Preotia Noului Testament. Chemare Dumnezeiasca Si Misiune Pentru Oameni Dupa Noul Testament

INTRODUCERE

În această lucrare am ales să vorbesc despre preoția Noului Testament, deoarece preoția este o lucrare sfântă și sfințitoare. A vorbi despre preoție înseamnă a vorbi despre rostul și temeiul acestei slujiri; de conștiința chemării și darului ei; înseamnă a adânci aceasta chemare în lumina roadelor; mai concret, după Sfântul Apostol Pavel, înseamnă: "a ști cum trebuie sa ne comportam în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului" (I Tim. III, 15). Despre toate cele spuse mai sus am vorbit și eu în lucrarea mea , dezvoltând fiecare subiect în parte.

Lucrarea este structurată în patru capitole. În primul capitol am prezentat preoția Vechiului Testament, arătând foarte detaliat care sunt legăturile acestea cu preoția Noului Testament adică cu preoția Hristos cel veșnic și din veci.

Astfel, în Vechiul Testament se vorbeste de Preotia lui Melchisedec (Facerea 14, 18), care ca «preot al lui Dumnezeu» l-a primit pe Avraam cu pâine și vin, dupã înfrîngerea regelui Sodomei; preotia leviticã, sau sacrificialã, consacratã prin «ungerea sfântã» (Iesire 29, 21; 30, 25) «dupã rînduiala lui Aaron» (Iesirea 40, 13; Levitic 8, 1-7; Evr. 7. 11), si «preotia împãrãteascã» (Iesirea 19, 6), a întregului popor Israel, ca «seminție aleasã, neam sfânt, popor ales». Aceste trei preoții sunt înlocuite cu alte trei preoții în Noul Testament.

Despre aceste trei preoții ale Noului Testament am vorbit în capitolele doi, trei și patru. În capitolele doi m-am axat pe preoția lui Hristos prezentând scopul acestei preoții și rolul pe care îl are în comuniunea dintre oameni. Am analizat și am prezentat preoția lui Hristos în cărțile Noului testament și în special în Epistola către Evrei.

Capitolul trei este dedicat chemării dumnezeiești, prezentând originea chemării, cadrul chemării și adevăratele roade dobândite după această chemare. În ultimul capitol am ales să vorbesc despre preoția bisericeasca si relația ei cu preoția Noului Testament. Preoția slujitoare este taina Bisericii ce se alimentează ca dintr-un izvor din preoția lui Hristos, a cărei necesitate se impune în vederea desăvârșirii umane și a iconomiei mântuirii.

I. PREÎNCHIPUIREA PREOȚIEI NOULUI TESTAMENT ÎN VECHIUL TESTAMENT

Măreția neîntrecută a slujirii preoțești stă în faptul că ea e mijlocire între oameni și Dumnezeu. Dacă profetul este trimisul lui Dumnezeu către oameni, preotul se îndreaptă de jos în sus, de la oameni la Dumnezeu, cu rugăciuni și cu jertfe, pentru obținerea iertării și sfințirii lor.

S-a spus despre Noul Testament că este ascuns în Vechiul Testament și că cele din Vechiul Testament sunt umbră și preînchipuire a celor din Noul Testament.

Preoția Vechiului Testament „este numai un mijloc de întreținere în oameni a conștiinței păcatului și a așteptării unui mijlocitor efectiv între ei și Dumnezeu, după cum jertfele ce se aduc înainte de El, fiind mărturii ale păcatului lor, nu au puterea de a realiza împăcarea cu Dumnezeu”.Preoția și jertfele Vechiului Testament au fost preînchipuiri ale realității ce avea să vină, dar preînchipuiri instituite de Dumnezeu ca o arvună a bunăvoinței Sale, ca un mijloc de a pregăti pe oameni pentru primirea adevăratului Mijlocitor.

Oamenii, având acele simboluri prin instituirea de sus, știau că Dumnezeu nu i-a părăsit, ci are un plan cu ei și îi pregătește pentru mântuire. Ele erau semnele obiective ale bunăvoinței lui Dumnezeu și ale făgăduințelor Lui față de oameni. Ei însă primeau personal făgăduința mântuirii viitoare și acesta era lucrul capital, știut fiind că Dumnezeu nu-și calcă promisiunea. Sfântul Chiril al Alexandriei, vorbind despre superioritatea preoției a lui Hristos față de preoția Legii Vechi spune: „De aceea a încetat puterea preoției după Legea Veche, pentru că nu avea puterea sfințeniei desăvârșite. Ea urma să se desăvârșească în Preoția lui Hristos, la plinirea vremii, atunci când simbolurile aveau să fie trăite în adevăr”.

Preoția – ca aducătoare de jertfe spirituale și materiale – este legată structural de ființa omului și a Bisericii, ca mijloc în iconomia mântuirii. Și cum, după învățătura Sfinților Părinți, a existat o Biserică primordială și în Paradis, este de la sine înțeles că Adam a exercitat o slujire preoțească în Eden, prin aducerea de „jertfe spirituale”.

Nevoia aducerii de jertfe pentru popor, a impus și instituirea preoției cu legalizarea și organizarea ei, odată cu darea legii prin Moise. De aceea s-a spus că „poporul a primit Legea (scrisă) pe temeiul preoției” (Evrei 7, 11), care avea să o aplice și s-o facă cunoscută.

După porunca lui Dumnezeu, deci, Moise a sfințit pe fratele său Aaron, arhiereu, iar pe fiii lui preoți; i-a uns cu „untdelemnul ungerii” și i-a îmbrăcat cu veșminte sfinte, pentru slujirea preoțească, „spre a nu-și atrage păcat asupra lor și să moară” (Ieșire 28, 1-43; 29, 9, 21; 30, 30), statornicind ca – pe viitor – preoții să fie sfințiți din seminția lui Levi. O dovadă a faptului că în Vechiul Testament preoția a fost acordată numai urmașilor lui Aaron și nu și altora este pedeapsa ce au primit tinerii Core, Datan și Abiron care au încercat să fie preoți (Numeri 16, 31-32, 40), precum și regele lui Iuda, Ozia, care a încercat să tămâieze (II Paralipomena 26, 16-21).

Vechiul Testament vorbește, însă, și de alte două preoții, deosebite de preoția specială, „de ungere”, zisă „Levitică”, sau „după rânduiala lui Aaron”. Cea dintâi și cea mai mare este „preoția lui Melchisedec”. Despre acest Melchisedec, cu „nume simbolic, care apare brusc în istoria vremii, neavând indicații genealogice, tipul veșniciei”, Moise spune că e „regele Salemului” și „preotul Dumnezeului celui Preaînalt” (Facere 14, 18). El „n-a fost uns cu untdelemn sfințit, adică cu Mir, căci a fost arhiereu al celor din neamuri”; și a binecuvântat pe Avraam, întâmpinându-l cu „pâine și vin”, iar acesta „i-a dat lui Melchisedec zeciuială din toate” (Fac. 14, 19-20). Melchisedec și preoția lui aveau să fie „tipul” sau prefigurarea lui Hristos și a preoției Lui; tot așa și celelalte două preoții.

După formarea lui Israel ca „popor ales”, Dumnezeu îl numește: „preoție împărătească”, sau „împărăție de preoți”, „neam sfânt” (Ieșire 19, 5-6) și „popor agonisit” (Maleahi 3, 17). Această stare este așa numita „preoție generală”, sau „preoție împărătească”, sau „de obște”. De aceea ei primeau întreținere de la popor, zeciuiala, după Lege (Num. 18, 21).

Începătorul acestei preoții avea să fie Hristos Arhiereul, după rânduiala lui Melchisedec” (Ps. 9, 4).

„Trebuia, deci, să apară Omul fără de păcat, de o valoare mai mare și mai mult decât egală cu a tuturor oamenilor, ca să aducă jertfă lui Dumnezeu pentru toți oamenii, ca Mielul adevărat care să înlocuiască cu deplină eficiență mielul animalic. În jertfirea mielului Legii se arată profetic nădejdea trecerii omenirii prin moarte la viață”.

Precum Legea a fost „călăuză spre Hristos” (Gal. 3, 24), „sfârșitul” și desăvârșitorul ei (Rom. 10, 4; Matei 5, 17), tot așa și preoția „după rânduiala lui Aaron” a fost pregătitoare, și ea avea să fie înlocuită de noua preoție a harului, „după rânduiala lui Hristos”, iar El după cea „a lui Melchisedec”. În vechime, preoții, împărații și proorocii se ungeau.

Cele trei slujiri arhierești ale Mântuitorului: de împărat, profet și preot sunt reliefate simbolic în diferite scrieri ale Vechiului Testament. Astfel, slujirea împărătească constă în puterea cea fără de margini a iubirii Sale, care va stăpâni sufletele oamenilor.

În slujirea Sa de profet, adică învățător, Hristos va aduce o nouă învățătură, prezentată de proroc astfel: „Nu mai faceți rău înaintea ochilor mei, încetați odată. Învățați a face binele, căutați dreptatea, ajutați pe cel apăsat, faceți dreptate orfanului, apărați pe văduvă” (Isaia 1, 16). Suferințele jertfei vor fi în Hristos una cu suferințele Arhiereului, fapt neîntâlnit la jertfitorii altor religii sau la cei ai Vechiului Testament. Proorocul prezintă sugestiv această stare de slujire zicând: „Chinuit a fost, dar s-a supus și nu și-a deschis gura Sa, ca un miel spre junghiere s-a adus și ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, așa nu și-a deschis gura Sa” (Isaia 53, 7).

În Hristos Mântuitorul, aceste slujiri s-au armonizat într-un tot desăvârșit, într-o unire completă. De data aceasta scopul lor era cu mult mai desăvârșit, precum cu mult mai desăvârșit era și Cel ce le întrupa. Se urmărea prin toate aceste slujiri ridicarea lui Adam celui căzut prin păcat la vârsta „bărbatului desăvârșit în Hristos” după modelul Celui de-al doilea Adam, Hristos Fiul lui Dumnezeu, cu ajutorul puterii Sale dumnezeiești dăruit oamenilor prin mijlocirea acestor slujiri mântuitoare.

1.1. Preoția lui Hristos preînchipuită în Vechiul Testament

Căderea în păcat a omului i-a adus durere, întristare, neliniște, o întunecare a chipului lui Dumnezeu, dar nicidecum o părăsire totală din parte lui Dumnezeu. Dinamismul dragostei Sale, întreținut în tot decursul istoriei mântuirii, a folosit nenumărate mijloace pentru restaurarea celui căzut, întrevăzîndu-se în toate aceste metode pedagogice îndelunga rabdare a dragostei Sale.

Acest fapt îl putem constata din primele pagini ale Sfintei Scripturi în care se descoperă omului planul de mântuire a lumii proiectat de Dumnezeu ca o rază de nădejde în viitorul său, atunci când i se spune celui ce-l amăgise dușmănie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei, aceasta îți va zdrobi capul tău, iar tu îi vei înțepa călcâiul ( Fac. 3,15). Prevestirea unui Mântuitor nu lasă pe om să cadă în mrejele deznădejdii.

Conturarea slujirii Lui e mai puțin clară la începutul Vechiului Testament, dar ea se va contura tot mai luminos pe măsura apropierii timpului mântuirii noastre.

Această slujire leagă numele Mântuitorului Hristos de cel de preot, nume ce nu e străin de noțiunea de jertfă, necesară pe drumul ce urcă spre “frumusețea cea dintâi”.

Pentru aceasta “ Logosul divin” se face om ca să restabilească și să desăvârșească pe om prin el întreg cosmosul. Omul a voit după cădere să pună asupra lumii o pecete pur umană, nemaivăzând sensul profund și virtualitățile nesfârșite ale lumii și ale omului

Dar lumea trebuie pregătită pentru primirea acestui arhiereu, printr-o preoție lucrătoare prin veacuri, de la cădere până la venirea Lui Hristos. Chiar dacă lucrarea acestei preoții era întrucâtva nedesăvârșită în comparație cu lucrarea preoției lui Hristos cel așteptat, ea avea totuși menirea de a întreține vie conștiința păcatului și necesitatea unui Mântuitor, deoarece înstrăinarea omului de la părinteștile simțăminte cere o contrabalansare, Marea Jertfă din care să se hrănească spre înzdrăvenire toți până la sfârșitul veacurilor.

Simbolic, această preoție era preînchipuită prin preoția Vechiului Testament unde preotul era trimisul lui Dumnezeu și reprezentantul voii Sale între oameni.

Datorită îngroșării firi umane prin păcat, omul a rămas cu o lumină slăbită în a înțelege cele sfinte, încât era necesar ca să se înceapă înțelegerea necesității preoției lui Hristos de la un alfa al alfabetului mântuirii. În textele scripturistice care au urmat Protoevangheliului, chipul lui Hristos începe să se contureze nu numai în slujirea Arhiereu, ci și ca împărat al Salemului, adică împărat al păcii, prin persoana lui Melchisedec ce-l simboliza. El îi aduce lui Avraam pâine și vin și e numit preotul Dumnezeului celui prea înalt ( Fac. 14,18), preînchipuind prin toate acestea pe Hristos.

Despre acest Melchisedec se spune că nu avea nici început, ceea ce preînchipuie Arhieria veșnică a Mântuitorului Iisus Hristos. Iar pâinea și vinul, aduse lui Avraam se pot referi la starea de jertfă continuă, ce se va actualiza mereu în pâinea și vinul din Sfânta Cuminecătură.

Moise întruchipează simbolul unor slujiri pe care le va plini Hristos. El aduce Legământul de pe Sinai zidește altarul, varsă sângele victimelor, le pune pe jertfelnic și le asistă.

El i această preoție era preînchipuită prin preoția Vechiului Testament unde preotul era trimisul lui Dumnezeu și reprezentantul voii Sale între oameni.

Datorită îngroșării firi umane prin păcat, omul a rămas cu o lumină slăbită în a înțelege cele sfinte, încât era necesar ca să se înceapă înțelegerea necesității preoției lui Hristos de la un alfa al alfabetului mântuirii. În textele scripturistice care au urmat Protoevangheliului, chipul lui Hristos începe să se contureze nu numai în slujirea Arhiereu, ci și ca împărat al Salemului, adică împărat al păcii, prin persoana lui Melchisedec ce-l simboliza. El îi aduce lui Avraam pâine și vin și e numit preotul Dumnezeului celui prea înalt ( Fac. 14,18), preînchipuind prin toate acestea pe Hristos.

Despre acest Melchisedec se spune că nu avea nici început, ceea ce preînchipuie Arhieria veșnică a Mântuitorului Iisus Hristos. Iar pâinea și vinul, aduse lui Avraam se pot referi la starea de jertfă continuă, ce se va actualiza mereu în pâinea și vinul din Sfânta Cuminecătură.

Moise întruchipează simbolul unor slujiri pe care le va plini Hristos. El aduce Legământul de pe Sinai zidește altarul, varsă sângele victimelor, le pune pe jertfelnic și le asistă.

El instituie la porunca lui Dumnezeu preoția Vechiului Testament care preînchipuiește preoția lui Hristos. Totuși preoția lui Hristos este substanțial superioară fiind o preoție eternă ce nu se transmite, pentru că Cel ce o poartă e totdeauna viu.

Nu numai preoția Lui, dar și jertfa este de o valabilitate incomparabilă, deoarece jertfa lui Hristos are caracterele adevăratului sacrificiu. Ea e superioară tuturor jertfelor Vechiului Testament prin calitatea victimei.

Se cere încheierea noului legământ. Acest legământ este rezultatul unei noi conștiințe, a unei redeșteptări eshatologice, a unei veritabile mutații, în ideea de sacerdoțiu reînnoit ( cf. Ieremia 31,14; Iezechil 40,48; Isaia 25,6; Maleahi 3,1). Legământul acesta implica o nevinovăție legată de Cel ce era să se jertfească asemenea unui „ Miel nevinovat” al „ Robului Domnului”.

În mijlocul unei lumi universal păcătoase robul acesta este singurul drept, este Nevinovatul care ia asupra lui greșelile tuturor pentru a obține iertarea lor ( Isaia 53,5). Robul acesta desăvârșit care ia asupra Sa păcatele tuturor, urmărește ca scop curăția inimii omului. Urmărirea acestui scop impune un pas înainte în drumul mântuirii. Dumnezeu dorește ca prin ofrandele jertfei Sale, inima omului să fie întru totul eliberată de întunericul păcatului, să adere la voia lui Dumnezeu după cuvintele psalmistului: Voiesc să fac voia Ta Dumnezeule. Legea ta e în inima mea ( Ps. 39,11).

Numai într-o inimă curată se ridică mirosul de bună mireasmă duhovnicească. Dar împlinirea acestor frumuseți nu se poate realiza fără oricare jertfă, încât sensul principal profetic ascuns în jertfele dinainte se desfășoară și se realizează în Hristos, fiind El însuși jertfa, din El primind mireasma de jertfă care-i penetrează și-i antrenează în stare de jertfă pe toți cei ce se alipesc de El.

Curăția preoției lui Hristos și vrednicia acestei preoții sunt prezentate simbolic în mai multe texte ale Vechiului Testament. Iată un exemplu: Și preoților leviți nu le va lipsi bărbat înaintea feței mele care să aducă ardere de tot și fumul prinosului să-l înalțe și să aducă jertfă în toate zilele (cf. Ieremia, 33,17). Iar despre veșnicia acestei preoții alt prooroc zice: Iată un om care va fi chemat Odraslă, aceasta va odrăsli și va zidi templu Domnului. El va purta semnele regale și va stăpâni și va domni pe tronul lui ( Zaharia 6,12)

Tăria de nezdrucinat a acestei Preoții este simbolizată prin termenul grecesc λίθos (piatră) în comparație cu lemnul care lesne se deteriorează de cariul vremii, prin textul psalmistului: Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii a ajuns în capul unghiului. De la Domnul s-a făcut acesta și este minunată în ochii noștri ( Ps. 117,22).

Prezentarea simbolică prevede această piatră vie (λiθзωυ) pe care este zidită Biserica, al cărui edificiu este format din creștini, tot ca pietre vii.

Superioritatea spirituală a Preotului Hristos este preînchipuită de superioritatea templului față de „casă” (όίкos) pe care acesta o înlocuise, căci templul simbolizează pe Hristos și totodată pe cei cuprinși înlăuntrul templului, pe credincioși. De templu este strâns legată restaurarea lui, adică înnoirea credincioșilor în Hristos, înnoire ce nu se putea plini în preoția lui Aaron. De aceea noțiunea sacerdoțiului aronitic era nedesăvârșită și trebuia plinită prin noțiunea sacerdotală a lui Hristos preotul Noului Legământ . Se observă de asemenea, că în formele tradiționale se dezvoltă și o gândire preocupată de valorile morale, încât „noțiunile sacerdotale, culturale ale lui Israel, legate de restaurarea Templului, cuprind o tendință moralizantă, legată de desăvârșirea acestor valori sacerdotale și spirituale”, fapt evidențiat de exemplu și în textul : Fiți sfințit căci Eu Domnul și Dumnezeul vostru sunt sfânt ( Lev. 19,2). Acest îndemn care se întrupează în mod real în preoția lui Hristos își găsește o sursă comună în tradiția moștenită după textele din Levetic 18,19; Isaia 1,16; Ieremia 40,8; Iezechil 11,19; Ps. 15,14; Ps. 34,33; Proverbe 1,15; Eclesiast 4,14 ș.a.

Ideea de Robul Domnului ( Ebed Iahve), nu se poate preciza că de ea e legată substituirea într-un progres spre desăvârșire, deoarece „ fără această idee a substituirii progresive, a unei minorități, unei mulțimi, apoi a unui individ unei minorități, este imposibil de a înțelege noțiunea neotestamentară a istoriei mântuirii, care a început cu creația. Această idee a substituirii își găsește întruparea reală în persoana Robului Domnului” suferind, adică într-un subiect anume, în Domnul nostru Iisus Hristos, Cel care a recapitulat în Sine prin întrupare întreg neamul omenesc.

În mod special, persoana ce substituie minoritatea se mai numește și păstor, ori în Vechiul Testament termenul de păstor nu e dat preotului, ci lui Iahve…și de preferință lui Mesia cel promis ( cf. Isaia 40,11; Ieremia 23,4; Iezechil 34,11) care va fi singurul păstor al neamurilor.

Ideea de substituire nu se reduce numai la o substituire a poporului lui Israel, ci a tuturor popoarelor, deoarece chiar în Vechiul Testament, preoția lui Hristos preînchipuie substituirea tuturor neamurilor, pentru că el a venit pentru tot omul care vine în lume (Ioan 1,9) și s-a sfințit pe sine ca arhiereu, rugându-se pentru toți cei ce vor crede în El (cf. 17,20)

Numai prin această substituire prin Robul Domnului se poate valorifica întreg neamul omenesc, deoarece în firea Lui omenească eram cuprinși noi toți, iar ipostasul divin, în care s-a îndumnezeit firea noastră omenească, putea echivala în valoarea sa cu noi toți. Noi toți nu putem prețui cât a prețuit prețul „ Cel neprețuit” de către fii lui Israel.

Dar nu numai preoția lui Hristos se descoperă într-o desăvârșire fără asemănare, în comparație cu preoția vechi-testamentară, ci și jertfa care este strâns legată de această preoție a Lui este desăvârșită.

Simbolismul acestei desăvârșiri este preînchipuită în Vechiul Testament prin jertfele aduse. De la jertfele de semințe și animale se trece la jertfa de prinoase ce simbolizează Jertfa lui Hristos și Jertfa Sfintei cuminecături.

Tot ca o preînchipuire a jertfei curate a Sfintei Cuminecături poate fi înțeles și ceea ce se spune în textul comentat de Sf. Ciril al Alexandriei, care zice: Acela Își va lega de viță mânzul său. Fiindcă vița cea adevărată, adică Hristos, va lega prin jertfa Sa pe poporul cel ce se trage din neamurile păgâne, care sunt comparate cu un mânz. ( cf. Ioan 17,20).

Sfântul Ciril al Alexandriei s-a ocupat în mod special de preînchipuirea preoției lui Hristos în Vechiul Testament, în două din lucrările sale: Închinare în duh și adevăr și mai ales Glafirele . El socotește că lucrarea lui Hristos era actuală și activă chiar și în Vechiul Testament, puterea duhului Său grăind prin prooroci, atunci când zice: Gura lui Moisi era Hristos, gura cea cu grai limpede, căci Hristos a fost Acela care a împlinit închipuirile și simbolurile Vechiului Testament.

Evidențiind superioritatea preoției lui Hristos, fața de preoția Legii Vechi, Sf. Ciril continuă: Pentru aceasta a încetat puterea preoției celei după Legea Veche, pentru că nu avea puterea sfințeniei desăvârșite. Ea urma să fie desăvârșită în preoția lui Hristos la plinirea vremii, atunci când simbolurile aveau să fie trăite în adevăr.

Izbăvirea ce aveam să o primim prin jertfa sângelui Său, Sfântul Părinte o vede preînchipuită cu sângele cu care au fost unși usciorii și pragul cel de sus al caselor evreilor din robia egipteană, zicând: Poruncește ca după înjunghierea mielului să se ungă usciorii și pragul cel de sus al ușii. Prin aceasta nu vrea să semnifice nimic altceva, mi se pare, decât să întărească casa noastră pământească ( cel dinlăuntru al ființei noastre) prin cinstirea și sfântul sânge a lui Hristos…prin împărtășirea noastră din viața Lui.

