Procesul Lui Isus Dimensiunea Juridica Si Spirituala

Capitolul III Dimensiunea spirituală

3.1 O istorie a mântuirii înca din Vechiul Testament……………………………46

3.2 Teologia Crucii…………………………………………………………………………..49

3.3 Mesia și răscumpărarea păcatelor………………………………………………….53

3.4 Mântuirea omului prin Hristos……………………………………………………….57

Concluzii…………………………………………………………………………..61.

Bibliografie……………………………………………………………………….63

INTRODUCERE

Lucrarea de față își propune să arate atât motivele care au stat la baza condamnării lui Isus precum și împlinirea mântuirii promise încă din Vechiul Testament.

Motivul pentru care am ales această temă a fost intriga la gândul că procesul lui Isus, a fost unul nedrept din toate punctele de vedere, de la biciuire, la insulte și loviri așa cum am prezentat și în lucrare, toate aceste aspecte mi-au creionat în minte ideea că procesul lui Isus nu s-a desfășurat legal deoarece nu a respectat nici dreptul roman nici legea iudaică și atunci mi-a venit ideea de a vedea procesul ca o “necesitate” în finalizarea planului de mântuire a lui Dumnezeu care presupunea și acest pas înjositor și dureros prin care să treacă Mântuitorul Isus Hristos.

Lucrarea e împărțită în trei capitole, primul capitol vorbește într-o manieră foarte deschisă despre erorile de procedură, motivele care au dus la condamnare, atât religioase cât și politice, despre interogatoriile în fața Sinedriului și a lui Pilat , despre acuzațiile care I-au fost aduse , actorii care au stat în spatele condamnării la moarte , dar și despre momentele dinaintea arestării. Capitolul doi se vrea o completare și o legătură logică intre capitolul înâi și capitolul trei, el vorbește despre anticiparea figurii lui Isus, despre profeții care au vorbit despre Mesia cel promis, titlurile atribuite lui Isus, precum și descrierea și viziunea Sf. Părinți în ceea ce privește patima și moartea , dar și textele liturgice mai ales cele din perioada pascală care vorbesc despre patimă, moarte și Cruce.

Ultimul capitol privește procesul din punct de vedere spiritual , din prisma necesității acestui act , vizând mai ales planul de mântuire a lui Dumnezeu în care moartea lui Isus era absolut necesară pentru reconcilierea cu umanitatea, era jertfa care plinea promisiunea lui Iahve în ceea ce privește eliberarea de sub robia păcatului și a răului sub care era omenirea datorită păcatului protopărinților noștri.

Aportul pe care îl aduce lucrarea de față este dat de faptul că am abordat atât latura juridică cât și cea spirituală a procesului facând astfel o legătură între un proces nedrept care a încălcat toate procedurile legale cu dimensiunea spirituală acolo unde lucrurile sunt văzute în prisma planului de mântuire și reconciliere cu Dumnezeu, unde se arată oarecum necesitatea acestui gest pentru răscumpărarea umanității decazute . Era nevoie de jertfa lui Isus pentru ca omul să asceadă mai ușor spre divinitate și să fie iarași stabilită legatura ruptă dintre Creator și creatură, cu toate că patima lui Isus Hristos a fost un lucru înfiorător și zguduitor gândindu-ne mai ales la faptul că Fiul lui Dumnezeu s-a lăsat batjocorit, judecat și în cele din urmă omorât cu o moarte înjositoare asemenea criminalilor și tâlharilor , acest aspect trebuie văzut prin prisma planului lui Dumnezeu care atăt de mult a iubit lumea încât Și-a dat Fiul în mâinile oamenilor pentru a fi judecat și osândit.

Lucrarea se concentrează pe întrebarea oarecum evidentă – De ce anume a fost condamnat Isus? Pentru că a hulit? Pentru că a lucrat în timpul sabatului? Sau pentru că era un profet mincinos? Sau pentru că s-a autoproclamat Fiul lui Dumnezeu? La aceste întrebări lucrarea tinde să răspundă în capitolul unu acolo unde se arată atât motivele politice cât și motivele religioase care au stat la baza condamnării lui Isus precum și interogatoriile la care a fost supus fără ca acestea să stabilească de ce anume a fost arestat sau motivul pentru care a fost trimis la moarte pe Cruce. De altfel și teza lucrării se centrează pe acest aspect și anume pe caracterul procesului care s-a desfășurat în condiții improprii și fără să respecte legea romană.

Obiectivele generale ale lucrării au fost să scot la lumină nedreptățiile care s-au făcut pe timpul procesului, devieriile de la lege și sendința dată fără ca Isus să aibă parte de un apărător din oficiu sau ales așa cum cerea legea în vigoare.

Al doilea aspect privește procesul ca importanță pentru umanitate și pentru credincioșii cărora acesta le deschide calea mântuirii iar din perspectivă biblică sunt absolviți de păcate .Putem vorbi de un Isus care devine prototipul condamnatului nevinovat și simbol al unei erorii judiciare deosebit de grave , totodată procesul constituie acel element definitoriu al civilizației occidentale care e bazată pe valori de sorginte iudeo-creștină care reprezintă “ matricea “primordială a justiției modern iar în planul istoriei mântuirii omenirii procesul lui Isus devine calea sau accesul liber spre Dumnezeu și spre regasirea cu El.

Procesul judiciar al lui Isus din Nazaret a reprezentat un aspect major în istoria civilizației umane dar înainte de toate el a fost cel care a constituit un act fondator pentru credința creștină deschizând calea spre minunea învierii și a mântuirii pentru cei care au crezut și cred în El fară acest pas pe care trebuia să-L facă Isus azi nu am fi vorbit de mântuirea umanitații sau despre rascumpărarea omului de sub robia păcatului.

Abrevieri

Cf. –confruntă

Ibidem –același autor/aceeași operă

Idem- același autor

Op.cit- opus citatus

pp-paginile

In- Ioan

Mc-Marcu

Mt- Matei

Lc- Luca

Capitolul I Dimensiunea Juridică

1.1 Contextul istoric

În timpul în care trăia Isus , Iudeea era sub stăpănire romană, sub un regim totalitar. Dictatura militară era sub supravegherea lui Pilat din Pont iar dictatura teocratica sub puterea Sinedriului, condus de Marele Preot Caiafa .Viața evreilor de atunci din Iudeea era reglementată de perceptele religioase ancestrale, și anume legea mozaica era dată de Dumnezeu, dar interpretata rigid si aplicata sever, cei care nu se conformau era considerati razvratiti, infractori periculosi care trebuiau eliminați.

Conform tradiției și relatărilor evangheliștilor Isus s-a născut în timpul lui Irod cel Mare ( Mt. 2, 1, Lc. 2, 1,) dupa moartea acestuia tâmplarul Iosif a început pregătirile pentru întoarcerea în țara natală , dar nu va reveni deoarece se temea de persecuțiile lui Arhelau , se va stabili în satul Nazaret acolo unde locuise odinioara cu Maria.

Dupa 30 de ani , perioada numită ” pregătitoare” Isus își va începe activitatea într-un stat dominat de conflicte politice si religioase. Arheologia nu poate oferi suportul istoric deoarece viața lui Isus nu a lăsat nici o urmă materială palpabilă: palate regale, temple, orașe sau state. Ceea ce putea face arheologia era sa reconstituiască mediul în care a trăit Isus și a scoate la lumină orașele și statele străbatute de Isus , iar în acest scop nu au avut altă calauză decât scrierile Noului Testament.

Tot în sprijinul arheologilor a venit și manuscrisul renumit Papirus Bodmer II care datează din timpul lui Traian , împărat roman care a trăit între 98-117 d.Hr.

Nașterea Domnului pe data de 25 decembrie e susținută și de data în care Jupiter și Saturn s-au întâlnit pentru a treia și ultima oara care vine în susținerea textului lui Matei 2,2.

Jupiter a fost considerată de toate popoarele și în toate timpurile o planetă norocoasă, o planetă regală care îl va alarma pe Irod cel care își vede astfel tronul amenințat și va porunci să se ucidă toți copiii născuți în locul indicat de astrologi.

“ În anul 354 d.Hr , la 25 decembrie apare pentru prima dată în documente ca fiind data la care se va sărbatori Ziua de Craciun, iar această dată va deveni oficială în timpul împăratului Justinian “

Integrarea în viața publică a lui Isus a fost în momentul în care a fost botezat de către Ioan Botezătorul în valea Iordanului, așadar el se afla pe teritoriul lui Irod Antipa , tetrarhul numit de Roma.

Informații cu caracter personal le ofera evangheliștii Luca si Marcu, ei prezintă informații atât despre familie cât și despre stramoșii lui Isus pornind de la David, o cronologie care atestă faptul ca Isus a fost integrat ca și om în poporul evreu din seminția lui David. Diferența este că Matei începe genealogia de la Avram , Isaac și Iacov pentru ca exact din acel punct începe în principiu “ geneologia” istoriei sfinte a lui Israel , ca popor ales al lui Dumnezeu și coboarâ până la Isus .

Luca în schimb își începe genealogia inversat față de Matei din motive teologice și pastorale , la el genealogia începe de la Isus și urcă climatic prin David, Avraam, Noe, Matusalem, Adam și sfărșește chiar la Dumnezeu cu scopul vădit de a arata că Isus este Mesia nu numai al iudeilor ci al tuturor oamenilor .

Elemente de cronologie

Potrivit mărturiei explicite din Mt. 2,1 , un băiat căruia I se va da numele Isus , s-a născut la Betleem, “ în zilele regelui Irod” , este vorba despre Irod cel Mare , tatăl lui Arhelau. Referitor la perioadele în care Ioan Botezatorul și Isus și-au desfașurat activitatea se poate fixa destul de precis în istorie datorită indicațiilor precise date de către Luca el fiind considerat cel mai istoric dintre evangheliști.

Printre autoritațile amintite figurează și un Irod , este vorba de un alt fiu al lui Irod cel Mare, numele sau original fiind Antipas.

Galileea

“Dupa ce evocă misiunea Botezatorului , al patrulea evanghelist menționează plecarea lui Isus către Galileea , pentru o scurtă ședere în cursul căreia își completează grupul de discipoli și participă și la nunta din Cana”.

Populația Galileii era alcatuită în esență din iudei chiar și în orașele în care exista o semnificativă prezență grecească , din punct de vedere istoric , Galileea era reprezentată de teritoriile ocupate de semințiile lui Neftali , Zabulon și probabil Asher ( Ios. 19: 27) , dar niciunul dintre aceste triburi nu au eliminat în întregime populațiile autohtone canaanite.

Lacul Galileii era cumva centrul întregii provincii omonime , în jurul acestui lac erau în vremea lui Isus , noua orașe despre care se spune că nu avea mai puțin de cincisprezece mii de locuitorii.

De remarcat este faptul că în jurul Marii Galileii era și Nazaretul orașul în care a copilarit Isus .

Izvoarele

Avem surse Greco-romane, surse iudaice, creștine și surse extra-canonice în încercarea de al situa pe Isus într-un cadrul istoric axat pe documente și date istorice.

Surse Greco-romane

Isus din punct de vedere a unui istoric roman nu reprezenta un interes , de aceea nu găsim decât date foarte puține despre acest subiect , dupa cum urmează în ordine cronologică.

În Analele istoricului roman Tacitus ( cărțile de la 14 la 16) unde se vorbește despre incedierea Romei de către Nero care arunca însă vina pe creștini , numele se specifică vine de la Christos cel care a fost condamnat de către Pilat.

Celebra Scrisoare a 96-a ( din Cartea a x-a ) a romanului Pliniu cel Tânăr , acesta nu face o referire directa la Cristos ci la “ cultul” venerarii lui Christus.

O altă mărturie o avem de la Lucian din Samosata în lucrarea sa De morte Peregrini, unde îl invoca în două rânduri pe Isus fară a-l numi ca atare. El vorbește despre un om care a fost executat ( tras in teapa) fiindcă introduce un nou cult , autorul repetă această informație ceva mai târziu, prezentându-l pe acel barbat ca fiind un sofist ale cărui precepte erau încă urmate de creștinii din acea vreme.

Surse iudaice

Martorul cel mai credibil și cel mai important este incontestabil Flavius Josephus, în ultima carte a lucrării Antichitati iudaice , el îl menționează pe Isus în contextul execuției lui Iacob ,” episcop” al Ierusalimului în anul 62. Ana cel tânăr , fiul acelui Anna pe care îl cunoaștem din evanghelii “ a convocat Sinedriul la judecata și l-a adus în fața lui pe Iacob, fratele lui Isus , denumit Cristos, împreună cu alți câțiva , acuzăndu-i că încălcase Legea , și i-a condamnat să fie uciși cu pietre”. Nu avem nici un motiv să considerăm că referirea la Cristos ar fi o interpolare , o adaugire creștină la un text primar .

Surse crestine

Documentele creștine se pot destinge două grupuri de surse și anume cele zise canonice incluse în Noul Testament și cele care furnizează numeroase texte ale vechiului creștinism extra-canonice .

Documentația extra-canonică poate fi privită ca un complement , o îmbogațire a bazei de documente, în cele ce urmeaza voi prezenta câteva dintre documente : Agrapha se înțelege acele spuse ale lui Isus care nu au fost transmise prin intermediul evangheliilor ci pe cale orală.

Papirusul Oxyrhynchos care evoca printre altele versiunea sau scena evangelică povestită în Mt 2,15-17. El redă în esentă o relatare , inexistentă în cadrul evangheliilor despre o vizita a lui Isus la Templu.

Evanghelia dupa Toma este considerată cea mai importanta din punct de vedere istoric , sau de cunoaștere a unui Isus istoric, și contribuie la îmbogațirea cunoștiințelor despre procesul de dezvoltare a tradiției. Ea include un număr suficient de logia a căror formă literară nu permite ruperea de tradiția sinoptică.

Sursele canonice sunt cele patru evanghelii ale Noului Testament precum și scrisorile pauline în care se menționează insistent învierea și moartea lui Isus prin crucificare . Dar atât Pavel cât și celelalte scrieri par sa nu ofere urme ale materialelor proprii scrierilor extra-canonice așa de bine valorificate ca în cazul Evangheliei lui Toma.

1.2 Muntele Ghetsimani. Arestarea

“Locul unde a avut loc arestarea, pe care sursele îl indică ar fi fost o grădină situată, potrivit lui Ioan 18, 1 dincolo de Kedron, putea fi tocmai Ghetsimani despre care vorbește Marcu 14, 32 și să concorde cu indicația mai vagă “Muntele Măslinilor “Marcu 14, 26.”

Isus vine în această gradina ca să se roage după ospățul pascal, în noaptea ospățului nu se cuvenea să fie părăsite casă,” dar Isus a încălcat acest obicei îngrijorat probabil de soarta ucenicilor care ar fi putut fi arestați împreună cu El”. Totuși îi ia cu Sine pe Petru și pe fiii lui Zevedeu (Mt. 26,36) cărora se destăinuie într-un mod părintesc și în fața cărora își arata îngrijorarea și tulburarea “întristat este sufletul meu până la moarte” (Mt. 26, 38).

„Toate aceste destăinuiri sunt de natură să ne cutremure și sa ne facă să intuim zbuciumul și tensiunea din acele clipe a lui Isus. “Marcu și Ioan menționează rolul central pe care Iuda l-a avut pe care îl califica drept trădător. Însă în nici una dintre cele două relatări nu converg decât parțial atunci când este vorba despre identitatea acelora care au venit sa il aresteze pe Isus”.

În Matei cap. 26-47 se spune că sunt trimiși se conducătorii și de bătrânii poporului, iar vs. 59 arata intenția cu care l-au arestată “ca să-l poată omorî “. “Este probabil că sinedristi să fi obținut din partea romanilor un mic detașament de soldați conduși de un comandant pe nume Malhus, toți aceștia venira după cum arată Ioan cu “felinare, cu făclii și arme” (Ioan 18, 3)

Trădătorul însoțește grupul, el fiind și cel care sub un sărut perfid îl indică pe învățător (Mt. 14, 44), Domnul însă nu se cutremură de purtarea odioasă și jalnică a ucenicului ci îl întâmpină, potrivit lui Matei cu seninătate: “Prietene, pentru ce ai venit?”, numai în Luca apare apostrofarea făcută de Isus lui Iuda: “Iuda cu sărutare vinzi Fiul Omului? “(Lc. 22,48)

“Ostașii împreună cu cei trimiși de Sinedriu așa cum relatează Matei 26, 50 pun mâna pe Isus și îl prind, vedem că ucenicii încearcă să împiedice arestarea, Petru fiind cel mai impulsiv taie urechea lui Malhus sluga arhiereului (Mt. 26, 52).”. Deși se vede trădat și prins asemenea unui răufăcător, Hristos îl mustra pe Petru pentru fapta necugetată și vindecă urechea slujitorului. Isus îi înfrunta și îi mustra scoțând la iveală fățărnicia acelora care au cutezat să-L aresteze în mijlocul mulțimii, încolțindu-L în miez de noapte, într-un loc întunecat (Mc. 14, 49)

Între timp , îndeplinindu-și misiunea ostașii și conducatorul lor îl prind și îl leagă pe Isus care este părăsit de însoțitorii Săi , o fugă care este scuzată de Ioan care vede această fugă ca o protecție pe care ar fi dorit-o și Isus , iar Luca nu spune nimic despre această fugă a discipolilor.

