I. Învățătura ortodoxă despre pocăință
CUPRINS
Argument
Introducere
I. Învățătura ortodoxă despre pocăință
II. Mărturisirea păcatelor și pocăința de-a lungul vremii în Biserica Ortodoxă
II.1. Mărturisirea păcatelor și pocăința în Sfânta Scriptură
II.2. Mărturisirea păcatelor la începuturile Bisericii
II.3. Rânduieli bisericești cu privire la Spovedanie și la disciplina clerului
III. Sfântul Ioan Gură de Aur
III.1. Date generale
III.2. Epoca Sfântului Ioan Gură de Aur
III.3. Îndemnuri practice la Sfântul Ioan Gură de Aur
III.4. Lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu în percepția Sfântului Ioan Gură de Aur
IV. Pocăința în Omiliile despre pocăință ale Sfântului Ioan Gură de Aur
IV.1. Deznădejdea și lenea
IV.2. Mărturisirea păcatelor și părerea de rău
IV.3. Smerenia
IV.4. Milostenia
IV.5. Rugăciunea și postul
IV.6. Drumul spre pocăință e deschis tuturor credincioșilor
Concluzii
Bibliografie
Argument
Pocăința reprezintă o stare ce trebuie să devină permanentă pentru ca omul să nu cadă din nou. Pocăința și amintirea păcatelor săvârșite, alături de lacrimi ajuta la eliberarea de patimi. Cel care are mereu păcatele sale în amintire și judecata viitoare neîncetat înaintea ochilor, cu pocăință și plânsete fierbinți, acela este deasupra tuturor acestor patimi.
Dar dacă mintea noastră, purtată pe aripile pocăinței și ale lacrimilor ca și ale smereniei duhovnicești care rezultă din ele, nu se înalță pe culmea nepătimirii, noi nu vom fi niciodată eliberați de toate patimile.
Din aceste considerente în lucrarea de față am încercat să reliefez importanța pocăinței în viața creștinului. Pentru început am conturat o imagine generală a pocăinței arătând ce înseamnă cu adevărat această Taină a Pocăinței, etapele ei, precum și greutățile și încercările prin care trebuie să treacă cel care vrea să se pocăiască.
Mai departe am încercat să prezint faptul că pocăința are origini încă de la facerea lumii, prezentând temeiuri scripturistice și cuvinte ale Sfinților Părinți și scriitori bisericești care să ateste existența și importanța pocăinței în viața omului.
Ținând cont că anul 2015 este Anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur și al marilor păstori de suflete din eparhii, în partea a doua a lucrării m-am aplecat către prezentarea acestui Sfânt Părinte, axându-mă, mai ales, pe învățătura lui despre pocăință precum și la învățăturile moral-sociale care au o deosebită actualitate în această lume secularizată unde interesul propriu primează.
INTRODUCERE
Luând trup omenesc, Mântuitorul Hristos a revelat omenirii calea către realizarea idealului îndumnezeirii prin porunca: „Fiți desăvârșiți precum și Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit este” (Matei 5,48).
Împotriva atingerii acestui ideal stă păcatul, abaterea liberă și conștientă de la voia lui Dumnezeu.
Expresia supremă a acestei legi este dragostea, izvorul și axa vieții, legea atracției și a armoniei în relațiile divino-umane și interpsihice.
Dragostea este deschidere și jertfă unul pentru altul, este altruism, revărsare de bunătate și binefacere în afară și condiția solidarității umane organice. Egoismul este negația dragostei deoarece este întoarcere către sine, este deschidere spre ego și închiderea către alter. Dragostea este prețuirea altuia, egoismul este disprețuirea lui.
Păcatul desfigurează chipul divin din suflet, îl întunecă, slăbește voința morală și pervertește inima către cele inferioare, care-i răpesc omului fericirea primară. Păcatul este cauza tulburărilor abisale din conștiință, este izvorul arătărilor enigmatice, ca în cazul lui Belșațar blasfemiatorul, despre care relatează profetul Daniel (5,5). El provoacă remușcări irezistibile. O conștiință încărcată de păcat și viscolită de crivățul remușcărilor este iadul pe pământ. Cazul lui Cain fratricidul, este bine cunoscut. Vinovatul caută să se salveze din tortura în care a ajuns liber, din invidie și ură față de Abel, dar în zadar.
Tulburată de remușcări, conștiința morală dorește pace și liniște, caută ușurare și strigă după eliberare din robia păcatului, dar un glas lăuntric îi spune că le află numai împăcându-se cu Dumnezeu prin pocăință.
Libertatea morală este aspirația supremă a sufletului și se manifestă cu forță irezistibilă, direct proporțional cu gravitatea vinei pentru păcatul săvârșit. Ea nu este egală cu posibilitatea de a face orice, chiar împotriva voinței divine, deoarece lucrând astfel conștiința se încarcă cu mai multe păcate și zbuciumul său crește pentru că se afundă într-o și mai grea robie spiritual-morală.
Libertatea morală este independență de păcat provenită din stăpânirea instinctelor pervertite după drama edenică. Am spus „independență” deoarece tot cel ce face păcat este rob păcatului (In 8,34), iar plata păcatului este moartea (Rom. 6,23). Hristos Domnul, Om și Dumnezeu, ne-a scos din păcatul strămoșesc și din temnița păcatelor personale prin jertfa Sa.
Vrem să fim liberi. Tindem spre libertate din toate puterile noastre sufletești, așa cum tind florile spre lumină și luptăm, necruțând cele mai mari jertfe, pentru libertate. Dar ce este libertatea? Putința de a face tot ce vrem fără temere de Dumnezeu, nestânjeniți de nimeni și fără nicio răspundere? Nu, căci putința aceasta este limitată de legi. Și chiar dacă nu ar fi, ea s-ar identifica cu anarhia.
Libertatea este independentă față de patimi, față de pofte și față de păcate. Este liber cine nu e stăpânit de nici un gând rău și de nici un sentiment vinovat. Este liber cine are conștiința curată și sufletul nepătat. „Cine face păcatul, rob este păcatului” (Ioan 8,34). Mântuirea din robia păcatului înseamnă eliberare.
I. ÎNVĂȚĂTURA ORTODOXĂ DESPRE POCĂINȚĂ
Ținând seama de rolul pe care îl îndeplinește, pocăința poate fi privită ca Taină și ca virtute. Ca Taină ea este specific creștină, ca virtute este un simțământ comun tuturor, ce-și are originea în natura psihologică și morală a omului. În cele ce urmează vom privi pocăința în ambele aspecte, după dogmatica și morala ortodoxă, stăruind îndelung asupra rolului ei binefăcător în viața credincioșilor.
În lucrarea pocăinței distingem mai multe etape. La începutul oricărei pocăințe stă cunoașterea de sine la care ajungem îndeosebi prin autocercetare sau examenul de conștiință. Determinat de conștiința că este răspunzător față de Dumnezeu și de semenii săi și că trebuie să se justifice în fața Lui pentru tot ce a făcut, creștinul caută ca, din timp în timp, să-și cunoască situația sa morală în care se găsește. El recheamă în memorie toate faptele dintr-o anumită perioadă de timp, apoi le judecă în raport cu principiile morale și astfel vede dacă au fost bune sau rele. Lucrarea de valorificare a faptelor în raport cu legea morală o face îndeosebi rațiunea și conștiința morală. Cunoașterea de sine și cercetarea conștiinței este o condiție esențială a pocăinței. În urma ei ajungem la recunoașterea sinceră a păcatelor săvârșite si la conștiința clară a propriei vinovății de a le fi săvârșit: „Fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururi. Ție unuia am greșit și rău înaintea Ta am făcut” (Psalmul 50, 3-4).
Conștiința păcătoșeniei și a vinovăției îl duce pe creștin la starea de căință, adică la părerea de rău și nemulțumirea pentru păcatele săvârșite. Căința denumită și frângerea inimii este o durere a sufletului și o repulsie continuă față de păcatul săvârșit. Ceea ce ne determină la căință, pe lângă conștiința păcătoșeniei și a vinovăției, este și ura față de păcat și de urmările lui în viața aceasta și în cea viitoare, adică frica de Dumnezeu și de pedepsele iadului (cf. Matei 10, 20) și îndeosebi credința și dragostea față de Dumnezeu, deoarece ne dăm seama că prin păcat ne-am arătat nevrednici de iubirea Sa, L-am supărat și L-am jignit; căci toate păcatele noastre, direct sau indirect, sunt tot atâtea săgeți îndreptate împotriva Mântuitorului. Determinat de aceste motive, prin căință, creștinul urăște păcatul pe care altădată l-a iubit și l-a făcut; ar vrea ca să nu-l fi vrut și să nu-l fi făcut; ar vrea ca să-l înlăture din trecutul vieții sale. „În căință noi trebuie să ajungem atât de departe încât să ne putem despărți de un crâmpei al existenței noastre, pe care să-l excludem din conținutul axiologic al persoanei proprii și aceasta din cauza faptului că acest crâmpei a întunecat acest chip și asemănarea noastră cu Hristos”.