După ce noi prin păcat ne-am depărtat de pomul vieții, adică am fost alungați afară din tabără, în afara porților cetății ca niște leproși, am fost vindecați prin puterea preoției lui Hristos în Biserică. Această realitate o prezintă într-unul din pasajele lucrării sale Sfântul Ciril al Alexandriei astfel: Ia seama cititorule cum cel ce a suferit de lepră este adus la preot, care și el este afară de tabără și departe de poartă. Hristos a venit însă având chipul și asemănarea noastră, a venit la noi care fusesem oricând dați afară, în afara cetăți celei sfinte și cuvioase, adică a Bisericii. După ce ne-a cercetat și ne-a văzut, El ne-a declarat curați prin botez și prin Trupul Său. Căci El s-a jertfit pentru noi și s-a dat pe Sine ca leac mântuitor nouă.

Sfântul Ciril al Alexandriei vede în puterea vindecătoare a preoției lui Hristos simbolizată în rostul ce-l avea preoția vechi-testamentară, în însănătoșirea bolnavilor și totodată el vede preoția Lui actualizată în preoția specială a Bisericii, prin puterea pe care această preoție o are în vindecarea mădularelor Trupului lui Hristos, prin Sfintele Taine.

Pe Hristos, Marele Arhiereu Sf. Ciril, îl aseamănă cu adevăratul levit, adică cu adevărata preoție lucrătoare, făcându-se frate cu noi după firea omenească, dar deosebit de noi după puterea dumnezeiască a Preoției Sale speciale.

El ne-a putut mântui numai întrucât era asemenea nouă și deosebit de noi, asemenea nouă, dar lipsit de orice păcat, deci deosebit de noi ca să ne poată izbăvi de păcatele noastre. Un om, oricât ar fi fost de desăvârșit, nu ne putea mântui pe noi, și nici un dumnezeu care ar fi fost străin de noi după fire. Tainică și nepătrunsă de noi rămâne această înțelepciune dumnezeiască prin care Dumnezeu a găsit calea de echilibru și sinteză chenotică pentru a ne mântui.

Reluând ideea asemănării lui Hristos cu o piatră, Sfântul Ciril dezvoltă simbolismul cuțitului de piatră cu care au fost tăiați împrejur fiii lui Israel scăpându-i de moarte și redă toate acestea în cuvintele: Iisus fiul lui Navi, făcând să treacă Iordanul fiii lui Israel, ia tăiat împrejur cu un cuțit de piatră, reprezentând simbolic mai înainte tăierea împrejur în Hristos prin Duhul Sfânt.

În asemănarea ce o face între Hristos și stâlpul de foc, ce conducea poporul Israel prin pustie, Sfântul Ciril continuă: Hristos este numit stâlp, căci el călăuzea poporul atunci când era ziuă, ca un stâlp de nor, iar noaptea ca un stâlp de foc, spre a le arăta calea. În Sfânta Scriptură se obișnuiește să se numească noapte, vremea dinainte de Hristos, întru-cât atunci Satana mai tiraniza lumea și întunecimea necunoștinței stăpânea pe oamenii de pe pământ. Sfânta Scriptură numește vremii Mântuitorului nostru, întru-cât noi primi lumină și luăm în mintea noastră strălucirile cunoașterii cele adevărate a lui Dumnezeu și vedem soarele dreptății cu ochii inimii noastre.

Totul se descoperă în timp, într-o desăvârșire treptată. Drumul acesta de la Geneză la Prooroci se va împlinii în persoana Mântuitorului nostru, care recapitulează în sine, într-o armonioasă sinteză, preoția și jertfa, desăvârșind mulțimea jertfelor interioare într-o jertfă fără de asemănare în persoana Sa, în trupul și Sângele său. Preoțiile diferitelor religii se recapitulează în preoția Sa cea veșnică, devenind prin excelență Arhiereul veșnic al creației.

. Cele trei slujiri ale Mântuitorului preînchipuite în Vechiul Testament

Cele trei slujiri arhierești ale Mântuitorului: de împărat, profet și preot sunt reliefate simbolic în diferite scrieri ale Vechiului Testament.

Slujirea împărătească constă în puterea cea fără de margini a iubirii Sale, care va stăpâni sufletele oamenilor. În această slujire va lucra împreună cu puterea Duhului Sfânt, fapt constatat și în scrierile Vechiului Testament, unde iubirea este împletită cu dreptatea, întărind astfel legătura dintre om și Dumnezeu.

Proorocul Isaia redă această legătură în cuvintele:Dreptatea va fi ca o cingătoare peste rărunchii Lui și credincioșia ca un brâu pentru coapsele Lui ( Isaia 11,5)

Această slujire împărătească pe care o împlinește împreună cu Duhul, este reprezentată de Evanghelistul Vechiului Testament astfel: Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiți slobozenia și celor prinși în război, libertatea. (Isaia 61,1)

Puterea de a vindeca pe cei cu inima zdrobită și de a slobozi pe cei robiți, este puterea împărătească a dumnezeirii Sale, pentru care singură este în stare să scoată pe oameni din cea mai grea apăsare și cea mai amară robie, ce a adus-o și o aduce păcatul, în viața oamenilor. Tocmai pentru aceea, slujirea împărătească nu este preînchipuită ca o putere stăpânitoare prin forța de oprimare, ci ea constă într-o adevărată slujire a lumii prin iubire (cf. Exod 19,5). Așa precum între dreptate și iubire există o legătură în slujirea Sa împărătească există un raport inseparabil și între o astfel de slujire împărătească și sfințenie, având două aspecte care sunt legate între ele: apropierea accesibilă prezenței lui Dumnezeu și ca urmare transformarea în mărirea lui Dumnezeu. Robia păcatului e cea mai amară, pentru că îl lipsește pe om tocmai de măririle lui Dumnezeu. Scoaterea din această robie este mergerea pe drumul sfințeniei, pe care o întrupează Dumnezeu în cel mai înalt grad și la care voiește să-l ajute să se ridice și omul, ca să-l facă astfel părtaș puterii Sale dumnezeiești, împărătești.

Slujirea Sa împărătească este asemănată în Vechiul Testament, uneori ca un vițel, alteori ca un berbec, animale ce simbolizează tăria și puterea. Explicând această preînchipuire a puterii împărătești a Mântuitorului, Sf. Ciril al Alexandriei zice: Hristos a fost uneori comparat și asemănat cu un vițel, căci aceasta este destul de puternic și nebiruit în tăria sa, referindu-se prin această asemănare la puterea Sa dumnezeiască…și alte ori ca un berbec, pentru că El este călăuza noastră, asemenea berbecilor ce merg înaintea turmei.

Preînchipuind întruparea acestor slujiri într-o singură persoană, psalmul 104 arată pe rege ca fiind și preot, iar dup Deuteronom 18,18 el este și prooroc: Eu le voi ridica prooroc în mijlocul fraților lor, cum ești tu, și voi pune cuvintele Mele în gura Lui, și El le va grăi numele meu. Tot într-o astfel de stare a slujirii împărătești ni-l prezintă și proorocul Isaia în următorul citat: Mlădiță va ieși din tulpina lui Iesei și un vlăstar din rădăcina lui va da ( Isaia 11,1), știut fiind că tulpina lui Iesei era de origine împărătească.

În slujirea Sa de profet, adică învățător, Hristos va aduce o nouă învățătură, prezentată de prooroc astfel: Nu mai faceți rău înaintea ochilor mei, încetați odată. Învățați a face binele, căutați dreptatea, ajutați pe cel apăsat, faceți dreptate orfanului, apărați pe văduvă (Isaia 1,16). Cât de departe este această învățătură de învățătura legii Talionului : ochi pentru ochi și dinte pentru dinte.

Vorbirea gângavă a lui Moise simboliza nedesăvârșirea învățăturii Vechiului Testament, care cerea vorbirea clară a altei învățături, simbol despre care Sf. Ciril al Alexandriei zice: Într-adevăr Legea Veche nu era puternică și nici îndestulătoare sau îndeajuns pentru a putea mântui întreg pământul și a smulge pe om din tirania diavolului. A înțeles prea bine Moise aceasta când a început să grăiască cu Dumnezeu, recunoscând că este greu la vorbă și gângav.

Dar slujirea, care se evidențiază mai pregnant, este slujire preoțească, cea de arhiereu ce jertfește. Suferințele jertfei vor fi în Hristos una cu suferințele Arhiereului fapt neîntâlnit la jertfitorii altor religii, sau la cei ai Vechiului Testament. Proorocul prezintă sugestiv această stare de slujire zicând: Chinuit a fost dar s-a supus și nu și-a deschis gura Sa ca un miel spre înjunghiere s-a dus și ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, și nu și-a deschis gura Sa. (Isaia 53,7).

Semnificativă este prezentarea simbolică a slujirii preoțești în biruința morții prin sângele ce dă viață, sânge care este strâns legat în acest simbolism de rodul viței, adică de actualizarea acestei vieți în partea vinului prefăcut în sângele Său din Sfânta Cuminecătură. Prezentarea pe care o face proorocul este sugestivă: Cine este cel ce vine împurpurat cu veșmintele sale mai roșii decât a celui ce culegea via, cu podoabă în îmbrăcămintea lui?”( Isaia 63,1). Apogeul suferințelor plinite în jertfa Sa ni-l prezintă proorocul prin cuvintele: Spatele mele le-am dat spre bătăi și obrajii mei pălmuiri și fața mea nu o am ascuns de rușinea scuipărilor. ( Isaia 50,6).

Sublimitatea Jertfei Sale era prevăzută și de cerința unei înnobilări a jertfei prea grosiere, ceea ce proorocul ne prezintă prin cuvintele: Nu mai aduceți daruri zadarnice. Temeiurile îmi sunt dezgustătoare , lunile noi, zilele de odihnă și adunările de la sărbători nu le pot, suferi. Însăși prăznuirea voastră e nelegiuire. ( Isaia 1,13).

Dacă acestea au fost poruncite de Dumnezeu, ele nu puteau rămâne așa cum le practicau uneori poporul lui Israel, ci erau doar o trecere spre Marea Jertfă care urmărea rodirea ei în jertfa inimii umilite ce va aduce ștergerea multor păcate, în promisiunea făcută că de vot fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca lâna albă de oi le voi face (Isaia 1,18).

Preînchipuirea referitoare la slujirea arhierească a Mântuitorului, povestea scopul jertfei Lui, care avea să readucă prin ea curăția inimii omului, eliberarea ei de patimi ca să devină ea însăși legea Lui ca o lege a inimi, după cuvântul psalmistului Legea Ta înlăuntru inimii mele ( Ps. 39,11).

Atât prin slujirea împărătească, cât și prin cea învățătorească și preoțească, întâlnite în tot decursul Vechiului Testament se urmărea ca scop aducerea poporului pe calea lui Dumnezeu, atât cât era cu putință și cât i se descoperise în acele vremuri în drum spre Hristos.

În Hristos Mântuitorul, aceste slujiri s-au armonizat într-un tot desăvârșit, într-o unire completă. De data aceasta scopul lor era cu mult mai desăvârșit, precum cu mult mai desăvârșit era și Cel ce le întrupa. Se urmărea prin toate aceste slujiri ridicarea lui Adam cel căzut prin păcat la vârsta bărbatului desăvârșit în Hristos după modelul Celui de-al doilea Adam, Hristos Fiul lui Dumnezeu, cu ajutorul puterii Sale dumnezeiești dăruit oamenilor prin mijlocirea acestor slujiri mântuitoare.

1.3. Universalitatea preoției lui Hristos preînchipuită în Vechiul Testament

Cu toate că, în Vechiul Testament din cele mai multe texte reiese alegerea deosebită a poporului Israel și locul său în istorie ca substituitor al altor popoare, totuși sunt și texte din care se poate vedea, că Dumnezeu nu a neglijat celelalte neamuri și nici mântuirea lor.

Chiar din cartea Facerii 12,3 se poate constata că atunci când Dumnezeu a binecuvântat pe Avraam, nu a binecuvântat numai seminția lui, ci prin seminția lui a binecuvântat toate popoarele, precum reiese din textul: Se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului.

Fiind vorba de binecuvântare, deci de părtășanie la darurile lui Dumnezeu înseamnă că Dumnezeu nu a lăsat ca să fie lipsite de darurile Sale nici alte neamuri. În acest sens un text din Isaia este semnificativ în comentarea tezei de doctorat Biserica slujitoare ( p. 354) a I.P.S. Mitropolit Antonie, pe atunci Episcop Vicar Patriarhal. Este vorba de Isaia 49, 6: Puțin lucru este să fii sluga mea ca să aduci la loc semințiile lui Iacov și să întorci pe cei ce au scăpat dintre ai lui Israel. Te voi face lumina popoarelor ca să aduci mântuirea mea până la marginile pământului! În acest verset este concentrată întrega gamă a substituirilor … El e substituirea ajunsă la expresia ei ultimă la Unicul care se substituie încorporând în această rămpșiță, pe Israel și întreaga omenire. Proorocul Iezechil în viziunea sa profetică vede toate popoarele conduse de un singur păstor, desigur proocia se referă la Mântuitorul Hristos atunci când zice: Voi veni să scap oile mele, ca să nu mai fie pradă …voi pune peste ele un singur păstor care le va paște. (Iezechil 34,22-23).

Iar proorocul Maleahi vede această peroție universală a lui Hristos, întinzându-se de la răsăritul sorelui și până la apusul lui ( Maleahi 1,11) și numele lui ca mântuitor al tuturor mare printre neamuri.

Urmărind genealogia Domnului nostru Hristos ( cf. Mt. cap. 1 și Lc. cap. 3) găsim enumerate în această genealogie persoane străine din neamul evreiesc, precum este Rut și desfrânata Rahav. Aceste două nume au o semnificație adâncă în aceastp genealogie. Rut, ca o străină de neamul evreiesc, intră totuși în rândul strămoșilor Mântuitorului, dovedind prin aceasta participarea altor neamuri la originea firii omenești a lui Hristos, ca o recapitulare a tuturor în această fire.

Cât privește pe desfrânata Rahav, semnificația este și mai adâncă și mai legată de preoția Mântuitorului. Se dovedește prin această participare că mântuirea adusă prin Hristos ca preot este nu numai pentru toate neamurile, dar și pentru orice stare oemnească pe trepta desăvârșirii începând chiar cu marii păcătoși, dup textul din Evrei care-l prezintă pe Mântuitorul Arhiereu ce poate suferii cu noi în slabiciunile noastre ( Evrei 4,15). Cu alte cuvinte a preoției pentru toate neamurile și pentru toate treptele stărilor de păcătoșenie ce urcă spre desăvârșire.

Tot semnificativă este și preoția levitică, privind preînchipuirea preoției universale a Mântuitorului în Vechiul Testament. Spre deosebire de seminția aleasă anume pentru preoție, preoția levitică, Mântuitorul provine dintr-o altă seminție care nimeni nu a slujit altarului ( Evrei 7,13). Faptul că Mântuitorul se ridică dintr-o altă seminție, înseamnă că și scopul și rostul preoției Sale este altul. Preoția Sa este după rânduiala lui Melchisedec (Evrei 7,15), deci nu ține de un anume început și de un anumit neam.

Schimbându-se preoția s-a modoficat și legea preoției, precum ne spune Apostolul: dacă preoția s-a schimbat, urmează numai decât și schimbarea legii ( Evrei 7,12).

Astfel legea dreptății Vechiului Testament, legea pentru mântuirea numai a unui neam, va fi înlocuită cu legea iubirii, care cuprinde în sine intensități calitative dreptății. Deci după această lege a iubirii, preoția nu mai putea cuprinde numai o națiune, numai un popor, ci pe toate popoarele, după cuvântul aceluiași Apostol care-L prezintă pe Hristos ca Arhiereu și Mântuitorul tuturor oamenilor ( I Tim. 4,10).

Însuși Mântuitorul vorbind despre mântuirea unor persoane din Vechiul Testament ca Avraam, Isaac și Iacov, arată că părtași la această împărăție adusă de El, ca Arhiereu veșnic, vor fi și alții din alte seminții, atunci când zice: Mulți de la răsărit și de la apus vor veni și vor sta la masă cu Avraam, Isaac și Iacov în împărăția cerurilor ( Mt. 8,11).

Ca și alte însușiri ale preoției lui Hristos prevestite și preînchipuite în Vechiul Testament și această însușire a universalității preoției Sale, o putem între-vedea ca preînchipuire în multe din cărțile veterotestamentare, începând din carte Facerii și până la cărțile Proorocilor, cu largă semnificație din acest punct de vedere, contrar felului de a vedea al evreilor care vedeau în Mesia mai mult un Mesia național și politic, decât un Arhiereu care se jerfește pentru toți.

II. ADEVĂRATA PREOȚIE: PREOȚIA LUI HRISTOS

2.1.Preoția adevărată plinită de persoana Mântuitorului

Planul lui Dumnezeu de a trimite să se întrupeze pe Domnul nostru Iisus Hristos, este dovada iubirii fără măsură a lui Dumnezeu față de neamul omenesc, iubire care are ca scop mântuirea acestui neam.

În acest scop se urmărește întărirea comuniunii între Dumnezeu și om, comuniune slabită din pricina fărădelegilor. Slăbirea aceastei comuniuni a adus totodată slăbirea armoniei lăuntrice a omului și ca urmare , slăbirea comuniunii dintre semeni, pe care nu le putea restabili decât harul comunicat prin preoția Mântuitorului. Toate preînchipuirile Vechiului Testament prevesteau această bună vestire.

Preoția Vechiului Testament nu era total lipsită de puterea harului. Toate poruncile Legii Vechi aveau ca scop plinirea Legii harului, prin venirea lui Hristos, care avea să depășească puterea potențială a Legii Vechi, fiind plină de har și de adevăr ( cf. Ioan 1,17).

Puterea iubirii dumnezeiești revărsat în afara Sfintei Trăimi, a dus la întruparea Fiului lui Dumnezeu despre care Sf. Ioan Damaschinul spune că e singurul lucru nou sub soare.

În lucrarea de restaorare a omului, plinită de Mântuitorul ca arhiereu, se include de la început noțiunea de jertfă, încât putem admite că odată cu întruparea începe și preoția Sa. El s-a întrupat ca să se jertfească și să învie . Precum rămâne întrupat permanent, așa rămâne și cel ce s-a jertfit și a înviat…Și precum valabilitatea în veac a jertfei Lui e dependentă de întruparea și învierea Lui pentru veci,așa în întruparea Lui e implicată jertfa sau arhieria și învierea Lui, precum ni se arată în icoanele vechi ale Nașterii, unde pruncul născut e așezat pe disc și deasupra Lui steaua ca deasupra unui Agneț-Miel.

El plinește această jertfire deosebită a plinătății milei și bunătății Sale față de neamul omenesc compătimind slăbiciunea noastră și mișcat de căderea noastră, ca să nu stăpânească moartea asupra noastră și să nu piară ceea ce a fost creat și ca să nu se zădărnicească opera Tatălui față de oameni, își ia trup și acest trup nu deosebit de al nostru.

Iisus Hristos ca preot este zaua prin care întreaga omenire este repusă într-o legătură virtuală cu Dumnezeu, rămânând pe seama fiecărui ins, datoria să contribuie la activarea aceastei legături.

Prin lucrările preoției Sale, Mântuitorul a realizat reastaurarea naturii umane căzută și totodată a întregii creațiuni, făcându-se preot prin excelență, pentru readucerea ei la Dumnezeu. Mai mult chiar, prin preoția și jertfa lui Hristos însăși istoriei i se oferă o legătură strânsă cu eshatonul. Vedem că tensiunea între istorie și Împărăția lui Dumnezeu, nu este de genul unui dualism ontologic. După cvântul Sfântului Apostol Pavel ( cf. I Cor. 15,53; II Cor. 5,1) noi suntem în mod arzând datori a schimba forma prezentă cu forma împărăției veșnice, nu pentru că forma prezentă ar fi mai puțin reală, sau mai puțin eshatologică…ci pentru că prezența și realitatea răului în istorie face mai fragilă forma prezentă a Bisericii, pricinuind suferințe ( cf. II Tes. 2,7; II Cor. 4,8). Prezența Duhului semnifică un mod precis sinteza între istorie și eshatologie. ( cf. II Cor 1,22; Efes. 1,14).

Datorită așezământului preoției lui Hristos, care trece prin schimbări ființiale, întruparea Mântuitorului aduce o lume nouă, cea a harului îndumnezeitor și mântuitor.

Prin lucrarea Sa preoțească va fi sprijinitorul plinirii acestui model prin spiritualizarea mai întâi a omului ca urmare energiilor preoției Sale și apoi, prin om a întregului univers sensibil, ca o operă de revelare a dumnezeirii prin forme materiale.

Sf. Maxim Mărturisitorul ne prezintă în mod plastic această înaintare prin spiritualizare spre acest model, răspunzând la întrebarea Spuneți-mi pentru ce s-a făcut Dumnezeu om ? Fără îndoială că sa făcut om, pentru ca să-l facă pe om dumnezeu.

Aminteam mai sus că întruparea este începutul preoției Sale pentru mântuirea noastră, mijlocind ca Arhiereu între noi și Dumnezeu coborând cerul pe pământ și ridicând pământul la cer, făcându-se prin lucrarea preoției Sale oameni cerești și îngeri pământești.

Întruparea nu termină lucrarea Sa mântuitoare, ci lucrarea aceasta continuă cu răstignirea, învierea, înălțarea și actualizarea acestor lucrări sacerdotale în Sfânta Cuminecătură.

Sf. Chiril al Alexandriei, vorbind despre reciprocitatea și continuă actualizarea a acestor lucrări sacerdotale al Mântuitorului zice : El este cel ce plinește pe pământ sacrificiul sângeros al Fiului lui Dumnezeu și tot El este acela prin care sacrificiu este acceptat în ceruri. Ministeriul sacerdotal al lui Hristos nu se raportează numai la Golgota sau numai la Cortul cel ceresc. Aceste două momente sunt intim legate. Golgota se raportează la istorie; sanctuarul cel ceresc afară de timp și spațiu. Cu toate acestea temporalul și extra-temporalul sunt într-o unitate indivizibilă.

Înaintarea calitativ treptată preînchipuită în simbolismul Vechiului Testament, devine în persoana Sa o realitate deplină, iar slujba de Arhiereu Mântuitor va fi dusă până la capăt de abia când va face să se adauge la jertfa lui pentru noi, jertfele noastre personale, cum se făcea simbolic în Vechiul Testament.

În cele spuse mai sus se arată deosebita importanță a preoției lui Hristos și legătura dintre preoție Sa și jertfele noastre, ca unii ce avem preoția generală. : la Dumnezeu nu se poate veni și ajunge printr-o desfătare lumească…ci se merge cu o minte care să se înfrâneze.

Mergând pe ideea foloaselor ce le dobândim din jertfa preoției lui Hristos se pune întrebarea: oare noi ne împărtășim în mod direct de darurile acestei preoții sau avem lipsă de oarecare iconomi ai tainelor lui Dumnezeu? Putem spune ca răspuns putem spune că aceste jertfe ale noastre să fie primite în fața lui Dumnezeu este neapărată nevoie jertfa Mântuitorului. Dar ca jertfa Mântuitorului să se poată actualiza este deopotrivă tot așa de necesară și preoția specială, deoarece Hristos are lipsă pentru comunicarea Sa cu jertfă către noi de niște organe umane văzute sau de niște slujitori ai Lui în chip văzut rânduiți din împuternicirea Lui. El trebuie să ne arate prin aceste organe văzute, deosebite de noi, că e deosebit de noi ca Arhiereu, aducător de jertfă, ca să nu se volatilizeze totul într-o impresie subiectivă.

Mântuitorul Hristos care se jertfește pentru noi, făcându-ne părtaș acestei jertfe și pe noi prin preoția specială, ca să putem astfel duce jertfele noastre personale, la jertfelnicul Dumnezeului celui viu.

2.2.Scopul preoției lui Hristos: restabilirea comuniunii între oameni și Dumnezeu

Preoția lui Hristos a adus restabilirea și totodată întărirea comuniunii ce se degradase prin păcat și a extins urmările ei și asupra naturii, deoarece păcatul a avut urmări și asupra ei.