Am identificat că pe parcursul activitații desfașurate de Isus mai Marii Preoti au încercat să-L prindă pe Isus chiar în mijlocul mulțimii așa cum relatează Ioan 7, 32 “ au trimis gărzi să-L prindă pe Isus”, dar nu se mai specifica cum anume a avut loc arestarea sau dacă au reușit măcar să îl aresteze . Tot în Ioan se arată momentul în care preoții au început complotul cu ură împotriva lui Isus “ din ziua aceea ei au complotat să-L omoare” ( In. 11, 53), iar în versetul anterior spune clar și intenția Sinedriului , Caiafa marele Preot spune că este în folosul lor să moară un singur om pentru mulți oameni ,decât să fie distrus tot poporul ( In. 11, 49).

Potrivit lui Ioan s-au adunat laolaltă mai marii preoțiilor și fariseilor iar îngrijorarea lor comună era : “ Vor veni romanii și ne vor nimici locul” , motivul așadar de a acționa împotriva lui Isus este strict de preocuparea politică în care , din puncte de plecare diferite s-au întălnit aristocrația sacerdotală și fariseii. Cu toate acestea trebuie să fim precauți și să nu spunem că a fost o arestare “ pur politică” , deoarece atunci cele doua dimensiuni – politică și religioasă erau efectiv inseparabile, nu era așadar nici politicul “ pur “ și nici religiosul pur. Însă trebuie specificat și trebuie sa distingem interesul specific pentru putere al dinastiei lui Ana și a lui Caiafa interes care avea sa ducă în fapt la catastrofa din anul 70 , provocând astfel tocmai ceea ce era de competența lor sa evite.

Motivele religioase și politice se întrepătrund și în epilogul condamnării lui Isus, “ El rămâne singur în fața adversarilor săi care sunt în componența societații iudaice și romane și care reprezenta lumea în aspectul ei social si uman”

1.3 Sinedriul

Marele Sinedriu era organul judecător superior al iudeilor din Ierusalim , el fiind constituit din 70 de membri și prezidată întodeauna de un Arhiereu. Drepturile și puterile Marelui Sinedriu variau în timpul epocii romane în funcție de intențiile puterii politice. Sub dominație romană Sinedriul Ierusalimitean și-a pierdut jurisdicția teritorială , pierzând bineînțeles și anumite drepturi , asta și datorită evenimentelor din anul 70 cu distrugerea Ierusalimului de către romani

În vremea lui Isus Sinedriul devenise un organism complex și în care erau reprezentați ambele partide, bineînteles cu anumite avantaje pentru farisei.

Sinderiul pe lângă atribuțiile iudaice mai aveau rolul și de a se ocupa de aspectele practice ale vieții religioase , el trebuia să supravegheze pentru desfășurarea în bune condiții a ceremoniilor și a pelerinajelor.

Sinedriul era format din membrii celor mai înstărite famili și din mulți sacerdoți. Autoritatea Sinedriului variază în funcție de epocă și realitatea istorică , în vremea lui Irod cel Mare Sinedriul era o instituție lipsită de autoritate sau putere , în schimb sub dominație romană ei vor avea un rol important în mediul religios și civil al țării .

În sarciniile lor intrau :

– apărarea politică ( cf. In. 18, 3 “ gărzi puse la dispoziție de marii preoti și de farisei”)

– putere ordinară , juridică, religioasă și civilă . Ei aveau datoria să supravegheze pentru ca doctrina să rămâna pură, mai aveau și datoria de a controla calendarul liturghic.

– putere executivă, pentru care puteau apela la ajutorul cohortelor romane.

Mishnna vorbește de existența unui așa numit “ mic sinedriu” format doar din 23 de membri și care se ocupau de delicte minore , cele grave erau de competența marelui Sinedriu din Ierusalim. ( cf . Mt. 5 22-22).

Sinedriul era așadar tribunalul suprem dar care nu avea dreptul sa condamne la moarte , de aceea Isus condamnat la moarte de autoritatea iudaica trebuia sa fie dus la Pilat , guvernatorul roman cel care avea putere să decidă asupra vieții și a morții .

Sinedriul era format din trei grupuri și anume : – bătrânii , reprezentanți ai aristocrației laice.

– saducheii sau clasa sacerdotală , marii preoți demisionari și membrii a patru familii din care erau aleși de obicei marii preoți.

– cărturarii sau așa ziși doctori ai legi .

1.4 Interogatoriile în fața lui Pilat și a Sinedriului. Acuzațiile. Motivele politice și religioase.

Dupa arestarea de pe muntele Ghetsimani Isus este dus în fața Sinedriului în fața arhiereului Anna , care deși nu își va mai exercita puterea avuta înainte va rămâne ca un personaj demn de considerație.

Conform lui Flavius Josephus , Anna va avea puterea între anii 6 și 15 d. Hr , iar cel al ginerelui său Caiafa între 18 și 35 , perioada în care Pilat era prefectul Iudeii.

Pe timp de noapte Isus este dus în palatul marelui preot , acolo unde Sinedriul era întrunit deja. Avem în față cele două “ procese” împotriva lui Isus , pe de o parte în fața Sinedriului și pe de alta în fața lui Pilat .

“Poate fi considerat verosimil astăzi ca în cazul procesului împotriva lui Isus în fața Sinedriului nu a fost vorba de un adevărat proces, ci de un interogatoriu aprofundat , încheiat cu decizia de al preda pe Isus guvernatorului roman pentru condamnare”

La acest proces în fața Sinedriului s-au prezentat martori care vroiau sa reproducă cele spuse de Isus cu intenția de al acuza , dar versiunile spuse de ei nu concordau de aceea într-un final s-a abandonat acest cap de acuză.

A doua acuză era referitoare la pretenția mesianica a lui Isus care se punea alături de Dumnezeu și care intra în contradicție cu fundamentul credinței lui Israel. Dupa ce și această acuză eșuează , se aduce o alta clară si motivată, în care principalii combatanți erau Isus și marele preot , potrivit lui Marcu , la întrebarea capcană de care depindea soarta lui Isus el a răspuns simplu și clar : “Eu sunt “ , iar evanghelistul Luca surprinde chiar două întrebări , și anume , la solicitarea Sinedriului la întrebarea dacă este Hristosul , Isus răspunde cu o afirmație enigmatică , nici nu neagă dar nu este nici de acord în mod deschis, apoi urmează declarația personală țesută din Ps. 110 și Daniel 7 , și anume :” Voi înșivă ziceți : Eu sunt” , o declarație care mulțumea Sinedriul .

A fost considerată drept o blasfemie iar marele preot “ și-a sfâșiat veșmintele strigând : L-a hulit pe Dumnezeu “ ( Mt. 26, 65) ,sfâșierea veșmintelor nu are loc datorită enervării sau a iritării , ea fiind prescrisă pentru judecătorul în funcție ca semn de intrigare când auzea blasfemie.

Care au fost însă adevăratele motive pentru care Isus a fost condamnat de acest Tribunal , care așa cum am aratat și anterior îi dorea cu orice chip moartea?

Motivele religioase

Vedem ca tensiunile dintre Isus și dușmanii săi sunt întodeauna puternice , mai marii poporului sunt sătui și obosiți de El, deoarece conduit și minunile lui Isus pun în criză validitatea veșnică a Legii și religia lui Israel .

Fariseii și preoții complotează împotriva acestui om care le contesta privilegiile și le denunța pe față ipocrizia.

Principala cauză care duce la condamnarea la moarte vine din partea reprezentațiilor religioși, ei îl acuză de blasfemie pe Isus când acesta spune că toate vin de la Dumnezeu (Mc. 14, 64) și de aici ei se hotârăsc că El trebuie sa moară.

Sinedriul nu vedea “ o problema doctrinală , ci o persoana concretă al cărui comportament constituia o sfidare la adresa autoritaților religioase “. De aceea e necesar ca Hristos să fie scos din mijlocul lor : “ E mai bine să moară un singur om “ ( Ioan 18,14).

Motivele politice

Cu toate că Sinedriul îl condamnă la moarte ei îl trimit la Pilat procurorul roman ( Mc. 15,1), mulți comentatori au spus că l-au dus deoarece ei nu aveau puterea de a condamna la moarte, iar alții au spus că ei doreau să fie considerați ca cei care aplică o justiție corectă , imparțială sau că doreau să arunce răspunderea în tabăra politicului, această falsă moralitate este întrezărită de Pilat ( Mt. 27, 18) , de aceea el e sceptic cu privire la condamnare, recunoscând nevinovația lui Isus dar care în cele din urmă va ceda la presiunea mulțimii ( Mc. 15, 14).

Din punct de vedere politic și social Isus nu are nici un capăt de acuzare sau de condamnare ,chiar și Pilat îl consideră din punct de vedere politic ca nefiind obiectul expulzării.

Cea de a doua faza a procesului este cea desfașurată în fața lui Pilat , în Ioan 18, 34-38 se spune clar ca Pilat după baza de informații pe care o avea, nu exista nimic impotriva lui Isus, nici martori și nici dovezi.

În cadrul interogatoriului apare la un moment dat o întrebare care provoacă agitație , declarația lui Isus la întrebarea lui Pilat dacă este rege iar Isus răspunde : “ Tu zici sunt rege… împărația mea nu este lumească “ ( Ioan 18, 37), această mărturisire a lui Isus îl pune pe Pilat în fața unei situații stranii, acuzatul din fața lui revendică regalitatea și împarăția.

Dacă puterea și mai ales cea militară este caracteristică pentru regalitate și împărație aceste lucruri nu se regăsesc în Isus , așadar acest om Isus nu reprezintă o amenințare pentru ordinea romană și nu putea fi invinuit de tulburarea ordinii publice.

1.5 Pontiu Pilat. Condamnarea la moarte.

Numele lui Pilat a fost descoperit pe o piatră cu ocazia unor săpături efectuate de arheologi italieni în 1961 în Cezareea . Piatra măsoara circa optzeci de centimetri înălțime , șaizeci de centimetri lătime , pe ea se poate citi cu ușurință inscripția S TIBERIEVM ( Tiberiu) MTIVS PILATVS ( Pontiu Pilat) ECTVS IUDAE ( prefect al Iudeii). Piatră are menirea de a arata modul în care Pilat încerca să-l cinstească pe împăratul Tiberiu ridicăndu-I statuie și dedicându-I un monument.

Pilat avea datoria și obligația de a menține ordinea în regiunea Iudeii dar nu se bucura de o libertate de acțiune totală, așa cum precizează Flavius Josephus în Antichitați iudaice Pilat a ocupat postul de procuror între anii 26 și 36 d.Hr , poziție prin care era legat de împărat și de voința acestuia.

Dacă Evangheliile i-au înfrumusețat mult portretul cu scopul de a micșora răspunderea autoritații imperiale pentru moartea lui Isus, acest portret însa nu avea nimic comun cu omul crud care era Pilat în realitate, se știe că Pilat era un om șiret și foarte viclean ,temut dușman și foarte bun strateg, un politician fricos si bănuitor care înabușea imediat orice tentativă de revoltă cu o oarecare cruzime.

În timpul guvernării lui Iudeea a cunoscut o amploare a corupției , a violenței , jafuri , asuprire , execuții fără judecată și o nelimitată cruzime din partea acestui procuror atragând o dezlanțuită ură a evreiilor , Pilat știa că acuzatul pe care îl aduse era tocmai o victimă a acestei uri, motiv pentru care el avea dreptul să le refuze cererea și să-L achite pe cel învinuit .

Pretoriul acolo unde îl aduse pe Isus era resedința provizorie a lui Pilat , era înconjurată de ziduri groase , erau vaste galerii , încăperi destinate odihnei precum și săli de recepție probabil acolo unde a fost primit și Isus, iar mobilierul era de mare valoare. Vineri dimineața Pilat primește înștiințare că rebelul care a fost prins în ajun este adus la palat pentru al judeca, alături de El arhiereii precum și o gloată care le susținea petiția, dat fiindcă erau pregatiriile de Paște preoții acuzatorii nu puteau să pună piciorul în pretoriul pâgăn așa că tratează cu guvernatorul roman în fața edificiului. Pilat contrariat le cere să-I spună ce învinuire Îi aduc lui Isus , el procedeaza ca și cum Sinedriul nu ar fi stabilit deja moartea lui Isus și își începe procedura pornind de la zero . Aceștia îl prezintă drept un răufăcător vrednic de moarte : “ Dacă Acesta n-ar fi răufăcător , nu ți L-am fi adus ție” ( Ioan 18, 30), răspuns oarecum de o pura tautologie și un artificiu retoric din partea acestor preoți, dar oare însemna că al da pe măna autoritații romane era de ajuns pentru al transforma într-un criminal? Pilat cunoscăndu-le fațărnicia și lipsa scrupulozitați a înțeles repede că acel nazaritean era în ochii lor un propovaduitor de teorii false și dat lui spre judecată pentru ca Sinedriul să nu își asume responsabilitatea pentru moartea acestuia. Replica este una dintre cele mai tulburatoare : “ Luați-L voi și judecați-L dupa legea voastră” ( In. 18,31) asta însemna că acea crimă care I se reproșa nu contravenea nici dreptului comun și nici ordinii publice, precum și “ pasarea “ responsabilitații Sinedriului. Ana si Caiafa erau pregatiți pentru o asemenea întorsatură a evenimentelor și încearcă să-I explice guvernatorului că Isus impiedică poporul să plătească dăriile Cezarului și pretinde că El este Hristos , regele .

La această acuză Pilat devine dintr-o dată atent, faptul că arhiereii erau îngrijorați de prestigiul guvernului roman nu era de mirare , el știa că interesele ierarhilor coincideau cu cele ale Romei, așadar se aștepta la un proces greu și important , și nu îi rămănea decât să-L interogeze pe cel inculpat și arestat. Interogatoriul la care îl suspune Pilat pe Isus nu este unul foarte coerent , totuși cele patru Evanghelii sunt de accord asupra întrebarii inițiale pe care Pilat i-o adresează lui Isus și anume, :” Tu ești regele iudeilor?” , a răspunde la această întrebare însemna că Isus să-și recunoască mesianitatea , și să adauge un nou cap de acuzare împotriva Lui. Răspunsul afirmativ al lui Isus ar fi trebuit în mod logic să fie suficient pentru ca Pilat să-L condamne , dar lucrurile nu au stat așa , se pare că de fiecare dată Pilat iși propune să-L elibereze pe Isus chiar dacă afirmația lui Isus că El este Mesia era suficientă pentru o condamnare ca blasfemiator.

Legea în vigoare prevedea că orice sentința de condamnare la moarte saăfie confirmată de guvernatorul roman, el fiind organul care putea îngădui aplicarea pedepsei cu moartea în baza dreptului pe care îl avea numit ius gladii , tocmai pe acest lucru mizau și arhiereii atunci cănd l-au adus pe Isus în fața lui Pilat. Totuși această “ mărturisire” a lui Isus aduce ceva și pozitiv, acuzatul din fața lui Pilat revendică regalitatea și împărația ( basileia) , așadar dacă puterea și mai precis cea militară este caracteristică pentru regalitate și împărație nimic din toate acestea nu se regăsesc la Isus . Așadar când Pilat îl declara nevinovat în fața celor strânși în fața reședinței se instaurează o stare de rumoare și uimire, deoarece ei se așteptau la o altă sentință, favorabilă lor și planurilor lor, dar totuși arhiereii nu sunt dispuși să renunțe la cerințele lor , așa că aduc noi învinuiri și noi probe de culpabilitate ajutați de glota aduși tot de ei.

Dupa interogatoriu Pilat este tot mai convins de ceea ce în principiu știa deja dinainte, acest inculpat nu era nici pe departe un agitator politic sau un blasfemiator , iar mesajul și comportamentul său nu constituia un pericol pentru stâpănirea romană, totuși Pilat simte o oarecare teama superstițioasa în fața acestei figuri stranii, și evident acuzatorii tocmai pe aceasta mizau , opuneau acum o frică contra alteia , frica superstițioasă de o posibilă prezență divină și frica de a nu mai fi pe placul împăratului și de ași pierde funcția , așadar în decizia finală cântarește mult și această frică.

Presat de insistențele arhiereilor și de teama că iși va pierde statutul de guvernator Pilat decide sa îl de- a pe Isus pe mâinile acestora nu înainte de a încerca prin câteva trucuri de al scăpa din mâinele lor. Totuși faptul că Isus a răspuns afirmativ la întrebarea dacă este sau nu împărat cântărește greu la sentință , oricine se face pe sine împărat era pedepsit prin Lex Iuliana adică prin moarte. În încercarea lui Pilat de al salva pe Isus , îl trimite la Irod din cauză că Isus era originar din Galileia iar Irod era tetrarhul Galileii, totuși Pilat știa foarte bine că Irod nu putea să se pronunțe într-o sentința la Ierusalim , spera poate că prin intermediul acestuia care cunoștea obiceiurile și tradițiile iudaice să îi convingă pe preoți să renunțe la sentința cu moartea.

