Predicarea Imputernicita de Duhul Sfant

Predicarea împuternicită

de Duhul Sfânt

CUPRINS

4.2.3. Aspectul profetic al predicii (revelația Duhului)

4.3. Duhul Sfânt și ascultătorii (receptorii)

4.3.1. Lumea

4.3.1.1. Convingere

4.3.1.2. Înțelegere

4.3.1.3. Regenerare

4.3.2. Biserica

4.3.2.1. Însetare

4.3.2.2. Transformare

CONCLUZIE

1. INTRODUCERE

1.1. Motivația personală

Mă simt privilegiat să studiez despre subiectul care mă păsionează enorm. Predicarea pot spune că este „barca” ce am primit-o de la Dumnezeu, pentru a traversa oceanul lumii spre malul împlinirii Marii Trimiteri, iar Duhul Sfânt este Cel care dă direcție, stabilitate și avânt bărcii mele, să nu dau înapoi, să nu mă învârt haotic, să nu cad de oboseală, ci să sfârșesc cu bine ce am început. Duhul Domnului este și în afara bărcii, având toate coordonatele și imaginea de ansamblu a lucrării, și în interiorul acesteia ca Prieten, Ghid și Mângâietor personal. Predicarea fără Duhul Sfânt este asemenea unei bărci singuratice în mijlocul oceanului, ce nu dispune decât de puterea fizică și intelectuală a vâslașului. O astfel de stare este agonizanată, ineficientă și predestinată eșecului.

Lucrarea de față are ca scop direct demonstrarea autenticității, necesității și eficienței predicării împuternicite de Duhul. Martorii audiați în acest proces sunt istoria, Scriptura și înseși aspectele practice ale acesteia. Mărturia istorică este dovada externă a continuității și actualității ei în timp, mărturia Biblică urmărește dovezile interne ce îi conferă legitimitate, iar ultimul martor, dovedește practicabilitatea, relevanța, eficiența și realitatea ei teoretică transpusă în fapte.

1.2. Delimitarea subiectului și prezentarea metodei de lucru

Ariile teologice pe care le tangentează subiectul ales sunt: teologia istorică, teologia Biblică și teologia sistematică. Teologia istorică este regăsită cu precădere în survolul sumar asupra istoriei predicării, efectuat în capitolul 2. Teologia Biblică este dinamica lucrării de la a la z, cu o densitate preponderentă asupra capitolul 3, unde sunt oferite bazele biblice ale predicării împuternicite de Duhul. În final, teologia sistematică reiese din predilecția lucrării înspre a sistematiza aspectele și învățăturile practice ale predicării împuternicite de Duhul Sfânt.

Metoda de lucru folosită va consta în consultarea materialelor și a cărților de specialitate, cu o evidentă aplecare înspre operele ale căror autori sunt predicatori practicanți. Dincolo de estetica și necesitatea teoriei, lucrarea aceasta nu urmărește culegerea lozincilor frumoase și răsunătoare, scrise de pe fotoliul unui birou, ci mai degrabă, cercetarea remarcilor acelor oameni care le-au testat valabilitatea și eficiența pe terenul de muncă. De asemenea, vor fi utilizate

1.3. Importanța subiectului

O întreagă serie de voci însemnate din tezaurul de predicatori ai creștinismului, susțin primordialitatea și importanța predicării. O astfel de voce, este cea a lui John Stott, al cărei ecou rezonează puternic încă de la începutul cărții sale intitulate, Puterea predicării: „Predicarea este o componentă indispensabilă a creștinismului. Fără predicare, o parte fundamentală a autenticității creștinismului riscă să se piardă, deoarece creștinismul este în esență o religie a Cuvântului Lui Dumnezeu”. Martin Lloyd-Jones, veteranul predicator al Marii Britanii, constată în urma experienței sale de patruzeci și doi de ani petrecuți în slujba amvonului, că Biserica și lumea sunt legate indisolubil de predicare, prin nevoile lor specifice: „cea mai urgentă nevoie a Bisericii astăzi, este adevărata predicare; și așa cum este cea mai mare și cea mai urgentă nevoie pentru Biserică, este deasemenea și cea mai mare nevoie a lumii”. Importanța predicării, prin prisma celor două voci menționate mai sus, rezidă din poziția ei fundamentală în cadrul creștinismului precum și din rolul ei proeminent în lucrarea de evanghelizare a lumii și de edificare a Bisericii.

1.3.1. Rolul predicării în evanghelizarea lumii

După învierea Sa, Domnul Isus S-a arătat ucenicilor purtând cu ei diverse conversații (Fapte 1:1-3). Unul din punctele centrale ale discuțiilor, a gravitat în jurul mandatului de vestire a Evangheliei: „Duceți-vă în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la orice făptură.” (Marcu 16:15). Din perspectiva evanghelizării, mandatul oferă ucenicilor mesajul, misiunea, viziunea și mijlocul ideal de realizare al acestuia. Mesajul este „Evanghelia”, misiunea constă în răspândirea acestui mesaj glorios („Duceți-vă”), viziunea prevede la mod general „toată lumea” iar la mod individual, „orice făptură”, iar mijlocul specificat este de „propovăduire”. Propovăduirea sau predicarea, este puntea de legătură dintre misiunea și viziunea mandatului; Prin intermediul acestei punți de legătură, mesajul ajunge să atingă în cel mai eficient mod „toată lumea”.

Termenul folosit în limba greacă pentru imperativul „propovăduiți” din Marcu 16:15, este cel de κηρύξατε, expresie ce reapare la forma de conjunctiv κηρυχθῆναι, în partea de final a Evangheliei după Luca, în contextul aceluiași mandat de evanghelizare a lumii („să se propovăduiască” – Luca 24:47). Ambele expresii sunt derivațiile indicativului prezent, κηρύσσω, care înseamnă a proclama sau a anunța un mesaj în mod public. Transmiterea verbală a mesajului Evangheliei prin propovăduire, este mijlocul ideal pe care Îl cere Domnul Isus pentru împlinirea mandatului Său. Acest lucru nu înseamnă că împlinirea acestui mandat se realizează în exclusivitate prin predicare, ci mai degrabă faptul că ea se realizează în primul rând prin predicare. Ray Hughes afirmă că predicarea „nu este doar un mijloc ajutător al mântuirii Lui Dumnezeu, ci este inima acestei lucrări. Predicarea este modul ales de Dumnezeu pentru mântuirea omului”. Nici o altă modalitate de transmitere a Evangheliei, oricât de atractivă, relevantă sau eficientă ar fi, nu poate substitui, nici destitui predicarea din poziția pe care aceasta a primit-o din partea Lui Dumnezeu, ca principalul mijloc de câștigare a sufletelor pentru Cer.

Predicatorii Noului Testament au avut această percepție asupra predicării, considerând-o instrumentul principal în lucrarea de evanghelizare. Pentru Însuși Domnul Isus, evanghelistul emerit al tuturor timpurilor, predicarea a reprezentat mijlocul de căpătâi în evanghelizarea oamenilor: „Haidem să mergem în altă parte prin târgurile și satele vecine, ca să propovăduiesc și acolo, căci pentru aceasta am ieșit” (Marcu 1:38). Pentru ucenicii Săi, deveniți ulterior apostoli ai Bisericii primare, predicarea a avut un rol proeminent și net superior oricărei alte modalități de slujire a oamenilor: „Nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul Lui Dumnezeu și să slujim la mese” (Fapte 6:2). Pentru apostolul Pavel, prioritatea predicării Evangheliei a succedat chiar importanța oficierii actului ceremonial de botez: „Cristos m-a trimis nu să botez, ci să propovăduiesc Evanghelia” (1 Cor. 1:17).

John Wycliffe, comentând atitudinea Domnului și a apostolilor față de importanța predicării, consimțea prioritatea acesteia în evanghelizarea lumii:

„Cea mai înaltă slujire pe care o pot face oamenii pe pământ, este aceea de a propovădui Cuvântul Lui Dumnezeu. […] Din această pricină, ISUS Cristos a lăsat alte lucrări și S-a îndeletnicit mai ales cu predicarea și tot astfel au făcut și apostolii Lui, iar pentru aceasta Dumnezeu i-a iubit.”

Predicarea Cuvântului vieții, are implicații mult mai importante și mai serioase pentru mântuirea omului, decât oricare altă lucrare de slujire pe care ar putea-o realiza cineva vreodată. Ea este mai importantă decât actele caritabile, decât asistența socială și decât orice activitate filantropică. Predicarea este centrul lucrării de evanghelizare. Toate celelalte lucrări sunt puncte de sprijin, adunate în jurul mesajului Evangheliei; ele materializează principiile biblice prin faptul că transpun doctrina în fapte, dar niciodată nu vor putea înlocui funția și rolul predicării în lucrarea de mântuire a omului.

Predicarea este primordială în evanghelizare, deoarece prin intermediul ei Cuvântul se face auzit (Rom. 10:17), omul este conștientizat de starea lui de vinovăție (Fapte 2:37) și mai ales, așa cum observa Haddon Robinson citând pasajul din 1 Petru 1:23-25, prin ea, se produce nașterea din nou a necredinciosului:

Petru […] le amintește cititorilor săi că „au fost născuți din nou nu dintr-o sămânță care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul Lui Dumnezeu care este viu și care rămâne în veac” (1 Pet. 1:23). Cum a ajuns acest Cuvânt să influențeze viețile lor? „Acest Cuvânt”, a explicat Petru, „este Evanghelia care v-a fost propovăuită” (1:25). Dumnezeu i-a mântuit prin intermediul predicării!”

1.1.2. Rolul predicării în edificarea bisericii

Mandatul „Marii Trimiteri” decretate de Domnului Isus, prevede nu doar convertirea oamenilor, ci și ucenicizarea lor (Mat. 28:19-20). În epistola către Efeseni, apostolul Pavel spune că Dumnezeu a angrenat Biserica într-un proces de edificare, privind creșterea tuturor membrilor „la înălțimea staturii plinătății Lui Cristos” (4:13). În vederea parcurgerii acestui proces Dumnezeu a instituit anumite slujbe: „Și El a dat pe unii apostoli, pe alții proroci, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători, pentru desăvârșirea sfinților, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea Trupului Lui Cristos” (Efes. 4:11-12)

Toate aceste cinci slujbe enumerate de apostolul Pavel, au legătură mai mică sau mai mare, cu lucrarea de predicare. Apostolul este interpretat de James Strong în Concordanța sa exhaustivă, ca fiind omul trimis de Însuși Isus Cristos pentru a predica Evanghelia. Cuvântul folosit în limba greacă pentru „proroci” este προφήτας care provine din fuziunea a doi termeni, πρό, care înseamnă înainte și φημί, care înseamnă a declara sau a spune. Slujba de proroc se sprijinește pe predicare, deoarece prorocul declară un mesaj special din partea Lui Dumnezeu pentru oameni. Evanghelistul este descris de HELPS Word-studies, ca fiind omul care are o chemare deosebită din partea Lui Dumnezeu pentru predicarea integrală a Evangheliei; el este purtătorul mobil al Evangheliei. Păstorul, în înțeles metaforic, este omul însărcinat de Domnul să hrănească, să protejeze și să conducă turma, care este Biserica. Toate aceste responsabilități pastorale, se întrepătrund cu predicarea, deoarece prin predicare el hrănește Biserica (Evrei 5:12), o protejează de orice inamic (Tit 1:9) și o conduce dezvăluindu-i indicațiile necesare (Fapte 20:20-21). În final, învățătorul, este omul care se ocupă cu învățarea, lucrare înrudită în mod direct cu predicarea.

Fiind într-o formă mai extinsă sau mai restrânsă baza slujbelor din lista enumerată de Pavel, predicarea reprezintă mijlocul cel mai important în procesul de edificare a bisericii. De-a lungul veacurilor, vigoarea bisericii a scăzut sau a crescut, în funcție de modul în care a oscilat accentul pus pe predicare. Când predicarea a fost la loc de cinste, credincioșii au progresat spre maturitate spirituală, iar când predicarea a fost neglijată, edificarea congregației a stagnat, cum reiese din întrebarea retorică a lui Martin Lloyd-Jones: „Nu este oare limpede, atunci când ai o perspectivă extrem de amplă asupra istoriei, că perioadele și erele de decădere din Istoria Bisericii, au fost întotdeauna perioadele când predicarea a intrat în declin?”

Predicarea conține substanța necesară creșterii și dezvoltării Bisericii, deoarece ea este focalizată și extrasă din Cuvântul vitalizator al Lui Dumnezeu, care „poate zidi sufletește” (Fapte 20:32). Martin Luther a subliniat că „sufletul se poate lipsi de orice, doar de Cuvântul Lui Dumnezeu nu”, argumentând astfel, de ce este predicarea indisolubil legată de bunăstărea sufletului. Cuvântul este „hrana” (Mat. 4:4) iar predicarea este „servirea”. Din acest motiv, rolul predicării în zidirea Trupului Lui Cristos, este un absolut ce transui Dumnezeu nu”, argumentând astfel, de ce este predicarea indisolubil legată de bunăstărea sufletului. Cuvântul este „hrana” (Mat. 4:4) iar predicarea este „servirea”. Din acest motiv, rolul predicării în zidirea Trupului Lui Cristos, este un absolut ce transcende timpul și spațiul. Chiar și în vremurile cele mai ostile edificării Bisericii, predicarea nu a încetat să-și facă efectul stabilit de Dumnezeu. În mijlocul persecuției din partea oficialităților Romane, predicarea continua să revigoreze sufletele creștinilor, oferindu-le din belșug vitaminele Cuvântului Lui Dumnezeu. Părintele latin Tertullian, descrie acest tablou în Apologia sa: „Ne strângem laolaltă pentru a citi scrierile noastre sfinte. […] Cu aceste cuvinte sfinte ne hrănim credința, însuflețim speranța noastră, încrederea noastră devine de nezdruncinat, iar apoi, prin însușirea învățăturilor Lui Dumnezeu, întărim obiceiurile bune”.

Datorită Cuvântului în care este ancorată, predicarea tronează ca piesă centrală în procesul de edificare a credincioșilor, devansând orice altă lucrare de slujire din cadrul Bisericii. O putere deosebită vine din Cuvântul predicat, ce nu poate fi substituită. Nimic nu o poate suplini, în vreun mod în care să nu păgubească progresul spiritual al credincioșilor: nici muzica, nici scenetele, nici poemele, nici filmele, nici cărțile; nici măcar o intermediere a acesteia prin mijloace precum tipărirea (publicarea predicilor) sau transmisiunile live (radio, TV, internet), nu pot să înlocuiască pe deplin importanța predicării. John Stott subscrie declarațiilor lui Luther, consimțind că „predicarea și învățătura reprezintă atât <<cea mai importantă parte a serviciului divin>>, cât și <<cea mai înaltă, dacă nu singura îndatorire și obligație>>, a fiecărui, episcop, pastor și predicator”.

1.2. Nevoia și definirea predicării împuternicite de Duhul Sfânt

După ce Domnul Isus le dezvăluie ucenicilor mesajul, misiunea, viziunea și mijlocul de îndeplinire a mandatului, El le promite și Ajutorul: „Iată că voi trimite peste voi făgăduința Tatălui Meu, dar rămâneți în cetate până veți fi îmbrăcați cu putere de sus” (Luca 24:49). Cu toate că mesajul clocotea în ei la finalul celor patruzeci de zile de discuții și întâlniri cu Domnul Isus (Fapte 1:3), totuși au fost atenționați să refuze orice tentație de a porni în împlinirea mărețului mandat de predicare a Evangheliei, lipsiți de împuternicirea care vine de sus. Doar prin puterea Duhului, Domnul Isus le-a garantat succesul în predicare: „Voi veți primi o putere când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi și-Mi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria și până la marginile pământului” (Fapte 1:8). Ea nu este doar o modalitate de predicare, ci este originalul.

Împuternicirea Duhului nu este doar poruncită și promisă de Domnul, dar este și necesară predicatorului. Proclamarea Evangheliei izbește frontal zidurile împărăției întunericului și „puterea Satanei” (Fapte 26:18), motiv pentru care predicatorul necesită un depozit colosal de putere spirituală, psihică și fizică, pe care numai Dumnezeu Duhul Sfânt i-l poate furniza. Extenuantul conflict ce îl implică lucrarea de predicare, transformă „îmbrăcarea cu putere de sus”, în cea mai mare nevoie a predicatorilor.

Predicarea împuternicită de Duhul Sfânt, dincolo de a fi definită într-un mod exhaustiv, ci mai degrabă într-o formă concisă în contrast cu alte tentative de predicare, este mesajul Duhului, dovedit de Duhul, prin predicatorul „uns” și „umplut” de Duhul.

Mesajul Duhului definește relația dintre Duhul Sfânt și predică. Din punct de vedere al predicării împuternicite de Duhul Sfânt, predica este întotdeauna mesajul Duhului: „Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul, căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit și vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi pentru că va lua din ce este al Meu și vă va descoperi. Tot ce are Tatăl este al Meu…” (Ioan 16:13). Duhul Sfânt este Duhul Adevărului, pentru că în raport cu omul, El deține adevărul absolut despre Tatăl și despre Fiul. El este trimis din Cer (1 Pet.1:12) tocmai pentru a revela predicatorului lucrurile Tatălui și ale Fiului. El îi comunică acest mesaj („va vorbi”), îl îndrumă spre acest mesaj („va călăuzi”) și-i revelează lucrurile tainice ale acestui mesaj („va descoperi”). Fără aportul Duhului, predica este dezmoștenită de revelația divină, ajungând doar un discurs informațional ce transmite lucrurile omului și nu ale Lui Dumnezeu (1 Cor. 2:12-13). Ray Hughes, împătimitul predicator penticostal, neagă capacitatea umană de a dobândi mesajul Duhului în independență de El, indiferent de cunoștințele exegetice sau homiletice ale predicatorului: „Printr-un curs de homiletică, poți învăța cum să construiești o predică, dar trebuie să mergi la Dumnezeu pentru un mesaj”.

