1.Planul predicii apostolice
3.4.2. Izvoarele predicii apostolice
IV. Propovăduirea Evangheliei de către Apostoli prin cuvânt și faptă
4.1. Practica orală și scrisă de propovăduire a Evangheliei la Sfinții Apostoli
4.2. Propovăduirea Evangheliei și efectele ei : Convertirile
4.2.1. Convertirea evreilor
4.2.2. Convertirea samarinenilor și a Famenului etiopian
4.2.3. Convertirea lui Saul
4.2.4. Convertirea păgânilor
4.2.5. Acceptarea Kerigmei sau convertirea
V. Propovăduirea Evangheliei la Sfântul Apostol Pavel
5.1. Scurte repere biografice
5.2. Iudeul Pavel . Potret de Sfântul Evanghelist Luca
5.3. Călătoriile misionare ale Sfântului Apostol Pavel în scopul propovăduirii Evangheliei
5.4. Epistolele Pauline
5.5. Predicarea lui Hristos cel Răstignit și Înviat – structură principală a apostolatului
în gândirea paulină
VI. Caracterul apostolic al propovăduierii Evangheliei în ora de religie
Concluzii
Anexe
Argument
I. Evanghelie și propovaduire
1.1. Noțiunea de evanghelie
Primele patru scrieri ale Noului Testament care descriu viața și activitatea Mântuitorului Iisus Hristos se numesc Evanghelii. Cuvântul evanghelie, înainte de toate, conform sensului cuvântului grecesc din care deriva „έυαγγέλιον” însemnează vestea cea bună a mântuirii neamului omenesc (Mc. 1, 1) și apoi propovăduirea acestor vești bune.
Cuvântul n-a desemnat la origini o carte sau o operă literară sau istorică, însă dacă titlul de Evanghelie a fost dat celor patru scrieri atribuite lui Marcu, Luca, Ioan si Matei, s-a întamplat pentru ca fiecare dintre acești autori proclamau această veste buna exprimată în cuvintele fi faptele lui Iisus Hristos, adică în întreaga activitate mântuitoare, culminând cu patimile, rnoartea, învierea și înălțarea.
Cititorul modern, preocupat de precizie și exactitate în fapte, cautând doar pe cele bine stabilite și verificate, rămâne adesea deconcertat în fața aceste literaturi — evanghelia —și care la prima vedere ofera o incoerență evidentă în relatarea evenimentelor, având apoi un plan lipsit de unitate, de continuitate a ideilor, tradând, adesea, contradicții care par a fi insurmontabile, neputând sa ofere răspuns problemelor pe care le ridică textul lor sau și le pune cititorul.
În acest sens trebuie să precizez următoarele:
Autorii n-au fost scriitori de profesie și de aceea nu redau istoria vieții și activității lui Iisus Hristos după un plan bine stabilit, excepție făcând, oarecum Evanghelia a IV-a, care urmează totuși niște linii directoare în descrierea activității lui lisus Hristos și aceasta pentru că, potrivit unei informații a lui Clement Alexandrinul, Ioan scrie la cererea ucenicilor săi o Evanghelie pnevmatică în care el trebuie să accentueze, spre deosebire de sinoptici, persoana și dumnezeirea lui Iisus Hristos.
Redactarea evangheliei s-a făcut din rațiuni și necesități mai mult cultice ale Bisericii primare, decât științifice.
Iisus Hristos a propovăduit Evanghelia Mântuirii, a făcut minuni, a murit spre decepția unora, apoi a înviat spre mirarea altora, dar mai mult spre bucuria acelora care au crezut în El.
După moartea și învierea Sa, Apostolii Săi, potrivit poruncii Lui au propovăduit mai departe (Mt. 28, 19-20) învierea Sa, apoi, faptele, cuvântările și minunile Sale, urmând în primul rând necesitățile Bisericii primare.
Se formează, în intervalul câtorva decenii, tradițiile orale privind viața și activitatea Mântuitorului Iisus Hristos și care apoi sunt transmise și altor generații prin propovăduire, liturghie, cateheză etc., adunând întregul material pe care îl întâlnim în Evanghelii. Așadar autorii noutestamentari:
– preiau tradiția orală,
– fixează o parte în scris,
– adaugă amintirile personale ale acelora care au fost martori oculari ai vieții și activității Logosului întrupat.
6. Evangheliștii au preluat și prelucrat în stil propriu tradițiile orale sau fixate în scris și care în viața primei comunități creștine, fiind considerate și cinstite ca vestea cea bună, au constituit izvorul care a hrănit credința creștină primară, au acoperit nevoile cultice, liturgice și didactice ale Bisericii și au răspuns indirect erorilor sau argumentelor adversarilor primelor comunități creștine sau Bisericii primare.
1.2. Predica ( kerigma) – propovăduire
În prima fază a propovăduirii învățăturii creștine, se desfășura predica misionară = kerigma (de la gr. khruvggw = a fi crainic, a vesti, a anunța). Kerigma a fost opera Sfinților Apostoli și a unor ucenici ai lor. Ei vesteau Evanghelia celor care încă nu auziseră de ea. Astfel, iudeilor se adresau în limbaj biblic vetero-testamentar, arătând ca Hristos este împlinirea profețiilor pe care ei, ca membri ai poporului iudeu, le cunoșteau de la sinagogă. Păgânilor se adresau potrivit gradului de înțelegere: grecilor, de pildă, în limbaj rațional și chiar filozofic (cum a procedat, de pildă, Sf. Ap. Pavel), altora în contextul credințelor și tradițiilor locale, urechea lor fiind familiarizată cu termenii acelor credințe. Se cunoaște că misiunea kerigmatică a întâmpinat uneori mari obstacole, propovăduitorii riscându-și nu de puține ori viața. Se știe, de asemenea, că de multe ori nu erau acceptați, ba dimpotrivă, erau alungați cu pietre sau chiar omorâți. Conținutul kerigmei era simplu dar de esență:
Dumnezeul Cel Unic, creator al cerului și al pământului, veșnic proniator;
Întruparea Fiului Său, pentru mântuirea neamului omenesc;
Întemeierea împărăției lui Dumnezeu, la care sunt chemate toate neamurile, împărăție concretizată în Biserica tuturor celor botezați…
Dacă cei ce ascultau erau receptivi, urma catehizarea și botezul, dacă nu kerigma rămânea o încercare nereușită pe moment, însă cu nădejdea propovăduitorului într-o reușită viitoare.
Kerigmei îi urma, așadar, catehizarea propriu-zisă, cu toate implicațiile specifice, făcută inițial tot de Sfinții Apostoli și de ucenici ai lor, dar care era continuată, în cele mai multe cazuri, de didascali sau învățători, despre a căror slujire vorbește Sf. Ap. Pavel în Epistola I-a către Corinteni: “Și pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli, al doilea profeți, al treilea învățători (didavskaloi")…” (I Cor. 12, 28). În legătură cu misiunea deosebit de importantă a didascalilor, literatura catehetică românească beneficiază de un studiu excepțional aparținând profesorului de vrednică pomenire Teodor M. Popescu, intitulat “Primii didascali creștini”. Esențial, cateheza a fost dintru început ocazională și didactică. Ocazională, când s-a făcut într-un mod ne organizat, în locuri întâmplătoare, de către cateheți pasageri; cea didactică presupune un loc și un spațiu de timp bine determinate, desfășurându-se în cadrul unor instituții cu autoritate (Biserica, școli catehetice), fiind susținută, desigur, de persoane pregătite și autorizate de aceste instituții.
În faza următoare, după ce catehumenii erau botezați și integrați, astfel, în comunitatea eclezială, ei erau beneficiarii predicii propriu-zise, fie sub forma omiliei, fie a predicii tematice, în cadrul cultului, desigur.
Astfel în Biserica primara, înainte de a fi botezati, aspiranții la intrarea în creștinism (catehumenii) treceau printr-o perioada de pregatire sau catehizare. Propriu-zis, într-o comunitate se succedau aceste trei etape: kerigma (vestirea evangheliei), cateheza și predica (rostita în cadrul Sfintei Liturghii)
1.3. Propovăduirea Evangheliei
"Mergeți în toată lumea și propovăduiți
Evanghelia la toată făptura" (Mc. 16,15)
Biserica, în calitatea sa de depozitară a adevărului revelat, încredințat de întemeietorul său, Domnul nostru Iisus Hristos, a primit și îndatorirea de a-L propovădui până la marginile pământului, în conformitate cu mandatul divin transmis de Mântuitorul Apostolilor Săi: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte am poruncit vouă” (Matei XXVIII, 19-20).
În virtutea acestui mandat divin, Apostolii – și prin ei ucenicii lui Hristos investiți cu puterea harică – au primit îndreptățirea de a exercita puterea bisericească sub întreitul său chip de manifestare: învățătorească, sfințitoare și de conducere.
Îndeplinind porunca propovăduirii, Apostolii au învățat într-adevăr toate neamurile, transmițându-le direct sau indirect vestea cea bună, adică Evanghelia lui Hristos, făcând ca doar în câteva decenii creștinismul să cunoască o largă arie de răspândire în întreaga lume.
Cei care au răspândit vestea cea bună au fost cunoscuți încă din epoca apostolică sub denumirea de apostoli, propovăduitori, catiheți, didascăli, etc.
Activitatea de răspândire a creștinismului a fost în mod intrinsec legată de activitatea învățătorească exercitată de acești misionari, care de obicei erau investiți de Biserică și cu harul preoției. De altfel, puterea lor în cuvânt, în transmiterea și tâlcuirea cuvântului Evangheliei au rezidat tocmai în harul acesta al preoției lui Hristos, sursa și puterea oricărei lucrări bisericești.
Slujirea sau misiunea învățătorească, care urmărea transmiterea mesajului Evangheliei, s-a înfăptuit la început prin predica apostolică și postapostolică de către misionarii despre care vorbește Apostolul Pavel în scrierile sale (I Corinteni XII; Romani I, 11; XII, 6-8; I Corinteni I, 7; Efeseni IV, 11), proveniți dintre harismatici, profeți și evangheliști. Aceștia sunt acei membri ai Bisericii care primiseră în chip deosebit anumite daruri necesare activității de evanghelizare (Faptele Apostolilor II). Fiind investiți cu slujba cuvântului, după felul darurilor primite, ei au avut o funcție didactico-catehetică, de natură religioasă, iar nu administrativă.
Activitatea învățătorească, la nivel local, s-a desfășurat și de către episcopi, preoți, cateheți și didascăli, care erau învățătorii propriu-ziși ai comunităților, cei care instruiesc „mai îndeaproape în cele ale credinței și moralei”.
Încă din epoca apostolică, activitatea învățătorească a vizat deci atât lărgirea ariei de răspândire a credinței, adresându-se neamurilor, cât și sporirea credinței în inimile celor care se învredniciseră de primirea tainei Sfântului Botez, prin care devenim subiecți de drept ai Bisericii. Că aceste forme de propovăduire s-au manifestat încă de la începutul creștinismului, ne atestă și prima istorie a Bisericii, adică, cartea Faptele Apostolilor.
1.3.1. Lucrarea cuvântului
Întoarcerea la Dumnezeu și cunoașterea Lui presupune, așadar, revelarea continuă a lui Dumnezeu și a lucrării Lui mântuitoare în Iisus Hristos prin propovăduirea Evangheliei. De aceea Iisus însuși Își începe activitatea publică "propovăduind Evanghelia împărăției lui Dumnezeu" (Mc. 1, 14). "Plinitu-s'a vremea și împărăția lui Dumnezeu s'a apropiat. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie!" (Mc. 1, 15). "Și a străbătut Iisus toată Galileea, învățând în sinagogile lor și propovăduind Evanghelia împărăției și tămăduind toată boala și neputința în popor" (Mt.ască, care urmărea transmiterea mesajului Evangheliei, s-a înfăptuit la început prin predica apostolică și postapostolică de către misionarii despre care vorbește Apostolul Pavel în scrierile sale (I Corinteni XII; Romani I, 11; XII, 6-8; I Corinteni I, 7; Efeseni IV, 11), proveniți dintre harismatici, profeți și evangheliști. Aceștia sunt acei membri ai Bisericii care primiseră în chip deosebit anumite daruri necesare activității de evanghelizare (Faptele Apostolilor II). Fiind investiți cu slujba cuvântului, după felul darurilor primite, ei au avut o funcție didactico-catehetică, de natură religioasă, iar nu administrativă.
Activitatea învățătorească, la nivel local, s-a desfășurat și de către episcopi, preoți, cateheți și didascăli, care erau învățătorii propriu-ziși ai comunităților, cei care instruiesc „mai îndeaproape în cele ale credinței și moralei”.
Încă din epoca apostolică, activitatea învățătorească a vizat deci atât lărgirea ariei de răspândire a credinței, adresându-se neamurilor, cât și sporirea credinței în inimile celor care se învredniciseră de primirea tainei Sfântului Botez, prin care devenim subiecți de drept ai Bisericii. Că aceste forme de propovăduire s-au manifestat încă de la începutul creștinismului, ne atestă și prima istorie a Bisericii, adică, cartea Faptele Apostolilor.
1.3.1. Lucrarea cuvântului
Întoarcerea la Dumnezeu și cunoașterea Lui presupune, așadar, revelarea continuă a lui Dumnezeu și a lucrării Lui mântuitoare în Iisus Hristos prin propovăduirea Evangheliei. De aceea Iisus însuși Își începe activitatea publică "propovăduind Evanghelia împărăției lui Dumnezeu" (Mc. 1, 14). "Plinitu-s'a vremea și împărăția lui Dumnezeu s'a apropiat. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie!" (Mc. 1, 15). "Și a străbătut Iisus toată Galileea, învățând în sinagogile lor și propovăduind Evanghelia împărăției și tămăduind toată boala și neputința în popor" (Mt. 4, 23; 9, 35). Cea mai intensă și mai expusă parte a operei lui Iisus este predicarea Evangheliei, impresia făcută ca Predicator și Învățător fiind foarte puternică: "și erau uimiți de învățătura Lui, că El îi învăța ca Unul Care are putere, iar nu în felul cărturarilor… încât se întrebau zicând: Ce este aceasta? Învățătură nouă și cu putere" (Mc. 1, 22, 27). Pe tot parcursul activității Sale, până la înviere, ucenicii și mulțimile care Îl urmează Îl numesc "Învățător" și Iisus confirmă aceasta: "Voi Mă numiți pe Mine Învățătorul și Domnul, și bine ziceți, fiindcă sunt" (In. 13, 13). El compară viața Sa cu o zi plină de lumină în care Își împlinește opera fără restricții. După aceea, vine noaptea, fără lumină, când nu mai poate lucra (In. 11, 9-10).
Încununată prin jertfă și înviere, slujirea Sa a fost o neîncetată dedicare revelării lui Dumnezeu prin cuvânt și faptă: "și cuvântul pe care îl auziți nu este al Meu, ci al Tatălui Care M'a trimis" (In. 14, 24). "Cuvintele pe care Eu vi le grăiesc, nu de la Mine le grăiesc ci Tatăl – Cel Ce rămâne întru Mine – Își face lucrurile Sale" (In. 14, 10). Pentru a se înțelege lucrarea cuvântului lui Dumnezeu propovăduit și importanța acesteia în întoarcerea omului la Dumnezeu și în cunoașterea Lui, Iisus spune parabola semănătorului în care cuvântul lui Dumnezeu propovăduit este asemănat cu sămânța care semănată fiind dă roade (Mt. 13, 3 – 23). Sămânța, cuvântul lui Dumnezeu, este aruncată prin propovăduirea semănătorului, iar semănatul Evangheliei produce recoltă mare.
Sesizând prezența personală a lui Dumnezeu în Iisus Hristos și în cuvântul propovăduit de El, Apostolii, după ce ascultă cuvântarea lui Iisus despre pâinea vieții (In. 6, 31- 63), exclamă: "Tu ai cuvintele vieții veșnice și noi am crezut și am cunoscut că Tu ești Hristos Fiul lui Dumnezeu Celui viu" (In. 6, 68-69). Căci Cuvântul ipostatic, Persoana Logosului divin, Se descoperă în mod personal și Se comunică în cuvintele și actele Sale: "Cuvintele pe care Eu vi le-am grăit, ele duh sunt și viață sunt" (In 6, 63). De aceea: "cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel Ce M’a trimis, are viață veșnică" (In. 5, 24).
Asumând prin întrupare modul de comunicare uman, Dumnezeu Se comunică în modul cel mai direct și mai accesibil oamenilor. Datorită acestui fapt spiritul uman Îl poate sesiza în deplinătatea Lui. "Dumnezeu este disponibil în Hristos oricărui om în virtutea acestei maxime apropieri, ca partener în formă umană într-un dialog veșnic, putând conduce pe om în cunoașterea infinită a Sa ca Dumnezeu". De aceea Iisus spune: "Eu sunt calea adevărul și viața" (In. 14, 6). Iar modul specific de comunicare uman este cuvântul, pentru că omul este o ființă cuvântătoare, ființă care se distinge, se manifestă, se revelează și comunică prin cuvânt.
Din aceste motive Iisus Hristos Cel înviat, înainte de înălțare, încredințează Apostolilor misiunea propovăduirii Evangheliei nu numai sub forma unui sfat, ci ca o poruncă: "Mergând învățați toate neamurile" (Mt. 28, 18), "mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura" (Mc. 15, 16). Propovăduirea Evangheliei, învățarea și păzirea celor cuprinse în ea a însemnat pentru Apostoli o obligație dumnezeiască și au împlinit-o cu dăruire totală, pecetluind lucrarea slujirii cuvântului cu jertfa vieții lor.
În cuvântul propovăduirii Evangheliei, Domnul Cel înviat și înălțat este prezent, nu ca un simplu mesaj care amintește de evenimente trecute ci ca unul Care lucrează și interpelează pe oameni: "cine vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă" (Lc. 10, 16). În cuvântul propovăduirii Evangheliei, Iisus Hristos nu este numai Cel propovăduit de trimișii Săi ci este Cel ce Se propovăduiește pe Sine mereu nou, arătând tot ce a făcut Dumnezeu pentru mântuirea noastră, ce face în prezent și ce pregătește ca realitate ultimă pentru noi. Sfântul Evanghelist Marcu își încheie Evanghelia cu următoarele cuvinte: "Deci Domnul Iisus Hristos, după ce a vorbit cu ei, S'a înălțat la cer și a șezut de-a dreapta lui Dumnezeu. Iar ei, plecând, au propovăduit pretutindeni, Domnul lucrând împreună cu ei (prin ei n.n.) și întărind cuvântul prin semnele ce urmau" (Mc. 16, 19-20). În cuvântul propovăduirii Evangheliei, Hristos Cel înviat și înălțat este prezent în Duhul Sfânt și ni-L revelează pe Dumnezeu în lucrarea Lui mântuitoare, chemându-ne la comuniunea cu El și așteptând răspunsul credinței noastre.
Chemarea principală a Apostolilor este predicarea Evangheliei, aceasta având prioritate față de oricare slujire apostolică. De aceea Apostolii au ales pe cei șapte diaconi pentru a se ocupa de lucrarea caritativă a Bisericii, ca ei să se poată dedica slujirii cuvântului (F. A. 6, 4). Pentru a sublinia prioritatea propovăduirii Evangheliei în slujirea apostolică, Apostolul Pavel spune: "Hristos nu m'a trimis să botez, ci să binevestec" (1 Cor. 1, 17). "Că vai mie dacă nu voi binevesti !" (1 Cor. 9, 16).
Vestirea istorică a lui Hristos, predicarea Evangheliei constituie o obligație permanentă ce revine întregii Biserici, o "trimitere" de la care ea nu se poate sustrage, deoarece predicarea Evangheliei vizează convertirea prin credință. Subliniind rolul decisiv al predicării Evangheliei în procesul convertirii prin credință, Apostolul Pavel scrie: "Oricine va chema numele Domnului se va mântui. Dar cum îl vor chema pe Acela în Care n'au crezut? și cum vor crede în Acela de Care n'au auzit? și cum vor auzi fără propovăduitor? și cum vor propovădui de nu vor fi trimiși? Prin urmare, credința vine din ceea ce se aude, iar ceea ce se aude vine prin cuvântul lui Hristos" (Rom. 10, 13 – 15, 17).
Cuvântul Evangheliei predicat este purtător de har. Duhul Sfânt lucrează prin acesta în sufletele celor ce-l ascultă și-l primesc și produce în ei convertirea, așa cum a lucrat în sufletele celor ce au ascultat predica Apostolului Petru în ziua pogorârii Duhului Sfânt: "Iar ei, auzind acestea, au fost pătrunși la inimă și au zis către Petru și ceilalți apostoli: Bărbați frați, ce să facem?" (F. A. 2, 37). "Și mulți din cei ce auziseră cuvântul au crezut" (F. A. 4,4). "În timp ce Petru încă grăia cuvintele acestea, Duhul cel Sfânt S'a pogorât peste toți cei ce ascultau cuvântul" (F.A. 10, 44).
1.3.2. Convertirea
Convertirea prin credință este poarta mântuirii, primul pas în viața creștină: "fiindcă cel ce se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El există și că răsplătitor se face celor ce-L caută" (Evr. 11, 6). Convertirea, ca și credința, este un act liber, sinergetic. Convertirea nu înseamnă a constrânge pe cineva să primească credința creștină. Credința, prin însăși natura ei, ca act liber sinergetic, nu se impune prin constrângere ci se oferă numai: "dacă vrei să fii desăvârșit…. vino de-Mi urmează Mie" (Mt. 19, 21), îi spune Iisus tânărului bogat. Sau: "Iată Eu stau la ușă și bat: de-Mi va auzi cineva glasul și va deschide ușa, voi intra la el, și voi cina cu el și el cu Mine" (Apoc. 3, 20). De aceea, Biserica nu face misiune fără să se preocupe de cei ce primesc credința, de propria lor conștiință și libertate. Iar oferirea credinței se face prin predicarea Evangheliei.
Convertirea este un act de profundă schimbare și înnoire spirituală, metanoia. Ea este rodul unei duble mișcări: a lui Dumnezeu către om și a omului către Dumnezeu: "Așa zice Domnul Savaot. Întoarceți-vă către Mine și atunci Mă voi întoarce și Eu către voi" (Zaharia 1, 3). "Noi Îl iubim pe Dumnezeu pentru că El ne-a iubit întîi" (1 In. 4, 19). Convertirea înseamnă a renunța la idolatrie absurdă, pentru a sluji "Dumnezeului Celui Viu și Adevărat" (1 Tes. 1, 9). Ea este o întoarcere acasă, la Dumnezeu, a omului întreg și este posibilă numai prin pocăință ca recunoaștere a păcatului propriu, a înstrăinării de Dumnezeu și a necesității harului mântuitor, precum și dispoziția de a împlini întru totul voia lui Dumnezeu: "că tot cel ce va face voia lui Dumnezeu, acela este fratele Meu și sora Mea și mama Mea" (Mt. 12, 50; Mc. 3, 35), spune Mântuitorul. Iar cel care s-a întors la Dumnezeu ca la centrul său existențial "în așa fel încât credința și nădejdea lui să fie'n Dumnezeu", născut fiind la "viața în Hristos" prin Taina botezului, posedă o identitate nouă. Germenele acestei "nașteri din nou" (1 Petru 1, 3) este cuvântul lui Dumnezeu propovăduit de Biserică: "sunteți născuți din nou, nu din sămânță stricăcioasă, ci nestricăcioasă, prin cuvântul cel viu al lui Dumnezeu și care rămâne în veac… Iar cuvântul acesta este, care vi s'a binevestit vouă " (1 Pt. 1, 23, 25)
Credința este actul personal prin care, sub influența harului dumnezeiesc ce lucrează prin cuvântul propovăduirii, ne deschidem sufletul și primim adevărul mântuitor. În actul credinței ne dăruim în mod liber lui Dumnezeu printr-un răspuns de smerenie și recunoștință față de autorevelarea Sa. Primirea adevărului descoperit de Dumnezeu se face prin lucrarea harului pe care-l dobândim prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu propovăduit de Biserică (F. A. 2, 37). Această primire a adevărului prin credință ne duce la predarea noastră deplină lui Dumnezeu în Taina botezului, prin care ne naștem la o viață nouă în Hristos, ca membri ai Bisericii Sale, așa cum cei ce au ascultat predica Apostolilor și "au primit cuvântul s'au botezat" și "s-au adăugat Bisericii" (F.A. 2, 41, 47).
Subliinind nașterea la viața cea nouă în Hristos prin Taina botezului, care urmează credinței născută din cuvântul predicării Evangheliei, Apostolul Pavel spune: "oare nu știți că toți câți în Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Așadar prin botez ne-am îngropat cu El în moarte pentru ca, așa cum Hristos a înviat din morți prin slava Tatălui, tot astfel și noi să umblăm întru înnoirea vieții" (Rom, 6, 3 – 4). "Fiindcă toți sunteți fii ai lui Dumnezeu prin credința în Hristos Iisus. Căci câți în Hristos v'ați botezat, în Hristos v'ați îmbrăcat" (Gal. 3, 26 – 27). Astfel credința născută prin lucrarea harului din cuvântul propo-văduirii, dar cu adeziunea și colaborarea noastră, desăvârșită în Taina botezului, este actul personal de primire a adevărului lui Dumnezeu și de trăire a acestui adevăr în totală comuniune cu El în Iisus Hristos "pe Care-l iubiți fără să-L fi văzut; întru Carele crezând fără ca încă să-L vedeți, bucurați-vă cu bucurie de negrăit și preamărită, dobândind sfârșitul credinței voastre: mântuirea sufletelor" (1 Pt. 1, 8 – 9).