Irod însă avid după ași satisface curiozitatea îl vede pe Isus mai mult ca pe un taumaturg, iar gestul lui Pilat de al trimite la el îl emoționează cu atăt mai mult cu căt pănă atunci se aflase în dușmanie cu Pilat ( Lc. 23, 12)

Avăndu-L pe Isus în față Irod profită și încearcă să afle mai multe despre acest om care a starnit revolta arhiereilor si intignarea acestora , insa eforturile tetrarhului se bat de tacerea lui Isus care refuză să-i răspundă la întrebări, fapt ce îl intrigă pe acesta , deoarece vedem că înaintea Sinedriului si chiar a lui Pilat Isus îsi apara demnitatea și le răspunde acestora la întrebari, în fața acestuia tace stiind cat de murdar este din punct de vedere moral , el fiind si cel care il condamnase pe Ioan Botezatorul la moarte.

Atunci ucigașul Botezatorului își dă în vileag adevarata fire răzbunandu-se pe Acela care nu-i dăduse nici o atenție , el împreună cu ostașii săi încep să-L batjocorească si dă poruncă să Îl îmbrace într-o haină strălucitoare ca semn derizoriu al demnitații Sale împărătești, Evangheliști Marcu și Matei cei care omit trecerea lui Isus pe la Irod, spund doar ca Domnul a fost îmbracat de catre ostași cu o hlamidă roșie la Matei, purpurie la Marcu. Disprețul cu care e tratat este o formă perfidă prin care un om îl face să sufere pe un alt om mai dureroasă decât lovitura corporală, cu toate acestea Irod nu emite o sentintă , nici nu avea dreptul să o facă , si îl trimite din nou la Pilat , acest gest echivaland teoretic cu o absolvire de orice crimă.

Întors la Pilat acesta îl declară nevinovat dar la insistentele mulțimii aduse de arhierei se lasă înduplecat si crede ca prin tortura lui Isus le va satisface cruzimea si îi va face in cele din urmă să renunțe la pedeapsa capitală, supunăndu-l pe Isus la un adevarat calvar, este biciuit , batjocorit, încoronat cu o cunună de spini, disprețuit de soldați si de cei prezenți.

După acest supliciu, Pilat încearca un subterfugiu și recurge la procedeul amnistiei , obicei utilizat de romani, sperănd că adepții lui Isus îi vor cere eliberarea, in acest procedeu era nevoie ca un alt acuzat să fie executat în locul lui, desemnat de mulțime, de aceea Pilat intrebă mulțimea adunată în fața pretoriului : „ Pe cine voiți să vi-l eliberez, pe Baraba sau pe Isus , care se zice Hristosul?” ( Matei 27,7), iar răspunsul mulțimii influențate de arhierei si bătrâni cer în una limitate moartea prin răstignire

Cu toate că chipul desfigurat stărnește milă și compasiune în sufletul lui Pilat mulțimea rămăne indiferență și cere cu vehemență uciderea lui Isus , atunci Pilat se spală pe mâini înaintea lor , demonstrând prin asta că el este nevinovat de moartea acestui nevinovat, spălarea pe mâini era semn de lepădare a unei răspunderi , era un obicei evreiesc adoptat mai apoi de greci și romani . Pilat îl folosește dintr-o teamă superstițioasă , iar în timp ce se spala el spune : „ Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia “ ( Mt. 27, 24) la care tot poporul își asumă săngele lui Isus asupra lor. Pilat deși e convins că Isus nu are nici o vină Îl trimite la moarte pentru a nu-și crea complicatii la Roma, totuși pe inscripția de pe cruce Pilar scrie despre regalitatea lui Isus motiv de revolt în rândul arhiereilor care îi cer să nu scrie acea inscripție dar răspunsul lui Pilat e tranșant : “ Ce am scris ,am scris”, așadar Pilat arată incă odată că motivul condamnarii a fost blasfemia și a fost condamnat de către iudeii.

Trebuie precizat că există șapte capete de scuze pe care guvernatorul roman le aduce în fata acuzatorilor iudei, un mod de a pleda in fata lor cauza lui Isus . El le argumentează în felul următor :

– inadmisibilitate din punct de vedere al dreptului roman : “ Judecați-L voi după legea voastră”

-imposibilitatea de a-l acuza : “ Eu nu găsesc în El nici o vină”

– amnistierea : “ Dar este la voi obiceiul ca la Paști să vă eliberez pe unul “

– descalificarea sancțiunii, deci a pedepsei : Isus este biciuit, pentru a-l face să scape de răstignire .

– transferul de jurisdicție : „ Luați-L voi și răstigniți-L căci eu nu găsesc nici o vină”

– incompetența teritorială : “ De unde ești Tu? “

– grațierea : “ Pilat căuta să-L elibereze “

Cu toate acestea în momentul în care nu mai are argument Pilat se vede nevoit să cedeze în fața adeversarilor și să-L predea pe Isus în mâinile lor. Însă trebuie precizat că Isus chiar dacă a fost condamnat pentru blasfemie și ar fi trebuit ucis cu pietre a fost răstignit de către romani, și că Isus a fost executat în calitate de „ Rege al iudeilor”

1.6 Erori de procedură

Procesul lui Isus nu a respectat nici un procedeu legal, nici dreptul roman nici legea iudaică, practic avem în fată un process a cărui sentință poate fi contestată și mai ales cu motive bine întemeiate precum cele pe care le voi expune în cele ce urmează.

Paradoxal Isus a fost arestat noaptea de o mulțime de oameni înarmați , trimiși de saduchei si arherei în gradina Ghetsimani , lucru care contravine cu legea ebraică care prevedea ca toate acțiunile să se desfașoare pe timpul zilei. În plus la arestare trebuia să existe un mandat legal fapt ce a fost trecut cu vederea în cazul lui Isus și care arată că la mijloc sunt caracteristicile unei conspirații politice.

Un al doile argument, convocarea Sinedriului noaptea contravenea legislației timpului , iar ceea ce în termenii de azi numim “ cercetare prealabilă” s-a desfașurat acasă la Ana și nu a avut un caracter oficial tocmai din dorința acestuia de a nu se implica sau angaja în vreun fel în judecată. Iar convocarea celui de de-al doilea Sinedriu a constituit o nouă încălcare a Torei deoarece se știa că era nevoie de un anumit interval de timp între prima și a doua audiere a celui acuzat . Judecata a avut loc tot noaptea deși legea ebraică dispune ca acuzatul de fapte susceptibile cu pedeapsa cu moartea să fie judecat ziua și mai ales în public.

Supliciile, lovirea , biciuirea

În nici un caz Sinedriul nu sau alții nu aveau voie să lovească un acuzat potrivit Torei si tot aceasta specifică ca nu se putea condamna decât dacă aveau un fundament probatoriu , adică martori, iar în cazul lui Isus afirmațiile martorilor nu concordau , deci nu puteau fi luate ca argumente sau ca capete de acuză contra lui Isus. Mai mult Talmudul prevedea că acuzatul avea dreptul la un apărător , din oficiu dacă nu își permitea, sau ales, dar Isus din păcate nu a beneficiat de acest lucru, de acestă dispoziție legală.

Spălarea mâinilor și dreptul roman.

Regele Irod Antipa ( n. 4 î.Hr- d.39 d. Hr) tetrahul unei părți din fostul regat nu și-a asumat responsabilitatea judecării lui Isus și la retrimis la Pilat. Baza sistemului judiciar îl exonera pe Hristos de orice răspundere de natură penală, așa că deși Pilat nu găsește nici o vină lui Isus la insistențele mulțimii decide să-L răstignească nu înainte de a se spăla pe mâini înaintea lor .

În orice caz, crucificarea o pedeapsă eminamente romană era aplicată numai celor găsiți vinovați de furt , or pedeapsa lui Isus pentru blasfemie era uciderea cu pietre.

Așadar procesul nu a respectat nici o procedură legală, nici legea romană nici pe cea iudaică, iar în mod normal o procedură legală trebuia urmată de o sentință , dar nici un evanghelist nu menționează acest lucru, este plauzibil ca singurul motiv oficial al condamnarii să fi fost „ crima de lezmaiestate față de poporul roman” , motiv care nu pare chiar așa plauzibil.

Capitolul II Prefigurarea lui Isus in Biblie

2.1 Mesia si Vechiul Testament. Profeții și Emanuel

Isus a fost mereu prezent în Biblie încă din Vechiul Testament acolo unde era prefigurat ca fiind un eliberator , un războinic de talia lui David.

Isus era așadar perceput mai mult ca fiind un luptator de temut care va învinge dușmanii poporului Israel, Totul vine de la faptul că Dumnezeu nu își abandonase poporul, acel popor căruia i-a făcut anumite promisiuni pe parcursul istoriei sale zbuciumate , de acolo reise și speranța într-un Mesia care poartă numele de așteptare mesianică.

Voi prezenta texte din Vechiul Testament care vor demonstra existența acestei speranțe. Primul text este cel din Geneză 3, 15 : „ Dușmănie voi pune între tine și femeie, între urmașii tăi și urmașii ei. Ea îți va zdrobi capul, iar tu îi vei lovi călcâiul” .

Așadar în primele capitole ale cărții Genezei se creează premisele dezvoltării religioase ulterioare în conștiința poporului evreu. Biblia relatează cum după greșala protoparinților din paradis se ivesc trei oracole divine bine delimitate care lovesc pe protagoniștii dramei în activitatea lor esențială. Așadar primul oracol se referă la dușmania declarată dintre om și șarpe , al doilea la faptul ca femeia este prezentată ca soție și mamă , iar ultimul la bărbat și la menirea sa ca agricultor .

Aceste ultime blesteme, atât cel adresat femeii cât și cel adrest bărbatului trebuie considerate ca fiind o reflecție a Bibliei în termeni violenți asupra situației umane în partea a doua a versetului se face referire la ceea ce Biblia denumește descendență sau urmași , această luptă depașește cu mult cadrul raportului existent între femeie și șarpe transferăndu-se la urmașii lor.

De ce Geneză 3, 15 este considerat un text de natură mesianică? Răspunsul este multiplu , mai întâi deoarece avem de-a face cu un argument de natură generală, și anume , conform principiului ebraic al personalitații corporative există întodeauna între individ și invers, un raport dialectic și existențial. Pe scurt, aplicarea acestui principiu la textele în studiu se realizează între termenul colectiv descedență și adjectivul posesiv la persoana a III-a singular a ei, adică descendența ei ca fiind opusă descendenței șarpelui.

Un alt argument este cel de natură textuală. Textul ebraic folosește aici un termen cu sens general, descendențî dar traducerea greacă a Septuagintei reia respectivul termen care este de genul neutru , așadar traducătorul grec al Septuagintei imprimă un sens termenului ca descendent al femeii, atribuind victoria asupra șarpelui nu urmașului femeii în general ci unuia dintre fii acestei femei.

Exegeza catolică a luat în considerare această interpretare mesianică însă a scos cu precadere în evidență aspectul mariologic al respectivului text.

Sfinții Părinți consideră acest verset ca fiind o protoevanghelie deoarece este ca un anunț biblic îmbucurător raportat la prima femeie în care păcatul și moartea , adică Diavolul ,sunt răpuși prin intervenția lui Mesia adică a lui Isus Cristos .

Apoi urmează desigur făgăduința făcută patriarhilor care vor fi înglobate mai tărziu în legământ , acest termen apare în contexte mesianice cum ar fi : Geneză 12, 3; Ps 72, 17; Zah. 8, 13 dobâdind sensul plenar la apostolul Pavel prin explicitarea unei adevarate teologii a făgaduinței făcute lui Avram ( Rom. 4 1-23). Vorbeam de legâmănt sau alianța ea a fost necesară deoarece a contribuit la cimentarea noțiunii de mesianism în Biblie și anume prin alegerea evreilor ca popor a lui Dumnezeu , Iahve se angajează cu toate forțele Sale ( cf. Ex. 14, 1-31) în realizarea planului Său eliberator și folosește în acest scop oameni capabili, Biblia îi menționează rând pe rând , începănd cu Moise, Aaron, Iosue, Samson, Samuel, Saul, David , Solomon .

Eliberați fiind de către Iahve și sub conducerea pricepută a lui Moise poporul evreu străbate un drum anevoios prin deșert care-i duce în cele din urmă la marele eveniment al legămăntului de pe Sinai.

Trebuie precizat că în Vechiul Testament nu există o teologie fixată despre Mesia ci mai degrabă de o găndire religioasă aflată în evoluție . Distingem două mari etape :

Mesianismul regal

Se referă la regele momentului făcând aluzie la ceremonia prin care era făcut rege, și anume prin ungerea cu undelemn (cf. 2 Sam 5, 3). Totuși această ungere nu este una simplă ci implică sau releva relația intimă pe care o avea regele cu Iahve și mai ales careacterul sacru al misiunii și al persoanei lui.

Mesianismul tărziu

În epoca iudaismului tărziu se poate observa că atunci cuvăntul Mesia devine un titlu și un nume cu care era desemnată o persoană așteptată care avea funcție salvatoare. Deși nu era o teologie perfect definită a figurii lui Mesia totuși Biserica folosește V.T pentru a înțelege misiunea mântuitoare a lui Cristos și pentru a focaliza cea mai pură dintre așteptările mesianice.

În perioada Vechiului Testament au existat multe profeții care făceau referire la viața celui ce avea să se nască din Fecioară și modul în care s-au împlinit în Noul Testament, voi prezenta cele mai reprezentative profeții.

Profeții și Emanuel

Samânța femeii care va zdrobi capul șarpelui

Profeția [ Geneză 3:15] „ Dușmanie voi pune între tine și ăntre femeie , între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul iar tu îi vei înțepa călcâiul.”

Împlinirea [ Galateni 4:4] : “Iar cănd a venit plinirea vremii , Dumnezeu a trimis pe Fiul Său , născut din femeie , născut sub lege”

[ Evrei 2:14] : „ Deci , de vreme ce pruncii s-au făcut părtași sângelui ți trupului , în același fel și El S-a împărtașit de acestea , ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpanirea morții , adică pe Diavol”

[Coloseni 1: 13] : “ El ne-a scos de sub puterea întunericului și ne-a strămutat în împarația Fiului iubirii Sale”

Urmașul lui Avraam , sămânța în care toate neamurile vor fi binecuvăntate.

Profeția [ Geneza 12: 3 ] : “ Binecuvănta-voi pe cei ce te vor binecuvânta , iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema . Și se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului”

Împlinirea [ Matei 1: 1] : “ Cartea nemului lui Isus Hristos , fiul lui David , fiul lui Avraam”

[ Evrei 2: 16] : „ Căci într-adevăr , nu a luat firea îngerilor , ci sămânța lui Avraam a luat „

Urmașul lui Isaac

Profeția [Facerea 17:19] Iar Dumnezeu a răspuns lui Avraam: “Adevărat, însăși Sarra, femeia ta, îți va naște un fiu și-i vei pune numele Isaac și Eu voi încheia cu el legământul Meu, legământ veșnic: să-i fiu Dumnezeu lui și urmașilor lui … .

Împlinirea : “[Luca 3:34] Fiul lui Iacov, fiul lui Isaac, fiul lui Avraam, fiul lui Tara, fiul lui Nahor..”