Hotărârea de a nu mai păcătui este legată în mod natural de căință, deoarece cel ce simte regret pentru păcatul săvârșit și-l urăște, în mod firesc înseamnă că el ar vrea să nu-l fi săvârșit și prin aceasta se simte îndemnat să ia hotărârea ca să nu-l mai săvârșească în viitor. Întoarcerea de la păcat la virtute este lucrul esențial în lucrarea pocăinței. Aceasta nu se poate face fără căință sinceră și puternică, căci Dumnezeu și păcatul stau pe două planuri opuse. Nimeni nu-și poate întoarce fața spre Dumnezeu, fără ca mai întâi să-și întoarcă fața de la păcat.
În raport cu păcatul, lucrarea căinței se manifestă deci în trei direcții: aversiunea pentru păcatul prezent, regretul retrospectiv de a-l fi săvârșit și hotărârea de a-l evita în viitor. Căința înseamnă deci pe de o parte regret și nemulțumire față de ceea ce am fost și sunt; ea mă arată așa cum n-aș vrea să fi fost și să fiu. Pe de altă parte, căința înseamnă aversiune față de păcat, ea mă arată așa cum aș vrea să fiu, cum vreau să devin în viitor. Sub acest aspect, căința face cunoscută intimitatea credinciosului, omul cel tainic al inimii, care dorește să nu mai fie ceea ce a fost, ci vrea să devină mai bun decât cum a fost și este. În acest fel, hotărârea de a nu mai păcătui și de a face numai bine este o nouă treaptă, deosebit de importantă în lucrarea pocăinței. Căci nu ajunge numai să recunoști că ești păcătos, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, ceea ce de obicei fac cei mai mulți dintre păcătoși ; ci mai trebuie și gândul și hotărârea de a te ridica, de a te schimba în bine.
O dată ce creștinul și-a recunoscut păcatele, le condamnă, le regretă și se recunoaște vinovat de săvârșirea lor, primul pas ce trebuie să-l facă, în împlinirea hotărârii de a se îndrepta, este ca să-și mărturisească păcatele săvârșite, fapt ce constituie o nouă etapă în lucrarea pocăinței. Mărturisirea păcatelor este atât o necesitate psihologică, atunci când credinciosul este pătruns de o căință sinceră, cât și o poruncă dumnezeiască. Ființa omenească simte nevoia de a-i împărtăși semenului sentimentele și gîndurile sale, bucuria sau necazul, precum și toate cugetele ce o frământă. Conștiința păcătoșeniei și a vinovăției apasă sufletul cu greutatea unui munte de sub apăsarea căruia caută să iasă. „Căci păcatul numai după ce a fost săvârșit, deplin fiind, stârnește durere sufletului ce l-a născut…; păcatul abia după ce a fost săvârșit sfâșie și torturează în dureri gândurile care-i dau naștere”, crezând astfel în ființa credinciosului o stare de zbucium sufletesc. Pentru a ne elibera de această stare apăsătoare, avem nevoie de iertare pentru păcatele săvârșite, iertare pe care o primim numai prin mărturisirea lor.
Credinciosul se poate mărturisi lui Dumnezeu în duh de căință, prin rugăciune. Această mărturisire își are valoarea ei, dar nu este suficientă pentru iertarea păcatelor. Deoarece păcatele săvârșite n-au fost numai o simplă decădere personală, ci prin ele am luat o atitudine de indiferență și dușmănie față de semenii noștri și față de Dumnezeu, tocmai pentru aceasta, iertarea pentru păcatele săvârșite nu mi-o pot da eu singur, ci trebuie s-o primesc de la cei față de care sunt vinovat și răspunzător, adică de la semenii mei și in ultimă instanță de la Dumnezeu, deoarece, în mod direct sau indirect, toate păcatele sunt împotriva lui Dumnezeu. O mărturisire și o pocăință numai față de sine însuși, nu există; aceasta nu poate da nici iertarea, nici liniștea sufletească. Starea sufletului chinuit de conștiința păcatelor, precum și liniștea după primirea iertării prin mărturisire, o redă foarte bine psalmistul David. „Rău lui Dumnezeu în duh de căință, prin rugăciune. Această mărturisire își are valoarea ei, dar nu este suficientă pentru iertarea păcatelor. Deoarece păcatele săvârșite n-au fost numai o simplă decădere personală, ci prin ele am luat o atitudine de indiferență și dușmănie față de semenii noștri și față de Dumnezeu, tocmai pentru aceasta, iertarea pentru păcatele săvârșite nu mi-o pot da eu singur, ci trebuie s-o primesc de la cei față de care sunt vinovat și răspunzător, adică de la semenii mei și in ultimă instanță de la Dumnezeu, deoarece, în mod direct sau indirect, toate păcatele sunt împotriva lui Dumnezeu. O mărturisire și o pocăință numai față de sine însuși, nu există; aceasta nu poate da nici iertarea, nici liniștea sufletească. Starea sufletului chinuit de conștiința păcatelor, precum și liniștea după primirea iertării prin mărturisire, o redă foarte bine psalmistul David. „Răutățile mele, spune el, au covârșit capul meu, ca o sarcină grea apasă asupra mea… Toată ziua umblu apăsat de întristare… Slăbit sunt peste măsură si răcnesc de durerea inimii mele” (Psalm 38, 1-8). „În tăcerea mea, oasele mele s-au măcinat de gemetele mele necontenite ; căci zi și noapte mâna ta apăsa greu peste mine ; vlaga mea s-a topit ca de arșița soarelui. Ți-am dezvăluit însă păcatul meu și vinovăția mea nu ți-am tăinuit-o, ci am zis: vreau să mărturisesc Domnului fărădelegile mele. Iar Tu ai ridicat povara păcatului meu”(Psalm 32, 3-5). De asemenea, fiul risipitor, pentru scăpa din situația jalnică în care l-a adus păcatul, s-a întors la tatăl său față de care s-a mărturisit cu căință adâncă, zicând : „Tată, am greșit la cer și înaintea ta, și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău; primește-mă ca pe unul din slujitorii tăi” (Luca XV, 21).
Mărturisirea păcatelor este deci singura cale de obținere a iertării și de refacere a echilibrului sufletesc. Ea se poate face față de un prieten, pentru a-i cere un sfat și față de cel care am greșit, pentru a-i cere iertare. Și una și alta este bună și necesară (cf. Iacob V, 16), dar nu sunt suficiente pentru a produce iertarea în fața lui Dumnezeu. Iertarea și liniștea deplină a sufletului o dobândește credinciosul numai prin Taina Spovedaniei, „prin mărturisirea făcută în fața duhovnicului, și anume nu istorisind numai simplu și rece păcatele, ci spunându-le cu frângere de inimă și cu regretul de a le fi săvârșit. Penitentul își mărturisește rele sale înaintea duhovnicului, verbal și personal, ca și cum le-ar mărturisi Mântuitorului Hristos, ca și cum ar fi în fața Lui. „Iată, spune preotul penitentului, Hristos stă de față nevăzut, primind mărturisirea ta cea cu umilință. Deci nu te rușina, nici te teme ca să ascunzi de mine vreun păcat, ci fără sfială spune toate câte ai făcut, ca să iei iertare de la Domnul nostru Iisus Hristos. Iată și sfânta Lui icoană înaintea noastră este iar eu sunt numai un martor…”.
Mărturisirea se face deci lui Hristos Dumnezeu, reprezentat prin persoana duhovnicului, „pentru ca în felul acesta să nu te mărturisești lui Dumnezeu ca unei noțiuni abstracte. Să fie o prezență personală și concretă în fața căreia te mărturisești ca în fața lui Dumnezeu”. Prin aceasta, spovedania primește o însemnătate deosebită; ea este un moment întâlnire cu Hristos. Cu conștiința că se mărturisește Mântuitorului Hristos, credinciosul își descoperă înaintea duhovnicului toată starea sa suflească, până la cele mai adânci cute ale sufletului; „Ceea ce nu descoperi nici celui mai bun prieten, îi mărturisește duhovnicului… Astfel, duhovnicul, datorită puterii sale sacerdotale, poate pătrunde ca nimeni altul în interiorul conștiinței morale a penitentului, stabilindu-se între ei o relație sufletească unică între relațiile, dintre făpturile umane”. De aici necesitatea ca preotul să fie un bun duhovnic, pentru a sesiza starea morală a penitentului și a da fiecăruia îndrumările necesare pentru îndreptare.
Ca și examenul de conștiință, mărturisirea nu este un lucru ușor de făcut . ea necesită o voință puternică, prin care să biruim mândria, aroganța și rușinea, care nu lasă sufletul credinciosului să se smerească, să-și recunoască și să-și mărturisească păcatele, sub pretextul că aceasta ar constitui un act de înjosire. Adevărul este că mărturisirea păcatelor nu înseamnă o înjosire, dezbrăcare și deschidere nedemnă a sufletului omenesc, ci, dimpotrivă, ea este un act de demnitate și de curaj. În această privință Sfinții Părinți folosesc adeseori următoarea comparație: după cum o boală, dacă este ascunsă și netratată, din neglijență sau din rușine față de medic și din frică de tratament, duce la moarte, tot așa și păcatele nemărturisite din rușine sau din altă pricină rămân ca un fel de rană dureroasă în sufletul credinciosului și duc la moartea sufletească. „Nu-ți fie rușine a-ți mărturisi păcatele” aflăm la Înțelepciunea lui Isus Sirah capitolul IV. Nedemn și rușinos a fost momentul când s-a săvârșit păcatul, nu când s-a recunoscut și s-a mărturisit. Și dacă nu ne-a fost rușine când l-am săvârșit, cu atât nu trebuie să ne fie rușine când îl recunoaștem și îl mărturisim.