Mesajul pe care îl oferă Duhul predicatorului este fundamentat pe adevăr („are să vă călăuzească în tot adevărul”), de aceea, o astfel de predică este mai întâi de toate îmbibată în Scriptură; este profetic („vă va descoperi”), de aceea, se adresează nevoilor specifice ale oamenilor, fiind remarcat de prospețime, libertate și revelație; și este Cristocentric („Mă va proslăvi”), de aceea Îl glorifică pe Isus Cristos, mărturisindu-L și proclamându-L ca Domn și Mântuitor.

Expresia Dovedit de Duhul, se referă la contactul ce are loc în timpul predicării între Duhul și public. Apostolul Pavel, descriind modul în care Evanghelia predicată de el a atins comunitatea din Corint, spunea: „Cât despre mine fraților, când am venit la voi … învățătura și propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înțelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul și de putere” (1 Cor. 2:1,4). Dovada Duhului în predicarea lui Pavel, a fost forța ce-a determinat convertirea ascultătorilor săi; prin ea ei au primit credința (1 Cor. 2:5). Pavel recunoaște că nici iscusința oratorică și nici „vorbirile înduplecătoare” nu pot mântui audiența; Doar mesajul dovedit de Duhul poate pătrunde atât de adânc în ființa ascultătorului încât să îi reseteze întreg sistemul său de valori. Atenția publicului este captată instantaneu, ascultătorii resimt dovada Duhului, care certifică mesajul transmis de predicator și voința acestora este provocată spre o decizie urgentă. Unii rămân „străpunși în inimă” (Fapte 2:37) și au parte de iluminare, convingere, regenerare și sfințire, iar pe alții „îi taie pe inimă” (Fapte 5:33) și se revoltă, mai mult sau mai puțin violent, împotriva mesajului și a predicatorului. În ambele cazuri, publicul este constrâns să reacționeze. Martin Lloyd-Jones, în ultimul capitol al cărții sale, Preaching and preachers, intitulat, Demonstations of the Spirit and of the power, descrie impactul covârșitor al mesajului dovedit de Duhul, asupra ascultătorilor: „Sunt captați, devin serioși, sunt dovediți ca vinovați, sunt pătrunși, sunt smeriți. Unii sunt osândiți de păcat, alții sunt ridicați spre cer, orice se poate întâmpla oricui. Ei realizează că ceva neobișnuit și excepțional are loc.”

Ultima parte a definiție, prin omul „uns” și „umplut” de Duhul, vizează relația dintre Duhul Sfânt și predicator. Mai întâi de toate, mesajul este transmis printr-un om. Dumnezeu poate să îl transmită prin multe alte modalități, dar El a ales să Se folosească de om (1 Tes. 2:4). De aceea, având parte de acest privilegiu, predicatorul împuternicit de Duhul este chemat la o viață de disciplină și devotament (1 Tim.2:4-6). Aceasta implică studiu (1 Tim. 4:13; 2 Tim. 4:2), post (2 Cor. 6:5), rugăciune (Efes. 1:16-17; 3:14) și orice activitate care sporește eficiența predicării. Cu toate acestea, măcar că pregătirea umană este pretinsă, ea nu este caracteristica esențială a predicatorului împuternicit de Duhul.

Caracteristicile reprezentative predicatorului împuternicit de Duhul, sunt ungerea și umplerea lui cu Duhul. Ungerea Duhului desăvârșește și împlinește toate lacunele predicării, pentru că ea înseamnă „Dumnezeu în om înfăptuind ceea ce omul nu poate face”. Apostolul Pavel a recunoscut că toate strădaniile sale sunt bune dar insuficiente, fără „ungerea” care lucrează în el: „Iată la ce lucrez eu și mă lupt după lucrarea puterii Lui care lucrează în mine” (Col. 1:29). „Aceasta este ungerea!”, exclamă Martin Lloyd-Jones luminat de cuvintele lui Pavel; Dumnezeu în predicator, umplând golurile și lipsurile slujirii lui; Râul Duhului care se revarsă peste lucrarea omului, formând un „torent spiritual”.

Umplerea cu Duhul Sfânt, este o altă trăsătură distinctivă a predicatorului împuternicit de Duhul. Această lucrare se poate suprapune cu lucrarea de „ungere” în multe aspecte, însă ele rămân totuși două lucruri distincte. În timp ce ungerea este definită ca un procedeu de consacrare a predicatorului, umplerea prevede mai mult o condiție a acestuia. Ungerea are mai mult de-a face cu slujba, iar umplerea cu predicatorul. Din punct de vedere al predicării, ungerea cheamă și califică, iar umplerea pregătește și desăvârșește condiția predicatorului. A fi plin de Duhul (Fapte 13:9), reprezintă acea stare a predicatorului în care el se află sub controlul total al Duhului Sfânt; datorită necesității ei zilnice, umplerea cu Duhul este o lucrare ciclică, repetabilă. Aceasta asigură predicatorului o atitudine constantă de compasiune (Marcu 1:41), curaj (Fapte 4:31), smerenie (Fapte 3:12), seriozitate (Fapte 13:9-11) și entuziasm (Fapte 2:4), aspecte ce conferă eficiență și originalitate predicării împuternicite de Duhul Sfânt.

1.3. Necesitatea și urgența predicării împuternicite de Duhul

1.3.1. Atotsuficiența predicatorului (Înlocuirea Duhului)

În lucrarea sa, Preaching the Word în the power of the Holy Spirit, Hywell R. Jones observă semnalele și primejdia atotsuficienței: „Nu prea se regăsește un accent pus pe rugăciunea ca puterea Duhului Sfânt să coboare peste slujirea Cuvântului, peste predicator și peste ascultător deopotrivă. Este aceasta ceva inutil acum că dispunem de toată Biblia și de abilitățile de a interpreta orice pasaj al acesteia?”

Cheia predicării împuternicite de Duhul, așa cum apare în definiție, este încrederea permanentă a predicatorului în resursele oferite de Duhul Sfânt. Atunci când predicatorul încetează să se mai încreadă deplin în ajutorul Duhului, nu se mai poate vorbi despre o predicare împuternicită de sus.

Pericolul ce poate ruina subtil încrederea deplină a predicatorului în Duhul Sfânt, îl constituie atotsuficiența umană. Această atotsuficiență este o senzație înșelătoare ce-l pândește pe predicator, inoculându-i un fals sentiment de încredere în sine însuși sau în alte resurse externe. Cu alte cuvinte, otrava atotsuficienței de sine, îl amăgește pe predicator că el se poate descurca de unul singur în lucrarea de predicare. Înveninat de această mentalitate, el va extrapola primatul dependenței de Duhul în predicare, cu încrederea în propriile aptitudini moștenite sau deprinse, considerându-le suficiente pentru slujba sa.

1.3.1.1. Încrederea în sine însuși

1.3.1.1.1. Încrederea în aptitudinile sale înnăscute

Predicatorul, din perspectiva naturii sale umane, poate moșteni ereditar anumite aptitudini utile lucrării de predicare. John Stott remarcă temperamentul extravertit și personalitatea puternică și deschisă. Acestea pot influența foarte mult activitatea de predicare, facilitând comunicarea și abordarea publicului.

Vocea este și ea o abilitate strâns legată de aspectul genetic. Deși ea poate fi prelucrată și îmbunătățită, ea rămâne totuși, un produs dobândit în mare parte la naștere. Martin Luther a considerat vocea o calitate necesară predicatorului eficient. Un glas plăcut, captează ușor urechile ascultătorilor. Atunci când posedă o tonalitate bună și o dicție ce face cursul mesajului fluent, vocea poate aduce mari beneficii unui om ce se află în slujba amvonului.

Un alt aspect pe care îl promovează Spurgeon ca fiind important, din punct de vedere al calităților genetice ale predicatorului, este constituția sa organică. El a considerat sănătatea și forța pulmonară a toracelui, o caracteristică necesară predicării, argumentând că atunci „când Domnul vrea ca o ființă să alerge îi dă picioare sprintene, și dacă voiește ca o altă făptură să predice îi dă plămâni potriviți.”

Temperamentul, vocea și sănătatea anumitor organe vitale comunicării, împreună cu alte aptitudini legate de aspectul fizic moștenit, pot fi folositoare predicatorului. El nu trebuie să le ignore, ci să le ia în considerare deoarece, orice lucru bun primit „este de sus, coborându-se de la Tatăl luminilor” (Iac. 1:17). Dar niciodată, predicatorul „nu ar trebui să-și imagineze că aceste înzestrări date de Dumnezeu pot să-i aducă pe oameni la Cristos”. Atunci când el elevează încrederea în aceste înzestrări naturale mai presus de încrederea în ajutorul Duhului Sfânt, predicarea nu va fi mai mult decât un discurs încântător lipsit de transformarea ascultătorilor.

1.3.1.1.2. Încrederea în aptitudinile sale deprinse

În urma unei slujiri regulate, predicatorul ajunge mai devreme sau mai târziu, să dobândească anumite cunoștințe și deprinderi specifice slujirii pe care o prestează. El se familiarizează tot mai mult cu lucrarea de predicare, progresând în formularea schițelor de predică, învățând tot mai mult despre modalitățile de expunere a acestora, și dezvoltându-și într-o oarecare măsură o retorică admirabilă. Aceste îndeletniciri sunt bune și de dorit în viața predicatorilor, însă problema care se naște odată cu ele, este că însușirea lor sporește riscul comutării încrederii depline în Duhul Sfânt, înspre încrederea în sine însuși. „După ce ai predicat mai mulți ani, există pericolul de a te baza pe experiențele din trecut și pe cunoștința omenească acumulată”

Așa cum în cazul aptitudinilor înnăscute, pericolul atotsuficienței a constat în folosirea unui lucru bun într-o manieră greșită, tot la fel stau lucrurile și în cazul aptitudinilor pe care predicatorul ajunge să și le deprindă. Este foarte bine ca predicatorul să studieze, să se documenteze și să se pregătească din punct de vedere educațional la cel mai înalt nivel, deoarece lucrarea de predicare este „cea mai înaltă slujbă”. Dar atunci când predicatorul este captivat de lanțurile atotsuficienței, de încrederea în cunoștințele acumulate și deprinderile oratorice obținute, predicile sale ajung să fie private de aportul insubstituabil al Duhului Sfânt. Charles Haddon Spurgeon, tulburat de o asemenea ipostază a predicatorului, își atenționează studenții că „este mai bine să spui șase vorbe în puterea Duhului Sfânt, decât să predici șaptezeci de ani fără Duhul.”

1.3.1.2. Încrederea în resursele externe

Dincolo de aptitudinile de care poate dispune un predicator, el este înconjurat și de o un ocean de resurse informaționale. Progresul tehnologic al ultimilor decenii a facilitat accesul la informație. Internetul pune la dispoziția predicatorului o gamă vastă de comentarii Biblice, articole și cărți electronice. El poate consulta o sumedenie de site-uri în pregătirea predicilor sale, sporind actualitatea, acuratețea și elocvența lor. Acest fapt devine o capcană pentru predicator atunci când el se axează mai mult pe informația regăsită în aceste resurse, decât pe inspirația Duhului Sfânt. Tentația atotsuficienței îl poate cuprinde ușor pe predicator, schimbându-i subtil predicile într-o informație lipsită de revelație. Fără împuternicirea Duhului Sfânt, astfel de predici sunt asemenea unor oase lipsite de viață (Ezech. 37), oricât de bine structurate sau elocvent formulate ar fi ele.

1.3.2. Laicizarea oficiului de predicare

O altă primejdie ce amenință predicarea împuternicită de Duhul Sfânt, este laicizarea acesteia. Conviețuind în mijlocul unei societăți laice, Biserica este în mod constant tentată înspre a-i împrumuta principiile și valorile. Atunci când aceasta se întâmplă, congregația va adopta o perspectivă mireană asupra tuturor slujbelor bisericești, inclusiv asupra slujbei de predicare. Predicatorul va fi privit ca un angajat, iar predicarea ca o profesie, ecuație în care împuternicirea Duhului este ignorată. Astfel, laicizarea ajunge să dezbrace, în mod insiduos, oficiul predicatorului de toate particularitățile lui supranaturale, transformându-l într-unul cât se poate de laic.

1.3.2.1. Laicizarea criteriului de alegere al predicatorului

Piatra de temelie pe care se reazămă predicarea împuternicită de Duhul Sfânt, este că predicatorul nu este ales de oameni pentru această slujbă, ci de Duhul Însuși: „Duhul Sfânt a zis: Puneți-Mi deoparte pe Barnaba și pe Saul pentru lucrarea la care I-am chemat” (Fapte 13:2). Când slujba de predicare este laicizată, fiind asociată cu „o slujbă oarecare”, lucrurile se schimbă radical. Criteriul de alegere al predicatorului, care este de obârșie divină (Gal. 1:1), se dizolvă într-unul pur omenesc. Procesul de laicizare scoate din calcul necesitatea predicatorului de a fi „îmbrăcat cu putere de sus” (Luca 24:49) pentru a fi învestit în lucrare, înlocuind-o cu necesitatea acestuia de a fi îmbrăcat cu studiile aferente.

O congregație laicizată are o mentalitate laicizată. Acțiunile ei o fac să semene mai degrabă cu „o instituție socială sau civilă și nu cu trupul viu al Lui Cristos”. Cerințele mireane ale angajatului, constrâng Biserica să învestească în slujba amvonului, oamenii cu un portofoliu impresionant. Condiția de a fi „plin de Duhul Sfânt” (Fapte 6:3; 9:17) este eliminată în detrimentul celei de a fi plin de diplome, iar CV-ul uzurpă locul Duhului în delegarea predicatorului. Biserica ajunge să fie „atât de invadată de sistemul de valori al lumii încât aproape că nu mai există nici o deosebire între cele două.”

Pregătirea educațională în școli Biblice și institute teologice este bună, necesară și importantă pentru slujba amvonului; dar niciodată nu trebuie să reprezinte criteriul ultim în promovarea cuiva pentru slujba de predicare. Homiletica, cu siguranță poate produce buni oratori, dar nu poate face predicatori. Doar Dumnezeu Duhul Sfânt poate îmbrăca un om în haina de predicator:

„Toată educația din lume, tot studiul și toate specializările, nu pot produce un predicator dacă el nu este chemat mai întâi de Dumnezeu. Educația și pregătirea pot produce un om de afaceri sau un manager […] dar nu va produce niciodată un predicator. Predicatorii sunt chemați de Dumnezeu.”

1.3.2.2. Motivația de slujire a predicatorului

Laicizarea oficiului de predicare, nu pervertește doar modul prin care un predicator este ales și învestit în lucrare, ci și motivația care stă în spatele predicării unui astfel de om. Ray Hughes spune că atunci „când lucrarea se laicizează, predicatorii își pierd pasiunea pentru suflete”. În momentul în care percepția laică pătrunde în biserică, definindu-l pe predicator drept un angajat, predicarea o profesie, iar congregația ca pe niște patroni, motivația se transformă într-una pur laică. Pasiunea pentru sufletele oamenilor este înlocuită de dorința după „un câștig mârșav” (1 Pet. 5:2; 1 Tim. 3:3).

Într-o astfel de situație, împuternicirea Duhului Sfânt este absentă din slujba amvonului. Preocuparea primordială a predicatorului nu este aceea de a se lăsa călăuzit de Duhul Sfânt, ci aceea de a-și mulțumi „patronii”. El alege textele care le dorește și le mulează propriilor sale interese. Își structurează predica în așa fel încât ascultătorii să fie încântați. Predică așa cum îi dictează comunitatea respectivă. Sfidează în mod grosolan Cuvântul Lui Dumnezeu folosindu-l într-o manieră extrem de periculoasă pentru el și pentru ascultători. Îl disecă după bunul său plac, selectează textele preferate și își extrage predicile, în așa fel încât produsul să gâdile urechile ascultătorilor (2 Tim. 4:3-5). Stephen Olford alături de David Olford diagnostică această motivație comercială, ce poate prinde predicatorii în mrejile sale, drept „o adevărată ciumă”.

1.3.3. Formalismul religios

Înainte ca apostolul Pavel să îl îndemne pe ucenicul său Timotei să predice Cuvântul (2 Tim. 4:2), el îl avertizează să se ferească de oamenii care au „doar o formă de evlavie” (2 Tim. 3:5). Formalismul religios este atât de periculos, încât Pavel nu se sfiește să-l așeze în încheierea rezumativă a unei liste de păcate, precum, iubirea de bani, violența sau mândria (2 Tim. 3:2-5). Existența evlaviei doar ca formă și absentă ca și conținut, este o primejdie de care apostolul vrea să-și protejeze cu orice chip ucenicul, atât în conduită cât și în lucrarea de predicare.

Amenințarea formalismului religios, constă în faptul că acesta păstrează formele și neglijează esența. Când o comunitate accentuând o formă de evlavie, pierde conținutul acesteia, păstrarea acelei forme devine pentru acea comunitate mai periculoasă decât lipsa ei. Din acest punct de vedere comunitatea poate fi indusă în eroare, considerând forma ca fiind egală cu conținutul. Oamenii ajung atât de confuzi, încât nu doar că „vor amăgi pe alții”, dar „se vor amăgi și pe ei înșiși” (1 Tim. 3:13). Probabil că nimeni nu a punctat mai eficient puterea de amăgire a formalismului religios, în felul în care a făcut-o A.W. Tozer prin pronosticul său că, „dacă Dumnezeu ar decide să ia Duhul Sfânt din biserică, chiar și după douăzeci și cinci de ani biserica și-ar continua activitatea fără să observe diferența”.