Apostolul Pavel definește credința ca fiind "ființarea celor nădăjduite, dovada lucrurilor nevăzute" (Evr. 1, 1). De aici rezultă că credința oferă cunoașterea lui Dumnezeu și a lucrării Lui, cunoașterea realităților dumnezeiești nevăzute. Ea este îndreptată spre viitor, spre realitatea ultimă din care, prin credință, avem deja acum o arvună. "Căci acum vedem prin oglindă, ca'n ghicitură, dar atunci față către față. Acum cunosc în parte; atunci însă deplin voi cunoaște așa cum și eu deplin sunt cunoscut" (1 Cor. 13, 12). Credința este, așadar, o vedere spirituală, în parte, nedesăvârșită dar directă și nemijlocită a tainei lui Dumnezeu și lucrării Lui. Este o lumină pe care ne-o dă Dumnezeu pentru a-L vedea în lumina Sa cea neapropiată (1 Tim. 6, 16): "întru lumina Ta vom vedea lumină". Credința este transpunerea omului într-o nouă dimensiune a existenței, în existența de comuniune cu Dumnezeu. Iar această experiență a credinței este o cunoaștere teologică, în care taina lui Dumnezeu Care se revelează în mod personal, este cunoscută fără să fie definită, este interiorizată fără să fie epuizată. Prin credință creștinul are capacitatea spirituală, dată de Dumnezeu, de a-L cunoaște așa cum El Se revelează și de a trăi în comuniune cu El.
Lucrarea dumnezeiască este cea prin care ni s-a dat Revelația care constituie conținutul credinței, și tot ea este cea care ajută să o primim în actul credinței: "Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu-l va atrage Tatăl Cel Ce M’a trimis, și Eu îl voi învia în ziua de apoi (In. 6, 44). Iar credința, ca act personal de primire a adevărului dumnezeiesc și de trăire a acestui adevăr în comuniune cu Dumnezeu, se naște în om, așa cum s-a arătat, prin propovăduirea Evangheliei de către Biserică, și tot prin aceasta se transmite și conținutul credinței.
Pe de altă parte, credința ca primire a adevărului lui Dumnezeu și mărturisire a Revelației despre mântuirea în Hristos ține de însăși identitatea creștinului, fiind condiția esențială de a fi ucenic al lui Hristos și membru al Bisericii Sale. Credința mărturisită este semnul care indică fidelitatea ultimă a credinciosului. Ea este o expresie verbală a experienței comuniunii cu Dumnezeu în Iisus Hristos și face parte din lauda și mulțumirea celui ce a devenit prin credință "martor" al lui Hristos, fără să fi fost martor istoric al Lui: "Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în fașa oamenilor, îl voi mărturisi și Eu în fața Tatălui Meu Care este în ceruri; dar de cel ce se va lepăda de Mine în fața oamenilor, de acela Mă voi lepăda și Eu în fața Tatălui Meu Care este în ceruri" (Mt. 10, 32 – 33).
Afirmarea explicită a credinței în Iisus Hristos și în lucrarea Lui mântuitoare este indispensabilă apartenenței la Biserică și împărtășirii cu Sfintele Taine: "Întru aceasta să cunoașteți voi duhul lui Dumnezeu: orice duh care-L mărturisește pe Iisus Hristos ca venit în trup, este de la Dumnezeu; și orice duh care nu-L mărturisește pe Iisus, nu este de la Dumnezeu; el este al lui Antihrist, despre care ați auzit că vine, și acum chiar este în lume" (In. 4, 2 – 3). "Cel ce va mărturisi că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne întru el și el întru Dumnezeu" (1 In. 4, 15).
Propovăduirea Evangheliei este prima exigență a misiunii creștine. Ea este condiția convertirii și are, în continuare, un rol important în procesul de creștere a creștinismului în viața în Hristos. Dar ea nu este singura exigență a misiunii și nu trebuie pusă în concurență cu celelalte exigențe ca: transmiterea dreptei credințe, transmiterea Tradiției, "zidirea trupului lui Hristos", calitatea vieții creștine etc. Lucrarea harului prin cuvântul propovăduirii stă în strânsă legătură cu acestea. Căci mișcarea misionară pornește totdeauna din interior și nu poate fi despărțită de mărturia creștină, adică de viața trăită în strânsă comuniune cu Dumnezeu prin rugăciune, cult, Taine, spiritualitate și diaconie.
Propovăduirea Evangheliei după exemplul Sfinților Apostoli vizează constituirea și realizarea în mod liturgic-sacramental a trupului lui Hristos – Biserica. De la începutul creștinismului răspândirea Evangheliei s-a concretizat în formarea comunităților creștine prin convertirea personală prin credință, botezarea în numele Sfintei Treimi (F.A. 2, 9-10, 37-38) și creșterea duhov-nicească prin primirea sfintelor Taine, participarea la cult, mărturie și slujire în cadrul acestor comunități, ca realizare concretă a trupului eclesial al lui Hristos. Cartea Faptele Apostolilor arată cum nu se poate mai limpede aceasta atunci când afirma că cei ce au primit cuvântul lui Dumnezeu și s-au botezat "stăruiau în învățătura apostolilor și în părtășie, în frângerea pâinii și în rugăciuni" (2,42).
II. Iisus Hristos și învățătura Sa
2.1. Vorbirea lui Dumnezeu cu lumea
Autorul Epistolei către Evrei îl prezintă pe Fiul, chiar în partea de început, nu numai ca realizator al mântuirii obiective, ci și drept Creator al lumii și, în același timp, ca împlinitor al revelației supranaturale, prin care Dumnezeu a grăit lumii „în zilele acestea mai de pe urma' (Evr. l, 2a), înțelegând prin această expresie că timpul a ajuns la sorocul potrivit, adică la împlinirea lui, care s-a realizat numai prin Iisus Hristos: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri și în multe chipuri, a vorbit părinților noștri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul" (Evr. l, 1). Cu vorbirea lui Dumnezeu prin Fiul Său și prin Evanghelia Sa, a început un nou eon, s-a născut „noul" în istorie și timp, dar nu înțeles în sensul unei eshatologii desăvârșite, prezente, ci în sensul că deja creștinii trăiesc, prin venirea Fiului, realitatea timpului profețiilor împlinite în Hristos, cu alte cuvinte, timpul „intervenției divine definitive" în istorie (Cf. Iez. 38,16; Dan. 2,28; Mih. 4,1). în acest sens, odată cu descoperirea deplină a lui Dumnezeu prin Fiul, timpul devine și un timp din urmă (Evr. l, 2). Sfânta Scriptură, conținând cuvântul lui Dumnezeu exprimat celor din vechime prin profeți, patriarhi etc., și sintetizat în cuprinsul cărților Vechiului Testament și în Evanghelia lui Iisus Hristos, din Noul Testament, reprezintă vorbirea lui Dumnezeu către lume, sau, mai precis, partea scrisă a acestei cuvântări a lui Dumnezeu, într-o mare diversitate de exprimare.
Ceea ce ne interesează însă în mod deosebit din exprimarea autorului Epistolei către Evrei, în contextul amintit mai sus, sunt cuvintele: „ în zilele acestea din urmă, ne-a grăit nouă prin Fiul" (Evr. l, 1).
În această exprimare accentul cade pe cuvintele: „zilele din urmă", pe pronumele personal „nouă" și pe substantivul „Fiul". Concluzia sintetică a acestor cuvinte este că, prin Fiul, Dumnezeu ne-a grăit și nouă și ne grăiește în zilele acestea mai de pe urmă, „zilele din urmă" trebuind a fi înțelese ca fiind prezentul în întinderea sa istorică prin timp3, din care prezent facem și noi parte. Prin urmare, astăzi ne grăiește Dumnezeu prin Fiul, ne pune în legătură cu Fiul prin cuvântul Său, descoperindu-ni-Se deplin în Evanghelia Sa.
Este adevărat, revelația s-a încheiat în Iisus Hristos, dar ceea ce nu s-a încheiat, din acest proces, este adâncirea cunoașterii lui Iisus Hristos și a Tatălui, Care este în Fiul. Din acest punct de vedere revelația nu se va încheia decât atunci când Fiul va veni a doua oară și când planul lui Dumnezeu cu lumea se va încheia prin Judecata finală și când revelația se va transforma, pentru cei aleși, într-un proces de perpetuă cunoaștere și adâncire în iubirea lui Dumnezeu4. Atât timp cât suntem în lume și nu suntem deplin uniți cu Hristos prin Duhul, într-o comuniune ontologică, desfășurarea revelației nu este încheiată. Revelația este într-un fel desăvârșită în Hristos, dar ea trebuie să pătrundă desăvârșit și fiecare inimă conștientă5.
Prin urmare, Mântuitorul Hristos continuă să ni Se descopere, în acest proces de unire cu El, făcându-ni-Se cunoscut atât pe Sine, cât și pe Tatăl. Acest fapt îl exprimă în mod cu totul deosebit Sfântul Ioan Evanghelistul: ,Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată. Fiul cel Unul născut, Acela L-a făcut cunoscut" (Ioan l, 18). Această punere în relație cu El și cu Tatăl ceresc se face, în primul rând, prin cuvântul Său, așa cum odinioară a intrat în relație cu lumea vremii Sale prin Evanghelia Sa, prin cuvântul învățăturii Sale.
Întrebarea care se ridică este aceasta: Prin cuvântul Său, Iisus Hristos intră numai într-o simplă relație cu noi, sau se realizează ceva mai mult? în ce raport ne găsim prin cuvânt cu Persoana Sa?
2.2. Relația dintre Persoana lui Iisus Hristos și cuvântul Lui, ca operă a Sa
Opera, în genere, este manifestarea externă a unei persoane. Prin opera cuiva intrăm în legătură cu persoana lui. Cuvântul rostit de cineva, fiind o operă a sa, este o manifestare a persoanei lui, o punte pe care ne-o aruncă pentru a ne chema în relație, în comunicare cu el. Prin cuvânt trecem întotdeauna la persoana care 1-a rostit și prin care imaginea lui se impune spiritului nostru. Când ne vorbește cineva, am observat cu toții, atenția noastră se concentrează asupra persoanei respective, iar cuvintele ei nu le simțim ca ceva ce ne distanțează de ea, ci, dimpotrivă ca ceva care ne apropie, micșorând distanța dintre noi și persoana respectivă.
Acest adevăr este valabil, prin excelență, cu privire la Persoana lui Iisus Hristos, a Cărui operă este nedespărțită de El. Orice persoană omenească actualizează între oameni o intenționalitate după comuniune. Iisus Hristos, ca Om, a realizat, în formă neștirbită de vreun egoism spiritual sau material uman, această intenționalitate după comuniune în cercul omenesc, cu atât mai mult cu cât ea venea din Sine și ca Dumnezeu, dornic să-Și reverse dragostea și în afara Sa, spre creaturile raționale, în mod firesc, persoana Lui se manifestă în fapte mântuitoare și în învățătura Sa, iar faptele mântuitoare și cuvintele Sale sunt nedespărțite de persoana Lui. Astfel, în momentul în care Iisus Hristos rostea un cuvânt de învățătură, acest cuvânt forma un întreg cu persoana Lui și ceea ce dădea viață ascultătorilor nu era sensul cuvântului luat în sine, ci atârnarea ființei lor de Persoana Mântuitorului. Cuvântul lui Hristos, nedespărțit de Persoana Lui, o revela pe aceasta și o transmitea, în chip existențial persoanelor atrase de El în cercul unitar al dialogului.
Această relație a unui tot unitar dintre Hristos și cuvântul Său, sau opera Sa, reiese evident din întreaga Sa activitate publică. Spre exemplificare, poate fi reliefată minunea înmulțirii pâinilor, relatată de toți Sfinții Evangheliști (Matei 14, 13-21; Marcu 6, 30-44; Luca 9, 10-12; Ioan 6, 1-14).
O mare mulțime de oameni, 5000 de bărbați, afară de femei și copii, îl urmează la un moment dat pe Mântuitorul Hristos, îi ascultă cuvântul și se lasă copleșiți de învățătura și faptele Sale, de o așa manieră – consemnează Evangheliștii că nu mai percep înserarea, care îi surprinde, nici lipsa de hrană și nici chiar imposibilitatea de a o mai procura, precum nici depărtarea de casele lor, etc. Erau identificați întru totul cu Persoana Mântuitorului și cu cuvântul Său. Faptul acesta este reliefat de atitudinea ucenicilor care se apropie de Mântuitorul, spunându-I: ,Iată este târziu, iar locul este pustiu. Dă drumul mulțimilor să se ducă prin sate să-și cumpere de mâncare" (Matei 14, 15). întrebarea care se pune acum este: Cum ar fi putut rămâne această mulțime lângă Mântuitorul Hristos până seara târziu, și nu e sigur dacă au mai plecat din acel loc în noaptea aceea (Ioan 6, 1), dacă persoana Sa nu ar fi fost prezentă cu toată măreția și puterea Sa dumnezeiască în cuvântul și fapta Sa, sau dacă mulțimea nu s-ar fi împărtășit haric, prin cuvintele Sale, și de persoana Sa? Adevărul acesta este valabil și pentru răspunsul Apostolului Petru, dat Mântuitorului la întrebarea Acestuia: „ Voi nu vă duceți? ". „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieții celei veșnice" (Ioan 6, 68). Atât el, cât și ceilalți ucenici gustaseră ceva din viața veșnică, pe care o trăiau deja anticipat, într-o fază preliminară a ei, în relație cu persoana și cuvântul învățătorului lor. Dar cum mai poate fi valabil acest fapt acum, pentru noi, pentru cuvintele ce au zburat o dată de pe buzele Mântuitorului și s-au fixat într-o carte, sau pentru faptele o dată săvârșite și rămase în amintirea oamenilor?
Această inseparabilitate se menține în cazul lui Hristos în primul rând pentru că El este Dumnezeu și viu este Dumnezeu. Orice om, atât timp cât trăiește, tresare în mod logic când își aude repetate cuvintele sau pomenite faptele, chiar dacă nu e amintit cu numele. Și aceasta deoarece cuvintele sau faptele lui nu sunt numai în afară de el, ci și în el, stratificate în existența lui. De aceea, el este atras acolo unde se pomenesc faptele sale, fiind de față cel puțin cu o prezență intențională, mai ales când și-ar auzi pomenit numele. Mântuitorul Hristos. fiind și Dumnezeu, Care există și Care știe tot ce se face de oricine și în orice loc. luând cunoștință de repetarea cuvintelor Sale, a faptelor și a numelui Său. este prezent într-un mod mai mult decât intențional lângă cel care citește sau ascultă cu credință cuvintele rostite sau faptele săvârșite de El, în acest sens, creștinul, citind, rostind sau ascultând cuvintele și faptele Mântuitorului Iisus Hristos, îl vede pe El actual ca pe subiectul lor. iar El, când vede și aude repetându-I-se cuvintele și pomenindu-I-se faptele, repetă El însuși oarecum rostirea și săvârșirea lor, prin identificarea Sa cu ele, prin recunoașterea lor ca ale Sale, încercând și realizând în același timp pătrunderea Lui în noi înșine, în cercul nostru de existență. Cuvintele și faptele Lui sunt brațe întinse asupra noastră. Opera Sa este puntea pe care o aruncă făpturii permanent, pentru a o lega de Persoana Lui, este manifestarea, deschiderea Persoanei Lui spre lume, este mijlocul prin care se identifică cu noi.
Așadar, când citim, rostim sau ascultăm cuvântul Lui ne împărtășim de Hristos, identificându-ne cu El, prezent în cuvântul Său, și nedespărțit de El ca operă a Sa. în acest caz, cuvântul Lui se face pe sine pentru noi hrană, mâncare. Mai exact, citirea Sfintei Scripturi este comparată, într-un fel, cu Taina Euharistiei, în care Cuvântul se face pe Sine hrană. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune, în acest sens, că există o împărtășire cu cuvântul Scripturii și în Vechiul Testament, citând cuvintele Psalmului 118, 131: „ Gura Mea am deschis și am aflat că poruncile Tale am dorit", sau „ Cât de dulci sunt limbii mele cuvintele Tale; mai mult decât mierea în gura mea " (Ps. 118, 103).
Faptul că, pentru Sfinții Părinți, Biblia este Hristos, întrucât fiecare din cuvintele ei ne pun în prezența Sa, reiese din atâtea mărturii ale lor. Clement Alexandrinul arată că trebuie să ne hrănim din semințele vieții conținute în Biblie, așa cum ne hrănim cu Euharistia. Origen afirmă că „cuvântul, tainic frânt, se consumă euharistie". Fer. Ieronim exprimă aceeași convingere: „Noi mâncăm trupul Lui și bem sângele Lui în divina euharistie, dar și prin citirea Scripturilor", iar Sfântul Grigorie de Nazianz asimilează lectura cu consumarea Mielului pascal.
2.3. Predica Mântuitorului Iisus Hristos
Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Cuvântul întrupat, și-a început activitatea mântuitoare cu predica, pe care a privit-o ca scop principal și mijloc supranatural al misiunii sale:” Trebuie să vestesc Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu și în alte cetăți; fiindcă pentru aceasta am fost trimis.”(Luca 4.43)
“Eu pentru aceasta m-am născut și am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr…” (Ioan 18.37).
Prin urmare, “singurul mijloc întrebuințat de Dumnezeu ca să înlăture necredința din toată lumea și ca să semene în lume cunoștința de Dumnezeu, n-a fost altul decât predicarea Evangheliei.”
Și el a predicat cum nimeni până la El atunci nu a vorbit: ”Niciodată nu a vorbit un om așa cum vorbește Acest Om.”( Ioan 7.46), pentru că vorbea și învăța ca unul care are putere, nu cum vorbeau și învățau cărturarii și fariseii vremurilor acelea: ”Mulțimea era uimită de învățătura Lui; că îi învăța pe ei ca unul care are putere, iar nu cum îi învățau cărturarii lor.” (Mat.7.29)
Din cele arătate mai sus putem extrage două caracteristici importante ale predicii Mântuitorului: puterea cuvântului și noutatea învățăturii.
Puterea în cuvânt îi era dată de Duhul Sfânt aflat asupra Lui în mod deplin, iar noutatea era dată de modul nou de interpretare a Legii celei Vechi, un mod superior, duhovnicesc, în spiritul și nu în litera acesteia: “Ați auzit că s-a zis…., ci Eu vă zic vouă…”(Mat .6).
Din cele două caracteristici arătate, putem formula două principii pe care orice propovăduitor din zilele noastre trebuie să le respecte:
în primul rind nimeni nu poate vorbi cu putere multă dacă nu este stăpânit și inspirat de Duhul Sfânt, stăpânire și inspirație ce nu poate veni decât după nașterea din nou ( sau de sus) (Ioan 3,5);
în al doilea rând, pentru ca mulțimile să fie atrase și uimite de cuvântul propovăduit, acesta trebuie să aducă ceva nou, acel duh înoitor, nu în sensul reformator protestant, ci în sensul: revenirea continuă la mesajul autentic al Mântuitorului și al Sfinților Părinți, mesaj care după cum vom vedea, a fost tot mai mult diluat de-a lungul istoriei.
În cele ce urmează voi încerca să fac o descriere succintă a predicii Mântuitorului.
Predica Mântuitorului nu respectă un șablon prestabilit, ci ea se adapta situațiilor concrete în care era rostită: uneori era sub forma unei cuvântări solemne ( predica de pe Munte), alteori sub forma unei omilii ( parabola semănătorului), sau a unui dialog familial ( la mesele la care era invitat), sau de multe ori sub forma polemică, cu răspunsuri strivitoare ( în dialog cu cărturarii și fariseii)
În orice domeniu El este o călăuză incomparabilă: mângâiere, ceartă, încurajare, problematizare, răspunsuri la obiecțiuni. Totdeauna vorbirea Sa era sobră și demnă, chiar și atunci când se expimă mai popular. Vorbirea Sa nu era desfigurată de acele puerilități la care se dedau dascălii din vremea Sa, puerilități care se aud și astăzi, din păcate.
Forma predicii Sale a fost variată și a avut în vedere caracterul și cultura ascultătorilor. Într-un fel a vorbit în fața cărturarilor, fariseilor și bogaților, altfel în fața
oamenilor simpli și umili. Păcătoșilor, bărbați și femei, cuvântul Lui le-a trezit simțul remușcării; celor ce aveau să sufere pentru Evanghelie, le-a vorbit de slava împărăției cerurilor. Pe cei obidiți i-a mângâiat, pe cei bolnavi i-a vindecat, pe cei morți i-a înviat,
pe copii i-a binecuvântat, iar adevărurile spirituale pe care le rostea erau înfățișate într-o formă concretă și sugestivă, menită să determine punerea în mișcare a gândirii și conștiinței ascultătorilor. Căci Mântuitorul s-a adresat, deopotrivă, minții și inimii celor ce-L ascultau. Așadar: adevăruri esențiale, vitale, formulate simplu, limpede, firesc și însuflețit, iată fondul, forma și forța predicii Sale.
Tema centrală a predicii Mântuitorului este Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu. „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția lui Dumnezeu” sunt cuvinte programative în Predica Domnului (Matei 4,17, Mc. 1,15 etc.). Strâns legate de tema centrală, Mântuitorul a reliefat în predici trei subiecte principale: Dumnezeu, lumea, omul.
Dumnezeu – Treime a iubirii: Tatăl, a Cărui dragoste nemărginită, mărturisită de Iisus prin cuvintele „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16), este reliefată îndeosebi prin parabola Fiului Risipitor, a cărei frumusețe și adâncime este
inegalabilă sub acest aspect; Fiul, a Cărui iubire S-a dovedit prin actul suprem al jertfei, însoțit de cuvintele de pe Cruce: „Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac” (Luca 23, 34); Duhul Sfânt, izvor nesecat al harului iubirii și adevărului (Ioan 14, 26; Ioan 15, 26).
Lumea este înfățișată ca operă a iubirii lui Dumnezeu și mediul de viață al omului. Este, în același timp, un dar și un sacrament, după expresia bine cunoscută a părintelui Dumitru Stăniloae.
Omul, ca subiect el propovăduirii Domnului, este un al doilea nume al Lui Însuși (El se numește pe Sine „Fiu al Omului”- Matei 17, 9; 18, 11 etc.). Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat în lume pentru a releva chipul adevărat al omului în mijlocul creației.
Parabolele, mijloace preferate în predica Mântuitorului. Cu toate că în unele împrejurări folosea vorbirea obișnuită, numită directă (predica de pe munte, de ex.), Mântuitorul a întrebuințat cu precădere parabola, modalitate întâlnită, de altfel, frecvent la popoarele orientale. Ca termen, parabolă (vparabolhv) înseamnă „a pune lucrurile alături, a spune lucrurile în alt mod”. Enumerăm câteva din avantajele întrebuințării parabolei:
♦ pentru ascultătorii simpli, istorioarele simple, intuitive, sunt mai ușor de ținut minte;
♦ prin parabole se pot biciui mai ușor păcatele, fără ca cei de față să fie atinși direct;
♦ parabola solicită gândirea mai mult decât vorbirea directă, contribuindu-se, astfel, la ascuțirea minții;
♦ parabola dă posibilitatea de a feri unele adevăruri sfinte sau taine dumnezeiești.
Să ne amintim de cuvintele Mântuitorului: „Vouă vă este dat să știți tainele împărăției cerurilor, iar acelora (fariseilor, n. n..), nu. Pentru aceasta le și grăiesc în pilde, ca văzând să nu vadă și auzind să nu audă și să nu înțeleagă” (Matei 13, 13).
Exegeții au numărat 33 de parabole, care se întrec în frumusețe unele pe altele și prin care se fac cunoscute, în mod discret, adevăruri dogmatice care depășesc puterea obișnuită de înțelegere. Ne amintim în acest sens și de principiul pedagogic enunțat de filosoful britanic Herbert Spencer (1820-1903): „Pe cele abstracte le facem sensibile prin cele cunoscute”. Așa se explică faptul că parabolele conțin tablouri luate din toate genurile de ocupații cunoscute atunci în Țara Sfântă: agricultură, pescuit, gospodăria casnică din familie, relațiile sociale comune, tabieturile casei regale etc. La frumusețea lor stilistică și adâncimea mesajului omiletic, se adaugă valoarea actualității: oricare dintre ele pare a fi rostită pentru noi, cei de azi.
Mântuitorul Iisus Hristos este modelul suprem al predicatorului ideal, absolut. El vorbea, după mărturia evanghelistului, ca Unul care are putere, iar nu cum îi învățau cărturarii lor (Matei 7, 29), putere ce izvora, de fapt, din ființa Sa dumnezeiască, totodată din lipsa de păcat: „Cine din voi Mă va vădi de păcat?” (Ioan 8, 16) De aici deducem fără greutate „cheia” principală a reușitei actului omiletic: sfințenia vieții predicatorului. De aceea se potrivesc și propovăduitorilor cuvintele Domnului: „Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Matei, 5, 48).