4.Urmașul lui Iacov

Profeția : “ [ Numeri 24: 17] :” Îl văd , dar acum încă nu este; îl privesc , dar nu de aproape; o stea răsare din Iacov ; un toiag se ridica din Israel și va lovi pe căpeteniile Moabului și pe toți fii lui Set îi va zdrobi “

[ Numeri 24 : 19] : “ Din Iacov se va scula Cel ce va stăpâni cu putere și va pierde pe cei ce vor rămane în cetate”

Împlinirea : “ [ Matei ] :” Avraam a născut pe Isaac ; Isaac a născut pe Iacov ; Iacov a născut pe Iuda și pe frații lui…”

Vine din tribul lui Iuda

Profeția [ Geneza 49: 10]: “ Nu va lipsi sceptru din Iuda , nici toiag de cârmuitor din coapsele sale, până ce va veni împaciuitorul , Căruia se vor supune popoarele”

Împlinirea : “ [ Luca 3: 33] : “Fiul Aminadav , fiul lui Admin , fiul lui Esrom, fiul lui Fares , fiul lui Iuda”

Urmaș pe tronul lui David

Profeția [ Isaia 9: 6] : “ Și mare va fi stâpanirea Lui și pacea Lui nu va avea hotar. Va împărați pe tronul și peste împărăția lui David , ca s-o întărească ți s-o întemeieze prin judecată și prin dreptate , de acum și pănă –n veac. Râvna Domnului Savaot va face aceasta”

Împlinirea [ Luca 1: 32] : “ Acesta va fi mare și Fiul Celui Preaînalt se va chema și Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David , părintele său”

Uns și veșnic

Profeția [ Daniel 9: 25] :” Să știi și să înțelegi că de la ieșirea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului și până la Cel –Uns –Cel Vestit – sunt șapte săptămâni și șaizeci și două de săptâmani și din nou vor fi zidite piețele și zidul din afară , în vremuri de strântorare”

[ Psalmi 44: 10] “ Smirna și aloea îmbălsămează veșmintele Tale”

[ Psalmi 101: 28] “ Dar Tu același ești și anii Tăi nu se vor împuțina”

Împlinirea [ Luca 1:33] “ Și va împărăți peste casa lui Iacov în veci și împărăția Lui nu va avea sfârșit”

[Evrei 1: 12] “ Și ca pe un veșmânt le vei strânge, și ca o haină vor fi schimbate. Dar Tu același ești și anii Tăi nu se vor sfârși”

Născut în Betleem

Profeția [ Miheia 5 : 1] “ Și tu Betleeme Efrata deși mic între miile lui Iuda , din tine va ieși stăpânitor peste Israel , iar obârșia Lui este dintru început , din zilele veșniciei”

Împlinirea [ Luca 2:4] „ Și s-a suit și Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret , în Iudeea , în cetatea lui David care se numește Betleem , pentru că el era din casa și neamul lui David „

Născut din Fecioară

Profetia [ Isaia 7:14]” Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn : Iată Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel”

Împlinirea [ Luca 1:26] “ Iar în a șasea lună a fost trimis îngerul Gavril de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al căreia nume era Nazaret”

[ Luca 1: 27] “ Către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif din casa lui David, iar numele fecioarei era Maria”

Uciderea pruncilor

Profeția [ Ieremia 3:15] „ Așa zice Domnul , glas se aude în Rama , bocet și plângere amară.Rahila își plânge copii și nu vrea să se mângâie de copii săi , pentru că nu mai sunt|”

Împlinirea [ Matei 2:17] „ Atunci s-a împlinit ceea ce spuse prin Ieremia prorocul: Glas în Rama s-a auzit , plângere și tănguire multă, Rahela își plânge copiii și nu voiește să fie măngâiată pentru că nu mai sunt”

Fuga în Egipt

Profeția [ Osea 11:1] “ Cănd Israel era tănar Eu îl izbeam , și din Egipt am chemat pe Fiul Meu”

Împlinirea [ Matei 2: 13] “ După plecarea magilor , iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif zicând : Scoală-te ia Pruncul și pe mama Lui și fugi în Egipt și stai acolo până ce-ți voi spune , fiindcă Irod are să caute Pruncul să-L ucidă”

[Matei 2: 14] “ Și sculându-se , a luat , noapte, Pruncul și pe mama Lui și a plecat în Egipt”

Are un Înaintemergător

Profeția [ Maleahi 3:1] “ Iată , Eu trimit pe îngerul Meu și va găti calea înaintea feșei Mele și va veni îndată în templu Său Domnul pe Care ăl căutați și îngerul legământului pe care voi Îl doriți. Iată vine”

Împlinirea [ Luca 7: 24] “ Iar , după ce trimișii lui Ioan au plecat , El a început să vorbească mulțimilor despre Ioan : Ce ați ieșit să priviți, în pustie?”

[ Luca 7 27] “ Acesta este cel despre care s-a scris : “ Iată trimit înaintea feței Tale pe îngerul Meu care va găti calea Ta , înaintea Ta”

Precedat de Ilie

Profetia [ Maleahi 3:23] “ Iată că Eu vă trimit pe Ilie proorocul, înaintea de a veni ziua Domnului cea mare și înfricoșătoare…”

Împlinirea [ Matei 11:13] “ Toți prooroci și Legea au proorocit până la Ioan „

[ Matei 11: 14] “ Și dacă voiți să înțelegeți , el este Ilie, cel ce va să vină”

Numit Fiul lui Dumnezeu

Profeția [ Isaia 9: 5] “ Căci Prunc s-a născut nouă, a Cărui stăpanire e pe umărul Lui și se cheamă numele Lui : Înger de mare sfat, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie “

[ Psalmi 2: 7] “ Domnul a zis către mine “ Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut”

Împlinirea [ Matei 3: 17] „ Și iată glas din ceruri zicănd : Acesta este Fiul cel iubit întru care am binevoit „

15 . Râvna pentru Casa lui Dumnezeu

Profeția [ Psalmi 68: 11] “ Ca râvna casei Tale m-a măncat și ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au căzut asupra mea „

Împlinirea [ Ioan 2:14] „ Și a găsit șezănd în templu pe cei ce vindeau boi și oi și porumbei și pe schimbători de bani „

[ Ioan 2:17] “ Și și-au adus aminte ucenicii Lui că este scris: Râvna casei Tale mă mistuie „

16.Vorbește în pilde

Profeția [ Psalmi 77: 2] “ Deschide-voi în pilde gura mea, spune-voi cele ce au fost dintru început”

[ Isaia 6: 9] “ Și El a zis : Du-te și spune poporului acestuia, cu auzul veți auzi și nu veți înțelege și, uitându-vă, vă veți uita dar nu veți vedea „

Împlinirea [ Matei 13: 13] „ De aceea le vorbesc în pilde , ca vazând nu văd, și auzind, nu aud , nici nu înțeleg”

[ Matei 13 : 14] „ Și se împlinește cu ei proorocia lui Isaia , care zice : Cu urechile veți auzi , dar nu veți înțelege , și cu ochii vă veți uita , dar nu veți vedea”

17. Respins de ai Săi

Profeția [ Isaia 53: 3] „ Disprețuit era și cel din urmă dintre oameni ; om al durerilor și cunoscător al suferințelor , unul înaintea căruia să-ți acoperi fața, disprețuit și nebăgat în seamă”

Împlinirea [ Ioan 1:11] „ Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit”

[ Luca 28:18] “ Dar ei cu toții, au strigat , zicănd : Ia-L pe Acesta și eliberează-ne pe Baraba”

18.Va fi Profetul

Profeția [ Deuteronomul 18 : 15] „ Prooroc din mijlocul tău și din frații tăi , ca și mine , îți va ridica Domnul Dumnezeul Tău , pe Acela să-L ascultați”

Împlinirea [ Ioan 6:14] „ Iar oamenii văzând minunea pe care a făcut-o , ziceau : Acesta este într-adevăr Proorocul , Care vas ă vină în lume”

[ Ioan 7: 40] “ Deci mulțimea auzind cuvintele acestea , ziceau : Cu adevărat , Acesta este Proorocul”

19. Preot după rânduiala lui Melchisedec

Profeția [ Psalmi 109:4] „ Juratu-S-a Domnul și nu-i va părea rău : Tu ești preot după rânduiala lui Melchisedec”

Împlinirea [ Evrei 5:6]” În alt loc se zice : Tu ești preot în veac după rânduiala lui Melchisedec”

[ Evrei 5:10] “ Iar de Dumnezeu a fost numit , Arhiereu după rânduiala lui Melchisedec”

2.2 Viziunile depre Isus în Noul Testament

Dacă în Vechiul Testament Isus era făgaduința , semnul că Dumnezeu dorește să își îndeplinească promisiunea de a trimite un eliberator , Noul Testament e împlinirea, finalizarea prin patimire, răstignire și în cele din urmă prin moartea jertfelnică.

Așa cum am prezentat și anterior , Vechiul Testament era într-o continuă așteptare, o așteptare mesianică , o așteptare eliberatoare așa cum profețise Isaia , Daniel și mulți alții , profeții care readuceau speranța și încrederea în Dumnezeu Tatăl.

Tema venirii lui Mesia își primește locul bine meritat mai ales prin universalismul său, și oricât de surprinzător ar fi acest lucru poate fi considerat o apropiere timidă de acel act unic și anume întruparea lui Isus, adică a devenirii lui Dumnezeu om tocmai pentru a elibera, salva și mântui, misiune pe care o primise de la Tatăl.

Isus nu a ascuns niciodată în cadrul activitații Sale pământești ca El nu este Mesia, din contră , spunea mereu că Mesia cel așteptat este El, iar Noul Testament dă fără ezitare mărturie despre El și anume că în persoana lui Isus din Nazaret s-au realizat vechile speranțe mesianice și că visul secular al omenirii s-a împlinit în persoana lui Isus .

Isus înainte de misiunea publică pe care o avea de făcut , se retrage în deșert pentru ca mai apoi să fie ispitit, această spitire evangheliștii o prezintă pe fondul unui mesianism fertile , apelând la diverse texte veterotestamentare pentru a oferi acel plus de continuitate.

Deșertul ,Templu și muntele înalt reprezintă acele etape de care Israel și-a legat speranțele mesianice și mai ales așteptarile eshatologico-apocaliptice. Muntele înalt poate fi considerat, în contextual de față o replică a muntelui Nebo aflat pe celălalt mal al Iordanului de unde și Moise privi-se odinioară Țara Sfântă, iar într-o altă ordine de idei , deșertul , templu și muntele înalt devin dintr-un loc al ispitirii și al întălnirii cu Satana într-un loc privelegiat al revelației divine.

Voi prezenta în cele ce urmează modurile în care era perceput Isus în Noul Testament

Afirmația Isus este Mesia cele așteptat, Fiul lui Dumnezeu

În numeroase ocazii Isus a afirmat cu siguranță că este egal cu Dumnezeu și că este Mesia cel așteptat încă din Vechiul Testament , afirmănd acest lucru în fața fariseilor constituie dovada cea mai clară a autoritații lui Isus și faptul că își asumă titlul de Mesia cel așteptat.

Isus declară în mod solemn că are o putere care o posedă numai Dumnezeu și anume aceea de a învia, posibilă datorită faptului că El este Fiul lui Dumnezeu( Marcu 2, 10-11).

Isus a afirmat în numeroase rânduri ca El a împlinit prezicerile mesianice din Vechiul Testament, prin acestea El a revendicat și dumnezeirea atribuită lui Mesia, vedem acest lucru în momentul în care Isus este înaintea mai Marelui Preot și îi cere să spună Sinedriului dacă este sau nu Fiul lui Dumnezeu, răspunsul lui Isus afirmativ i-a pecetluit soarta condamnarii și în cele din urma a răstignirii.

Vedem unele declarații directe despre dumnezeirea lui Isus și anume declarația Sfăntului Toma „ Domnul meu și Dumnezeul meu “ ( Ioan 20,28) care este mai mult decât o exclamație, este tocmai punctul culminant al înțelegerii progresive a ucenicilor cu privire la persoana Domnului Isus.

Iar Sf. Apostol Pavel în Scrisoarea către Coloseni declară direct despre Isus că „ în El locuiește toată plinatatea dumnezeirii “ ( 2,9) expresie care se referă în mod evident la esența lui Dumnezeu, la mesianitatea lui Isus Cristos.

Isus este considerat Creatorul Universului

Nu încape îndoială faptul că Geneza îl prezintă numai pe Dumnezeu ca fiind Creatorul Pământului și a universului ( Gen. 1), dar în momentul în care uccenicii lui Isus declară că El este Cel prin care au fost create toate lucrurile, putem să tragem o concluzie, și anume acesta era modul în care ei îi atribuiau Dumnezeirea.

Osana

Apelativ dat de către mulțime la intrarea în Ierusalim , acolo unde este așteptat cu ramuri de salcie și i-se întind veșminte pentru a trece peste ele. Din gura copiilor răsuna numai imnuri de slavă și apelativul Osana ( Luca 28, 36-38)

Fiul Omului

Este folosit de nenumeroase ori chiar și de către Isus, întălnim expresia în pilde și parabole, și anume , Convertirea lui Zacheu ( Luca 19, 10), Venirea Fiului Omului ( Luca 21,25-28), Îndemn la veghe ( Luca 21,34- 36), Vindecarea unui orb din naștere ( Ioan 9, 35-36), Lămurirea parabolei neghinei ( Matei 13, 36-37).

În cultura greacă fiul lui Dumnezeu face parte din sfera divină, este primul născut anterior tuturor lucrurilor și imaginea nevăzutului Dumnezeu. Departe de a se opune titlului precedent , mai mult ca o completare, acest apelativ Fiul Omului indică misiunea pământească a lui Isus și destinul său eshatologic.

Isus Dumnezeu și Om

Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om în persoana lui Isus , a suportat întruparea pentru mântuirea noastră. Viața lui Isus a atras atenția comunității care încerca să aprofundeze , sa clarifice această dualitate a lui Isus , Om și în același timp și Dumnezeu.

După înviere toate aceste nelămuriri dispar și apare clarificarea, Isus este Cristos , Mesia cel mult așteptat de atâta timp ( cf. Fapt. Ap. 2, 36), iar prin întrupare a adus mântuirea oamenilor. Isus este Omul cel nou care reînoiește omenirea , este omenirea cea nouă.

Isus este Noul Adam

Cristos este considerat așa cum am menționat anterior, noua omenire și noul Adam , este Mijlocitorul noii și veșnicei Alianțe ( cf. Evr. 2, 14-18; 4, 14), Isus este Noul Adam deoarece El salvează omenirea din păcatul săvărșit de catre protopărintele nostru Adam.

Noul Moise

Nu a fost folosit vreodată explicit în acești termeni, la Evanghelistul Matei este vorba mai degrabă de o teologie implicită, o teologie care îl înfățișează pe Isus ca profet, învățator al legii celei noi și cu o autoritate asupra ei, acesta era rolul lui Moise. Și această teologie pare că se sprijină , și anume Vechiul Testament promise deja un profet asemenea lui Moise ( cf. Dt. 18, 15-18).

Isus nu numai că reinterpretează legea mozaică ci o duce chiar la împlinire , dându-i o autoritate, un conținut nou , astfel legea talionului a fost înlocuită cu legea iubirii ( cf. Mt. 5, 38-42).

Profetul

E în general titlul folosit de interlocutorii sau de ascultătorii lui Isus, de exemplu, samariteanca : “ Doamne văd ca ești profet” ( Cf. In. 4,19); apoi după îmulțirea pâinilor, oamenii se întreabă mirați : “Acesta este oare profetul care trebuie să vină în lume?” ( cf. In. 6,14). Teologia la Evanghelistul Ioan trebuie înțeleasă ca fiind cu mult mai bogată decăt lasă el să se vadă, toate lucrurile rostite despre Isus nu fac altceva decăt să reveleze misiunea Sa profetică. Astfel chiar dacă nu-L numește cu acest titlu, întreaga evanghelie a lui Ioan îl prezintă ca atare.

Isus mijlocitorul mântuirii

În Vechiul Testament Iahve comunica direct cu oamenii și vedem acest lucru prin faptul că alege să încheie un Legământ personal cu ei iar unicul mijlocitor care este numit în mod direct și clar este Moise , precum și al eliberării înfaptuite de Iahve.

Noul Testament îl numește pe Isus mijlocitorl al mântuirii fiindcă El își asumă toate misiunile mijlocitoare profețite de Vechiul Testament . Întreg Noul Testament îl înfățișează exercitându-și misiunea de mijlocitor , de exemplu în Ioan , Isus spune și face numai ceea ce a auzit și a văzut de la Tatăl.

Isus unește Vechiul Testament de Noul Testament tocmai pentru că El este cel promis, El este răscumpărătorul trimis de Tatăl pentru păcatele poporului, moartea lui Isus este interpretată ca fiind sângele jertfei care pecetluiește legământul poporului cu Dumnezeu, evident facănd paralelă cu muntele Horeb acolo unde s-a încheitat cel dintâi legământ al lui Israel cu Iahve.

Observăm că teologia mântuirii parcurge în Noul Testament mai multe etape și anume :

– într-un prim moment , sinopticii prezintă opera mântuitoare a lui Isus prin diferite pilde , parabole sau momente în care e doar Isus cu ucenicii ; Isus vindecă pe cei bolnavi ( cf. Mc. 3,4; 5,23;Mt 9, 21) , îi scapă pe ucenici în timpul unei furtuni ( cf. Mt. 8, 25; 14,23), și spune că a venit să mântuiască pe cei care au nevoie și erau pierduți ( cf. Lc. 19,10)

– un alt stadiu, este cel după înviere atunci când ucenicii încep să-L considere “ Cap și Mântuitor “ ( cf. Fapt. Ap . 5, 31; 13, 23) , iar Evanghelia Lui să fie considerată “ Cuvânt de mântuire “ ( cf. Fapt . Ap. 11, 14; 13, 26). Iar minunile ulterioare ale apostolilor încep să fie considerate semne ale acestei mântuiri care vine de la Isus și continuare a lucrării Sale mântuitoare ( cf. Fapt. Ap. 4, 9-12).

– apoi în ultimul stadiu, I se dă numele de Mântuitor ( cf. 1 In. 4, 14; Tit. 1,4).

Fără îndoială acesta este stadiul prin care e parcursă aceasta titulatură de mântuitor si mijlocitor, ca urmare autorii inspirați nu pot despărți recunoașterea lucrării mântuitoare a lui Isus de mărturisirea a ceea ce este El , omul care a înfăptuit istoricește mântuirea poporului Său precum a făcut și Iahve în Vechiul Testament.

Isus noul David. Așteptarea unui Mesia-Rege

În Israel regele a continuat să fie considerat o ființă pur omenească deși e instrumental lui Dumnezeu în cârmuirea și călăuzirea poporului. Și chiar dacă în epocile înfloritoare ale monarhiei se aștepta un Mesia-Rege nu a existat niciodată idea că acesta ar fi un Fiul a lui Dumnezeu.

Dar odată cu făgaduința făcută Părinților și mai apoi făgăduința făcută lui David , Iahve concretizează speranța omenirii în seminția femeii ( Gen. 3,15) , din acel moment speranța lui Israel va fi mereu legată de soarta dinastiei davidice.

Fără îndoială o astfel de așteptare capătă o nuanță naționalistă mai ales după Exilul din Babilon, astfel deși profeții încearcă să dea un nou sens spiritual așteptării mesianice se dezvoltă tot mai mult acest character naționalist , fenomen oarecum explicabil pentru un popor mereu aflat sub stăpânire.