Formalismul religios constituie o piedică subtilă și perfidă în calea predicării împuternicite de Duhul Sfânt. Predicatorii care au „doar o formă de evlavie” pot imita aspecte ale Prezenței Duhului în predicarea lor, amâgindu-i pe cei ce ascultă și amăgindu-se chiar și pe ei înșiși. Dar oricât de mult ar semăna acest „șarlatanism” cu originalul, el nu este decât o copie infidelă a acestuia; ei au forma dar le lipsește conținutul. Duhul Sfânt este mimat de predicator, dar nu este prezent în predicare.

1.3.3.1. Formalismul rigid

Unul dintre modurile prin care se manifestă acest formalism în predicare, este prin conservarea formelor tradiționale. Astfel de predicatori accentuează într-un mod rigid formele religioase de ordin liturgic sau tehnic în predicarea lor, autoamăgindu-se că astfel dovedesc că sunt împuterniciți de Duhul. Păcatul acestor vorbitori este că vor să îngrădească libertatea suverană de mișcare a Duhului Sfânt în niște șabloane finite și inflexibile și sfârșesc prin a se încrede mai mult în forme stereotipice seci, decât în Duhul vieții. Sunt niște „nori fără apă” deoarece predicile lor plouă doar „flecării”. Dezgustat de goliciunea formalismului, Moody i-a urat cel mai adânc mormânt posibil, astfel încât „să nu mai învie niciodată”.

Formalismul rigid afectează nu doar încrederea totală a predicatorului în Duhul, ci și creșterea sa. Duhul este interesat de propășirea predicatorului, dar plafonarea îl păgubește tacit. Rămânând la aceleași structuri și metode tehnice de predicare, progresul este împiedicat. Predicile sale stagnează la un nivel superficial lipsit de prospețime și substanță, iar dezvoltarea caracterului său este înțepenită în capcana plafonării. Un predicator de felul acesta nu va realiza prea multe, deoarece îi lipsesc „profunzimile noi” în cunoașterea Duhului.

1.3.3.2. Formalismul fluid

O altă modalitate prin care formalismului religios împiedică predicarea împuternicită de Duhul, este reprezentat de mișcarea liberală. Aceasta este o „formă fluidă de evlavie”, definită în primul rând de o infidelitate crasă față de Scripturi. Cu toate că predicatorii aparținători își arogă călăuzirea Duhului, așa zisele lor „revelații” ciuntesc „Cartea pe care Duhul Sfânt a inspirat-o”. John Stott, încadrând predicatorul liberal în categoria fariseilor și a saducheilor moderni din biserică, continuă prin a-l descrie drept un speculant ce inventează noi doctrine care-i fac lui plăcere, și un editor ce le elimină pe acelea care nu-i plac.

În al doilea rând, acest formalism este caracterizat de o viață duplicitară a predicatorului. El se pretinde un om liber ce predică în libertatea Duhului, în timp ce el însuși „este rob al stricăciunii” (1 Petru 2:19). Face parte din rândul celor despre care Iuda spunea că „schimbă harul Lui Dumnezeu în desfrânare”, acei predicatori „care n-au Duhul” (Iuda 4;19). Revoltat pe atitudinea teatrală a unui astfel de om, Spurgeon spune că „cine prezidează o organizație care n-are alt scop mai înalt decât formalismul, este cu mult mai mult un slujitor al diavolului, decât al Lui Dumnezeu.”

2. PREDICAREA ÎMPUTERNICITĂ DE DUHUL SFÂNT DIN PERSPECTIVĂ ISTORICĂ

„Nu este nimic mai benefic pentru predicare, decât citirea Istoriei Bisericii”, spunea predicatorul Martin Lloyd-Jones. Perspectiva istorică asupra predicării împuternicite de Duhul, demonstrează validitatea și actualitatea acesteia. Indiferent de spațiu sau timp, Duhul Lui Dumnezeu s-a mișcat liber în istorie, împuternicind-Și mesagerii să vestească cuvintele Lui Dumnezeu. Mărturiile acestor oameni sunt deosebit de importante, deoarece, din punct de vedere pneumatologic, dependența lor de Duhul este firul care unește predicarea de-a lungul veacurilor.

2.1. Predicatorii din istoria Biblică

2.1.1. Perioada vechi-testamentală

Lucrarea Duhului de împuternicire nu este o lucrare rezervată strict Noului Testament, ci ea își întinde rădăcinile până în vremurile străvechi ale Vechiului Testament. Echivalentul Vechi Testamental al predicatorului din Noul Testament, este profetul. Dincolo de diferențele de ordin dispensațional, există asemănări evidente între profet și predicator. Din perspectivă pneumatologică, și unii și alții au fost împuterniciți de același Duh Sfânt pentru a vorbi în și pentru Numele Lui Dumnezeu. Ambele oficii acreditează același rol de „vestitori ai Lui Dumnezeu”, ce prevede atât declararea justiției divine asupra păcătosului, cât și a soluției Lui Dumnezeu (nu doar cea contemporană, ci și cea viitoare). Apostolul Petru, unul din predicatorii emblematici ai Noului Testament, din punct de vedere al împuternicirii Duhului, recunoaște că profeții vechiului legământ erau împuterniciți de același Duh al Lui Cristos, „care era în ei, când vestea mai dinainte patimile Lui Cristos” (1 Pet. 10-11).

2.1.2. Perioada nou-testamentală

În perioada Noului Testament, mărturia de căpătâi ce pledează în favoarea predicării împuternicite de Duhul, poartă semnătura Celui ce este Predicatorul tuturor predicatorilor, Isus Cristos. Intrat proaspăt în lucrarea de predicare, Domnul face măreața afirmație în sinagoga din Nazaret: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia, M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război, slobozirea, și orbilor căpătarea vederii, să dau drumul celor apăsați și să vestesc anul de îndurare al Domnului” (Luca 4:18-19).

Isus Cristos atribuie Duhului Sfânt rolul determinat în lucrarea de predicare. Trei din cele cinci acțiuni vizate de Duhul, au legătură directă cu predicarea: prima în capul listei este εὐαγγελίσασθαι, care înseamnă a evangheliza sau a anunța veștile bune, urmată de dubla apariție a lui κηρύξαι, care înseamnă a proclama. Duhul a fost prezent în toate aspectele predicării Domnului Isus, captând interesul mulțimilor (Mat. 7:28), regenerând păcătoșii (Mat. 9:9-13), instruind ucenicii (Mat. 10:5) și provocând chiar și pe cei mai înverșunați opozanți ai Săi să declare: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta” (Ioan 7:46). Cuvintele Sale împuternicite de Duhul vieții au fost atunci, sunt acum și vor rămâne pentru totdeauna, pline de „duh și viață” (Ioan 6:63).

Apostolii I-au urmat exemplul, promovând mai departe predicarea împuternicită de Duhul Sfânt. Au așteptat „ceva din Cer” care să vină peste ei și să împuternicească slujirea lor, înainte de a face cel mai mic pas. În ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt coboară și împuternicește pe toți cei care erau în odaia de sus (Fapte 2). Ca dovadă a legăturii strânse dintre Duhul și predicare, prima acțiune cauzată de împuternicire s-a concretizat într-o predică. În fața calomniilor și a remarcilor acuzatoare, Petru, se ridică în picioare și rostește prima sa predică sub împuternicirea Duhului. Diferența dintre vechiul predicator și cel nou, este colosală; Fostul pescar din Galileea, devine prin Duhul, „pescarul de oameni” (Luca 5:10). Mreaja aruncată prin puterea Duhului, a câștigat într-o singură zi pentru Isus, „aproape 3000 de suflete” (Fapte 2:41). O predică lipsită de „rime” și „strângeri de mână false”, dar însoțită de puterea persuasivă și străfulgerătoare a Duhului Sfânt. Printr-o astfel de predicare s-a născut, s-a edificat și a continuat să se extindă Biserica.

În contrast cu Petru, care nu dispunea de o educație oratorică, este Saul din Tars, ulterior cunoscut ca Pavel. Educația lui religioasă nu a fost una superficială, ci una „cu de-amănăntul”, în compania directă a unuia dintre cei mai iluștri învățători ai vremii, Gamaliel (Fapte 22:3). Cunoștințele sale vaste cu privire la Lege (Gal. 1:14), poziția sa socială și religioasă (Filip. 3:4-6), abilitățile sale oratorice (Fapte 14:12) precum și zelul său (Fapte 22:3b), făceau din Pavel un orator redutabil. Cu toate acestea, în urma întâlnirii lui personale cu Isus Cristos (Fapte 9), temelia sa retorică a fost restructurată. El le mărturisește corintenilor că a primit de la Dumnezeu chemarea de a predica Evanghelia, dar „nu cu înțelepciunea vorbirii” (1 Cor. 1:17). Deși „mânuia” cu precizie jocul de cuvinte și artificiile tehnice „înduplecătoare”, totuși, în propovăduirea lui, el și-a focalizat toată atenția și concentrarea pe aportul oferit de Duhul Sfânt: „Învățătura și propovăduirea mea, nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înțelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul și de putere” (1 Cor. 2:4). Apostolul Pavel, în totul totului tot „a fost dependent de ajutorul Duhului pentru a vorbi așa cum trebuie să vorbească”. Această dependență a lui de Duhul, i-a dat vigoarea supranaturală de a călători neobosit 16.000 de km predicând Evanghelia Lui Cristos, de a rezista în fața unor opoziții crâncene (2 Cor. 11:23-28) și de a planta prin cuvântul propovăduit, biserici în 20 de orașe (unele chiar metropole).

2.2. Predicatorii din istoria Bisericii

2.2.1. Perioada patristică

Predicarea în primele secole ce au urmat lucrării apostolice, a fost încununată de un efect exploziv asupra societății. Mulți predicatori cunoscuți sau anonimi, s-au destins în această perioadă, ce poartă numele de „perioada patristică” sau a „părinților Bisericii”. Dintre aceștia, două nume au rămas bine întipărite în istoria predicării, și anume, Ioan Chrysostom și Augustin. Unul își desfășoară activitatea în partea de răsărit, iar altul în cea de apus. Asemenea lui Pavel, deși ambii au avut parte de educație retorică, predicarea lor nu a neglijat aportul semnificativ și insubstituibil al Duhului Sfânt.

Ioan Chrysostom sau Ioan „Gură de aur” cum se traduce numele său, a predicat în Antiohia și în Constantinopol, unde a fost ordinat ca și patriarh din anul 398. Dragostea și pasiunea lui pentru împuternicirea Duhului, reiese într-un mod indirect, din colecția sa de omilii asupra cărții Faptelor, pe care o intitulează „Faptele Celui de-al doilea Mângâietor”. Comentariile sale îi dezvăluie concepția cu privire la rolul de neînlocuit al Duhului Sfânt în predicare:

„Nu prin bogăție sau bani, nu prin înțelepciune sau cuvinte, nici prin orice altceva de felul acesta n-au izbutit pescarii; astfel încât contestatarii să recunoască chiar împotriva propriei lor voințe că în acești oameni era o putere Dumnezeiască, căci nici o capacitate omenească n-ar putea produce vreodată așa mărețe rezultate”.

Această percepție a lui cu privire la lucrarea Duhului în apostolii Bisericii primare, s-a reflectat cu fidelitate în lucrarea sa de predicare. Predicarea lui nu era una sofisticată, ci una marcată de profunzimea și simplitatea Duhului Sfânt. Asemenea apostolului Petru, care plin de Duhul Sfânt a înfruntat decretele amenințătoare ale autorităților (Fapte 4:8-20), Ioan „Gură de aur”, a predicat prin puterea aceluiași Duh Sfânt, înfruntând frica și condamnând activitățile păcătoase ale clericilor, devenind curând „insuportabil pentru metropola coruptă”. Incoruptibil și curajos, a criticat extravaganța împărătesei Eudoxia numind-o „a doua Izabela” și a condamnat statuia de argint pe care aceasta și-o așezase lângă biserica Sf. Sofia, unde predica el. În pofida amenințărilor și vociferărilor, împuternicit de Duhul, el „a predicat până l-au alungat de la amvon și l-au trimis în exil” unde, în anul 407 a și murit.

Augustin, considerat cel mai mare dintre părinții Bisericii, a început să predice în 391 în Cartagina, până în anul 430 când a murit. El este primul dintre părinții Bisericii care a scris un „manual” consistent pentru predicatori (De Doctrina Christiana – Despre învățătura creștină). Cu toate că a fost un excelent profesor de retorică înainte de convertirea sa, predicarea lui nu s-a axat pe abilitățile elocvenței umane, cât mai ales pe puterea Duhului Sfânt; indiferent de ce și cum ar vorbi, predicatorul trebuie să-Și manifeste dependența față de Dumnezeu, cerându-I să-i „pună pe buze un cuvânt potrivit”. El nu a negat rolul și importanța pregătirii vorbitorului, dar a afirmat fără echivoc insuficiența și lacunele ei în lipsa „darului omiletic” ce-l oferă Duhul Sfânt predicatorului ce este „rugător înainte de a fi orator”: „Când se apropie ceasul acela în care urmează să vorbească, mai înainte de a-și dezlega limba să rostească, să-și ridice spre Dumnezeu sufletul însetat, ca să îl facă să scoată din nou afară ceea ce băuse și să răspândească ceea ce îl umpluse”.

2.2.2. Perioada reformei

Sute de ani mai târziu, Duhul Sfânt continuă să împuternicească oameni pentru slujba amvonului. Chiar în mijlocul unei perioade de compromis și abateri doctrinare, Duhul Sfânt intervine salvând predicarea din legăturile mortale ale formalismului religios. Desemnând oameni precum John Wycliffe, Jan Hus, Savonarola, Martin Luther, Jean Calvin și alții, Duhul restabilește pilonii predicării biblice. Cei doi mari piloni care au reprezentat „cheia Reformei”, sunt Cuvântul și Duhul Sfânt. Pentru predicatorii reformatori, pilonul Sola Scriptura, a fost considerat ca fiind prea șubred atunci când este ignorat celălalt pilon al predicării, și anume, puterea Duhului Sfânt; Ei erau convinși că fără aportul Duhului Sfânt, „Cuvântul nu poate face nimic”. Martin Luther, „conducătorul Reformei”, a declarat că dacă împuternicirea Duhului Sfânt lipsește din predicare, „El Care creează, cheamă și adună Biserica”, atunci nimeni „nu poate cunoaște”, „crede” și nici „accepta pe Cristos ca Domn”. De aceea, Duhul Sfânt era „nedezlipit de pe buzele lor”, ocupând un rol determinant în predicarea și în teologia reformată.

2.1.4. Perioada modernă

Slujba amvonului nu a fost lăsată orfană nici în această perioadă de împuternicirea Duhului Sfânt. Cu o Mână Duhul lucra în America, împuternicindu-l pe Dwight L. Moody în lucrarea de evanghelizare, în timp ce peste ocean, în Anglia, cu cealaltă Mână îl împuternicea pe Charles Haddon Spurgeon în predicarea Scripturilor.

Dwight L. Moody (1837-1899), evanghelistul împătimit al Americii, și-a dedicat întreaga viață „câștigării de suflete”. Cuprins de ardoarea dragostei pentru Domnul Isus, a început cu angajamentul de a spune despre El „cel puțin unei persoane pe zi” și ținând copiiilor lecții de școala duminicală într-un „vagon de marfă abandonat”, ajungând ca peste câțiva ani să țină campanii de evanghelizare în toată America și în Europa, vorbind personal cu peste 750.000 de persoane, predicând la mai mult de 100.000.000 de oameni și fiind martor la peste 1.000.000 de convertiri. Eficiența predicării sale nu a constat în elocvența sa oratorică, deoarece „făcea regulat greșeli de pronunție”, ci în împuternicirea Duhului Sfânt pe care o proclama când își începea întâlnirile de evanghelizare: „Nu prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul!”. În caratea sa, Secret Power, el dezvăluie momentul ce avea să revoluționeze întreaga sa predicare:

„Plângeam tot timpul ca Dumnezeu să mă umple cu Duhul Său. Până când într-o zi, în orașul New York – o și ce zi! – nu pot să o descriu. Amintesc rar de ea; e o experiență aproape prea sacră ca să o definesc … Nu pot decât să spun că Dumnezeu mi s-a revelat pe Sine Însuși și am experimentat dragostea Lui într-o așa măsură încât a trebuit să-I cer să nu stea atât de aproape de mine. M-am întors din nou să predic. Predicile nu erau diferite; nu prezentam adevăruri noi și cu toate acestea sute de oameni se converteau. Nu m-aș întoarce acum la starea în care eram înainte de acea experiență binecuvântată, chiar dacă mi-ai da toată lumea.”

Charles Haddon Spurgeon (1834-1892), predicatorul de la Metropolitan Tabernacle din Londra, a slujit Cuvântului Lui Dumnezeu timp de 40 de ani. Prin predicarea lui, el a zguduit societatea engleză (și nu numai), aducând mii de oameni la picioarele Lui Cristos. Puterea ce înmuia inimile ascultătorilor săi, nu provenea din forța și aptitudinile sale, după cum el însuși mărturisește: „N-aș cuteza să încerc să învăț un tigru virtuțiile vegetarianismului; cu atât mai puțin m-aș încumeta să conving, de unul singur, pe un om neregenerat de adevărul revelat de Dumnezeu privitor la păcat, neprihănire și judecata ce va să vină”; cheia succesului în lucrarea sa, îi era garantată de dependența lui față de împuternicirea Duhului Sfânt: „Atunci când Spurgeon urca acele scări (cele 15 trepte ale amvonului de la Metropolitan Tabernacle), cu mersul măsurat al unui om bine legat, murmura către sine la fiecare treaptă: <<Cred în Duhul Sfânt>> ”.