Iisus Hristos, Dumnezeu și om desăvârșit, era numit nu întâmplător Rabi (învățător), El însuși mărturisind că pentru a învăța a venit în lume: „Să mergem în orașele și satele care sunt mai aproape, ca să vestim și acolo, căci pentru aceasta am venit” (Marcu I, 38), sau: „Se cade Mie să vestesc împărăția lui Dumnezeu și altor cetăți, căci spre aceasta sunt trimis” (Luca 4, 43). Evident, nu trebuie înțelese în sens exclusivist aceste cuvinte. O dată cu misiunea învățătorească sau profetică, Mântuitorul le-a desfășurat și pe celelalte două: pastorală (împărătească) și sfințitoare sau arhierească. Vrea să sublinieze, însă, importanța mântuitoare a predicii, exemplu ce va fi urmat îndată
de Sfinții Apostoli. Aproape la fel se va exprima și Sf. Ap. Pavel, de pildă: „Căci Hristos
nu m-a trimis să botez, ci să binevestesc!” (I Cor. 1, 17).
În concluzie, predica Mântuitorului are, în chip absolut, cele două calități necesare actului omiletic autentic: frumusețe și putere de convingere. Ambele dovedesc cu prisosință că „Iisus a fost cel dintâi mare educator al omenirii”, cum mărturisește profesorul savant Simion Mehedinți
III. Apostolii – primii propovăduitori ai credinței și învățăturii despre Hristos
3.1.Chemarea și trimiterea Apostolilor
Termenul de trimitere se aplică în istoria biblică unei activități specifice și continue a lui Dumnezeu însuși. Dumnezeu trimite trimiși pentru a-L face cunoscut și a acționa în numele Lui în vederea mântuirii. Trimiterea este legată de revelația divină și de lucrarea lui Dumnezeu. “ În multe rânduri și-n multe feluri grăindu-le Dumnezeu odinioară părinților noștri prin profeți, în zilele acestea de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moștenitor a toate, prin Care și veacurile le-a făcut… Oare nu sunt toți duhuri menite să slujească, trimise spre slujire de dragul celor ce trebuie să moștenească mântuirea ? ” (Evr. 1, 1-2, 14).
Cu numele de apostol (apostolos = trimis) sunt indicate în Noul Testament unele persoane alese și trimise în misiune cu împuterniciri și daruri deosebite. Apostolul este cel trimis iar activitatea pe care trebuie să o îndeplinească trimisul este misiunea. Misiunea este în esență trimitere. Termenul de trimitere se aplică în istoria biblică unei activități specifice și continue a lui Dumnezeu însuși: Dumnezeu trimite trimiși pentru
a-L face cunoscut, pentru a vorbi și a lucra în numele Lui în vederea mântuirii sau a unei judecăți.
3.1.1. Originea chemării
Această chemare implică o întreagă mișcare spirituală, care își are importanța și necesitatea ei. O mișcare spirituală, ca orice fel de mișcare, nu se naște fără cauze care să- i determine începutul și evoluția interioară. De aceea când vrei să determini geneza unei mișcări spirituale trebuie să pornești de la necesitatea ei și anume – în cazul nostru – de la necesitatea ridicării omului căzut prin păcat. Era necesară ridicarea omului căzut și Dumnezeu a vrut să ridice pe om tot prin om, potrivit planului Său de răscumpărare. Dar nu prin orice om, ci prin oameni vrednici care să fie în prealabil verificați și apoi îmbrăcați cu puterea de a lega și a dezlega. Puterea cheilor, nu este împărtășită în toată Evanghelia oricui și oricum, ci este dată numai acelora care au o investire harică expresă de la Hristos care lucrează printr-înșii după a Sa făgăduință, până la sfârșitul veacurilor (Mt. 18,18 și 28,20). Se cere deci o persoană specială care să lege și să dezlege, pentru că ideea de mântuire este strâns legată de ideea de păcat.
Primul chemat a fost însuși Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos Mare Preot care tronează în centru teologiei ortodoxe a mântuirii. Referatul biblic asupra măreției preoției lui Hristos este caracteristic și plin de învățătură: Nimeni nu își ea singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu, după cum Aaron. Așa și Hristos nu Sa preslăvit pe Sine Însuși ca să se facă Arhiereu, și cel ce a grăit către El: Fiul meu ești Tu, eu astăzi Te-am născut. În alt loc zice: Tu ești preot în veac după rânduiala lui Melchisedec ( Evrei 5,4-6). Care este sensul acestor cuvinte atunci? Hristos deși este de o ființă cu Tatăl, nu a devenit Preot după alegerea Sa proprie; Nu a voit sa se sfințească pe Sine ca Preot și Arhiereu, ci a fost chemat la preoție de Tatăl după natura Sa omenească. Astfel, Hristos, încă de la începutul vieții Sale divino-umane a fost împodobit cu demnitatea preoțească prin întrăita Sa misiune.
Așa precum Tatăl a chemat pe Fiul Său, astfel a chemat și Fiul pe Apostolii Săi ca să-I fie urmași demnităților Sale.
Pentru acesta a trebuit să aibă loc prima arătare a lui Iisus, în iesle, la Întrupare. Atunci a luminat în plină noapte staulul din Betleem, dovedind prin aceasta ca a venit să aducă lumii lumină ( Ioan 12,46). Dar lumina aceasta a pornit-o în lume prin arătarea Sa la Iordan . Cu această arătare face El începutul chemării Sfinților Apostoli și totodată și începutul mișcării spirituale creștine. Scriitorul primei istorii a creștinismului și a celei mai voluminoase opere scrie – Luca – încadrează Botezul lui Iisus în fața unei asistențe alcătuită din oameni din toate împrejurimile Iordanului reprezentând multe feluri de neamuri. După referatul biblic vedem că inițiativa venirii la Iordan aparține lui Iisus care a venit din Galileea la Iordan către Ioan ca să se boteze ( Mt. 3,13). Dar din dialogul avut cu Botezătorul înaintea de coborârea în apă, se vede lămurit că el a apărut în șirul celor ce așteptau rândul la Botez, nu pentru că ar fi avut vre-un păcat de care să se pocăiască și care să i se șteargă ( Mt. 3,2) ci pentru a plini toată dreptatea ( Mt. 3,15), ceea ce înseamnă că a voit să se arate în rând cu toți păcătoșii la al căror nivel a coborât. Nu e numai ștergerea vinei lui Adam în care era cuprinsă toată omenirea ca stejarul în ghindă. Ci plinirea dreptății înseamnă acordarea posibilității omului de a se apropia de Dumnezeu cât mai mult. Zapisul semnat oarecând de Adam cu diavolul, îl calcă acum Iisus în picioare în apele Iordanului, deschizând omenirii ușa ascensiunii spre asemănare cu Dumnezeu.
Aici, la malul Iordanului face Iisus începutul chemării celor dintâi Apostoli. Se pune întrebarea dacă Iisus Hristos a cunoscut pe Apostoli înainte de a fi chemați la apostolie. Textele Evangheliilor ne răspund afirmativ.(Mt.3,6; In. 1,26-34). Primii recrutați au fost ucenicii Botezătorului: Andrei și Ioan care au lasat pe Botezătorul și au mers după Dânsul la gazda unde locuia aproape de Betabara. Gazda nu poate fi departe pentru că Ioan relatează că au mers și au văzut unde locuia și au rămas la El în ziua aceea și era ca la al zecelea ceas (ora patru după masa), (In. 1,39).Este firesc, ca acești doi ucenici L-au văzut pe Iisus la această gazdă și altă dată luînd cu dânșii și alți admiratori( In. 1,40-50). Aici, la această gazdă a deschis Iisus prima școală de verificare a aptitudinilor celor pe care avea sa-i alegă Apostoli. Ce au vorbit cu Iisus, evanghelistul Ioan, care scrie acestea nu ne spune. E o taină pe care o închide în inima sa după cum a mai închis și alte taine, cu altă ocazie(In. 20,30; 21,25) și care au trecut în fondul sacru al tradiției creștine. De altfel Iisus nici nu avea nevoie să-I mărturisească cineva despre om, căci El cunoștea ce este în om( In. 2, 24-25). A constatat că acești oameni care L-au urmat la gazda unde locuia dispuneau de o energie ascunsă. Prin Andrei a cunoscut Iisus pe fratele acestuia Simon-Petru, apoi pe Filip și prin acesta l-a recunoscut pe Natanail, pe care Iisus îl știuse de sub smochin, unde –după tradiție l-ar fi ascuns maică-sa sub frunze, de teama lui Irod. E și firesc ca după luarea primelor legături, au urmat alte și alte întrevederi. Astfel nu este exclusă probabilitatea ca Ioan să fi dus la Iisus pe fratele săi Iacob, la îndemnul mamei sale Salomeea, care avea în grijă educația religioasă a fiilor săi; căci tatăl lor Zevedei era ocupat cu meseria sa de pescar pe care a exercitat-o împreună cu fii săi, paralel cu propovăduirea Evangheliei.
Cel dintâi pas pe care îl face Mântuitorul după primire Botezului, este retragerea Sa în singurătate să se roage și să postească. Avea în față o misiune mare și grea de îndeplinit. S-a retras în pustia Quarantaniei, unde diavolul și-a luat curajul să intre în dispută cu Fiul lui Dumnezeu. În disputa acesta la nivel înalt, până la urmă s-au răturnat nivelele, prin capitularea silită a duhului rău care se arătase a fi precursor al celor ce tălmăcesc Scriptura sucit, cum fac unii ziși creștini fără nici o maturitate teologică. Se arătase cunoscător al Scripturii încercând să impună o altă Evanghelie inversă și falsă în condiții aspre de foame și de sete. Mântuitorul i-a poruncit să piară din fața Lui statornicind pentru totdeauna adevărul în fața minciunii.
După izbânda acesta, Mântuitorul se vede acum în plină stăpânire a menirii și autorității Sale mesianice. așa cum aluat pe Matei de la vamă ( Mt. 9,9; Mc. 2,14; Lc. 5,29), a purces pe malul mării Galileii unde a găsit pe cei ce se osteneau la pescuit. ( Mt. 4,118-22; 10,140) și pe cei șaptezeci ( și doi), ( Lc. 10,1. După ce a intrat cu sonda în sufletul fiecărui ucenic și după o noapte de veghe și rugăciune, când s-a făcut ziuă, a chemat la sine pe ucenicii Săi și a ales din ei doisprezece pe care i-a numit Apostoli ( Lc. 6,12). Între cei aleși se găsea și Iuda, care, prin sfârșitul lui, a arătat cum nu trebuie să fie un Apostol.
Pe aceștia îi pregătește și îi trimite în prima lor misiune. Dar cu multă prudență pentru că nu avea încă suficientă maturitate misionară. Dându-le binecuvântarea de plecare le spune: Nu voi m-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi și v-am rânduit să mergeți și roadă să aduceți și roada voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice veți cere în numele Meu. Aceasta vă poruncesc : să vă iubiți unul pe altul ( In. 15,16-17). Iar ei au zis către Iisus : Doamne sporește-ne credința ( Lc. 17,5). Prin aceasta și-au recunoscut puțina lor credință, iar Iisus pe de altă parte cunoscând slăbiciunile lor și credința încă neconsolidată în dumnezeirea Sa, i-a petrecut cu ochi gânditori. Între-adevăr pornind ucenicii în larg și fiind unii slabi în credința dumnezeirii lui Iisus, au fost învălurați de greutăți și strânși din toate părțile. Unii dintre ei au avut crize când Iisus a trebuit să-i îndrepte, cum a fost cu ocazia vestirii patimilor ( Mt. 16,25; Mc. 8,31; 10, 37-45). S-au arătat fricoși. Nu-l ajută sub greutatea crucii. L-a ajutat un laic. Nu-l apără în fața instanței de judecată. În apară o femeie. Toți ucenicii lăsându-L au fugit ( Mt. 26,56), Nu se găsesc la poalele crucii decât Mama Lui și ucenicul Ioan pe care îl iubea Iisus. Dar toate acestea s-au întâmplat ca să se împlinească Scriptura ( Isaia cap. 53Dolores Mesiae). Dar după ce în atâta groază și-au reținut respirația, Învierea lui Iisus Hristos a constituit busola cea nemincinoasă care a produs mare cotitură în ființa Apostolilor. După Înviere, Apostolii L-au văzut cu ochii, L-au pipăit cu mâinile, fapt care i-au preschimbat din timizi în eroi și din fricoși în îndrăzneți.
După slăvita Sa Înviere, Mântuitorul Hristos trimite Apostolii în a doua misiune . Acum avea orizontul misionar mai lărgit iar curajul deplin oțelit. De data aceasta au fost trimiși la toată zidirea, la toate neamurile (Mt. 28,19; Mc. 16,15), căci El a venit, așa cum am amintit și în paginile e mai sus, pentru toate neamurile pământului nu numai pentru neamul lui Isreal ( Iisaia 45,22), făgăduindu-le că El va fi cu ei până la sfârșitul veacului (Ioan 20,21; Mt. 28,20; și pornind au propovăduit pretutindeni și Domnul lucra cu ei și întărea cuvântul lor ( Mc. 16,20) În ziua Învierii, seara, le dă Apostolilor și urmașilor lor puterea Duhului Sfânt: luați Duh Sfânt ( Ioan 20,21-23) și astfel transmite Apostolilor și urmașilor lor puterea de a ierta păcatele . Această suflare a Duhului Sfânt este arvuna hirotoniei ce le va fi dată complet la cincizecime. Sfântul Evanghelist Luca spune că după ce timp de patruzeci de zile s-a arătat de mai multe ori Apostolilor, S-a înălțat la cer poruncindu-le să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aștepte făgăduința Tatălui ( F. Ap. 1,1-9). Și erau în toată vremea în templu, lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu ( Lc. 24,49-53). La zece zile după Înălțare, fiind ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt trimis din cer sfințește pe cei doisprezece Apostoli investindu-i cu depline puteri, instituind Taina Hirotoniei. Atunci, prin iradierea Duhului Sfânt din trupul lui Hristos, cel Înălțat și Pnevmatizat, în celelalte ființe umane, a luat ființă Biserica văzută , botezându-se mii de oameni, bărbați, femei și copii, din toate neamurile care sunt sub cer, veniți la Ierusalim la praznic ( F. Ap. 2). La acestea s-au adăugat mereu mulțime de bărbați și de femei. S-ar putea spune că în ziua de Rusalii s-a format cheagul Bisericii lui Hristos și scândurile din care Iisus Hristos și-a construit – prin Duhul Sfânt – corabia Bisericii în care au încăput și mai încap tot cei ce s-au botezat și se vor mai boteza în numele Sfintei Treimi, indiferent de vârstă, sex și origine. Fiecare credincios își are intrarea lui în viața Duhului Sfânt; Deci tot cel ce este miruit stă sub razele Cincizecimi, Mirungerea fiind Cincizecimea personală a omului. Biserica nu este apanajul unor ziși privilegiați care se numesc pe dânși sfinți, ci este largă și cuprinzătoare ca brațele unei mame.
Biserica este chemată ca să-i descifreze lumii în mod superior sensul străduințelor spre adevăr, spre bine și frumos. Dar Biserica trebuie să facă un efort serios pentru a porni la drumul realizării ei, în primul rând prin slujitorii ei și apoi prin credincioșii ei. Ea trebuie sa-i ajute pe oameni să-și rezolve toate problemele lor, având conștiința că orice semen este adevăr, și chemat să fie adevăr, și frate veșnic în lumina lui Hristos, izvorul adevărului și frățietății.
În concluzie, chemarea apostolică este marea moștenire creatoare a iubirii dumnezeiești spre a beneficia toți de darurile aduse de Arhiereul Hristos prin lucrările Sale mântuitoare.
3.1.2.Chemarea și trimiterea Apostolilor
Așa cum am spus în rândurile trecute, încă la începutul activității Sale publice Iisus a chemat douăsprezece persoane pe care apoi le-a numit apostoli (Lc. 6, 13). Chemarea pe care Iisus o face la începutul propovăduirii Sale se adresează întregului Israel. Ea se înscrie în prelungirea propovăduirii proorocilor Vechiului Testament ( a se vedea parabola cu lucrătorii viei, etc. ). Anumiți oameni din mijlocul acestui popor sunt chemați în mod special; ei sunt viitorii Apostoli, stâlpi ai Bisericii.
Chemarea pe care o face Mântuitorul este însoțită de o făgăduință. Cei chemați au încredere în Iisus, Care le promite că îi va face pescari de oameni, ceva irealizabil în accepția omenească a cuvântului (Mt. 4, 19). Trebuie remarcată solemnitatea alegerii celor doisprezece, adică grupul ales din preajma lui Iisus. În Evanghelia după Luca, alegerea este precedată de rugăciunea Mântuitorului, ceea ce subliniază importanța evenimentului: “ Și a fost că în zilele acelea El a ieșit în munte să Se roage și a petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu. Și când s’a făcut ziuă i-a chemat pe ucenicii Săi și a ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit apostoli ” (Lc. 6, 12-12). Precizarea că Iisus a ieșit la munte este deosebit de importantă în Predica de pe munte sau în relatarea Schimbării la Față. Același cadru servește și pentru alegerea celor doisprezece pe care i-a ales în mod deosebit pentru misiune.
Numărul de doisprezece nu este întâmplător. El corespunde numărului de seminții ale poporului Israel și indică, prin aceasta, universalitatea Evangheliei lui Iisus Hristos, așa cum se va arăta după înviere: “ Mergând, învățați toate neamurile ” (Mt. 28, 19), iar prezența atâtor neamuri la pogorârea Duhului Sfânt (F. A. 2, 9-12) arată că « Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov » “ nu este părtinitor, ci în orice neam, celui ce se teme de El și face dreptate bineplăcut îi este cuvântul pe care El l-a trimis fiilor lui Israel, binevestind pacea prin Iisus Hristos. – Acesta este Domn al tuturor ” (F. A. 10, 34-36). De aceea acest număr are o semnificație eclesiologică, așa cum rezultă din cuvintele Domnului: “ cei ce Mi-ați urmat Mie, la nașterea din nou a lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece tronuri, judecând pe cele douăsprezece seminții ale lui Israel ” (Mt. 19, 28; Apoc. 3, 21; 20, 4).
Grupul celor doisprezece Apostoli reprezintă cea mai importantă instituție creată de Iisus pentru permanentizarea misiunii Sale. Constituit la începutul activității Sale în Galileea, acest grup a primit o harismă specială pentru funcția unică ce i s-a încredințat în Biserică. Cei doisprezece Apostoli devin în acest fel « împreună – lucrători » cu Dumnezeu la zidirea Bisericii pe temelia care este Iisus Hristos (1 Cor. 3, 9-11).
Pentru continuarea trimiterii sau a misiunii Sale, prin puterea Duhului Sfânt, Iisus Hristos a ales și a trimis în lume, încă la începutul activității Sale pământești, pe sfinții Săi ucenici și apostoli (Mt. 4, 18-22; 10, 1-4; Mc. 3, 7; 7, 14, 16-19; Lc. 6, 13-16; 9, 1-2; 10-1) ca să fie martori și vestitori ai “ împărăției cerurilor ” și ai “ Vieții de veci care la Tatăl era și care nouă ni s’a arătat ” (1 In. 1, 2). Pe aceștia i-a trimis într-o misiune de probă în ținutul Galileei: “ Și chemându-i pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere asupra duhurilor necurate, ca să le scoată și să tămăduiască toată boala și toată neputința… Și mergând, propovăduiți grăindu-le: s’a apropiat împărăția cerurilor ! ” (Mt. 10, 1-7; Lc. 9, 1-2). Pe cei doisprezece Apostoli, Iisus i-a ales și i-a rânduit să meargă și roadă să aducă (In. 15, 16). Lor le promite – adresându-li-Se mai întâi prin Petru (Mt. 16, 16) și apoi tuturor, în grup, că le va da puterea cheilor împărăției cerurilor (Mt. 18, 18). Apoi, la Cina cea de Taină, anticipând moartea și învierea Sa, instituie Sfânta Euharistie, arătându-le că săvârșirea acesteia ține de misiunea lor, dându-le și poruncă expresă în acest sens: “ aceasta să faceți întru pomenirea Mea ” (Lc. 22, 19).
Deosebit de cei doisprezece Apostoli și de sfântul Pavel, Apostolul neamurilor (Rom. 11, 13; 2 Tim. 1, 11), se mai numesc în Noul Testament și alte persoane, cărora mai târziu li s-a atribuit și lor titlul de apostoli, care aveau o poziție specială în Biserică față de ceilalți « frați ». Mântuitorul Iisus Hristos a mai ales – după cei doisprezece – încă un grup de ucenici ai Lui, în număr de “ șaptezeci, pe care i-a trimis doi câte doi înaintea feței Sale, în fiecare cetate și loc pe unde Însuși avea să vină ” (Lc. 10, 1), dându-le și acestora daruri sau harisme (Lc. 10, 9, 17-20). Aceștia sunt menționați și în expresia “ cei unsprezece și cei ce erau împreună cu ei ” (Lc. 24, 33).
După cum arată Evanghelia de la Ioan, trimiterea lui Iisus Hristos de către Tatăl se continuă în trimiterea Apostolilor de către Fiul: “ Cel ce primește pe cel pe care Eu îl voi trimite, pe Mine Mă primește; iar cel ce Mă primește pe Mine Îl primește pe Cel Ce M’a trimis pe Mine ” (In. 13, 20). Pentru că, spune Iisus, “ așa cum Tu M’ai trimis pe Mine în lume, tot astfel i-am trimis Eu pe ei în lume; și de dragul lor Mă sfințesc Eu pe Mine Însumi, pentru ca și ei să fie sfințiți întru adevăr ” (In. 17, 18-19). Din misiunea Fiului decurge misiunea trimișilor Fiului; aceasta este participare la misiunea Fiului (In. 13, 8), misiune pe care trimișii Fiului o îndeplinesc în comuniune cu Fiul. Misiunea ucenicilor, ca participare la misiunea Fiului, constă în acte și cuvinte, care sunt acte și cuvinte ale lui Dumnezeu (cf. In. 14, 10-13; Lc. 10, 16).
Lumea este locul și destinatarul misiunii Fiului și a trimișilor Săi (In. 3, 17; 17, 18). În rugăciunea arhierească, Mântuitorul Iisus Hristos se referă la “ cei pe care Mi i-ai dat din lume ” (In. 17, 6), la ucenicii prezenți și viitori: “ Dar nu numai pentru ei Mă rog, ci și pentru cei ce prin cuvântul lor vor crede în Mine ” (In. 17, 20). Trimiterea este încadrată, pe de o parte prin rugăciunea ca Dumnezeu să sfințească pe cei trimiși (In. 17, 17), pe de altă parte, prin menționarea jertfei Fiului Care Se sfințește prin moartea Sa pentru ca cei trimiși să fie sfințiți (In. 17, 19). Trimișii Săi, care, ca și El, reprezintă pe Tatăl, trebuie să fie sfinți, după cum Tatăl sfânt este (In. 17, 19; cf. Lev. 19, 2). Sfințenia, pentru că este cea a lui Dumnezeu, arată alteritatea radicală care Îl distinge de lume, dar care distinge, de asemenea, și prezența Sa în lume; maxima Lui apropiere de noi și iubirea Lui (In. 17, 23, 26). La fel și ucenicii, ei nu sunt din lume, după cum nici Fiul nu este din lume (In. 17, 14), dar ei sunt trimiși în lume ca să mărturisească lucrarea și iubirea lui Dumnezeu (In. 17, 23). Astfel prin misiunea lor, prin faptele și cuvintele lor și prin însăși existența lor în lume, trimișii Fiului reprezintă pe Fiul și reprezentând pe Fiul reprezintă pe Tatăl în prezența și lucrarea Lui în lume. Biserica îi cuprinde pe cei care cred și mărturisesc pe Fiul pe Care Tatăl L-a trimis. Prin această credință și mărturisire ei sunt revivificați prin Fiul în vederea participării la dinamica infinită a iubirii Tatălui și a comuniunii Fiului (In. 17, 25-26).
Dimensiunile adevărate ale trimiterii și misiunii Apostolilor se vor revelează deplin numai după Înviere, Înălțare și Pogorârea Duhului Sfânt, când misiunea lor devine o mărturie a biruinței lui Hristos asupra păcatului și a morții, o mărturie a vieții celei noi revelate în lume prin Hristos, în comuniunea Sa de viață și iubire cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Hristos Cel înviat, Cel Care are toată puterea în cer și pe pământ (Mt. 28, 18), Cel Care împărtășește supunând toate sub picioarele Lui, desființând orice domnie, stăpânire și putere (1 Cor. 15, 24-27) este Cel Care le spune acum direct Apostolilor: “ Așa cum Tatăl M’a trimis pe Mine, tot astfel vă trimit și Eu pe voi. Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt ! ” (In. 20, 21-22). “ Dar putere veți primi prin venirea peste voi a Sfântului Duh și-Mi veți fi Mie martori în Ierusalim și’n toată Iudeea și în Samaria și pân’ la marginea pământului ” (F. A. 1, 8).