La fel cum fărădelegea a început prin persoană era firesc ca jertfa pentru restabilirea comuniunii să își aibă începutul tot într-o persoană și Cel ce se jertfește să fie tot o persoană.

Dacă frumusețile comuniunii sunt sublime jertfa supremă e necesară pentru această comuniune. Jertfa e numită de tendința după comuniune : e renunțarea de sine, de dragul celuilalt, uitarea de sine, din iubirea față de celălalt.

Astfel, jertfa Arhiereului Hristos este vârful împlinirii ei. Prin ea se plinesc jertfele tuturor preoților din Vechiul Testament într-o fericită sinteză în aceiași persoană . Acum jertfa și jertfitorul nu mai sunt preînchipuiri ci autentice realități izvorâtoare de puteri dumnezeiești, biruitoare ale păcatelor. Acum nu mai aduc jertfă preoții Vechiului Testament supuși păcatelor și slăbiciunilor, ci însăși Arhiereul care a străbătut cerurile; Mielul cel fără nici o meteahnă, preotul cel desăvârșit. Și El nu mai aduce ca jertfe animale, ci pe Sine însuși.

Ca un rod al comuniunii realizate prin jertfa preoției Sale, în persoana umană, se realizează prin lucrarea puterilor dumnezeiești o simfonie spirituală care înlătură dezacordul puterilor centrifuge ale păcatului. Plinite mai întâi în persoana Sa, în firea omenească pe care a luat-o, această comuniune se prelungește și în celelalte persoane umane recapitulate în Sine.

Treptele jertfirii Sale în drumul spre restabilire acestei comuniunii întâmpina grele pierderi pentru că puterile diavolești care caută mereu actualizarea păcatului, stau împotrivă.

Ca un al doilea Adam, Hristos, ca preot vine ca Adam ca cel de pe urmă ( I Cor. 15, 28) nu ca un om al dominației, ci al ascultării, al darului, ca om al comuniunii, al câștigării consimțământului celorlalți sau mai bine zic, ca om al consimțământului celorlalți sau mai bine zis, ca om al consimțământului și al comuniunii cu Dumnezeu, ca om a lui Dumnezeu și al tuturor celor uitați ( I Cor. 15,28).

Datorită faptului că purta în Sine firea omenească a primului Adam, luptele ispitelor diavolești se întețesc potrivit convingerii acestora că ar putea să-L învingă și să-L amăgească . Încercările diavolești de a-L amăgi urmăreau cu stăruință ca El să accepte falsificarea valorilor, prin încercarea diavolului de a prezenta plăcerea ca valoare supremă. Mântuitorul pune frână plăcerii, luând asupra Sa durerea intrată în fire ca urmare a căderii în păcat. Prin stăpânirea plăcerilor inferioare se ajunge la bucuria superioară a spiritului prin care toate se înfrumusețează într-o sfântă legătură a comuniunii înmiresmate de această dumnezeiască iubire.

Conștientă că această înfrumusețare în comuniunea dumnezeiască este rodul lucrărilor arhierești ale Mântuitorului Hristos, Biserica recunoscătoare îl preamărește în imnul acatist: Iisuse înfrumusețătorul tuturor făpturilor.

Această înfrumusețare a tuturor făpturilor ce radiază din Arhiereul Hristos este prezentată de Hans Urs Von Balthasar în Liturghia cosmică, prin cuvintele: Fața lui Hristos, față slăvită inseamnă legea darului care nu mai cunoaște vălul (cu care se acoperea Moise) iar veșmintele strălucitoare înseamnă natura înfrumusețată prin har”

Șirul jertfelor în suișul spre comuniune continuă. Dacă în prima ispitire iubirea a biruit plăcerea, în a doua împotrivire constă în încercarea de a-L convinge pe Mântuitor să renunțe la iubirea dumnezeiască pentru o exagerată iubire a lucrurilor: Toate Ți le voi da Ție ( Mt. 4,9). Printr-o biruință a puterilor dumnezeiești este restabilită și de data aceasta rânduiala conform firii.

Poate cea mai grea împotrivire a fost însă acea prin care s-a încercat ca Mântuitorul să renunțe la iubirea față de om, atunci când se ridicau mai ales valurile de ură a acelor ce voiesc sa-L răstignească.

Ca Împărat al iubirii, restabilește și de data aceasta frumusețile comuniunii, nu însă fără un greu efort: Dumnezeul meu, pentru ce Mai părăsit ( Mt. 27,46), pecetluindu-și iubirea cu iertarea: Părinte iartă-le lor că nu știu ce fac ( Lc. 23,34).

O grea încercare în drumul de restabilire a comuniunii, în învingerea care o slăbise, a fost și ispita fricii din Ghețiman, frică legată de firea omenească. Prin rugăciuni stăruitoare duse până la sudori de sânge, El ajunge la restabilirea acelui echilibru sufletesc asemenea unui ocean de liniște în fața căruia ce ce-L căutau cad cu fața la pământ, înmărmuriți de-o atât de mare trăire în iubire, de o atât de mare restabilire a comuniunii dumnezeiești în ceasuri așa de grele.

Cântarea noastră bisericească (în Mărirea de la Doamne Strigat-am a Vecerniei din 14 septembrie) prezintă aceste jertfe pentru restabilirea comuniunii redând o adâncă teologie a mântuirii în Hristos prin cuvinte ca acestea: Veniți toate neamurile să ne închinăm binecuvântatului lemn prin care ni s-a făcut veșnica dreptate. Că cel ce a amăgit pe strămoșul Adam prin lemn, prin cruce se amăgește și fiind surpat cade cu cădere cumplit, cel ce a ținut prin tiranie împărătească zidire. Cu sângele cel dumnezeiesc veninul șarpelui se spală și blestemul s-a dezlegat de osârdia cea pe dreptate, cu nedreaptă judecată, cel drept fiind osândit. Căci cu lemnul se cădea să fie vindecat lemnul și cu patima celui fără de patimă să fie dezlegate patimile cele prin lemn ale celui osândit. Slavă Hristoase înfricoșatei Tale rânduieli celei pentru noi, prin care ai mântuit pe toți, ca un bun și de oameni iubitor. Amăgirea diavolului prin lemn, despre care vorbește textul cântării, constă în faptul de necrezut pentru diavol, că Mântuitorul va iubi așa de mult pe om încât va fi în stare să sufere chiar răstignire pentru izbăvirea lui.

Valoarea acestei jertfe supreme, prin care a fost restabilită comuniunea dumnezeiască, în lucrarea sa Glafirele, Sf. Chiril al Alexandriei o prezintă astfel: El a murit pentru toți și moartea tuturor s-a nimicit în El. Căci nu în sângele proorocilor, ci în sângele lui Hristos cel nou de curând născut și împreună cu el am scăpat și noi de moartea cea nimicitoare și ucigașă.

Că această jertfă pentru restabilirea comuniunii a fost pentru toate neamurile, reiese din asemănarea Mântuitorului cu un snop de grâu, din care noi toți facem parte ca niște spice. Ea redă un sens adânc, teologic, pe care Sf. Chiril o tălmăcește astfel: El este asemănat ca un spic așa cum suntem și noi, dar nu e adus prinos ca un singur spic, ci ca un snop, adică o legătură de mai multe spice. Unul singur este Iisus Hristos, dar El este asemănat cu unul din mai mulți fiind reprezentat sub chipul unui snop și așa și este, deoarece cuprinde în Sine, pe cei credincioși, conform comuniunii ce o au aceștia cu El în Duhul Sfânt. Așadar virgulă precum grăuntele de grâu nu se aduce singur la jertfa Sfintei Cuminecături, adică a sfintei comuniunii, ci ca pâine, formată din mai multe grăunțe și spice și Hristos ne prezintă în Sine prin comuniunea Sa cu noi toți ca persoane și neamuri.

Într-un imn de recunoștință pentru atâtea jertfe duse pentru restabilirea comuniunii, Sf. Simeon Noul Teolog exclamă plin de bucurie: O, iconomia Ta și venirea Ta, O, mila Ta, dragostea Ta pentru toți oameni credincioși și necredincioși, păgâni, păcătoși și sfinți căci Te-ai adus mântuire și înviere pentru vii și pentru morți.

Dacă toate acestea s-ar fi oprit însă numai la cruce, totul ar fi sfârșit într-un sumbru pesimism. Tocmai de aceea în concepția răsăriteană Crucea lui Hristos este ea însăși biruitoare, căci Hristos murind, sufletul Lui sa dus plin de dumnezeire la iad unde nu a putut fi ținut, ci la biruit, ridicând apoi trupul Său, care nici el nu era lipsit de îndumnezeire și nici lăsat să intre în stricăciune.

De aceea, deși s-ar părea că noțiunea de Arhiereu e legată oarecum numai de jertfă, totuși Hristos continuă să fie și în înviere Arhiereul care se oferă pe Sine jertfă în continuare, învățătorul care-și propagă în învățătura despre Sine și despre mântuirea în sine și conducătorul nostru în mântuire.

Dacă scopul tuturor lucrărilor mântuitoare săvârșite, este comuniunea, atunci și continuitatea cu El nu este determinată de succesiunea timpului, care implică distanță, ci de o noțiune a timpului determinat de o comuniune. Sfinții Apostoli nu pot fi închiși într-un eveniment definitivat, într-un timp trecut. Unicitatea lor nu poate fi definitivată în termenii unei existențe temporale, individuale, ci această existență se dă în mod haric, ca să participăm într-un mod oarecare și noi la acest eveniment în ceea ce el are unul.

Din izvorul nesecat a-l comuniunii restabilită de Hristos Mântuitorul, în care restabilire suntem recapitulați și noi, se revarsă mulțimea de comuniuni frățești între oameni, ca niște râuri binefăcătoare a atâtor realități frumoase, cu sensuri diferite, dar fundamentate pe una și aceiași comuniune cu Dumnezeu în Hristos cu Duhul Sfânt.

2.3.Slujirile preoției lui Hristos pentru restabilirea comuniunii

Toate jertfele Vechiului Testament aduse de Aaron și urmași lui ca preot, cât și învățăturile proorocilor, precum și poruncile lui Moise date poporului lui Israel în calitatea sa de conducător urmăreau un singur scop – sfințirea omului. Această sfințire era însă limitată, sau cu alte cuvite mai diferențiată de sfințirea dusă de Legea harului prin Mântuitorul Hristos. Aceasta fiind realitatea se înțelege, că această comuniune cu Dumnezeu suferea în intensitatea ei calitativă.

Prin Domnul nostru Iisus Hristos în care se interpenetrează aceste slujiri de învățător, jertfitor și conducător s-a ajuns la o reală sfințire a oamenilor și încă în cel mai înalt grad.

Chiar de la închinarea magilor, simbolic erau arătate cele trei slujiri ale lui Hristos, prin darurile aduse. Aurul pentru slujirea de împărat, smirna mirosul de bună mireasmă al învățăturilor Sale, iar tămâia simboliza slujirea Sa Arhierească.

Pe lângă acestea, magii deveneau oarecum dintre neamuri, reprezentanți popoarelor lumii, iar prin închinarea lor Îl recunoșteau pe Mântuitorul și ca pe împăratul, învățătorul și preotul lor prin excelență.

În toate lucrările Sale mântuitoare, se includ aceste trei slujiri. Hristos Mântuitorul nu este preot în mod separat, nici învățător în mod separat și nici conducător în mod separat, ci ca arhiereu e și învățător și ca învățător e și arhiereu, ca arhiereu e și împărat și ca împărat e și arhiereu.

El rămâne modelul demn de urmat al preotului în toate acțiunile sale slujitoare, care trebuie să rămână o sinteză a celor trei slujiri. Este o legătură nedespărțită, nu numai între Arhiereu și jertfă, ci și între jertfa arhiereului Hristos și învățătura Sa.

Atât lucrările Arhiereului Hristos, cât și slujirile de conducător și învățător, sunt într-o strânsă legătură și reprezintă o supremă calitate. Arhiereul e una cu jertfa, sau jertfa e una cu Arhiereul. De aceea este jertfa culminantă și Arhiereul culminant. Dar tot de aceea este și învățătorul și învățătura culminată.

Ca împărat a restabilit comuniunea prin biruirea păcatului aducând raza luminoasă a comuniunii prin împărăteasca iubire.

Realitatea acestei slujiri împărătești este dovedită prin coborârea la iad, ca să-i scoată și pe cei de acolo din întunericul singularității, la lumina comuniunii cu Dumnezeu.

Prin Înviere ca un împărat a biruit moartea și prin viață ne-a ridicat întru comuniunea dumnezeiască, fapt prezentat așa de semnificativ de cântarea bisericească de al slujba învierii, care zice: că din moarte la viață și de pe pământ la cer Hristos ne-a trecut pe noi.

Semnificativ este reprezentată slujirea împărătească și prin șederea de-a dreapta Tatălui, prin care Fiului Celui întrupat Tatăl îi dă chiar primul loc în conducerea lumii, spre îndumnezeire în lucrarea de aducerea a ei la unirea cu Dumnezeu. Expresia la dreapta măriri sau la dreapta lui Dumnezeu ( Evrei 1,3; 10,12) este explicată în sensul amintit de Sf. Apostol Pavel în I Cor. 15,25: Căci El trebuie să împărățească până va pune pe toți vrășmași săi sub picioarele Sale, iar vrășmașul cel din urmă va fi moartea.

Prin această așezare de-a dreapta tatălui a Mântuitorului, s-a realizat una dintre cele mai sublime comuniuni a firi omenești din Hristos și totodată a noastră în sânul Sfintei Treimi, comuniune care a schimbat oarecum realitatea Treimii, căreia I sa adăugat într-o fericită comuniune firea aceasta omenească din Hristos îndumnezeită în cel mai înalt grad.

Prin slujirea învățătorească, învață normele iubirii, care norme contribuie și ele la comuniunea dumnezeiască. Nici o învățătură a nici unui întemeietor de religii nu a atins sublimitatea învățăturii Mântuitorului. E destul să ne oprim doar la una singură, ca să ne dăm seama de sublimitatea ei, la porunca iubirii care zice: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima, cu tot sufletul tău șu cu tot cugetul tău și pe aproapele tău ca pe tine însuți. ( Mt. 22, 27-39).

Cât de realistă este această învățătură și ducătoare la scopul comuniunii, se poate constata dintr-o exegeză de adâncă meditație. Iubind pe Dumnezeu, desigur iubit fiind mai întâi de El, realizez o sfântă și temeinică comuniune care comuniune nu este străină în realizarea ei de comuniunea cu semeni tăi, deci realizarea unei comuniuni depline atât cu Dumnezeu cât și cu semeni, se face prin plinirea învățăturii ce o cuprinde porunca iubirii.

Dar aceste sublime învățături numai cu puteri omenești nu se pot realiza în măsura pliniri lor, ci avem nevoie și de ajutorul puterilor dumnezeiești.

Slujirea preoțească a Mântuitorului are în vedere tocmai mijlocirea de întrajutorare prin această plinire la realizarea comuniunii.

Textul pe care Iisus îl citează din Ps. 109 ca răspuns dat arhiereului ( cf. Mt. 24,30) Veți vedea pe Fiul Omului șezând de-a dreapta puterii venind pe nori cerului, cuprinde în sine și slujirea preoțească, deoarece a fi așezat de-a dreapta este în mod indisolubil legat de chipul regelui, dar și al preotului după rânduiala lui Melchisedec.

Slujirea preoțească, fiind slujire de mijlocire a puterilor dumnezeiești este totodată o slujire a plinirii comuniunii. Având chipul preotului Melchisedec socotit Împăratul păcii, din însăși această numire reiese rostul slujirii preoției ajutătoare la sfințirea noastră și urcușul spre sfințire este urcușul spre comuniune adică spre sfântă și statornică pace.

În persoana Mântuitorului s-au asumat slujiri care în Vechiul Testament erau plinite de persoane diferite, așezate în funcții de preoți, profeți și regi, adică slujirea împărătească, învățătorească și preoțească. Aceste trei slujiri sunt indisolubil unite cu Dumnezeu Omul și ele exprimă extensiunea plenară a operei răscumpărării, fără ca să fie posibil ale disocia sau separa. Această sumare a lor într-o singură Persoană și nedespărțirea lor dovedesc împreuna lor lucrare și contribuția fiecărui dintre ele, la restabilirea comuniunii cu Dumnezeu.

În concluzie, Mântuitorul Iisus Hristos ca Marele Arhiereu, Învățător și Împărat, concentrează în sine în culminant toate jertfele, învățăturile și rânduielile conducerii Vechiului Testament și prin întruparea, moartea, învierea și înălțarea Sa, împlinește prin cele trei slujiri opera de împăcare, sfințire și restabilire a comuniunii între Dumnezeu și oameni, comuniune slăbită în urma săvârșirii păcatului.

2.4.Preoția Mântuitorului Iisus Hristos în cărțile Noului Testament

În Sfintele Evanghelii și în unele Epistole se vorbește de un Testament nou, de un Legământ nou ( Mt. 26,8; Mc. 14,24; Lc. 22,20; I Cor. 11,25; II Cor. 3,6), al cărui autor este Mântuitorul. Este un legământ bazat pe jertfă ca și cel vechi, dar pe jertfa lui Hristos.

Ideea slujiri arhierești apare mai evidentă în Evanghelia de la Ioan, unde în cap. 17 întâlnim ceea ce mai târziu se va numi Rugăciunea arhierească a Mântuitorului.

Primul text care face aluzie la preoția lui Hristos este acela de la Mc. 10,45 care zice: Fiul Omului n-a venit ca să i se slujească, ci ca El să slujească și să-și dea viața răscumpărare pentru mulți. Aceiași idee o găsim și-n alt loc a Evangheliei, unde se spune: Aceasta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă (Mc. 14,24).

Ambele texte scot în evidență scopul și rolul acestui nou legământ, bazat pe slujirea omului, plinită de Mântuitorul Hristos. Această slujire dinamizată de energiile iubirii dumnezeiești fără de creatura Sa, merge până la slujirea de sine, până la vărsarea sângelui răscumpărător și mântuitor.

Tot în cuprinsul textelor de mai sus se află și ideea universalității Jertfei Sale, a vărsării Sângelui Său pentru mulți depășind ideea de mântuire în sensul cum o concepe poporul lui Israel.

Ideea de jertfă adusă de Mântuitorul pentru păcatele noastre, în calitatea Sa de Arhiereu, se urmărește în numeroase texte din Epistolele Sf. Ap. Pavel. Iată câteva din aceste texte : Paștele noastre, Hristos, s-a jertfit pentru noi ( I Cor. 5,7); Prin sângele Lui ne vom izbăvi ( Romani 5,9); Dumnezeu L-a rânduit jertfă de ispășire ( Romani 3,25); Prin dreptatea unuia a venit pentru toți îndreptarea care dă viață ( Romani 5,18); Căci de câte ori veți mânca această pâine și veți bea acest pahar, moartea Domnului vestiți până va veni ( I Cor. 11,26).

Sintetizând ideile din textele citate mai sus se poate constata că nimic nu este afirmat în Sfânta Scriptură mai pregnant cu realitatea unică și valoarea definitivă a sacerdoțiului lui Hristos, a jertfei Sale mântuitoare.

Sub forma de jertfă și jertfitor este prezentat și în cartea Apocalipsei, unde se spune: Vrednic ești să ei cartea și să deschizi pecețile ei, căci ai fost înjunghiat și ai răscumpărat lui Dumnezeu cu sângele Tău, oameni din toată seminția și limba și poporul și neamul (Apoc. 5,9).

Depășind concepția îngustă de unic popor mântuit, Domnul nostru Iisus Hristos este primitorul Noului Legământ prin care își întemeiază între neamuri un popor nou a lui Dumnezeu, deschizând posibilitatea mântuirii tuturor popoarelor. Drumul acestei deschideri pentru mântuirea popoarelor, prin preoția Sa, începe după sinoptici de la întrupare trecând prin moarte, învierea și înălțarea Sa.

Ridicând la desăvârșire atât noțiunea de jertfă cât și pe cea jertfitor, Noul Testament aduce o noutate, noutatea templului. Aceasta nu mai este templul ca un simplu locaș de închinare de altă dată, ci templu lui Hristos, care cuprinde pe toți cei uniți cu El printr-o credință vie.

Trupul lui Hristos este asemănat cu un templu, cu o casă ce cuprinde în sine nu numai poporul lui Israel, ci toate neamurile, pe care nu numai că le adăpostește, ci le și desăvârșește în sfințenie și le dă viață. În acest înțeles găsim și ideea exegezei textului care vorbește despre Betel, reluat de Evanghelia a IV-a, atunci când zice: Locul lui Dumnezeu din Betel, casă a lui Dumnezeu ( casa pâinii, Gen. 28,19), pentru Evanghelia a IV-a preînchipuie învierea lui Iisus prin care cerul se deschide și trupul premărit a lui Hristos va fi locul de legătură între pământ și cer. El va fi adevăratul Betel, adevărata casă a lui Dumnezeu, adevăratul templu.

Ideea aceasta e continuată și în versetul următor, în care se spune că Domnul Dumnezeu …îmi va da pâine să mănânc și haine să mă îmbrac ( cf. Gen. 28,20).

Pâinea despre care se spune că o găsim în această casă este pâinea din templu trupului său, cu care se va hrăni credincioși neamurilor. Această pâine este mereu amintită de Mântuitorul în Evanghelia a IV –a, numindu-se pe Sine pâinea cea vie care s-a care s-a pogorât din cer ( Ioan 6,35) și va avea viață veșnică, căci îi pâinea ce dă viață lumii ( Ioan 6,33).

Textul din Geneză amintit mai sus este totodată și o prevestire a Mângâietorului care va îmbrăca pe Apostoli cu putere de sus, adică îi va hrăni cu puterea energiilor dumnezeiești, și prin ei, pe toți credincioși.

Pentru Evanghelia a IV-a acest trup omorât și înviat este opus cultului evreiesc din Templu. Cultul templului este înlocuit cu alt cult , cult în centrul căruia este Răstignitul și Înviatul. Persoana acestui răstignit și înviat, care înlocuiește rostul de până aici atribuit templului, va prezenta o altă slavă adusă lui Dumnezeu, slavă ce nu va fi legată de Templu și așa precum anunța prologul, legată de Cuvântul făcut trup. Iar pentru expresia ioaneică acțiunea lui Iisus în alungarea negustorilor din templu are cu totul altă semnificație …Nu mai este vorba numai de curăția Templului, ci de însăși abrogarea lui prin umanitatea îndumnezeită a Mântuitorului, izvorul noului cult în Duh.

E un eveniment citat și de Sf. Evanghelist Matei în cuvintele: N-ați citit în Lege că preoții sâmbăta în templu calcă sâmbăta și sunt fără vină? Ci grăiesc vouă că cel mai mare decât templul este aici. ( Mt. 12,5-6).

Desăvârșirea idei de Templu în creștinism are legătură cu noul sacerdoțiu și cu desăvârșirea lui. Ideea unei restaurări a Templului vechi se găsește și în Vechiul Testament și e mereu întreținută între evrei. Această restaurare preînchipuită în Vechiul Testament, poate fi pusă în legătură cu întemeierea comunității creștine, prin Arhiereul Hristos, într-o autentică restaurare. Se poate deduce din aceasta cum că noțiunea preoției aronice este perimată și înlocuită cu noțiunea desăvârșirii preoției lui Hristos, Arhiereul Noului Legământ . Evanghelia a IV-a se pare a fi mai apropiată de Epistola către Evrei, prin prezentarea în cap. 17 a rugăciunii lui Iisus, înaintea desăvârșirii jertfei Sale, despre care Sf. Chiril al Alexandriei zice: Iisus se roagă aici în calitate de Arhiereu.