2.1.5. Perioada contemporană

Între predicatorii contemporani, care sunt recunoscuți la nivel mondial ca oameni folosiți de Dumnezeu pentru lărgirea Împărăției Lui Dumnezeu, se remarcă evangheliștii Billy Graham și Reinhard Bonnke.

Billy Graham a predicat Evanghelia în majoritatea continentelor, având acces din 1978, în țările „din spatele Cortinei de Fier”. A vorbit neînfricat în nenumărate zone aflate sub influență comunistă și chiar de război, militând nu doar pentru reconcilierea oamenilor cu Dumnezeu prin Isus Cristos, dar și pentru pacea mondială între state. Una dintre mărturisirile sale cu privire la propria predicare, evidențiază cu umilință aportul incontestabil și fascinant al înțelepciunii și măiestriei Duhului Sfânt, ce a făcut diferența în predicarea sa: „M-am simțit adesea ca un spectator, care stă deoparte uitându-se la Dumnezeu cum lucrează. M-am simțit detașat de ceea ce făceam. Voiam să mă dau la o parte, pentru ca Duhul Sfânt să preia controlul”.

Reinhard Bonnke și-a focalizat în mod special campaniile de evanghelizare, în regiunea continentului African. El a început să organizeze întâlniri de evanghelizare într-un cort cu o capacitate de 800 de locuri și a ajuns să predice Evanghelia la 1.600.000 de oameni prezenți la o singură întâlnire. În cartea sa, Evangelism by fire, Reinhard își publică puternicile convingeri cu privire la necesitatea predicatorului de a fi împuternicit de Duhul Sfânt, dezvăluindu-și propriul său mod de predicare: „Noi trebuie să predicăm Evanghelia la orice făptură, dar El (Isus) nu a intenționat să facem lucrul acesta fără Duhul Sfânt, căci am fi ineficienți. Cristos a refuzat să-i lase pe ucenici să meargă să predice până ce nu au fost umpluți cu Duhul. Ei erau pe punctul de a pleca, dar Isus le-a spus să aștepte promisiunea Tatălui – Duhul Sfânt – care va face din ei martorii Lui (Fapte 1:4,8). […] Orice predicare trebuie să fie predicarea Duhului Sfânt.”

2.1.6. Contribuția penticostalismului

Penticostalismul este mișcare cu afinitate pneumatologică, ce a adus mari beneficii predicării împuternicite de Duhul Sfânt. „Trezirea de pe Azusa street” din Los Angeles (1906), a produs o revenire la „creștinismul inimii”, aspect evident mai ales în accentul deosebit pus de predicator pe relația cordială cu Isus Cristos prin Duhul Sfânt. Tânjirea predicatorilor și a adunării penticostalilor de a scăpa din rigiditatea sistemelor lipsite de viață ale formalismului, a refocalizat atenția lor de pe încrederea în capacitățile și aptitudinile umane, înspre încrederea în nemărginita putere a ungerii Duhului de viață, despre care vorbeau apostolii Noului Testament. Teologia penticostală a însemnat o întoarcere la exegeza unor texte mult prea neglijate de-a lungul istoriei, mai toate amintind de “darurile Duhului”, de “călăuzirea Duhului”, de “semnele apostoliei”, de “vindecări provocate de intervenția divină” sau de “descoperiri cu un puternic accent profetic”.

Smith Wigglesworth, numit și „apostolul credinței”, este unul dintre pionierii de seamă ai penticostalismului. S-a născut în 1859, în timpul marii treziri ce cutremura America, Irlanda, în orășelul englezesc Menston. De mic a fost mistuit de dragostea pentru Isus Cristos și implicit față de oameni. A îmbinat pasiunea de a-L mărturisi pe Domnul cu profesia sa de tinichigiu, astfel încât un număr consistent de oameni au fost mântuiți prin predicile pe care le rostea în timp ce lucra. Nu a fost un om erudit, dar a fost un om îndrăgostit de Dumnezeu. A avut un respect sacru față de Cuvântul Lui Dumnezeu, pe care îl purta întotdeauna cu sine, chiar dacă avea dificultăți în citire. S-a ferit de fanatism, dar și de formalism. Adesea petrecea nopți întregi în rugăciune, tânjind după mai mult din Dumnezeu pe temeiul promisiunilor Sale.

Punctul de cotitură în viața lui s-a petrecut în Sunderland unde, după cum mărturisește el însuși, a primit „adevăratul botez al Duhului Sfânt, așa cum l-au primit sfinții în ziua de Rusalii”. Din acel moment inestimabil, un mare plus Dumnezeiesc a fost adăugat ființei și slujirii sale. Revărsarea Duhului Sfânt a umplut insuficiențele sale, înzestrându-l cu „o limbă profetică”, prin care puterea Duhului curgea ca un râu. Împuternicirea de sus era atât de intensă și de vădită în viața lui, încât predarea în lacrimi a păcătoșilor, atacurile furibunde ale îndrăciților, vindecarea bolnavilor și botezul în Duhul al credincioșilor, erau parte din tabloul normal al slujirii sale.

Mișcarea penticostală, dincolo de anumite carențe cauzate de o imaturitate adolescentină, a militat enorm pentru recuperarea originalului predicării. Dragostea nefățarnică de Dumnezeu, încrederea apostolească în „făgăduința Tatălui”, devotamentul total față de Marea trimitere, respectul pios față de Scriptură și râvna înfocată de a umbla în original, au determinat predicatorul penticostal să dea la o parte, fără nici o remușcare, stratul de praf ce-a umbrit grosolan Persoana principală a Cărții Faptelor.

Predicarea penticostală nu este fanatism, nici abuz excesiv de Persoana și lucrarea Duhului Sfânt, ci este ucenica ce se silește să calce cât mai fidel pe urmele predicării apostolilor și implicit a Domnului Isus Cristos. Ray Hughes trasează cele trei mari repere în care se mișcă predicarea penticostală și care îi garantează umblarea în autenticul biblic:

Aici ar trebui să revizuim trei aspecte: (1) adevărata predicare penticostală este întotdeauna bazată pe Cuvânt; (2) adevărata predicare penticostală Îl înalță întotdeauna pe Isus Cristos; (3) predicarea penticostală este întotdeauna direcționată și împuternicită de Duhul Sfânt. Atât timp cât ai în perspectivă acești trei îndrumători de bază, nu trebuie să te temi de fanatism sau de erezie.

3. BAZA BIBLICĂ A PREDICĂRII ÎMPUTERNICITE DE DUHUL SFÂNT

Perspectiva istorică este dovadă exterioară (valabilitatea) a predicării împuternicite de Duhul, în timp ce perspectiva Biblică este dovada interioară (legitimitatea) a acesteia. Istoria arată ce se întâmplă (faptele), iar fundamentele biblice arată de ce se întâmplă (convingerile). Predicarea împuternicită de Duhul Sfânt este înfiptă adânc în inima Scripturilor, rezemându-se pe convingeri robuste și stabile. Pe această temelie nezguduită a rezistat ea de-a lungul secolelor. Ea este inima ce dă puls întregii predicări. Alterarea convingerilor sau distorsionarea lor, va afecta serios întreaga predicare. Orice „țânțar” strecurat (Mat. 23:24) va produce daune semnificative, cauzând deraierea predicării de la original, înspre ceva asemănător, dar contrafăcut.

3.1. Convingerea despre Duhul Sfânt

O convingere sănătoasă necesită o doctrină sănătoasă. Absența doctrinei curate sau pervertirea acesteia, va infecta implicit convingerea predicatorului și a întregii Biserici cu privire la ea. Doctrina despre Duhul Sfânt, baza primă și ultimă a predicării împuternicite de sus, este cea mai neglijată doctrină din istoria creștinismului, constată cu tristețe Samuel Chadwick: „Crezul apostolic conține zece articole despre Persoana și lucrarea Lui Cristos și numai unul despre Duhul Sfânt. Proporția de zece la unu reprezintă aproximativ interesul pentru doctrina Duhului din istoria cugetării creștine. Nici o doctrină a credinței creștine nu a fost atât de neglijată”. Stephen Olford consideră această statistică, vrednică de a fi pusă în rândul păcatelor capitale ale omenirii: „Păcatul Vechiului Testament a fost respingerea Lui Dumnezeu Tatăl, păcatul Noului Testament a fost respingerea Lui Dumnezeu Fiul, iar păcatul bisericii contemporane constă în respingerea Lui Dumnezeu Duhul Sfânt”.

Placa de beton ce constituie primul nivel al fundației predicării prin Duhul, este legată de Persoana și lucrarea Duhului Sfânt. Ea este prima ca și importanță, deoarece pe ea se clădesc toate celelalte; cu ea începe predicarea împuternicită de Duhul Sfânt, iar din ea și prin ea se continuă fibra de rezistență a tuturor celorlalte. Atunci când fundația Duhului este schimbată sau modificată, întreaga structură ce se înalță deasupra își va pierde echilibrul și stabilitatea, ajungând în pericol de dărâmare. Inevitabil, și convingerea își pierde punctul de sprijin făcând ca predicarea să șchioapete. De aceea, convingerea despre Duhul Sfânt nu trebuie doar luată serios în considerare, dar ea trebuie și definită într-o formă cât mai pură. Exactitatea și precizia fundației va determina stabilitatea și eficiența construcției.

Convingerea de bază, elementară, acceptată în teorie dar contrazisă în practică, este legată de Dumnezeirea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este Dumnezeu. În acest adevăr este constrâns succesul adevăratei predicări, iar în neglijarea sau ignorarea acestuia este însumat falimentul predicării. Toate neînțelegerile legate de predicare se sfârșesc în îmbrățișarea acestui adevăr și toate problemele izvorăsc din omiterea lui. Din el rezidă fie binecuvântarea, fie blestemul predicatorului.

Predicatorii Sfintelor Scripturi au avut această convingere puternică privitoare la divinitatea Duhului. Fiul Lui Dumnezeu L-a numit „un alt Mângâietor” (Ioan 14:16), adeverind natura Lui Dumnezeiască*. Pavel L-a elogiat ca pe egalul Lui Dumnezeu Tatăl, dat fiind faptul că El cunoaște „totul” despre infinita cunoaștere a Lui Dumnezeu (1 Cor. 2:10-11). Petru L-a proclamat înaintea lui Anania și Safira și înaintea bisericii, ca Dumnezeu (Fapte 5:3-4).

Duhul Sfânt are aceleași atribute cu ale Tatălui și ale Fiului și aceleași prerogative. El este co-egal (Mat. 28:19), co-etern (Evrei 9:) și co-substanțial (Ioan 14:16) cu Tatăl și cu Fiul. El este „Domnul de viață Făcătorul, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și mărit”. Această convingere este piatra de temelie a predicării împuternicite de Duhul Sfânt.

3.1.1. Duhul Sfânt este Suveran

Convingerea despre divinitatea Duhului lămurește esența predicării împuternicite de El. Pentru că El este Dumnezeu, El este suveran (2 Cor. 3:17). El face tot ce vrea: Alege pe cine vrea în slujba predicării (Fapte 13:2), împarte darurile așa cum dorește (1 Cor. 12:11), trimite predicatorul acolo unde dorește El (Fapte 8:29) și-l oprește atunci când are alte planuri cu el (Fapte 16:6-7), este stăpân pe conținutul și pe forma predicii (1 Pet. 1:19; 1 Cor. 2:13) și are „dreptul” să intervină deliberat și supranatural în momentul predicării pentru a întrerupe predica (Fapte 10:44) etc. În suveranitatea Lui, Duhul „lucrează acolo unde dorește și așa cum dorește, în grade diferite de putere, așa cum Îi place”.

3.1.2. Duhul Sfânt este Atotștiutor

Un alt aspect aferent Dumnezeirii Duhului Sfânt și fundamental pentru predicarea împuternicită de El, este omnisciența Lui. Duhul Sfânt cunoaște totul despre Tatăl și despre Fiul (Ioan 16:13-15; 1 Cor. 2:11); El știe totul despre predicare, predicator și despre public. El cunoaște predica ce urmează să fie transmisă și momentul cel mai potrivit pentru rostirea ei (Fapte 10:19-20). El este Atotștiutor și Preștiutor; cunoaște ce a fost, ce este și ce va fi. El nu are nevoie de „sfaturile” nimănui, pentru că El știe totul (Isaia 40:13).

Din acest motiv, predicarea împuternicită de Duhul este menită să surprindă atât predicatorul cât și audiența. Duhul Sfânt îi descoperă predicatorului „lucrurile adânci ale Lui Dumnezeu” (1 Cor. 2:10) și îi dezvăluie lucrurile ascunse ale oamenilor (Fapte 14:9); surprinde urechea prin lucruri pe care „nu le-a auzit” și uimește ascultătorii descoperind „taina inimii” lor (1 Cor. 14:25). Copleșit de sclipirile revelatoare ale omniscienței Duhului, Andrew Bonar i-a chemat pe predicatori să „se așeze din nou sub învățătura Duhului”, deoarece „o singură scânteie din fulger valorează cât o mie de lumânări pâlpâinde” și „tot astfel, o singură propoziție dată de Duhul Sfânt valorează cât pagini întregi de altă natură.”

3.1.3. Duhul Sfânt este Atotputernic

Mesajul „dovedit de Duhul și de putere” (1 Cor. 2:4), este produsul omnipotenței Divine. Atotputernicia Duhului și nicidecum puterea predicatorului, este aceea care „străpunge inima” (Fapte 2:37), iluminează cugetul (2 Cor. 4:6; Rom. 9:1), convinge lumea (Ioan 16:8), regenerează păcătosul (Ioan 3:3-8) și sfințește sfinții (1 Cor. 6:11). Prin omnipotența mediată de Duhul, Domnul Isus Cristos asigură victoria predicatorului în lupta cu forțele spirituale ale infernului (Luca 24:49; Mc. 16:17-18), cu intimidările verbale și agresiunile fizice ale publicului opozant (Fapte 4:29-31) și chiar cu propriile limitări și insuficiențe cauzate de natura sa umană, aflată în procesul de desăvârșire (2 Cor. 3:18).

3.2. Convingerea despre Scriptură

Următorul planșeu ce se clădește pe convingerea despre Duhul Sfânt, este convingerea despre Scriptură. Aceste două convingeri sunt legate una de alta, așa cum primul nivel al unei construcții este legat de fundație. Duhul și Scriptura sunt baze indispensabile în predicarea împuternicită de Domnul și „nu trebuie niciodată divorțate”. Dacă se întâmplă ca cele două să fie despărțite în vreun fel, predicarea suferă un handicap enorm, căci Duhul fără Cuvânt este „dezarmat” iar Cuvântul fără Duh este „o literă moartă”. Cele două fundamente sunt eficiente numai când merg mână în mână.

Relația nedezlipită dintre Duhul Sfânt și Scriptură nu este una de egalitate, ci una de subordonare. Duhul Sfânt este superior Cuvântului, deoarece El este Dumnezeu, iar Cuvântul nu. Duhul Sfânt este liber față de Cuvânt, dar Cuvântul este „captiv” Duhului. Nu Cuvântul Se folosește de Duhul, ci el este unealta de care Se folosește Duhul Sfânt. Scriptura este într-o relație de totală subordonare față de Duhul Sfânt.

Sănătatea convingerii despre Scriptură este dependentă nu doar de relația acesteia față de Duhul Sfânt, ci și față de canonul ei. Sfânta Scriptură, în forma ei completă, înglobează cele 66 de cărți ale Vechiului și ale Noului Testament. Canonul Vechiului cuprinde cele 39 de cărți recunoscute la Conciliul de la Jamnia în 70 d. Cr., iar Canonul Noului Testament este reprezentat de cele 27 de cărți validate sub inspirația Duhului la Conciliul de la Cartagina, 397 d. Cr. În afara circumferinței acestor 66 de cărți, nu se poate vorbi de o relație între Duhul Sfânt și Scriptură. Convingerea într-o Scriptură mai restrânsă sau mai extinsă, este o convingere deficitară, impură, șubredă și nebiblică.

3.2.1. Scriptura este Cartea Duhului

Una dintre convingerile esențiale ale predicării împuternicite de Duhul, este bazată pe originea Cuvântului scris. Sfânta Scriptură este de sorginte divină (2 Tim. 3:16). Scriptura este literalmente Cartea Duhului (2 Pet.1:20). Cuvintele ei nu sunt „vorbiri învățate de la înțelepciunea omenească, ci […] vorbiri învățate de la Duhul Sfânt” (1 Cor. 2:13)”. Scriitorii ei au vorbit „după cum erau mișcați de Duhul”, fără vreo suspendare a puterilor personale, a conștiinței sau a darurilor. Ea are mulți scriitori, dar un singur Autor; conține 66 de cărți, dar rămâne o singură Carte. Este Cartea Duhului, despre care predicatorul Smith Wigglesworth a spus că „vine din Cer”:

„Niciodată să nu comparați această Carte cu alte cărți. Comparațiile sunt periculoase. Celelalte cărți sunt de pe pământ; aceasta vine din Cer. Să nu spuneți niciodată că această Carte conține Cuvântul Lui Dumnezeu. Ea este Cuvântul Lui Dumnezeu. Veșnică în timp; nemăsurată în putere; infinită în spațiu; umană în ceea ce privește scrierea; prezentă în practică. Citiți-o toată; luați-vă notițe. Folosiți-o în rugăciunile voastre! Puneți-o în practică! Transmiteți-o mai departe!”