Prin urmare, Apostolii au fost trimiși să vestească la « toate neamurile » (Mt. 28, 18) și la « toată făptura » (pasan ktisin – Mc. 16, 15) participarea la viața de comuniune și iubire a Sfintei Treimi, așa cum s-a revelat aceasta în întreaga iconomie mântuitoare a lui Iisus Hristos și a Duhului Sfânt, de la Întrupare până la Cincizecime. Misiunea creștină propriuzisă începe cu trimiterea Apostolilor de către Hristos și cu Pogorârea Duhului Sfânt când ei sunt investiți cu putere de sus. Urmând acestei trimiteri Apostolul Ioan mărturisește: “ Ceea ce era la’nceput, ceea ce noi am auzit, ceea ce am primit și ceea ce mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul Vieții – și viața s’a arătat și noi am văzut-o și mărturisim, și vă vestim viața de veci care la Tatăl era și care nouă ni s’a arătat – ceea ce am văzut și ceea ce am auzit, aceea vă vestim și vouă, pentru ca și voi să aveți părtășie cu noi, iar părtășia noastră, din parte-ne, este cu Tatăl și Fiul Său Iisus Hristos. Și pe acestea vi le scriem pentru ca bucuria noastră să fie deplină. Și aceasta e vestea pe care noi de la El am auzit-o și v’o vestim: că Dumnezeu este lumină ” (1 In. 1, 1-5) și “iubire” (1 In. 4, 8).
Componentele esențiale ale misiunii creștine, conform marii porunci misionare de la sfârșitul Evangheliei de la Matei (28, 19-20) sunt: evanghelizarea: “ mergeți și învățați toate neamurile ” ; încorporarea sacramentală în trupul eclesial al lui Hristos, în care participăm la viața de comuniune a Sfintei Treimi: “ botezându-le în numele Tatălui și a Fiului și al Sfântului Duh ” și îndemnul de a stărui în dreapta credință (1 Tim. 1, 10) în sfințenie, mărturie și slujire; “ învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit Eu vouă ”.
3.2.Credința apostolilor întărită prin Învierea Mântuitorului
3.2.1. Învierea lui Hristos temeiul și conținutul crednței
Investigarea primelor documente creștine care vorbesc despre Învierea lui Hristos, nu poate să nu ia în seamă o obiecție de fond care se referă la considerațiile metodologice ale celor care-o consideră ca pe-o experiență ce depășește domeniul cercetării istorice. La o astfel de dificultate numai credința poate da un răspuns satisfăcător, deoarece Învierea lui Iisus a avut repercursiuni în plan istoric. Grupul de ucenici, care fuseseră cu Iisus înainte de moartea Sa, s-a transformat într-o mișcare religioasă, care s-a desprins în mod progresiv de iudaism. La originea acestui nou fenomen religios, care depășește orizontul ebraismului, stă Persoana lui Iisus Hristos, Mort și înviat, mesajul și misiunea Sa istorică. Comportamentul ucenicilor lui Iisus după Moartea învățătorului lor nu-și găsește analogii în cadrul altor mișcări din istoria antichității, după cum au încercat unii studioși să demonstreze în comparație cu Socrate și mișcarea socratică. După răstignirea lui Iisus ucenicii s-au «poticnit», adică s-au rătăcit întru credința lor iar din această cădere numai Domnul Înviat i-a putut ridica, unindu-i din nou prin redobândirea credinței în El (Mc. 14, 27; 16, 7 ș.u.), constituindu-i martori ai Învierii Lui (Lc. 24, 48 și F.Ap. l, 8). Învierea Domnului și hristofaniile pascale sunt singura motivație care stă la baza adunării lor din nou într-o comunitate mesianică pentru a da mărturie despre intervenția definitivă a lui Dumnezeu în istorie prin Învierea din morți a Fiului Său.
Critica tradiției a încercat să analizeze relatările neotestamentare și să reconstituie desfășurarea evenimentelor. Din păcate, asupra acestei analize din istoria exegezei a prevalat prejudiciul filosofic potrivit căruia ar fi «neștiințifică» proveniența unei mișcări istorice dintr-un «miracol», Învierea și Arătările lui Iisus Hristos. Această prejudecată a fost susținută în mod coerent de către raționalismul și istoricismul școlii istorico – religioase.
Reconstituirea istorică cea mai veche a încercat să explice în mod rațional evenimentul pascal. Deja în epoca neotestamentară polemica iudaică explica mormântul gol în felul acesta, afirmând că ucenicii au furat trupul (Mt. 28, 13 ș. u.) sau că a fost dus de grădinar în altă parte (In. 20, 15). Vechea filosofie a privit în mod critic arătările pascale, considerându-le efectul dispozițiilor patologice ale ucenicilor sau pur și simplu niște invenții frauduloase40. Critica modernă în prima ei fază, cea a raționalismului, a încercat să explice narațiunile pascale ca fiind bazate pe minciunile ucenicilor sau prin ipoteza, morții aparente, în cea de a doua jumătate a secolului al XIX- lea în studiile critice și-a găsit loc explicația psihologică: întorși în Galileia ucenicii ar fi avut mustrări de conștiință marcați fiind de impresiile incomparabile, foarte puternice și de neșters pe care personalitatea lui lisus le lăsase în sufletele ucenicilor41. Aparițiile pascale n-ar constitui deci temeiul credinței, ci ele ar fi doar efectul credinței ucenicilor. Iar acum Învierea era concepută numai ca o reântoarcere la viață, s-a născut drept urmare legenda mormântului gol. Acesta reconstituire a istoriei credinței post-pascale, pornește totuși de la două postulate care din punct de vedere istoric nu-și găsesc justificarea, în primul rând istorisirile neotestamentare concordă în a afirma că nici unul dintre ucenici nu a mai crezut în Învierea lui Iisus și nu indică nici un motiv care ne-ar lăsa să înțelegem că au putut depăși momentul crucii. Ucenicul iubit din descrierea evanghelistului Ioan care stătea la picioarele crucii și lângă mormântul gol arată cum trebuie să înțeleagă aceste evenimente adevăratul ucenic al lui Iisus, nu se referă deci la modul în care ar fi fost înțelese de către vreun ucenic al Iui Iisus din timpul Lui. În al doilea rând, dacă a fost credința pascală cea care a generat arătările, de ce ele s-au încheiat într-o perioadă așa de scurtă, în timp ce credința pascală și entuziasmul apostolic dăinuie încă?
3.2.2. Primele mărturii despre Înviere și diversele interpretări
Potrivit narațiunilor neotestamentare, momentul însuși al Învierii nu a avut martori oculari, deci, Învierea lui Iisus nu a fost observată în mod experimental;fapt care corespunde caracterului ei tainic. Iisus nu s-a reîntors precum Lazăr (In. 11), în această lume, ci a intrat într-o lume nouă, aceea a lui Dumnezeu, în care El este primul înviat din morți (F.Ap. 26, 23) și începătorul vieții (F.Ap. 3, 15; 5, 31), adică al învierii noastre viitoare. Când ucenicii vorbesc despre Înviere, vorbesc de un eveniment, ceea ce corespunde mai mult sau mai puțin ebraicului dabar, pe care Septuaginta îl traduce cu renta și care vrea să însemne un eveniment care s-a manifestat, revelat prin el însuși. În Faptele Apostolilor 10, 37 ș.u., Învierea lui Iisus Hristos este considerată împreună cu întreaga manifestare publică a lui Iisus, ,ca «evenimentul care a fost în toată ludeea». Acestă manifestare poartă amprenta lucrării lui Dumnezeu44. Ucenicii nu 1-au văzut, însă îl mărturisesc, deoarece lor li s-a arătat Domnul Înviat.
Potrivit anticei kerygme din l Cor. 15, 3 ș.u., cât și cuvântărilor misionare din Fapte, atât credința pascală cât și vestirea kerygmatică nu se bazează pe mărturia mormântului gol. În logica compoziției narative evanghelistul prin includerea mărturiei despre mormântul gol nu urmărește altceva, decât introducerea motivului arătărilor Domnului Înviat; acesta este deci sensul kerygmatic, care rezultă mai ales din cuvintele îngerului în Mc. 16, 6. Mormântul gol nu constituie decât ultimul semn al viețuirii pământești a lui Iisus, înțelegând «semnul» în sens ioaneic; numai odată cu arătările Domnului Înviat el dobândește însemnătatea sa.
În ceea ce privește descoperirea succesiunii aparițiilor pascale, evangheliile dau indicații diverse mai ales cu privire la locul manifestării acestora. Acest fapt nu ne surprinde dacă avem în vedere sistemul redacțional al cadrului sinoptic. Plecând de la acesta trebuie să luăm în considerație mai ales conținutul pericopelor. În ceea ce privește succesiunea aparițiilor, se poate deduce că potrivit tradiției lui Marcu 16, 7, pe care Luca 24, 6 a modificat-o mai târziu când a scris opera sa, primele apariții au avut loc în Galileia. Prima hristofanie pascală ar fi avut-o Petru ( 1Cor. 15, 5; Lc. 24, 34; cf. In. 21, 15). După cât se pare, atât el cât și ceilalți ucenici s-au întors pe țărmul lacului pentru a-și exercita îndeletnicirea lor de pescari (In. 21, 1-14; cf. Lc. 5, 1-11; Mc. 6, 48). în timp ce în momentul arătărilor în Ierusalim, ucenicii erau reuniți din nou, chiar dacă în spatele ușilor zăvorâte (Lc. 24, 36-53; F.Ap. l, 3-14; In. 20, 19-29). Deoarece preistoria comunității creștine este legată de Ierusalim, nu poate fi susținută ipoteza potrivit căreia aparițiile pascale ar fi fost transferate în Galileia într-un moment succesiv. Ucenicii deci, după cât se pare, se împrăștiaseră și se întorseseră în satele lor de origine, în Galileia poate chiar și în Iudeia. Numai din cauza arătărilor Domnului Înviat, care foarte probabil s-au manifestat într-o vreme în locuri diverse, cu ocazia primului pelegrinaj, la Cincizecime, ei s-au reunit din nou la Ierusalim, unde experiențele pascale au atins plinătatea manifestării, în orice caz, hristofaniile pascale au fost de scurtă durată și au rămas circumscrise cercului restrâns al ucenicilor care-L însoțiseră pe Iisus în timpul activității Sale prepascale.
Spre deosebire de aceste date evanghelice, tradiția paulină din 1 Cor. 15, 3-8 ridică două interogative: 1) De ce evangeliștii nu vorbesc de un eveniment așa de semnificativ ca cel al arătării «la peste cinci sute de frați în același timp»! Această arătare trebuie oare identificată cu evenimentul Cincizecimii descris în F.Ap. 2 ? Nu este decât o supoziție fără temei. Trebuie să ne gândim mai degrabă că importanța dată mai târziu apostolilor a pus în umbră o veche tradiție galileiană . 2) Cum poate Sf. Pavel să pună pe același plan experiența sa, a Damascului, și arătările pascale; au fost oare fenomene de aceiași natură? Natura acestor apariții nu rezultă destul de diferită față de descrierea evangheliștilor și mai ales de cea lucană?
De fapt s-a afirmat că în cazul Sf. Pavel arătările ar corespunde potrivit naturii lor unor revelații cerești ale lui Iisus Preaslăvit și Înălțat, iar această perspectivă teologică s-ar datora singularității experienței Sf. Pavel, Care a avut experiența arătării lui Hristos în Duhul; în timp ce pentru Sf. Luca acestea ar fi întâlniri personale ale lui Iisus încă locuitor pe pământ cu trupul transfigurat din moment ce preaslăvirea lui Iisus ar fi avut loc numai prin Înălțarea la cer (cf. Mc. 16, 19), însă această perspectivă nu este prezentă în F.Ap. 1. Sf. Luca este singurul autor neotestamentar care dezvoltă în câteva versete un adevăr de credință tradițional, care enunță un aspect fundamental al învierii: înălțarea lui Hristos de-a dreapta lui Dumnezeu. Textele din Filip. 2, 9; 1Tim. 3, 16; I P. 3, 22: sunt articole de credință pe care evanghelistul le cunoștea (cf. F.Ap. 2. 33; 5, 31). Compararea celor două texte paralele Lc. 24, 50-53 și F.Ap. l, 6-12 evidențiază libertatea narativă a autorului care nu a intenționat să facă un reportaj, ci să exprime într-o manieră plastică un adevăr din perspective diferite.
«Înălțarea la cer» din F. Ap. l, 9 nu încheie o perioadă de 40 de zile, timp în care Domnul Înviat ar fi stat împreună cu ucenicii, ci numai una dintre arătările Sale. Un astfel de eveniment indică potrivit explicațiilor date de înger (F.Ap. 1,10-11), că ucenicii nu-L vor mai vedea pe Iisus până la Parusie. De fapt înălțarea reprezintă numai sfârșitul simbolic al unei apariții, care conclude arătările pascale. Istorisirea înălțării la cer nu menționează preaslăvirea lui Iisus; ea coincide, pentru, Sf. Luca ca și pentru Sf. Pavel, cu învierea (F.Ap. 2, 32-33 ș.u.; 5, 30 ș.u.; 13, 31 ș. u.). Sf. Luca ține să reprezinte arătările pascale ca pe niște întâlniri cu o Persoană care vine și pleacă, și prin urmare despărțirea prin înălțare nu reprezintă decât o trecere în lumea cerească. Chiar dacă el nu face descrieri personale, totuși el mărturisește despre o tradiție pe care el o explică teologic. El accentuează de fapt, într-un mod kerygmatic momentul care încheie aparițiile: Lc. 24, 51 «S-a depărtat de ei»; F.Ap. 1,3.11.22: «până în ziua în care S-a înălțat de la noi». Atât pentru Sf. Pavel cât și pentru Sf. Luca arătările sunt revelații care provin de la Dumnezeu, iar aceasta o "demonstrează termenul folosit în expunerile neotestamentare care descriu arătările: (ώϕθη). Acest termen este folosit deja în Vechiul Testament ca locuțiune fixă, care nu exprimă atât constatarea a ceva care apare, în mod vizibil, cât mai degrabă perceperea unei descoperiri. Verbul este un pasiv care are un sens ambivalent «el a fost văzut» și «el a apărut» urmat de un dativ al persoanei. Pasivul vrea să spună că este vorba de un eveniment în care Cel care apare este subiectul activ. De aceea este -corect să-1 traducem «el a apărut» și nu «a fost văzut». Aceste arătări pascale se disting de vederea duhovnicească a lui Hristos în care Domnul Preaslăvit se manifestă întru Duhul Sfânt (spre pildă Sfântul Ștefan); la înviere Domnul apare cu trupul transfigurat iar ucenicii îl percep în mod fizic, îl întâlnesc personal. Aceste întâlniri personale rămân prin natura lor limitate la cercul de ucenici care 1-au cunoscut pe Iisus istoric. Sf. Pavel se autodefinește ca fiind τò έκωμα (1 Cor. 15, 8), «unica excepție». Această excepție se referă la timp și la persoană, nu la modul descoperirii. Ca și ceilalți a devenit grație acestei experiențe un credincios și nu un inițiat. Arătările Domnului Înviat sunt în consens cu revelația pe care Iisus a adus-o odată cu întruparea și manifestarea Sa publică și au drept scop aducerea la credință a ucenicilor și restabilirea comuniunii cu ei ( Lc. 24, 30, 41-43; F.Ap. l, 4; 10, 41; In. 2L, 31). Cel care s-a lepădat în mod public s-a bucurat de prima arătare a Domnului Înviat. Restabilind comuniunea cu ucenicii, Iisus li se dezvăluie ca Cel Viu și deci ca Cel care a adus mântuirea tuturor și revelația desăvârșită a lui Dumnezeu. El este Calea care duce la credința în Dumnezeu, pentru că a Înviat și S-a Înălțat la cer. Acest moment crucial marchează în același timp un nou început. Evangheliștii concordă în expunerea reînoirii mandatului apostolic din partea Domnului Înviat (Mt. 28, 19; Lc. 24, 47; F.Ap. l, 8; In. 20, 21). Mandatul sună în mod diferit în diversele expuneri, însă formularea sa pleacă de la plinirea faptelor și de la mărturia despre aceasta de către apostoli (1Cor 15, 7) presupune o tradiție comună întregii Biserici: «S-a arătat – tuturor apostolilor». Apostolii devin astfel, martorii Învierii cu o misiune specială încredințată lor de Domnul Înviat, în vederea continuării slujirii Sale în lume, a mărturiei misionare în fața lumii (Mt. 28, 19; Lc. 24, 47; F.Ap. 1,8; In. 20, 21) de a fi păstori (In. 20, 22; 21, 15 ș.u.),
Acest mandat este strâns legat de făgăduința prezenței lui Iisus (Mt. 28, 20 și 18, 20) prin puterea Duhului Sfânt (Le. 24, 49; F.Ap. l, 7 ș.u; cf. In. 20, 22).
În concluzie Învierea Domnului Iisus și Arătările Pascale constituie temeiul credinței, apostolatului și mărturiei apostolice.
3.3. Evenimentul Cinzecimii și nașterea comunității creștine
În cuvântarea de despărțire, Mântuitorul Iisus Hristos întărește credința ucenicilor Săi în vederea a ceea ce urma să se întâmple în timpul patimilor și morții Sale și le promite că, mergând la Tatăl, Cel Care L-a trimis, le va trimite pe Duhul Sfânt, prin Care va fi cu ei, și cu noi, în veac. “ Ieșit-am de la Tatăl și am venit în lume; iarăși las lumea și Mă duc la Tatăl ” (In. 16, 28). “ Să nu se tulbure inima voastră; credeți în Dumnezeu, și în Mine credeți ” (In. 14, 1). “ De folos este ca Eu să Mă duc. Că de nu mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi ” (In. 16, 7). “ Și Eu Îl voi ruga pe Tatăl, și alt Mângâietor vă va da vouă, pentru ca’n veac să rămână cu voi. Duhul Adevărului, pe Care lumea nu-L poate primi pentru că nu-L vede și nici nu-L cunoaște; Îl cunoașteți voi, de vreme ce la voi rămâne și întru voi va fi ” (In. 14, 16-17). “ În ziua aceea veți cunoaște că Eu sunt întru Tatăl Meu și voi întru Mine și Eu întru voi ” (In. 14-20). Și: “ De Mă iubește cineva, el va păzi cuvântul Meu și Tatăl Meu îl va iubi și Noi vom veni la el și ne vom face locaș în el ” (In. 14, 23). “ Iar când va veni Mângâietorul pe Care Eu vi-L voi trimite de la Tatăl, Duhul Adevărului, Cel Ce din Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine. Dar și voi mărturisiți pentru că de la început sunteți cu Mine ” (In. 15, 26-27). “ Dar când va veni Acela, Duhul Adevărului, El vă va călăuzi întru tot adevărul; că nu de la Sine va grăi, ci cele ce va auzi va grăi și pe cele viitoare ni le va vesti. Acela Mă va slăvi, pentru că dintru al Meu va lua și vă va vesti ” (In. 16, 13-14).
După patima și învierea Sa, Iisus “ li S-a și arătat pe Sine viu, cu multe semne doveditoare, timp de patruzeci de zile arătându-li-Se și vorbindu-le despre cele ale împărăției lui Dumnezeu. Și’n timp ce era împreună cu ei le-a poruncit să nu se’ndepărteze de Ierusalim, ci să aștepte făgăduința Tatălui « pe care ați auzit-o de la Mine; că Ioan a botezat cu apă, dar voi veți fi botezați întru Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile » ” (F. Ap. 1, 3-5).
3.3.1. Pogorârea Duhului Sfânt ( F. Ap. 2, 1-4)
Prin pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli în ziua Cincizecimii se împlinește făgăduința lui Hristos, se finalizează lucrarea Lui mântuitoare și omul este cu adevărat mântuit. Căci prin trimiterea Duhului Sfânt, Care purcede din veșnicie din Tatăl (In. 15, 26) și se odihnește în Fiul, Hristos Cel înviat și înălțat Se sălășluiește în oameni prin harul Său mântuitor (2 Cor. 13, 13) și prin iubirea lui Dumnezeu care “ s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul cel Sfânt Care ni s’a dat ” (Rom. 5, 5)
Pogorârea Duhului Sfânt este actul prin care lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos se extinde din umanitatea Sa personală în celelalte ființe umane. Chenoza Fiului se prelungește în istorie în « chenoza » Duhului Sfânt, căci El se coboară la nivelul fiecăruia dintre noi, Se face cosubiect cu subiectul omului credincios, fără a-l anula, pentru a ne ridica și aduna în Hristos, în comuniunea de viață și în iubire a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh. Prin aceasta se sădește în oameni sfințirea și începutul învierii aflate în trupul personal al lui Iisus Hristos. De aceea, evenimentul pogorârii Duhului Sfânt este actul mântuitor prin care se întemeiază Biserica în chip văzut, ca realitate istorică concretă, ca anticipare sau « sacrament » al Împărăției viitoare a lui Dumnezeu Părintele Dumitru Stăniloae scrie în acest sens: “ Prin Întrupare, Răstignire, Înviere și Înălțare, Hristos pune temelia Bisericii în trupul Său. Prin aceasta Biserica ia ființă virtual. Dar Fiul lui Dumnezeu nu S-a făcut om pentru Sine, ci pentru ca din trupul Său să extindă mântuirea ca viață dumnezeiască în noi. Această viață dumnezeiască, extinsă din trupul Său în credincioși e Biserica. Această viață iradiază din trupul Său ridicat la deplina stare de pnevmatizare prin înălțarea și așezarea Lui de-a dreapta Tatălui, în suprema intimitate a vieții și iubirii lui Dumnezeu îndreptător spre oameni.
Biserica, aflată virtual în trupul lui Hristos, ia astfel ființă actual prin iradierea Duhului Sfânt din trupul Său în celelalte ființe umane, fapt care începe la Rusalii, când Duhul Sfânt coboară peste apostoli, făcându-i primele mădulare ale Bisericii, primii credincioși în care se extinde puterea trupului pnevmatizat al lui Hristos ”.
Extinderea vieții lui Hristos în oameni prin pogorârea și lucrarea Sfântului Duh dă naștere Bisericii, ca trup eclesial al lui Hristos și templu al Duhului Sfânt, și face începutul mântuirii personale și al îndumnezeirii prin har a credincioșilor. De aici rezultă inseparabilitatea între Biserică și mântuirea personală ca manifestare a legăturii insolubile dintre lucrarea Fiului și a Duhului Sfânt. Lucrarea Duhului Sfânt pregătește venirea Fiului prin întrupare și lucrarea Lui mântuitoare, iar Fiul întrupat pregătește venirea și lucrarea Sfântului Duh prin care se finalizează lucrarea mântuitoare a lui Hristos în noi ca Biserică. Datorită unirii indisolubile dintre prezența și lucrarea Duhului și a Fiului în noi, lucrarea Duhului Sfânt ne face tot mai mult după chipul Fiului, adică fii adoptivi ai Tatălui. „ Dar aceasta înseamnă că Însuși Fiul Își imprimă tot mai adânc Persoana Sa ca model activ și eficient în noi și, împreună cu aceasta, sentimentul Său filial față de Tatăl, primindu-ne în aceeași intimitate cu Tatăl și așezându-ne în aceeași relație intimă cu infinitatea iubirii Tatălui, în care El a intrat ca om ”.
În felul acesta se realizează prin trimiterea și lucrarea Lui Hristos și a Duhului Sfânt taina comuniunii harice a credincioșilor cu Dumnezeu cel în Treime sau participarea oamenilor la viața de comuniune a Sfintei Treimi, pe care o avem ca arvună aici și acum, în Biserică – trupul eclesial al lui Hristos (1 Cor. 12, 27; Ef. 1, 22; Col. 1, 18), și în mod deplin în Împărăția viitoare a lui Dumnezeu.
Comuniunea eclesială a credincioșilor în Hristos prin Duhul Sfânt descoperă taina comuniunii Sfintei Treimi, ca temelie, exemplu și ultimul țel al misiunii Bisericii.
3.3.2. Începtul propovădurii
Prin trimiterea și pogorârea Duhului Sfânt se întemeiază Biserica și inaugurează misiunea creștină. Duhul Sfânt care S-a pogorât peste fiecare dintre Apostoli i-a umplut de tot harul și i-a transformat în vestitori ai Evangheliei, mărturisitori și purtători de har. Prin prooroci, Dumnezeu a anunțat venirea lui Mesia – Hristos, prin Apostoli, a împărtășit lumii Evanghelia, puterea și viața lui Hristos. Și în această privință se împlinește făgăduința lui Hristos: “ dar putere veți primi prin venirea peste voi a Sfântului Duh și-Mi veți fi Mie martori în Ierusalim și’n toată Iudeea și’n Samaria și pân’la marginea pământului ” (F. Ap. 1, 8).
Predica sfântului Apostol Petru din ziua de Rusalii (F. Ap. 2, 16-36), care cuprinde trei elemente ce se găsesc și în alte predici misionare din cartea Faptele Apostolilor, exprimă faptul acesta. Astfel, în predica sa, sfântul Petru arată: 1) cu referire la profeția lui Ioil (3, 1-5, 17-21) că prin venirea Duhului Sfânt se manifestă, irupe, în istorie eshatologicul, “ultimele zile”, în care este posibilă mântuirea prin credința în Hristos; 2) sunt propovăduite faptele mântuitoare ale lui Dumnezeu care adeveresc pe Iisus ca Hristos Fiul lui Dumnezeu Care a murit, a înviat și S-a înălțat ca Domn de-a dreapta Tatălui și a trimis pe Duhul Sfânt iar 3) cu referire la profețiile mesianice (Ps. 15, 8-11; 25-28 și Ps. 108, 131; 34-35; Ioil 3, 1-5), învierea, înălțarea și pogorârea Duhului Sfânt sunt adeverite ca împlinirea făgăduințelor.