Rugăciunea arhierească din cap. 17 al Evangheliei de la Ioan, pare a se asemăna în solemnitatea ei cu o rugăciune liturgică. Părinte sosita ceasul, primește pe Fiul Tău să Te preamărească pe Tine ( Ioan 17,1). În această rugăciune Iisus se prezintă ca Arhiereul care se sfințește în ofranda sacrificiului. Pentru ei, Eu Mă sfințesc pe Mine, ca și ei să fie sfinți în adevăr. ( Ioan 17,19).

În textul Mă sfințește pe Mine este vorba de firea omenească luată în ipostasul dumnezeiesc pentru a fi sfințită prin aceasta întreaga umanitate, dat fiind că sfințirea firi sale omenești condiționează sfințirea umanități, după versetul: Ca și ei să fie sfințiți în adevăr (Ioan 17,11).

Când Mântuitorul vorbește de sfințirea Sa, pentru ca să fie sfințiți și urmași săi, el vorbește de toate lucrările mântuitoare prin care în calitatea Sa de Mijlocitor și Mântuitor nu a realizat numai împăcarea omului cu Dumnezeu, ci și o desăvârșire a propriei umanități în sfințenie, urmând ca și noi împărtășindu-ne de această sfințire să ne facem părtași firi dumnezeiești ( II Petru 1,4). Despre rostul acestei sfințiri Sf. Chiril al Alexandriei zice în lucrarea sa Închinare în Duh și Adevăr, că nimicind vrăjmășia care ne despărțea și ne separa pe noi, am ajuns să fim legați strâns unui de alți în pace, prin aceea că voim să cugetăm numai la poruncile lui Hristos și vrem să mergem în Duhul Sfânt în care și prin care ne-am făcut părtaș firi celei dumnezeiești, căci Hristos ne-a adunat pe noi într-o singură unitate, după versetul Așa și aceștia să fie una ca și Noi (Ioan 17,11)

Rugăciunea pentru sfințirea celor ce erau ai Săi și pentru trimiterea lor în mijlocul lumii este o rugăciune tipic sacerdotală, cu diferența că în Vechiul Testament ea are un caracter cultural, în timp ce aici ea trebuie înțeleasă în sens moral, deoarece Iisus desăvârșește sacerdoțiu israelitic. Precum Mântuitorul a fost sfințit de Tatăl, El cere ca și ei să fie sfințiți Ideea că Iisus în calitate de conducător și premergător precede pe ai Săi și continuă și în prezent oficiul său sacerdotal de mijlocitor ca și ideea Paracletului se pare a fi peste tot legată de cea de Arhiereu; Căci Dacă a păcătuit cineva avem un mijlocitor către Tatăl pe Iisus Hristos cel drept. ( I Ioan 2,1).

Toate rugăciunile cele le adresează Hristos Tatălui, par a se rezuma în întregimea lor, în exprimarea demnității sale arhierești adică a slujiri sale arhierești, prin care cere lui Dumnezeu Tatăl să le trimite ucenicilor un Mângâietor ca să rămână pururea cu ei ( cf. Ioan 14,16).

Tot ideea de mijlocitor către tatăl o găsim și în Sfânta Evanghelie de la Marcu (12,35), când citează Ps. 109, din care se poate deduce că Iisus continuă să acționeze în mod actual ca cel ce este de-a dreapta lui Dumnezeu ca Arhiereul veșnic.

Ținem să precizăm că, după mărturiile sinopticilor și ale Sfântului Ioan Evanghelistul, întregul sacrificiu a lui Iisus plinește proorociile legate de Robul lui Iahve.

Moartea lui Iisus, ca rob al Domnului, ocupă și în Epistolele Sfântului Apostol Pavel, un loc central. E drept că Sfântul Apostol Pavel nu întrebuințează titlul de Ebed Iahve, dar 2 texte Hristologice din epistolele sale ( I Cor. 15,3 și Filip. 2,6). Îi recunosc lui Iisus misiunea de rob al Domnului.

Referitor la Ebed Iahve, un teolog ortodox român zice: Ebed Iahve a fost preînchipuirea profetică a substituirii care avea să sfârșească în substituire unică, întruchipată în lucrarea lui Mesia. Ebed Iahve a fost în primul rând afirmarea acestei idei, a acestui principiu și în al doilea rând descrierea aproape amănunțită a modului cum avea să se petreacă substituirea prin suferință și moarte în locul tuturor și pentru răscumpărarea tuturor.

O altă numire dată Mântuitorului în Noul Testament este aceea de Mielul lui Dumnezeu. Sf. Ioan Botezătorul Îl prezintă mulțimii de la Iordan pe Iisus ca pe Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii ( cf. Ioan 1,29). Mărturia Evanghelistului datorită Botezătorului, recunoaște în Iisus pe Arhiereul jertfitor, care poartă păcatele lumii.

Ziua în care Mântuitorul a fost judecat și osândit la moarte era ziua în care aluatul vechi era îndepărtat de casă pentru a fi înlocuit cu azima pascală ( cf. Exod 12,15). După Evanghelia a IV-a se constată o asemănare în felul cum era jertfit mielul de Paște prescris în Exod și jertfa Mielului lui Dumnezeu. Tălmăcind textul din Exod, în care se vorbește despre mielul pascal, și făcând o asemănare între Aceasta și Hristos, Sf. Chiril al Alexandriei zice în Glafirele, că mielul pascal era chipul iconomiei lui Hristos. Așa precum poporul lui Israel, prin sângele mielului, a scăpat din robia egipteană și mădularele trupului Bisericii scapă prin sângele Mielului Hristos din robia păcatului dup ideea continuată din Sf. Chiril că pentru sângele Așezământului celui veșnic El ne dăruiește nouă curăția cea mai desăvârșită.

Cartea Apocalipsei ne prezintă arătarea Fiului Omului îmbrăcat în haină lungă, strâns la mijloc printr-un brâu de aur. Acest fel de îmbrăcăminte prezentată și în cărțile Vechiului Testament ( cf. Exod 28,24; Yaharia 3,4; Daniil 7,9) preînchiupuie îmbrăcăminte preoțească și demnitatea împărătescă a lui Hristos precum și eternitatea dumnezeirii Sale .

Apocalipsa atestă astfel mărirea veșnică a jertfei Domnului.

În încheiere constatăm că, nu numai Epistola către Evrei vorbește de Hristos Arhiereul – precum se susține adesea- ci, precum am văzut, ideea Arhieriei lui Hristos e legată și de hristologia altor texte din Noul Testament, chiar dacă în aceste texte ea nu e dezvoltată atât de amplu și de sistematic ca în Epistola către Evrei.

2.5.Preoția înfățișată în mod special în Epistola către Evrei

Epistola către Evrei este axată pe ideea arhieriei lui Hristos, grupând afirmațiile referitoare la credința în Hristos, în jurul noțiunii de Arhiereu.

Urmând același fir gradat în desăvârșire, început încă din Vechiul Testament, Epistola către Evrei, prin insistența cuprinsului ei, asupra cultului liturgic, te face să te gândești că aurul ei se adresează și preoților evrei convertiți la creștinism (Faptele Apostolilor 6,7) care au părăsit orașul sfânt și s-au refugiat într-o localitate din marginea Antiohiei.

Epistola vrea să scoată în evidență insuficiența sacerdoțiului aronitic și superioritatea sacerdoțială a lui Hristos, fapt pentru care toate desfășurările epistolei despre Hristosul Preot își îndreaptă privirea spre această stare de nedesăvârșire a secerdoțiului evreiesc și prin comparație vrea să scoată în evidență valoarea contrară a secerdoțiului eshatologic restructurat în persoana lui Iisus Hristos, ridicat în mod progresiv la condiția sacerdotală prin întrupare, patimi, moarte pe cruce, înviere și în sfârșit, înălțare, toată lucrarea Lui fiind considerată ca sacrificiul Mielului Preot al Noului Legământ.

Există o strânsă legătură între titlul de Arhiereu al Mântuitorului și întreaga doctrină hristologică. Autorul Epistolei către Evrei a fost conștient de acest fapt și de aceea aportul său hristologic, prin aprofundarea noțiunii de Arihereu nu e lipsit de suportul necesar al Noului Testament, așa precum s-a putut constata în cugetarea creștină primară în general.

Două sunt caracteristicile acestei preoții a Noului Legământ: 1. Superioritatea ei absolută față de cea a Vechiului Testament și 2. rânduiala ei veșnică după simbolul preoției lui Melchisedec.

1. Chiar în primele capitole ale Epistolei către Evrei se scoate în evidență superioritatea acestui arhiereu al mântuirii noastre, a lui Iisus, căruia toți îngerii i se închină ( cf. Evrei 1,6). El este Unsul unei ungeri de bucurie pentru toți ( Evrei 1, 9), a cărui putere rămâne în veci vecilor ( Evrei 1, 8), puterea plină de slavă, așezat fiind de-a dreapta măririi lui Dumnezeu ( Evrei 1,3). Susținând toate prin puterea cuvântului Său și arătându-se superior marelui preot al Vechiului Legământ. Superioritatea absolută a preoției lui Hristos, în poziție cu preoția levitică, constă în veșnicia și neschimbabilitatea acestei Preoții ( Evrei 7,24).

În centru Epistolei către Evrei stă cap. 7 care se sprijină pe Geneza 14 și Ps. 109, acesta din urmă citat chiar de Domnul nostru Iisus Hristos, ceea ce înseamnă că autorul Epistolei către Evrei, întemeindu-se pe Sfânta Scriptură, desemnează pe Iisus ca adevăratul Mare Preot.

Din textul Epistolei reiese rostul acestei preoții, care urmărește desăvârșirea firii umane, arătând aspectul ontologic al preoției Sale. Iisus ca Mare Preot aduce umanitatea la desăvârșire fiind El însuși desăvârșit. Pentru plinirea acestei desăvârșiri, El trebuie însă să parcurgă diferite etape ale vieții umane.

Fiind vorba de desăvârșirea firii umane, Epistola către Evrei subliniază umanitatea lui Iisus mai puternic decât Evangheliile sau decât alte scrieri ale primului secol. Afirmația că Iisus poate fi ispitit și că El nu a căzut pradă ispitei, arată absența ispitei păcatului asupra Sa.

După doctrina fundamentală a Epistolei către Evrei, Mântuitorul, datorită umanității Sale, luată în ipostasul dumnezeiesc, sfințește umanitatea noastră și recapitulată în Sine o desăvârșește și o ridică din căderea în păcat a primului Adam. Textul din Evrei 3,5-18 prezintă mai pe larg legătura de natură dintre Hristos și oameni. Mai precis, Dumnezeu lucrează în folosul nostru prin mijlocirea lui Hristos. Toată creatura, ca lucru al mâinilor Sale ( Evrei 2,10; 8,2; 11,3; 12,22;), este chemată împreună cu omul să se bucure de intimitatea Sa.

Tocmai pentru aceasta, Preoția Sa constă într-o mijlocire pentru toți împreună și pentru fiecare în parte, pentru cei din trecut și pentru actualitate, continuându-se în veșnicie. Astfel mijlocirea lui Hristos prin puterea lucrării Sale, este un act autentic sacerdotal, și rămâne veșnic.

O comparație între sacerdoțiul Vechiului Legământ și cel a lui Hristos duce la constatarea că primul era rezultatul caracteristic al unei ofrande sângeroase, pe când al doilea e tot o ofrandă, dar absolut deosebită din punct de vedere spiritual, Hristos ca Arhiereu și ca ofrandă intrând în Sfânta Sfintelor (9,11) cu propriul Său sânge. Moartea care era și rămâne pentru noi toți stăpânitoare, ca o consecință a păcatului, prin Hristos este biruită și prin ea aduce totodată suprema biruință și asupra satanei, izvorul a tot răul.

Epistola către Evrei insistă asupra caracterului unic al sacerdoțiului Mântuitorului în comparație cu sacrificiile vechi, dovedind prin aceasta deplinătatea Noului Legământ.

Pe drept cuvânt, superioritatea sacrificiilor unei religii se măsoară după superioritatea sacerdoțiului ei. În Vechiul Testament jertfa și preoția erau o umbră, pe când Hristos veșnica răscumpărare. El vine ca Arhiereul adevărat, intră în cortul cel nefăcut de mână cu propriul Său sânge ( Evrei 9, 11), sângele Legământului celui Nou vărsat pe cruce, odată pentru totdeauna și pentru toți, preânchipuind în darul de pâine și vin adus de Melchisedec lui Avraam.

În demnitatea Sa sacerdotală, prin jertfa Sa, Mântuitorul nostru a asumat și a plinit efectiv toate lucrările sacerdotale a Vechiului Testament, dându-le plenitudine eshatologică. Un nou legământ, o nouă preoție, o preoție de un alt nivel spiritual, și în ceea ce privește jertfa și în ceea ce privește preotul jertfitor.

Jertfa se desăvârșește în spiritualitatea ei. De la jertfele externe pentru păcat se ridică la jertfa spirituală a inimii: iată vin să fac voia Ta Dumnezeule ( Evrei 10,1).

Trăsăturile Arhiereului Legii Vechi nu se potrivesc lui Hristos decât prin analogie. În Evrei 9,1-10 ș.u., întâlnim o minunată paralelă între vechiul Arhiereu și Cel nou, între Aaron și Hristos.

În prezentarea persoanei lui Hristos ca Arhiereu, se enumeră ( Evrei 5, 1-4) caracteristicile esențiale ale lucrării preoțești, rolul său de mijlocitor, comuniunea de viață cu credincioșii și jertfirea, care este funcția Sa primordială. Superioritatea jertfei și a preotului se arată în mutația de la jertfele aduse prin lucruri și animale, la însăși jertfa trupului Său și de la preoții supuși slăbiciunilor omenești, la persoana desăvârșită a Arhiereului Hristos.

Jertfa fiind persoana Sa în întregimea ei, desăvârșirea ei nu constă numai în cele dinafară ale Templului, adică în trupul Său, ci în cele dinlăuntru, în râvna Sa pentru plenitudine. Deoarece păcatul nu este o boală a trupului ci a voinței după Nicolae Cabasila, jertfa caută a fi o ardere de tot bine primită, adică o jertfire, o distrugere a păcatului din rădăcină, prin ascultare și grea pătimire ( cf. Evrei 5,7). Prin aceasta se face pildă tuturor celor ce printr-o astfel de jertfă a fost numit de Dumnezeu Arhiereu.

În această înaltă curăție constă caracterul desăvârșit al jertfei Sale. Ea Îl deosebește de alți arhierei, care sunt luați dintre oameni, ca să aducă daruri și jertfe pentru păcat ( Evrei 5,1).

O altă deosebire constă în aceea că jertfa Sa, nu a fost adusă pentru păcatele Sale, cu toate că nu a fost scutit de ispitire, căci în zilele trupului Său, El a adus cu strigăt tare și cu lacrimi, cereri și rugăciuni către Cel ce putea să-L mântuiască din moarte ( Evrei 5,7). Chiar și din atitudinea Sa în timpul ispitelor se dovedește desăvârșirea preoției Sale, care poate și celor ce se ispitesc să le ajute ( Evrei 9,12).

Așadar, venind ca Arhiereu al bunătăților celor veșnice, a trecut prin cortul cel mai mare și desăvârșit, nefăcut de mână, adică nu din zidirea exterioară, a intrat odată în Sfânta Sfintelor, cu sânge de țapi și de viței, ci cu însăși sângele Său și a dobândit o veșnică răscumpărare ( Evrei 9,12).

Datorită acestei diferențe calitative, sângele lui Hristos, care prin Duhul cel veșnic s-a adus lui Dumnezeu pe Sine jertfă fără prihană, va curății cugetul vostru de faptele cele moarte ca să slujească Dumnezeului celui viu ( Evrei 9,13).

Așadar, privind jertfa lui Hristos în comparație cu jertfele levitice prin Epistola către Evrei, putem constata: a) o asemănare, b) o diferență și c) o superioritate.

Asemănarea constă în faptul că și într-un caz și altul e necesară moartea victimei (Evrei 9, 15), apoi rolul ispășitor al sângelui vărsat (Evrei 9, 7) și intrarea în Sfânta Sfintelor.

Exista însă și diferențe esențiale: arhiereul Vechiului Testament aducea daruri și jertfe (Evrei 9, 9), pe când Hristos s-a adus pe Sine însuși jertfă (Evrei 9, 4); primul aduce sângele victimei, iar al doilea, propriul Său sânge (Evrei 9, 12); primul intra în Sfânta Sfintelor în fiecare an (Evrei 9, 7), Hristos intră o singură dată (Evrei 7, 27), iar Sfânta Sfintelor de la cortul sfânt era numai preînchipuirea celei adevărate.

În ceea ce privește superioritatea jertfei lui Hristos este evidentă, pentru că El a adus jertfe mai bune (Evrei 9, 23), trecând prin cortul cel mai mare și mai desăvârșit (Evrei 9, 11), fiind o jertfă ce curățește cugetul (Evrei 9, 13), nereducându-se numai la purificări rituale, ci aducând o veșnică răscumpărare (Evrei 9, 12).

2) Veșnicia acestei preoții se arată în biruința asupra morții. Căci I se cădea Aceluia pentru care sunt toate și prin care sunt toate, ca să desăvârșească prin pătimire pe începătorul mintuirii lor (Evrei 2, 10), trecând dincolo de catapeteasmă, prinind desăvârșirea preoției.

Prin preamărirea Sa, Hristos străbate cortul cel nefăcut de mâna omului – trupul cel înviat al lui Hristos – străbătând în Sfânta Sfintelor pentru a-I aduce lui Dumnezeu sângele vărsat pe altarul crucii. Încât El ieși și azi și în veci este același (Evrei 13, 8).

După Epistola către Evrei, Iisus Hristos se înfățișează cu jertfa Sa în fața Tatălui și apoi se așează de-a dreapta Lui, jertfa Lui având putere veșnică ca să-I curățească pe cei ce cred (Evrei 1,14: 9, 17).

În legătură cu acest text Apocalipsa exprimă acest paradox al valabilității permanente a jertfei și a măririi Sale sub forma Mielului înjunghiat, care împărtășește (cf. Apoc. 5, 12). Mielul deși este înjunghiat are putere de a împărăți. Paradoxul însă se clarifică la gândul că Hristos nu este un miel oarecare ci Mielul lui Dumnezeu, care tocmai prin moarte omoară moartea și dă viață, din a cărui junghiere izvorăște nemurirea.

Faptul că Iisus e preot, nefiind din seminția lui Levi, în care funcția preoțească era ereditară (cf. Evrei 4, 1), arată că trecând la seminția lui Iuda, despre care Moise n-a vorbit nimic referitor la preoție (cf. Evrei 7, 14) s-a schimbat și preoția într-o preoție duhovnicească, într-o preoție veșnică. Ṣi este explicabil că s-a schimbat preoția de data ce s-a schimbat și jertfa, devenind din jertfă nedesăvârșită si vremelnica jertfă desăvârșită și vremelnică jertfă desăvârșită și veșnică. Ṣi este explicabil că s-a schimbat preoția de dată ce s-a schimbat și jertfa, devenind din jertfă nedesăvârșită și vremelnică jertfă desăvârșită și veșnică. Astfel s-a schimbat preoția din punct de vedere calitativ cât și temporal, fapt prezentat și de versetul care zice: Juratu-s-a Domnul și nu-I va părea rău, Tu ești preot în veac după rânduiala lui Melchisedec (Evrei 7, 21). Că noua preoție aparține altei seminții, celei a lui Iuda, arată că desăvârșirea nu a fost realizată de preoția levitică.

Jertfa lui Hristos are durată veșnică. Nu mai e nevoie ca în fiecare zi acei arhierei să aducă jertfe, întâi pentru păcatele lor și apoi pentru ale poporului, căci El a făcut aceasta odată, aducându-se pe Sine însuși (Evrei 7, 27).

Deși e vorba de o unică lucrare, totuși poartă în sine două etape distincte: pe de-o parte jertfa de ispășire de pe Golgota, iar pe de altă parte, prelungirea acestei lucrări în prezent.

Ca Arhiereu a săvârșit o singura dată jertfă, dar tot ca Arhiereu a intrat în cer ca înainte-mergător al credincioșilor și rămâne acolo, asigurând efectul durabil și permanent al operei Sale. Ṣi tot ca Arhiereu va veni a doua oară.

Mărirea veșnică a arhieriei Sale este aceea cu a Aceluia care i-a zis: Tu ești Fiul Meu, Eu astăzi Te-am născut (Evrei 1, 5). E o mărire ce va rămâne prin înveșnicirea acestui astăzi.

Scopul pentru care s-a deșteptat pe Sine, a fost abolirea păcatului prin jertfa Sa și rostul veșniciei acestei jertfe este abolirea păcatelor tuturor, pană la sfărșitul veacurilor.

Datorită acestei preoții veșnice poate să mântuiască pe cei ce se apropie printr-Însul de Dumnezeu, căci pururea e viu ca să mijloceasca pentru ei.

Aici este vorba de o preoție pe care Hristos o va exercita dupa învierea Sa și continuă să o exercite, la sfârșitul timpului în preoția specială a Biseicii prin Duhul Sfânt. În legatură cu aceasta Sf. Grigore Teologul scrie: Hristos a fost botezat ca om, dar ca Dumnezeu a iertat pacatele; a fost ispitit ca om, dar a birui pe ispititor ca Dumnezeu: a flămânzit, dar a săturat mii de oameni și e pâinea vieții. Se roagă ca Om și Arhiereu, dar ascultă rugăciunea altora.

Întruparea Sa nu a fost necesară numai pentru împlinirea sacrificiului Său unic și desăvârșit, ci pentru a interveni într-un continuu astăzi în ajutorul nostru.

Sf. Ioan Gura de Aur, explicând ideea rostului întrupării, o asociază de legătura ce există între Hristos și oameni, pe care ca Arhiereu veșnic, îi cuprinde în rugăciunea Sa, rugăciune cu strigare și lacrimi și pentru frații Săi și apoi pentru evlavia și credința cu care s-a rugat.

Teofilact al Bulgariei, comentând unele pasagii din Epistola către Evrei (7, 1-3), face o comparație între Melchisedec si Hristos zicând: Peste tot se arată că Melchisedec, care preînchipuia pe Hristos, era mai presus decât Aaron, căci dacă nu era mai presus nu l-ar fi binecuvântat pe Avraam și nu ar fi luat zeciuială de la dânșii. Dar pentru că din Avraam se trăgeau preoții Legii Vechi, arătat este că pe aceeia îi întrecea Melchisedec, fiincă binecuvântând pe strămoșul lor Avraam și luându-I zeciuială, binecuvânta și lua zeciuială de la preoții ce se trăgeau din Avraam . Și dacă cel ce preînvhipuie pe Hristos, Melchisedec, întrecea așa de mult pe preoții Legii Vechi, cu mult mai mult îi intrecea Hristos, întâiul chip al lui Melchisedec și Melchisedecul cel adevărat. Melchesidec era mai presus decât Avraam și prin faptul că sfera de influență a preoției levitice se întindea numai la poporul lui Israel, pe când Melchisedec avea o sferă de influență cu mult mai mare, universal.

Veșnicia cortului lui Hristos – trupul Său – prin asemănare cu cortul Vechiului Legământ, deși jertfit pe Golgota, rămâne prin înviere într-o continua actualizare.

Comentând acest text, Sf. Ioan Gura de Aur zice: E cort pentru că are înlăuntrul său Dumnezeirea și fiindcă acolo este preotul slujitor, iar Teofilact al Bulgariei, continuând aceeași idee zice: Se numește Trupul Domnului, Cort, pentru că s-a sălășluit într-însul Fiul lui Dumnezeu, Cel Unul Născut. Ṣi Îl mai numește și catapeteasmă, fiindcă ascunde înlăuntrul Său pe Dumnezeu. De asemenea numește cu aceste cuvinte și cerul, fiindcă acolo locuiește adevăratul Arhiereu Hristos. Iar catapeteasmă, pentru că în mijlocul cerului se închid sfintele ce sânt în ceruri și nu se văd de către cei de pe pământ.