3.2.2. Scriptura este sabia Duhului

O altă convingere caracteristică predicării împuternicite de Duhul Sfânt, este aceea că Scriptura este „sabia Duhului” (Efes. 6:17). Cuvântul în Mâna Duhului, devine „mai tăietor decât orice sabie cu două tăișuri” (Evrei 4:12a); El pătrunde „până acolo” încât separă cele mai intime legături (sufletul și duhul, încheieturile și măduva) și judecă cele mai ascunse simțiri și gânduri ale inimii (Evrei 4:12b). Nici o altă „resursă” nu poate egala nici substitui Sabia Duhului, ca unealtă principală folosită în lucrarea de predicare. De aceea, ea este „predicatorul suprem al predicatorului”. Este manualul său; Este sursa și resursa necesară slujirii sale. Fără această convingere puternică despre Scriptură, orice inițiativă de predicare este zadarnică, așa cum atenționează John Stott: „Mi-e milă de predicatorul ce intră la amvon neavând în mâinile sale nici o Biblie […]. El nu poate prezenta Scriptura pentru că nu are ce Scriptură să prezinte. El nu poate vorbi pentru că nu are ce să spună sau cel puțin nimic important de zis.”

Predicatorul împuternicit de Duhul nu va „plăsmui” alte mijloace pentru îndeplinirea sarcinii de predicare, ci va fora adânc în minereul nestematelor Scripturii. El nu cunoaște și nu apelează la o altă sabie, decât la Sabia Duhului ce-a spintecat veacurile din vechime și până în contemporaneitate. Profeții Vechiului Testament au proclamat Cuvântul (Is. 66:5; Ier. 2:4 etc.); Domnul Isus Cristos a predicat Cuvântul (Marcu 2:2); Apostolii au propovăduit Cuvântul (Fapte 6:4); Pavel și Barnaba au vestit Cuvântul în toate turneele lor misionare (Fapte 15:36). Luther a retezat excesele și abuzurile papale, făcând „nimic altceva” decât să predice Cuvântul. John Wesley a devenit „omul unei singure Cărți” predicând Cuvântul, iar Spurgeon s-a declarat urmașul fidel al predicatorilor înarmați cu nimic altceva decât Evanghelia, de la Pavel și până la John Knox.

Sabia Duhului este arma invincibilă a predicatorului împuternicit de Duhul. Ea este incomensurabilă, deoarece conține suficientă substanță pentru orice predică, suficientă hrană pentru orice ascultător și suficiente provizii pentru orice predicator. Nevoile nu-i vor putea epuiza vreodată resursele, deoarece „până și cea mai neînsemnată silabă” este un hambar îndestulat al Duhului. Din rezervorul ei se „pot adăpa și copiii, fără frică de înec” și tot din ele se pot înfrupta și teologii, „fără să le poată măsura adâncimea”.

3.2.3. Scriptura este lentila Duhului

Predicarea împuternicită de Duhul Sfânt se mai fundamentează și pe convingerea că Scriptura este lentila Duhului. Scriptura oferă predicatorului perspectiva clară asupra modului de operare al Duhului Sfânt. Lucrarea Duhului nu este prizonieră Scripturilor, ci ea este mai degrabă percepută prin prisma Scripturii. Duhul Sfânt este liber să facă „tot ce vrea”, dar libertatea Lui suverană nu va contrazice niciodată Cuvântul pe care El l-a insuflat. Duhul adevărului nu Se va tăgădui niciodată pe Sine Însuși. Chiar dacă El va produce lucruri noi și surprinzătoare în predicarea pe care o împuternicește, acestea vor fi întotdeauna în armonie cu sfântul Cuvântul. Oricât de inovatoare sau reformatoare ar părea o predicare, dacă aceasta nu se sprijinește pe pilonii principiilor Scripturii, ea nu poate fi în nici un caz atribuită Duhului Sfânt.

Parametrii lucrării Duhului sunt analizați și evaluați prin lentila Cuvântului. Lentila Cuvântului este infailibilă. Predicarea împuternicită de Duhul Lui Dumnezeu este întotdeauna în concordanță cu Scripturile. Predicatorul Duhului învață să nu treacă peste „ce este scris” (1 Cor.4:6); Scriptura este „circumferința cercului său spiritual”. Smith Wigglesworth, predicatorul penticostal de la începutul secolului XX, „a fost de fiecare dată neîndurător față de orice abuz de daruri spirituale și le-a spus fără menajamente oamenilor să stea jos și să tacă, dacă nu erau mișcați de Domnul”, pentru că și-a coordonat focalizarea pe puterea Duhului în parametrii Scripturii. Predicarea împuternicită de Duhul constă în transmiterea „adevărurilor Bibliei în proporțiile Bibliei”.

În acest sens, predicatorul trebuie să se alimenteze constant din Cuvântul Lui Dumnezeu pentru a discerne corect fundamentele lucrării Duhului Sfânt de împuternicire și să deosebească orice deraiere sau contrafacere. Mintea lui trebuie să fie impregnată din abundență de Sfânta Scriptură, în așa fel încât toată ființa lui să ajungă îmbibată în Cuvânt și sângele lui să devină „sânge biblicizat”.

3.3. Convingerea despre predicator

Traseul convingerilor de bază ale predicării împuternicite de Duhul, se încheie în dreptul predicatorului. Convingerile despre predicator nu sunt de mică importanță, deoarece în esența lor, ele deschid ușa spre puterea Duhului. Dacă prima convingere despre Duhul este temelia, cea despre Scriptură este structura clădită deasupra, convingerea despre predicator reprezintă ferestrele. El este fereastra predicării împuternicite de Duhul; expresia palpabilă a tuturor convingerilor; legătura directă dintre predicare și lume. Donald Coggan, vorbind despre poziția pe care a oferit-o Domnul predicatorului afirmă: „Între iertarea Lui Dumnezeu și păcatul omului stă predicatorul! Între binecuvântarea Lui Dumnezeu și nevoia omului stă predicatorul! Între adevărul Lui Dumnezeu și căutările omului stă predicatorul!”. Din acest punct de vedere, convingerile despre predicatorul împuternicit sunt esențiale.

3.3.1. Predicatorul este „unsul” Duhului

Convingerea fundamentală despre predicatorul împuternicit de sus este că el e unsul Duhului. El este un „vas ales” (Fapte 9:15) în care Duhul a însămânțat viziunea și focul predicării. Predicatorul nu s-a „auto-numit” pentru slujbă, pentru că „nimeni nu-și ia cinstea aceasta singur” (Evrei 5:4), ci „ungerea” Duhului este cea care l-a chemat și l-a calificat pentru acest oficiu (Luca 4:18); el a fost ales mai dinainte să aleagă (Ioan 15:16); a fost „pus deoparte” de către Duhul Sfânt (Fapte 13:2). Orice alt fel de învestire în această slujbă este o „ungere” neautorizată pe care Domnul nu o recunoaște (Ier. 27:15; Apoc. 2:20).

3.3.2. Predicatorul este supus Duhului

Disponibilitatea predicatorului joacă un rol esențial în predicarea împuternicită de Duhul. În funcție de deschiderea lui față de Duhul, împuternicirea poate fi împiedicată sau însușită. Sarcina Duhului este să facă disponibilă „puterea de sus”, iar sarcina predicatorului este să se facă disponibil pentru a fi „îmbrăcat” cu aceasta. Este un act de voință pe care Duhul îl așteaptă fără să-l impună. Heijkoop spune că fără acest răspuns activ, împuternicirea nu intră în vigoare:

„La ce folosește puterea care nu este lăsată să lucreze? O locomotivă poate să aibă aburi în ea, și totuși să nu se miște, deoarece aburii nu-și pot desfășura energia. Să te tot silești să o miști că nu poți. […] ce face mecanicul de fapt cu o singură mișcare? El întoarce manivela care oprea energia să se desfășoare și locomotiva merge atunci fără greutate și trage după ea un tren întreg. Am întors și noi manivela? Poate Duhul Sfânt să-Și desfășoare fără piedici puterea Sa în noi?”

3.3.3. Predicatorul este dependent de Duhul

Chemarea Duhului îl responsabilizează pe predicator să „înflăcăreze darul” primit (2 Tim. 1:6). Duhul Sfânt „nu va zăbovi la ușa unui leneș și nu va răspunde pentru lipsurile a căror cauză este lenevia”, ci dimpotrivă, îi va deschide apetitul spre a lucra (Col. 1:28-29). El studiază cu atenție Scripturile, își cântărește cuvintele și își evaluează progresul (1 Tim. 4:13-16). Pregătirea lui este „la timp și ne la timp” deoarece dorește să-și „împlinească bine slujba” (2 Tim. 4:2,5). Cu toate acestea, eforturile lui gravitează în jurul dependenței constante față de Duhul Sfânt. El se echipează, dar „prin Duhul Sfânt” (2 Tim. 1:14). El este un vas ales, însă rămâne un „vas de lut” firav și neputincios fără „puterea nemaipomenită” a Lui Dumnezeu (2 Cor. 4:7). El știe că despărțit de Duhul Lui Cristos, „nu poate face nimic” (Ioan 15:5) și convingerea aceasta „îl ține pe genunchi” în dependență de Dumnezeu.

Independența de Duhul se bazează pe resursele și capacitățile umane. Independența crede în om, dependența crede în Duhul. Independența umple predicatorul de sine, dependența umple predicatorul de Duhul. Evanghelistul Moody a condamnat independența sinelui spunând că cel care nu este plin de Duhul, „nu va știi niciodată să utilizeze Cartea”. Pavel „mânuia Cuvântul” (Fapte 14:12) pentru că era „plin de Duhul Sfânt” (Fapte 13:9). El știa că sabia este a Duhului, nu a predicatorului, de aceea „s-a încătușat” pe sine de Mâna Duhului Sfânt, pentru ca interpretarea și folosirea acesteia să fie făcută în depedență de Duhul.

În lipsa împuternicirii Duhului, predicatorul nu poate deschide înțelesul Scripturilor. Lucrul acesta nu înseamnă că Scriptura este codificată și accesibilă doar unora care reușesc să îi înțeleagă sensul ei ascuns, ci că predicatorul nu poate înțelege Cartea Duhului fără ajutorul Autorului. Samuel Chadwick îl descrie pe cel ce încearcă să înțeleagă Cuvântul fără ajutorul Duhului Sfânt, asemenea unui orb care încearcă să vadă lumina, căci deși Cuvântul este adevărul, „lumina trebuie să fie împreună cu adevărul pentru a-l putea recunoaște”. Interpretarea corectă a Scripturilor și aprofundarea ei necesită „deschiderea minții” (Luca 24:45), iar în lipsa acestei acțiuni a Duhului, predicatorul va predica un cuvânt „răstălmăcit” care nu va aduce doar „pierzarea lui” (2 Pet. 3:16), ci și a celor ce-l ascultă (Mat. 23:13). Numai în dependență de Duhul Sfânt predicatorul va știi să mânuiască drept Cuvântul, mântuindu-se atât pe sine cât și pe cei care-l ascultă (1 Tim. 4:16).

4. ASPECTELE PRACTICE PREDICĂRII ÎMPUTERNICITE DE DUHUL SFÂNT

Aspectele practice ale predicării împuternicite de Duhul Sfânt reprezintă materializarea fundamentelor biblice ale acesteia. Dacă istoria predicării împuternicite de Duhul atestă ce s-a întâmplat și continuă să se întâmple (actualitatea ei), bazele Biblice dezvăluie de ce s-a întâmplat și de ce continuă să se întâmple (legitimitatea ei), aspectele practice ale acestei predicări, arată cum s-a întâmplat și cum continuă să se întâmple (implicațiile ei).

Implicațiile practice ale predicării împuternicite de Duhul Sfânt vizează toate cele trei mari domenii ale comunicării: Emițătorul (predicatorul), mesajul (predica) și receptorii (publicul). Rolul Duhului Sfânt este vital și indispensabil pentru oricare dintre acestea.

4.1. Duhul Sfânt și predicatorul (emițătorul)

Cel mai important „pion” în predicarea împuternicită de Duhul este predicatorul. El este instrumentul prin care Duhul Sfânt Își desfășoară puterea și o răsfrânge asupra celor din jur.

4.1.1. Ungerea predicatorului

Ungerea predicatorului de către Duhul Sfânt este o caracteristică elementară a împuternicirii Duhului. Cu ea începe lucrarea de împuternicire și doar prin ea se îndeplinește misiunea predicatorului. Care sunt implicațiile acestei ungeri despre care Biblia vorbește? „Mă întreb”, spunea Spurgeon, „câtă vreme va trebui să ne batem capul până să putem spune cu cuvinte lămurite ce se înțelege prin a predica sub ungerea Duhului; și totuși cine predică cunoaște prezența ei, iar cine ascultă, repede își dă seama de lipsa ei”.

Din perspectiva vechiului legământ, ungerea ilustrează „punerea deoparte” a robilor Lui Yahwe pentru diverse lucrări (Exod. 29:7-9; 40:15). Din perspectiva noului legământ, uleiul duhovnicesc se referă atât la punerea deoparte a credincioșilor pentru viața veșnică (2 Cor. 1:21-22; 1 Ioan 2:20,27), cât și la punerea lor deoparte pentru slujire (Luca 4:18; Fapte 10:38). Moody disecă grijuliu aceste două lucrări spunând că „locuirea Duhului în cineva” este una, iar „Prezența Duhului peste cineva în slujire”, este altceva. Ungerea generală a credincioșilor este distinctă de ungerea specifică a acestora. Prima este „arvuna mântuirii” (2 Cor. 1:22), a doua este împuternicirea slujirii (Luca 4:18). Toți credincioșii sunt mântuiți, dar nu toți sunt predicatori (1 Cor. 12:29). Toți sunt chemați să predice Evanghelia (Mc. 16:15), dar nu toți sunt evangheliști (Efes. 4:11). Predicatorii sunt acei „unii” ce au primit o ungere specială a Duhului Sfânt de a predica.

Predicatorul împuternicit de Duhul este depistat de audiență datorită ungerii divine. Prezența ei în predicare face diferența; când ea lipsește, audiența tânjește, iar când ea se revarsă, toate inimile tresaltă. Ea sălăsluiește în cuvintele lui, „așa cum focul sălăsluiește în lavă”. „Vuietul” cuvintelor sale (Apoc. 1:15) nu constă neapărat în numărul de decibeli, pentru că ungerea se poate manifesta prin „tunet” la fel de bine ca și prin „susur”. Ea este la fel de misterioasă ca și Duhul Sfânt care o produce. Nu poate fi șablonată. Nu poate fi imitată. Nu poate fi reprodusă. Nu este nici o formulă pe care predicatorul trebuie să o urmeze pentru a o fabrica, pentru că ea nu se produce, ci se primește. Ea „nu se cultivă din cărți”, ci îi este adusă predicatorului din cer, „direct de la Dumnezeu”. Nu prin tărie, nici prin putere, ci prin Duhul Sfânt predicatorul primește ungerea Lui Dumnezeu.

Din punct de vedere al consacrării, ungerea prevede două faze majore. Apostolul Pavel mărturisește Bisericii din Galatia că Dumnezeu l-a pus deoparte „din pântecele maicii” sale (Gal. 1:15). Această primă punere deoparte este precedată de o altă punere deoparte, la o distanță de câteva zeci de ani (Fapte 13:2). Prima fază este înainte de convertire, iar a doua este ulterioară convertirii. Prima este chemarea de a predica, iar a doua este calificarea de a predica. Ambele reprezintă cele două mari brațe ale ungerii Duhului. Primul este incomplet fără al doilea, și al doilea este imposibil fără primul.

4.1.1.1. Chemarea

Chemarea predicatorului este acțiunea suverană a Lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt, prin care o persoană este „rânduită” pentru o anumită lucrare. Mai înainte ca Domnul Isus Cristos să pășească în lume, avea deja un „trup pregătit” (Evrei 10:5). Mai înainte de a Se întrupa prin fecioară, El fusese deja chemat (Evrei 10:7). El a fost „uns cu Duhul Sfânt” (Fapte 10:38) de la momentul întrupării Sale și îmbălsămat cu înzestrări specifice misiunii pentru care fusese „rânduit”.

Într-un sens asemănător (dincolo de diferențele majore în raport cu Domnul Isus Cristos), predicatorul calcă pe urmele Mântuitorului Său. Dumnezeu Duhul Sfânt îi pregătește și lui „un trup” mai dinainte de a-l purta. În ADN-ul acestui „trup”, Duhul însămânțează vocația predicatorului. Aceasta poate fi cunoscută mai mult sau mai puțin de predicator, însă mai devreme sau mai târziu se va dovedi a fi cea mai înaltă aspirație a ființei sale. Atunci când predică este împlinit, iar când refuză să predice resimte o „amărăciune dureroasă”. Doar predicarea îi umple golul și îi satisface setea sufletului. E cel mai bun lucru pe care-l poate face, pentru că ungerea Duhului l-a chemat la această lucrare pe când era doar „un plod fără chip” (Ps. 139:16).