Apoi trecănd la epoca monarhiei se observă un fenomen, treptat , dinastia davidică a fost considerată ca fiind mesianică chiar dacă nu se aștepta ca o persoană anume să fie Mesia, în această epocă e mai mult un simbol al regalității davidice decât o persoană.

O persoană ce va produce dreptate și un process religios în lume dar cel mai important va aduce eliberare de dușmani ( cf. Ps. 18, 50).

Emanuel

“ Pentru acesta Domnul meu vă va da un semn:

Iată femeia este însărcinată și va naște un fiu,

Iar ea îi va da numle Emanuel” ( Isaia 7,14)

Profeția lui Emanuel este axată pe ceea ce exegeții numesc moștenire regală, idee care constituie o problemă fundamentală și în mediul extrabiblic mai ales în textele feniciene descoperite la Raș Șamra.

Și anume, prezența particulei iată este un indiciu că ne aflăm în prezența unui limbaj deosebit și care o tentă eshatologică legată de numele lui Emanuel, Septuaginta va merge mai departe și va traduce într-o manieră interpretativă ideea enunțată mai sus introducănd conceptul de naștere virginală, la care se referă prin termenul parthenos. Prin introducerea acestui termen , Septuaginta nu a facut decăt să pună bazele a ceea ce teologia creștină numește nașterea virginală a lui Mesia.

Copilul la care face referire textul profetic a lui Isaia va dispune de marile virtuți ale lui Moise și va dovedi viteja și pietatea lui David . Noutatea la Isaia este dată de faptul că el reușește să se încadreze în mod reușit în ideologia regală tradițională. Iar tradiția creștină preluând acest minunat text în liturgia de Crăciun a atribuit aceste titluri lui Cristos-Mesia , arătând că prin aceste titluri El este cu adevărat Emanuel cel așteptat de neamuri.

Iar moartea și învierea alcătuiesc un tablou complet al operei și personalitații lui Isus, un Isus care nu trebuie separat, Isus terestru nu trebuie separat de Isus cel înviat . Tocmai această înviere a schimbat total găndirea primilor creștini , introducănd astfel ceea ce se poate numi noutatea pascală și care nu înseamnă de căt împlinirea tuturor speranșelor și așteptărilor.

Pentru creștini această înviere a însemnat o împlinire a celor spuse în Vechiul Testament, împliniri concretizate în persoana lui Isus Cristos , în care a văzut bineînțeles pe Mesia și Emanuel cel profețit de profeții Vechiului Testament.

Hristos preot

Această funcție sacerdotală intră în opera de mijlocire a lui Isus , și constă în exercițiul sacrificiului cultual care era deja prezentă și în Vechiul Testament “acolo unde preotul era cel care oferea jertfa Legământului pentru purificarea păcatelor poporului și pentru împăcarea lui Dumnezeu cu poporul”

Noul Testament oferă în Scrisoarea către Evrei un mod explicit referitor la preoția lui Isus dar și celelalte scrieri vorbesc despre acest lucru chiar dacă termenul preot nu e clar afirmat. Sinopticii leaga preoția lui Isus de misiunea mântuitoare a lui Hristos, misiune ăn care moartea e considerată ca actualizare a acelui plan răscumpărător prevestit încă din Vechiul Testament ( Mc. 8,31)

Ioan subliniază aspectul de disponibilitate liberă prin care Hristos trăiește sacrificiul propriei vieți deoarece moartea corespunde voinței Tatălui ( Ioan 10, 15-18; 14,31). Alte expresii care se referă la această jertfă sunt cele în care Isus e asemănat unui miel neprihănit care ia asupra Sa păcatele lumii ( cf. Ioan 1, 29; Apocalipsa 5, 6-12), și aceea a jerfei propriei vieți și a propriului trup pentru purificarea de păcate . Preoția lui Hristos nu se exprimă prin actul morții dar posedă o valoare veșnică , El continuă în Cer activitatea Sa de mijlocire care e eficientă tocmai prin moartea pe Cruce ( Evrei 8, 1-2; 11-12) .

Apoi asemănarea lui Isus cu Melchisedec un personaj care apare o singură dată în istoria sfântă și într-un mod cu totul misterios ( Facere 14-17,20), apoi imaginea lui Melchisedec este evidențiată și în Scrisoarea către Evrei , acest este considerat deja ca o imagine a lui David și a lui Mesia, Rege și Preot așa cum îl prezintă și psalmul 109, 4. Printre altele acest Melchisedec primește omagiul și o zeciuială din partea lui Avram care îl binecuvintează situându-l astfel mai presus de Patriarh ( Evrei 7, 4-7) .

Între vechia preoție și cea nouă instaurată de Isus există multe asemănări de unde se poate deduce ușor superioritatea celei din urmă tocmai pentru că constă în calitatea proprie a lui Hristos venit din dorința Tatălui pntru a pătimi și a răscumpăra umanitatea decazută. Astfel unicitatea preoției lui Hristos constă în măsura în care e preotul, victimă și jertfă, iar în Hristos toate aceste elemente sunt asumate, El este preotul care oferă fiind și victimă neprihănită și actul Său fiind evenimentul sacrificiului mântuirii , prin care instaurează un nou Templu și un nou Altar.

2.3Patima și moartea în textele liturgice

Patima , moartea și învierea este prezentă mai ales în cărțile din Saptămâna Mare, timpul pascal așa cum mai are denumirea . Creștinii de rit bizantin au în Săptâmăna Mare oficii foarte bogate în care se revelează în toată profunzimea și amploarea misterul mântuirii adus de Isus Cristos omenirii.

Voi prezenta în cele ce urmează zilele din această Săptâmăna și cum se desfășoara oficiul liturgic.

Duminica Florilor

Din punct de vedere liturgic , Sămbata lui Lazar se prezintă ca o înainte-sărbatorii de Duminica Florilor, atunci cănd se celebrează intrarea Domnului în Ierusalim. Sărbători care au ca temă comună triumful și victoria.

Luni, Marți, Miercuri

Cele trei zile au scop precis, ele situează celebrările în perspectiva sfărșitului. În aceste trei zile se citesc tetele eshatologice din Matei capitolele 24, 25, 26, rolul acestor zile este să ne pună în fața sensului pascal.

Joi

Joia este marcată de două evenimente centrale, e ultima cina a lui Cristos și vănzarea și tradarea lui Iuda.

Ultima cină este descoperirea iubirii lui Dumnezeu pentru om , iubirea ca esență pusă în antiteză cu tradarea lui Iuda care arată numai păcatul, moartea și lipsa iubirii adevărate.

Troparul acestei zile arată opoziția între iubirea lui Isus și dorința lacomă a lui Iuda, sthirile subliniază acest lucru : „ El urma pe masetrul său și în el însuși medita tradarea sa “

Vinerea

La oficiul de lectură, cele douăsprezece lecturi de la patimă, ne fac să urmărim pas cu pas suferințele lui Isus. Un alt aspect al acestei zile este sacrificial iubirii care pregătește Victoria finală , lumina se face din ce în ce mai vie în sufletele credincioșiilor. Triodul urmărește aceste aspecte la fel și Octoihul Mare.

Postul Mare este acel timp privilegiat care pregatește participarea credincioșiilor pentru patima și lumina învierii care ia forma unei așteptării ascetice a Paștelui, pe parcursul a patruzeci de zile de post creștinii doresc sa se curățească și să își restaureze firea întinată de păcat, acest efort e cuprins în Triod .

Triodul nu face altceva decât să-i inițieze în actualitatea mistagogică a Crucii și Învierii lui Isus pe credincioși, să devină mai apoi capabili în al imita pe Cristos și modelul lăsat de acesta.

Am putea distinge două aspecte în prezentarea timpului pe care o dezvoltă Triodul și anume , Postul Mare o așteptare, o recapitulare a istoriei , întreaga spiritualitate a Postului Mare e străbătută de o atmosferă eshatologică. Timpul istoriei este noaptea asupra căreia tronează și domnește păcatul care va fi strapuns în cele din urmă de soarele dreptății ca o anticipare a Parusiei.

Triodul așa cum este el compus se structurează îe trei momente importante :

– Perioada pregătitoare

– Postul Mare propriu zis

– Săptămâna Mare.

Fiecare oficiu liturgic din aceste trei mari momente introduc treptat credinciosul în viața lui Hristos de la Patimi și pănă la moarte pentru ai face mai conștienți de însemnitatea momentului celebrat în noaptea Învierii.

Voi prezenta în cele ce urmează, pe scurt, sărbătorile din cadrul celor trei momente importante din Triod.

Perioada pregatitoare cuprinde Duminica Vameșului și a Fariseului , Duminica Fiului Risipitor, Sambăta Morților , Duminica lăsatului de carne, Săptămâna lăsatului de brânză ,Sămbata asceților și Duminica lăsatului de brânză sau a izgonirii din Rai.

Postul Mare propriu zis cuprinde Săptămâna întâia, Săptămâna Sfântului Teodor sau a colivelor, Duminica Ortodoxiei, Săptămăna a doua, Duminica Sfântului Grigorie Palama și Săptămâna a treia.

În tradiția bizantină perioada celor 10 săptămâni de dininte de Paști este numită generic Triod nume care indică cele două ode biblice cântate la utrenie , el cuprinde timpul de dinainte de Postul Mare . Postul bizantin cuprinde 40 de zile , din lunea celei dintâi a săptămâni pănă în vinerea de dinaintea Duminicii Floriilor, de asemenea din punct de vedere liturgic Postul Mare e bogat din punct de vedere al alegerii textelor biblice și al iconografiei, în ceea ce privește psaltirea aceasta cunoaște o ascensiune în liturghia bizantină deoarece se înfăptuiește o citire continuă de două ori pe săptămâna , iar citirile biblice se desfăsoară ca o lectură continuă și anume Geneza și Pildele la Vecernie iar textele din Isaia la ora a șasea.

Textele liturgice din această perioadă se întrec în a evidenția pasajele dinVechiul Testament în care se prezintă diferite prototipuri, imagini ale prefigurări ale Crucii mântuitoare a lui Cristos : pomul din rai ( Geneză 2,9) , Iacob care încrucișează mâinile pentru a-i binecuvănta pe fii lui Iosif ( Geneză 48, 14) șarpele de aramă ridicat de Moise și exemplele ar putea continua.

Unul dintre troparele celei de-a III –a duminici rezumă perfect aceastp teologie a Crucii lui Cristos venerată și celebrată în mijlocul parcursului Postului Mare : „ trei cruci a înfipt Pilat pe Golgota –două pentru doi tâlhari și una pentru Dătătorul vieții. Pe care , văzănd-o iadul , a zis celor de jos :O , slugile mele și puterile mele , Cine este Cel Ce a înfipt piron în inima mea? Cu sulița de lemn m-a împuns fără de veste și mă rup. La cele dinlăuntru ale mele mă doare , pântecele meu se chinuiește , simțirile-mi tulburăși mă silesca lepăda din mine pe Adam și pe cei din Adam, care îmi sunt dați prin lemn ca lemnul prin ei iarăși îi duce în rai”

Tradiția Bizantină cunoaște mai multe zile în care se celebrează crucea în mod special, zile care amintesc că ea este prezentă într-un chip cu totul special in inima vieții Bisericii așa cum pomul este prezent în mijlocul raiului . Miercuri , vineri se cântă tropare în cinstea Sfintei Cruci , apoi desiguri există cele patru zile închinate ei 14 septembrie ( Înălțarea Sfintei Cruci), 7 mai , 1 august și cea de a III-a Duminică a Postului Mare.

Dintre oficiile liturghice săvărșite în această perioadă aparținând Postului Mare una are o importanță covărșitoare în înțelegerea acestui Post, această rânduială este Liturghia Darurilor mai Înainte Sfințite. Slujba începe cu Vecernia Mare , deși binecuvântarea de început este euharistică – Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Spirit…

Apoi în timp ce se intonează psalmii preotul ia Pâinea Sfințită păstrată din duminica precedent și o pune pe disc , apoi duce discul la Altar la Proscomidiar , toarnă vin în potir , și acoperă Darurile ca la orice Liturghie.

Important de menționat este că în timp ce preotul săvârșește toate acestea nu spune nimic, accentuând caracterul pragmatic al acestor acțiuni. Apoi după Vohodul mic și imnul de seară “ Lumină lină…” urmează citirea a două pericope stabilite din Vechiul Testament mai ales din cărțile Facerea și Proverbe. Atunci când se citește din Facere o lumânare aprinsă este pusă pe Sfânta Evanghelie apoi după citirea pericopei , preotul ia lumânarea și candelnița și binecuvintează cu ele comunitatea , zicând : „ Lumina lui Hristos luminează tuturor “, după cea de a doua citire din Vechiul Testament regulile prescriu citirea unor versete din Psalmul de seară de obicei Psalmul 140, începând cu versetul al doilea :” Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta…” apoi urmează partea a doua care debutează cu o serie specială de rugăciuni și cereri.

Urmează rugăciunea care ne pregătește pentru Intrarea Darurilor Sfinte : „ Căci iată Preacuratul Său Trup și Preacuratul Său Sânge….”

Sfintele Daruri sunt așezate mai apoi pe masă pentru că urmează Sfânta Împărtășanie, în sfărșit deoarece vreau să punctez doar elementele cheie nu voi devia prea mult și voi prezenta doar momentele cheie. În sfârșit, terminând slujba , credincioșii sunt invitați să iasă în „ pace “, iar ultima rugaciune rezumă sensul acestei slujbe ale împărtășirii de seară dar mai ales legătura dintre ea și nevoința credinciosului pe parcursul Postului.

Teologia Postului este vastă , complexă și are nevoie pentru a fi pe deplin aprofundată de penitență, rabdare și umilință, toate făcute cu gândul la patima și moartea lui Isus.Iar ziua care explică mai bine patima și moartea Mântuitorului este Vinerea Mare. Joia ceebrează deja victoria lui Cristos asupra morții, apoi din seara zilei de luni din cea de a III-a săptămâna a Postului Mare și pănâ în vinerea celei de a IV –a săptămâni , Liturghia Bizantină celebrează și contemplă patima, moartea dar mai ales Crucea ca loc al biruinței lui Cristos asupra păcatului și a morții.

Pentru creștinii Paștele a însemnat mereu o trecere, o eliberare din sclavia păcatului, a morții și a Satanei , această trecere și eliberare s-a înfăptuit prin patima, moartea și învierea lui Cristos , Mielul pascal. Paștele sau misterul pascal nu trebuie redus doar la Învierea Domnului , ci include cum spune și Sfântul Augustin , întregul triduum (trei zile) preasfânt al Domnului răstignit , înmormântat și înviat , adică tot ce sărbătorim din Joia Mare până în duminica Invierii.

Separarea acestor evenimente a fost cauza numeroaselor controverse și conflicte legate de data sărbătorii anuale a Paștelui, astfel de la bun început s-au creat în Biserică două curente și două tendințe și anume asiatică și cea romană.

Din cele două elemente ale unicului mister pascal Roma accentua Învierea iar comunitățile din Asia accentuau Patima Domnului.

Intervenția Conciliului din Niceea ( 325) a fost binevenită, deoarece acesta a hotărât următoarele

– Paștele trebuie să cadă întodeauna duminica;

– Nu va fi sărbătorit niciodată cu Paștele evreilor;

– Paștele se fixează în prima duminică după 14 nisan.

Teologia patimi și a morții e vastă și complexă, creștinii au ajuns încă de timpuriu la concluzia că Isus a trăit pentru a muri și că moartea Sa nu a însemnat întreruperea vieții Sale ci dimpotrivă a fost scopul ultim. Noul Testament este și el pătruns de acest mesaj, crucea , patima toate au dominat scrierile evangheliților, și nu numai ci chiar și scrierile de la începutul creștinismului. Pentru creștini Hristos este „ Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatul lumii” ( Ioan 1,29), cel care pătimește și se jertfește pentru binele umanității și pentru reconcilierea cu Tatal.

Cel care a pus un accent deosebit pe semnificația patimii și a morți pe cruce a fost apostolul Pavel care spune : „ Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostrum Isus Hristos , prin care lumea este răstignită pentru mine, și eu pentru lume “ ( Galateni 6,14). Așadar, Crucea este motiv de laudă , de mândrie, semn al înțelepciunii, semn al lui Dumnezeu, simbol al jerfei și al pătimirii. Iar în același timp Crucea este dovada supremă a faptului că voința și calea lui Dumnezeu vor înfinge în cele din urmă indiferent de voința oamenilor , astfel crucea relevă și un alt aspect și anume iubirea divină.

Crucea e putere a învierii și se înscrie într-un puternic dinamism trinitar formulat de Sfântul Filaret al Moscovei care spune:” Iubire a Tatălui Care răstignește, iubire răstignită a Fiului, iubire a Sfântului Duh care biruiești prin lemnul Crucii”. Asadar prin moarte El a biruit moartea, iar neputința creștinului este în a crede nu învierea lui Hristos ci moartea Sa, adică adâncul care Îi separă pe Tatăl de Fiu, iar singurul răspuns credibil ar fi cel dat de Sfântul Ioan Teologul care spune : “Dumnezeu este iubire” ( cf. Ioan 4,8).