Prin pogorârea Duhului Sfânt, Apostolii s-au umplut de har și s-au transformat total în ființa lor, în cugetul, simțirea și acțiunea lor. Toți știau, și ei înșiși, Apostolii se știau că nu erau decât niște oameni simpli, neînvățați. Erau plini de bunăvoință, aveau conștiințe curate, dar în cea mai mare parte erau niște pescari simpli, preocupați de agonisirea hranei zilnice, abia cunoscuți în satele lor, vorbind dialectele locale. De aceea, în timpul patimilor lui Iisus, Apostolul Petru a fost recunoscut ușor de slugile arhiereului că era din Galileea (Lc. 22, 59). După toate evidențele biblice, Apostolii erau lipsiți de curaj și îndrăzneală, unii chiar s-au lepădat de Iisus. Lucrarea Duhului Sfânt a produs în ei convertirea de la frică la curaj, de la neștiință la cunoașterea lui Hristos așa cum nu L-au cunoscut și înțeles mai înainte. Dintr-o dată fricoșii de odinioară s-au transformat în martiri, în dublul sens al cuvântului, de mărturisitori ai lui Hristos, gata să înfrunte toate riscurile, inclusiv acelea de a-și da viața. Acum Îl propovăduiesc pe Hristos Cel răstignit, înviat și înălțat cu putere și îndrăzneală, semănând celor ce-i amenințau și-i prigoneau: “ Judecați dacă înaintea lui Dumnezeu este drept să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu; că noi nu putem să nu vorbim despre cele ce-am văzut și-am auzit ” (F. Ap. 4, 19-20). Puterea Duhului Sfânt începe să lucreze prin Apostoli și în alte feluri. Apostolii, care cu greu înțelegeau minunile Mântuitorului, fac ei înșiși minuni, Petru și Ioan vindecă un olog în numele lui Iisus (F. Ap. 3, 1-9).
Harul Duhului Sfânt a lucrat și în sufletele celor prezenți la acest eveniment din istoria mântuirii. În urma predicii apostolice ei “ au fost pătrunși la inimă ” (F. Ap. 2, 37). Toți știau acum că Iisus a înviat, S-a înălțat de-a dreapta Tatălui și L-a trimis pe Duhul Sfânt. Singura lor întrebare, care de fapt nu mai era o întrebare ci o atitudine personală existențială era: “ ce să facem ? ” (F. Ap. 2, 37). La îndemnul Apostolilor s-au botezat și au primit harul mântuitor al Duhului Sfânt, împărtășindu-se de lucrarea mântuitoare a lui Hristos și devenind membri ai Bisericii. “ Și stăruiau în învățătura apostolilor și în părtășie, în frângerea pâinii și în rugăciuni ” (F. Ap. 2, 42).
Ca trup al lui Hristos, ca popor nou al lui Dumnezeu, Biserica stă pe temelia Apostolilor, propovăduitori ai Evangheliei și purtători de Duh: “ Acum Duhul cel mângâietor S-a vărsat peste tot; căci începând cu ceata apostolilor, de la dânșii prin împărtășire a revărsat harul asupra celor credincioși și încredințează venirea Sa cea puternică, împărțind ucenicilor limblile cele în chip de foc, spre lauda și slava lui Dumnezeu. Pentru aceasta, luminându-ne inimile cu priceperea și întărindu-ne în credință prin Sfântul Duh, ne rugăm să se mântuiască sufletele noastre ”.
Întemeierea Bisericii ca finalizare a lucrării mântuitoare a lui Hristos, prin pogorârea Duhului Sfânt și inaugurarea misiunii creștine evidențiază faptul că Biserica și misiunea sunt legate indisolubil. Căci prin pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli se întemeiază Biserica – trupul lui Hristos și Apostolii primesc puterea de sus pentru a fi martori ai lui Hristos în toată lumea (F. Ap. 1, 8). Biserica însăși ca “ trup al lui Hristos ” și “ stâlp și temelie a adevărului ” (1 Tim. 3, 15) este martorul adevărat în istorie al lui Hristos Cel răstignit, înviat și înălțat, căci ea este cea care păstrează și transmite Evanghelia în integritatea ei și în ea se realizează comuniunea lui Dumnezeu – Sfânta Treime cu oamenii și creșterea acestora până “ la măsura vârstei plinătății lui Hristos ” (Ef. 4, 13).
3.4. Predica Sfinților Apostoli
Lucrarea de propovăduire a Evangheliei lui Hristos de către Sfinții Apostoli continuă pe cea a Mântuitorului. Predica apostolică se înscrie și ea în revelația divină, fiindcă Sfinții Apostoli au fost mijlocitori, dar și transmițători ai revelației, cunoscând pe Domnul în mod direct, fiind formați de El în timpul celor trei ani de activitate. De aceea, Sfinții Apostoli au propovăduit Cuvântul cum numai niște ucenici vrednici ai Acestuia puteau face. Autoritatea propovăduirii apostolice vine din faptul că ea se bazează pe o cunoaștere nemijlocită a învățăturii Domnului, pe mărturia directă pe care Sfinții Apostoli au oferit-o despre întreaga activitate a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, până la Înălțarea Sa la ceruri, dar și după aceea, ca unii ce au fost sufletul primelor comunități bisericești. Sfinții Apostoli sunt mai mult decât simplii propovăduitori ai Sfintei Evanghelii. Ei sunt cei ce au pus în scris cărțile ce poartă numele de Evanghelii, dar și alte cărți ale Noului Testament. În întreaga lor activitate, apostolii sunt ajutați de
harul Duhului Sfânt, care face ca lucrarea lor de propovăduire să nu fie o simplă activitate omenească, ci una divino-umană. Lucrarea de propovăduire realizată de către Sfinții Apostoli nu poate fi nicidecum despărțită de slujirea lor preoțească, ce decurge tocmai din aceasta.
În centrul lucrării de propovăduire a Sfântului Apostol Petru stă Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cu Persoana Sa divino-umană, cu minunile, patimile și Învierea Sa. Lucrarea acestui sfânt apostol este un model, el trăind învățătura lui Hristos, fiind martor ocular. A trecut peste toate obstacolele, în predicarea Evangheliei, arătând înțelepciune, perseverență și putere de convingere, mereu ajutat de harul divin.
Propovăduirea Evangheliei de către Sfântul Apostol Pavel urmărește un obiectiv de o amploare deosebită, anume convertirea neamurilor la credința în Hristos. Ca propovăduitor, Apostolul neamurilor are o personalitate aparte, cu o forță de convingere a ascultătorilor săi nemaiîntîlnită până atunci. Cuvântările sale sunt în același timp de o deosebită frumusețe și pornesc de la fondul sufletesc ales al autorului lor. Chiar și atunci când este închis, sau arestat, Sfântul Apostol Pavel propovăduiește pe Hristos.
Pașii îl poartă pe Pavel în cele mai îndepărtate colțuri ale imperiului roman și atacă pe păgâni în inima lor, acolo unde se aflau marile temple idolatre. Propovăduirea lui Pavel urmărește mai întâi câștigarea sufletelor celor cărora se adresează, suflete pe care mai apoi le poate aduce mai ușor la Hristos. Desigur, lucrarea apostolului neamurilor a fost cu mult mai vastă decât cea pe care o redau Faptele Apostolilor și chiar epistolele sale. În centrul propovăduirii pauline este minunea convertirii sale pe drumul Damascului. Însă despre acestea voi vorbi mai multe și mai amănunțit în capitolele 4 și 5 al acestei lucrări.
3.4.1.Planul predicii apostolice
Predica Sfinților Apostoli, are întodeauna un plan bine stabilit pe care îl respectă cu strictețe, chiar dacă trec de la o idee la alta, pentru ca mai târziu să fie reluată și dezvoltată în cadrul aceleiași epistole; exemplul cel mai concludent în această privință este Sfântul Pavel.
Planul este alcătuit în funcție de starea religioasă și gradul de cultură al ascultătorilor; acest lucru se vede cel mai bine din modul de adresare:
“- Bărbați, frați!” (F. Ap. 1.16) – Petru adresându-se celorlalți apostoli, la alegerea lui Matia;
“- Bărbați israeliți!” (F. Ap. 2.22) – Petru adresându-se, la Cincizecime, tuturor acelor iudei adunați la Ierusalim;
“- Bărbați atenieni!” (F. Ap. 17.2) – Petru adresându-se grecilor adunați în Areopagul din Atena ; Formula a fost folosită de marii retori greci: Tucidide, Demostene, Eschine, formulă și titlu cu care se mândreau atenieinii.
Rezultă de aici o grijă a apostolilor de a câștiga încă de la început bunăvoința ascultatorilor, pentru că noua învățătură era hulită atât în Ierusalim cât și la Atena. De aceea, orice lipsă de tact din partea apostolilor putea să compromită de la bun început orice șansă de izbândă a predicii lor.
Pe de o parte s-au confruntat cu atitudinea dușmănoasă creată la Cincizecime de către iudei ( fariseii și cărturari), pe de altă parte cu scepticismul elinilor afișat de către aceștia în Atena. De aici, grija apostolilor față de ascultătorii lor, de sensibilitatea, de prejudecățile lor ,care se manifestă de-a lungul întregii lor activități predicatoriale. (lucru subliniat și de Sfântul Ioan Gură de Aur în comentariul său la Faptele Apostolilor).
Această grijă e completată cu descoperirea unor învățături la care urechea ascultătorilor este deosebit de sensibilă; ei stăruiesc, încă de la începutul cuvântării lor tocmai asupra acelor învățături și idei care constituiau preocuparea de căpetenie a ascultătorilor: către iudei începeau cu profețiile Vechiului Testament, care arătau ca Iisus Hristos este cu adevărat Mesia; Sfântul Apostol Petru începe cuvântarea de la Cincizecime cu profeția de la Ioel ( F.Ap. 2.28-32) pentru a stârni interesul celor de față ( Sfântul Ioan Gură de Aur); către păgâni, Sfântul Apostol Pavel, în Aeropag, renunță la citarea profețiilor pentru că nu prezentau interes pentru atenieni și începe cu conceptele lor religioase, filosofice. “Mare orator Pavel își întemeiază întodeauna afirmațiile sale pe argumente sau mărturii care prezintă valoare în ochii ascultătorilor. Vorbind iudeilor, își începe cuvântările sale cu texte din Sfânta Scriptură, grecilor le amintește de opera divină, de creaturile lui Dumnezeu; în fața iudeilor se întemeiază pe Revelația din istoria sfântă; grecilor le propune spre mărturie glasul conștiinței.”
Tratarea propriu-zisă a predicii apostolice vorbește întotdeauna despre lucrarea Mântuitorului, despre învățătura, minunile, jerfa și Înviere Sa. Dacă în introducere Iisus este prezent indirect, în tratare numele Lui e pomenit răspicat iar lucrarea Sa e înfățișată ca evenimentul cel mai important din istoria mântuirii neamului omenesc.(F.Ap.2.36). Predicile Sfinților Apostoli arată că autorii lor cunoșteau în mod desăvârșit Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, se arată excepțional de documentați, ferindu-se de enunțarea unor învățături vagi, lipsite de obiect, lipsite de temei sau de aplicabilitate. Izbește îndrăzneala cu care autorii își mărturisesc credința în Iisus chiar atunci când li se interzice de către arhierei: ”…Judecați voi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu. Căci noi nu putem să nu vorbim cele ce am văzut și am auzit.”(F.Ap. 4.19-20), de unde vedem că aveau conștiința că lucrarea lor este dumnezeiască, poruncită de Hristos.
Chiar dacă la început încearcă să câștige bunăvoință ascultătorilor, nu se sfiesc în cuprinsul cuvântului lor să combată păcatele lumii contemporane, nici măcar atunci când se află în fața forurilor celor mai de seamă ale acestei lumi: iudaic sau areopagul grec.
Predica apostolică se încheie de obicei cu îndemnuri la pocăință, pocăință ce ducea firesc la primirea Botezului creștin. Astfel, roadele predicilor sfinților apostoli nu întârziau niciodată să apară.
3.4.2.Izvoarele predicii apostolice
“ Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieții…ce am văzut și am auzit, aceea vă vestim și vouă.” (1 Ioan 1.1-3)
“ Noi nu putem să nu vorbim cele ce am văzut și cele ce am auzit.” (F.Ap. 4.20).
Așadar, succesul propovăduirii apostolilor s-a datorat în primul rând faptului că mărturia lor privea realități văzute, auzite și chiar pipăite de ei, ceea ce dădea greutate și putere cuvântului lor.
În afară de aceasta, erau foarte buni cunoscători ai Scripturii Vechiului Testament și chiar ai scriitorilor clasicismului elen, “cu scopul de a da autoritate afirmațiilor lor.”
În finalul acestui subcapitol, ce privește perioada apostolică a predicației creștine doresc să mai adaug o singură remarcă: chiar dacă Sfinții Apostoli și-au adaptat cuvântările lor în funcție de gradul de înțelegere, de gradul de civilizație și de mediul social al ascultătorilor, asta nu înseamnă că au schimbat sau “stricat” mesajul Evangheliei în funcție de obiceiurile, datinile sau filosofiile proprii fiecăruia: ”…nu umblăm cu vicleșug și nu stricăm cuvântul lui Dumnezeu.” ( II Cor.4.2)
Dimpotrivă, ei au ținut întodeauna “predania” Mântuitorului Însuși și îndemnul acestuia de a-L propovădui pe El și nu altceva sau pe altcineva: ”…căci noi nu ne propovăduim pe noi inșine ci pe Domnul Hristos Iisus” (II Cor.4.5)
De aceea cuvântul lor a fost totdeauna profetic și înnoitor în sensul că arătau discrepanța flagrantă între planul si voința lui Dumnezeu și realitatea vieții lor așa zis “religioase”, îndemnînd astfel, la înnoirea șischimbarea vieții, după modelul Mântuitorului. De aceea predicile lor problematizau, deranjau pe toți ascultătorii: pe de oparte, pe unii îi “deranjau” din starea lor păcătoasădeterminându-i să se pocăiască, pe de altă parte, pe alții îi “deranjau” din starea lor “formalist-religioasă”, determinându-i să se împietrească și mai mult.
Astfel, predica Sfântului Apostol Petru “i-a străpuns la inimă” (F. Ap. 2.37) și pe cei trei mii de iudei păcătoși care s-au hotărât să se pocăiască și să se boteze, dar “i-a tăiat la inimă” și pe fariseii fățarnici și formaliști, care “s-au sfătuit să-i omoare”. (F.Ap.5.33)
Concluzionând, predica apostolică a fost centrată pe persoana Mântuitorului Iisus Hristos și planul său de mântuire a întregii omeniri, inspirată fiind din textele Sfintei Scripturi dar și de trăirile lor proprii, cu puternice nuanțe profetice, ceea ce “deranja” întreg auditoriul, determinând astfel schimbarea acestuia.
IV. Propovăduirea Evangheliei de către Apostoli prin cuvânt și faptă
4.1. Practica orală și scrisă de propovăduire a Evangheliei la Sfinții Apostoli
Sfinții Apostoli au propovăduit oral, dar și în scris. De fapt, scrierile apostolice nu sunt rezultatul unor ceasuri de speculație, de teoretizare asupra Evangheliei, ci sunt rodul unor suflete adânc preocupate și convinse de necesitatea consolidării și dezvoltării în continuare a realizărilor obținute pe calea propovăduirii orale.
S-a spus că scrierile Apostolilor nu sunt predici. Totuși nu se poate contesta ca aceste Scrisori n-ar răsfrânge însuși conținutul propovăduirii orale a Apostolilor. Ele sunt parte constitutive a activității misionare a pnevmatoforilor mesageri ai Evangheliei, și sunt menite să fie citite în fața credincioșilor cărora le sunt adresate. “Și după ce scrisoarea acesta (către Coloseni) se va citi de către voi, puneți la cale să se citească și în biserica Laodicenilor, iar pe cea din Laodiceea să o citiți și voi”(Col. 4, 16; I Tes. 5, 27).
Desigur, nu e vorba aici de o lectură în particular, ci de una în fața tuturor credincioșilor. Și cum, de regulă, credincioșii erau prezenți cu toții numai la serviciul divin, urmează că lectura scrisorilor Apostolilor se efectua în cadrul cultului.
Faptul îndreptățește concluzia că Epistolele Sf. Apostoli au un caracte practice, omiletic, urmărind intarrirea în credința a destinatarilor și păstrarea lor strâns uniți în jurul Bisericii pe de o parte, pe de alta reducerea la tăcere a oricărei veleități apare împrăștiere și separatism. “Caracterul oratoric și practice pastoral al Epistolelor iese la fiecare pas. Chiar Epistola către Romani, are, în cea mai mare parte, aceeași înfățișare. Pavel obișnuia să dicteze Epistolele sale. El “vorbea” prin urmare gândurilor sale. Atitudinea sa, în clipa alcătuirii Epistolelor este atitudinea unui puternic predicator care are, în cea mai mare parte, aceeași înfățișare. Pavel obișnuia să dicteze Epistolele sale. El “vorbea” prin urmare gândurilor sale. Atitudinea sa, în clipa alcătuirii Epistolelor este atitudinea unui puternic predicator care are în fața sa un auditoriu, ce trebuia convins, mișcat, cucerit”.
Faptele Apostolilor ne-au păstrat în rezumat unele din predicile orale ale Sf. Apostoli. Din ale Sf. Petru ni s-au păstrat opt, în prima se vorbește despre alegerea unui nou Apostol în locul lui Iuda (F. Ap. 1, 16-22). A doua a fost rostită cu prilejul Pogorârii Duhului Sfânt (F. Ap. 2, 14-39). A treia – în legătură cu vindecarea unui slăbănog (F. Ap. 3, 12-16). A patra cuprinde apărarea în fața sinedriului (F. Ap. 4, 8-12). A cincea vorbește despre sutașul Corneliu în cadrul creștinismului (F. Ap. 11, 5-17). A opta cuprinde cuvântarea rostită cu prilejul tinerii Sinodului Apostolic (F. Ap. 15, 7-11).
Din predicile Sf. Pavel ni s-au păstrat nouă, de asemenea în rezumat. Prima e cuvântarea rostită în fața iudeilor din diaspora precum și a prozeliților. Cuvântarea a avut loc în Antiohia Pisidiei (F. Ap.13, 16-41). A doua predică ținută în Listra, în fața celor ce-I considerau pe ei sip e Barnaba, drept zei (Fapte 14, 15-17). A treia e celebra cuvântare din Areopag (F. Ap. 17, 22-31). A patra e cuvântarea din Efes (F. Ap. 20, 18-35). A cincea cuprinde apărarea în fața compatrioților (F. Ap. 22, 1-21). A șasea – cuvântarea în fața lui Agripa (F.Ap. 26, 2-23). A șaptea cuvântarea de îmbărbătare către tovarășii de călătorie în drum spre Roma (F.Ap. 27, 21-26), a nouă este întâia cuvântare către iudeii din Roma (F.Ap. 28, 17-20).
Sf. Apostoli și-au îndreptat predica lor misionara atât către iudei, cât și către păgâni.
În Palestina, Apostolii își căutau ascultătorii în templu, “un înger scoțându-I (pe Apostoli din închisoare) le-a poruncit: mergeți și stați în templu și vorbiți norodului toate cuvintele acestei vieți (F.Ap.5, 19-20).
Dar ei predicau și în case: “Și toată ziua în templu și în case nu conteneau să învețe” (F.Ap. 5, 22). Învățau în cadrul cultului de la templu, dar și în cadrul Sf. Liturghii care se slujea prin case anume rezervate pentru acasta. “și frângeau pâinea prin case” (F. Ap.2, 46).
Evreilor din disapora li se predica în sinagogi. “Și degrabă în sinagogi, a propovăduit Pavel pe Iisus că este Fiul lui Dumnezeu “ (F. Ap. 9, 20; 13, 5; 14, 1; 17, 1-2).
Neiudeilor li se propovăduia la ei acasă. “Proconsulul Sergius Paulus…chemând la sine pe Barnaba și pe Saul a căutat cu dinadinsul să audă cuvântul lui Dumnezeu” (F. Ap. 13, 7). Apoi în sinagogi, unde împreună cu credincioșii evrei erau prezenți și neiudei. După predicile ținute de Pavel și Barnaba în sinagogă din Iconia, “din iudei și din elini a crezut mulțime multă” (F. Ap. 14, 1).
Uneori prediva se rostea în aer liber. La Filipi, de pildă, Pavel a predicat lângă râul din apropierea orașului, unde fiind de față și neguțătoarea Lidia, aceasta a crezut și s-a boteazat cu toată casa ei. Acordând ospitalitate lui Pavel, nu-I exclus ca Lidia să fi făcut din casa ei un loc de propovăduire a neiudeilor (F. Ap. 16, 14-15).
Piața a servit și ea ca amvon predicii apostolice. În Atena, Sf. Pavel “stătea de vorbă cu iudeii și prozeliții, iar în piață, în fiecare zi, cu cine se întâlnea” (F. Ap. 17, 17). Într-o anumită împrejurare Apostolul neamurilor a predicat și în fata Areopagului (F. Ap. 17, 22).
În cuvântările adresate către conaționali, Sfinții Apostoli înfățișau cu o mare putere de convingere adevărul că Mesia despre cel care vorbise scripturile V. T. A și venit în lume și anume a venit în persoana lui Iisus Hristos. Iisus cel care a trăit între oameni, a pătimit, a murit și a înviat din morți este însuși Mântuitorul lumii vestit cu sute și sute de ani înainte de către proorocii V.T. Ceea ce au prezis proorocii, ei, Apostolii, au văzut împlinindu-se sub ochii lor. Predica Sf. Apostoli este o marturie a ceea ce ei înșiși au văzut și auzit. Apostolii nu fac slujba de vestitori ai unor lucruri fictive, scoase din închipuire, ci de martori care istorisesc viața și activitatea Mântuitorului așa cum s-au desfășurat ele sub privirile lor (F. Ap. 2, 32; 3, 15; 4, 33, 10, 39 – 41).
Prezentarea continua a temei Hristos nu înseamnă o repetare stereotipă a acelorași învățături, ci o continuă amplificare și adâncire a lor. De pildă, dacă în cuvântarea de la Cincizecime Apostolul dovedește puterea lui Hristos prin referire la glosolalie – harisma acordată de Sfântul Duh unor oameni – (F.Ap. 2, 17-18), în cuvântarea rostită cu prilejul vindecării unui olog, Sf. Petru arată că puterea lui Hristos se extinde nu numai asupra sferei interne, spirituale, dar și asupra celei fizice, externe (F.Ap. 3, 7-16).
Neiudeilor li se propovăduia aceeași temă, anume ca Iisus cel ce a pătimit, a murit și a înviat este Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul lumii, prezis cu mult înainte de către proorocii V.T., dar, în dezvoltarea acestei teme, Sfinții Apostoli făceau unele referiri cerute de necesitatea adaptării la o mentalitate deosebită de aceea a iudeilor. Lucrul acesta se vede între altele, din predica rostită de Sf. Pavel în Areopag. Aici întâlnim ideea că Dumnezeu n-are nevoiae de nimic (F. Ap.17, 25), ideie care poate fi socotită și de origine filosofică. De origine filosofică este expresia τό τέίον (Dumnezeirea) (F.Ap. 17, 29). Pentru denumirea lui Dumnezeu, iudeii și creștinii foloseau termenul ό τεός.
Știind de ce mare prețuire se bucurau poeții la Atena, Sf. Pavel utilizează în cuvântarea să unele expresii (F.Ap. 15, 28), așa cum altădată în imprejurări asemănătoare, citase din Menandru (I Cor. 15, 33) și Epimides (I Tit 1, 12), precum și Mântuitorul, așa și Sf. Săi Apostoli și-au adaptat propovăduirea la împrejurările date. Astfel, păgânilor lipsiți de cultură din Listra, Sf. Pavel le vorbește despre Dumnezeu creatorul și purtătorul de grija al lumii (F. Ap. 15, 16-17). În Areopag, Apostolul ține o predică de nivel înalt, așa cum se cuvenea în fața unor ascultători instruiți (F. Ap. 17, 22-31). În Milet întărește în credința pe creștini (F.Ap. 20, 18-35). În Ierusalim ține o cuvântare de apărare în fața conaționalilor (F. Ap. 20, 1-21). Înaintea lui Agrippa rostește o cuvântare potrivită pentru un iudeu instruit (F. Ap. 26, 2-23). Felul cum știa să se apere în fața unui tribunal roman iese la iveală din cuvântarea rostită către procuratorul roman Felix (F.Ap. 24, 10-21), corintenilor nedebarasați cu totul de unele deprinderi practicate înainte de increștinare, Pavel le aspune: “n-am putu să vă vorbesc ca unor oamnei duhovnicești, ci ca unora trupești” (I Cor. 3, 1). Filipenilor care făcuseră progrese în viața creștină, le spune :”vouă vi s-a dăruit pentru Hristos, nu numai să credeți întru El, ci să și suferiți pentru El “ (Fil. 1, 29). Nu putem să nu amintim aici și mărturisirea Apostolului, din care se vede preocuparea vie de a-și adapta la ascultători cuvântul. “Cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-I câștig. Tuturor m-am făcut toate, ca, în orice chip să matuiesc pe unuii” (I Cor. 9, 22).