Chemarea de a predica, este sămânța vocațională pe care Duhul Sfânt o plantează în adâncul ființei predicatorului. Este „chemarea secretă” prin care Duhul Sfânt îl călăuzește spre pupitru. Din ea răsar primele și cele mai firave întrezăriri ale „darului vorbirii”, urmând să se dezvolte tot mai mult de-a lungul timpului și tot din ea va exploda și „duhul înfocat” al lui Apolo de a-L predica pe Cristos (Fapte 18:24-25). Cu toate acestea, chemarea lăuntrică a predicatorul rămâne o fază incompletă a ungerii. Apolo era productiv în predicarea sa (18:27-28), dar avea nevoie să cunoască „mai cu de-amănuntul Calea Lui Dumnezeu” (18:26).

4.1.1.2. Calificarea

Ungerea Duhului Sfânt presupune pe lânga fază inițială a chemării predicatorului, o altă fază majoră prin care Duhul califică predicatorul pentru acest post. E.M. Bounds distinge aceste două episoade în viața ucenicilor Domnului care deși aveau „chemarea de a predica”, totuși, „puterea care îi califica nu a fost primită până în ziua Cincizecimii”. Chemarea este Mâna Duhului care îi arată predicatorului ce trebuie să facă, iar calificarea este Mâna Duhului care îl ajută pe predicator în ceea ce trebuie să facă. Ambele sunt lucrarea de „ungere” a Duhului și nu trebuie separate. Prima fără a doua este insuficientă, iar a doua fără prima este imposibilă.

Calificarea se dobândește în colaborare cu omul chemat. Dacă în ce privește faza chemării, rolul predicatorului este pasiv, în ce privește calificarea, el are un rol activ. Predicatorul împuternicit de Duhul vede chemarea Lui Dumnezeu, dar vede și incapacitatea sa de a o împlini. Devine conștient de faptul că el nu poate predica „o Evanghelie supranaturală” lipsit de „o putere supranaturală” și acest lucru îi declanșează o sete profundă după „făgăduința Tatălui” (Luca 24:49). Chiar dacă el este locuit de Duhul, el râvnește să primească din plin tot ce are Duhul pentru el. Această „însetare” (Ioan 7:35) îi stârnește apetitul înspre „ceea ce este deja pentru el în Cristos”.

Mijlocul pe care Domnul Isus l-a pus la dispoziția ucenicilor pentru a intra în posesia „făgăduinței”, este rugăciunea (Luca 11:13). Predicatorul este chemat să ceară, să dorească și să aștepte „îmbrăcarea” cu Duhul promis (Fapte 1:4). Domnul Însuși era în rugăciune în clipa în care a coborât Duhul peste El (Luca 3:21); Apostolii au urmat modelul Său și au „stăruit cu un cuget în rugăciuni și cereri” (Fapte 1:14) înainte ca Duhul Sfânt să Se reverse peste ei (Fapte 2:2-4); Pavel, deasemenea se ruga și postea (Fapte 9:9,11) înainte ca să fie umplut cu Duhul Sfânt (Fapte 9:17). În toate cazurile, însușirea celei de-a doua atribuțiuni a ungerii, a necesitat o atitudine activă din partea predicatorului deja chemat.

Lipsit de calificarea ungerii Duhului, predicatorul se plafonează în mediocritate iar predicarea lui ajunge doar „umbra originalului”. T.D. Jakes susține că „doar puterea Duhului Sfânt poate face din om tot ceea ce Dumnezeu a spus că poate fi”:

„Biblia spune că Adam era doar o formă până când Dumnezeu a suflat peste el (Gen. 2:7). Numai atunci Adam a devenit un suflet viu. Până în acel moment el avea potențial, dar nu avea putere. Când Dumnezeu a suflat în nările lui Adam, el a primit putere să-și atingă potențialul. […] Fără puterea Duhului Sfânt, …. slujirea, darurile, chemarea și viața ta, vor fi doar o formă a ceea ce ar fi putut fi.”

Calificarea Duhului Sfânt este suflarea ce dă viață formei. Este însușirea puterii ce desăvârșește potențialul (chemarea) predicatorului. Prin intermediul acestei ungeri, predicatorul își depășește limitele umane pășind în cotațiile supranaturale ale Duhului Sfânt, împuternicit pentru a înfăptui „lucrurile mari” despre care vorbește Moody. Acesta este predicatorul împuternicit de Duhul Sfânt.

4.2.2. Sfințirea predicatorului

Sfințirea predicatorului este un aspect fundamental al predicării împuternicite de Duhul Sfânt. Duhul care este „Sfânt” nu va împuternici un predicator fără a Se preocupa intens de sfințenia acestuia. Duhul Sfânt face dintr-un predicator sfânt „o armă puternică în mâna Lui Dumnezeu.” Procesul de sfințire prevede două compartimente: primul și cel mai important este caracterul predicatorului, iar al doilea este legat de atitudinea lui în predicare. Caracterul arată ce este predicatorul, iar atitudinea definește cum este acesta. „Roada Duhului” produce caracterul, iar „umplerea cu Duhul” acoperă inconsecvențele atitudinii.

4.2.2.1. Sfințirea caracterului

Mai înainte de orice altă aspirație de a-și acoperi carențele retorice, mai înainte de orice altă preocupare pentru ambianța incintei bisericești, mai înainte de orice altă nemulțumire față de audiență, mai înainte de orice frustrare legată de imoralitatea societății, mai înainte de orice altceva, predicatorul trebuie să se focalizeze asupra sfințeniei caracterului său. Sfințenia personală, este catalogată de Robert Murray M’Cheyne, ca fiind „nevoia cea mai mare a oamenilor”.

4.2.2.1.1. Autenticitatea

Autenticitatea predicatorului împuternicit de Duhul este cel mai puternic argument al predicilor sale. Este forța ce „tună în predicare” și „fulgeră în trăire”. Este luciul Prezenței Duhului în predicator ce face chipul acestuia să se arate „ca o față de înger” (Fapte 6:15). Ea este condimentul fără de care mesajul nu are „gust” (Mat. 5:13). Predicatorul ce nu posedă „sarea” autenticității a eșuat mai dinainte de a-și deschide gura să predice. El este acela despre care spune Francesc d`Assisi că „nu are nici un rost să meargă să propovăduiască”. Singura istorie a Bisericii păstrate de Duhul Sfânt în canonul Scripturii, consemnează așa cum observă Spurgeon, „faptele apostolilor” nu „predicile apostolilor”. Predicile nu sunt de nici un folos dacă sunt contrazise de fapte.

Duhul adevărului nu va împuternici predicatorul minciunii. Lucrarea lui este de a transforma predicatorul (2 Cor. 3:18) și în angrenajul acesteia nu este loc pentru duplicitate. Roada Duhului nu minte, nu se contrazice și nici nu poate fi contrafăcută. Ea este percepută și reținută de audiență mai bine decât multe din predicile auzite. Așa cum albinele discern florile naturale de cele artificiale, într-un mod asemănător, oamenii zăresc ce e autentic în om și ce e fals. „Roada Duhului” armonizează relația dintre mesaj și mesager, generând un „impact dublu” pentru predicatorul împuternicit de Duhul Sfânt. Autenticitatea sa va fi atât de vădită încât va deveni incontestabilă pentru ascultători, iar unii vor mărturisi despre el ca și despre Domnul său, că este „un proroc puternic în fapte și în cuvinte, înaintea Lui Dumnezeu și înaintea întregului norod” (Luca 24:19).

4.2.2.1.2. Creșterea

Dumnezeu nu este interesat doar de transparența pură a caracterului, ci și de dezvoltarea acestuia. Interesul Său este chiar mai mare „în a forma mesageri decât mesaje”. Warren Wiersbe spune că biencuvântările acestei creșteri pot fi stopate atunci când predicatorul se interpune în vreun fel lucrării Sale. O mare ispită și o mare piedică în calea lucrării de înnoire a Duhului Sfânt sunt „predicile mucegăite” pe care predicatorul alege să le „repete papagalicește”. Trândăvirea îi ruginește caracterul. Pentru că nu „stăruie la timp și ne la timp” în studierea Scripturii, intervine riscul groaznic al plafonării. Scriptura este hrana predicatorului (1 Petru 2:1), iar Duhul Sfânt este preparatorul mâncării. Neglijarea acestei relații trinitariene dintre Scriptură, predicator și Duhul Sfânt cauzează stagnarea. „Predicatorii nu cresc”, evidențiază Haddon Robinson, „pentru că Duhul Sfânt nu are ce să le dea să mănânce”.

Duhul Sfânt investește în caracterul predicatorului atunci când acesta studiază Biblia, și îl pregătește atunci când acesta își pregătește predicile. Odată cu progresul în slujire, dalta Duhului sculptează chipul Lui Cristos în el (2 Cor. 3:18). Obiectivul Său este de a insera în adâncul predicatorului adevărurile ce i le revelează la nivelul minții. Un predicator dăltuit de Duhul, este mai eficient decât o multitudine de predici extrem de elocvent formulate, deoarece predicile lui nu sunt transmise doar prin gura lui, ci și emanate prin caracterul său. Predicile curg din ființa lui atunci când vorbește, căci Cuvântul revelat este în el și el este în Cuvânt.

4.2.2.2. Sfințirea atitudinii

Predicatorul poate avea un caracter sfânt și cu toate acestea să fie sub influența firii pământești. Chiar dacă Duhul Sfânt produce „roada” caracterului Domnului Isus în viața sa, starea lui poate manifesta fluctuații nedorite. Dragostea turnată de Duhul în inimă (Rom. 5:5) poate fi înghițită de spinii ranchiunii (Evrei 12:15) iar bucuria Domnului poate fi înghețată de „întristările ușoare de o clipă” (2 Cor. 4:17). Roada Duhului (Gal. 5:22-23) trebuie însoțită de umplerea cu Duhul (Efes. 5:18), căci „plinătatea Duhului este tot atât de importantă ca sfințirea”. Ea este lucrarea ce asigură conservarea caracterului într-o atitudine potrivită. Spurgeon confirmă că „starea cuvenită” a predicatorului, este dată doar de plinătatea Prezenței Duhului:

„Avem nevoie de Duhul Lui Dumnezeu pentru a rămâne tot timpul cât ține predica în starea cuvenită […]. Unii vorbesc pe ton de mustrare și-și arată în acest fel, brutalitatea lor; alții se propovăduiesc pe ei înșiși și-și arată astfel înfumurarea. Unii predică în așa fel, ca și cum ar fi din partea lor o coborâre îngăduitoare faptul de a sta în fața adunării, pe când alții parcă cer mereu iertare că sunt acolo. Așa că și pentru felul potrivit de a predica avem nevoie de ajutorul Duhului Sfânt.”

4.2.2.2.1. Compasiune

Dragostea este „coroana coroanelor” Lui Dumnezeu, ce-a fost turnată prin Duhul Sfânt în ființa predicatorului (Rom. 5:5). Ea se manifestă în actul predicării adesea printr-o atitudine de compasiune. Duhul Sfânt atașează inima predicatorului de inima Domnului Isus, astfel încât, în mod dumnezeiesc, aceasta resimte pulsul copleșitor al milei Lui ISUS față de oameni (Mat. 9:35-36). Duhul îl face părtaș aceleuiași duh de „iubire aprinsă”, „bunăvionță atotcuprinzătoare” și de „milă față de cel nenorocit”.

Dragostea adusă din cer este perfectă, dar ființa „recipientului” este imperfectă. Din această cauză, iubirea Duhului nu se va manifesta întotdeauna în el prin noblețea compasiunii. Starea predicatorului este uneori afectată de conflicte, de situații emoționale delicate, de certuri sau de vorbe ofensatoare. El acumulează tot felul de stări nepotrivite pe care, mai târziu le va duce cu el la amvon. „Sarea” mesajelor sale va fi umbrită de „piperul” înțepător al frustărilor și al mâniei lăuntrice. Aceste lucruri nu vor trece neobservate de ascultători, care vor observa imediat lipsa compasiunii în cuvintele sale, cauzându-le o reacție inversă de repulsie. De aceea, predicatorul are nevoie să fie umplut constant cu Duhul Sfânt, pentru că „dragostea vine odată cu Duhul”. Chiar dacă el a primit dragostea Lui Dumnezeu, doar umplerea continuă cu Duhul îi va asigura resurse noi de afecțiune. Prin revărsările proaspete de iubire, Duhul Sfânt îi va aduce atât vindecarea leziunilor sufletești cât și imunitatea față de pelinul amărăciunii.

4.2.2.2.2. Curaj

Compasiunea nu înseamnă timiditate nici slăbiciune. Dimpotrivă, predicatorul împuternicit de Duhul vorbește cu o atitudine de îndrăzneală (Fapte 4:8-13). Curajul său este atât de pătrunzător încât provoacă reacții diverse în rândul ascultătorilor. Indiferența nu-și are loc atunci când mesajul Duhului este rostit cu îndrăzneală. Pe unii îi va duce în „uimire” (Fapte 9:21) iar pe alții la „uneltire” (Fapte 9:23-24). Complotul și adversitatea sunt „camarazii” neplăcuți ai predicatorului împuternicit de Duhul. Oriunde predică, el naște și împotrivire (Fapte 13:50; 14:5,19; 16:22; 17:5; 18:12 etc.). Charles Finney spune că atât de comune sunt aceste reacții în preajma predicatorului împuternicit de Duhul, încât nu este de mirare dacă ele ar ieși la iveală chiar și din partea celor ce se află „în fruntea adunării”.

Starea predicatorului poate fi influențată de amenințările și intimidările care urmăresc să-i nimicească orice strop de curaj (Fapte 4:18). De aceea, el intră regulat în „odaia de sus” pentru a rămâne ferm în fața opoziției. Prin rugăciune, Dumnezeu va zgudui zidurile de împotrivire și va revărsa odată cu Duhul Său, îndrăzneală în vestirea Cuvântului (Fapte 4:31). Umplerea cu Duhul este soluția pentru învingerea temerilor. Orice alt mod de a le înfrunta este un „curaj firesc” ce se risipește odată cu realizarea pericolului. Duhul Sfânt este acela care determină predicatorul să nu se înspăimânte, ci să se avânte cu „îndrăzneala leului” în proclamarea Evangheliei, chiar de-ar trebui să fie „turnat ca o jertfă de băutură” (2 Tim. 4:6). Îndrăzneala și Cincizecimea merg mână în mână.

4.1.2.2.3. Smerenie

Predicarea în puterea Duhului cu siguranță îi va aduce predicatorului aplauze neașteptate și laude nemeritate. Aceasta este cealaltă reacție a audienței, o latură probabil mult mai cruntă decât cea a ostilității. Unii oameni vor fi ispitiți să-l idolatrizeze prin ovațiunile și onorurile lor (Fapte 14:11-13). Însăși poziția pe care o are predicatorul, îl face din punctul de vedere al lui Martin Lloyd-Jones, o țintă preferată pentru culcușul mândriei, „cea mai mortală și mai perfidă dintre toate păcatele”. Urâciunea îngâmfării distruge și predicatorul și predica și adunarea. Ea înalță eul și-L ascunde pe Cristos. Făurește un „chip de aur” (Dan. 3:1) pentru predicator și profanează închinarea slăvitului Dumnezeu.

Starea de smerenie a predicatorului este echilibrată doar de plinătatea Duhului Sfânt. Moody observă din Scriptură că doar atunci când „oamenii au fost umpluți cu Duhul Sfânt, ei L-au predicat pe Cristos și nu pe ei înșiși”. Ori de câte ori un predicator este acaparat de mrejile mândriei și umplut de îngâmfare, el este golit de Prezența Duhului; și ori de câte ori el este umplut cu Duhul, mândria este înghițită de smerenie. Înainte de a umple, Duhul golește. Predicatorul este „dezlegat de eul său” și inundat de cascada plinătății Duhului în toate ungherele ființei sale. Plenitudinea Duhului îl va constrânge să își „rupă hainele” (Fapte 14:14) în fața oricărei venerații a oamenilor și să se „dezbrăce de sine” (Filip. 2:7) în fața oricărei înălțări a eului, intonând imnul lui Ioan botezătorul, „trebuie ca El să crească iar eu să mă micșorez” (Ioan 3:30).

4.1.2.2.4. Seriozitate

Seriozitatea predicatorului este o altă atitudine furnizată de umplerea cu Duhul Sfânt. A.W.Tozer o consideră mai folositoare pentru biserică decât „orice altceva”:

Am ascultat tot felul de predicatori. I-am ascultat și pe cei plictisitori și monotoni, i-am ascultat și pe cei elocvenți. Dar cei care m-au ajutat cel mai mult au fost cei care erau plini de uimire în prezența Dumnezeului despre care vorbeau. Aveau simțul umorului și erau plini de veselie, dar atunci când vorbeau despre Dumnezeu, un alt ton se făcea simțit în vocea lor; era ceva deosebit, ceva minunat. Cred că ar trebui să ne reîntoarcem la vechiul concept biblic, al unui Dumnezeu cumplit,în fața căruia oamenii cad la pământ și strigă: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Atotputernic!” Acest lucru ar trebui să ajute biserica noastră mai mult decât orice altceva.”

Seriozitatea este lucrarea Duhului prin care îl conștientizează pe predicator de greutatea lucrurilor pe care le rostește, de urgența mesajului și de situația critică a ascultătorilor. Predicatorul conștientizat de Duhul nu va avea o abordare superficială, ci va predica asemenea lui Richard Baxter, „ca și cum nu ar mai predica niciodată”. Seriozitatea Duhului deschide ochii, însă fără a șterge zâmbetul. El îl conștientizează, dar nu-l acrește. Seriozitatea nu trebuie confundată cu „solemnitatea”, „tristețea” sau „morbiditatea”. Conștientizarea Duhului îl păzește pe predicator de pesimism, căci Evanghelia Lui Cristos este în ultimă instanță optimism. Vorbind despre falsă asociere a seriozității cu sobrietatea, Spurgeon afirmă că „cel ce reflectă cerul în chipul său, va îndruma mai mulți oameni spre cer decât cel ce oglindește pe fața lui și în privirile sale iadul.”