În lucrarea pocăinței mărturisirea păcatelor reprezintă deci un progres însemnat față de căință. Căința este o stare interioară de gânduri, un deziderat pios al creștinului de a ieși din închisoarea păcatului.
Când iartă preotul păcatele în Taina Pocăinței, ele sunt iertate și din partea lui Dumnezeu. Referindu-se la această putere dată preoților, Sfântul Ioan Gură de Aur spune printre altele: „Dumnezeu întărește sus în ceruri cele făcute de preoți jos pe pământ. Stăpânul aprobă hotărârea dată de robi… Preoții Noului Testament n-au luat numai puterea de a vedea dacă cineva este sau nu vindecat, ci puterea deplină de a vindeca… Preoții au puterea să ne ierte păcatele nu numai când se nasc din nou prin Sfântul Botez, ci și după ce ne-au botezat”.
Iertându-i-se păcatele, credinciosul este eliberat de orice pedeapsă temporală sau veșnică și prin aceasta dobândește nădejdea moștenirii vieții veșnice (Luca XXIII, 43). Sub acest aspect, Taina Pocăinței capătă proporțiile unei adevărate judecăți. Căci prin mărturisire, credinciosul se desolidarizează de păcatele săvârșite ; el nu mai așteaptă să fie acuzat și judecat pentru ele la Judecata din urmă, ci înainte de a ajunge la aceasta prin mărturisire el însuși vine înaintea lui Dumnezeu, se acuză și se condamnă pentru păcatele săvârșite. Dumnezeu însuși vrea și cere să facem aceasta: „Tu… m-ai copleșit cu păcatele tale și cu fărădelegile tale m-ai chinuit, zice Domnul. Eu sunt acela care iartă păcatele tale și nu-și mai aduce aminte de fărădelegile tale. Adu-ți aminte și să ne judecăm între noi: spune-mi întâi tu, una câte una, fărădelegile tale, ca să te dezvinovățești” (Isaia XLIII, 24-26). Pocăința este, deci, cum spune Sfântul Ciprian, judecată mai înainte de judecata lui Dumnezeu. Prin ea credinciosul se judecă și este judecat, dar este judecat cu dragostea Părintelui ceresc, care nu vrea moartea păcătosului, ci ca să se întoarcă și să fie viu. În Taina Pocăinței deci nu este vorba de pedepsirea păcătosului, ci de iertarea și îndreptarea lui; ea schimbă cumpăna ce ar trebui să existe între păcat și pedeapsă, care se anulează prin iertare. Însuși Domnul Hristos n-a cerut altceva, celor pe care i-a vindecat și iertat de păcate, decât ca „de acum să nu mai greșească” (loan V, 14; VIII, 15).
Prin taina pocăinței credinciosul dobândește în acest fel starea de har și nevinovăție pe care o avea la Botez și intră din nou în comuniune cu Dumnezeu, așa cum fiul din pericopa evanghelică a intrat în comuniune cu tatăl său, din clipa în care a fost iertat (Luca XV, 17-24). Pocăința înlătură astfel orice obstacol din calea harului primit prin Botez. Harul Botezului reface tendințele spre bine, iar harul pocăinței întărește tendințele firii de a repara ceea ce a făcut rău, aducând astfel o nouă intensificare a vieții ce pornește din puterile Botezului, fapt pentru care pocăința și a fost numită o reînnoire a Botezului, sau al doilea botez. De aceea, pe cât de necesar este Botezul, pentru lucrarea mântuirii și a desăvârșirii, aproape tot atât de necesară este și pocăința. „Dacă n-ar fi pocăința – spovedania, abia de s-ar mântui cineva”, spune Sfântul Ioan Scărarul. Iertarea constituie pentru cel ce s-a căit și și-a mărturisit păcatele, un ajutor de prim ordin, o încurajare puternică spre a duce lupta mai departe, pentru a înlătura cu desăvârșite din sufletul său efectele răului săvârșit și pentru a progresa în direcția binelui. Iertarea ferește de deznădejde pe cel ce se călește și-și mărturisește vina, insuflându-i încrederea că în el mai sunt încă puteri necariate de rău și de aceea capabile să topească în unda lor urmările dezastruoase ale păcatului. Taina pocăinței aduce în acest fel liniște, ușurare, mulțumire si bucurie în sufletul creștinului.
Pocăința nu se reduce deci la o simplă formalitate, numai la un simplu regret subiectiv, ci ea trebuie să se arate și în fapte, în schimbarea vieții spre bine. Aceasta este etapa în care creștinul trebuie să-și ispășească păcatele săvârșite, adică să-și vindece sufletul rănit de săgețile păcatului, făcând „roade vrednice de pocăință” (Luca III, 8), fapte care să confirme existența și sinceritatea pocăinței. Sufletele rănite de păcate nu se liniștesc până ce nu-și restabilesc frumusețea lor morală, stricată prin păcat și aceasta se săvârșește prin săvârșirea faptelor bune, contrarii celor rele răvășite până acum, adică prin împlinirea canonului (epitimiei), pe care preotul duhovnic îl dă penitentului, ținând seama de păcatele săvârșite și de starea morală a penitentului.
Canonul sau epitimia nu are caracter pedepsitor, ci el este un fel de medicament și tratament curativ și preventiv, ce constă din prescrierea anumitor îndrumări de comportare în viață, care să favorizeze îndreptarea credinciosului. Hotărârea penitentului de a se îndrepta primește un caracter sacru, cultic, devenind un fel de angajament înaintea lui Dumnezeu. De aceea potrivit Rânduielii Spovedaniei, preotul duhovnic spune penitentului, după ce acesta și-a mărturisit păcatele: „Iată de acum de toate acestea dator ești să te păzești, de vreme ce te-ai botezat cu al doilea botez, după rânduiala Tainelor creștinești. Pune dar de acum început bun, nădăjduind spre Dumnezeu, Cel ce poate să-ți ajute; și mai vârtos te păzește ca să nu te întorci iarăși spre greșelile acelea ce le-ai făcut, ca să nu te faci de râs și batjocură …”.
Sfântul Grigorie Teologul numește pocăința botezul lacrimilor. Pildă în acest sens este pocăința Sfântului Apostol Petru, care „a plâns cu amar” și și-a spălat astfel păcatul lepădării prin lacrimile pocăinței.
Lucrarea pocăinței nu încetează o dată cu mărturisirea și dezlegarea dată de duhovnic, ci ea continuă și după aceea. Pe lângă pocăința ca Taină, numită mărturisire sau spovedanie, și pe care credinciosul o face la anumite intervale în decursul anului bisericesc, îndeosebi în cele patru posturi, pocăința este și o lucrare continuă. Aceasta este pocăința ca virtute, numită îndeosebi căință, care ne arată mereu greșelile și nedesăvârșirea noastră și ne face să ne încordăm mereu voința pentru a progresa în viața morală.
Căința permanentă este o necesitate de prim ordin în viața credinciosului. De fapt, niciun om nu este indiferent față de trecut și față de faptele sale, ci ia o atitudine față de ele. Dar această atitudine, plină de pasiune, poate fi una de orgoliu și îngâmfare față de ce s-a realizat; în acest caz, credinciosul socotește că a tăcut tot ceea ce trebuia să facă; el trăiește cu iluzia că este desăvârșit și fără greșeală. Mândria îl face orb față de păcatele sale. A doua atitudine poate fi una de căință și nemulțumire, care corespunde realității totdeauna. Căci noi greșim aproape în fiecare clipă și în lupta cu păcatul niciodată nu-1 biruim definitiv, ci numai parțial. De aceea avem nevoie de un regret care să ne însoțească permanent, care să ne umilească statornic, de o voce care să ne arate mereu imperfecțiunea celor săvârșite. „De păcătuiți în toate zilele, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, în toate zilele faceți pocăință. Și după cum procedăm cu casele învechite și stricate, unde după ce am scos părțile putrede reparăm locul cu material nou și mereu suntem cu grijă și luare aminte, tot așa să facem și cu noi înșine. Dacă din pricina păcatului te-ai stricat, înnoiește-te prin pocăință.
Căința continuă este astfel ca un arc puternic încordat spre o viață nouă. Ea se referă desigur mai întâi la păcatele săvârșite în trecutul apropiat sau mai îndepărtat al vieții noastre. Ea are în vedere în primul rând abaterile grave de la îndatoririle față de Dumnezeu, față de semeni și față de noi înșine. Dar nici păcatele socotite mărunte nu trebuie scoase de sub privirile căinței, chiar într-un stadiu superior de viață morală.
Ceea ce dă o însemnătate deosebită căinței este faptul că prin ea credinciosul poate deveni stăpân asupra greșelilor săvârșite și se poate curăți de ele. Căci căința nu este numai o simplă amintire, o simplă înregistrare a păcatelor săvârșite, ci prin ea noi adăugăm totdeauna ceva nou acestor fapte, le privim într-o lumină nouă. Sfântul Apostol Pavel, de pildă, își amintea mereu de comportarea sa față de Hristos, înainte de convertire; el regreta profund acest fapt, ce-i producea o durere continuă și care-1 făcea să spună că nu-i vrednic a se numi apostol al lui Hristos (I Cor. XV, 9); pe de altă parte însă, amintirea acestei comportări regretabile constituia totodată și un impuls permanent spre o activitate cât mai rodnică pentru Evanghelia lui Hristos, pentru a repara astfel greșeala trecută. Și într-adevăr, datorită acestui impuls nestăvilit, Sfântul Pavel a lucrat mai mult decât toți ceilalți Apostoli (1 Cor. XV, 10).