Deși predicile apostolice nu ni s-au păstrat în extensiunea lor, totuși din ceea ce avem la îndemâna ne putem da seama că ele se desfășurau în limitele unui plan bine întocmit.
De pildă, în cuvântarea primă, Sf. Petru vorbind despre completarea locului rămas liber prin trădarea lui Iuda, își împarte expunerea în două părți. În prima parte vorbește despre căderea lui Iuda prezisă cu mult înainte de către proorocul David. Procedeul de a pune fapta apostolului necredincios sub semnl unui nepătruns plan dumnezeiesc are ca urmare o înțeleaptă reținere a cuvântătorului de la folosirea unor epitete aspre la adresa trădătorului. Sf. Petru nu-l batjocorește pe fostul său coleg Iuda, nu-l socotește criminal. Nu-l arată cu degetul ca pe un trădător vrednic de ură, ci îi narează simplu faptele care culminează cu dramaticul sfârșit al vânzătorului.
În partea a doua, Sf. Petru arata condițiile ce se cer pentru a fi împlinite de cel ce avea să-I urmeze lui Iuda în colegiul apostolic.
Principala condiție indicate de Sf. Petru este aceasta: înlocuitorul lui Iuda să fie un bărbat cunoscut prin râvna de a fi trăit în cea mai strânsă comuniune cu apostolii și cu Iisus în tot timpul viețuirii Lui pe pământ. Numai unul ca acesta care a fost martor la cele spuse și săvârșite de Domnul poate mărturisi negreșit, fără adaosuri și fără omisiuni, învățătură, faptele și viața Domnului.
Expuneri bine organizate avem și în celelalte predici ale Sf. Petru.Ca formulă de adresare Sf. Petru folosește expresii ca “Bărbați frați” (F.Ap. 1, 16), “Bărbați iudei” (F.Ap. 2, 14), “Bărbați israeliteni” (F.Ap. 2, 22), “Mai mari ai poporului și bărbate ai lui Israel” (F.Ap.4, 8).
Uneori Apostolul conferă formulei de adresare funcția unui excelent mijloc de persuasiune, de mișcare a inimii și înduplecare a voii credincioșilor. În cuvântarea a doua, de exemplu, Sf. Petru utilizează expresii ca acestea “Bărbați iudei” (F.Ap. 2, 14), “Bărbați frați” (F.Ap. 2, 29). Gradația e evidentă. Ea merge de la formula care-l apropie de ascultători până la formulă care exprima cea mai caldă și mai intimă comuniune intre vorbitor și ascultători.
Și mai bine se vede construcția omiletică a propovăduirii apostolice din predicile Sf. Pavel. Amintim spre exemplificare predica rostită în Areopag (F.Ap.17, 22-31).
Marele Apostol își începe cuvântarea cu formula “Bărbați ateniei”, formula utilizată de vestiții retori greci bine cunoscuți ascultătorilor.
Trecând la introdcere, vorbitorul releva că ei, cei din Atena, sunt oameni deosebit de evlavioși. Constatarea n-a putu fi decât foarte măgulitoare pentru ascultătorii areopagiți care aveau înscrise în programul lor ca punct princiapal păstrarea neatinsă a tradițiilor religioase ale cetății.
Pentru întărirea celor spuse, Pavel arata ca trăind și cercetând sanctuarele ateniene, a aflat unul închinat “Dumnezeului necunoscut”. Și adăuga “iată, ceea ce voi cinstiți fără a cunoaște aceea vă vestesc eu vouă” . Mare cuvântător, Pavel își formulează precis tema, trezind astfel la ascultători interesul, curiozitatea, sentimental așteptări pentru ceea ce avea să urmeze.
Primul punct din tratare este adevărul despre Dumnezeul, Dumnezeul pe care-l propovăduiește Pavel nu este un zeu oarecare, ci unicul Dumnezeu, creator al cerului și al pământului. E Dumnezeul cel atotputernic și atotprezent. Din care pricină El nici nu poate fi cuprins în temple făcute de mâini omenești.
Toate aceste învățături erau străine areopagiților și grecilor în general. Și totuși Pavel nu șovăie să le propovăduiască.
Dumnezeul cel adevărat cere un cult adevărat. Dacă cultul păgân constă în repetarea mecanică a unor rituri tradiționale ca fiind necesare zeilor, cultul creștin constă din cinstirea lui Dumnezeu cu participarea totală a închinătorilor și cu sentimental că creatorul a toate nu are nevoie de nimic de vreme ce El dă tuturor și viață și suflare și toate.
În continuare, Apostolul întregește învățătura despre creație și pronie, arătând că întreg neamul omenesc provine dintr-un singur om, dintr-o singură pereche create de Dumnezeu.
Nici învățătura aceasta nu era cunoscută atenienilor. În vremurile acelea, fiecare popor își avea zeii și mitologia proprie în care era vorba și despre nașterea primilor oameni.
Concepția duce la o exgerare a orgoliului național și implicit la o desconsiderare a celorlalte popoare. Prin învățătura ca toți oamenii provin dintr-o singură pereche inițială se înlătura ca total neîntemeiată idea împărțirii popoarelor în superioare și inferioare. În fața Areopagului, Sf. Pavel formulează învățătura ca toți oamenii sunt egali și ca în conseciță nu există demnitate rasială, ci demnitate de om.
Totodată Sf. Pavel învață că nu numai apariția dar și răspândirea popoarelor pe pământ s-a înfăptuit cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Mai mult, nu numai apariția și răspândirea popoarelor, ci și durata lor în spațiu și în timp e rânduită tot de sus.
Știindu-I pe atenieni străini de Revelația supranaturală, Pavel le arată calea cunoașterii naturale a lui Dumnezeu. Dumnezeu poate fi cunoscut ca o realitate palpabilă intrcât urmele Lui se văd pretutindeni în lume.
Pentru a-și întări argumentarea, Sf. Pavel nu citează din Scriptură, care nu comportă nicio autoritate pentru atenieni, ci utilizează locuri din unuii poeți greci bine cunoscuți ascultătorilor.
Avem aici un exemplu de propovăduire a unui adevăr creștin cu ajutorul unor valori umane.După ce a arătat învățătura creștină despre Dmnezeu, Sf. Pavel conchide că e nepotrivit ca Ziditorul a toate să fie socotit asemenea aurului, argintului, sau pietrei. Statuile sunt opera omului și dacă omul e superior operelor sale, cu atât mai mult e superior Dumnezeu față de tot ce există.
Cauza confundării lui Dumnezeu cu statuile a fost neștiință. Dar Dumnezeu, tracând cu vederea vremurile neștiinței, voiește ca, acum, toți oamenii de pretutindeni să se îndrepte și să înceapă viața nouă., dacă înainte numai evreii s-au bucurat de bunurile descoperirii, acum cuvântul dumneziesc se adresează tuturor.
Toți oamenii să se îndrepte, asltfel, vor fi judecați de către barbatul care a înviat din morți.
Când l-au auzit vorbind despre învierea din morți, areopagiții s-au grăbit să încheie ședința. La scurtă vreme după aceea, Pavel a părăsit Atena.
Nu știm cum marele Apostol și-ar fi încheiat predica dar din rezumatul păstrat, din compoziția, linia, gradația , argumentele folosite, se vede clar ca autorul era stăpân pe o înaltă măiestrie oratorical. Pe bună dreptate s-a spus că predica rostită de Sf. Pavel a fost cea mai frumoasă cuvântare, care s-a auzit vreodată în Atena.
Propovăduirea apostolică era strâns legată de viața harismatică în Hristos. Sf .Apostoli erau adânc convinși că mântuirea nu se realizează numai prin predici, dar și prin primirea Sf. Taine.
În cuvântarea de la Cincizecime, Sf. Petru spune credincioșilor să asculte cuvintele (F. Ap.2, 22), dar să se și boteze (F.Ap. 2, 38). În același capitol în care ni se redă rezumatul amintitei predici, se arăta că credincioșii stăruiau în ascultarea predicii apostolice (F. Ap. 2, 46). Sf. Pavel spune că mântuirea nu vine numai prin predică, ci și prin primirea cu vrednicie a Sf. Euharistii (I Cor. 11, 23-29).
Propovăduirea e legată și de viața practică a Apostolilor. Ei binevestesc cu cuvântul, dar și cu pilda vieții proprii. Ceea ce transmiteau altora era nu numai meditate dar și trăit de ei înșiși. “Luați-vă după mine precum și eu m-am luat după Hristos” (I Cor. 11, 1). Pe Filipeni, Apostolul îi îndeamnă să facă nu numai cele ce au auzit, dar și cele ce au văzut la el” (4, 9). În epistola către Romani, Sf. Pavel spune că Hristos a lucrat prin el pentru aducerea păgânilor la credința “prin cuvânt și prin faptă” (Romani 15, 18).
Deși predica apostolică n-a folosit podoabele artificiilor oratorice, totuși ea e plan de acea forță și frumusețe caracteristică cuvântărilor în care gura nu este decât organul de expresie al celei mai adânci și neclătinate convingeri despre dumnezeirea adevărului propovăduit, despre dumnezeirea Mântuitorului nostrum Iisus Hristos.
4.2. Propovăduirea Evangheliei și efectele ei : Convertirile
Primul element fundamental pus în evidență de Sf. Luca în Fapte, privește convertirea oamenilor la Domnul Iisus, în urma ascultării mesajului evanghelic: persoanele care nu credeau în Hristos, Fiul lui Dumnezeu, au ajuns la credință în urma proclamării kerygmei evanghelice.
Sf. Luca în cele două volume ale operei sale folosește radicalul pist cu înțelesul de convertire, înțeles preluat din limbajul tradiției care se sprijină pe versiunea greacă a Vechiului Testament (LXX). Sf. Luca folosește cu destul de mare frecvență vocabularul convertirii. In VT acest vocabular este caracterizat de termenii shub (TM), tradus prin epistrephein (LXX), care are o dimensiune spațială și indică «revenirea, întoarcerea de la ceva, schimbarea unui comportament, deci, a se converti» și de termenii naham (TM), tradus prin metanoein (LXX), care are o dimen-siune psihologică și se referă la o stare de «regret, pocăință, schimbare a mentalității». Autorul Faptelor folosește această terminologie pentru a indica apelul lui Dumnezeu adresat oamenilor, răspunsul omului la această chemare, cât și consecin-țele sale. Acest fapt reiese din prezentarea pe care Luca o face în Fapte, când arată în mod concret cum numeroase persoane care aparțineau fie poporului evreu, fie neamurilor păgâne se converteau la Hristos, aderând la Persoana Sa dumnezeiască și primind mesajul Său mântuitor, devenind astfel credincioși . Primii creștini erau numiți "cei care cred" sau "cei care au crezut" (FA 2,44; 4, 32; 18, 27; 19, 18), ei proveneau din iudaism (21, 20) sau dintre păgâni (20, 25). Creșterea tinerei Biserici se măsura după numărul celor care cred (4, 4; 5, 14; 14, 1; 17, 12), Credința constituie deci elementul distinctiv al creștinilor".
Aceștia sunt înainte de toate iudeii care s-au convertit la Evanghelia lui Hristos în urma propovăduirii Apostolului Petru și s-au botezat în Numele Lui (FA 2, 41). Identică este accepțiunea semantică a verbului a crede în FA 4, 4; mai mult decât atât aici acest termen se află în strânsă conexiune cu ascultarea cuvântului Sf. Petru, care, după vestirea mesajului mântuitor al lui Iisus Hristos, îi invită pe cei prezenți să se pocăiască și să se. La fel în FA 11,21 verbul a crede este pus în legătură cu verbul a se întoarce: acceptarea credinței devine evidentă prin întoarcerea sau convertirea neamurilor păgâne la Domnul Iisus, după ce acestea au ascultat vestea cea bună a mântuirii propovăduită lor de ucenicii din Cipru și Cirene (11, 20). Convertirea proconsulului Sergius Paulus este indicată de asemenea prin verbul a crede (13, 12). în actualul context apare în mod particular semnificativă convertirea și aderarea la credința creștină a efesenilor, care au repudiat în mod public practicile de vrăjitorie și au ars cărțile de magie (FA 19, 18), demonstrând astfel seriozitatea și profunzimea schimbării mentalității și a vieții lor. De multe ori Luca indică convertirea la Calea Creștină prin substantivul credință. Acceptarea Evangheliei de către mulțimea de preoți evrei, sau mai bine spus convertirea lor la creștinism este redată prin expresia «se supuneau credinței» (FA 6, 7). într-un mod asemănător aderarea păgânilor la mesajul evanghelic este formulată prin expresia : Dumnezeu «le-a deschis păgânilor ușa credinței» ( FA 14, 27). După proclamarea kerygmei evanghelice, temnicerul din Filipi s-a botezat cu întreaga sa familie (16, 32 ș. u.).
De fapt în scrierile lucane nu rareori credința se pune pe linia convertirii ințiale, care schimbă în mod radical viața, orientându-o către Persoana lui Iisus Hristos.
^
4.2.1. Convertirea evreilor
Deoarece Sf. Luca în cel de al doilea volum al operei sale, Faptele Apostolilor, istorisește întemeierea Bisericii și misiunea sa în lume, este ușor de înțeles că în cartea Faptelor sunt expuse un număr de cazuri de convertiri, nu numai convertirea lui Saul sau Pavel (FA 9; 22; 26), dar și a Eunucului Etiopian (FA 8, 26, – 40), a Centurionului Corneliu (FA 10, l – 11, 18), precum și un număr considerabil de convertiți care rămân anonimi (cf. FA 2, 41-42; 4, 4; 9, 35. 42).
Autorul cărții Faptele Apostolilor ne prezintă convertirea tuturor categoriilor de persoane, care au primit mesajul evanghelic și-au aderat la persoana lui Iisus Hristos, devenind credincioși. Prima convertire în masă descrisă de Luca în cel de-al doilea volum al operei sale vizează în primul rând descendența lui Avraam. Autorul nostru istorisește că la sfârșitul cuvântării solemne proclamată de Apostolul Petru în Ziua Cincizecimii, cei prezenți «auzind (aceste cuvinte) au fost pătrunși la inimă și au zis către Petru și ceilalți apostoli: Bărbați frați ce să facem? Iar Petru le-a zis: Pocăiți vă, și fiecare din voi să se boteze în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; și veți primi darul Sfântului Duh» (2, 37 – 38). Celelalte istorii de convertire nu urmează același model, iar acest fapt demonstrează că Sf. Luca nu vrea să prezinte o interpretare sistematică a convertirii, ci se folosește de aceste diferite cazuri, pentru a scoate în evidență lucrarea lui Dumnezeu în istorie prin Biserică.
Expresia inițială a pasajului citat mai sus, indică într-o manieră foarte plastică efectul benefic al ascultării Cuvântului: «au fost pătrunși la inimă»; astfel încât aceste persoane au pus început schimbării profunde a propriei vieți care să-i conducă la pocăință și la acceptarea Evangheliei și a Persoanei lui Hristos. În ziua aceea mai bine de trei mii de persoane s-au convertit la Evanghelia lui Hristos (2, 41). în primul sumar narativ din Fapte Sf. Luca descrie viața religioasă a noucon-vertiților ca pe un model de dragoste fraternă sinceră, de comuniune profundă și de părtășie concretă la bunurile materiale, asidui în învățătura apostolilor, în rugăciunea comunitară și în celebrarea Euharistiei (2, 42 – 46). Sf. Luca înregistrează o convertire asemănătoare în Ierusalim la sfârșitul cuvântării Sf. Petru la Templu în pridvorul lui Solomon după vindecarea miraculoasă a ologului (3, 12 ș.u.). în această circumstanță au aderat la credința creștină alte două mii de persoane (4, 4). Existența acestor credincioși era într-adevăr exemplară, cum notează autorul nostru în cel de al doilea sumar narativ al Faptelor: «Iar inima și sufletul mulțimii celor ce au crezut era una; și nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obște» (4, 32).
Mărturia apostolilor în Ierusalim a suscitat convertirea unei mulțimi numeroase de evrei, care i-au urmat lui Hristos devenind ucenici ai Săi.
În cele două cuvântări rostite de Sf. Petru în Ierusalim, descendenții lui Avraam au fost invitați înainte de toate să se pocăiască de delictul foarte grav comis împotriva lui Iisus, Dreptul și Sfântul, condamnat de către ei la moarte și răstignire (2, 23. 36; 3, 13 ș.u.); de aici îndemnul apostolului adresat ascultătorilor săi: «Pocăiți-vă și intoarceți-vă, ca să vi se șteargă păcatele! (3, 19).
Locuitorii Ierusalimului de fapt, refuzându-L și omorându-L pe dumnezeiescul Mesia, au păcătuit grav împotriva Domnului Dumnezeu, de aceea ei trebuie să invoce iertarea unei crime atât de oribile, pocăindu-se de răul comis. Evreii de fapt sunt îndemnați la o schimbare religioasă profundă, recunoscund în Iisus din Nazaret pe Mesia și Domnul, îmbrățișând Evanghelia și devenind urmașii lui Hristos. Convertirea locuitorilor Ierusalimului deci are un dublu scop: pocăința pentru crima comisă împotriva dumnezeiescului Mesia și aderarea la Calea Creștină. Pentru că într-adevăr Dumnezeu vrea ca poporul Său, Israel, să se pocăiască și convertească primind harul prin mijlocirea Domnului înviat; «Dumnezeul părinților noștri L-a înviat pe Iisus pe Care voi L-ați omorât spânzurându-L pe lemn. Pe Acesta Dumnezeu L-a înălțat prin dreapta Sa Stăpănitor și Mântuitor, ca să-i dea lui Israel pocăință și iertare de păcate» (5, 30-31).
Sf. Luca evidențiază că și minunile săvârșite de apostoli au favorizat convertirea multor iudei101: nu numai vindecarea miraculoasă a ologului la poarta templului zisă Cea Frumoasă (3, 6 ș.u.) dar și aceea a vindecării lui Enea din Lida (9,32 ș.u.). Legat de această ultimă minune săvârșită de Apostolul Petru, autorul nostru scrie: «L-au , văzut toți cei ce locuiau în Lida și în Saron, care s-au și întors la Domnul» (9, 35).
4.2.2. Convertirea samarinenilor și a Famenului etiopian
A doua convertire în masă la Evanghelia lui Hristos pe care Sf. Luca o evidențiază în cartea sa este aceea a populației samarinene, considerată de evrei semipăgână și eretică. Eroul istorisirii lucane, vasul ales de Dumnezeu pentru proclamarea mesajului mântuitor în Samaria, a fost diaconul Filip. El a reușit să întoarcă la Domnul și la Calea Creștină multe persoane, inclusiv pe vestitul Simon Magul (8,5 ș.u.).
Comunitatea din Ierusalim încunoștințată de convertirea samaritenilor, a considerat necesară trimiterea a doi apostoli în persoana lui Petru și Ioan pentru a completa lucrarea săvârșită de diaconul Filip, prin punerea mâinilor peste cei nouconvertiți și primirea darului Duhului Sfânt (8, 14 ș.u.). în acest context merită însă subliniat comportamentul lui Simon Magul, care atestă superficialitatea citirii sale, deoarece socotea că poate fi posesorul harismelor dumnezeiești cumpărându-le cu bani, demonstrând astfel că nu-și schimbase nici mentalitatea, nici nu renunțase la precedentele sale practici magice, păcătoase și diabolice.
Într-o astfel de situație se înțelege dura mustrare a Sf. Petru: «Pocăiește-te de această răutate a ta și roagă-te lui Dumnezeu, doar ți se va ierta cugetul inimii» 8,22). Convertirea autentică implică o schimbare radicală a mentalității și a vieții.
Imediat după ce a istorisit convertirea samaritenilor, Sf. Luca descrie venirea la credință a Eunucului etiopian prin lucrarea săvârșită de același diacon Filip (8, 26 ș.u.). Descrierea acestei convertiri conține câteva trăsături sugestive care contrapun starea de sterilitate și moarte spirituală de dinaintea botezului creștin, simbolizată de condiția de impotență a eunucului și de motivul deșertului, și cea a vieții simbolizată de apă, în strânsă legătură cu primirea cuvântului Evangheliei.
Însă elementul cel mai important pentru scopul pe care-1 urmărim constă în neteda catehetică urmată de Filip pentru a favoriza convertirea Eunucului: conver-trea la Hristos a fost săvârșită prin vestirea mesajului evanghelic, plecând de la pro-feția lui Isaia despre Ebed lahweh (8, 32 ș.u.). Într-adevăr lectura aprofundată a Vechiului Testament a favorizat venirea la credința în Domnul Iisus, deoarece Legea lui Moise, Profeții și Psalmii vorbesc despre Hristos (cf. Le. 24,44 ș.u.). Deci exegeza hristologică a Scripturii constituie cheia care deschide ușa credinței în Domnul Iisus. Chiar dacă acest Eunuc nu era evreu, convertirea sa la Hristos nu este prezentată de Sf. Luca ca începutul adeziunii față de Hristos a păgânilor la Evanghelie. Acest eveniment care va schimba istoria, este "legat de slujirea celor doi mari Apostoli Petru și Pavel.
4.2.3. Convertirea lui Saul
Înainte de a descrie intrarea păgânilor în Biserică prin convertirea lor la Hristos, Sf. Luca prezintă cititorilor săi providențiala și miraculoasa convertire a celui care va deveni misionarul neostenit al neamurilor: Saul. Această convertire dobândește o atât de mare importanță în planul cărții Faptelor încât autorul o istorisește în mod detaliat de trei ori (9, l ș.u; 22, 3 ș.u.; 26, 9 ș.u.), după cum la fel convertirea păgânilor la Hristos (10, l ș.u.; 11, 1 ș.u.; 15, 7 ș.u.). Este vorba de fapt de evenimente care au schimbat în mod profund istoria Bisericii primare.
În cele trei descrieri despre convertirea lui Saul accentul este pus pe caracterul minunat al unei astfel de schimbări radicale care a avut loc în viața acestui tânăr evreu, care din persecutor al creștinilor a devenit apostol al Evangheliei lui Hristos. în prima narațiune Sf. Luca istorisește că Saul: «încă suflând amenințare și ucidere împotriva ucenicilor Domnului, a mers la arhiereu și a cerut de la el scrisori către sinagogile din Damasc că, dacă va afla acolo pe vreunii, atât bărbați cât și femei, că merg pe Calea aceasta, să-i aducă legați la Ierusalim» (9, 1-2).
În cuvântarea sa rostită înaintea iudeilor din Ierusalim, Sf. Pavel înlănțuit se apără subliniind zelul său în persecutarea creștinilor: «de moarte-am prigonit. această Cale, legând și predând la'nchisoare și bărbați și femei, așa cum însuși arhiereul îmi dă mărturie, precum și tot sfatul bătrânilor; de la care primind eu și scrisori către frați, mergeam la Damasc pentru ca pe cei ce erau acolo să-i aduc legați la Ierusalim spre a fi pedepsiți…Ei știu bine că eu prin sinagogi îi duceam la'nchisoare și-i băteam pe cei ce credeau în Tine» (22, 4, 5, 19).
Ba mai mult în apologia sa înaintea regelui Agripa, Sf. Pavel vorbește despre cruzimea persecutării celor care-i urmau lui Hristos: «Așadar am crezut în sinea mea că față de numele lui Iisus Nazarineanul trebuie să fac multe împotrivă; ceea ce am și făcut în Ierusalim; și luând eu împuternicire de la arhierei, pe mulți dintre sfinți i-am închis în temnițe; iar când erau dați la moarte, întăream și eu cu glasul meu; și deseori îi pedepseam prin toate sinagogile și-i sileam să blasfemieze; înfu-riindu-mă tare pe ei, îi urmăream până și prin cetățile din afară» (26, 9-11).
Al doilea element fundamental din descrierea convertirii lui Saul îl constituie intervenția cerească care i-a schimbat radical existența acestui persecutor: Domnul Iisus îi apare tânărului evreu întrebându-1: «Și a fost că pe când mergea el și se apropia de Damasc, deodată o lumină din cer a strălucit împrejurul lui. Și, căzând el la pământ, și auzit un glas zicându-i: Saule, Saule, de ce Mă prigonești? Iar el a zis: Cine ești, Doamne? Și glasul i-a zis: Eu sunt Iisus pe Care tu îl prigonești!» (9,3-5). «Și a fost că 'n timp ce mergeam eu și mă apropiam de Damasc, pe la amiază, deodată din cer o lumină mare a strălucit împrejurul meu. Și am căzut la pământ și am auzit un glas zicându-mi: Saule, Saule, de ce Mă prigonești? Iar eu am răspuns: Cine ești Doamne? Zis-a către mine: Eu sunt Iisus Nazarineanul pe Care tu Îl prigonești. Iar cei ce erau cu mine au văzut lumina și s'au înfricoșat, dar glasul Celui Ce-mi vorbea nu l-au auzit» (22, 6 – 9). «Astfel că în timp ce mergeam și la Damasc cu putere și însărcinare de la arhierei, în calea mea, o, rege, am văzut în miezul zilei o lumină din cer mai puternică decât strălucirea soarelui strălucind împrejurul meu și al celor ce mergeau cu mine. Și căzând noi toți la pământ, eu am auzit un glas zicându-mi în limba evreiască: Saule, Saule, de ce Mă prigonești? Greu îți este să lovești cu piciorul în țepușă. Iar eu am zis: Cine ești, Doamne? Iar Domnul a zis: Eu sunt Iisus pe Care tu Îl prigonești» (26, 12-15)."