Și iconografia are un rol important în a oferi o sinteză celor patru evanghelii din care desigur reține numai esențialul, scopul său fiind acela de a sensibiliza , de a exprima nemurirea și biruința morții. Pe icoană suferința lui Isus este transfigurată, suferința este înlocuită cu renașterea cu biruința.

Așadar moartea și patima se întrepătrund, nu poate exista una fără cealaltă, era nevoie de patimă și de moarte dar mai ales de înviere pentru ca vechiul Adam să fie răscumpărat iar umanitatea să fie reconciliată cu Tatăl.

2.4Patima în perioadele patristice

Termenul de patristică denumește gândirea , doctrina și contribuțiile Sfinților Părinți , este disciplina teologică prin intermediul căreia toate aspectele legate de credință , morală sunt cuprinse în lucrările Sfinților Părinți.

Patristica este împărțită de obicei în trei perioade și anume :

Perioada întâia sau de început care merge de la sfărșitul secolului I ( 92) pănâ la începutul secolului IV .

Părinții acestei perioade sunt printre alții Origen, Tertulian și Sfăntul Ciprian.

Perioada a II sau a înfloririi numită și epoca de aur sau clasică , această perioadă se întinde de la 313 pănâ la jumătatea secolului V .

Sfinții Părinții ai acestei perioade sunt Sfăntul Chiril al Ierusalimului , Sf. Grigorie Teologul, Sf. Ambrozie și Augustin.

Perioada a III sau decadent, se întinde de la 461 pănâ 749 data morții Sf. Ioan Damaschin pentru Răsărit și pănâ la 636 data morții Sf. Isidor de Sevilia pentru Apus.

În această perioadă apare imnul Acatist tot atunci sunt prezente luptele iconoclaste, acum părinții și scriitorii bisericești traduc opere filosofice spre a închega un system doctrinar creștin armonios.

Anumiți teologi în special cei germane fac o distincție între termenii patrologie și patristică, Josef Fessler , de exemplu denumește patrologia ca fiind aceea disciplină teologică ce oferă toate mijloacele necesare pentru a analiza și a înțelege lucrările Sf. Părinți , în timp ce patristica este aceea disciplină teologică prin intermediul căreia toate aspectele legate de credință sau morală sunt cuprinse în lucrările Sf. Părinți .

Cu toate acestea , observațiile nu apar a fi necesare , ele nefiind decât părți component ale studiilor patristice incorporate în teologia fundamentală.

Unii autori împart studiul Patrologiei în urmatoarele trei epoci, și anume:

Epoca I pănâ la publicarea Edictului din Milano;

Epoca II până la moartea Sf. Augustin ( 430) și a Sf. Ciril Alexandrinul( 444);

Epoca III până la moartea Sf. Izidor de Sevilla (636) și a Sf. Ioan Damaschinul;

Ca precursori ai Patrologiei pot fi considerați Sf. Iustin, Sf. Irineu și Hipolit dar mai ales Eusebiu de Cezareea Palestinei care în cartea sa “Istorie bisericească” tratează de mai multe ori despre scriitori bisericești adunând date biografice despre mulți dintre ei și singurele pe care le avem.

Dintre sfinții părinți care vorbesc de patima lui Isus se numără și Sfântul Irineu care în cartea Adversus Haereses vorbește despre Isus ca Răscumpărător , și anume el spune că pentru a răscumpăra pe om calea cea mai bună a fost întruparea lui Cristos care a mântuit prin suferința sa neamul omenesc.

Sfântul Hippolit Romanul

Spune că Logosul este identic cu Cristos care este Cuvântul întrupat .

El spune că Hristos a suferit și patimit pe Cruce făcănd posibilă unirea intimă între divin și uman fără nici o transformare , așadar răscumpărarea este universală datorită pătimiri pe Cruce suferită de Isus Hristos.

Tertulian

S-a născut în Cartagina în anul 160 din familie de nobili, tatăl său fiind ofițer militar, iar datorită acestui lucru a avut parte de o vastă educație și cultură cum ar fi istorie, arheologie, medicină etc. El și-a ales cariera de avocat iar convertirea la creștinism vine în anul 195 îndemnat mai ales de tăria martirilor.

În scrieriile pe care le are despre Cristologie, Tertulian spune că baza păcatului este păcatul săvârșit de Adam și care se transmite la urmași acestuia fiind suflete născute din părinți , așadar el spune ca nu se putea vorbi de o răscumpărare decât dacă Dumnezeu nu trimitea pe Hristos să moară pentru păcatoși.

Sfântul Atanasie cel Mare

S-a născut în Alexandria Egiptului în anul 295 , iar convertirea sa la creștinism s-a făcut mai întâi în pustia tebană sub conducerea Sf. Antonie apoi la patriarhia din Alexandria de către însuși Episcopul Alexandru care la scurt timp la făcut secretarul său.

Despre patima lui Isus, Atanasie arată că Cuvântul luând trup s-a smerit la exterior fără să piară ceva din dumnezeirea Sa ( Despre întrupare , 8,17) , iar meritul deosbit a lui Isus a fost , consideră Atanasie cel Mare e acela că s-a făcut om arătând astfel că singurul remediu pentru răscumpărarea păcatelor și a lumii a fost întruparea , patima și moartea.

Sfântul Ambrozie ( 333-397)

African de origine , s-a născut într-o familie creștină nobilă probabil la Treveres acolo unde tatăl său era prefect , după pierderea tatălui său familia lui Ambrozie se reîntoarce la Roma mai ales pentru educația celor trei fii ai familiei.

Doctrina lui Ambrozie legată de patima lui Isus e clară, Ambrozie explică intr-un mod foarte clar că Dumnezeu acordă din nou grația sa primului om și umanități prin întruparea , suferința și moartea lui Isus Cristos.

Sfântul Ioan Damaschin

S-a născut în Damasc de aici și numele de Damaschin , dintr-o familie nobilă și bogată care avea post de conducere în fruntea administrației fiscale siriene . După moartea tatălui său, în jurul anului 690 Ioan se va ocupa de dregătorie pănă în anul 718.

În Dogmatica capitolul XI el vorbește despre Cruce și despre credință “ Cuvântul Cruce este nebunie pentru cei pierduți , dar pentru cei care ne mântuim este puterea lui Dumnezeu…prin cruce toate s-au împlinit, iată dar că moartea lui Hristos adică crucea ne-a îmbracat cu înțelepciune…”

Tot în capitolul XI vorbește despre cruce ca fiind pecetea de care să nu se atingă amăgitorul , ea este păvază și trofeu contra diavolului, prin urmare Ioan Damaschin consideră Crucea pe care a pătimit Hristos ca fiind “ lemn cinstit cu adevărat și venerabil pe care Hristos S-a adus jertfă de Sine în locul nostru…”

Sfântul Damaschin vorbește în capitolul XXVI despre patima corporală a lui Cristos și despre impasibilitatea Dumnezeirii Lui, el spune că Dumnezeu a suferit în trup și nu Dumnezeirea , și dă exemplu cu soarele care luminează un copac , apoi acel copac este tăiat soarele însă rămâne netăiat și impasibil, așadar spune el și Dumnezeirea lui Isus rămâne impasibilă.

Așadar , spune Damaschin Dumnezeirea Cuvântului rămâne nedespărțită de suflet și de corp și în moartea Domnului , și rămâne o singură ipostasă. Damaschin afirmă că Isus nu era supus morții dar “ Domnul moare primind în locul nostrum moartea , aducându-se pe Sine însuși în locul nostrum jertfă Tatălui , căci noi am păcatuit față de Tatăl….”

Capitolul III- Dimensiunea spirituală

3.1 O istorie a mântuirii încă din Vechiul Testament

Mântuirea este o noțiune foarte cuprinzătoare de aceea e nevoie de anumite lămuriri pe care le aduce Revelația, și anume a fi mântuit înseamnă pe de o parte a te afla într-o situație gravă, intr-o primejdie din care singur nu poți ieși fără intervenția unei a doua persoană. Unui anumit tip de rău îi corespunde desigur un anumit tip de mântuire .

În Vechiul Testament conceptul de mântuire e privit ca fiind ajutorul primit de la Iahve în situații concrete , și anume ajutor în cazul de primejdii material , de dușmani , de păcat și de rele spirituale.

Poporul iudeu al Vechiului Testament trăiau cu speranța unui eliberator , unui rege care să fie asemenea lui David, acea speranța era speranța mesianică și ea marchează anumite domenii și anume domeniul politic și cel apocaliptic.

Cel de domeniul politic se referă la faptul că Mesia urma să domnească pe tronul lui David , iar cel apocaliptic se referă la faptul că Fiul Omului va veni din cer cu scopul de a-I judeca pe cei păcătoși.

Isus a împlinit toate profețiile ce vorbeau de El, însă într-un mod cu totul și cu totul inedit , el nu a pus bazele unei reforme politice care să scape poporul de sub stâpănirea romană dar totuși s-a considerat împărat. Iar judecata pe care o așteptau iraelitenii nu s-a împlinit odată cu întruparea ci va avea loc la a doua venire a lui Isus pe pământ. Ca slujitor în suferință Cristos trebuia să-și finalizeze misiunea pe Cruce nu se putea realiza altfel mântuirea umană și răscumpărarea promisă încă de la Adam.

Hristos devine alianța vie a poporului iudeu și a lui Iahve iar în perspectiva Noului Legământ Dumnezeu nu și-a asumat doar angajamente de fidelitate față de popor ci mai mult El dăruiește ceea ce iubește mai mult și anume pe fiul Său, astfel Dumnezeu se lasă cunoscut în mod plenar , împărtăsind condiția omenească actualizănd această stare realmente în persoana lui Hristos. Astfel Dumnezeu și omul se vor uni în mod definitiv într-o formă substanțială total nouă față de precedentelele veterotestamentare.

Opera lui Isus se desfășoară prin întreita funcție profetică, regală și sacerdotală care l-a condus spre dăruirea propriei vieți pentru mântuirea poporului și pentru împăcarea lui Dumnezeu cu oamnenii și răscumpărarea lor. Crucea devine astfel mijlocul prin care se realizează această reconciliere, această nouă alianță între Tatăl și oameni, moartea pe cruce survine ca și o operă de eliberare a omului din sclavia păcatului.

Mântuirea se așteaptă în Vechiul Testament și datorită rolului pe care îl exercitau profeții lor le revenea rolul de a menține vie speranța lui Israel , iar centrul propovăduirii era numai Iahve mântuiește nu idolii și nici bogăția. Așadar, speranța lui Israel era bine consolidată mai ales faptelor minunate pe care Iahve le-a săvârșit în trecut prin eliberarea din robia Egiptului care dovedește faptul că Iahve e cu poporul său și că îi călăuzește soarta.

Din aceste garanții poporul își trage puterea și credința în viitor , dar trebuie precizat faptul că într-un prim moment Israel nu-și avea privirea ațintită asupra unui Mesia personal.

Israel nu aștepta numai o mântuire chiar dacă acesta este obiectul primar și principal al speranței sale , dar de fiecare dată își dă seama ca această salvare va veni de la cineva care va fi instrumentul ei uman .

Sunt 3 linii principale de așteptare și anume :

A unui Mesia-rege

A unui Mesia –profet

A unui Mesia –ceresc ( mai ales pe linia apocaliptică)

Revelația se desfășoară printr-o istorie a făgăduinței și a împliniri , făgăduință prin Cuvântul revelator adică nu putem considera în mod naiv Vechiul Testament ca făgăduință iar Noul ca împlinire a ei , cu alte cuvinte Tatăl Iahve împlinește făgăduința făcută iar această împlinire constituie garanția că viitorul va fi și el plin de împliniri.

Făgăduința mântuirii vine din dorința lui Dumnezeu de eliberarea a poporului și nu doar dintr-o robie politică ci dintr-o robie a păcatului , o robie din care aveau nevoie să fie eliberați iar acest lucru se va împlinii în mod concret pe Cruce.

Eliberarea din robia egipteană a fost dorința expresă a lui Dumnezeu pentru a încheia legământul cu poporul ales iar inițiativa putea să vină numai din partea lui Dumnezeu , dar și poporul avea partea sa de obligație și de răspuns . Pentru a încheia alianța era nevoie ca și poporul să se angajeze iar în acest legământ sunt câteva elemente cheie , în primul rând , inițiativa , chemarea, vocația, apoi libera acceptare din partea poporului . Legământul este reciproc , ori se angajează ambele părți ori nu mai vorbim de un legământ valabil .

Sinteza biblică despre opera măntuitoare a lui Isus poate fi înțeleasă astfel, în calitatea sa de Fiu a lui Dumnezeu făcut om trebuia să sufere și să moară pentru mântuirea oamenilor . Mântuirea adusă devine ca o analogie cu răscumpărarea platită pentru sclavii ce deveneau liberi. E un vănzător și un răscumpărător și o monedă cu care se plătește prețul marfii.

Această răscumpărare subliniază aspectul dureros al morții suferite de Hristos și arată realitatea păcatelor noastre, dar subliniază și aspectul victoriei asupra Satanei care a ținut în lanțurile sclaviei omenirea .

Așadar, Legământul mântuirii constă în eliminarea în mod egal , deși bineînțeles pe căi diferite, atât a păcatului cât și a morții.

Legământul încheiat între Iahve și popor presupune și jertfe de ispășire , și cuprinde anumite elemente cheie ale alianței așa cum sunt relatate în Exod , și anume Moise explică poporului Legea dată de Iahve iar poporul acceptă „ vom face toate câte ni le-a spus Domnul “ ( vs. 3), după acordul tacit al poporului Moise ridică altarul cu cele 12 pietre care simbolizau cele douăsprezece triburi ale lui Israel și poruncește mai apoi să fie jertfiți pe el viței , după care urma împărtașirea cu victima care arată participarea la aceași masă cu Iahve și comuniunea de viață pe care o aveau cu El.

Jertfa așadar constituie pecetea Legământului dintre Iahve și poporul ales, popor care era principalul beneficiar al mântuirii în Cristos așa cum spune Sf. Toma ( II-II, g.2, a 7) : „ Credința în misterul întrupării lui Cristos a fost mereu și întru totul necesar …după păcat s-a crezut în misterul lui Cristos nu doar în întrupare ci și în pătimire și înviere sa prin care neamul omenesc avea să fie eliberat de păcate și de moarte.”

Această credință vetero-testamentară este aceași pe care o mărturisește bâtrănul Simeon în ziua prezentării la Templu a lui Isus ( cf. Lc. 2,29-32).

Se poate întrezări o analogie între răul îndepărtat în vechime de Moise și răul îndepărtat definitiv de Isus Cristos . Vechiul Testament fiind o istorie a mântuirii unitară și progresivă pregătește într-un fel calea pentru o înțelegere mai bună a realitățiilor viitoare , într-o altă cheie tot Vechiul Testament este imaginea celui Nou , Moise este prefigurarea lui Cristos iar jertfa este moartea pe Cruce , așadar putem vorbii de o mântuire încă din Vechiul Testament pornind de la Legământul pe care Iahve la făcut cu poporul și care e o prefigurare clară a jertfei de pe Cruce pentru măntuirea omenirii.

3.2 Teologia Crucii

Fiecare religie sau ideologie are simbolul ei vizual care arată ce aspecte sunt semnificative în istoria și crezul său. Floarea de lotus aparține religiei budiste chiar dacă se face confuzia că ar aparține egipteniilor sau indienilor, nici creștinismul nu face excepție iar simbolul vizual este Crucea , o emblem creștină universal acceptată dintr-o gamă largă de posibilitați .

O simplă cruce despre care se credea încă din Antichitate că unește cerul și pământul datorită celor două brațe , se pare că după toate probabilitățile crucifixul nu a fost folosit înainte de secolul al șaselea.

Costatantin a fost primul împărat care a mărturisit că este creștin și tot el a încurajat folosirea simbolului crucii , tradiția spune că acest lucru s-a întămplat după ce pe Podul Milvian el a văzut pe cer o lumină în formă de cruce care era însoțită și de o emblem pe care se regăseau cuvintele” in hoc signo vinces” adică cucerește prin semnul acesta, iar după viziunea aceasta el l-a adoptat ca și blazon pe uniformele armatei sale.

Faptul că o cruce a devenit simbolul creștin arată idea caracterului central al crucii care a originat în găndirea lui Isus care a văzut mereu în moartea Sa ca fiind un punct culminant al secolelor în care poporul ales a respins mesajul lui Dumnezeu .

Isus a fost mereu conștient că va muri deoarece știa ca așa se vor împlinii ceea ce se scria despre Mesia în Scripturi și anume că va pătimi și muri, iar ceea mai clară prezicere a acestor lucruri se regăsește în textul scris de Isaia 53, 3 “ dispretuit și părăsit de oameni om al durerii și obișnuit cu suferința “ .

În Faptele Apostolilor se pune accentul mai mult pe înviere decât pe moartea Lui și nu găsim nici măcar un singur caz în care să dea o explicație doctrinară morții Lui. Apostolii vad moartea lui Isus mai mult ca fiind un scop divin și cu toate că lipsește cu desăvărșire o doctrină în ceea ce privește reconcilierea ei au propovăduit cum Cristos a murit conform Scripturilor conform planului de mântuire a lui Dumnezeu .