4.1.1.2.4. Entuziasm

Entuziasmul este piesa de legătură ce unește seriozitatea mesagerului de mesajul sublim al Evangheliei. „Predicarea nu este un job, ci este un foc”, iar entuziasmul este scânteia prin care se aprinde. Ea nu se consumă niciodată atunci când predicatorul urmărește o umplere constantă cu Duhul Sfânt, deoarece, focul Duhului este inepuizabil. Atunci când pasiunea se răcește, predicarea va deveni grea și obositoare, iar predicatorul va arăta asemenea celui despre care Martin Lloyd-Jones spunea că „vorbea despre foc de parcă ar fi fost pe vârful unui iceberg”. Ghețarii elocvenței și ai cunoștinței sunt cei mai mari inamici ai entuziasmului. Samuel Chadwick avertizează cu privire la aceștia spunând că „entuziasmul nu însoțește deseori erudiția” deoarece „printre oamenii culți este considerat a fi o caracteristică a celor necivilizați”; „Multă cunoștință”, continuă el, „are tendința de a forma predicatori reci, uscați”.

Râvna pentru Dumnezeu îl „mănâncă” (Ioan 2:17) pe predicatorul împuternicit de Duhul. El vrea să ardă pentru slava Lui Dumnezeu ca un „rug aprins ce nu se mistuiește deloc” (Exod. 3:2). Entuziasmul său este unul natural, autentic, produs de Duhul Sfânt. Așa cum „tunetul este confirmat de fulger”, la fel, înflăcărarea sonoră a predicatorului trebuie să fie confirmată de Duhul. El trăiește ceea ce spune, asemenea unui martor ce depune o mărturie. El este plin de fiorul și de euforia Duhului Sfânt ori de câte ori îl mărturisește pe Domnul Isus Cristos.

4.1.3. Călăuzirea predicatorului

Călăuzirea este lucrarea Duhului Sfânt (Rom. 8:13-15) ce se manifestă în călătoria predicatorului în doi timpi: timpul de pregătire și cel de predicare. În primul, predicatorul apelează la preștiința Duhului pentru îndrumare în a știi despre ce trebuie să vorbească, iar în cel de-al doilea, predicatorul se deschide față de creativitatea și spontaneitatea călăuzirii Duhului pentru a vorbi cum trebuie să vorbească.

4.1.3.1. În timpul de pregătire

Predicarea împuternicită de Duhul Sfânt începe din camera de studiu. Pregătirea umană și împuternicirea Duhului nu sunt lucruri opuse, ci inter-legate. Pregătirea fără Duhul este zadarnică, iar încrederea în Duhul fără o pregătire în prealabil, este „o trufie de neiertat”. Predicatorul Duhului se pregătește cu mare devotament, onorând pe Dumnezeu pentru prestigioasa slujbă ce a primit-o. El nu predică niciodată mai mult decât studiază, nici nu studiază mai mult decât se roagă. El este întotdeauna în compania Duhului Sfânt, care „îl ajută și îl îndrumă”.

4.1.3.1.1. Călăuzire în identificarea mesajului

Unul din lucrurile cele mai dificile pentru predicator, este alegerea mesajului de predică. Această „durere de cap”, nu se datorează „numărului scăzut de texte, ci mai degrabă abundenței”. Sunt atât de multe lucruri de spus și atât de multe lucruri de corectat în congregație, încât predicatorul poate resimți serioase stări de frustrare și neliniște. Lipsit de călăuzirea Duhului el este pierdut în oceanul de gânduri și instincte care se perindă prin mintea și prin fața ochilor săi. Sunt uriașe șansele ca, rămânând surd la șoapta Duhului să aleagă un text total neinspirat, asemănându-se cu doctorul despre care Douglas Cleverly Ford spune că, ar prescrie „unguent pentru o eczemă pe gât, când pacientul are bătături la picioare”. Aceasta este tragedia în care se afundă predicatorul lipsit de călăuzirea Duhului, pe sine și pe cei care-l ascultă.

Duhul Sfânt cunoaște dinainte mesajul și doar părtășia intimă cu El este „barca de salvare”, ce-l scoate pe predicator victorios la mal din oceanul de informații și posibilități. El își pregătește predica „în genunchi”, în totală dependeță de Duhul Lui Isus Cristos. Prin rugăciune, Duhul Sfânt îl luminează.

4.1.3.1.2. Călăuzire în contextualizarea mesajului

Timpul de pregătire nu se încheie odată cu dobândirea mesajului. Predicatorul trebuie să „traducă” acest mesaj și să-l întrupeze în cultura și contextul în care trăiește, pentru a-l face relevant pentru ascultători. Duhul Sfânt nu vrea ca predicatorul să fie asemeni unui poștaș ce livrează scrisori gata primite, ci dorește ca acesta să fie prezent și să participe la „scrierea” mesajului înainte de a-l livra. De aceea, principiul identificării mesajului și al contextualizării acestuia, se bazează pe conlucrarea dintre Duhul și predicator. Duhul Sfânt vrea să fie „împreună-lucrător” cu predicatorul (1 Cor. 3:8), de aceea ajutorul Său nu-i suspendă atribuțiunile oricât de infime ar fi.

Mai întâi, contextualizarea urmărește să transpună mesajul pe limba fiecăruia. Duhul Sfânt este interesat nu doar de ceea ce spune predicatorul, ci și de modul în care este perceput ceea ce el spune. Duhul Sfânt vrea să îl învețe pe predicator să vorbească pe limba ascultătorilor (Fapte 2:5-12). Limba aceasta este limba culturală. Ea poate diferi nu doar de la națiune la națiune, ci și de la oraș la oraș, de la o stradă la alta și chiar de la un om la altul. Nivelurile de inteligibilitate sunt vaste și diverse, iar prin călăuzirea Sa, Duhul Sfânt vrea să-l pregătească pe predicatorul Său să plieze mesajul pe frecvența de comunicare a ascultătorului.

Apoi, Duhul Sfânt vrea să îl direcționeze pe predicator să aducă mesajul față-n față cu nevoile. Un mesaj corect fără o aplicație practică și relevantă, nu este de mare folos pentru cel ce-l aude. Haddon Robinson atrage atenția predicatorilor asupra faptului că „oamenii obișnuiți nu au insomnii cauzate de Iebusiți, Canaaniți sau Fereziți […]. Somnul lor este afectat de ce se întâmplă cu prețurile de la alimentară, lipsurile recoltei, certurile cu partenerul, depistarea unei boli maligne sau o viață de infidelitate conjugală”. Oamenii au nevoi iar mesajul Domnului vorbește oamenilor „acolo unde se află”. De aceea, prin procesul de călăuzire, Duhul Sfânt îl duce pe predicator în mijlocul „văii de oase” pentru a le observa starea înainte de a le vorbi (Ezec. 37:1-2). Uneori Duhul se va folosi de ochii duhovnicești ai predicatorului pentru a pătrunde nevoile adânci ale ascultătorilor (Iuda 3), alteori se va folosi de cei trupești pentru a atrage atenția la căutările societății (Fapte 17:16).

Indiferent de modalitate, predicatorul are nevoie de călăuzirea Duhului în contextualizarea mesajului, în așa fel încât, predica să iasă din sfera rigidității spre nevoile societății și în același timp să își conserve valorile și principiile sacre ale Cuvântului, nealterând nici unul din acestea. Scopul final al contextualizării nu este de a dezbrăca Cuvântul pentru a atinge lumea, ci de a îmbrăca predica pentru a aduce lumea la Cuvânt.

În cele din urmă, procesul de contextualizare inserează mesajul în predicator. Duhul Sfânt Se folosește de predicatorul care nu doar că rostește un mesaj inspirat, ci îl și simte. Mesajele Duhului pot trece brusc de la o stare la alta și dinspre o nevoie către alta, fiind unice și irepetabile în esența lor. Pentru că ele își schimbă intensitatea și esența, mesagerul Domnului este chemat să mestece și să digere fiecare mesaj în parte, asemenea profetului Ezechiel (Ezec. 3:1-3). Când mesajul Duhului trece de sfera superficială a auzului și a văzului (Ezec. 2:1,9) ajungând în adâncul ființei acestuia, atunci „sufletul” mesajului începe să vibreze în el. El resimte frânturi din ceea ce simte Dumnezeu față de destinatarii mesajului (Ezec. 3:14) și lucrul acesta face predica să „clocotească” de nerăbdare pentru a fi transmisă. Atingerea acestui obiectiv al contextualizării mesajului este indispensabil de aportul Duhului. El este cel care-l „răpește” (Ezec. 3:12) pe predicator în mod supranatural de pe muntele bucuriei, în valea plângerii și de pe malul liniștit al Chebarului (Ezec. 1:3) în mijlocul mării întărâtate a problemelor.

4.1.3.2. În timpul de predicare

„Inspirația supranaturală” a Duhului se manifestă nu doar în momentele de răscruce de dinainte de predicare, ci chiar și în timpul transmiterii mesajului. Călăuzirea Duhului Sfânt continuă de la începutul și până la sfârșitul predicii. Cel ce predică în puterea și sub controlul Duhului, „nu știe ce urmează să se întâmple”.

4.1.3.2.1. Călăuzire în libertatea de exprimare

Predicatorul călăuzit de Duhul Sfânt este caracterizat de o libertate specifică lucrării Duhului (2 Cor. 3:17). Moody spune că Dumnezeu nu va folosi niciodată predicatorii ce se ridică înaintea adunării legați ca și Lazăr după ce a ieșit din mormânt, deoarece „fâșiile n-au fost date la o parte de pe gura lor și nu pot să vorbească”. Predicatorul împuternicit de sus nu este un captiv al închisorii formalismului, nici nu se zbate în carcera imaginii de sine atunci când vorbește, ci este liber să perceapă suflarea Duhului și să-i urmeze adierea.

Predicatorul sensibil la îndemnurile Duhului este liber față de rutina programului religios, căci se așteaptă la posibile intervenții spontane în orice clipă a predicii. Dumnezeu, spune Craig Brian Larson, este „imprevizibil”, și „plin de surprize înțelepte”, de aceea, libertatea față de orice rutină a predicatorului este necesară. Mark Buchanan deplânge starea acelor vorbitori care calcă pe urmele preotului și levitului din pilda Domnului Isus (Luca 10:30-37), ce erau atât de concentrați pe datoria lor religioasă, încât au pierdut din vedere ce le arăta Dumnezeu pe marginea drumului. Atunci când Duhul Sfânt caută să întrerupă meticulosul șablon al predicatorului, scopul Său nu este un moft Divin, ci o binecuvântare pentru predicator. Intervențiile Lui sunt „vântul proaspăt ce reaprinde focul”, care abia mai pâlpăie în mijlocul cenușii. Datorită acestora, mesajele predicatorului călăuzit de Duhul vor fi mereu marcate de prospețime și spontaneitate.

Un alt beneficiu al călăuzirii Duhului, este libertatea față de părerile oamenilor. Interesul de a fi plăcut oamenilor este periculos pentru integritatea mesajului. Atunci când predicatorul caută să fie pe placul oamenilor, el nu mai este pe placul Lui Cristos (Gal. 1:10). El devine imun la îndemnurile Duhului, fiind mai preocupat de a-și aranja o bună imagine înaintea audienței, „o reputație de cărturar” influent. Teama de a nu ofensa poporul îi sapă aceiași groapă ca și lui Saul (1 Sam. 15:24). Prin Duhul Sfânt, predicatorul devine liber de toate lațurile opiniei publice, căci „unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia” (2 Cor. 3:17). Vocea Duhului Sfânt îl conștientizează, ca și pe Hugh Latimer atunci când urma să predice înaintea regelui Henric al VIII-lea, că scopul nu este să placă audienței, ci „Regelui regilor”. El este liber în manifestare, chiar dacă aceasta îi va aduce eticheta de nebun a lui Pavel (Fapte 26:24-25) și este liber în vorbire, chiar dacă are în fața sa o colecție de „frunți încruntate” (Ezec. 2:7-9).

Libertatea predicatorului este și o libertate față de schiță. Mintea lui nu este blocată într-o prezentare mecanică a notițelor și punctelor pe care și le-a pregătit. El vorbește, dar nu într-un monolog lipsit de dinamism, ci plin de naturalețe. Greg Heisler spune că predicarea însăși, nu înseamnă „un eveniment bine calculat și planificat, îndeplinit printr-o pregătire pur omenească”, ci mai degrabă „o lucrare supranaturală și inexplicabilă îndeplinită de puterea Duhului Sfânt prin intermediul predicatorului”. Predicarea biblică este predicarea Duhului; iar predicarea Duhului presupune libertate totală față de „notițe, schițe sau rezumate, și deschiderea spre călăuzirea Duhului Lui Dumnezeu”. De altfel, conclude Martin Lloyd-Jones, „cele mai bune lucruri pe care le zice cineva nu sunt lucruri premeditate, nici măcar lucruri gândite în timpul de pregătire a predicii”, ci sunt lucruri „oferite chiar în timp ce unul vorbește sau predică”. Reamintindu-și momentele superbe în care Duhul Sfânt a intervenit în mod suveran asupra schiței sale de predică, Spurgeon declara:

Unii pot să râdă, dar eu mă închin; unii pot să critice, dar eu mă bucur. Orice lucru este mai bun decât să ții predici mecanice, în care călăuzirea Duhului este lăsată la o parte. Fiecare predicator care lucrează călăuzit de Duhul Sfânt, trebuie să aibă asemenea amintiri, fără îndoială. De aceea vă spun să luați seama la mișcarea Providenței. Încredeți-vă în Domnul pentru călăuzire și ajutor.

4.2. Duhul Sfânt și predica (mesajul)

4.2.1. Aspectul structural al predicii (Forța Duhului)

Structura predicii împuternicite de Duhul Sfânt se poate rezuma în două mari aspecte: adevăr și simplitate. Primul este miezul conținutului, iar al doilea este forma mesajului. Adevărul este „forța interioară a ideilor” ce poate pătrunde adâncul ascultătorului. Adevărul este Cuvântul (Ioan 17:17), iar acesta a rămas același „de la început” (1 Ioan 2:7). Predica Duhului nu înseamnă promovarea propriilor opinii și adevăruri ale predicatorului, nici cosmetizarea adevărului, nici inventarea altor „adevăruri noi”. Mintea umană a fost creată de Dumnezeu ca un „recipient”, menit să primească adevărul, nu să-l producă. Duhul Sfânt este Cel care a venit să mărturisească despre adevăr pentru că El este adevărul (1 Ioan 5:7) și Duhul adevărului (Ioan 15:26). Lipsa Duhului în predicare înseamnă lipsa adevărului din aceasta, pentru că mesajul împuternicit de Duhul este mai întâi de toate, scufundat în adevărul Lui Dumnezeu. Acesta este sigiliul Său imposibil de falsificat.

Simplitatea este modul prin care Duhul Sfânt urmărește transmiterea adevărului. Adevărul este profund, dar nu sofisticat. Atunci când el este prezentat prin termeni extrem de complicați, el devine inaccesibil oamenilor obișnuiți; Forța lui este încătușată iar profunzimea lui încețoșată. Predica remarcată de simplitate este cheia ce dezleagă măreția adevărului și-l face accesibil minții umane. Cu cât cuvintele și expresiile sunt mai comune și mai simple, cu atât adevărul este mai descifrabil și mai râvnit. El se ridică la suprafață asemenea unor obiecte clare și vizibile pentru orice ochi. Claritatea aduce lumină, iar lumina arată adevărul. Din acest motiv spunea Martin Luther că, „oamenii preferă să asculte un frate ce predică simplu”, decât pe aceia care nu știu să vorbească pe „simpla limbă maternă”.

Simplitatea nu înseamnă superficialitate, ci măiestrie. A vorbi pe limba oamenilor obișnuiți nu este o coborâre, afirmă Spurgeon, ci înseamnă o „urcare” din partea predicatorului. Simplitatea transportă adevărul dincolo de urechile ascultătorilor, în chiar măduva conduitei și a obiceiurilor acestora. Este cealaltă forță a mesajului Duhului, care în alianță cu puterea adevărului, declanșează un adevărat cutremur spiritual în timpul predicării. Înțelegând acest adevăr, John Wesley s-a declarat un fan loial al simplității, gata să urce la nivelul de înțelegere al oamenilor de rând:

„Eu plănuiesc adevăr simplu pentru oameni simpli: […] mă lupt să evit toate acele cuvinte ce sunt greu de înțeles, care nu sunt folosite în viața de zi cu zi; și îndeosebi, acel gen de termeni tehnici ce sunt așa de des folosiți în Trupul Divinității; acele feluri de a vorbi cu care oameni citiți sunt familiarizați, dar care sunt pentru oamenii de rând un limbaj necunoscut.”

Adevărul prezentat simplu este, în linii mari, structura mesajului împuternicit de Duhul Sfânt. A vorbi mult nu este o artă, dar a vorbi bine, semnificativ și corect, este un „dar primit de sus”. Este binecuvântarea Duhului Sfânt peste predicatorul ales de El.