Fapta rea, odată săvârșită, nu mai poate fii suprimată în realitatea ei fizică și istorică dar sensul, valoarea și puterea ei pot fi modificate; se poate și trebuie să-i anulăm realitatea ei morală. Se pot stăvili urmările faptei rele. Dacă înainte de a face actul căinței păcatele trecute sunt o forță care ne atrage ca să continuăm calea păcatului prin actul căinței se realizează o schimbare radicală în sufletul nostru: conștiința păcătoșeniei devine un imbold de a ne elibera din robia păcatului și de a păși numai pe calea binelui. Numai o astfel de căință este adevărată căință, care nu „se mărginește la un simplu regret superficial, ce dispare curând, pentru ca să rămânem tot ceea ce am fost, ci o căință profundă, o convertire, care ne răscolește până în adâncul ființei noastre și care dă o altă direcție forțelor și acțiunilor noastre – pășirea fermă pe calea virtuții. Din piedică a viețuirii în bine, fapta rea poate fi transformată deci în temelia unei vieți noi, de progres în bine. Prin pocăință putem face ca pe locul unui păcat săvârșit în trecut să țâșnească un izvor de viață nouă. Orice clipă a vieții noastre din trecut se poate curăți astfel de răul din ea, după cum se poate curăți un izvor de noroiul din el. Căci deși păcatul săvârșit rămâne făcut, totuși, printr-o căință intensă și continuă, cu timpul, păcatul respectiv nu ne mai apare în urâțenia lui de la început, ci apare ca ceva șters, ca o simplă urmă sau pată pe locul unde altădată a fost o rană deschisă și dureroasă, sau nu mai rămâne nici această urmă. Împotriva cancerului vieții morale, care sunt patimile și păcatele, căința este leacul prin excelență care nu numai că ne vindecă rănile păcatului, dar și scoate la iveală din adâncul ființei puteri proaspete, pe care nici nu bănuim că le mai avem. Căința este astfel singura cale prin care se poate realiza acest proces de întinerire a ființei noastre si totodată singura cale de recâștigare a puterilor pierdute.
Pocăința este o îndatorire de căpetenie pentru fiecare creștin. A o amâna mereu, înseamnă a accepta să rămâi în starea de decădere a păcatului și să refuzi posibilitatea ce ți se oferă de a te ridica la starea sublimă de săvârșire a binelui, în care stă adevărata vrednicie și demnitate a omului. „De nu te vei pocăi, vin la tine curând și voi mișca sfeșnicul tău din locul lui” (Apoc. II, 5).
Pocăința însă nu se referă numai asupra păcatelor săvârșite, ci și lipsa binelui cunoscut și care putea fi împlinit, este de asemenea un obiectiv al pocăinței. „Cel ce pricepe să facă bine și nu face, acela are păcat” (Iacob IV,7). Este un păcat prin omitere, adeseori atât de grav ca și cel săvârșit prin comitere. Viața credincioșilor se poate asemăna cu un fagure format din nenumăratele celule sau clipe ale vieții, pe care ei, ca niște albine harnice, trebuie să le umple cu mierea simțămintelor și faptelor bune. Și totuși, câte din clipele vieții nu rămân pustii de lucrarea faptelor bune, sau, mai grav, sunt pline de otrava păcatului, fapt care trebuie să determine o căință puternică și continuă. Ținând seama de acest fapt, a face fapte vrednice de pocăință înseamnă să nu mai repetăm păcatele din trecut, iar în prezent și viitor să săvârșim nu numai binele pe care se cade în mod firesc să-l împlinim, ci și binele pe care trebuia și l-am fi putut realiza în trecut, dar nu l-am realizat. E destul de greu să săvârșești la timpul cuvenit binele ce trebuie realizat: „Ajunge fiecărei zile grija ei” (Matei VI,34). Dar atunci când în cele mai multe din zilele trecute ale vieții n-am făcut binele ce trebuia făcut sau, mai grav, am făcut mai mult fapte rele, acestea sunt zilele pierdute pentru lucrarea binelui și a mântuirii. Acest trecut gol de lucrarea binelui sau plin de păcate, trebuie răscumpărat în prezent și în viitor printr-o muncă dublă pentru realizarea binelui, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Răscumpărați-vă vremea, căci zilele rele sunt” (Efes. V, 16).
Viața creștinului cu toate acțiunile și simțămintele ei este supusă acestei căințe. Oricât de sus ne-am ridica, din punct de vedere moral ea se ridică și mai sus (cf. Luca XVII, 10). Nicio faptă și nici un gând nu este deasupra căinței și nu se poate sustrage forului de judecată al ei, deoarece căința nu este numai o judecată subiectivă care se exercită în numele idealului sfințeniei, cugetat subiectiv. În acest caz ea n-ar umple sufletul cu atâta neliniște și apăsare. Căința este expresia unei relații între noi și Dumnezeu. Ea este trezită și susținută întocmai de intuiția prezenței unei autorități mai presus de noi, a lui Dumnezeu, față de care ne simțim responsabili. Dacă nu am fi în această relație, nu ar avea de unde răsuna în noi judecățile și pretențiile absolute ale căinței. În acest fel căința este o cale spre Dumnezeu, este mâna care ne trage mereu mai sus pe scara desăvârșirii, mai aproape de El.
Pocăința este cea mai mare dintre virtuți, nu pentru că ea însăși este o virtute înfăptuitoare ca celelalte, ci pentru că rămânând mereu nemulțumită cu ceea ce realizează celelalte virtuți, le împinge mereu înainte. Părerea de rău pentru păcatele săvârșite face sufletul mai curat decât aurul, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Așa după cum curentul ,ână corabia din largul mării înfuriate spre portul liniștit și sigur, tot așa aducerea aminte a greșelilor, cu aversiune și nemulțumire față de ele și cu hotărârea de a nu le mai săvârși sunt ca un fel de curent permanent, care mână corabia vieții omenești din marea spumegândă a păcatului spre portul virtuții și al fericirii. Pocăința este astfel un motor al tuturor virtuților. Prin ea creștinul, călcând pe sine însuși și judecându-se în numele pretențiilor lui Dumnezeu, se ridică mereu mai sus. Numai prin ea, noi suntem mereu altfel, mereu deasupra noastră și în mișcare dincolo de punctul la care ne aflăm, mai aproape de dragostea divină. De aceea căința este necontenită, ea nu se termină niciodată cât trăim. Celelalte simțăminte ale noastre se schimbă după împrejurări, căința este însă cu toate faptele și simțămintele noastre, ea este firul care le leagă pe toate laolaltă.
Pocăința cuprinde în sine întreaga lucrare de desăvârșire a vieții creștinului. De la starea de păcătoșenie, când credinciosul este stăpânit în chip silnic de păcat, prin lucrarea pocăinței el se întoarce pe calea binelui. Prin săvârșirea continuă a roadelor vrednice de pocăință el crește duhovnicește, trecând de la starea de pruncie duhovnicească la starea de bărbat desăvârșit, adică la starea de sfințenie, care constă într-o astfel de întărire a creștinului în bine, prin consolidarea în virtuți, încât să nu mai fie tulburat, cu ușurință, de ispita de a face vreun rău. Viața lui este însuflețită acum de o dragoste fierbinte față de Dumnezeu și de oameni. În prima perioadă a pocăinței predomină starea de căință adâncă, iar în a doua, râvna și dragostea de a face cât mai mult bine, fără ca simțământul căinței să dispară. Pocăința determină și susține astfel un progres continuu în moralitatea obiectivă și subiectivă. Oricât de multe și însemnate ar fi faptele noastre, pocăința face ca dorința și dragostea de săvârșire a binelui să depășească totdeauna posibilitățile și puterea de a-l realiza în întregime și în faptă. Dacă dragostea înseamnă bucuria de face altora bine și bucurie, atunci când nu se poate să facă binele dorit, căința pentru aceasta devine o adevărată pătimire și suferință continuă. Dar după cum binele cunoscut și nerealizat în faptă, în cazul când acesta ar fi fost posibil, constituie un păcat, tot așa și binele pe care dorim să-l facem , dar nu-l putem săvârși și regretăm profund aceasta, în fața lui Dumnezeu el contează ca și realizat. Ceea ce nu putem face cu fapta plinim prin simțămintele de pocăință. Prin aceasta, pocăința completează și desăvârșește binele pe care nu-l putem face și în faptă. Cu alte cuvinte moralitatea subiectivă, al cărei suflet este pocăința, completează și desăvârșește moralitatea obiectivă. Ea umple golurile lipsei binelui din viața noastră. Pocăința desăvârșește în acest fel pe creștin, ridicându-l, săltându-l de la starea de pitic al faptelor la statura superioară a omului duhovnicesc al inimii, la statura bărbatului desăvârșit, după măsura deplinătății lui Hristos (Efes. IV, 13).