Epistola către Evrei, scoate în evidență adânca semnificație teologică a ideii că jertfa Mântuitorului a fost adusă în afara cetății Ierusalimului: Iisus ca să sfințească poporul cu sângele Său, a pătimit afară de poartă (Evrei 13, 12).

Teologia mai nouă vede în acest fapt ideea dogmatică a asumării întregii firi umane de către Domnul nostru Iisus Hristos. Ca urmare jertfa de pe Golgota – în afara cetății – nu a fost numai pentru neamul evreilor, ci pentru întreaga omenire, odată pentru totdeauna.

În ceea ce privește actualizarea Jertfei Arhiereului Hristos, deși El istoricește s-a adus jertfă o singura dată, rămâne într-o continuă stare de jertfă în ceruri ( Apoc. 5, 6) și se permanentizează pe pământ, în jertfa Euharistică, fapt care face să se poată împărtășii de binefacerile jertfei de pe cruce toți oamenii. Prin jertfa Euharistica, zice Nicolae Cabasila, noi avem actualizarea in mijlocul nostru a Jertfei lui Iisus Hristos Cel injughiat o singură data, o actualizare a faptului crucii istoricește unic.

Preînchipuirea oferirii pâinii și a vinului de către Melchisedec lui Avraam se plinește în actualizarea jertfei Mântuitorului, în Sfânta Euharistie. De aceea cultul euharistic este o actualizare liturgică a cultului ceresc săvârșit de Arhiereul Hristos. Se vădește astfel o strânsă legătură intre jertfa istorică de pe Golgota și liturghia cerească, cu alte cuvinte există o legătură indiscutabilă între jertfa de pe Golgota, cea istroică, și între sacrificiul din cortul ceresc, în afara trupului, și totodată între acestea și multiplele Euharistii de pe altarele noastre. Biserica este în lume nu numai o simplă proclamație, ci deja o realizare a împărăției cerești.

Privit din punct de vedere ortodox ideea că jertfa lui Hristos pentru noi, trebuie să provoace în El, e înfățișată în Epistola către Evrei prin afirmarea că Hristos a intrat cu jertfa Sa ca Arhiereu în Sfânta Sfintelor cea din cer, ca înaintemergător pentru noi, căci înaintemergătorul trebuie urmat de acei al căror înaintemergător este El, ca jertfe și preoți.

Ideea de intervenție continuă a lui Hristos pentru noi este de mare importanșă pentru hristologie, ca și ideea de sinergism: Fiul și fii merg împreună în aceiași participare ( cf. Evrei 3,4), ca un păstor cu turma sa, făcând același unic grup pe drum.

Se poate constata că în Epistola către Evrei consacrarea lui Hristos ca Arhiereu, marchează restaurarea valorii sacerdotale din punct de vedere eshatologic în persoana Sa sacrificială.

În concluzie, noțiunea de arhiereu prezintă în Epistola către Evrei, o hristologie completă. Ea înglobează trei aspecte ale operei Sale arhierești: activitatea pământească, activitatea prezentă a Arhiereului preaslăvit și activitatea Arhiereului care va să vină Iisus Hristos ieri și azi și în veci același ( Evrei 13,8)

III. CHEMAREA CĂTRE PREOȚIE

3.1. Originea chemării

Această chemare implică o întreagă mișcare spirituală, care își are importanța și necesitatea ei. O mișcare spirituală, ca orice fel de mișcare, nu se naște fără cauze care să- i determine începutul și evoluția interioară. De aceea când vrei să determini geneza unei mișcări spirituale trebuie să pornești de la necesitatea ei și anume – în cazul nostru – de la necesitatea ridicării omului căzut prin păcat. Era necesară ridicarea omului căzut și Dumnezeu a vrut să ridice pe om tot prin om, potrivit planului Său de răscumpărare. Dar nu prin orice om, ci prin oameni vrednici care să fie în prealabil verificați și apoi îmbrăcați cu puterea de a lega și a dezlega. Puterea cheilor, nu este împărtășită în toată Evanghelia oricui și oricum, ci este dată numai acelora care au o investire harică expresă de la Hristos care lucrează printr-înșii după a Sa făgăduință, până la sfârșitul veacurilor (Mt. 18,18 și 28,20). Se cere deci o persoană specială care să lege și să dezlege, pentru că ideea de mântuire este strâns legată de ideea de păcat.

Primul chemat a fost însuși Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos Mare Preot care tronează în centru teologiei ortodoxe a mântuirii. Referatul biblic asupra măreției preoției lui Hristos este caracteristic și plin de învățătură: Nimeni nu își ea singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu, după cum Aaron. Așa și Hristos nu Sa preslăvit pe Sine Însuși ca să se facă Arhiereu, și cel ce a grăit către El: Fiul meu ești Tu, eu astăzi Te-am născut. În alt loc zice: Tu ești preot în veac după rânduiala lui Melchisedec ( Evrei 5,4-6). Care este sensul acestor cuvinte atunci? Hristos deși este de o ființă cu Tatăl, nu a devenit Preot după alegerea Sa proprie; Nu a voit sa se sfințească pe Sine ca Preot și Arhiereu, ci a fost chemat la preoție de Tatăl după natura Sa omenească. Astfel, Hristos, încă de la începutul vieții Sale divino-umane a fost împodobit cu demnitatea preoțească prin întrăita Sa misiune.

Așa precum Tatăl a chemat pe Fiul Său, astfel a chemat și Fiul pe Apostolii Săi ca să-I fie urmași demnităților Sale.

Pentru acesta a trebuit să aibă loc prima arătare a lui Iisus, în iesle, la Întrupare. Atunci a luminat în plină noapte staulul din Betleem, dovedind prin aceasta ca a venit să aducă lumii lumină ( Ioan 12,46). Dar lumina aceasta a pornit-o în lume prin arătarea Sa la Iordan . Cu această arătare face El începutul chemării Sfinților Apostoli și totodată și începutul mișcării spirituale creștine. Scriitorul primei istorii a creștinismului și a celei mai voluminoase opere scrie – Luca – încadrează Botezul lui Iisus în fața unei asistențe alcătuită din oameni din toate împrejurimile Iordanului reprezentând multe feluri de neamuri. După referatul biblic vedem că inițiativa venirii la Iordan aparține lui Iisus care a venit din Galileea la Iordan către Ioan ca să se boteze ( Mt. 3,13). Dar din dialogul avut cu Botezătorul înaintea de coborârea în apă, se vede lămurit că el a apărut în șirul celor ce așteptau rândul la Botez, nu pentru că ar fi avut vre-un păcat de care să se pocăiască și care să i se șteargă ( Mt. 3,2) ci pentru a plini toată dreptatea ( Mt. 3,15), ceea ce înseamnă că a voit să se arate în rând cu toți păcătoșii la al căror nivel a coborât. Nu e numai ștergerea vinei lui Adam în care era cuprinsă toată omenirea ca stejarul în ghindă. Ci plinirea dreptății înseamnă acordarea posibilității omului de a se apropia de Dumnezeu cât mai mult. Zapisul semnat oarecând de Adam cu diavolul, îl calcă acum Iisus în picioare în apele Iordanului, deschizând omenirii ușa ascensiunii spre asemănare cu Dumnezeu.

Aici, la malul Iordanului face Iisus începutul chemării celor dintâi Apostoli. Se pune întrebarea dacă Iisus Hristos a cunoscut pe Apostoli înainte de a fi chemați la apostolie. Textele Evangheliilor ne răspund afirmativ.(Mt.3,6; In. 1,26-34). Primii recrutați au fost ucenicii Botezătorului: Andrei și Ioan care au lasat pe Botezătorul și au mers după Dânsul la gazda unde locuia aproape de Betabara. Gazda nu poate fi departe pentru că Ioan relatează că au mers și au văzut unde locuia și au rămas la El în ziua aceea și era ca la al zecelea ceas (ora patru după masa), (In. 1,39).Este firesc, ca acești doi ucenici L-au văzut pe Iisus la această gazdă și altă dată luînd cu dânșii și alți admiratori( In. 1,40-50). Aici, la această gazdă a deschis Iisus prima școală de verificare a aptitudinilor celor pe care avea sa-i alegă Apostoli. Ce au vorbit cu Iisus, evanghelistul Ioan, care scrie acestea nu ne spune. E o taină pe care o închide în inima sa după cum a mai închis și alte taine, cu altă ocazie(In. 20,30; 21,25) și care au trecut în fondul sacru al tradiției creștine. De altfel Iisus nici nu avea nevoie să-I mărturisească cineva despre om, căci El cunoștea ce este în om( In. 2, 24-25). A constatat că acești oameni care L-au urmat la gazda unde locuia dispuneau de o energie ascunsă. Prin Andrei a cunoscut Iisus pe fratele acestuia Simon-Petru, apoi pe Filip și prin acesta l-a recunoscut pe Natanail, pe care Iisus îl știuse de sub smochin, unde –după tradiție l-ar fi ascuns maică-sa sub frunze, de teama lui Irod. E și firesc ca după luarea primelor legături, au urmat alte și alte întrevederi. Astfel nu este exclusă probabilitatea ca Ioan să fi dus la Iisus pe fratele săi Iacob, la îndemnul mamei sale Salomeea, care avea în grijă educația religioasă a fiilor săi; căci tatăl lor Zevedei era ocupat cu meseria sa de pescar pe care a exercitat-o împreună cu fii săi, paralel cu propovăduirea Evangheliei.

Cel dintâi pas pe care îl face Mântuitorul după primire Botezului, este retragerea Sa în singurătate să se roage și să postească. Avea în față o misiune mare și grea de îndeplinit. S-a retras în pustia Quarantaniei, unde diavolul și-a luat curajul să intre în dispută cu Fiul lui Dumnezeu. În disputa acesta la nivel înalt, până la urmă s-au răturnat nivelele, prin capitularea silită a duhului rău care se arătase a fi precursor al celor ce tălmăcesc Scriptura sucit, cum fac unii ziși creștini fără nici o maturitate teologică. Se arătase cunoscător al Scripturii încercând să impună o altă Evanghelie inversă și falsă în condiții aspre de foame și de sete. Mântuitorul i-a poruncit să piară din fața Lui statornicind pentru totdeauna adevărul în fața minciunii.

După izbânda acesta, Mântuitorul se vede acum în plină stăpânire a menirii și autorității Sale mesianice. așa cum aluat pe Matei de la vamă ( Mt. 9,9; Mc. 2,14; Lc. 5,29), a purces pe malul mării Galileii unde a găsit pe cei ce se osteneau la pescuit. ( Mt. 4,118-22; 10,140) și pe cei șaptezeci ( și doi), ( Lc. 10,1. După ce a intrat cu sonda în sufletul fiecărui ucenic și după o noapte de veghe și rugăciune, când s-a făcut ziuă, a chemat la sine pe ucenicii Săi și a ales din ei doisprezece pe care i-a numit Apostoli ( Lc. 6,12). Între cei aleși se găsea și Iuda, care, prin sfârșitul lui, a arătat cum nu trebuie să fie un Apostol.

Pe aceștia îi pregătește și îi trimite în prima lor misiune. Dar cu multă prudență pentru că nu avea încă suficientă maturitate misionară. Dându-le binecuvântarea de plecare le spune: Nu voi m-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi și v-am rânduit să mergeți și roadă să aduceți și roada voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice veți cere în numele Meu. Aceasta vă poruncesc : să vă iubiți unul pe altul ( In. 15,16-17). Iar ei au zis către Iisus : Doamne sporește-ne credința ( Lc. 17,5). Prin aceasta și-au recunoscut puțina lor credință, iar Iisus pe de altă parte cunoscând slăbiciunile lor și credința încă neconsolidată în dumnezeirea Sa, i-a petrecut cu ochi gânditori. Între-adevăr pornind ucenicii în larg și fiind unii slabi în credința dumnezeirii lui Iisus, au fost învălurați de greutăți și strânși din toate părțile. Unii dintre ei au avut crize când Iisus a trebuit să-i îndrepte, cum a fost cu ocazia vestirii patimilor ( Mt. 16,25; Mc. 8,31; 10, 37-45). S-au arătat fricoși. Nu-l ajută sub greutatea crucii. L-a ajutat un laic. Nu-l apără în fața instanței de judecată. În apară o femeie. Toți ucenicii lăsându-L au fugit ( Mt. 26,56), Nu se găsesc la poalele crucii decât Mama Lui și ucenicul Ioan pe care îl iubea Iisus. Dar toate acestea s-au întâmplat ca să se împlinească Scriptura ( Isaia cap. 53Dolores Mesiae). Dar după ce în atâta groază și-au reținut respirația, Învierea lui Iisus Hristos a constituit busola cea nemincinoasă care a produs mare cotitură în ființa Apostolilor. După Înviere, Apostolii L-au văzut cu ochii, L-au pipăit cu mâinile, fapt care i-au preschimbat din timizi în eroi și din fricoși în îndrăzneți.

După slăvita Sa Înviere, Mântuitorul Hristos trimite Apostolii în a doua misiune . Acum avea orizontul misionar mai lărgit iar curajul deplin oțelit. De data aceasta au fost trimiși la toată zidirea, la toate neamurile (Mt. 28,19; Mc. 16,15), căci El a venit, așa cum am amintit și în paginile e mai sus, pentru toate neamurile pământului nu numai pentru neamul lui Isreal ( Iisaia 45,22), făgăduindu-le că El va fi cu ei până la sfârșitul veacului (Ioan 20,21; Mt. 28,20; și pornind au propovăduit pretutindeni și Domnul lucra cu ei și întărea cuvântul lor ( Mc. 16,20) În ziua Învierii, seara, le dă Apostolilor și urmașilor lor puterea Duhului Sfânt: luați Duh Sfânt ( Ioan 20,21-23) și astfel transmite Apostolilor și urmașilor lor puterea de a ierta păcatele . Această suflare a Duhului Sfânt este arvuna hirotoniei ce le va fi dată complet la cincizecime. Sfântul Evanghelist Luca spune că după ce timp de patruzeci de zile s-a arătat de mai multe ori Apostolilor, S-a înălțat la cer poruncindu-le să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aștepte făgăduința Tatălui ( F. Ap. 1,1-9). Și erau în toată vremea în templu, lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu ( Lc. 24,49-53). La zece zile după Înălțare, fiind ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt trimis din cer sfințește pe cei doisprezece Apostoli investindu-i cu depline puteri, instituind Taina Hirotoniei. Atunci, prin iradierea Duhului Sfânt din trupul lui Hristos, cel Înălțat și Pnevmatizat, în celelalte ființe umane, a luat ființă Biserica văzută , botezându-se mii de oameni, bărbați, femei și copii, din toate neamurile care sunt sub cer, veniți la Ierusalim la praznic ( F. Ap. 2). La acestea s-au adăugat mereu mulțime de bărbați și de femei. S-ar putea spune că în ziua de Rusalii s-a format cheagul Bisericii lui Hristos și scândurile din care Iisus Hristos și-a construit – prin Duhul Sfânt – corabia Bisericii în care au încăput și mai încap tot cei ce s-au botezat și se vor mai boteza în numele Sfintei Treimi, indiferent de vârstă, sex și origine. Fiecare credincios își are intrarea lui în viața Duhului Sfânt; Deci tot cel ce este miruit stă sub razele Cincizecimi, Mirungerea fiind Cincizecimea personală a omului. Biserica nu este apanajul unor ziși privilegiați care se numesc pe dânși sfinți, ci este largă și cuprinzătoare ca brațele unei mame.

Biserica este chemată ca să-i descifreze lumii în mod superior sensul străduințelor spre adevăr, spre bine și frumos. Dar Biserica trebuie să facă un efort serios pentru a porni la drumul realizării ei, în primul rând prin slujitorii ei și apoi prin credincioșii ei. Ea trebuie sa-i ajute pe oameni să-și rezolve toate problemele lor, având conștiința că orice semen este adevăr, și chemat să fie adevăr, și frate veșnic în lumina lui Hristos, izvorul adevărului și frățietății.

În concluzie, chemarea apostolică este marea moștenire creatoare a iubirii dumnezeiești spre a beneficia toți de darurile aduse de Arhiereul Hristos prin lucrările Sale mântuitoare.

3.2. Problema chemării și cadrul ei

Biserica chiar din prima zi a nașterii ei a intrat în istorie ca obște văzută și și-a început lucrarea prin cele trei Sfinte Taine ale inițierii, căci Sfinții Apostoli au Botezat, Miruit și Cuminecat încă din ziua aceea mulțime de oameni de toate vârstele. Aici găsim pentru toate vârstele. Aici găsim pentru prima dată față în față preoția Sacramentală reprezentată prin Apostoli și preoția generală prezentată prin cei ce s-au încorporat în Biserică prin cele trei Taine ale inițierii . Prin aceste Taine, cei botezați au devenit iconomi ai harului celui de multe feluri a lui Dumnezeu ( I Petru 4,10), cu care vor slujii semenii în multe chipuri ( I Petru 2 passim). În felul acesta preoția generală a credincioșilor devină o dimesiune importantă a Bisericii căci ei lucrează într-o arie lărgită. Parohia lor este lumea întreagă. De aceea, în Biserica Ortodoxă, aceste trei Taine sunt nedespărțite, săvârșindu-se deodată în succesiune, asupra celui botezat.

Credincioșii mireni, slujesc în Biserică cu preoții lor un fel de Liturghie cosmică căci fiecare devine prin cele Trei Taine un Apostol, un misionar care are obligația să dea mărturie despre Hristos prin convingerile sale, prin cuvintele sale, prin faptele sale de fiecare zi, în familie, față de semeni, în biserică, la rugăciune, cu un cuvânt să radieze din toată viața sa iubire de Dumnezeu și de aproapele, căci prin Mirungere începe epifania lui Hristos, a omului Botezat.

Candidatul la preoția sacramentală, poate fi orice om luat dintre oameni, care a primit Tainele inițierii căci fiecare laic este preotul existenței sale; el își aduce aminte ca jertfă toată și toată ființa sa; ceea ce înseamnă că el a ajuns la un studiu spiritual atât avansat încât simte o atracție irezistibilă, o înclinație care-i angajează toată ființa, în dorința sa de a deveni preot. Despre un asemenea om se spune că este un om de vocație. Sfântul Grigore de Nyssa zice că omul luat dintre oameni rămâne după înfățișarea exterioară, cu înfățișare de om, dar dup sufletul său nevăzut s-a format mai bun prin puterea harului nevăzut și este așezat să slujească tot pe oamenii dintre care a fost luat. Slujirea aceasta în multilateralitatea sa, include o muncă susținută asociată cu rugăciunea și încălzită de darul Duhului Sfânt. S-a zis ora et labora. Într-adevăr aici găsim sensul creștin al muncii, căci munca te apără de greșeli. Cînd ești ocupat, nu greșești. Munca s-a zămislit în ceruri ca să o folosească oamenii pe pămînt. Munca, — zice Sf. Grigorie de Nazianz — nu se poate separa de vocație și nici vocația de muncă.

3.2.1. Teologia muncii și vocația

Istoria omenirii începe, după referatul biblic, cu porunca muncii dată de Creator, ca un program permanent al vieții omenești. De aceea a accentuat Charlyle pe drept cuvânt că orice muncă e sfântă pentru că în orice muncă e ceva dumnezeiesc. Creatorul a instituit munca, ca o obligație plăcută primului om în Eden (Fac. 2, 15). Numai după cădere, omul singur și-a făcut viața nefericită. In afară de Eden a întâlnit relele naturii și astfel găsește în muncă o trudă și un chin.

Pornind omul pe această cale a ordinei creaturale, munca sa a luat avînt treptat-treptat, de la Abel primul păstor de oi, Cain primul lucrător de pământ, Iabal „tatăl celor ce trăiesc în corturi la turme", fratele său lubal „tatăl celor ce cânta din chitară și din cimpoi" și Tubalcain „care a fost făurar de unelte de aramă și de fier" (Fac. 4, 2 și 20—22), până la impresionanta dezvoltare a tehnicii moderne. Omul a organizat cu înțelepciunea sa, chiar și șantiere de lucru (Iov 28), la început mai modeste, până la răsturnarea munților din temelie; și apoi veac de veac s-a urcat pe scara progresului tehnic până la tehnocrația de azi. Marile personagii biblice care au determinat epoci întregi ale istoriei omenirii, au fost găsite de Dumnezeu la lucru în clipa chemării lor la cârma destinului popoarelor lor.

În creștinism, aptitudinile, profesiunea și munca au fost sfințite prin venirea lui Iisus Hristos. El n-a venit să aducă reforme sociale, ci a venit să așeze împărăția lui Dumnezeu pe pământ, de aceea „poartă numele de Mântuitor". N-a venit să strice rânduielile existente, ci a venit să făurească tiparul, forma, în care aceste rânduieli, aveau să fie turnate spre mai binele omului; a turnat concepția antică despre om și muncă în tipare divine. De aceea principiile moral-religioase aduse de Mântuitorul au constituit izvorul nesecat de inspirație și de temelie pentru toate reformele sociale din toate veacurile. In doctrina Mântuitorului nu vom găsi niciunde o teorie despre muncă sau un cod al muncii. El vine și muncește însuși, vine și își alege Apostoli dintre muncitori. Mântuitorul sfințește munca manuală și intelectuală și condamnă lenea atât prin exemplul vieții Sale cât și prin ceea ce spune El în parabola talanților și în pilda smochinului neroditor.

Sfinții Apostoli sânt lucrători harnici. Nici un leneș n-a fost chemat de Domnul la slujba Sa. Date mai depline avem în viața Sf. Apostol Pavel care ne mărturisește că a trăit din sudoarea frunții sale (II Cor. 11, 23—27). Deși Evanghelia îi dă dreptul să se hrănească din osteneala sa, el n-a voit să primească răsplata muncii duhovnicești, ci a lucrat împletind corturi ca să-și câștige pâinea prin munca brațelor sale (I Cor. 9, 11—17; Fapte 20, 33—35; II Tes. 3, 7—10; I Tes. 2, 9). Pornind de la sine, stabilește regula muncii cînd scrie Tesalonicenilor cărora le zice … cine nu vrea să lucreze, acela să nu mănînce (II Tes. 3, 10—12). De aceea dă povață ucenicilor săi și preoțimii de totdeauna, să muncească (Fapte 18, 3; 20, 34; II Tes. 3, 8; I Cor. 4, 12. I Tes. 4, 11; I Tim. 5, 18). Sfântul Apostol Pavel vedea în muncă o necesitate vitală, o colaborare cu Dumnezeu, un mijloc de luptă împotriva patimilor, un mijloc de ajutorare a semenilor, de înfrățire între oameni și progres.

3.2.2. Între aptitudine, profesie și vocație

Dacă istoria omenirii, după doctrina creștină, începe cu porunca muncii dată de Creator, după cum am văzut, tot aici trebuie căutate și originile aptitudinilor, a profesiunilor și a vocației. Acestea sunt un dar de la Dumnezeu, o zestre dăruită de Ziditor, pe care omul trebuie să o pună în slujba celor mulți. Primii lucrători de pământ sau primii născocitori ai teh-nicei și-au ales singuri profesiunea pe baza impulsului interior de care s-au simțit atrași. Au avut înnăscute unele particularități anatomo- fiziologice pe care apoi le-au dezvoltat în condițiile de mediu în care se găseau. Aptitudinile și profesiunile sânt cu totul variate de la om la om. Ocazia de a adânci aptitudinile și a-și forma profesiunea o oferă în societatea modernă școlile profesionale care ajută pe elevi în dezvoltarea aptitudinilor lor profesionale. Aici tinerii învață și experimentează ca, în condițiile mereu și mereu altele în care își făuresc ei profesiunea, fac să apară noi și noi aptitudini. Fiecare însușire psihofizică are corespondent o aptitudine. Ea poate fi simplă sau complexă. Se numește aptitudine simplă când aceasta reprezintă o singură însușire. Inteligența, de pildă, este o aptitudine simplă pentru că ea are la bază o singură funcțiune, pe cea a inteligenței. Tot așa și cu memoria, observația și atenția. Acestea îl fac pe om apt să-și împlinească slujba până la limită. Când individul are nevoie, în desfășurarea activității sale, de un număr mai mare sau mai mic de aptitudini simple, atunci apare aptitudinea complexă, în care se cuprinde și vocația, ce se compune din anumite aptitudini speciale de inteligență, afectivitate și voință. Deci vocația angajează întreaga făptură morală a omului, nu numai o singură facultate.