Un alt element important care reiese din cea de a doua narațiune reliefează docilitatea lui Saul și împlinirea voinței Domnului: «Și am zis: Ce trebuie să fac Doamne? Iar Domnul mi-a zis: ridică-te și mergi în Damasc și acolo ți se va spune despre toate ce și s 'au rânduit să faci» (22, 10).
În prima narațiune această disponibilitate e presupusă, deoarece este prezentată porunca cerească de a se duce în cetatea Damascului, unde ar fi fost instruit despre ceea ce trebuia să facă și se istorisește că nouconvertitul a urmat poruncii Domnului (9, 6 ș.u.), înaintea regelui Agripa, Sf. Pavel declară că n-a fost neascultător cereștii arătări (26, 19). Intr-adevăr arătarea Domnului Iisus pe calea Damascului înaintea lui Saul i-a schimbat în mod radical viața, transformându-1 din persecutorul Saul în apostolul neamurilor, Pavel. Dacă în prima narațiune această misiune a lui Saul de a face cunoscut numele lui Hristos înaintea neamurilor este descoperită prin intermediul lui Anania (9, 15), în cea de a doua și a treia este descoperită lui Pavel în mod personal: «Și El mi-a zis: Du-te, că Eu te voi trimite departe la neamuri… » (22, 21). «M-am arătat ție, să te rânduiesc slujitor și martor, și al celor pe care le-ai văzut, și al celor întru care Mă voi arăta ție, alegân-du-te pe tine din popor și din neamurile la care te trimit sale deschizi ochii, pentru ca ele să se întoarcă de la întuneric la lumină și de la stăpânirea lui Satan la Dumnezeu, pentru ca să primească ele iertarea păcatelor și parte cu cei ce prin credința 'n Mine s-au sfințit» (26, 16, 18).
De fapt convertirea lui Saul n-a fost una etică, ca și cum ar fi fost un imoral sau un călcător al preceptelor divine, ci una existențială spre o nouă perspectivă religioasă, deoarece în inima lui s-a aprins scânteia credinței în Hristos; Fiul Iui Dumnezeu care i-a schimbat total viața și I-a făcut să devină apostol al Evangheliei
4.2.4. Convertirea păgânilor
Pentru Sf. Luca, marele convertit de pe calea Damascului a fost într-adevăr cel mai zelos și militant misionar al Domnului Iisus printre neamuri; totuși convertirea lui Saul n-a fost începutul marii convertiri a neamurilor păgâne la Hristos. Această deschidere spre neamurile păgâne a comunității apostolice din Ierusalim are drept protagoniști pe apostolul Petru și centurionul Corneliu. Istorisirea convertirii centurionului Corneliu și a familiarilor săi constituie un episod cheie în prezentarea dezvoltării creștinismului și a creșterii Bisericii primare. Un astfel de eveniment îmbracă un semnificat aparte în intențiile eclesiologiei lucane intrarea neevreilor în comunitatea mântuirii, fără circumciziune sau tendințe de iudaizare a lor, marchează un moment decisiv în dezvoltarea istorică a creștinismului. Nu este o întâmplare că acest episod al convertirii păgânilor, asemeni celui al convertirii lui Saul, este istorisit de Sf. Luca de trei ori (FA 10, 1 ș.u.; 11, 1 ș.u; 15, 7 ș.u,), semn al importanței și incisivității sale pentru viitoarea dezvoltare a Bisericii. Narațiunea lucană a convertirii lui Corneliu și a familiarilor săi pune de fapt foarte bine în evidență începutul misiunii creștine printre păgâni.
Tot în acest episod este ilustrată cu claritate alegerea specială a Sf. Petru pentru a deveni primul evanghelizator al neamurilor. Luca de fapt în 10, 9 ș.u. descrie în mod detaliat cum acest apostol a fost investit cu o misiune specială de a putea fi purtătorul evangheliei mântuitoare printre neamuri. Tripla vedenie a animalelor curate și necurate și întreita poruncă de a nu considera necurat ceea ce Dumnezeu a curățit (10, 11 ș.u; 11,5 ș.u.), ca de altfel porunca Duhului Sfânt de a-1 determina pe Sf. Petru să meargă cu păgânii trimiși de Dumnezeu (10, 19 ș.u.; 11, 12), evidențiază și mai mult chemarea Sf. Petru de a fi primul misionar printre neamuri. Pentru Luca datorită lucrării harului Duhului Sfânt determină pe Sf. Petru să de-
pășească prejudecățile sale iudaice și să meargă și să anunțe pe Iisus Hristos neamurilor păgâne. Pentru Luca, Sf. Petru este începătorul misiunii printre neamuri iar Sf.Pavel continuatorul și desăvârșitorul acesteia.
Botezul lui Corneliu și a casei sale, intrarea lui oficială prin botez ca membru al comunității creștine fără necesitatea circumciziunii sau a respectării practicilor iudaice, este opera Duhului Sfânt. Dumnezeu este Cel Care hotărăște intrarea păgânilor în Biserică, dând mărturie astfel că oamenii trebuie să aibă capacitatea și disponibilitatea de a depăși în momente cruciale propriile limite și schemementale. «Atunci Petru a zis: Oare poate cineva opri apa să-i boteze pe aceștia care au primit Duhul Sfânt ca și noi? Și a poruncit ca ei să fie botezați întru numele Domnului Iisus Hristos» (10, 46 – 47).
Îndreptățindu-se înaintea adunării apostolilor și a fraților din Ierusalim, Petru se apără povestind cum Dumnezeu a fost Autorul convertirii primilor păgăni (l l, 5 ș.u.). Apare deosebit de convingătoare fraza interogativă dia v. 17 adresată întregii comunități ierusalimitene, care constituie și un îndemn adresat lor de "a-L slăvi pe Dumnezeu pentru convertirea neamurilor. «Deci, dacă Dumnezeu le-a dat același dar ea și nouă, lor, care au crezut în Iisus Hristos, cine eram eu să-L opresc pe Dumnezeu? Auzind acestea, ei s-au liniștit și au slăvit pe Dumnezeu zicând: Așadar, și păgânilor le-a dat Dumnezeu pocăință spre Viață» (H, 17-18).
În intervenția sa din cadrul sinodului apostolic Sf. Petru se prezintă ca un vas
ales de Dumnezeu pentru a vesti Evanghelia neamurilor; «Bărbați frați, voi știți
că din primele zile Dumnezeu m 'a ales între voi ca prin gura mea să audă neamurile cuvântul Evangheliei și să creadă» (15,7). .
În prima jumătate a cuvântării sale Petru evidențiază că Dumnezeu a fost Cel Care 1-a călăuzit pentru misiunea la păgânii din Cezareea. A fost El Cel Care l-a ales și a vrut mântuirea neamurilor și convertirea lor la mesajul evanghelic. Sf. Petru a fost numai un simplu instrument în mâinile lui Dumnezeu (cf. prepoziția instrumentală prin, prin intermediul cuiva), pentru desăvârșirea planului Său mântuitor față de neamuri. Expresia «prin gura mea» în acest context se prezintă ca un semitism sau mai exact ca o imitare a stilului Septuagintei. De mare însemnătate este în contextul de față folosirea expresiei neamurile(15, 7), care este un termen colectiv prin care Luca vrea să arate că venirea la credință a lui Corneliu și a familiei sale nu constituie decât primiția tuturor neamurilor care vor fi evanghelizate de către Biserică. Luca nu folosește expresia partitivă unele dintre neamuri, sau unii dintre păgâni. .
Luca folosiște deja acest substantiv colectiv în prima reluare a convertirii lui Corneliu și a familiarilor săi (FA 11, 1-18), ba mai mult acest termen «neamurile» formează incluziunea tematică a întregii secțiuni, după cum reiese din compararea expresiilor:
păgânii au primit cuvântul lui Dumnezeu (11, 1),
păgânilor le-adat Dumnezeu pocăința spre Viață (l l, 18).
Aceste două expresii sunt în strânsă legătură cu o altă afirmație a lui Petru: neamurile au ascultat cuvântul Evangheliei și au crezut(15;, 7).
Un astfel de limbaj evidențiază fără îndoială intenția lui Luca: el vrea să-i prezinte pe Corneliu și familiarii săi nu ca pe o excepție de adeziune la Evanghelie, ci ca pe cei care reprezintă toate neamurile păgâne care vor intra în Bisecă fără obligativitatea circumciziunii sau a trecerii prin iudaism.
În descrierea convertirii primilor păgâni la Hristos Sf. Luca acordă o importanță vitală ascultării Cuvântului. îngerul îi spune lui Corneliu că Petru îi va grăi cuvintele dumnezeiești prin care se va mântui, el și casa sa (11, 14). La sinodul din Ierusalim apostolul istorisește că neamurile au ascultat cuvântul Evangheliei și au crezut (15, 7). De fapt în istorisirea convertirii lui Corneliu și a familiarilor săi Sf. Luca insistă mult asupra atitudinii docile în ascultarea Cuvântului care precede și suscită credința în Domnul Iisus. De altfel merită notat faptul că în FA 15, verbul a crede este folosit în sens absolut pentru a indica convertirea păgânilor la credința creștină. Este foarte semnificativ faptul că aceasta intrare a păgânilor în Biserică potrivit prezentării lucane este descrisă prin expresii echivalente după cum reiese din comparația lor:
păgânii au primit cuvântul lui Dumnezeu (11, 1),
păgânilor le-a dat Dumnezeu pocăința spre Viață (11, 18),
neamurile au ascultat cuvântul Evangheliei și au crezut (15, 7).
Un alt element original.al istorisirii convertirii primilor păgâni la Hristos este ușor de găsit în faptul incontestabil al persoanei lui Corneliu, un om virtuos, cucernic și temător de Dumnezeu (10, l ș.u.). Deși acest om era atât de religios, totuși a Trebuit să-și schimbe în mod radical existența. Acceptarea Evangheliei de către Corneliu este prezentată de autorul Faptelor ca pe o pocăință spre Viață (11, 18), deoarece mântuirea este rodul acceptării Cuvântului dumnezeiesc despre Iisus. Domnul (11, 14) și al iertării păcatelor care se dobândește prin credința în Hristos Cel înviat, Judecătorul celor vii și morți (10, 42). Deci participarea la viața dumne-zeiască începe prin schimbarea radicală a propriei existențe religioase și orientarea ei către Persoana lui Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Apoi, Luca în această narațiune evidențiază necesitatea schimbării, arătând prin faptul încunoștiințării lui Corneliu de către îngerul Domnului, că rugăciunile și milosteniile sale au fost ascultate de Dumnezeu și 1-au pregătit să accepte mesajul mântuitor (10, 3 ș.u.). La rândul său Petru își începe cuvântarea, arătând că viața virtuoasă și sfântă este cea care predispune la acceptarea Evangheliei (10, 34 ș.u.). În sfârșit coborârea Duhului Sfânt în formă vizibilă peste păgânii care ascultau cuvântul kerygmatic despre Domnul Iisus (10,44 ș.u.), demonstrează tuturor schimbarea profundă care a avut loc în inimile acestor persoane. Botezul cu apă pecetluiește și consacră această schimbare care s-a petrecut în conștiința păgânilor (10,48).
După convetirea centurionului Corneliu unii dintre ucenici, bărbați ciprioți și cireneni, au început să proclame vestea cea bună despre Domnul Iisus și eleniștilor iar numărul celor-ce au crezut și s-au întors la Domnul era mare (11, 20-21),
Pentru autorul Faptelor, dacă Petru a fost inițiatorul convertirii neamurilor păgâne, iar alți ucenici au contribuit și favorizat răspândirea Evangheliei printre neamuri, totuși marele misionar al neamurilor a fost incontestabil Pavel din Tars. Acesta de fapt a străbătut regiunile Asiei Mici, Macedoniei și Ahaei, săvârșind multe convertiri. Călătoriile apostolice ale Sf. Pavel descrise în Fapte (13, 4-14, 28; 15, 36-21,16) atestă prolifica misiune a acestui arzător misionar al Evangheliei, într-adevăr Sf. Pavel a fost investit de Domnul înviat cu misiunea de a deschide ochii păgânilor, ca sa se întoarcă de la întuneric la lumină și de la stăpânirea lui Satan la Dumnezeu, pentru ca să primească iertarea păcatelor și moștenirea împreună cu sfinții (26, 18).
La încheierea primei misiuni în Antiohia (l4,27), în timpul călătoriei spre Ierusalim, Pavel și Barnaba încunoștințează comunitățile creștine despre convertirea păgânilor, făcând mare bucurie tuturor fraților (15, 2). De fapt Dumnezeu a deschis păgânilor ușa credinței (4, 27), fâcându-i să se întoarcă la Domnul Iisus, Mântuitorul lumii.
Sf. Pavel a fost neobositul apostol al lui Hristos, propovăduind tuturor neamurilor, evreilor și grecilor să se întoarcă la Dumnezeu și să se convertească la Hristos. În cuvântarea sa înaintea presbiterilor de la Efes el amintește zelul său misionar: «Mărturisindu-le și Iudeilor și Elinilor pocăința spre Dumnezeu și credința în Domnul nostru Iisus Hristos» (20, 21). O declarație asemănătoare este făcută de Sf. Pavel înaintea regelui Agripa; «Mai întâi celor din Damasc și din Ierusalim și din toată țara Iudeii și apoi neamurilor le-am vestit să se pocăiască și să se întoarcă la Dumnezeu făcându-i pocăinței lucruri vrednice de ea» (26, 20).
La Antiohia Pisidiei, Pavel și Barnaba declară în mod deschis iudeilor că trebuia să li se vestească mai întâi lor cuvântul lui Dumnezeu însă dat fiind refuzul lor misionarii creștini s-au îndreptat către păgâni (13, 46 ș.u.). La auzirea acestuia neamurile se bucurau și slăveau cuvântul lui Dumnezeu și mulți au crezut (13, 48). Într-un mod asemănător la Efes și Corint, Pavel propovădeuiește Evanghelia păgânilor după ce este contestat și refuzat de iudei (18, 6; 19, 8). La Roma declară fraților circumciși că refuzul lor de a se converti la Hristos (28, 25) deschide calea Evangheliei păgânilor, care vor primi mesajul mântuirii: «Deci cunoscut să vă fie vouă că această mântuire a lui Dumnezeu li s-a trimis păgânilor; și ei vor asculta!» (28, 28).
Verbul a asculta în acest context indică clar aderarea neamurilor la Evanghelie, sau mai bine spus convertirea lor la credința Creștină. Cu înțelesul acesta verbul se întâlnește de mai multe ori în Fapte106. Referitor la acesta merită citat mai ales cazul Lidiei, vânzătoarea de porfiră care s-a convertit în urma ascultării docile a propovăduirii Sf. Pavel (16,14). Dacă facem abstracție de persoanele credincioase și temătoare de Dumnezeu care au aderat la Hristos, cum ar fi cazul lui Corneliu și al Lidiei, autorul Faptelor specifică faptul că păgânii trebuie să se corn vertească părăsind idolatria: acesta este păcatul caracteristic lor! Pentru Sf. Luca de fapt, dacă evreii trebuie să se pocăiască de fapta inimaginabilă a răstignirii lui Iisus, păgânii trebuie să părăsească idolatria și să se întoarcă la Adevăratul și Unicul Dumnezeu (FA 14, 15; 17, 29).
4.2.5. Acceptarea Kerigmei sau convertirea
Sf. Luca în Faptele Apostolilor foarte adesea evidențiază dependența credinței de ascultarea Cuvântului, descriind numeroasele convertiri săvârșite de primii ucenici ai lui Hristos: fie evrei sau samarineni, ca de altfel păgânii, au crezut în Domnul Iisus după ce apostolii și alți ucenici le-au anunțat lor Vestea cea Bună a mântuirii aduse de Hristos.
Cuvintele Sf. Petru din ziua Cincizecimii au tulburat profund pe ascultători, tare au primit mesajul mântuirii și s-au botezat (FA 2, 37-41). La fel, atunci când
Petru s-a adresat poporului după vindecarea ologului la Poarta- Frumoasă a Tenisului; vorbindu-le despre puterea numelui lui Iisus «mulți din cei ce auziseră cuvântul au crezut» (4,4). De asemenea samaritenii: «.într-un cuget ascultau cele cuse de Filip» (8,6), pregătindu-se astfel pentru a crede în Iisus. Puțin după, Luca sorie că aceștia: «i-au crezut lui Filip, care le propovăduia despre împărăția lui Dumnezeu și despre numele lui Iisus Hriștos» (8,12).
Într-un mod asemănător eunucul etiopian a crezut și s-a botezat după ce ascultat vestea cea bună despre Iisus (8, 35-38).
La fel păgânii din Antiohia s-au convertit la Domnul, după ce au primit mesajul vestei celei bune despre Iisus Hristos, propovăduit de către ucenicii originari din Cipru și Cirene (11, 20).
Narațiunea lucană despre convertirea lui Corneliu și a familiarilor săi, insistă mult asupra atitudinii docile întru ascultarea Cuvântului care precede și dă naștere ființei în Domnul Iisus107. în FA 10, 22, mesagerii acestui pios centurion roman, explică scopul misiunii lor, declarând că stăpânul lor – om drept și temător de Dumnezeu – «înștiințat a fost de înger sfânt să trimită să te cheme acasă la el, ca să audă cuvinte de la tine», care nu pot fi altele decât cuvintele mântuirii, după specifică FA 11, 14. Aceste cuvinte adresate de Petru lui Corneliu sunt porunacite de Domnul (10, 33).
Ascultarea unui astfel de mesaj evanghelic proclamat de către apostol a avut forța de a-i transforma pe acești păgâni din Cezareea în autentici ucenici ai lui Iisus. Din această cauză Duhul Sfânt se coboară peste ei, în timp ce ascultau cuvântul (10,44), pecetluind astfel convertirea lor la credința evanghelică. Într-adevăr în cazul lui Corneliu și al familiarilor săi ascultarea mesajului kerygmatic despre Iisus i-a condus pe acești păgâni la credință (15, 7), mai mult decât atât a vocat o nouă Cincizecime, asemănătoare celei care a dat naștere Bisericii (10, 44 ș.u.; 11, 15; 15, 8).
Convertirea proconsulului Sergius Paulus (13, 12) are loc în urma ascultării cuvântului lui Dumnezeu, mai mult decât atât Luca declară că acesta «dorea să asculte cuvântul lui Dumnezeu» (13, 7). O dorință asemănătoare manifestă păgânii din Antiohia Pisidiei, care s-au adunat în jurul lui Pavel și Barnaba ca să asculte mesajul evanghelic (13, 44). Aceștia se bucurau întru ascultarea cuvântului mântuirii vestit de cei doi misionari și «câți erau rânduiți spre viață veșnică –scrie Luca – au crezut» (13, 48).
În mod asemănător un mare număr de iudei și păgâni la Iconiu au devenit ucenici ai lui Iisus, după te au ascultat propovăduirea convingătoare" a lui Pavel și Barnaba (l4,1).
În prezentul context apare în mod particular semnificativă descrierea convertirii Lidiei. Atitudinea acestei femei pioase, în timpul evanghelizării făcute de Sf. , Pavel (16, 13), este aceea a ascultării atente și docile, care a ajutat-o să ajungă la credință: «O femeie cu numele Lidia, vânzătoare de porfir ….asculta. Acesteia Dumnezeu i-a deschis inima ca să poată înțelege cele grăite de Pavel» (16, 14).
Convertirea corintenilor este prezentată de Sf. Luca tot ca fiind rodul ascultării mesajului evanghelic predicat de Sf. Pavel. Aceștia au crezut și s-au botezat după, ce 1-au ascultat pe apostol (18, 8).
În finalul cărții Faptelor întâlnim însă un text foarte interesant (28, 28), care formează o incluziune cu începutul operei lucane, după evanghelia copilăriei lui Iisus (Le. 3, 6). De fapt în FA 28, 28 Luca îi atribuie Sf. Pavel o profeție legată de viitoarea convertire a neamurilor, folosind verbul a asculta. ascultarea față de mesajul evanghelic înseamnă că aceste neamuri vor accepta cuvântul mântuirii și se vor converti la Domnul.
Nu numai convertirea, ci și necredința sau mai bine zis atitudinea potrivnică Evangheliei și refuzul kerygmei creștine, sunt corelate de Sf. Luca cu ascultarea superficială și cu refuzul de a lua aminte la Cuvântul lui Iisus Hristos. Referitor la acestea se descoperă de o importanță particulară textul din Isaia 6, 9-10, citat în peri-copa finală a Faptelor (28, 26-27). Acest text isaian este inclus de Luca în opera sa numai de două ori: aici la încheierea operei sale și în evanghelia sa (Lc. 8, 10). Ceilalți doi sinoptici și Ioan citează și ei acest text profetic care prezice necredința poporului iudeu, Marcu îl citează de două ori chiar (Mc. 4, 12 și 8, 18) nu în întregime însă, cum face Luca (FA 28, 26-27) și Matei (13, 14-15). Ascultarea, superficială a iudeilor romani indică refuzarea de către ei a mesajului evanghelic (FA 28, 26-27).
La fel necredința atenienilor se manifestă prin refuzul ascultării mesajului paulin despre învierea din morți (17, 3 2), Fraza «.despre asta te-am ascultat și altă dată…» este un mod elegant pentru a indica refuzul unor astfel de cuvântări. Deci potrivit Sf. Luca, atitudinea spirituală care dispune persoana umană să accepte mesajul evanghelic constă în ascultarea umilă și docilă, la care nu sunt dispuși cei care refuză o astfel de atitudine.
V. PROPOVĂDUIREA EVANGHELIEI LA SFÂNTUL APOSTOL PAVEL
5.1. Scurte repere biografice
Învățătura și faptele Mântuitorului Hristos au fost scrise de Evangheliști, așa precum le-au văzut și auzit, așa precum ele s-au desfășurat, fără a le expune într-un sistem. În Evanghelii avem învățătură creștină expusă în liniile sale mari în punctele sale generale.
Cel care a interpretat, a sistematizat și a aplicat învățătura Domnului Hristos la realitățile sociale, răspândind-o în lume, a fost Sfântul Apostol Pavel. El a fost cel mai strălucit Apostol al Domnului Hristos, doctrinarul creștinismului și răspânditorul îndrăzneț al credinței noastre la neamuri.
Asupra vieții și personalității Sfântului Pavel s-a scris mult. Totuși nu poate fi socotit a fi complet cunoscut căci datele sale biografice sunt relativ puține, iar personalitatea sa este foarte complexă. El este socotit după Mântuitorul Hristos, cel mai mare geniu al creștinismului, astfel că adâncurile ființei sale sunt insondabile.
Sfântul Pavel s-a născut în Tars, capitala Ciliciei. Tatăl său venise aici din Galileea, era fariseu din tribul lui Veniamin și era cetățean roman. Aici se naște fiul Său, Saul, „cel dorit” căruia la circumciziune i se dă numele și de Paul. Pavel își primește instrucțiunea în casa părintească, în limba aramaică, potrivit învățământului evreilor de atunci; adică învățarea legii. El n-a frecventat școala greacă din Tars, căci aceasta ar fi influențat defavorabil asupra legii și neamului său. Limba greacă a învățat-o din convorbirile cu copiii din vremea sa. De mic, Saul avea o deosebită aplecație spre studiu, iubea legea, fapt ce l-a determinat pe tatăl său să-l facă „rabi”. La 12 ani este trimis la Ierusalim și încredințat strălucitului învățător Gameliel, spre a e se instrui în vederea viitoarei sale misiuni.
Astfel instruit și format, el se alătură conaționalilor săi din Ierusalim și împreună cu ei începe o intensă activitate de apărare a legii iudaice împotriva creștinismului.
Minunea întâmplată pe drumul Damascului reprezintă un punct de cotitură în viața sa deoarece din dușman al creștinismului devine cel mai aprig apărător și răspânditor al acestuia.
O a doua etapă importantă a vieții sale o reprezintă „epoca misiunii sale pentru neamuri”. Este etapa marilor sale realizări unde se vădește genul său organizatoric și misionar, înalta sa cultură teologică, spiritul de dragoste și jertfelnicie puse toate în slujba lui Hristos. Activitatea sa misionară se concretizează în trei mari călătorii misionare mai cunoscute unde a fost însoțit de unii ucenici ai săi sau chiar singur, dar cu conștiința sigură și voința oțelită spre a înfrunta orice piedică.
Așezat pentru câtăva vreme în Corint unde lucrul Domnului cerea zăbavă, pentru ca să împrăștie miozomele unei societăți cu moravuri decăzute, să înfrângă rezistența atâtor curente de gândire filosofică dizolvată și a atâtor concepții de viață dubioase care preamăreau viciul și îl motivau religios – printre predici și alergături și ceasuri de muncă zilnică și nocturnă în atelierul de confecționat corturi al satelor creștine Acvila și Priscila, Sfântul Apostol Pavel își rupe răgazul trebuincios unei recapitulări de fond a ofensivei duhovnicești pe care o desfășurase în proaspătul țăran misionar de dincoace de Egee.
Inventarierea atentă și minuțioasă cu care s-a soldat această călătorie misionară îi indică existența anumitor deficiențe, provenite din cauză că a străbătut cetățile mai în grabă decât s-ar fi cuvenit și decât și-ar fi dorit, pentru ca recolta spirituală să fie pe potriva năzuințelor cale, așadar cât mai abundentă . Nemaifiind disponibil pentru a se deplasa în persoană, ca să plinească lipsurile semnalate de oamenii săi de credință, Sf. Apostol Pavel așterne în scris ceea ce intenționa să adauge predicilor sale orale, vorbește acolo.