Ceea ce trebuie accentuat este faptul că între cele două aspecte ale pocăinței, ca Taină și ca virtute, este o strânsă legătură de dependență reciprocă. Pocăința ca virtute (căința permanentă) pregătește continuu statornic pe creștin pentru pocăința ca Taină, care alungă din sufletul său gunoiul de păcate pe care l-a deprins treptat sufletul său prin virtutea pocăinței. Fătă virtutea pocăinței, Taina Pocăinței (mărturisirea) se face fără frângerea inimii, devine doar o înșirare rece de fapte, deci o formalitate exterioară săvârșită numai în virtutea unei tradiții și care nu determină o îndreptare reală a vieții. De asemenea, virtutea pocăinței n-ar putea săvârși curățirea de păcate și înnoirea vieții credincioșilor fără Taina Pocăinței, prin care primim iertarea și dezlegarea deplină a păcatelor și ajutorul harului divin.
Taina Pocăinței ne dă noi puteri pentru lucrarea pocăinței ca virtute. Ajutorul lui Dumnezeu se primește și prin rugăciunea stăruitoare, care trebuie să însoțească încontinuu lucrarea pocăinței. Pocăința pregătește pe creștin pentru Dumnezeiasca Euharistie, prin care primește însuși Trupul și Sângele Domnului Hristos, deci un ajutor deosebit de important pentru lucrarea pocăinței. Se poate spune că virtutea pocăinței reprezintă ajutorul harului divin. Însănătoșirea vieții morale a creștinului este, prin urmare, o comuniune, o lucrare ce se realizează prin colaborarea și întrepătrunderea dintre efortul uman (virtutea pocăinței) și ajutorul harului divin (Taina Pocăinței). Prin aceasta, pocăința are o strânsă legătură și cu credința. Ele se cheamă una pe alta. Nu poate fi credință adevărată și vie fără căință sinceră, nici pocăință întreagă și lucrătoare fără credință vie. Una se zidește pe cealaltă.
II. MĂRTURISIREA PĂCATELOR ȘI POCĂINȚA DE-A LUNGUL VREMII ÎN BISERICA ORTODOXĂ
Prin Întruparea, Răstignirea și Învierea Mântuitorului Hristos, noi am primit darul izbăvirii de păcat, dar pe care ni-l însușim în momentul Botezului. Dumnezeu voiește să nu revină în starea din care a fost ridicat prin primirea acestui dar și anume să redevină rob al păcatului.
Dumnezeu, prin multa Sa milostivire și iubire, îi dă omului, care are tendința de a de a cădea în păcat și după primirea botezului, posibilitatea de a se elibera de păcat. Sfântul Apostol Pavel spune: „Fraților, chiar când va cădea cineva fără de veste într-o greșeală, voi cei duhovnicești îndreptați-1 pe unul ca acesta cu duhul blândeții” (Gal. 6, 1).
Astfel tema ridicării din starea de păcat, în care se cade ușor, rămâne în continuare o temă centrală a creștinismului. Pe parcursul celor două milenii, n-a fost suflet de creștin care să nu-și îndreptat atenția cu o intensitate mai mică sau mai mare față de tema izbăvirii de păcat, să nu fi încercat să lupte pentru a ieși de sub stăpânirea lui. Și e și firesc să fi fost așa, ce din moment ce în conștiința fiecărui creștin știe că moartea veșnică îi va pregătită dacă nu va stărui să scoată păcatul din el.
De aceea creștinismului îi este esențială această frământare și luptă. Este esențială, încât acolo unde ea se oprește sau e tratată cu o prea mare lejeritate, viața religioasă a creștinului se răcește și este cuprinsă de un somn al indiferenței. Unde păcatul nu mai apasă conștiința și se consideră că el e eliminat fără a presupune un efort intens din partea săvârșitorului, a dispărut fiorul pentru realitatea lui înfricoșată, care aduce moartea veșnică. Acolo tendința de a păcătui în viitor este mai mare, iar grija pentru mântuire va fi la o intensitate din ce în ce mai mică.
Însă precum trecerea peste prăpastia dintre păcat si mântuire a făcut-o creștinul în momentul botezului, prin Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel ce S-a Întrupat, S-a Răstignit pe Cruce și a înviat pentru ridicarea noastră din păcat și moarte, tot așa prin Hristos creștinul face această trecere după aceea.
Însă la această tranziție de la păcatul în care a recăzut, la izbăvirea de el, creștinul are datoria de a conlucra cu Hristos cu o intensitate mai mare decât a făcut-o la botez (dacă a fost adult). Atitudinea lui personală față de păcat reprezintă modul în care se implică în mărturisire și pocăință, fapt ce reprezintă lupta lui împotriva păcatului săvârșit.
Mântuitorul Hristos inspiră creștinului această luptă, această atitudine și puterea pentru ea. Alături de Hristos creștinul o realizează, dar tot el trebuie să și-o însușească, să facă această luptă să devină personală. În lupta contra păcatului, Biserica i-a solicitat mereu creștinului o implicare personală. De la începutul creștinismului și până în prezent, condițiile indispensabile în vederea acordării iertării păcatelor, au fost mărturisirea și pocăința.
Penitentul trebuie să răspundă singur în fața lui Dumnezeu pentru păcatul său, prin preot, pentru că și Dumnezeu îi oferă iertarea printr-un act adresat lui personal, punându-și mâna prin preot pe creștetul lui, așa cum aflăm cercetând toată tradiția bisericească de la Sf. Ciprian și Didahia Apostolilor până astăzi. Raportul între om și Dumnezeu e un raport personal, nu unul impersonal ca acela dintre o masă și Dumnezeu. Pentru om, ridicarea lui în acest raport, semnifică primirea unei demnități, deoarece el simte răspunderea în modul cel mai accentuat, precum în mod accentuat experiază și atenția specială ce i-o acordă Dumnezeu. Dumnezeu dorește ca oamenii să fie uniți în iubire, însă nu contopiți în masă, să fie într-o unire care nu-i anulează ca persoane, care nu le anulează răspunderea personală, ci le-o accentuează.
Este redusă și mai mult în această practică pocăința, pentru păcatele grele. Întotdeauna Biserica a solicitat o asemenea pocăință, care nu înseamnă căința de un moment, pe care o simte penitentul pe scaunul de spovedanie, ci o serie de înfrânări și trude prelungite în timp, pentru ca prin acestea e firea lui să se vindece de slăbiciunea contractată prin păcat.
Biserica a instituit, prin cererea expresă a unor astfel de eforturi celor cu păcate grele, o importantă lucrare de educare a fiilor ei. Așa-zisul „canon” care se dă penitentului nu este o pedeapsă arbitrară dată de Dumnezeu prin preot, din răzbunare, ci o „normă”, un „dreptar”, după care omul are să-și reorganizeze viața, ca s-o conducă spre idealul omului adevărat, voit de Dumnezeu.
În toate timpurile Biserica a primit la Împărtășire pe cei ce au săvârșit păcate grele numai după ce împlineau canonul sau epitimia dată de duhovnic, considerând că o împărtășire cu Trupul și Sângele Domnului a celor care n-au scos din firea lor slăbiciunea lăsată de astfel de păcate, reprezintă pentru ei o mare primejdie și le pricinuiește o grea osândă.
II.I. MĂRTURISIREA PĂCATELOR ȘI POCĂINȚA ÎN SFÂNTA SCRIPTURĂ
Întemeindu-se în primul rând pe cuvântul lui Dumnezeu cuprins în Sfânta Scriptură, Biserica i-a învățat pe credincioșii ei să practice mărturisirea păcatelor și pocăința.
Încă după primul păcat omenesc, Dumnezeu îi provoacă pe Adam și Eva la o mărturisire personală și explicită. El nu dorește o mărturisire comună și generală, ci o mărturisire personală, o descriere din partea fiecăruia a modului său personal de păcătuire, a cauzei care l-a îndemnat pe fiecare la păcat. „Pentru ce ai făcut aceasta?”, o întreabă pe Eva (Fac. 3, 13). Deși Dumnezeu știa ce a stat la baza păcatului, El vrea ca omul să spună aceasta cu gura lui, pentru ca apoi să mediteze asupra motivelor condamnabile ale greșelii sale și asupra slăbiciunilor speciale ale persoanei sale, ca altădată să nu se mai lase condus de acele motive și să fie cu o grijă mai deosebită la părțile mai slabe ale firii sale. Omul, vorbind, se analizează în ceea ce are comun cu toți oamenii, dar și în ceea ce are specific ca individ; sau ca să vorbească despre sine, trebuie să se analizeze și să tragă anumite concluzii, pe când printr-un da simplu trece ușor peste motivele, natura, urmările păcatelor sale, ține acoperită rana complexă a ființei sale.
Dumnezeu îi întreabă separat pe Adam și pe Eva, deoarece descrierea păcatului îl silește pe om la o scrutare a vinei sale, la o cunoaștere de sine.
Mărturisirea personală e un mijloc de adâncire a conștiinței personale, a răspunderii personale, este un mijloc de creștere spirituală. Prin aceasta omul este oprit de a se ocoli pe sine, de a se ascunde din fața sa și din fața unui judecător, de a se da după alții. După cum ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur, din nefericire atât Adam cât și Eva au refuzat invitația la o mărturisire personală.