Se spune că vocația se poate cunoaște chiar în faza copilăriei, apoi începe a se limpezi începând cu vârsta pubertății (între 11—15 ani) și se hotărăște în epoca adolescenței (între 18—20 ani) când își formează tânărul „personalitatea". Există păreri care socotesc că noțiunea de vocație cuprinde exclusiv sentimente și atitudini religioase. Or, vocația se definește ca o chemare către orice activitate în care condițiunile de muncă și împrejurările favorabile te ajută la îndeplinirea dispozițiunilor vocaționale, indiferent de profilul de muncă. Acesta este omul numit „om de vocație" care se identifică deplin cu scopul muncii sale, care este un pasionat al muncii sale, lipsit de orice egoism.

Cu toate că vocația e de la Dumnezeu și e veche cât omul, problema vocației a fost la noi, înainte vreme, destul de puțin studiată. Științele care ar fi fost chemate să cerceteze vocația n-au făcut acest lucru în chip deplin. Profesorul C. Rădulescu-Motru scria prin 1935 că la noi abia au început cercetări metodice asupra faptelor de vocație sub numirea de tipologie și de caracteriologie, care, deși sunt deocamdată două științe timide — zice el — sânt menite a se dezvolta în cadrul unei noi științe, cea a vocației. Profesorul C. Rădulescu-Motru a definit vocația ca o sinteză de însușiri creatoare de valori care obligă pe individ să fie mereu „original".Astăzi vocația se cunoaște și este un factor în dezvoltarea multilaterală a omenirii. De felul cum își înțelege azi omul vocația, chemarea, atârnă orice progres. Prin vocație omul se realizează și se integrează ca element folositor marilor progrese pe plan social, științific, tehnic și spiritual al omenirii.

Dar progresul multilateral nu sporește fără executarea cinstită a profesiunii tale, fără o colaborare a ta cu forțele morale latente din tine, care sânt daruri ale Duhului Sfânt, pe care omul este dator să le valorifice în calitate de colaborator al lui Dumnezeu în opera celei de „a doua creație" a lumii morale, căci „Avem felurite daruri — zice Scriptura —, după harul ce ni s-a dat. Darurile sânt felurite, dar același Duh și felurite slujiri sânt, dar același Domn" (Rom. 12, 6—8; I Cor. 12, 4—8). De aici decurge existența unei vocații religioase așa cum există vocații în alte compartimente de muncă, după nevoile spirituale și materiale ale omului.

Cât de importantă este vocația în sânul Bisericii lui Hristos și a progresului omenirii în general, este martoră istoria. Niciodată nu s-a realizat progresul numai prin așa-ziși „profesioniști". Profesia este o îndeletnicire la care te-ai angajat s-o plinești și pe care o privești prin prisma venitului material pe care ți—1 aduce. Munca îți pare grea și îți poți schimba profesia oricând ca pe o haină care nu-ți mai convine. Un astfel de individ se întreabă întotdeauna: „ce pot eu obține de la viață, ce-i pot eu lua vieții", ocupația lui fiind un bec de asalt al porților câștigului. Progresul omenirii s-a realizat și se realizează prin oameni de vocație, cărora munca le pare ușoară și plăcută. Acest fel de oameni nu sânt profesioniști; ei sânt misionari, sânt trimișii cuiva pentru a plini ceva. Ei nu se întreabă ce-i pot eu lua vieții, ci se întreabă ,,ce-i pot da eu vieții". El nu muncește de silă sau pentru câștig, ci din dragoste dezinteresată pentru munca lui, dintr-un impuls firesc spre ramura de muncă pe care și-a ales-o de bună voie pe baza înclinației constatate încă din pruncie și adolescență.

3.2.3. Vocația către preoție

Termenul vocație derivă de la verbul latinesc voco, vocare, = a chema, a fi chemat pentru ceva. Și a avea chemare însemnează a avea o predispoziție, o înclinare, o atracție excepțională înăscută, care pune stăpânire de vrajă pe întreg sufletul individului împingîndu-1 spre realitățile superioare ale vieții, spre marele ideal creștin, care este slujirea lui Hristos.

Am văzut că Profesorul C. Rădulescu-Motru subliniază caracterul „original și creator" al vocației care îmbogățește societatea prin creații de valoare. Insă tot el spune că vocația religioasă se deosebește fundamental de alte vocații pentru că vocației religioase îi lipsește originalitatea. Preotul de vocație' nu este în stare să inventeze, să fie original. El e în stare numai să reproducă un tip creștin ideal. Vocația preoțească nu reclamă nici orizonturi largi, nici talente, nici genii. Este adevărat că religia creștină din punct de vedere dogmatic, nu aduce și nu vrea să aducă ceva nou. însă forma de manifestare religioasă a dogmelor se primenește și se înnoiește neîncetat. Biserica ortodoxă are la temelie adevăruri axiomatice și ea dă acestor adevăruri viață printr-o gândire creatoare, originală, care oferă adevărurilor prospețime și actualitate întocmai așa după cum artistul dă valorilor estetice expresii noi în forme originale. Nu se poate spune că Sfinții Părinți și marii teologi de ieri și de azi, care sunt și rămân personalități creștine n-ar fi putut turna cugetările lor despre Dumnezeu, în tipare originale, dacă n-ar fi fost și n-ar fi oameni de vocație, de talent, de concepții și largi orizonturi spirituale.

Este adevărat că preotul prin ținuta sa morală trebuie să fie un „alter Christus".Dar năzuința de a imita pe Hristos nu este o simplă reproducere, ci un urcuș moral cu osteneală spre „asemănarea" cu Hristos. Sfântul Grigorie de Nazianz spune că slujba de păstor pe care o plinește preotul este o „artă". Este „arta artelor și știința științelor" prin care preotul îndrumă sufletele credincioșilor către Dumnezeu, suflete care sânt de natură atît de diferită. Deci preotul trebuie să cunoască tactica de a pătrunde în suflete, să fie mereu original, și să țină seama de mentalitatea curentă a credincioșilor care se schimbă mereu sub influența noilor condiții de viață. Credincioșii de astăzi s-au maturizat, deci preotul este obligat prin forța împrejurărilor să aibă spirit de inițiativă și putere creatoare. Marele prilej și cel mai eficient, îl are preotul în calitatea sa de duhovnic, în scaunul Spovedaniei, pentru îndrumarea individuală a enoriașilor săi, făcându-le o educație de la suflet la suflet, într-o formă sistematică și cu valoare eficientă unică. Spovedania este cea mai veche instituție de pedagogie divină prin care sufletul se poate cârmui prin resorturile sale cele mai adânci, în direcția unei educații în sens creștin. E veche cât omul, e veche ca pământul, e taina eliberării din prinsoarea păcatului și ușa de acces la libertatea fiilor lui Dumnezeu.

Prin urmare, vocația pentru preoție nu este stopată și redusă la un stadiu imobil, cum o concepe filozoful român C. Rădulescu-Motru. De altfel, singur mărturisește în aceeași carte că „există în înțelesul vocației ceva greu de definit, un imponderabil pentru cântarul științei și cu toate acestea existent, evident chiar".

Problema vocației este veche, căci inițiativa o are Dumnezeu, iar omul o primește. Deși e veche, vocația prin importanța ei rămâne mereu nouă.

în analizarea diverselor semne ale vocației preoțești, pastoraliștii împart vocația în Chemare obiectivă și Chemare subiectivă, care se condiționează una pe alta.

Chemarea obiectivă este o chemare din partea lui Dumnezeu sau a înaltei ierarhii bisericești. După modul în care se realizează, ea poate fi:

Extraordinară sau supranaturală. Acest fel de chemare o găsim la marile personalități, chemate sau indicate de-a dreptul de Dumnezeu, pentru misiuni epocale în istoria religioasă a omenirii, cum au fost, de pildă toți patriarhii Vechiului Testament, Moise și proorocii; apoi Sfinții Apostoli, în general, și Sfântul Apostol Pavel, în special, pe calea Damascului. Chemarea extraordinară nu este exclusă nici azi în ființa unor oameni, care, în ostenelile lor se încopcie de Dumnezeu prin rugăciune stăruitoare, meditație profundă și viață fără prihană. Iese din albia unei vieți de care nu mai vrea să știe și trece brusc în chip miraculos, „dintru neființă la ființă", se simte creat din nou și urcă tot mai mult spre „asemănare". Sunt cazuri foarte rare, dar totuși sunt.

Chemarea obiectivă este cea obișnuită, adică investirea cu darul preoției prin hirotonie de către înalta ierarhie bisericească. Despre acest fel de chemare vorbește Sfântul Apostol Pavel când spune: „Nimeni nu-și ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu ca și Aaron" (Evr. 5, 4).

Chemarea subiectivă sau vocația propriu-zisă este o înclinație înnăscută spre cele sfinte și slujirea lui Hristos, care îți angajează toată ființa. E un factor ereditar,' care este modificabil, prin condițiile de mediu. Dovadă, că mulți copii au părinți care nu-i supraveghează sau sunt lipsiți ei înșiși de forța morală de a le putea face educația, sunt lăsați de capul lor și pe măsură ce cresc li se întunecă și șterge orice zestre curată ar fi moștenit-o ei de la părinții care erau buni când au adus copiii pe lume. Omul prin vocație se face împreună lucrător cu Dumnezeu la desăvârșirea lumii, de aceea îl alege încă de la naștere să-i fie slujitor așa cum s-a considerat ales Pavel încă „din pântecele maicii sale" (Gal. 1, 15). Aceasta nu e o predestinație, căci cel ales din pântecele maicii sale, răspunde acestei alegeri dumnezeiești având în ajutor Harul și este conștient că numai în colaborare cu Harul este efectivă chemarea sa dobândită prin naștere; de aceea trebuie să țină mereu aprins Harul lui Dumnezeu carele este întru dânsul (II Tim. 1, 6).

În mod obișnuit, majoritatea tinerilor, în vârsta adolescenței, sunt bântuiți de o serie de crize, prin care vreau să-și descopere eul. Un astfel de tânăr se afirmă prin îmbrăcăminte, chiar prin iscălitură și prin tandrețe de a reforma el singur societatea. E plin de snobism și se consideră în centrul preocupărilor tuturor. Dar aceste crize sunt trecătoare; și dacă un asemenea tânăr are înclinație spre preoție, până la urmă își dă seama de efectele minore ale acestei atitudini și lasă să se instaleze în toată ființa lui un sentiment religios, cu înclinare spre gânduri înalte, spre evlavie și rugăciune, cu respect și atașament față de Biserică și slujitorii ei.

Acest răsad trebuie îngrijit și direcționat spre slujirea Bisericii, dacă într-adevăr se constată că are înclinare spre aceasta. Grădinarii acestui răsad sunt mai mulți. Mai întâi este familia și preotul paroh. Deși toate profesiunile au un rol egal în viața socială, totuși cea mai bună profesie a copiilor lor, este aceea care corespunde mai mult aspirațiilor lor și să nu-i orienteze spre alte ocupații. Mai ales când este vorba de preoție, e o mare greșeală să constrângi pe cineva să devină cleric.Preotul paroh va fi foarte atent la hotărârile care se iau în ședințele familiare când se pune problema orientării copiilor lor; să nu permită să se facă greșeala silind copilul spre o îndeletnicire care nu-i place. Să nu rămână deci, indiferent față de cei care vor avea ca mâine, să ia frânele Bisericii în mâinile lor, și să asigure succesiunea cu elemente vrednice.

3.2.4. Calea către preoți

Această cale nu este un drum neted, ci zgrunțuros, plin de urcușuri și coborâri, de înălțări și căderi. Dumnezeu și oamenii așteaptă un preot nou potrivit condițiilor actuale. Să-1 căutăm pe acest preot în viața lui Iisus Hristos de la întrupare până la înălțare; în viața Sfinților Apostoli; și în viața și gândirea Sfinților Părinți.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în cuvântarea de despărțire le-a spus Apostolilor: „Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine" (Ioan 14, 6). Ceea ce însemnează că fără cale nu se poate merge, fără adevăr nu se poate cunoaște; și fără viață nu se poate trăi.Deci „veniți după Mine", chemare care răsună și azi. Eu am venit să binevestesc săracilor, să vindec pe cei zdrobiți cu inima, să propovăduiesc robilor dezrobirea, să dau celor orbi vederea și să slobozesc pe cei apăsați (Lc. 4, 17—19). Pornind de la acest țel umanitar al venirii Mântuitorului, Părintele Gala Galaction spune: Iisus Hristos a fost și este al săracilor, a fost și este al tuturor împovăraților și nedreptățiților.37 Vouă cărora vreți să-Mi fiți Mie slujitori vă zic: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele ca pe tine însuți (Lc. 10, 27). Să-ți pui la contribuție toată ființa ta și toate facultățile tale sufletești. Și continuă Mântuitorul: „Iar vouă celor ce mă ascultați vă spun: Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc (Lc. 6, 27). Astfel ne pune în față Mântuitorul întreaga Evanghelie a iubirii. Nici un întemeietor de religii n-a putut spune lucrul acesta pentru că nici unul n-a iubit cum a iubit Iisus; nici unul nu s-a lăsat pe sine întins pe lemnul crucii cum a făcut Iisus. In patimi este cuprinsă toată teologia iubirii, căci drama de pe Golgota – este drama iubirii celei mai pure. De aici de pe înălțimea crucii, cheamă Iisus la iubire și înfrățire toate popoarele lumii. Focul iubirii adus de Iisus Hristos pe pământ nimenea nu-1 poate stinge, ci cu cât te silești să-1 stingi, el tot mai mare se face. Mai marii pământului au pierit toți, învățătura lor a îmbătrânit, numai Iisus Hristos este viu și cucerește mereu ucenici.Fiecare slujitor al lui Iisus Hristos va merge pe același drum pe care a mers El. Dacă ar fi existat o altă cale spre El, ne-ar fi arătat-o. Dar așa ne-a arătat că viața omenească, cu osebire viața preotului, nu poate fi lipsită de nimic din ceea ce a avut El: suferință și iubire lărgită până la dușmani.

încă de la începutul misiunii Sale, Iisus Hristos s-a îngrijit și a chemat la Apostolie numai pe cei care i-a socotit vrednici să-I continue activitatea. Le-a poruncit să fie virtuoși, cu măsură în toate și modești. Cu un cuvânt, să fie făpturi cerești care să răspândească Evanghelia atât prin cuvânt cât mai ales prin purtarea lor cea bună. Toți Apostolii s-au atașat lui Hristos însoțindu-L în misiunea sa, unii fiind martori oculari ale celor mai însemnate acte ale misiunii Sale, cum a fost Schimbarea la față și Getsimanii. Toți aveau conștiința că sunt mandatarii lui Dumnezeu prin Iisus Hristos, fapt care se vădește din felul cum se recomandă ei cititorilor, la începutul epistolelor lor.

Fără să minimalizăm importanța vreunui Apostol, trebuie să amintim că în cuprinsul Providenței divine are un rol excepțional în istoria creștinismului Sfântul Apostol Pavel. El este cel mai mare doctrinar al învățăturii Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și model al preoțimii lui Hristos. întrepătrunderea Apostolului cu Hristos a fost atât de puternică încât a exclamat cu toată ființa sa, nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește prin mine (Gal. 2, 20). Epistolele sale cuprind o întreagă teologie a vocației preoțești. În activitatea sa a cuprins toate dimensiunile unui mare păstor, pe care le-a trăit el mai întâi. A învățat multă carte de la dascălul Gămăliei dar paralel cu aceasta a învățat și meșteșugul țesutului pe care 1-a practicat toată viața. Paralel cu lucrul de evanghelist, Pavel muncea. Sfîntul Grigorie de Nazianz, scoate în evidență pe Sf. Apostol Pavel, ca preoțimea să-și poată da seama cât de mare trebuie să fie răspunderea pentru păstorirea sufletelor. El a adus la picioarele lui Hristos nu numai un popor, ci multe alte popoare … Ne face să înțelegem că trebuie să treci cu vederea interesele tale și să faci totul numai pentru interesele altora . .. Pentru neamuri este un sol, pentru iudei este un tutore și protector. Pavel este cel dintâi după Hristos, care, deși batjocorit, a pătimit pentru oameni numai și numai ca ei să se poată mântui. A făcut să strălucească peste veacuri chipul' de har și de lumină a adevăratului preot, care nu are asemănare.

Ca păstor, a luptat pentru „omul cel nou" punând baza unui adevărat capitol pastoral. Ca teolog, a depășit pe toți marii bărbați plinitori ai voii lui Dumnezeu. Cu cine l-am putea oare asemăna; Cu NOE? Acesta a înțepenit scânduri pentru corabie salvând oameni și animale din fața potopului. Pavel a scris epistole pentru toată lumea. Cu Avraam, cu Iacov sau cu Moise, să-1 asemănăm? Aceștia au condus un singur popor. Pavel a lucrat pentru mântuirea tuturor popoarelor lumii. Cu Ilie? Acesta a luptat cu un singur idol și cu un singur rege. Pavel a luptat cu toți idolii și a fost confruntat cu Cezarii romani și cu filozofii epicurei și stoici. în toate dimensiunile sale de: muncitor, păstor și teolog, n-a etalat niciodată vreo superioritate rasială față de celelalte neamuri căci „Dumnezeu a făcut din același sânge tot neamul omenesc" (Rom. 10, 12; Gal. 3, 28). Se spune că Pavel era de statură mică, dar prin forța sa misionară a rămas titanul creștinismului, care nu s-a temut de nimeni și de nimic decât de Dumnezeu. Cu aceeași forță misionară a împins Evanghelia lui Hristos până pe pământul țării noastre.

Sfinții Părinți, impresionați de sublimul sacerdoțiului preoțesc, spun că deși preoții își împlinesc între oameni pe pământ slujba lor, ei sunt puși să îngrijească de bogățiile cerului, zice Sf. Ioan Gură de Aur. Asemenea putere n-a încredințat Dumnezeu nici îngerilor, nici arhanghelilor, zice același Sfânt Părinte, căci „cea ce fac preoții pe pământ aprobă Dumnezeu în ceruri". „Preoții au ajuns la o așa mare demnitate, ca și cum ar fi mutați deja în ceruri.. . căci lor le-a zis „orice veți lega vor fi legate și orice veți dezlega vor fi dezlegate, nu îngerilor". Un mare suflet sfințit al Apusului spune că „dacă dânsul ar întâlni un preot și un înger, ar saluta mai întâi pe preot și apoi pe înger, pentru că îngerul este numai prietenul lui Dumnezeu, pe când preotul îi ține locul".

Toți Sfinții Părinți văd în preot un om de vocație, cu însușiri îngerești, care unește cerul cu pământul trăind virtuțile pe care i le amintește Sfântul Apostol Pavel, să se ferească de păcatele pe care i le arată, cum NU trebuie să fie un preot.

Înalt Prea Sfințitul Mitropolit Antonie al Ardealului, arată cum trebuie să fie un preot și cum nu trebuie să fie. Zice că preotul trebuie să aibă autenticitate în chemarea lui; zice să nu fie lacom căci harul nu se vinde pe bani. Darurile de la credincioși nu trebuie cerute nici impuse. Să dovedească că nu e anacronic, ci știe pe ce lume trăiește. Să fie egal cu sine însuși peste tot locul: acasă, în biserică, pe stradă, în vorbă, în faptă. Ne trebuie preoți care să nu se rușineze nici de misiunea lor, nici de haina lor, căci numai aceștia pot fi folositori Bisericii și patriei.

Biserica lui Hristos, prin factorii ei competenți, veghează să nu intre în preoție decât aceia care au o pregătire pentru aceasta, au o chemare subiectivă. După cum în ordinea statală nu poate fi ambasador decât cel împuternici, tot astfel și în Biserica lui Dumnezeu nu poate fi misionar decât acela care are suveranitate dumnezeiască. Dumnezeu ar putea, dar nu vrea, să mântuiască pe om direct și singur, fără un mijlocitor al Harului Său. Oamenii să se mântuiască tot prin oameni. Aici e punctul în care preoția apare unealtă văzută, ca instituție voită de Dumnezeu, prin lucrarea Sa treimică.

VI. PREOȚIA BISERICEASCĂ ȘI RELAȚIA EI CU PREOȚIA NOULUI TESTAMENT

Prelungirea preoției Mântuitorului Hristos în preoția slujitoare a Bisericii

Mântuitorul Hristos rămâne Marele Arhiereu, care este totodată și capul Bisericii, izvorul nesecat din care mădularele Bisericii își iau seva dătătoare de viață, peste veacuri, din energiile Duhului Sfânt, pentru că „El a transmis oamenilor mântuirea plinită pe cruce pentru a stărui pe lângă Tatăl ca oamenii să fie sfințiți și prin Duhul și spre a-i conduce la viața veșnică. Se înțelege de la sine că preoția ca jertfă își are originea în Hristos. El n-a jertfit ca Dumnezeu pe nimeni pentru Sine, cum cereau vechile sacrificii, ci S-a jertfit pe Sine însuși și în Sine ne atrage' cu voia noastră pe toți", „căci Fiul Omului n-a venit ca să i se slujească, ci El să slujească și să-și dea viața răscumpărare pentru mulți" (Mt. 20, 28).

Biserica, asemănându-se cortului celui sfânt, este locul cuvenit al actualizării acestei dumnezeiești jertfe; „în loc sfânt se va mânca în curtea cortului mărturiei" (Lev. 6, Prelungirea preoției lui Hristos în Biserică, până la sfârșitul veacurilor, dovedește răbdarea dragostei dumnezeiești, care dorește și așteaptă ca toți oamenii să se mântuiască. Prezentând această legătură de jertfă continuă și jertfele noastre aduse prin preoția slujitoare, cântarea bisericească ne învață că seva Bisericii izvorăște din răstignirea și învierea Mielului Hristos și că ea dă viață mădularelor sale prin sfântul trup și sânge al Tainei Sfintei Cuminecături, zicând: „Să ne întoarcem la pocăință ca să mâncăm Mielul lui Dumnezeu în sfânta și purtătoarea de lumină noapte a învierii, Cel ce s-a adus junghiere pentru noi și s-a împărtășit pe ,Sine ucenicilor Săi la Cina cea de Taină, care risipește întunericul necunoștinței cu lumina învierii Sale" (Vecernia Lăsatului de carne).

Prelungirea acestei sfinte jertfe peste veacuri are nevoie de preoția slujitoare, care se alimentează din arhieria și jertfa lui Hristos pentru a-i face părtași acestei jertfe pe cei din preoția generală.

Sf. Chiril al Alexandriei redă dogmatic această strânsă legătură între jertfa lui Hristos și jertfa Bisericii și jertfele credincioșilor, în cuvintele: „El ne-a dat drept merinde de drum pe Sine însuși, înfrumusețându-ne cu darul demnității de fii (ai lui Dumnezeu) hărăzindu-ne și nouă în dar împărtășirea noastră de binecuvântarea cea de viață făcătoare, adică de sfântul Său trup și sânge".