Ce este cu adevărat interesant este faptul că atât Petru cât și Pavel folosesc cuvântul lemn pentru a desemna modul în care a murit Isus și nu Cruce deoarece era o credință că cel care moare pe Cruce era blestemat lucru confirmat și de Pavel în Epistola către Galateni acolo unde afirmă următoarele : “ Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii , facându-Se blestem pentru noi fiindcă stă scris – Blestemat este oricine este atârnat pe lemn”( 3,13). Cu toate că ei au subliniat importanța învierii ar fi exagerat sa le numim maesajul ca făcând parte dintr-o evanghelie a învierii, cu toate căînvierea a fost reversal divin al verdictului dat de oameni.

Prin înviere s-a arătat scopul și motivul crucificării și anume Dumnezeu L-a făcut pe Isus cel crucificat și înviat Domn și Mântuitor dându-I și puterea de a ne mântui și de a ne ierta.

Primii părinți din Răsarit vedeau și prezentau crucea ca fiind în primul rând o așa numită “ satisfacere “ a diavolului în sensul că era prețul cerut de el pentru răscumpărare , iar părinții din Apus priveau crucea ca fiind o satisfacere a Legii lui Dumnezeu .

În secolul XI Anselm de Canterbury în cartea sa Cur Deus Homo? face o expunere sistematică a crucii ca o satisfacere a onoarei lui Dumnezeu pe care noi am pătat-o.

Tot în această carte el mai vorbește despre relația dintre întrupare și reconciliere și este de accord cu faptul că era necesar ca diavolul să fie biruit dar nu admite faptul că Dumnezeu i-ar fi datorat ceva diavolului în afară de judecată. Dimpotrivă omul Îi datora ceva lui Dumnezeu , avea nevoie de acea împăcare, de aceea reconciliere .

Iar acea reconcilere nu era posibilă dacă Dumnezeu nu ar fi murit în locul nostru în Cristos iar toate aceste reprezentări apar încă din Vechiul Testament . Acolo jertfele aduse de oameni nu erau recunoscute ca fiind lucruri ce aparțin omului ci ca și daruri divine date din bunăvoința luiDumnezeu.

Prin acel “ Vi l-am dat “ se face referire la faptul că Dumnezeu Însuși L-a rânduit pe Isus să fie jertfă prin care să fie împăcată umanitatea cu divinitatea( Romani 3,25) , așadar Dumnezeu din dragoste a luat inițiativa să-și potolească mânia dreaptă trimițându-l în lume pe Fiul Său care avea misiunea de răscumpărare a umanității decazute.

Și totuși eliberarea noastră , răscumpărarea nu e încă completă pănă la aceea zi a răscumpărări trupurilor noastre , numai atunci vom fi eliberați pe deplin în Cristos noi și întregul univers care a așteptat acea zi, pănă atunci Spiritul Sfânt este pecetea și garanția răscumpărării noastre finale.

Imaginea răscumpărarii face să reiasă un aspect important și anume prețul cu care am fost răscumpărați , sângele lui Cristos , care a curățit păcatele noastre și a întregii omeniri , iar dacă luăm în considerare acest aspect trebuie să fim conștienți și de faptul că ar trebui ca și credincioși să ne conducem spre sfințire . Apoi trebuie să vedem realizările crucii lui Cristos atât din punct de vedere al revelației cât și sub aspectul mântuirii și a faptului că Tatăl și Fiul se relevă omului , prin ea se dezvăluie planul de mântuire și răscumpărare a omenirii și dragostea imensă pe care a avut-o Dumnezeu făță de omenire, așa cum spune și Epistola către romani : „ Dar Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că , pe când eram noi încă păcatoși, Cristos a murit pentru păcatele noastre” ( 5, 8).

Ce a demonstrat Crucea lui Cristos? Ea a demonstrat cu aceași vivacitate dreptatea lui Cristos prin faptul că judecă păcatul cât și îndurarea Lui prin faptul că îl îndreptățește pe păcatos, și faptul că fără Crucea lui Cristos lumea nu ar fi avut cum să cunoască niciodată ce este dragostea , și mai ales dragostea lui Dumnezeu care este adevărata dragoste și pe care și-a manifestat-o trimițându-și unicul Fiu în lume ca să moară pentru noi .

Datorită Crucii Dumnezeu își arată , și mai ales ne demonstrează “dragostea față de noi “ (5,8), este propria lui dragoste , sui generis deoarece nu mai există o altă dragoste ca a Lui. În ce anume a constat a cea demonstrare despre care aminteam ? Constă în trei părți care formează o mărturie convingătoare, și anume este vorba despre :

Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său pentru noi, iar acest lucru confirm faptul că trimițându-L pe Fiul Său El nu a trimis o făptură , o a treia persoană ci S-a dat pe Sine, El “ nu a cruțat pe nimeni , nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți”( Romani 8, 32)

Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său să moară pentru noi , a făcut acest lucru ca să se dea pe Sine cu totul , torturii răstignirii și ororii. Iar acest lucru confirmă încă odată dragostea sfântă pe care o are , o dragoste sfântă care dă pedeapsă pentru păcat dar o și suportă.

Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său sa moară pentru noi adică pentru niște păcatoși nevrednici , pentru cei care nu merită nimic. Așadar, Dumnezeu cănd L-a dat pe Fiul Său de fapt S-a dat pe Sine să moară pentru noi, făcându-și cunoscută dragostea ce o avea pentru noi pe Cruce .

Crucea rămâne o afișare și o manifestare a dragostei lui Dumnezeu atât de evident încăt unii teologi din diferite epoci ale Bisericii au încercat să găsească o valoare ispășitoare a dragostei revelate de Dumnezeu.Iar din punctual lor de vedere, Crucea sau puterea ei nu constă în vreo tranzicție obiectivă ci în inspirația ei subiectivă și în influența morală care schimbă atitudinile și acțiunile.

Prin Cruce găsim valoarea rascumpărării păcatelor , ea actualizează eliberarea oamenilor și va instaura o noua creație, în ea găsim adevăratul sacrificiu al Noului Legământ săvârșit de preotul cel veșnic Cristos .

Eficacitatea morții lui Hristos poate fi considerată dintr-un punct de vedere obiectiv și aici ne referim la valoarea răscumpărătoare pe care o are , și un punct de vedere subiectiv și anume efectele cele produce aceasta în cei care cred și-i acceptă.

În momentul în care Isus moare pe Cruce se produce o puternică schimbare și anume se micșorează iconomia Legii și se naște o nouă iconomie a harului, deoarece în momentul acela suprem al morții Legea e în sfârșit plinită în profunzime, pe Cruce Isus e ultimul dintre oameni , cel mai slab însă El se încredințează Tatălui cu speranță deoarece știe că puterea divină e infinită și poate învia și un om din moarte mai ales fiind vorba de Fiul Său.

Moartea lui Cristos realizează anumite lucruri care nu erau posibile fără această jertfă supremă, dar era nevoie de ea pentru ca prin ea se actualizează o mare revoluție, puterea care domnea înainte cea a păcatului și a răutății e acuma privată de drepturi și de stăpânire . Moartea lui Cristos a eliberat omul din sclavia păcatului de legăturile Legii dar mai ales de demoni , ea a adus mântuirea și iertarea păcatelor și cu toate acestea Crucea în ochii lumii pare o slabiciune un eșec sau chiar o nebunie , unicul care se mândrește cu ea este credinciosul ( 1 Corinteni 1 , 27-30)deoarece doar Crucea și patima arată puterea și iubirea lui Dumnezeu,și e singura care are puterea de a schimba inimile oamenilor și de a transforma totul în lumină și speranță.

Îm Noul Testament moartea lui Hristos e prezentată ca fiind jertfa Noului Legământ, pecetea care a reconciliat umanitatea cu divinitatea și pe Adam cu Dumnezeu, iar despre aceste lucruri avem texte precise iar cel mai important fiind cel de la Romani 3, 23-26 care spune :” Fiindcă toți au păcătuit …prin răscumpărarea cea în Hristos , Isus , pe Care Dumnezeu L-a rânduit jertfă de ispășire , prin credința în sângele Lui , ca să-și arate dreptatea Sa , pentru iertarea păcatelor cele mai înainte făcute , întru făgăduința lui Dumnezeu să-și arate dreptatea Sa, în vremea de acum , spre a fi El Însuși drept , și îndreptând pe cel ce trăiește din credința în Isus”. În Evanghelia lui Ioan Hristos este numit ” mielul lui Dumnezeu “ termen care va fi explicat astfel, Ioan Botezatorul vede în el acel miel apocaliptic care are misiunea de a distruge păcatoșii și odată cu ei și păcatul, în schimb evanghelistul Ioan vede totul prin prisma sacrificiului , a morții ispășitoare :” Pentru ei Eu Mă sfințesc pe Mine Însumi , ca și ei să fie sfințiți întru adevăr”(Ioan 17, 19)

În ceea ce privește patima mântuitorul diferiți autori scot în evidență ideea de jertfă , de ispășire, Ioan privește moartea lui Hristos ca fiind jertfa de ispășire care actualizează Legământul , iar caracteristicile acestui act pentru a fi o jertfă eficientă sunt două și anume : disponibilitatea liberă de a-și oferi viața atunci când nimeni nu avea acest drept( Ioan 10,18), și revărsarea sângelui pentru mântuirea umanități( Ioan 19,34).

Așadar, din textele Bibliei reiese clar că moartea pe Cruce a lui Cristos a constituit o jertfă adevărată care depășește orice altă jertfă a Vechiului Testament, și constituie actul ce definitivează Alianța mântuirii, docrină de astfel acceptată și de Magisteriul Bisericii mai ales Conciliul din Trento care definește Liturghia ca fiind o jertfă adevărată amintind și faptul că Hristos s-a dăruit pe Sine Tatălui murind pe Cruce pentru a obține mântuire veșnică.

3.3Mesia și răscunpărarea păcatelor

În momentul morții pe Cruce Isus a spus :” Părinte , iartă-le lor că nu știu ce fac “( Luca 23, 34) așadar în lumina biblică mântuirea nu este juridică și nu are caracterul unui verdict dat de către un tribunal, este vorba mai mult de opera mântuitoare săvârșită de Isus iar ea se poate reda astfel în calitatea sa de Fiu al lui Dumnezeu Isus trebuia să sufere și să moară pentru mântuirea oamenilor.

În planul mântuirii păcatul ce îi este atribuit omului este acela de a-i fi refuzat lui Dumnezeu onoarea care i se cuvine iar satisfacția constă în a-i restitui lui Dumnezeu această onoare, dar omul nu poate să-i aducă această onoare , singur nu e capabil deoarece tot ceea ce are e darul primit de la Dumnezeu, omul ca și creatură nu poată să corespundă demnității lui Dumnezeu iar aici apare necesitatea , după sfântul Anselm satisfacției lui Hristos ca om și Dumnezeu singura condiție pentru mântuirea omenirii.

Crucea și moartea nu sfărșesc misterul lui Cristos dimpotrivă ea asumă valoarea și semnificația pe care o aduce învierea , iar moartea și învierea trebuie să fie luate împreună seoarece ele reușec să plinească Revelația creștină și actualizează mântuirea umană.

Mântuirea prin intermediul lui Isus este prezentă încă din Vechiul Testament , de când Iahve a făgăduit poporului ales că le va trimite un eliberator care să-i răscumpere de sub jugul păcatului.

Ca să înțelegem mai bine specificul Revelației în ceea ce privește păcatul trebuie să facem un scurt excursus asupra anumitor metalități legare de păcat :

Răul care nu este păcat

Biblia vorbește despre faptul că uneori omul suferă de pe urma unor forme de rău natural cum ar fi secetea , boala și moartea și totuși relele cele mai grave sunt atribuite în mare măsură responsabilității omului și anume , răul tipic al sclaviei în Egipt care nu a depins de natură ci de unele ambiții și hotărâri nedrepte .

“ Prototipul” care nu este păcat

Iar aici vorbin desigur de prototipul păcatului oferit de Geneză 3, acolo unde se vorbește de faptul că păcatul este un răspuns personal nu la o anumită lege ci la o poruncă divină, așadar păcatul este rezultatul hotărâri omului privitoare la relația sa cu Dumnezeu .

Consecințele răului

Aceste consecințe se văd cel mai bine în acea stare de goliciune prin care trece omul și nu doar una fizică ci mai degrabă spirituală care arată o rană profundă înauntrul omului iar toate acestea au două consecințe –îndepărtarea progresivă de lume , și suferința care constituie de fapt nu decizia unui Dumnezeu mânios ci este rezultatul deciziei iresponsabile a omului. Iar aici trebuie să amintim păcatul lui Cain care este de fapt consecința celui al lui Adam deoarece în mod teologic este legat de el datorită filiației , Cain fiind fiul lui Adam.

Moartea lui Isus survine ca fiind opera de eliberare pe care Dumnezeu a găndit-o pentru eliberarea omului din sclavia păcatului iar activitatea lui Isus e o continuă căutare a păcătoșilor așa cum vedem din diferite relatări și chiar din spusele Lui “ Nu am venit să-I chem pe cei drepți , ci pe cei pacătoși ( Marcu 2,16), prietenia cu păcatoșii nu e pentru că Isus le apără păcatele sau pentru ale împărtași ci din dorința ca aceștia sa poată să își conștientizeze vina și să se convertească înaintea lui Dumnezeu( Marcu 1,15).

Isus niciodată nu cere păcătosului un anumit act de ispășire cum ar fi milostenia , jertfa sau voturile acestea vin ca acțiuni libere a celor iertați , iar faptul de ai primii pe păcătoși nu denotă de cât slujire , dăruire și oferire a propriei vieți în slujba predicării și a vindecării păcătoșilor.

“Cuvântul răscumpărare era uzual în ambientul iudaic.Conform acestora sensul religios al răscumpărării pentru păcate, ispășirea, trebuia repetată în continuu, în timp ce pentru popoarele păgâne nu exista posibilitatea răscumpărării”

Răscumpărarea apare la Marcu 10,45 ca fiind ceva oferit tuturor și nu doar poporului Israel fapt care de altfel este nou , iar semnificația e foarte puternică deoarece indică serviciul lui Isus care se jertfește ca preț pentru eliberarea multora iar jertfa nu a constat în animale sau bani ci a fost vorba de dăruirea de sine pentru răscumpărarea păcatelor multora.

Ultima cină e expresia cea mai evidentă a faptului ca Isus a dus o viață de dăruire pentru alții, ca un serviciu al iubirii , al iertări, iar pe de o altă parte exprimă credința în planul de mântuire a lui Dumnezeu pentru oameni care nu era posibil fară Hristos.

Planul de mântuire a fost conceput pentru ca păcatul cel care a distrus comuniunea de viață cu Dumnezeu să fie șters iar pentru acest lucru trebuia să curgă sânge, deoarece în acesta este conținută viața și prin aceasta se transmite viața, iar sângele anumalelor nu era suficient pentru a repara dauna păcatului , de aceea Dumnezeu L-a trimis pe Hristos ca instrument al ispășirii în virtutea sângelui său dătător de viață și singurul prin care păcatele omenirii au fost șterse.Este important de subliniat următorul aspect și anume faptul că dragostea lui Dumnezeu este sursa nu consecința reconcilierii, Dumnezeu nu ne iubește pentru că Hristos a murit pentru noi sentimentele Lui nu au necesitat niciodată vreo schimbare , doar felul în care ne-a tratat și anume relația practică pe care a avut-o cu noi aceea a trebuit să se schimbe .

Pentru a fi din nou uniunea perfectă Dumnezeu-Om era nevoie de o jertfă asemănătoare cu cea a Vechiului Testament încheiată pe muntele Sinai, doar că de data asta a fost vorba de o jertfă umană și anume Isus Cristos care a fost împlinirea planului de mântuire și Cel care a răscumpărat omul de sub robia păcatului . Această salvare , răscumpărare este de ordin spiritual făcut cu scopul împăcării omului cu Dumnezeu și stabilirii unei legături harice care să-l ridice din nou pe om către Dumnezeu , iar asta necesita o lucrare dumnezeiască singura care putea să repare lezarea dreptății lui Dumnezeu.

Dacă Isus nu a fost acel Mesia pe care îl aștepta și în care credea poporul iudeu , și anume un nou David care să-i conducă , un împărat lumesc , atunci cu siguranța El a fost Fiul lui Dumnezeu care prin jertfa Sa unică și mai ales liberă a răscumpărat păcatele oamenilor, iar dacă Isus nu ar fi fost Fiul lui Dumnezeu scânteia pe care a aprins-o în lume s-ar fi stins de mult , dar El a rămas ca un far de lumină, de dragoste și de speranță fiind tărmul de salvare al tuturor naufragiaților acestei lumi.

În problema mântuirii există două mistere care trebuie tratate și pe care trebuie să le cunoaștem și să le integram și anume :

Păcatul se răscumpără numai prin suferință și iubire.

O răscumpărare universală așa cum a împlinit Isus nu a putut fi realizată decât prin jertfa și iubirea Fiului lui Dumnezeu .

Repararea produsă de păcatele oamenilor dreptății lui Dumnezeu nu putea fi obținută prin jertfa unui om ci tot prin intermediul lui Dumnezeu singurul capabil de a repara unitatea distrusă de păcat.

În revelația lui Isus găsim suficiente trimiteri la misterele mântuirii , chiar El a spus uneori :” Eu am viața în mine”(Io 15, 5). Purificarea omului vine prin har mai ales prin harurile Crucii, prin pocăință și harurile obținute prin ispășire.