Dacă ar fi fost întrebați în grup, poate s-ar fi dat unul după altul, răspunzând printr-un da comun. Fiind întrebați însă separat, fiecare a dat vina pe celălalt. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că blestemul lui Dumnezeu a căzut asupra vieții lor din pricina faptului că n-au mărturisit, nu pentru că au păcătuit.
Totuși, întrucât chiar fără să vrea să-și mărturisească păcatul, fiecare trădează o altă cauză a păcatului său. Pedeapsa dată Dumnezeu fiecăruia este motivată nu numai de păcat în general, ci de cauza specială a păcatului fiecăruia, cu care stă într-o anumită corespondență, urmărind ținerea în frâu a slăbiciunii speciale a fiecăruia, manifestată în cauza care l-a făcut pe fiecare să păcătuiască. Căci fiecare păcătuiește folosind rău din totalitatea relațiilor în care stă sau ajunge cu semenii, cu natura, cu duhurile rele, pe unele, fiind mai vulnerabil la influența rea a acelora. Iar pedeapsa urmărește restabilirea omului în poziția justă față de acei factori, adică are o funcție de restaurare a firii omului și a echilibrului dintre om și factorii realității, nu de simplă răzbunare a lui Dumnezeu.
Astfel, femeia va avea o dușmănie față de șarpe, pentru că la ispita șarpelui a fost mai sensibilă. Legătura între pedeapsa lui Adam și între cauza pentru care a păcătuit el, este mai puțin evidentă, dar cu siguranță că există și aici una.
Același lucru s-a întâmplat cu Cain. Întrebat pentru a-și mărturisi păcatul, să se declare răspunzător pentru uciderea fratelui său, el refuză să-și recunoască această răspundere (Fac. 4, 9). Sfinții Părinți spun că nu pentru păcat a fost el blestemat de Dumnezeu, ci pentru ocolirea mărturisirii.
Din istoria lui Moise și a Faraonului de sub care a fost eliberat Israel, vedem că de câte ori Faraonul își recunoștea păcatul și se pocăia, Dumnezeu oprea plăgile trimise asupra Egiptului (leș. 9, 27; 10, 17).
Când Aaron s-a făcut vinovat de greșeala poporului de a fi făcut un vițel de aur, el își mărturisește păcatul la invitația lui Moise (leș. 32, 21 urm.).
Pentru fiecare păcat săvîrșit se aducea și o jertfă personală: nu se aducea de mai mulți o jertfă pentru păcatele lor. Numai pentru un păcat comun al poporului, se aducea o jertfă comună (Lev. 4, 14). Se făcea deci o deosebire clară între păcatul obștesc, pentru care se aducea o jertfă de obște și păcatul personal, pentru care se aducea o jertfă personală și se făcea deci și o mărturisire personală. Mărturisirea personală se făcea înaintea preotului, căci el avea misiunea să curățească pe cel ce a păcătuit. Astfel preotul să-l curățească de păcatul pe care I-a săvîrșit în vreunul din aceste chipuri și păcatul i se va ierta” (Lev. 5, 12).
Legea veche prevedea diferite jertfe pentru anumite păcate determinate ale particularilor. însăși aducerea acestor jertfe însemna o mărturisire a unor păcate determinate săvârșite, în fața preotului de la templu (Lev, 4, 5; Num. 15, 22-29).
Jertfa pentru păcatul împotriva aproapelui era adusă de particular adeseori după restituirea sau compensarea făcută către acela (Lev. 6, 1-7; Num. 5, 6-7).
Exista în Vechiul Testamentul și o mărturisire colectivă. Dar ea se deosebea prin două elemente de așa-zisa mărturisire colectivă născocită recent. Întâi, acea mărturisire era a poporului întreg sau a unei cetăți, nu a unei grupe întâmplătoare de oameni. Al doilea, prin mărturisirea aceea se recunoșteau păcatele comune ale poporului, ca de pildă idolatria, răcirea credinței, etc., nu păcatele săvârșite de diferite persoane din obște. În acele mărturisiri grăia poporul ca o unitate (Num. 21, 17; Deut. 1, 41; Jud. 10, 10, 15; I Sam. 12, 10), nu striga fiecare individ din grupă în numele său.
O astfel de mărturisire nu e nici colectivă, pentru că nu denunță un păcat colectiv, nici personală, pentru că nimeni nu-și arată prin ea păcatul lui special.
Mărturisirea aceea își arăta caracterul de mărturisire colectivă adeseori prin faptul că o făcea o singură persoană ca reprezentant al întregului popor. Așa mărturiseau proorocii păcatele poporului (Ier. 14, 7, 20; Dan.. 3, 29), iar în mod regulat arhiereul în ziua împăcării. El mărturisea cu mâinile întinse asupra unui țap toate fărădelegile poporului și apoi dădea drumul țapului în pustie, pentru a duce toate păcatele în loc singuratic (Lev. 16, 21-22).
O mărturisire personală a făcut în fața lui Iosua, Acan, specificînd lucrurile pe care și le-a însușit din prada de război și unde le-a ascuns (Iosua 7, 20). La fel face o mărturisire personală Saul, înaintea lui Samuil, declarând cu gura lui ce a făcut și arătând cauza păcatului său (I Sam. 14, 20).
Căci Dumnezeu vrea ca omul să facă să răsune de pe buzele proprii păcatul lui, ca în lumina greu de suportat a judecății altuia să simtă toată urâciunea lui, să-l vadă dezbrăcat de toată falsa podoabă. Numai spunând el însuși, la lumina produsă de prezența altuia, pe nume păcatul săvârșit, omul trăiește un moment cu totul contrar celui în care a săvârșit păcatul, e cutremurat de o scârbă și de o rușine față de el. Numai așa se înfățișează într-o stare de totală umilință.
Sunt celebre apoi mărturisirile regelui David (1.1 Sam. 12, 1-13; II Sam. 24. 10, 17). Mărturisirea pentru păcatul uciderii lui Urie, dună ce i-a luat soția, a făcut-o David nu numai în fața proorocului Natan, ci în fața tuturor neamurilor, eternizând-o în Psalmul 50.
Dar și în alt psalm spune David: „Că fărădelegea mea eu o voi vesti, și mă voi griji pentru păcatul meu” (Ps. 37, 18). Iar prin proorocul Isaia, Dumnezeu îndeamnă pe om: „Spune tu fărădelegile tale întâi, ca să te îndreptezi” (Is. 43, 26). Sfinții Părinți, interpretând cuvântul acesta, au subliniat necesitatea ca omul să nu aștepte să fie acuzat în fața lui Dumnezeu de pârâșul nostru cel neobosit, căci aceasta îi va aduce osânda veșnică, ci s-o ia înaintea acestuia, acuzându-se el pe sine însuși și prin aceasta despărțindu-se de păcat.
În Proverbele lui Solomon se declară că cel ce-și tăinuiește păcatele propășeste, iar cel ce le mărturisește și se lasă de ele, capătă îndurare (Proverbe 28, 3). Daniel mărturisește păcatele poporului și pe ale sale (Dan. 9, 20). Bărbații evrei întorși din robia babilonică își mărturisesc în fața preotului și a bătrînilor poporului, păcatul căsătoriei cu femei străine (Ezech. III, 9, 17).
În ce privește pocăința, amintim doar de pilda lui David (II Sam. 31), de iertarea pe care și-a câștigat-o prin ea Ahab (I Regi 21, 27), cetatea Ninive (Iosua 3, 610) și Manase (11 Paralip. 33, 12).
În Noul Testament Sfântul Ioan Botezătorul vestește apropierea Împărăției Cerurilor, îndemnând pe oameni la pocăință și cere de la cei ce veneau la el să se boteze, o mărturisire a păcatelor (Mt. 3, 6; Mc. 1, 5).
Mântuitorul Iisus Hristos, acordând Apostolilor și urmașilor lor puterea de a ierta sau a ține păcatele (Ioan 20, 23, Mt. 18, 18), a rânduit și o mărturisire a păcatelor, ca Apostolii și urmașii lor să dea sau refuze dezlegarea pe baza judecății făcute în cunoștință de cauză. Câte texte din Noul Testament arată că în vremea Apostolilor se practica de fapt o mărturisire a păcatelor? Un astfel de text este cel din capitolul 19 din Faptele Apostolilor, unde se spune că efesenii care crezuseră, „veneau și se mărturiseau și spuneau faptele lor”.
Un îndemn la pocăință ne dă Mântuitorul în pilda vameșului și a fariseului. Alt exemplu ne este Zaheu vameșul, care împarte jumătate din averea sa săracilor și celui pe care l-a năpăstuit îi întoarce împătrit (Luca 8). Sfântul Apostol Pavel poruncește corintenilor să scoată pentru o vreme din comunitate pe unul care săvârșise un păcat grav (I Cor. 5, 6) și ar vrea să nu aibă prilej să plângă pe vreunii că au păcătuit și nu s-au pocăit (I Cor. 12, 21; 7, 8-10).
II.2. MĂRTURISIREA PĂCATELOR LA ÎNCEPUTURILE BISERICII
Încă de la începuturile ei, Tradiția Bisericii ne dă informații despre o mărturisire a păcatelor. Astfel Epistola lui Barnaba, adresându-se creștinului, spune: „Să-ți mărturisești păcatele tale” (cap. 19). La fel Clement Romanul îi spune creștinului: „E mai bine să-ți mărturisești păcatele decât să împietrești inima” (I Cor. cap. 15). El face mențiune și de rolul preotului în primirea mărturisirii și în impunerea penitenței ce îi urma (I Cor. 5). Prin adresarea către persoana a doua la singular, căreia îi cere să-și mărturisească toate păcatele, acești Părinți Apostolici arată că nu se gândesc la o mărturisire în masă, ci la o mărturisire individuală a păcătoșilor.