Legătura între această jertfă actualizată în Taina Sfintei Euharistii adusă de preoția slujitoare, precum și ofrandele preoției generale sânt prezentate de un teolog ortodox român, astfel: „La Taina Sfintei Euharistii nu se folosesc grâul și strugurii, ci acestea sunt prelucrate de mâna omului, trecute prin mâna preotului naturii. Cugetarea noastră nu trebuie să se oprească aici, pentru că rodurile nu trec numai prin mâinile preotului naturii, ci și prin mâinile preotului supranatural, Domnul înviat, prin mădularele trupului Său mistic, Biserica. Și când Domnul le primește ele sunt transformate într-o aducere nepătată și demnă în aducerea trupului și sângelui lui Hristos".

Dar continuarea acestei Preoții în Biserică nu se reduce doar numai la aducerea jertfei Lui, ci ea 'cuprinde toate aspectele întreitei slujiri a lui Hristos, cu toate implicațiile lor în creșterea mădularelor Bisericii, încât „Hristos după ce a exercitat întreita slujire, înainte de a fi dat ființă Bisericii, exercită această slujire și în Biserica Sa. El nu e capul Bisericii, numai întrucât e ipostasul divin devenit ipostasul umanității și întrucât se menține în ea cu trupul jertfit, înviat și înălțat, ci și întrucât continuă să exercite și să susțină în ea cele trei slujiri ale Lui. În exercitarea slujirii Lui de învățător, se pune în relief continuii calitatea ei profetică, căci ea ne aduce prin propovăduirea Bisericii la treapta tot mai apropiată de omul model, care e Hristos. El e împărat, dar și noi suntem chemați să ne împărtășim de puterea lui împărătească, biruind aceste porniri piedici, pentru a ajunge să împărățim împreună cu El".

Ca scop principal, aceste slujiri urmăresc restabilirea unei mai strânse comuniuni a noastre cu Prea Sfânta Treime prin dinamismul energiilor dumnezeiești, deoarece „Hristos în jertfă nu e un Hristos pasiv, ci plin pururea de o mare iubire față de Tatăl, dar în același timp și față de ceilalți. Jertfa lui Iisus pentru noi 5-a adus pentru a ne ridica din starea de egoism".

Datorită acestui dinamism al preoției Mântuitorului „preoția Bisericii nu este nici ea un simplu act de comemorare sau de imitare a preoției lui Hristos. Preotul nu comemorează sau imită jertfa lui Hristos, ci prin puterea Sfântului Duh, actualizează efectele preoției lui Hristos".

Așadar, numai datorită acestei permanente actualități a jertfei Sale, este Iisus arhiereu în veci, iar preoția slujitoare, o participare la sacerdoțiul unic al lui Hristos, încât preoții consacră și oferă lui Dumnezeu trupul și sângele lui Hristos, ei sunt prelungirea vizibilă a lui Hristos peste veacuri.

Unul dintre teologii apuseni într-o lucrare despre Sacerdoțiu și Euharistie, prezintă istoric-dogmatic preoția și teologia ei care în timp și în spațiu a urmat un drum de suișuri calitative începând de la preoția păgână la preoția lui Hristos. Autorul precizează că se poate distinge în istoria preoției privită in mod general, o preoție pur umană, apoi o preoție prefigurați vă, voită de Dumnezeu, apoi o preoție plinită în Hristos și, în sfârșit, prelungirea ei în mod văzut peste veacuri. Prima e cea a neamurilor, care a trăit sau a continuat a trăi în afara Vechiului Legământ, … a doua este sacerdoțiul israelit, al treilea sacerdoțiu este cel ăl lui Hristos, al patrulea cel al episcopatului, Care se dublează în prezbiterat. La acela se adaugă a cincea categorie — preoția generală a credincioșilor — care stă de asemenea într-o participare fundamentală la sacerdoțiul lui Hristos.

Teologul ortodox Ioan Karmiris, referindu-se la actualizarea preoției lui Hristos prin toate slujirile, la toată Biserica, zice: „Dacă Biserica este plinirea sau Întregirea lui Hristos, numai Hristos extins în toată Biserica este Hristos Întreg. Spre exemplificare se referă la un text din Fericitul Augustin, în care se spune: „Fit totus Hristus caput et corpus et multis unus". Pentru el Hristos e întreg numai în plenitudinea Bisericii „totus Christus in plenitudine Eeclesiae".

În prelungirea acestei Preoții, chiar dacă iese in față acțiunea Fiului, aceasta nu umbrește lucrarea celorlalte Persoane ale Sfintei Treimi. Origen afirmă încă din veacurile primare că Biserica e plină de Duhul Sfânt, adică de Sfânta Treime. Această conlucrare treimică în prelungirea preoției lui Hristos este subliniată și de Sf. Vasile cel Mare, care vede o nedespărțită legătură între Hristos și Duhul Sfânt socoțându-L pe Hristos un precursor al Duhului Sfânt. El trebuia să se înalțe „ea Paracletul să coboare, deoarece creatura nu posedă nici un dar care să nu vină de la Duhul Sfânt. El este sfințitorul care unește cu Dumnezeu". Iar Sf. Atanasie cel Mare adaugă Noi bem pe Hristos îmbibat de Duhul Sfânt.

Pr. Prof. Ene Braniște referindu-se la această prelungire din punct de vedere simbolic, dogmatic și istoric, zice: „Prin prima fază — Prosco-midia — prezența Mântuitorului se afirmă doar prin elementele preînchipuitoare; în faza a doua, adică în Liturghia catehumenilor (până la Epicleză), avem o prezență morală înlesnită de simboluri. În faza a treia, care începe odată cu sfințirea și prefacerea darurilor, predomină elementul mistic și realistic. Prezența lui Hristos devine acum o realitate efectivă; s-ar putea adăuga faza a patra își anume aceea care începe cu împărtășirea: acum Hristos devine prezent nu numai în mijlocul Bisericii sau a comunității credincioșilor, ci în fiecare din noi prin împărtășire".

Prin această actualizare și prelungire a preoției Sale „noi, zice Nicolae Cabasila, am devenit mai apropiați de Hristos, decât de frați, de părinți, sau chiar de viața noastră după trup."

Cântarea bisericească prezintă această prelungire actualizată a preoției lui Hristos în Sfânta Cuminecătură, într-o adâncită învățătură dogmatică, zicând: „Cruce ce-ai purtat pe tine pe Cel Prea înalt, ca un strugure plin de viață se înalță astăzi de pe pământ, prin care la Dumnezeu ne-a atras și moartea de tot s-a nimicit".

În concluzie, preoția lui Hristos, izvor al preoției bisericești s-ar putea asemăna cu soarele ca izvor al razelor sale binefăcătoare. De fapt soare este numit deseori Mântuitorul în cântările bisericești. Fizic, soarele este izvor de lumină și căldură pentru tot pământul, teologic, Mântuitorului Hristos este soarele dumnezeiesc din care energiile divine necreate se revarsă prin preoția slujitoare umplând toată Biserica de lumina și căldura darurilor Sale.

Învățătura scripturistică, referitoare la prelungirea preoției lui Hristos, e afirmată și în cuvintele: „Iisus Hristos ieri și azi și în veci același" (Evrei 13, 8), sau în considerarea Lui ca Arhiereu veșnic „după rânduiala lui Melchisedec" (Ps. 109, 5).

4.2. Preoția slujitoare a Bisericii

Din punct de vedere dogmatic-istoric, o comparație între preoția creștină și cea precreștină este asemănătoare „cu distanța și deosebirea dintre religiile naturale omenești denaturate, degenerate, coborâte la nivelul superstițiilor păgâne, sau a formalismului iudaic și între descoperirea Fiului lui Dumnezeu, e ceva asemenea unei deosebiri între o făclie ce pâlpâie în noapte și soarele care luminează și încălzește ziua cu putere și cu efecte incomparabile".

Desigur,, că până la apariția creștinismului, conținutul slujirii preoțești s-a diferențiat de la religie la religie și „accentul ei s-a deplasat mai mult pe slujirea lui Dumnezeu și mai puțin pe slujirea omului, fiind doar o prefigurare a preoției celei adevărate creștine. Un pas înainte spre preoția cea adevărată a fost preoția Vechiului Testament, ca una care a fost instituită de Însuși Dumnezeu prin Moise".

Preoția slujitoare bisericească este un dar special al dragostei dumnezeiești pentru mântuirea oamenilor. Deseori întâlnim în textele Sfintei Scripturi adevărul că „Dumnezeu este iubire", iar Mântuitorul Hristos, prin preoția Sa este prin excelență exponentul iubirii dumenezeiești, izvorul preoției slujitoare bisericești. încât dacă Arhieria lui Hristos constă în a se aduce Tatălui în stare de jertfă, cu atragerea noastră simultană în această jertfă, Arhieria Lui trebuie să se prelungească prin chipuri și organe văzute. în toți cei ce cred în EI. în scopul acesta El a instituit o preoție care e legată de aducerea și împărtășirea jertfei Lui, prin care El însuși exercită prin organe văzute Arhieria Lui.

Darul special al preoției este tocmai sensul acestei purtări de grijă a dragostei dumnezeiești față de oameni. Prin ea se dă dezlegarea păcatelor și se face eficientă actualizarea sfintei jertfe a lui Hristos, un foc curățitor de fărădelegi și totodată o energie de viață pentru comuniunea cu Dumnezeu și cu oamenii de-a lungul existenței. Așadar, preoția specială se deosebește de toate preoțiile necreștine, pentru că ea e reprezentată de însăși Iisus Hristos, adevăratul Preot veșnic. Ea nu înlocuiește pe Hristos, care rămâne totdeauna Arhiereul cel veșnic, ci dă o dimensiune vizibilă jertfei Sale mântuitoare neîncetate. Ea se deosebește de sacerdoțiul comun al credincioșilor, prin aceea ce preotul a primit ca atare când a fost hirotonit ca preot al lui Hristos. De acum înainte el rămâne membru al Bisericii, dar prin darul primit la hirotonie e părtaș puterii lui Hristos Arhiereul.

Dacă preoția slujitoare e ancorată adânc în preoția lui Hristos, ea este în același timp tot așa de fundamentală în Biserică, făcând parte din însăși ființa Bisericii, deoarece Biserica nu poate exista fără sacerdoțiu special. De ce? Pentru că faptul nu ține de un simplu raționament natural, de ordin sociologic, adică nu este motivat datorită faptului că Biserica este și ea o comuniune vastă și cu un scop care privește pe fiecare din membrii săi și comunitatea și nu se poate cugeta ca o pură orânduire juridică sau ca un simplu act de voință al lui Hristos. De aceea trebuie șutată necesității preoției speciale un temei chiar în natura însăși a Bisericii și a misiunii sale, numai așa corespunde ea instituirii sale de către Hristos.

Faptul că până în secolul al Vl-lea s-a vorbit despre preoția lui Hristos, actualizată în preoția slujitoare a Bisericii, într-un spirit de sublimă admirație de care s-au simțit animați unii dintre cei mai aleși Părinți bisericești, dovedește maturitatea de trăire și de gândire a acestora. Datorită acestei maturități, Sfinții Părinți n-au pus la îndoială actualizarea ei în preoția slujitoare a Bisericii.

Biserica Ortodoxă, urmând învățătura acestor Sfinți Părinți, a dat dovadă de un echilibru realist în 'ceea ce privește teologia preoției slujitoare, care condiționează celelalte Sfinte Taine ale Bisericii.

Strânsa legătură între Sfintele Taine și Biserică și între acestea și Hristos ne duce la convingerea că, ,,dacă în celelalte Taine privite în ele însele, iese în relief mai mult condiționarea Bisericii prin ele, privite în legătură cu Taina Hirotoniei, iese în relief mai mult condiționarea lor de către Biserică, aspectul lor eclesiologic. Iar aceasta înseamnă că Hirotonia însăși are ca aspect caracterul eclesiologic".

Ca urmare a Celor de mai sus, se pune întrebarea următoare: Cum se explică faptul că în confesiunile creștine fără preoția specială nu s-au putut atinge treptele desăvârșirii în sfințenie, Ca de către unele mădulare ale Bisericii (sfinții), cu preoție slujitoare? Un răspuns dat acestei întrebări ar întări certitudinea că există o strânsă legătură între preoția slujitoare și înaltele trepte ale sfințeniei, pe culmile desăvârșirii și între această preoție și energiile divine revărsate prin preoția lui Hristos.

Desigur, atât în Sfânta Scriptură cât și în Biserică, se întâlnesc pe acest drum al desăvârșirii coborâșuri și urcușuri. Coborâșuri, ca urmări ale ispitelor, precum și ale atitudinilor mai puțin stăruitoare în conlucrarea cu harul și urcușuri uimitoare printr-un continuu sinergism.

Faptul că Vechiul Testament prezintă un David în căderile sale, nu trebuie să fie pentru noi o pricină de sminteală, ci din contră, o recunoaștere a întregii realități a existenței umane și totodată o luare la cunoștință privind atitudinile ce trebuie luate pentru preântâmpinarea acestei realități.

Dar tot în Sfânta Scriptură se găsesc și exemple de înaltă sfințenie, ca Iosif cel plin de atâtea virtuți, deși greu ispitit; Iov cu o răbdare în încercările Sale, ce întrece mintea omenească, Sf. Ioan Botezătorul. Sfinții Apostoli și mai ales Sfânta Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioara Măria.

Istoria Bisericii ne prezintă miile de buni biruitori mucenici „ca un nor de martori".

Din comparația dintre aceștia și dintre sfințenia lor, ca mădulare ale Bisericii și desăvârșirea unora dintre membrii unor confesiuni fără preoția slujitoare, se vede marea diferență în urcușul spre desăvârșire.

Istoria Bisericii ne stă mărturie că numai în Bisericile unde există hirotonia ca Taină poruncită și lăsată de Dumnezeu s-au atins cele mai înalte culmi ale sfințeniei. între îndemnul „fiți sfinți că Eu sfânt sunt" și preoția slujitoare este o strânsă legătură.

Că nu a poruncit Dumnezeu plinirea sfințeniei fără a nu ne da și mijloacele prin care se ajunge la aceasta, pe stau mărturie și textele Sfintei Scripturi.

Tocmai pentru aceasta și-a ales pe cei doisprezece Apostoli ca să continue prin ei și urmașii lor puterile sfințitoare ale lucrărilor Sale mântuitoare.

Pregătindu-i pentru slujirea învățătorească, înarmându-i cu puterile speciale ale harului, i-a trimis să ducă mai departe binefacerile lucrărilor Sale mântuitoare.

Texte ca acestea: „Mergând învățați toate neamurile botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh" (Mt. 28, 19) și ,,Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ținea vor fi ținute" (Ioan 20, 22) sunt concludente pe lângă multe altele, despre care vom vorbi mai amănunțit într-un alt capitol, privitor la preoția bisericească în Noul Testament.

Că aceasta s-a practicat, se poate vedea din texte ca acesta: „hirotonindu-le preoți în fiecare biserică, rugându-se cu postiri, i-au încredințat pe ei Domnului în care crezuseră" (F.A. 14, 23).

Preoția slujitoare este deci taina Bisericii ce se alimentează ca dintr-un izvor din preoția lui Hristos, a cărei necesitate se impune în vederea desăvârșirii umane și a iconomiei mântuirii.

4.3. Instituirea dumnezeiască a Tainei Hirotoniei și Ierarhia bisericească sacramentală în Noul Testament

Deși am vorbit în mică parte despre acest subiect și în capitolul anterior țin să vorbesc mai accentuat și mai detaliat și în acest capitol.

a) Biserica, în calitatea ei de comuniune și comunitate a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt, este o comunitate sobornicească sacramentală cu iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu (I Cor., 4, 1) așezați de Hristos însuși prin Duhul Sfânt, încă înainte de înălțarea Sa Ia ceruri (Ioan, 20, 22—23 ; 15, 16 ; Evr., 5, 4), în ea și pentru ea (Fapte, 20, 28). întemeiată de Hristos pe Cruce și prin învierea Sa din morți, ea intră practic în istorie la Cincizecime, odată cu pogorârea Duhului Sfânt în chip distinct peste apostoli ; în această comunitate sacramentală concretă, vizibilă, se află comunitatea de credincioși și iconomii Tainelor lui Dumnezeu, apostolii. în acea zi, propovăduind apostolii (Fapte, 2, 6—37), s-au adăugat lor, convertindu-se, botezîndu-se și primind harul Duhului Sfînt (Fapte, 2, 38) «ca la trei mii de suflete» (Fapte, 2, 41). Și aceștia toți stăruiau în învățătura apostolilor și în împărtășire, în frîn-gerea pîinii și în rugăciuni (Fapte, 2, 42).

Dar când au fost îmbrăcați apostolii cu puterea Duhului Sfânt de către Hristos și când deci, prin ei, Mântuitorul a așezat Taina hirotoniei, prin care episcopul, preotul și diaconul sînt investiți cu puterea Duhului Sfânt spre slujirea Lui și a Bisericii și, prin aceasta, pentru dobândirea de către oameni a mântuirii în Hristos ?

Sfânta Scriptură ne arată că Mântuitorul Hristos, dorind ca opera Sa de mântuire adusă întregului neam omenesc să fie cunoscută peste veacuri și roadele ei să fie însușite de fiecare dintre noi, Și-a ales doisprezece apostoli, pe care i-a luat din mulțimea celor care-L urmaseră (Matei, 4, 18—22 și 10, 1—4 ș.u. , Marcu, 3, 7, 9, 14, 16—19; Luca, 6, 13—16 ; 9, 1—2 ș.u.), și mai apoi Domnul a mai ales șaptezeci (și doi) pe care i-a trimis în cetățile și locurile pe unde avea să vină El (Luca, 10, 1). Pe cei doisprezece apostoli Mântuitorul i-a ținut în jurul Său și, timp de trei ani, i-a învățat tainele împărăției cerurilor (Matei, 13, 11 ; Ioan, 15, 15). Acestora le-a arătat că El însuși i-a ales și chemat ca să-i rânduiască și roadă să aducă, iar roadă adusă să rămână, asigurându-i că Tatăl le va da lor orice vor cere în numele Său (Ioan, 15, 16).

Celor doisprezece apostoli Mântuitorul, după ce promisese mai întâi-lui Petru în Cezareea lui Filip, le promite că le va da lor puterea cheilor împărăției cerurilor : «Și oricâte veți lega pe pământ vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în cer» (Matei, 16, 19; 18, 18).

Cu aceștia apoi Mântuitorul Hristos ține să mănânce Pastile cel Nou (Matei, 26, 18), înainte de moartea Sa pe cruce, instituind, la Cina cea de Taină, Sfânta Taină a Euharistiei (Matei, 26, 26—28 ; Marcu, 14, 22— 24), pe care a arătat-o ca ținând de misiunea lor, pentru care le dă și poruncă expresă : «Aceasta să o faceți spre pomenirea Mea» (Luca, 22,. 19; ICor., 11, 24 și 25).

Pe acești apostoli, Mântuitorul Hristos îi investește apoi cu putere de sus, adică cu puterea Duhului Sfânt, chiar în prima zi a învierii Sale din morți, seara când, stând în mijlocul lor, le-a zis : «Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi… Și suflând asupra lor a zis : Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute» (Ioan, 20, 21—23). Mântuitorul le dă putere și îi trimite în lume, precum și El a fost trimis în lume de Tatăl. Este momentul culminant al îmbrăcării apostolilor de către Hristos cu puterea Duhului Sfânt spre slujba apostoliei pentru care îi chemase. Acum, dându-le lor pe Duhul Sfânt și printr-un act vizibil — prin suflare (Ioan, 20, 22) — îi instituie în serviciul de slujitori ai lui Dumnezeu pentru oameni (vers. 23) și, prin aceasta, instituie Taina hirotoniei. Iar conținutul acestei puteri dumnezeiești date lor îndată după înviere, nu numai cu cuvântul, ci și prin suflare, adică printr-un semn sensibil : «a suflat asupra lor și le-a zis : Luați Duh Sfânt» (Ioan, 20, 22), le-a fost arătat tot de El, în mesajul dat înainte de a Se despărți de ei, înălțându-Se la cer : «Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer și pe pământ. Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte Eu v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului» (Matei, 28, 18—20) și «Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede și se va boteza se va mântui ; iar cel ce nu va crede se va osândi» (Marcu, 16, 15—16). Și Evanghelia după Marcu spune mai departe : «Deci Domnul Iisus după ce a vorbit cu ei S-a înălțat la cer și a șezut de-a dreapta lui Dumnezeu, iar ei (apostolii), plecând, au propovăduit pretutindeni și Domnul lucra cu ei și întărea cuvântul, prin semnele care urmau» (Marcu, 16, 19—20).

Mântuitorul îi sfătuiește pe apostoli să rămână în Ierusalim până ce se vor îmbrăca cu toată puterea de sus (Luca, 24, 49 ; Fapte, 1, 8). Investirea lor cu toată puterea Duhului promisă de Hristos are loc la Cincizecime : «când toți erau împreună în același loc li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre ei. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi precum le dădea lor Duhul a grăi» (Fapte, 2, 1—4 ; 1, 13—14). Acum deci, la Cincizecime, are loc investirea personală a celor ce se aflau împreună într-un loc (apostolii).

cu toată puterea Duhului Sfânt, arătându-se prin aceasta că puterea Duhului este deținută personal de fiecare dintre cei doisprezece apostoli, însă aflându-se în comuniune cu toți ceilalți. Numărul celor doisprezece aoostoli se completase mai înainte cu alegerea lui Matia în locul lui Iuda Iscarioteanul (Fapte, 1, 23—26).

Deci investirea apostolilor cu puterea Duhului Sfânt și, prin ei, a urmașilor lor (Ioan, 20, 21—23) este precedată de chemarea și alegerea lor din mulțimea celor ce urmau lui Hristos și urmată de îmbrăcarea lor cu toată puterea Duhului Sfânt, a fiecăruia în parte, în vederea Bisericii, la Cincizecime. Puterea Duhului dată lor constă, după înseși cuvintele Mântuitorului, în : a) puterea de a învăța cuvântul lui Dumnezeu, Evanghelia lui Hristos ; b) puterea de a sfinți pe oameni prin împărtășirea harului dumnezeiesc prin sfintele Taine și c) puterea de a conduce spre mântuire, învățându-i să păzească toate câte Hristos le-a poruncit (Matei, 28, 19—20). Pe ei, pe apostoli, ca săvârșitori ai celor dumnezeiești, și pe cei care îi vor asculta și le vor urma Mântuitorul îi încredințează că «cel ce va crede și se va boteza se va mântui ; iar cel ce nu va crede se va osândi» (Marcu, 16, 16).

Puterea deplină pentru slujba în care sânt duduiți apostolii o pun în lucrare chiar din ziua Cincizecimii, cînd încep să propovăduiască și să boteze pe cei ce credeau în Evanghelia lui Hristos, adăugind comunității lor ca la trei mii de suflete (Fapte, 2, 41).

Slujba dată apostolilor și inaugurată la Cincizecime nu se referă numai la ei, ci și la urmașii lor. în mesajul dat apostolilor, înainte de despărțire, privind Biserica, în calitatea ei de comunitate concretă a oamenilor cu Dumnezeu pe temelia propovăduirii și lucrării lor harismatice sfin-țitoare, Mântuitorul Hristos îi asigură că va fi cu ei în toate zilele până la sfârșitul veacului (Matei, 28, 20). Dar cum ei nu puteau să trăiască până la sfârșitul veacului, înseamnă că harul preoției ce li se dă se va da mai departe, prin ei, urmașilor lor, prin succesiune neîntreruptă pînă la sfîrșitul veacurilor. Acest lucru a fost înțeles perfect de către sfinții apostoli. Căci nu mult după Cincizecime ei mijlocesc și altora, în diferite grade, harul, adică puterea Duhului Sfânt, pe care au primit-o ei de la Hristos pentru propovăduirea Evangheliei, săvârșirea celor sfinte — a Tainelor — și conducerea credincioșilor în Biserică spre mântuire.