Viața dar mai ales lucrările lui Isus ne duc la concluzia că El este “Calea, Adevarul și Viața” prin faptul că a realizat într-un mod desăvărșit condițile divine ale naturii oamenilor și în același timp toate aceste condiții conțin adevărul necesar participării omului , a condiției umanela mântuire , o mântuire săvârșită pe Cruce.

3.4Mântuirea omului prin Hristos

Omul trebuia salvat (mântuit) din condiția sa decăzută și din păcatele sale altfel era sortit morții și osândei veșnice iar aici a intervenit Dumnezeu trimițându-L pe Isus care a împlinit toate condițiile pentru mântuirea omului oferindu-i și posibilitatea de a obține iertarea păcatelor .

În nemărginita Sa dragoste Dumnezeu a voit și a dorit ca omul să fie mântuit și pentru asta a întocmit un plan de mântuire imediat ce Adam și Eva și-au luat asupra lor blestemul păcatului strămoșesc și degradând toată existența pământească și aducând moartea , El a spus șarpelui : “ aceasta( femeia) îți va zdrobi capul și tu îi vei zdrobi călcâiul “( Gen. 3, 15). Așadar, vestirea Mântuitorului s-a făcut încă din Geneză adică dintr-u începuturi.

Planul de mântuire a fost împlinit ba mai mult a fost desăvărșit de Isus care a oferit omului posibilitatea de mântuire prin adevărul și harul aduse de El și a continuat și după Rusalii și va continua pănă la sfărșitul timpului.

Isus a realizat prin viața , moartea și învierea Sa toate condițile cerute pentru mântuirea oamenilor dar asta nu înseamnă ca toți oamenii devin imediat și beneficiarii acestei mântuirii, ci doar aceia care cred în Isus ca Fiu al lui Dumnezeu și în învierea Sa dar mai ales să îi și respecte învățătura.

Isus a fost singurul mediator între Dumnezeu și om , între Creator și creatură , dar în același timp e Cuvântul lui Dumnezeu adresat și transmis omului este răspunsul și participarea omului la Dumnezeu. În realitatea sa divină și umană El reprezintă în același timp venirea lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor și a oamenilor la Dumnezeu , adică a restabilit legătura ruptă de păcat.

Doar Hristos putea să aducă mântuirea oamenilor și a făcut acest lucru prin Crucea Sa prin care a obținut răscumpărarea tuturor păcatelor săvârșite de la începutul și pănâ la sfărșitul lumii, dănd u-ne posibilitate de a ne împărtași cu trupul și sângele Lui.

Dacă nu ar fi existat învierea nu am fi putut vorbi de o religie creștină , iar beneficiile învierii sunt multiple cum ar fi am primit încrederea în biruința în fața Satanei și a morții , iar învierea a fost evenimentul care a confirmat încă odată dacă mai era necesar dumnezeirea lui Hristos.

În acest sens” moartea lui Hristos constituie cea mai înaltă revelare a persoanei Sale , ea nu este sfârșitul operei și a cuvântului Său revelator “ din contră învierea autentifică mesajul transmis de Isus aratând sensul morții Sale.

Mântuirea e o temă vastă și complex care atinge puțin din toate domeniile existenței omenești , e o temă prin care se încearcă să se înțeleagă problemele fundamentale ale oamenilor care se află în căutarea unui sens , deoarece el experimentează zilnic realitatea durerii și suferinței, atât suferința fizică cât și cea morală și toate acestea cad în sarcina teologiei pentru a le explica într-un mod simplu pentru fiecare creștin.

Trebuie spus ca în revelația creștină mântuirea nu e nici pe de parte o cucerire sau rodul inteligenței omenești ci este un dar oferit liber de Dumnezeu prin intermediul istoriei mântuirii care se săvârșește în Hristos, așa cum specific și Conciliul atunci cănd afirmă: “ Numai în misterul Cuvântului Întrupat se luminează cu adevărat misterul omului. Căci Adam , cel dintâi om, era prefigurat Aceluia ce avea să vină( Romani 5,14), Hristos Domnul. Hristos care e noul Adam prin însăși revelarea misterului Tatălui și al iubirii Acestuia, dezvăluie deplin omului pe om și îi descoperă măreția propriei vocții”( GS 22).

Adevărata iubire a lui Dumnezeu a fost revelată în Hristos iar din acea iubire a izvorât mântuirea oamenilor și a fost capabilă de al transforma, de al face o ființă nouă,liberă și deschisă spre celălalt iar toate acestea lucruri s-au clădit pe acea dragoste adevărată a Tatălui, astfel încât omul prin Hristos și în Hristos să poată fi capabil la rându-i să îmbrățișeze această iubire mântuitoare.

Așadar, putem afirma că realitatea creștină a mântuirii e în mod concret o acceptare a acelei iubirii absolute și gratuite oferite de Dumnezeu și atunci omul răscumpărat devine acel om care a întălnit acea iubire ba mai mult și-a asumat-o iar din acel moment devine o ființă nouă, o nouă creatură care resimte din plin iubirea Tatălui , iar odată cu instaurarea acestei iubirii în inimă omul este și restaurat în comuniunea filială cu Dumnezeu.

Autorul acelei comuniuni cu Dumnezeu este Isus Hristos care prin moartea Sa pe Cruce și-a luat asupra-I păcatele umanității iar prin sângele Său le-a spălat și sfințit , El este viața și dăruirea vieții este mijlocul prin care Dumnezeu se lasă cunoscut în plinătatea Sa. Isus este unicul mod prin care am avut și avem acces la Dumnezeu dar mai ales la comuniunea de viață , iar în virtutea morții Sale răul care a degradat lumea cum ar fi minciuna, ura și moartea au fost înlăturate definitiv prin această jertfă eliberatoare iar în loc moartea apare ca fiind un mod de manifestare a uniunii filiale cu Tatăl.

Hristos este “evenimentul ultimo care arată o acțiune nouă și particulară a lui Dumnezeu ca început al ultimelor timpuri…El este mântuirea definitivă, iar Legământul nu poate fi comparat cu alianțele precedente și nici cuprins în aceasta” dar este și Dumnezeu revelat deoarece cuvântul lui Dumnezeu este în sine din veșnicie expresia vie dar mai ales completă a Tatălui care este posesor al bogățieii și puterii divinității.

Hristos devine mântuitorul omenirii prin întrupare fapt susținut și de doctrina Sf. Părinți care vorbesc despre faptul că atunci când Isus se face unul dintre noi El devine parte din neamul nostru iar noi devenim trupul Său iar El devine fratele nostru și în baza acestui fapt a reușit Hristos răscumpărarea și mântuirea noastră, iar această întrupare este desăvârșită prin Cruce ca un act final de ascultare față de planul întocmit de Dumnezeu pentru salvarea omenirii.

Trebuie menționat faptul ca exista o speranță profetică a mântuirii încă din Vechiul Testament aparută după moartea lui Moise, după el au existat diferite figuri care au realizat această misiune mediatoare și anume preotul, regele, profetul și înțeleptul dar ei nu au fost legislatori ca și Moise ci misiunea lor era reînoiască contactul pierdut cu Dumnezeu. Se aștepta cu multă speranță un eliberator, un mântuitor dar el îl vedeau mai mult ca pe un eliberator asemeni lui David și nu neaparat unul care să-i elibereze de sub robia păcatului.

Profeții sunt cei care nu și-au pierdut niciodată încrederea în mântuirea pe care Dumnezeu o va dărui poporului său mizând pe nemărginita Sa iubire și îndurare iar Dumnezeu nu întărzie cu răspunsul fiind și Cel care în ciuda infidelității constante venite din partea poporului alege să mântuiască pe Israel , iar această lucrare eliberatoare își va găsii dimensiunea completă de har odată cu transformarea inimii mai ales în Ezechiel cel care are sarcina să lucreze dreptatea.

Isus nu adaugă foarte multe lucruri la așteptarea îndreptățită a mântuirii și a împărăției dar aduce totuși o noutate și anume El este medical și mântuitorul (cf. Mt. 12,28) este cel care aduce har și îndurare iar celor care cred în El mântuire și mare bucurie . Acea împărație inaugurată de către Cristos a trebuit să se consolideze prin înviere și care va continua chiar și după aceea , Isus a instaurat o domnie efectivă a lui Dumnezeu în care El acționează supunând forțele Satanei printr-o acțiune mântuitoare deja înfăptuită dar plină de promisiuni pentru un viitor definitiv.

Omul nu era niciodată ridicat din condiția sa mizeră dacă nu era Crucea lui Isus capabilă să-l mântuiască și să-I ierte păcatele. În plus Isus a devenit păcat pentru noi , iar păcatele noastre au fost puse pe El Cel fără de păcat pentru ca noi oamenii fiind uniți cu El să primim reconcilierea cu Tatăl și darul gratuit al mântuirii.

Dumnezeu este Cel care și-a potolit mania și-ne răscumpărat din robia în care eram prinși și ne-a reconciliat cu Sine printr-o jertfă care relevă dragostea adevărată pe care a avu-o față de oameni, iar lucrarea mântuitoare a avut pecetea sângelui lui Cristos care a murit în locul nostru ca înlocuitor al nostru.

Moartea lui Isus a foste pecetea și jertfa necesară reconcilierii prin care Dumnezeu Și-a retras mania care era îndreptată asupra nostră, așadar realizările Crucii trebuie private sub spectrul revelației și a mântuirii deoarece evenimentul Crucii a fost atât revelator cât și mântuitor, prin Ea Tatăl și Fiul au fost revelați și în Ea se vede în mod clar planul de mântuire de eliberare și mântuire adresat neamului omenesc.

Mântuirea adusă de Hristos e un eveniment important, e un nou “prag” prin care omenirea poate ascede mai ușor la Dumnezeu cu mai multă libertate și încurajați de jertfa lui Isus, e un eveniment care a legat odată pentru totdeauna umanitatea de divinitate, legătură care a sfărmat și legăturile morții și a păcatului și a făcut posibilă reconcilierea cu Dumnezeu și a creat o nouă alianță care se va definitiva la plinirea timpului.

CONCLUZII

Lucrarea scoate în evidență erorile comise în timpul procesului, devierile de la lege și nedreptățile aduse împotriva lui Isus cum ar fi biciuirea, lovirea, insultele suportate atât din partea Sinedriului cât și din partea soldațiilor romani.

Procesul așa cum am arătat și în capitolul I respectiv subcapitolele averente acestuia , a fost unul nedrept din toate punctele de vedere , nerespectăndu-se nici dreptul roman nici legea iudaică așa cum reiese foarte clar din cele prezente în lucrare, s-au încălcat procedurile standard de la arestarea pe timp de noapte care contravine legislației timpului, la supliciile care erau strict interzise pănă la faptul că Talmudul prevedea explicit faptul că acuzatul avea dreptul de a beneficia de un apărător din oficiu dacă nu își permitea unul sau ales , din păcate Isus nu a beneficiat nici de această dispoziție care era legală. Iar cea care încheie seria erorilor este chiar sentința dată la dorința expresă a mulțimii care îi cere lui Pilat să-l răstignească , or pedeapsa cu crucificarea era o pedeapsă eminamente romană și se aplica numai celor găsiți vinovați de furt, tradare sau viol.

Iar pedeapsa pentru blasfemie , acuză adusă de Sinedriu, era uciderea cu pietre și nicidecum răstignirea. Și ordinul de arestare vine tot din partea Sinedriului care întocmește o listă cu acuze care trebuia susținute de martori mincinoși ,deoarece mărturiile lor nu concordau s-a renunțat la ei și caută alte acuze cu care să se prezinte în fața lui Pilat.

Am făcut un mic parcurs prin contextul istoric în care s-a născut Isus, sursele care vorbesc despre El , uneltirea mai marilor preoți , prinderea în Grădina Măslinilor și în cele din urmă evoluția celor două procese , unul în fața Sinedriului și celălalt în fața lui Ponțiu Pilat toate ajutându-ne să înțelegem mai bine piesele de puzzell care au constituit în cele din urmă forma finală a judecății și a sentinței la moarte.

Toate doveziile ne arată clar că procesul suferit de Isus a fost unul nedrept și injust iar în urma suferințelor suferite putem vorbi de un Isus ca prototip al condamnatului nevinovat iar judecarea sa devine simbolul unei erori deosebit de grave din punct de vedere judiciar,și nu numai ,și din punct de vedere uman , deoarece suferința lui Isus e rezultatul păcatelor noastre.

Ideea centrală a lucrării e următoarea, cu toate că Isus a avut parte de un proces nedrept și toate dovezile converg la acest lucru ,totuși era nevoie de acest sacrificiu pentru a împlini planul lui Dumnezeu cu privire la mântuirea și recuperarea umană promisă încă de la caderea protopărinților noștri iar comportamentul lui Isus din timpul patimilor arată și scoate în evidență faptul că El nu se lasă pradă urii și dușmaniei fariseilor ci a facut toate aceste lucruri cu conștiința că împlinește voia lui Dumnezeu și toate în baza unei iubiri autocuprinzătoare , o iubire pe care mintea umană nu e capabilă să o înțeleagă . El a suferit totul cu răbdare până când a realizat tot ce i-a stat în putință pentru mântuirea oamenilor.

Pentru a avea un tablou unitar al întregii elaborări , vreau să punctez momentele cele mai importante pe care le-am tratat pe parcursul acestei lucrări și beneficiile pe care le-a adus Procesul în ceea ce privește mântuirea umană.

În primul rând, dimensiunea juridică prezintă elementele cheie ale procesului cu momentele cele mai importante și mai cruciale, de la contextul istoric în care a trăit Isus până la momentul arestării și a procesului în sine în fața lui Pilat.

Dimensiunea spirituală pe de altă parte prezintă oarecum, necesitatea acestui act, beneficiile pe care le-a adus patima și moartea pentru răscumpărarea umană și pentru mântuire pănă la urmă. Așa cum am prezentat și în subcapitolul 3.4 mântuirea omului nu era posibilă fără ca Dumnezeu să trimită un răscumpărător, un miel gata să se sacrifice pentru umanitatea decăzută în robia păcatului și a morții.

În calitatea sa de Fiu Isus făcut om trebuia să moară pentru mântuirea oamenilor , mântuire care devine ca o analogie cu răscumpărarea plătită pentru sclavii ce deveneau liberi, era nevoie de această jertfă sângeroasă pentru ca cei înrobiți de păcate să poată devenii liberi dar mai ales mântuiți de păcate .

Cred că lucrarea de față explică logic firul evenimentelor petrecute în timpul procesului,de unde reiese foarte clar că Isus a fost supus unui proces nedrept care nu a respectat nici o normă a dreptului roman sau a celui iudaic , dar era nevoie de acest act pentru ca planul de mântuire să fie împlinit și reconcilierea cu Tatăl să fie încheiată definitiv iar umanitatea să fie ridicată din nou în demnitate.

BIBLIOGRAFIE

1.Biblia varianta ortodoxă

2.Alexandr Men – Fiul Omului , Editura Științifică , București 1998

3. Alexander Schmemann- Fiul Omului , Editura Științifică , București 1998

4. Benedict al XVI-lea- Isus din Nazaret vol. II

5. Cornelius Greising-Legământul Biblic, Editura Napoca Star( Ediția revizuită GBV 1989, 1990)

6.Calmus Modareli- Eu sunt Învierea și Viața Isus Hristos –Fiul Omului și lui Dumnezeu-Mântuitorul, Editura Galaxia Gutenberg 2005

6. Flavius Josephus-Antichități iudaice, Editura Hasefer, București 2004

7.Gheorghios Patronos – Parcursul istoric al lui Isus de la iesle la mormântul gol, Editura Bizantina, București

8. Gerard Mordillat- Corpus Christi, Editura AltFel

9. Natalia Manoilescu Dinu-Isus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii, vol. II , Editura Bizantina

10. Mihai Valentin Vladimirescu- Viața de zi cu zi în vremea lui Isus, Editura Polirom , 2013

11.Mauro Orsatti- Introducere în studiul Noului Testament , Editura Buna Vestire , Blaj, 2008

12.Manuel Min- Timpul Domnului timpul omului, Editura Surorilor Lauretane 2012

13. Michel Quevat- Învierea și icoana, Editura Christiana, București 1999

14. Isidor Mărtincă-Isus din Nazaret Fiul lui Dumnezeu,Editura Gramar, București 2000

15. Renzo Lavatori –Unul –născut din Tatăl Isus în misterul filiației Sale, Editura Galaxia Gutenberg,2008

16. Ioan M. Bota- Patrologia, Editura Viața creștină, Cluj Napoca 2002

17.Sf. Ioan Damaschin- Dogmatica, traducere din limba greacă pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutul Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București

18.John R. W. Stott-Crucea lui Isus, Editura Societatea Misionară Română, Illinios USA 1992

19. Jaques Schlosser- Isus din Nazaret , Editura Corint, București 2003

20. Jaroslav Pelikan- Iisus de-a lungul secolelor Locul lui în istoria culturii, Editura Humanitas, București 2000

21. Werner Keller-Arheologia Vechiului și Noului Testament , Editura Psychomassmedia

Surse virtuale

www. Historia.ro

www.ortodoxiatinerilor.ro

www. Assonption-orient.org