O știre foarte veche despre mărturisirea personală ce trebuiau s-o facă păcătoșii înaintea episcopului și a unui consistoriu episcopal avem și la Ignatie Teoforul (Ep. către Filadelf., cap. 8). De o mărturisire și de o iertare a unor păcate grele vorbește și Sfântul Irineu. El relatează cazul unor femei care, după ce s-au lăsat antrenate de gnostici la desfrâu, revenind la Biserica lui Dumnezeu, „au mărturisit, împreună cu cealaltă rătăcire și aceasta”. In alt text povestește că unele femei din cele amintite, nevoind să mărturisească, de rușine, sau au ieșit cu totul din Biserică, sau n-au mai fost nici în Biserică, nici în afară de ea .
Tertulian definește mărturisirea ca „actul prin care mărturisim păcatul nostru, Domnului. Domnul ne cere acest act de mărturisire, nu pentru că n-ar cunoaște păcatele noastre, ci pentru că penitența ce urmează se naște din ea și e determinată de ea, adică e în funcție de calitatea și mărimea păcatelor mărturisite și de dispoziția sufletească a celui ce le mărturisește. De aici se vede că pe vremea lui Tertulian era necesară o mărturisire specificată a păcatelor și nimeni nu putea să se restrângă la un simplu da, invocând scuza că Dumnezeu cunoaște prea bine păcatele omului.
Tertulian nu obosește să insiste asupra necesității mărturisirii, ca descoperire a păcatelor personale, căci erau mulți care, ca și femeile amintite de Sfântul Irineu, refuzau să-și facă cunoscute păcatele, sau amânau aceasta din zi în zi, „gândindu-se mai mult la rușine decât la mântuire”. El aseamănă arătarea păcatelor cu descoperirea rănilor în fața medicilor. Cei ce nu le descoperă, pier din pricina rușinii. „Eu nu dau loc rușinii, zice el, deoarece câștig mai mult din lipsa ei”. „Dacă vom ascunde ceva cunoștin; ței omenești, oare prin aceasta vom înșela și pe Dumnezeu?”. „Pe cât ușurează mărturisirea păcatelor, pe atât îngreunează ascunderea lor”.
Pentru Tertulian, păcatele se arată lui Dumnezeu prin om, prin Biserică, ceea ce înseamnă că prin preot.
Sfântul Ciprian îndeamnă pe cei ce voiesc să obțină iertarea de la preoți, ca în loc să caute să o obțină cu sila, sau cu vorbe perfide, să-și deschidă inimile ca „piepturile lor acoperite de tenebrele păcatelor să cunoască lumina penitenței”. Că mare osândă își atrage cel ce se apropie de Trupul și Sângele Domnului ascunzând preotului păcatul său.
Sfântul Ciprian istorisește mai multe cazuri de împărtășire fără mărturisire. Astfel relatează cazul unei fetițe pe care părinții, fugind în timpul persecuției, au lăsat-o cu doica. Aceasta a adus fetița la magistrați, în fața idolului. Întrucât fetița nu putea mânca carne de la jertfele idolilor, aceia i-au dat să mănânce pâine amestecată cu vin din cea rămasă de la jertfe. Mai târziu mama și-a reluat fetița, fără să știe de ceea ce s-a întâmplat, întrucât copila nu putea încă vorbi. Ducând-o să o împărtășească, copila plângea mereu și nu voia să primească, inima ei mărturisindu-se ca nevrednică, că era în ea o necurăție ascunsă, nemărturisită.
Despre datoria mărturisirii individuale vorbește și Sinodul I Ecumenic. În. canonul 12, sinodul stăruie asupra cercetării dispoziției lăuntrice și a purtării penitentului, ca în funcție de ea să se scurteze sau să se lungească timpul penitenței. „La toți aceștia se cuvine să se cerceteze intenția și felul pocăinței. Cei ce dovedesc prin frică, lacrimi, răbdare și fapte bune, o întoarcere cu fapta și nu la arătare, nu o vor împlini tot timpul”. Se înțelege însă că pentru a cunoaște dispoziția penitentului, duhovnicul trebuia să primească mărturisirea, acestuia. Dar sinodul vorbește și în mod direct despre mărturisirea personală și secretă în canonul 9, în care sunt canonisiți cei ce hirotonesc ca preoți pe cei vinovați de păcatul desfrânării, deși aceștia „și-au mărturisit păcatele”.
Valoarea mărturisirii individuale, ca descoperire din proprie inițiativă a unor păcate știute sau neștiute de alții, o subliniază adeseori Sfântul Vasile cel Mare. Urmând unei tradiții ce coboară până în sec. III, Sfântul Vasile cel Mare prescrie o pocăință publică de mulți ani, împărțită în mai multe stadii, pentru păcatele grele. Această penitență publică era însoțită și de o mărturisire publică. Dar dezvăluirea aceasta în public era precedată de mărturisirea secretă, făcută la duhovnic. Canonul 63 deosebește clar cele două mărturisiri, pe cea de la început și pe cea care era una cu penitența ce-i urma: „Cel ce-și mărturisește nelegiuirea cu animalele, va fi ținut tot atâta timp în mărturisire” (15 ani, ca și preacurviei). Aceeași deosebire o face, între cele două, mărturisiri, canonul 65: „Cel ce-și mărturisește vrăjitoria și fermecătoria, se va mărturisi aceeași durată ca și ucigașul, fiind tratat ca cel ce și-a vădit el însuși păcatul. Mărturisirea inițială e astfel așa de importantă, încât ucigașul sau vrăjitorul care o prestează nu trebuie să se pocăiască toată viața (canonul 2), ci numai 20 ani.
De obicei mărturisirea de bună voie înjumătățește timpul pocăinței. Dar prin mărturisire se înțelege o descoperire benevolă a păcatului, din proprie inițiativă. Căci simpla recunoaștere a lui, după ce a fost vădit de altul, se canonisește îndoit. Astfel canonul 61 spune: „Cel ce a furat, dacă se acuză pe sine, căindu-se din proprie inițiativă, va fi oprit un an numai de la împărtășanie cu cele sfinte. Dacă e dovedit, doi ani. Iar acest timp i se va împărți în treapta căderii și a împreună-stării. Și apoi să se învrednicească de împărtășanie. Duhovnicul nu iartă decât ceea ce cunoaște prin mărturisire, rămânând lui Dumnezeu judecata pentru ceea ce rămâne ascuns.
În tot trecutul Bisericii, episcopii sau preoții, după ce primeau mărturisirea păcatelor de la cei ce le-au săvârșit, impuneau un timp de pocăință sau de penitență pentru păcatele grele înainte de a primi pe săvârșitorii lor la Sfânta Împărtășanie. Penitența aceasta, corespunzătoare cu gravitatea păcatelor avea rostul să întărească firea slăbită prin păcat, să dezrădăcineze înclinarea spre păcatele săvârșite, să curețe orice urmă, orice-afecțiune din fire pentru păcatele cu care se obișnuise. Se considera că până ce penitentul nu dădea dovezi, printr-o stăruire mai îndelungată într-o nerepetare a păcatului respectiv, firea lui nu era total curățită de afecțiunea pentru păcat, deci nici vrednică să primească Trupul și Sângele atotcurat al Domnului. Întrucât oprirea aceasta de la Sfânta Împărtășanie era o oprire de la comuniunea cu Trupul și Sângele Domnului, care era totodată și o comuniune cu ceilalți membri ai comunității, el se afla într-o stare de excomunicare, fără ca aceasta să însemne că el era scos propriu zis din Biserică.
Încă la începutul sec. II, Clement Romanul îndeamnă pe păcătoși după ce-și mărturisesc păcatele “să se supună preoților și să primească disciplina pocăinței”.
Rostul pocăinței ca tratament medicinal îl pune în relief Clement Alexandrinul și mai ales Origen. Cel dintâi spune: „Bine este a nu păcătui, dar bine este și aceea ca păcătosul să se pocăiască, precum foarte bine este a fi pururea sănătos, dar bine este și a te tămădui de boală. De aceea se spune și prin Solomon: «Bate pe fiu 'tău cu nuiaua și izbăvește sufletul lui de moarte» (Proverbe 23, 13). …Precum cei sănătoși nu au trebuință de doctor, întrucât sunt sănătoși, iar cei bolnavi au lipsă de meșteșugul aceluia, așa și noi cei ce ne îmbolnăvim în viață de poftele cele de ocară, de neînfrânările condamnabile și de alte tumori ale patimilor, avem lipsă de Mântuitorul. Iar acela jinduiește nu numai doctorii dulci, ci și amare, căci rădăcinile amare ale fricii opresc întinderea păcatului”.