Această împărtășire a harului preoției o fac ei printr-un anume ritual și anume, după mărturiile din scrierile apostolilor, prin punerea mâinilor. Astfel, de la sfinții apostoli pînă astăzi, harul pe care l-au primit ei direct de la Mântuitorul (Ioan 20, 21—23) și de la Duhul Sfânt la Cincizecime (Fapte, 2, 1—4) se coboară asupra celor ce se hirotonesc, conform celor orânduite de Hristos însuși, numai prin mijlocirea lor, făcută și aceasta tot cu puterea Duhului Sfânt care este în ei, adică în apostoli și în episcopi, urmașii acestora.

Săvârșind această lucrare văzută, cu care se îmbină harul cel nevăzut, înseamnă că ei împlinesc o poruncă dată lor de Hristos. Este foarte probabil ca ritualul punerii mâinilor, adică și partea văzută a Tainei hirotoniei, să fi fost prescris chiar de Mântuitorul. Căci este bine știut că apostolii nu și-au permis să adauge nimic de la ei Ia cele spuse și săvârșite de Hristos. Iar punerea mâinilor, ca parte văzută a Tainei hirotoniei, afirmată de scrierile apostolilor, s-a păstrat în Biserică până astăzi.

b) Prin punerea mâinilor și rugăciuni, adică prin împărtășirea harului, au fost investiți cei șapte diaconi : «…și au ales pe Ștefan, bărbat plin de credință și de Duh Sfânt, și pe Filip, și pe Prohor, și pe Nicanor, și pe Timon, și pe Parmena, și pe Nicolae, prozelit din Antiohia, pe care i-au pus înaintea apostolilor, și ei, rugându-se, și-au pus mâinile peste ei» (Fapte, 6, 5—6). Despre diaconi se vorbește între adresanții Epistolei către Filipeni : «Pavel și Timotei, robi ai lui Hristos Iisus, tuturor sfinților întru Iisus Hristos, celor ce sunt în Filipi, împreună cu episcopii și diaconii» (Filip., 1, 1), precum și în Epistola I către Timotei, când arată însușirile pe care trebuie să le aibă : «Diaconii de asemenea trebuie să fie cucernici, nu vorbind în două feluri…» (I Tim., 3, 8, 12). Funcția lor era de a ajuta apostolilor, episcopilor și preoților în slujba lor și nu numai de a sluji la agape, căci și ei propovăduiau (Fapte, 6, 10 ; 7, 2 ș.u. ; 8, 35).

Prin punerea mâinilor și rugăciuni, adică prin Taina hirotoniei, au fost consacrați, în slujirea lor, preoții : sfântul apostol Pavel și Barnaba, după ce au propovăduit Evanghelia în Listra, Iconiu, Derbe și Antiohia, «cu rugăciuni și cu ajunări, le-au hirotonit preoți în fiecare biserică, încredințându-i Domnului în care crezuseră» (Fapte, 14, 23). Dar treapta

de preot este amintită și în alte locuri : «Atunci apostolii și preoții, cu toată Biserica (din Ierusalim) au hotărât să aleagă bărbați dintre ei și să-i trimită la Antiohia, cu Pavel și cu Barnaba…» (Fapte, 15, 22). «Apostolii și preoții și frații din Ierusalim trimit salutări fraților dintre neamuri care sunt în Antiohia și în Siria și în Cilicia» (Fapte, 15, 23). Sfântul apostol Pavel, trimițând din Milet la Efes, a chemat la sine pe preoții Bisericii (Fapte, 20, 17). Lui Timotei, așezat episcop în Efes, Sfântul Apostol Pavel îi cere să nu-și pună mâinile degrabă pe nimeni, ca să nu se facă părtaș la păcatele acestora (I Tim., 5, 22), iar «preoții care își țin bine dregătoria să se învrednicească de îndoită cinste» (I Tim., 5, 17). Lui Tit, pus episcop în Creta, Sfântul Apostol Pavel îi spune : «Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc și să așezi preoți prin cetăți, precum ți-am rânduit» (Tit, 1, 5). Iar Sfîntul Iacov zice : «De este cineva bolnav între voi, să cheme preoții Bisericii și să se roage pentru el, ungîndu-1 cu untdelemn, în numele Domnului» (Iacov, 5, 14).

Tot prin punerea mâinilor și rugăciuni, adică prin Taina hirotoniei,, sunt consacrați de sfinții apostoli și episcopii. Harul arhieriei a fost transmis, prin Sfântul Apostol Pavel, episcopilor Tit (episcop în Creta — Tit, 1, 5) și Timotei (episcop în Efes — I Tim., 1, 3). Astfel, scriindu-i Iui Timotei, sfântul apostol Pavel îi amintește : «Nu fi nepăsător față de harul care este întru tine, care ți s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai marilor preoților» (I Tim., 4, 14) și : «Din această pricină îți amintesc să aprinzi din nou și mai mult harul lui Dumnezeu care este întru tine prin punerea mâinilor mele» (II Tim., 1, 6). Timotei și Tit sunt arătați ca fiind episcopi, hirotonind preoți (I Tim., 5, 22 ; II Tim., 2, 2 ; Tit, 1, 5). Sfântul Apostol Pavel vorbește apoi despre însușirile ce trebuie să, le aibă ei (I Tim., 3, 1—7).

Sfântul Apostol Pavel amintește episcopilor că însuși Duhul Sfânt i-a pus să păstorească Biserica lui Hristos : «Drept aceea, luați aminte de voi înșivă și de turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriți Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu însuși sân-gele Său» (Fapte, 20, 28). între adresanții Epistolei către Filipeni, cărora ie trimite salutări, Sfântul Apostol Pavel vorbește de episcopi : «…celor ce sunt în Filipi, împreună cu episcopii și diaconii» (Filip., 1, 1). Drepturile și îndatoririle episcopilor erau de a hirotoni și așeza preoți prin cetăți și diaconi (I Tim., 3, 8—10), de a învăța și sfătui (I Tim., 4, 1—6, 16; II Tim., 2, 1—2, 15, 22—26), de a răsplăti sau pedepsi pe preoți (I Tim., 5, 17—20), de a veghea asupra vieții bisericești și de a conduce întreaga turmă în cuprinsul episcopiei lor (Tit, cap. 2 și 3).

c) Hirotonia se face în Biserică și are în vedere Biserica, în sensul că episcopul, preotul și diaconul își desfășoară activitatea în Biserică și în slujba Bisericii, fiecare potrivit treptei sale harice : «…luați aminte de voi înșivă și de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi ca să păstoriți Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său» (Fapte, 20, 28) și : «Pe preoții cei dintre voi îi rog… păstoriți turma lui Dumnezeu dată în paza voastră, cercetându-o nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu după câștig urât, ci din dragoste ; nu ca și cum ați fi stăpâni peste Biserici, ci pildă făcându-vă turmei» (I Petru, 5, 1—3).

Episcopul și preotul Bisericii să fie buni chivernisitori ai Bisericii lui Hristos (I Tim., 3, 5), să păzească bine comoara ce li s-a încredințat, adică întreaga învățătură și Tainele (I Tim., 6, 14, 20 ; II Tim., 1, 13—14 ; 2, 15 și 3, 14—-17 ; Tit, 1, 9), având să dea seamă pentru aceasta.

Episcopul este cea mai înaltă treaptă a preoției, ca unul ce are de la apostoli, prin succesiune neîntreruptă de la episcopii hirotoniți de ei până la ultimul episcop de astăzi, plenitudinea harului preoției. Treapta episcopatului este amintită în mod clar în Noul Testament, așa cum am văzut mai sus (Fapte, 20, 28 ; Filip., 1, 1 ; I Tim., 3, 2, 6 ; II Tim., 1, 6 și Tit, 1, 7—9). Tot clar sînt amintite, de asemenea, atribuțiile ce revin episcopului. Plenitudinea harului preoției se arata prin aceea că Taina hirotoniei este rezervată spre săvârșire numai episcopului care, după exemplul Apostolului, hirotonește pe diacon, pe preot, dar și pe episcop împreună cu alți doi sau cu cel puțin un alt episcop (I Tim., 4, 14 ; II Tim., 1, 6 ; I Tim., 5, 22 ; Tit, 1,5—7).

Întrucât în cărțile Noului Testament se vorbește că Sfinții Apostoli au împărtășit harul hirotoniei numai episcopului, presbiterului sau preotului și diaconului, urmează că numai episcopul, preotul și diaconul sînt trepte ierarhice de drept divin, avându-și baza în însăși voința Mântuitorului Hristos. Celelalte trepte care existau sau există în Biserică (citeții, ipodiaconii etc.) nu au un caracter haric. Ele sunt simple funcțiuni sau slujiri fără caracter haric, fără darul preoției. Nimeni în afară de episcop, preot și diacon nu are harul preoției în Biserică.

În ce privește termenii prin care se indică cele trei trepte harice ale preoției bisericești sacramentale în Noul Testament, observăm că termenul de prezbiter (TupsofîuTspo?) desemna la început pe slujitorii Bisericii indiferent în ce treaptă se aflau, iar termenul de diacon denumea orice formă de slujire în Biserică. Termenul de diacon s-a fixat curând pentru indicarea treptei harice a diaconatului. Termenii de prezbiter și de episcop se folosesc amestecat, adică numind preoți pe episcopi și episcopi pe preoți, ceea ce a dat prilej unora să pună la îndoială existența episcopului ca primă treaptă a ierarhiei bisericești de origine divină și superioară celorlalte două trepte : cea a preotului și cea a diaconului. Astfel Sfântul Apostol Pavel cheamă din Milet pe «preoții Bisericii» din părțile Efesului (Fapte, 20, 17), iar în cuvântarea rostită către ei îi numește episcopi.- «Luați aminte de voi înșivă și de toată turma în care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriți Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său» (Fapte, 20, 28), iar în Epistola către Filipeni se adresează : «…tuturor sfinților intru Hristos Iisus, celor ce sunt în Filipi, împreună cu episcopii și. diaconii» (Filip., 1, 1). Este greu de presupus că în Efes și în mica cetate Filipi existau mai mulți episcopi, adică numai episcopi în Efes, iar în Filipi, episcopi și diaconi, omițându-se peste tot preoții. Și atunci, în primul loc, prin «preoții Bisericii» Sfântul Apostol Pavel îi cuprinde pe toți slujitorii, deci nu numai pe preoți, ci și pe episcopi, iar în termenul de episcopi sînt incluși și preoții, date fiind atribuțiile asemănătoare până la un punct, dar accentul cade pe marea responsabilitate a episcopilor. Tot responsabilitatea deosebită a episcopilor se are în vedere și în salutările trimise celor din Filipi.

Întrebuințarea, un timp nedistinct, a termenilor de episcop și prezbiter, unul în locul celuilalt, chiar dacă desemnau, uneori, aceeași persoană, fiindcă terminologia s-a fixat ceva mai târziu, în perioada ce a urmat imediat sfinților apostoli, nu. înseamnă că între treptele ierarhice n-a fost o distincție de funcțiune și putere harică. Chiar dacă numirile erau la început sinonimice, niciodată însă nu s-au făcut confuzii de atribuții între treptele harice. Textele scripturistice aduse mai sus pentru fiecare treaptă harică au arătat acest lucru. Faptul că preoții sunt numiți în scrierile apostolilor prezbiteri (upsaȘotepoi), și nu cu termenul grecesc îepeîc, nu înseamnă că treapta preoției era rezervată bătrînilor, după cum nici treapta harică de episcop nu era apanajul bătrânilor, dat fiind faptul că numai de la treapta de preot se ajunge la cea de episcop. Timotei, despre care se știe precis că era episcop în Efes, hirotonit de Sfântul Apostol Pavel (II Tim., 1, 6), este sfătuit de Sfântul Apostol Pavel ca tânăr : «Fugi de poftele tinereților și urmează dreptatea, credința, dragostea, pacea cu cei ce cheamă pe Domnul din inimă curată» (II Tim., 2, 22), iar când vorbește despre însușirile pe care trebuie să le aibă un episcop, Sfântul Apostol Pavel nu spune să fie bătrân, ci : «Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înțelept, cuviincios, iubitor de străini, să învețe pe alții…» (I Tim., 3, 2 și urm.).

d) Sfinții părinți, începând cu părinții apostolici, ne-au lăsat nenumărate mărturii nu numai despre existența și distincția clară între cele trei trepte ierarhice, dar și despre caracterul sacramental, haric, al ierarhiei bisericești.

Astfel Clement Romanul arată că, urmând poruncii Mântuitorul, au fost hirotoniți episcopi și diaconi în comunitățile creștine înființate (Ep.l Corinteni, 43). Iar Clement Alexandrinul spune că Sfânta Scriptură cuprinde multe porunci care se adresează : unele prezbiterilor, altele episcopilor, iar altele diaconilor {Pedagogul, III, 13). Origen, ele asemenea, spune că : «Una este datoria diaconului, alta este datoria prezbiterului, dar cea mai grea este a episcopului» (Despre rugăciune).

Sfântul Ignatie Teoforul, hirotonit episcop de Sfântul Apostol Ioan evanghelistul, după unii, sau de Sfântul Apostol Pavel, după alții, spune : «Urmați toți episcopului precum Iisus Hristos urmează Tatălui, și preoților ca apostolilor, iar pe diaconi respectându-i ca pe o poruncă a lui Dumnezeu. Fără episcop nimeni să nu facă ceva din cele ce au în legătură cu Biserica. Acea Euharistie să fie socotită adevărată care se săvârșește în prezența episcopului sau a celui care primește de la el această însărcinare. Fără episcop nu este îngăduit a boteza, nici a face agape, ci ceea ce găsește el bun, aceea să treacă și ca bine plăcut lui Dumnezeu, pentru ca să fie sigur și tare tot ceea ce se face»).

e) Episcopul, ca deținător al plenitudinii puterii Duhului Sfînt în Biserică în întreitul ei aspect : învățătoresc, harismatic-sacramental și jurisdicțional sau de conducere, devine centrul în jurul căruia gravitează întreaga viață a comunității bisericești, căci ea depinde esențial de el, fără însă ca el să se substituie în vreun fel lui Hristos însuși care rămâne Capul și sursa de viață, împreună cu Duhul Sfânt, a Bisericii, Trupul Său. In sensul acesta vorbește și Sfântul Ciprian când zice: «Episcopul este în Biserică, precum și Biserica este în episcop și dacă cineva nu este cu episcopul, nu este în Biserică» (Epist. 35, 1 ; Epist. 86, 8). De aceea «unde este episcopul, acolo este Biserica» (Epist. 66, 8). Episcopul este centrul puterii spirituale bisericești și capul văzut al Bisericii locale, condiție indispensabilă a existenței Bisericii ca comunitate sacramentală concretă, văzută, deoarece numai el, episcopul, poate institui, prin hirotonie, preoți și diaconi.

Episcopul are, deci, o poziție centrală în viața Bisericii, dar el aparține Bisericii, sau altfel spus Biserica îl cuprinde și pe el; el este dat Bisericii ca să lucreze în ea și împreună cu ea, nu deasupra sau separat de Biserică. El trebuie să creadă, să învețe și să lucreze ce învață și lucrează Biserica întreagă și să exprime Biserica al cărei întâistătător este.

Harul arhieriei vine de la Hristos prin apostolii care au hirotonit primii episcopi. Deci, într-un anumit sens, episcopii sunt urmașii direcți ai apostolilor, prin plenitudinea puterii Duhului pe care o dețin și ei prin Taina hirotoniei. Intr-un anumit sens, prin episcopi, și preoții sunt urmași ai apostolilor, prin întreita putere dumnezeiască pe care o dețin și ei prin Taina hirotoniei în preot. în harul episcopatului se cuprinde, de fapt, și cel al preoției, dar nu și invers. în sensul acesta, și apostolul Petru, ca episcop, se numește «împreună-preot» (I Petru, 5, 1), la fel apostolul Ioan (II Ioan, 1, 1 și III Ioan, 1, 1). Iată aici și rațiunea pentru care episcopii de la început au putut să se numească și preoți, nu și invers.

Dar sfinții apostoli dețin, în Biserica primară, o putere și o autoritate unică, ei fiind aleși de însuși Mântuitorul Hristos, prin chemarea personală, să fie martorii Săi, ai faptelor și învierii Sale (Fapte, 2, 32; 3, 15 ; 5, 32). Misiunea lor specifică a fost aceea de a propovădui Evanghelia, de a transmite harul sfintelor Taine, a îndruma pe credincioși și de a organiza slujirea preoțească cu puterea dată lor de Hristos și după porunca Lui, în comunitățile creștine întemeiate de ei. Ei au avut nu numai puterea preoției în cel mai înalt grad, de la Hristos (Ioan, 20, 21—23), ci și o harismă personală : harisma apostoliei care este strict personală și netransmisibilă.

CONCLUZII GENERALE

Am spus la începutul acestei lucrări că măreția neîntrecută a slujirii preoțești stă în faptul că ea e mijlocire între oameni și Dumnezeu. Dacă profetul este trimisul lui Dumnezeu către oameni, preotul se îndreaptă de jos în sus, de la oameni la Dumnezeu, cu rugăciuni și cu jertfe, pentru obținerea iertării și sfințirii lor. Preotul trebuie să fie cei mai apropiații slujitori ai Mântuitorului, cei mai fideli și martori ai tainei Crucii și a Învierii Lui,

Hristos împrumută mâinile preotului ca să facă lucrarea Lui.

Preoția ca Taină face parte din planul lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii, de aceea este în strânsă legătură cu Revoluția dumnezeiască și intră în orânduirile poruncite de Dumnezeu.

Preoția Noului Testament, adică preoția lui Hristos a adus restabilirea și totodată întărirea comuniunii ce se degradase prin păcat și a extins urmările ei și asupra naturii, deoarece păcatul a avut urmări și asupra ei.

BIBLIOGRAFIE

1. IZVOARE

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005.

2. IZVOARE PATRISTICE

ATANASIE al Alexandriei,Sfântul, Despre Întruparea Cuvântului, trad. G. Popescu-Pietrile, București;

CHIRIL al Alexandriei, Sfântul, Glafirele, P.G., 69, 507;

CHIRIL al Alexandriei, Sfântul, Închinarea în Duh și Adevăr, P.G., 68,251;

GRIGORIE de Nazianz, Sfântul , Cuvântări teologice, P.G., XXVI;

IGNATIE TEOFORUL, Sfântul, Scrisoarea către Smirneni, VIII ; Scrisoarea către Magnezieni, VI;

IOAN Damaschinul, Sfântul, Expunerea dreptei credințe, III, cap.1, P.G., 94, 984;

IOAN Gură de Aur, Sfântul, Epistola către Evrei, Omilia a VIII-a, P.G., 63,69;

IOAN Gură de Aur, Sfântul, Despre preoție, trad. în rom. de Pr. Icpn. Aristide Geamănu, Craiova, 1941;

MAXIM Mărturisitorul, Sfântul, Capete gnostice, II, 25, P.G., 90, 1163 B;

TEOFILACT al Bulgariei, Sfântul, Epistola către Evrei, P.G., 125,268;

III. IZVOARE LITURGICE

***Mineiul pe septembrie, Stihirea a II-a. Laudele Vecerniei mici din 14 septembrie;

***Octoihul Mic, Ed. Tiparul Tipografic Patriarhal, Sibiu, 1999;

IV. CĂRȚI ȘI VOLUME

BELEA, Nicodim Psihologia spovedaniei, Sibiu, 1947;

BRANISTE, Ene Explicarea Sfintei Liturghii după Nicolae Cabasila, Bucuresti, 1943;

BULGAKOV, Serghei, Ortodoxia, traducere de Nicolae Grosu, Ed. Paideia, București, 1997;

CABASILA, Nicolae, Despre viața în Hristos, trad. Pr. Teodor Bodogae, Sibiu, 1946;

CONSTANTINESCU, Ioan, Îndrumător pastoral – Din tezaurul credinței noastre, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, București,1997;

MĂRGINEANU, Nicolae, Psihologia persoanei , Sibiu, 1941;

MOTARU, C. Rădulescu , Vocația, factor hotărâtor în cultura popoarelor, Ed. definitivă, București, 1935;

NEAG, Nicolae, Hristos în Vechiul Testament, Sibiu, 1944;

NICOLAE, Mitropolitul Banatului, Învățătura ortodoxă despre mântuire, Editura Mitropolia Banatului, Timișoara, 1983;

STĂNILOAE, Dumitru Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ed. Arhidiecezană, Sibiu, 1943;

STĂNILOAE, Dumitru, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. II, București;

STĂNILOAE, Dumitru,Colecția Părinți și Scriitori bisericești, vol. XV, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987;

STUDII ȘI ARTICOLE

ANTONIE PLĂMĂDEALĂ, Episcop, Biserica Slujitoare, S.T., XXIV, nr. 5-8,1972;

ATONIE PLĂMĂDEALĂ, Mitropolitul Ardealului, Disputa la nivel înalt în pustia Quarantaniei, în T.R:, nr. 33-36;

BOGDAPROSTE, Gheorghe, Valoarea Vechiului Testament pentru creștini după Fericitul Augustin, în “Studii Teologice”, XXIII (1971), nr. 1-2;

BRANIȘTE, Ene , Vocația către preoție, în rev. Ort. , nr.2, 1979;

BRIA, Ioan, Preoție și Biserică, Ort. XXIV, nr. 4, 1972;

COMAN, Ioan G., Vocația și pregătirea pentru preoție, în re. S.T., Seria II, nr.5-6, 1954;

GALACTION, Gala „De la mormântul gol” la porțile Damascului, în rev. S.T nr. 7-8/1951;

GALERIU, Constantin, Slujirea preoțească după Sfânta Scriptură și tradiție, S.T., XIX, nr.1-2, 1977;

ICĂ, Ioan Slujirea preoțească după Sfînta Scriptură si Sfînta Tradiție, M.O., XXVII. nr. 1–2, 1975;

MIRCEA, Ioan , Preoția harică și preoția obștească, în „Ortodoxia”, nr. 2 (XXXI), 1979;

MIRCEA, Ioan, Biserica și lucrarea ei după Noul Testament. Har și ha-risme-iconomi ai Tainelor și harismatici, în «Ortodoxia», XXXIV (1982), nr. 32;

NEAG, Nicolae, Primatul dreptății, în Rev. M. A. Nr. 9-10, 1983;

POPESCU, T. M., Sfințenia și răspunderea preoției, S.T., IV, nr. 3—4, 1952;

PRELIPCEANU, Vladimir , Vocația, în rev. Candela, 1942/43;

RADU, Dumitru, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine și problema inercomuniunii, în Ort. Nr. 1-2, 1978;

SLEVOACĂ, Ștefan, Preoția de hirotonie și preoția credincioșilor, în rev. Ort. Nr. 2/1979;

STĂNILOAE, Dumitru, Iisus Hristos, Arhiereu veșnic, Ort. XXXI, nr.2, 1979;

STĂNILOAE, Dumitru, Liturghia comunității, Ort., XXX, nr.2, 1978;

STĂNILOAE, Dumitru, Din aspectul sacramental ol Bisericii, S.T., XVIII, nr. 9, 10, 1966;

STĂNILOAE, Dumitru, Legătura dintre Euharistie și iubirea creștină, în „Studii Teologice”, XVII (1965), nr. 1-2;

STĂNILOAE, Dumitru, Lumea ca dar și Tainele Bisericii, Ort., XXVIII, nr.1, 1976;

STĂNILOAE,Dumitru, Chipul lui Dumnezeu în om și responsabilitatea lui în lume, Ort., XXV, nr.3, 1973;

ȚÂNȚĂRENI, Popescu , Profesia și vocația în concepția creștină, în rev. Mitropolia Olteniei, nr. 5-6, 1971;

VINTILESCU, Petre Spovedania prilej de pastorație individual, în rev. S.T. 1949;