Recapitularea săvârșită la Corint, i-a înlesnit Sfântului Apostol Pavel și o sintetizare a programului său de muncă înnoitoare de suflet, de atitudine, de metode, bine știind că ostenelile sale misionare nu se desfășurau la întâmplare, ci cu rânduială atent chibzuită.
Operând acomodările de vigoare la situația și la felurile stării de lucruri pe care le întâlnea în drumețiile sale misionare, de Duhul Sfânt călăuzite, preocuparea de căpetenie a lui Pavel era în tot locul și în toată vremea aceeași : toate detaliile vieții comunităților să le așeze în făgașul voii lui Dumnezeu, în Hristos (Efeseni 1:10). Este o preocupare superioară, specific apostolească. A nutrit-o permanent față de propria sa persoană și a reușit s-o întruchipeze în gradul cel mai înalt, pildă făcându-se credincioșilor.
În scopul arătat, era necesar mai presus de orice ca Hristos să fie cunoscut deplin și îmbrățișat fără scăzământ de toți ascultătorii și credincioșii Săi. Predicile Sfântului Apostol Pavel vădesc constant această îndoită preocupare: cunoașterea desăvârșită a lui Hristos și urmarea Lui. Cu alte cuvinte, cititorii epistolelor pauline trebuiau să se pătrundă de convingerea fermă că Domnul nostru Iisus Hristos este Mântuitorul și modelul lor de trebuire în lume, între oameni.
Astfel apare așa-numitul creștinism paulin. Pe linia de dezvoltare doctrinară a religiei creștine după influențele care i se atribuie Domnului Iisus Hristos, vin la rând cele pe care le-ar fi suferit din partea Apostolului Pavel.
Cât privește personalitatea acestui Apostol care este pusă în cântar cu aceea a Domnului nostru Iisus Hristos, trebuie remarcat de la început că a avut un rol covârșitor în fondarea și răspândirea creștinismului în lumea antică, dar nu Apostolul Pavel este întemeietorul său ci Domnul nostru Iisus Hristos . Într-adevăr, Apostolul Pavel a fost o personalitate complexă, bucurându-se de o cultură admirabil conturată pentru acele vremuri. Bun cunoscător al Legii și al Profeților, urmând școlile cele mai vestite și ascultând dascălii cei mai acreditați, Apostolul Pavel n-a ignorat, ca și Domnul nostru Iisus Hristos nici cunoștințele profane, Născut, crescut și educat în miezul culturii rabinice, dar accesibil într-un mod excepțional și culturii elenistice a acelei vremi, dovedind o receptivitate uimitoare, acest genial fiu al Tarsului era corifeul generației sale ceea ce îi acordă o primație doctrinală, datorită căreia va fi în fruntea cavalcadei pe drumul Damascului.
Ca om, Sfântul Pavel era mic de statură, cu trupul slab, pleșuv, suferind de o boală fizică pe care el o socotea ca un bold înfipt în carnea sa, ca un înger al lui Satan, ce-l bătea peste obraz (2 Corinteni 12:7). Cu toate aceste infirmități fizice el a biruit toate greutățile, toate adversitățile care i-au stat în calea prodigioasei sale activități. El a avut de înfruntat multe împotriviri da la natură, de la societate, de la dușmanii săi recrutați dintre păgâni, dar mai ales dintre frații săi (2 Corinteni XI:23:24). Însă le-a biruit pe toate, căci era înarmat cu o credință puternică, cu nădejdea în răsplata divină, cu o iubire dogorâtoare de Hristos, entuziast în Evanghelia pe care o predica și convins de triumful ei.
Sfântul Apostol Pavel a biruit pentru că era un mare geniu misionar, folosea o admirabilă tactică în răspândirea și organizarea creștinismului. În localitățile în care predica, vizita întâi sinagogile iudaice și-și recruta o serie de cateheți, atât dintre iudei, cât și dintre prozeliții păgâni. Și-a început activitatea în partea de răsărit a imperiului, nu pentru că era cea mai apropiată, ci pentru că erau centrele culturale cele mai importante și de unde se puteau răspândi în toată lumea de atunci; chiar și la Roma. Și-a ales localități ca: Galația, Frigia, Efesul deoarece erau localități cu preocupări religioase, deschise problemelor spirituale și unde putea prinde ușor propaganda și predica creștină.
Sfântul Pavel în misiunea sa a influențat comunități și a așezat conducători oameni corecți și zeloși cu care a ținut legături strânse, fie prin revederi personale, fie prin ucenicii săi, sau prin epistolele frățești pline de sfaturi și învățături și prin care rezolva mari probleme doctrinare, morale și sociale.
Totodată Apostolul Pavel s-a dovedit în multe rânduri un retor versat, care cunoștea tainele acestei arte de la dascălii acelei vremi; de câteva ori abordează probleme de înaltă gândire filosofică, dezvăluindu-și substratul formației sale filosofice și familiarizarea cu stoicismul cât și cu celelalte sisteme dezbătute în agorama atheniană. Posibilitățile sale intelectuale uimitoare și cunoștințele sale enciclopedice sunt favorizate de stăpânirea mai multor limbi: ebraică, greacă, latină. Firea sa firavă era dublată de un temperament arzător până la jertfelnicie, care-l va purta de-a lungul tuturor drumurilor imperiului roman.
Principiul fundamental care le-a călăuzit, l-a însuflețit și i-a determinat atitudinile sale de catehet, a fost dragostea lui pentru oameni, a văzut-o el întruchipată în Persoana Mântuitorului. Această dragoste reiese din cuvintele sale către Tesaloniceni cărora le spune că așa îi erau de dragi încât era în stare să le ofere nu doar Evanghelia, ci chiar și sufletul său (1 Tesaloniceni II:8). Această dragoste i-a dictat acea atitudine blândă și plină de gingășie față de ucenicii săi încât el își asemăna comportarea sa față de ei cu cea a unei mame care-și îngrijește copiii, sau cea a unui părinte care povățuiește și mângâie pe fiii săi (1 Tesaloniceni II:7,11).
În predica sa misionară pe care o adresa păgânilor, el nu era agresiv și nu critica cu asprime credințele vechi fiindcă își aducea aminte că și el a rătăcit persecutând creștinismul, dar aceasta a făcut-o din neștiință (1 Timotei I:13).
Acest Apostol, care era stăpânit de un „sfânt neastâmpăr”, pentru propovăduirea Evangheliei și pentru mântuirea păcătoșilor și pentru care activitatea era o necesitate și astfel regreta că nu are decât o singură viață și aceasta prea scurtă pentru a putea face cât ar vrea să realizeze. Apostolul nu a fost numai un mare misionar, un mare catehet, un bun predicator și un păstor de suflete model, ci pe lângă toate acestea el a fost și un bun organizator. Biserica a fost concepută de Apostol ca trupul mistic al lui Hristos (1 Corinteni XII:27, Efeseni VIII:23) deci ca un organism viu.
Totuși Apostolul Pavel rămâne un propagator și nicidecum un întemeietor al creștinismului. „Dar vă fac cunoscut fraților, că Evanghelia binevestită de mine nu este după om, pentru că nici eu nu am primit-o de la om, nici n-am fost învățat de altul, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos” (Galateni I:11-12). Faptul acesta incontestabil este întărit și de cronologia paulină care ne arată că în timpul care trece de la conviețuirea sa pe drumul Damascului și prima călătorie misionară, ceilalți apostoli n-au stat degeaba. Religia creștină se răspândise între timp pe o arie apreciabilă, câștigând mulți credincioși.
Necesitățile misionarismului ridicau sute de probleme noi care-și cereau rezolvarea imediată, de aceea doctrina Evangheliilor se îmbogățește mereu prin dezvoltarea sa, ceea ce nu înseamnă iarăși că Apostolul Pavel aduce fonduri noi doctrinare. „Mă mir că așa de curând treceți de la cel ce v-a chemat prin harul lui Hristos, la altă Evanghelie” le scrie el galatenilor – care nu este altceva decât numai că sunt unii care vă tulbură și voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi sau înger din cer v-ar binevesti altceva, decât ceea ce v-am binevestit noi anateme să fie!” (Galateni I-6-8).
Afirmația Apostolului Pavel e destul de categorică spre a ne arăta că propovăduirea sa era pe linia Evangheliei lui Hristos și ceea ce pare nou, dezvoltat, nu erau decât ceea „ce i le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său (1 Corinteni II:10). Apoi Apostolul a ținut tot timpul contactul cu ceilalți Apostoli spre a nu sminti cumva Evanghelia: „M-am suit însă după descoperire și le-am spus despre Evanghelia pe care o propovăduiesc la păgâni îndeosebi celor mai de seamă ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar” (Galateni II:2).
Cu calitățile și cu meritele personalității sale, cu stăruințele și cu roadele activității sale Sfântul Pavel a fost cel mai mare misionar și creștin în aceste douăzeci de secole. Nici un alt Apostol și nici un ierarh încă n-a avut toate însușirile, simțul, tactul și succesul lui misionar. El a trăit apostolul său cu o pasiune fără seamăn, ca pe un destin: ca pe o ispășire și ca pe o favoare dumnezeiască totodată.
Misiunea lui la păgâni era durere și bucurie; în același timp era osândă și privilegiu. Era durere și osândă din partea celor de neamul lui care strigau când auzeau că e trimis la neamuri: „Ia de pe pământ pe unul ca acesta că nu se cade să trăiască” (Fapte XXII:22), bucurie și privilegiu din partea lui Hristos, care l-a chemat și trimis anume la neamuri: ca pe un „vas ales”.
Meritele Sfântului Apostol Pavel sunt excepționale ca și chemarea și personalitatea sa. El mai ales a scos creștinismul de sub tutela și severitatea Legii, sub care îl ținea curentul iudaizant. Pavel a dat cel dintâi creștinismului un cadru teologic în care avea să se exprime credința creștină. Prim teolog, mare gânditor creștin și filosof al istoriei, Pavel punea la temelia edificiului doctrinal al creștinismului o piatră unghiulară și acesta era Hristos, cel tălmăcit de el în graiul credinței cele înalte.
Din duhul, puterea și porunca lui Hristos, Pavel nu mai este el, un om slab și păcătos, un om singur și dezarmat în fața unei lumi întregi vrășmașe. Apostolul Neamurilor este un hristofor, un om care poartă în sine pe Hristos; mai mult: un om care trăiește pe Hristos în care trăiește anume nu el, ci Hristos: „De acum nu mai trăiesc eu, ci trăiește în mine Hristos” (Galateni II:20).
Aceasta nu este nebunie de maniac religios, prezumția de mistic exaltat, închipuire de visător: aceasta este o realitate spirituală, este adevărul și tâlcul convertirii și vie 3ii creștine a lui Pavel, este chemarea vieții și fericirea durerilor lui de Apostol.
Pavel este: Hristos crezut, simțit, voit, urmat, imitat realizat de un om: Hristos purtat acum și adeverit prin lumea iudaică și păgână de cel care L-a ignorat, L-a disprețuit, L-a prigonit, până la Damasc.
Pavel este „robul” și „apostolul chemat” al lui Iisus Hristos: este trofeul și triumful Lui, e „mărturia” lui Hristos „între neamuri” Hristos cel răstignit și înviat tronează și domnește în sufletul celui care L-a hulit și prigonit și încredințează neamul de adevărul și rostul dumnezeiesc al răstignirii și învierii Lui, al misiunii Lui mântuitoare unde oameni, prin gura și prin voința celui care L-a tăgăduit și persecutat, a fariseului Saul, pe care l-a ales și l-a trimis la popor și la neamuri: „Să le deschizi ochii, ca să se întoarcă de la întuneric la lumină și de la puterea Satanei la Dumnezeu, ca să ia iertare de păcate și sorț între cei sfinți prin credința în Mine” (Fapte XXVI:18).
Iată-l pe marele creștin și misionar, care umple cu personalitatea sa și cu opera sa titanică veacul apostolic, pe omul cunoscut mai bine decât oricare alt creștin până la Origen, figură istorică precisă, prinsă ca un bloc uriaș în edificiul Bisericii primare: care și-a găsit înscris pentru totdeauna numele cu mâna sa și-a lui Dumnezeu, în analele creștinismului, pe cel așezat definitiv în galeria celor mai mari oameni ai creștinătății.
Minunată este rânduiala lui Dumnezeu, care a trimis să predice păgânilor creștinismul nu un apostol obișnuit, din Palestina, nu un elen, un roman sau altul, ci un evreu din diaspora instruit la picioarele marelui Gamaliel. Cu aceste însușiri și puteri, cu darurile sale naturale și cu mandatul dumnezeiesc ce a primit, Sfântul Apostol Pavel a fost un organ desăvârșit al lucrului lui Hristos în lume.
Lucrarea săvârșită, izbânda realizată de Pavel, Apostolul lui Hristos nu se poate asemăna cu ale vreunui alt om. Ea este multilaterală, permanentă, completă, netrecătoare „Ajuns la capătul drumului și privind în urmă rodul bogat al semințelor Evangheliei sădite de el în lume, Apostolul Neamurilor împăcat în sufletul său a putut grăi în liniște: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit” (2 Timotei IV:7).
5.2. Călătoriile misionare ale Sfântului Apostol Pavel în scopul propovăduirii Evangheliei
Sfântul Apostol Pavel este considerat a fi cel mai mare misionar creștin, având o activitate misionară impresionantă. Activitatea sa misionară se întinde de-a lungul a câteva decenii, începând cu anul 36 d.Hr. (când are loc convertirea sa la creștinism, pe drumul Damascului), până în anul 66-67 d.Hr. (când a suferit martiriul la Roma).
A făcut trei călătorii misionare, acoperind o arie geografică foarte extinsă, propovăduind Evanghelia lui Hristos atât iudeilor cât și tuturor neamurilor. Tocmai de aceea, el este supranumit „apostol al neamurilor". Spre deosebire de cei doisprezece Apostoli, a căror origine și educație era exclusiv iudaică, Pavel era un fin cunoscător al păgânilor, fapt care era de o importanță covârșitoare pentru misiunea sa de apostol al neamurilor. Cunoscând, datorită originii sale, firea și obiceiurile păgânilor, preferințele și aspirațiile lor filosofice și religioase, literatura și poezia greacă, speculând astfel înclinația lor pentru noutățile filosofice sau religioase ce izvorau din aspirația către adevăr și desăvârșire a acestor oameni, va valorifica și folosi toate aceste cunoștințe pentru a propovădui eficient Evanghelia lui Hristos și a-i asigura o cât mai amplă răspândire.
Sfântul Apostol Pavel este cu siguranță unul dintre cei mai mari misionari creștini, având o influență covârșitoare asupra răspândirii creștinismului, aceasta datorită faptului că a apelat la metoda călătoriilor misionare pe arii geografice foarte extinse, la popoare și culturi extrem de diferite.
Își începe propovăduirea întâi la evrei și abia apoi la neamuri. Tocmai de aceea, planul său de propovăduire începe întotdeauna cu predicile în sinagogă. Aici se adresează atât iudeilor, cât și prozeliților temători de Dumnezeu, însă este foarte conștient că prin prozeliți, în mod indirect, Vestea cea Bună va fi vestită și păgânilor. Totuși, Apostolul Pavel nu se rezumă la o „convertire indirectă" a păgânilor ci li se va adresa în mod direct, nemijlocit, dobândindu-și astfel apelativul de apostol al neamurilor. De asemenea, Apostolul neamurilor nu se va rezuma doar la propovăduirea în sinagogi, ci va predica și în piețe, spații publice și locuri în care se adună mai multă lume.
Cunoscând foarte bine atât pe iudeii cât și pe păgânii, putând face diferențe fine între mentalitățile și așteptările acestora, Apostolul Pavel le va propovădui Evanghelia ținând cont de specificul fiecărei categorii a auditoriului său, astfel încât Evanghelia lui Hristos să fie asimilată cât mai eficient. Astfel, pentru evrei își va fundamenta scripturistic discursul, pornind de la Vechiul Testament și făcând astfel trecerea spre Mesia și argumentând faptul că Iisus cel mort și înviat este adevăratul Mesia despre care au vorbit proorocii Vechiului Testament. Nu același tip de discurs ar fi fost semnificativ pentru păgâni, tocmai de aceea, în discursurile adresate lor, Apostolul Pavel va porni de la o cunoaștere naturală a lui Dumnezeu prin Creație și apoi va face trecerea spre Hristos care este Calea spre viața cea veșnică.
Un alt aspect general al propovăduirii Sfântului Apostol Pavel este acela al întemeierii de Biserici creștine și organizarea acestora și a comunității creștine pe care a convertit-o la credință, precum și întărirea în credință a acestora.
Un rol important în propovăduirea mesajului Evangheliei îl reprezintă săvârșirea de minuni care au ca scop adesea întărirea în credință a auditoriului și a celor izbăviți.
Nu în ultimul rând, Pavel se dovedește a fi un model de viețuire creștină pentru comunitatea sa și pentru ucenici, nefăcându-se pe el povară fraților de credință, ci câștigându-și singur existența, în ciuda faptului că avea dreptul să trăiască din Evanghelie, ca unul ce o propovăduia.
Principiile misionare pe care le găsim la Sfântul Apostol Pavel în prima sa călătorie misionară, au fost și sunt aplicabile în toate contextele: istorice, politice, geografice, culturale, sociale, etnice etc.
Putem observa că în urma primei călătorii misionare, datorită împrejurărilor diferite la care a trebuit să facă față și a suferințelor pe care le-a îndurat, Pavel renunță la temperamentul său vulcanic, modelându-se după noua învățătură și după chipului blândeții lui Hristos, câștigând o răbdare de neclintit.
Stăruința, sinceritatea în cuvânt și faptă, dezinteresul față de câștigul material, atitudinea de părinte față de cei convertiți, însoțirea propovăduirii de predica faptelor, sunt principiile de care s-a călăuzit Apostolul în activitatea sa misionară.
Cuvântările misionare din prima călătorie constituie o sursă inepuizabilă de inspirație pentru activitatea misionară de azi a Bisericii. Ele demonstrează cum Biserica întâlnește tot timpul realități culturale diferite.
Mesajul Sfântului Apostol Pavel este unul viu și nu se adresează doar contemporanilor săi, ci tuturor creștinilor din toate timpurile și din toate locurile. Doresc să închei aceast subcapitol cu vorbele Sfântului Apostol Pavel, care dă astfel mărturie despre lucrarea sa: „Lupta cea bună am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit".
5.3. Epistolele Pauline
Sfântul Apostol Pavel, prin epistolele sale, vine în ajutorul tuturor creștinilor, povățuindu-i la un mod de viață care are ca finalitate dobândirea Împărăției lui Dumnezeu. Valoarea învățăturilor sale este incontestabilă, iar îndeplinirea acestora este absolut esențială pentru dobândirea vieții veșnice, întrucât urmându-l pe Pavel, prin el Îl vom urma întru totul pe Hristos.
Epistolele Ap. Pavel constituie pentru opera sa misionară „un auxiliar prețios”, fără seamăn și aceasta cu atât mai mult cu cât Sf. Pavel n-a urmărit niciodată să devină scriitor, poate niciodată gândindu-se că scrisul său va rămâne peste veacuri. Din acest punct de vedere, epistolele sale sunt scrieri ocazionale, urzite sub presiunea unor urgente necesități misionare, în împrejurări speciale și pentru clarificarea anumitor nedumeriri din sfera credinței sau a moralei, a disciplinei bisericești, ori a conduitei individuale. Lipsite de orice preocupare stilistică literară, ele sunt scrisori ale momentului, unele de extremă urgență, dar, cu toate acestea, ele au rămas peste veacuri mereu actuale, cu fiecare generație de creștini.
Actualitatea lor se datorează, în primul rând, lucrării Duhului Sfânt care a asistat și coordonat deopotrivă atât lucrarea kerigmatică, cât și pe cea misionară a Apostolului Pavel.
În colecția de cărți sfinte ale Noului Testament sunt socotite canonice 14 Epistole, epistola Epistola către Evrei fiind indirect atribuită Ap. Pavel. Însă numărul real al acestor Epistole îl depășește pe cel din canonul Noului Testament (14 sau 13). Se cunoaște, în acest sens, existența corespondenței Ap. Pavel cu creștinii din Corint și cu cei din Bisericile Ahaiei și că aceasta a constat nu din două epistole, câte s-au păstrat în canon, ci din cel puțin 3 epistole, dacă nu chiar patru. Acest lucru rezultă din I Cor 5,9 unde Ap.Pavel scrie: „V-am scris în epistolă să nu vă amestecați cu desfrânații.” Așadar, Apostolul face amintire în acest verset de existența unei alte epistole, anterioare celei canonice I Corinteni. Epistola la care face referire Ap. Pavel probabil s-a pierdut, pentru că nu găsim nici o referire în I Corinteni (canonică) la un astfel de îndemn al Apostolului. Cronologic, așa-zisa „epistolă pierdută” a fost anterioară celor două păstrate în canon, fapt care rezultă din verbul întrebuințat la trecut în epistolă.
În II. Cor. 2,3-4 Apostolul vorbește de o așa-zisă „scrisoare cu lacrimi” redactată probabil cândva între I. Cor. și II Cor. canonice și care poate fi, după părerea unor specialiști, chiar II.Cor. 10-13 ( canonică).
Nu este la fel neverosimil ca Romani cap. 16 să fie o parte dintr-o altă Epistolă paulină. Este posibil ca și celor din Filippi, Ap. Pavel să le fi scris și alte epistole. Presupunerea pleacă de la textul din Filip. 3,1b în care se spune: „ca să vă scriu aceleași lucruri, mie nu-mi este greu, iar vouă vă este de folos.” Expresia „ca să vă scriu aceleași lucruri” îngăduie clar presupunerea existenței unei corespondențe anterioare cu filipenii. În sprijinul acestei teze stă mărturie chiar un text dintr-o epistolă a lui Policarp adresată filipenilor ( Ep. ad Phil. 3,2) și în care se scrie: „care după ce a plecat de la voi v-a scris epistole, pe care, dacă le citiți cu atenție, veți putea să vă zidiți în credința dată vouă”.
Epistola către Laodiceeni, amintită în Col 4,16, a fost încă o Epistolă specială a Ap. Pavel, care a avut destinația consemnată în text, dar fără să știm dacă ea s-a păstrat, sau nu, în canonul paulin. Teza că Epistola către Efeseni ar fi Epistola către Laodiceeni este destul de controversată în literatura de specialitate.
Așadar, numărul epistolelor pauline, cu excepția celei către Evrei – indirect atribuită apostolului Pavel, este mult mai mare decât cel pe care-l avem în canon. De altfel, Fragmentul Muratori ne informează și de existența unei alte epistole, pretinsă paulină, și anume, cea către Alexandrini, numai că autenticitatea acesteia n-a fost recunoscută de Biserica creștină.
Colecționarea epistolelor pauline canonice a fost, cu siguranță, făcută, spre sfârșitul sec. I d. Hr. Este posibil ca referirea din II Petru 3,15 la „scrisorile iubitului nostru frate Pavel” să fie o aluzie la un fel de „corpus paulin”. Indicația mai veche referitoare al un astfel de corpus o avem de la Marcion, care a compilat la Roma, în jurul anului 144 d. Hr., un Canon în care înșiră 10 Scrisori pauline, în următoarea ordine: Galateni, I-II Corinteni, Romani, I-II Tesaloniceni, Efeseni ( Laodiceeni), Coloseni, Filipeni și Filimon.
Sfântul loan Gură de Aur descrie vorbele Sfântului Apostol: „… Izvorul cel dulce, din care niciodată nu lipsește dulceața. Căci așa este felul vorbelor lui Pavel. Și toți câți își umplu inimile din izvorul acesta vor grăi prin Duhul Sfânt. Și mai dulce decât toată mierea este desfătarea dumnezeieștilor cuvinte"
5.4. Predicarea lui Hristos cel Răstignit și Înviat – structură principală a apostolatului în gândirea paulină
Sfântul Apostol Pavel leagă misiunea de funcția apostolatului. Termenul άπόστολος, folosit în literatura paulină de 34 de ori, desemnează, pe de o parte, mesagerii sau trimișii la misiune ca reprezentanți acreditați ai Bisericilor locale, precum în 2 Cor 8, 23, unde vorbește despre „trimișii Bisericilor” , sau în Filip 2, 25, unde Epafroditus este desemnat trimis (άπόστολος ) al Bisericii din Filippi. Pe de altă parte, termenul άπόστολος se referă la funcția apostolatului, funcție pe care Sfântul Pavel a primit-o de la Hristos. Sfântul Apostol Pavel leagă slujirea sa apostolică de slujirea universală a credincioșilor, privită în termenii apostolicității. Conform epistolelor pauline, misiunea implică următoarele coordonate principale: a) predicarea lui Hristos cel Răstignit și Înviat ca structură principală a apostolatului, b) zidirea Bisericii ca „trup al lui Hristos”, c) varietatea slujirilor în Biserică.
VI. CARACTERUL APOSTOLIC AL PROPOVĂDUIERII EVANGHELIEI ÎN ORA DE RELIGIE
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Propovaduirea Evangheliei In Epoca Apostolica (ID: 167845)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.