4.2.2. Aspectul Cristocentric al predicii (mărturia Duhului)

Duhul Sfânt, care este Duhul adevărului, „nu va eclipsa niciodată pe Domnul Isus, atrăgând atenția asupra Lui”. Duhul Sfânt a venit să mărturisească despre Isus Cristos și mesajul pe care-l împuternicește nu se abate niciodată de la scop. El este „martorul Lui Cristos”, iar mărturia Lui este o adevărată pledoarie pentru Mântuitor. Atunci când El trimite un predicator să predice (Fapte 8:30), îi pune pe buze un mesaj centrat pe Persoana și lucrarea Lui Cristos. Fără să se facă vinovate de un abuz asupra semnificației Scripturilor, predicile împuternicite de Duhul Sfânt vor duce la aceiași destinație: Isus Cristos. Încep de la textul sacru, ca și predica lui Filip, și sfârșesc la Isus (Fapte 8:35).

Isus Cristos este nevoia cea mai mare a omenirii. În El sunt concentrate toate soluțiile, de aceea, oamenii vor și trebuie „să-l vadă pe Isus” (Ioan 12:21). Craig Barnes spune că, predicarea nu trebuie să facă altceva decât să ajute congregația să găsească „mâna lui Isus ce poate să-i ridice”. Doar El poate să sature „obrajii sleiți de foame” și să lumineze „fața palidă a morților” care stau în fața predicatorului. El este Mântuitorul lumii, Prietenul celor ce n-au pe nimeni, Avocatul păcătoșilor, Sprijinul celor defavorizați, Medicul bolnavilor, Biruitorul morții și Domnul domnilor și Împăratul împăraților. Isus este „toată Evanghelia”, de aceea „totul este scrum” acolo unde El lipsește.

Duhul Sfânt va confirma predica ce-L mărturisește pe Isus Cristos. Atunci când predicatorul Îl înalță pe Isus Cristos, Duhul Sfânt coboară peste toți cei prezenți (Fapte 10:43-44). Mesajul Duhului Sfânt este Cristocentric, de aceea predicatorul nu trebuie să predice nici altfel, nici altceva. Spurgeon îi îndeamnă pe toți predicatorii să se afilieze mărturiei Duhului Sfânt perseverând în a predica nici mai mult, nici mai puțin, decât pe Domnul Isus Cristos:

Să-L predicăm pe Isus Cristos, să facem asta din ce în ce mai mult. Pe margini de drum, în cămăruțe, în teatre, oriunde. Pretutindeni, să-L predicăm pe Cristos. Scrieți cărți, dacă poftiți, și faceți orice altceva vă stă în putere, dar indiferent care sunt lucrurile pe care nu le puteți face, predicați-L pe Cristos.

4.2.3. Aspectul profetic al predicii (revelația Duhului)

Slujba de predicare nu este egală cu slujba de prorocie, dar prevede un anumit aspect profetic. Predica rostită sub inspirația Duhului țintește lucrurile ascunse ale omului. Ea divulgă taine din culisele oamenilor, fie în mod conștient pentru mesager, fie inconștient. Scopul Duhului Sfânt prin aceste revelații nepremeditate, nu este acela de a face de rușine ascultătorul, ci de a-l trezi, de a-l atenționa și de a-l pune în uimire în fața gloriei Lui Dumnezeu. Oamenii adesea vor spune în urma unei astfel de predici, asemenea femeii samaritence, „veniți de vedeți un om care mi-a spus tot ce am făcut” (Ioan 4:29). Duhul profetic al Lui Cristos este același Duh care împuternicește astăzi predicatorii.

Hywel R. Jones sugerează că neglijarea acestui aspect profetic, cauzează eșecul unei predici. Fără elementul profetic, predica este un monolog. Oamenii aud predica, dar nu iau seama la ea. Când dimensiunea profetică se manifestă, toate simțurile ascultătorului se activează, plictiseala se risipește, noțiunea timpului dispare, iar el ajunge față-n față cu Dumnezeu. Prin actul profetic, receptorii ajung mult mai conștienți de faptul că, vorbele predicatorului sunt însăși Cuvintele Lui Dumnezeu (1 Tes. 2:13). Predicarea profetică este lucrarea exclusivă a Duhului Sfânt. Ea nu se obține printr-o „diplomă de seminar”, nici „prin ordinarea în slujire” sau prin „puterea minții” ori prin „extazul emoțional”, ci ea este atașată predicii doar de către Duhul Lui Dumnezeu.

4.3. Duhul Sfânt și ascultătorii (receptorii)

Implicațiile predicării împuternicite de Duhul Sfânt, nu se limitează doar la persoana predicatorului și la mesaj, ci se extind mai departe asupra ascultătorilor. Duhul Sfânt lucrează de ambele părți ale amvonului. El deschide gura predicatorului să vorbească și tot El deschide urechea publicului să audă (Apoc. 2:29). El face eficientă evanghelizarea lumii și tot El edifică mai departe lumea ce-a devenit biserică. El duce mesajul rostit de predicator „pe stânca pe care nu poate ajunge” (Ps. 61:2) altfel, în practica și viața de zi cu zi a ascultătorilor. Duhul Sfânt sădește predica în auditoriu. El nu vrea să dea oamenilor un „cântăreț plăcut” (Ezech. 33:32) care să le încânte inima, ci să le dea un mesaj care să-i schimbe radical. Doar atunci când predicatorul vorbește în puterea Duhului Sfânt, Reinhard Bonnke spune că, „Isus va ieși din Biblie și va intra în viața de zi cu zi a omului modern”.

4.3.1. Lumea

Activitatea Duhului Sfânt vis-a-vis de lume, înglobează trei faze majore. Lloyd M. Perry le menționează în cartea sa, Biblical preaching for today’s world, în ordinea următoare: „Prima din ele este convingerea de păcat, neprihănire și judecată. A doua este iluminarea, prin care Duhul deschide ochii înțelegerii pentru a-l vedea pe Cristos, singurul și atotsuficientul Mântuitor. Al treilea stadiu este cel al regenerării sau cel al împărtășirii vieții noi în suflet”.

4.3.1.1. Convingere

Convingerea este sămânța credinței. Fără ea, mântuirea lumii este imposibilă. Ea nu este lucrarea omului, ci lucrarea Lui Dumnezeu. În atribuțiunile Marii trimiteri nu este prevăzut nici un aspect prin care să li se ceară ucenicilor convertirea lumii. Mandatul responsabilizează ucenicii cu răspândirea Evangheliei (Mc. 16:15), dar convingerea oamenilor Îi este rezervată Duhului Sfânt ca responsabilitate exclusivă. Domnul Isus a clarificat acest adevăr atunci când a spus despre Duhul Sfânt că, „El va dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul, neprihănirea și judecata” (Ioan 16:8). Păcătosul este un „om fără formă și gol”, spune Heijkoop, de aceea, numai Duhul Sfânt Se poate ocupa de ființa lui. Duhul Lui Dumnezeu care a restabilit „la început” pământul din haosul și întunericul în care se afla (Gen. 1:1-3), este singurul care poate prin același Cuvânt al Lui Dumnezeu (întrupat și scris), să pună în rânduială haosul și dezordinea din viața păcătosului. A-și închipui predicatorul că păcătosul poate fi convins altfel decât prin Duhul Sfânt, este „o mândrie fără temei”. Nimeni nu poate fi convins în mod autentic că „Isus este Domnul!” decât „prin Duhul Sfânt” (1 Cor. 12:3).

4.3.1.2. Înțelegere

Una din lucrările fundamentale ale Duhului Sfânt în ce privește lumea, este iluminarea. Duhul Sfânt deschide mintea necredinciosului pentru a înțelege Cuvântul Lui Dumnezeu. În absența lucrării Sale, omul firesc nu poate primi lucrurile Lui Dumnezeu, pentru că „nu le poate înțelege” (1 Cor. 2:14). Nici sinceritatea celui incult, nici studiile celui înțelept nu-l califică pentru înțelegerea Cuvântului (scris sau predicat). El are o nevoie disperată, așa cum famenul etiopian avea altădată, de „călăuzire” pentru înțelegerea Scripturii (Fapte 8:30). Duhul Sfânt este Ghidul terapeutic al celor ce bâjbâie în întuneric. Atunci când El nu însoțește predica, aceasta este o adevărată beznă pentru cei orbi spiritual.

Lucrarea Domnului Isus și a Duhului Sfânt sunt lucrări complemetare și veșnic inseparabile. Isus Cristos este Lumina lumii (Ioan 8:12a), iar Duhul Sfânt este Medicul Oftalmolog al lumii (Luca 24:16,31). Ochiul sănătos lipsit de lumina Lui Isus este nefolositor (Ioan 8:12b), iar lumina Lui Isus pentru ochiul orb este nefolositoare (2 Cor. 4:4). Duhul este Chirurgul spiritual al ochilor ce sunt „împiedicați” să vadă strălucirea slavei Lui Isus Cristos (Luca 24:16,31). „Doar El poate deschide ochii oamenilor față de adevăr”.

4.3.1.3. Regenerare

Convingerea produsă de Duhul Sfânt este cheia spre nașterea din nou. Nașterea din nou îi dă celui pierdut o nouă identitate, un nou statut și o nouă viață în Cristos (2 Cor. 5:17). Păcătosul regenerat este practic cununa lucrării de evanghelizare. Dar transferul său de sub „puterea întunericului”, în „împărăția Fiului” (Col.1:13), este absolut imposibil fără lucrarea Duhului Sfânt. El iluminează, El convinge și tot El regenerează. Nu un predicator, nici măcar un cult sau o denominațiune, nu-l pot include pe cel păcătos în Trupul Lui Cristos. Biserica „se înmulțea”, în ultimă instanță, „cu ajutorul Duhului Sfânt”, nu cu ajutorul apostolilor (Fapte 9:31). Ecoul strigătului lui Charles Haddon Spurgeon, răzbate foile și cerneala, trăgând un semnal sănătos de alarmă pentru toți predicatorii asupra faptului că, regerenerarea (mântuirea) este 0% lucrarea omului și 100% lucrarea Duhului Sfânt:

„Evanghelia răsună cu putere în urechile tuturor, dar ajunge cu putere doar la câțiva. Puterea care este în Evanghelie nu stă în elocvența predicatorului; altfel, oamenii ar converti ușor sufletele. Nici nu stă în învățătura predicatorului; altminteri totul s-ar reduce la înțelepciunea oamenilor. Am putea să predicăm până ce limbile noastre ar putrezi, până ce ni s-ar epuiza plămânii și am muri și tot nu s-ar întoarce nici un suflet dacă n-ar fi și o tainică putere care să o însoțească – Duhul Sfânt care să schimbe voința omului. O, domnilor! Am putea predica mai cu folos pietrelor din ziduri decât omenirii, dacă Duhul Sfânt n-ar însoți Cuvântul, pentru a-i da putere să convertească sufletul.”

4.3.2. Biserica

În ce privesc implicațiile practice în rândul mântuiților, Duhul Sfânt continuă să aibă locul de frunte. Anumite aspecte precum, înțelegerea Cuvântului și convingerea cu privire la învățăturile predicate, se regăsesc și în relație cu lumea și cu biserica. Dincolo de acestea, Duhul Sfânt are anumite atribuțiuni distincte în sfera de lucru bisericească. El stârnește setea după Cuvânt și El aduce creșterea prin Cuvântul predicat. El este Ziditorul Trupului Lui Cristos, Cel care unește și adapă mădularele acestuia (1 Cor. 12:13). Nu poate fi zidire fără ziditor, nici Biserică edificată fără Duhul Sfânt.

4.3.2.1. Însetare

Creșterea este împiedicată mai mult ca orice, de lipsa foamei și a setei. Biserica ce nu însetează după Cuvânt nu este doar bolnavă, ci și pipernicită. Domnul Isus i-a fericit pe cei „flămânzi și însetați” (Mat. 5:6), ca fiind cei ce vor primi mâncare pe săturate. Cuvântul Lui Dumnezeu este „laptele duhovnicesc” pentru cei mici (1 Pet. 2:2) și hrana de toate zilele pentru cei mari (Mat. 4:4). El este mâncarea, iar predicarea este servirea. Dacă cei credincioși nu sunt atrași de predicare, procesul de creștere suferă malformații.

Predicarea împuternicită de Duhul Sfânt este privilegiată de stârnirea setei în ascultători (Fapte 13:42). Oamenii sunt atrași de ea, asemenea celor ce aleargă la fântână să-și stâmpere setea (Ioan 4:15). Atunci când Duhul Sfânt alimentează predicarea, „găleata predicatorului”, cum o descrie D.L. Moody, va fi plină de soluțiile proaspete după care râvnesc ascultătorii. Predicarea din care nu curg „răuri de apă vie” (Ioan 7:38) este o predicare seacă, obositoare și chiar chinuitoare pentru auditoriu. Oamenii nu ajung mai setoși, ci mai aproape de moarte, atunci când tot ce scoate predica la suprafață, este o găleată seacă din sonda stearpă a filozofiei sau din fântâna uscată a religiozității. Taina însetării nu este secătuirea, ci adăparea. Oamenii sunt cu atât mai atrași de un izvor, cu cât izvorul este mai abundent și mai plenar pentru nevoile lor. Spurgeon, predicatorul atât de preocupat de setea ascultătorilor săi încât aștepta ca și orbul să-și îndrepte fața spre el, a observat din experiența sa, așa cum destăinuiește studenților săi, că numai arteziana Duhului Sfânt poate capta, atrage și aduna biserica în jurul predicii:

Acum, vă voi da o regulă de diamant și voi încheia. Fiți dumneavoastră înșivă îmbrăcați cu Duhul lui Dumnezeu și atunci nu va mai apărea nici o întrebare despre atenție sau neatenție. […] dacă nu sunteți nimic mai mult decât un muzician care cântă la un instrument arătos sau care cântă un cântec dulce cu o voce clară, atingând urechea dar nu inima, în curând veți obosi urechea. Îmbrăcați-vă deci cu puterea Duhului Lui Dumnezeu.

4.3.2.2. Transformare

Biserica adunată ochi și urechi în jurul predicatorului, nu este o rampă de lansare pentru popularitatea acestuia, nici pentru divertismentul oamenilor. Scopul Duhului Sfânt este de a transforma atât predicatorul, cât și Biserica, „din slavă în slavă” după Chipul Domnului (2 Cor. 3:17). Predicarea de care Se folosește Duhul Sfânt, este mai mult decât informare; este transformare. Duhul Sfânt care dăltuiește non-stop ființa predicatorului, îmbracă același halat de Sculptor și în timpul predicii, sculptând și finisând caracterul ascultătorilor. Prin predică, El sădește teoria în practica zilnică. El, Duhul Sfânt, face Cuvântul predicat să devină un „punct de cotitură” în viața ascultătorilor.

Predicarea împuternicită de Duhul Sfânt nu lasă „posibilitatea adoptării unei poziții de neutralitate”, ci „îndeamnă întotdeauna la o decizie”. Oamenii sunt urgentați în a lua noi hotărâri de sfințire, de disciplinare spirituală și de apropiere de Dumnezeu. Unii își mărturisesc copleșiți păcatele și „primesc îndurare” (Prov. 28:13), alții își iau angajamente serioase privitoare la conduită, familie sau slujire. Unora le este conștientizată starea nepotrivită și primesc înțelepciune, altora li se restaurează bucuria și li se deschid orizonturile întunecate de îngrijorare sau nepăsare. Biserica întreagă este astfel, într-o continuă mișcare de dezvoltare, crescând tot mai mult spre „mântuire” (1 Pet. 2:2) și spre „desăvârșire” (Efes. 4:12), prin Duhul Domnului.

CONCLUZIE

Predicarea împuternicită de Duhul Sfânt este adevărata predicare. Ea nu este opționalul, ci este originalul. Este viziunea Lui Dumnezeu pentru evanghelizarea lumii și pentru zidirea bisericii. Este actuală în timp și relevantă în spațiu. Istoria nu-i poate șterge urma, nici ignoranța nu-i poate delegitima actualitatea. Strigătul ei se face cunoscut de pe paginile Scripturii, atunci când urechea este spălată de prejudecăți, aroganță și de infuziuni confesionale. Predicarea împuternicită de Duhul este cât se poate de Biblică. Ea nu încalcă nici un precept Scriptural prin comitere, nici nu neglijează vreun altul prin omitere, ci merge armonios la pas cu Biblia. Martorul Divin, Duhul adevărului, este Cel care confirmă acreditarea ei. El Își dovedește Prezența în mod categoric asupra predicatorului, a predicii și chiar a celor ce intră în contact cu această predicare. El desemnează predicatorul, El îl sfințește, El îl călăuzește; El insuflă predica, El o face relevantă, El îi dă aplicabilitatea profetică; El convinge auditoriul, El iluminează orbii, El regenerează păcătoșii și sfințește sfinții. Nici un milimetru nu rămâne neatins de avalanșa împuternicitoare a Duhului Sfânt.

Din aceste motive temeinice, bisericile române (și nu numai) trebuie să-și revizuiască poziția și crezul în oglinda Scripturii, nu doar cu privire la predicare, dar mai ales cu privire la Persoana și lucrarea Lui Dumnezeu Duhul Sfânt. Predicatorul trebuie să-și analizeze serios motivațiile slujirii și proptele pe care se reazămă. El trebuie să persiste într-o dependență totală față de ajutorul Duhului și să se îngrozească pe cât posibil de iluzia independenței. Cu o mână ținându-se de Duhul Sfânt și cu cealaltă de Scriptură, el va realiza lucrări mari. În virtutea acestei alianțe, el va fi păzit bine de goliciunea formalismului dar și de excesele fanatismului, de perfida mândrie dar și de falsa smerenie, de studiul abuziv dar și de trândăvia impardonabilă. Predicarea împuternicită de Duhul înseamnă echilibru, pasiune și libertate; înseamnă Dumnezeu în predicator în toată plinătatea promisiunilor Sale; înseamnă succes garantat în misiunea încredințată.