Dar în mod cu mult mai întins se ocupă cu pocăința Origen, dezvoltând doctrina lui Clement Alexandrinul. Ca și învățătorul său, Origen consideră și el că omul n-a fost pus prin botez la capătul final al desăvârșirii, ci, deși curățit de păcat, a rămas în latura subconștientă a firii lui cu posibilitatea unor tendințe contrare voinței spre bine, tendințe care ușor pot câștiga voința de partea lor, primind caracterul de păcat și devenind chiar patimi. Datoria omului după botez e să înfrângă puterea acestor tendințe, să le veștejească cu totul.
II.3. RÂNDUIELI BISERICEȘTI PRIVITOARE LA SPOVEDANIE ȘI LA DISCIPLINA CLERULUI
Duhovnicia este o putere specială, împărtășită de episcopul local preoților sau ieromonahilor. În vechime, adeseori dezlegarea de păcate o dădea penitenților, după prestarea pocăinței, numai episcopul și numai cu delegație specială o dădea și preotul. O dispoziție din Nomocanon precizează: „Dacă va îndrăzni cineva să primească gânduri și mărturisiri fără porunca episcopului local, acela se va pedepsi canonic, ca unul ce calcă dumnezeieștile canoane. Deoarece nu numai pe sine s-a pierdut, ci și toți câți s-au mărturisit la el, sunt nemărturisiți și câte a legat sau a dezlegat, sunt neîndreptate” (după canonul 6 al Sinodului din Cartagina și canonul 43 al aceluiași sinod). Dar dacă chiar dezlegările date de un preot sau ieromonah cu preoție lucrătoare sunt fără valoare, dacă nu are delegație de la episcop, sau i s-a retras această delegație, cu atât mai mult sunt fără valoare dezlegările date de un preot sau ieromonah oprit de la săvârșirea tainelor sau caterisit de către episcopul locului. Ba mai mult, canonul 28 apostolic și 4 Antiohia dispune ca un preot sau ieromonah caterisit care continuă să săvârșească sfintele slujbe, fie scos din Biserică.
O altă dispoziție din Nomocanon poruncește ca un duhovnic să nu dezlege pe un penitent de epitimia dată lui de alt duhovnic. „Duhovnicul nu are putere să dezlege sau să lege hotărârea altui duhovnic, căci dacă unul leagă și altul dezleagă, se face dezbinare, iar Hristos nu s-a împărțit. iar cel ce a legat să și dezlege, după can. 32 al Sf. Apostoli”.
Dar aceeași dispoziție în continuare declară că duhovnicul cu adevărat legitim e numai cel ce chivernisește cele privitoare la mântuirea oamenilor, după legile lui Dumnezeu, nu cei iubitori de slavă deșartă, cei neexperimentați, cei ce practică medicina sufletească pentru câștig urât. Aceia sunt mai degrabă ucigași de suflete prin neglijența și inexperiența lor. „Dar arhiereul trebuie să hotărască totul.
Deci arhiereul are căderea să judece când un duhovnic nu corespunde misiunii sale și să-l oprească de la practica duhovniciei, precum tot el are căderea să judece în cazurile când unii duhovnici dezleagă, fără drept, epitimiile date de alții.
Iar o dispoziție asemănătoare din Pravila Mică de la Govora (tradusă tot după Nomocanon) spune: „Popa cela ce va pricesnui orice om, ori mic ori mare, ori tânăr ori bătrân, până ce nu va lua știre dânsul de la duhovnicul său, oare destoinic este, au ba; unii ca aceia să se gonească de la preoție, ce se zice întru pocaianie 15 ani. De aici se vede și aceea că fiecare credincios trebuie să-și aibă duhovnicul său și să nu umble de la unul la altul.
Dar cu siguranță că atunci când se dezleagă în masă sute și mii de oameni, se face un lucru și mai grav decât anularea epitimiilor altor duhovnici: se anulează fără ca măcar ele să fie cunoscute și fără ca să se fi încercat măcar să se vadă dacă ele corespund sau nu cu dispoziția penitentului.
Lucrul acesta trădează la ce-1 ce săvârșește nu numai închipuirea că e mai bun decât alți duhovnici, ci socotința orgolioasă de a fi un fel de supraduhovnic suprem, care poate înlătura ceea ce nu poate Biserica întreagă: legile puse de Sfintele Sinoade și de Sfinții Părinți.
Taina Spovedaniei sau Mărturisirea păcatelor reprezintă un act personal, de mare intimitate, act ce are loc numai între preot și penitent, și de aceea ea nu se face oriunde, ci într-un cadru potrivit. Trebuie avut mereu în considerare acest lucru două considerente: în primul rând se păstrează secretul mărturisirii, iar în al doilea rând se creează disponibilitatea penitentului de a spune toate păcatele sale, fără reținere și fără a omite vreun păcat. De aceea, lăcașul de cult sau biserica oferă cadrul potrivit pentru spovedanie, iar locul cel mai indicat din sfântul lăcaș nu este decât pridvorul și în special pronaosul, bine știind că și în timpurile trecute acestea erau părțile rezervate sau destinate penitenților sau păcătoșilor.
În conformitate cu indicațiile tipiconale din Molitfelnic, preotul trebuie să fie îmbrăcat în toate veșmintele preoțești sau măcar cu epitrahil și felon și să stea în fața icoanei Mântuitorului, Căruia de fapt se spovedește penitentul, preotul fiind doar un martor al acestui act și care va mărturisi înaintea Mântuitorului Iisus Hristos toate cele pe care le va spune credinciosul. De aceea, trebuie să avem siguranța și convingerea că noi ne mărturisim Mântuitorului Hristos, prin mijlocirea preotului duhovnic. Pentru aceasta, preotul îl asigură pe penitent că Hristos este de față și-l îndeamnă „să nu se rușineze sau să se teamă ori să ascundă vreun păcat”.
Pentru ca lucrarea Spovedaniei să-și atingă scopul dorit, trebuie fixate și anunțate din timp anumite zile sau părți din zi în care să se oficieze sau să se desfășoare această Sfântă Taină. Ea se face cu răbdare, fără grabă și stres, deoarece Taina Spovedaniei este una dintre cele mai delicate și mai grele misiuni ale preotului. Aceasta nu se face în timpul slujbelor (Vecernie, Utrenie etc.), între două ectenii, deși sunt mai mulți preoți la o biserică, nu se face în naos și nici la una din ușile laterale ale Altarului, pentru că prin aceasta arătăm lipsă de atenție față de această Sfântă Taină, superficialitate și improvizație, pentru a nu spune dispreț față de ea. Având în vedere rolul ei fundamental în păstrarea calității de creștin autentic, în regenerarea sufletească și în progresul sau sporul duhovnicesc, trebuie să mărturisim faptul că nu prea i se acordă importanța care i se cuvine.
Rânduielile bisericești au stabilit și situații speciale cu privire la locul desfășurării Tainei Spovedaniei. De exemplu, creștinii bolnavi care nu se pot deplasa la biserică pot fi spovediți și împărtășiți acasă, la patul de suferință, respectând aceeași rânduială, ori li se administrează Rânduiala Împărtășaniei grabnice a celui bolnav, rânduială care are în cuprinsul ei și spovedirea celui în cauză.
Bolnavi mai pot fi spovediți și în spitale. Este recomandat ca dacă spitalul are în incinta sa un lăcaș de cult (biserică, paraclis, capelă), iar bolnavul se poate deplasa, Taina Spovedaniei să se săvârșească acolo. Dacă nu, aceasta poate fi săvârșită la patul bolnavului.
Același lucru se recomandă și în celelalte instituții de asistență socială sau alte instituții ale statului în care a pătruns lucrarea pastorală a Bisericii: armată, penitenciare, aziluri de bătrâni, orfelinate etc. În locurile unde există lăcașuri de cult, Spovedania se va desfășura în ele, dacă nu, ea se oficiază într-un loc special ales care să asigure secretul mărturisirii.
Cu privire rânduiala Mărturisirii, pravila bisericească prevede ca preotul să fie îmbrăcat cu toate veșmintele treptei sale. În practică însă, majoritatea preoților săvârșesc această Taină numai cu epitrahilul și felonul. Pr. Ene Braniște, în Liturgica specială vorbește de conjunctura săvârșirii Tainei Spovedaniei numai cu epitrahilul în „special când Taina este săvârșită în afară de biserică”.
În Biserică, preotului este sfătuit să îmbrace și felonul, deoarece îi dă mai multă autoritate. De asemenea, săvârșitorul Tainei Spovedaniei trebuie să aibă hirotesia întru duhovnic. Ea se dă de către episcop, după un timp de la hirotonie, și fără aceasta nu avem voie din punct de vedere canonic a săvârși această Sfântă Taină.
Taina Spovedaniei are trei momente importante: partea de dinainte de Spovedanie; Spovedania sau Mărturisirea propriu-zisă și partea de după Spovedanie.
Partea introductivă, cu caracter pregătitor, cuprinde: binecuvântarea mică, rugăciunile începătoare, psalmul 50, troparele de umilință, două rugăciuni de iertare și îndemnul penitentului de a face o mărturisire sinceră și completă.
Mărturisirea păcatelor este a doua parte, fiind pe cât de importantă pe atât de dificilă. Cu privire la punerea în practică a acestei părți sunt mai multe atitudini, însă nu toate sunt eficiente. Prima este spovedania numită „după pravilă” practicată de părinții duhovnici de la mănăstiri, precum și de unii preoți de mir. Aceasta constă în a întreba pe penitent pe penitent tot chestionarul din Molitfelnic, întrebări care, după părerea mea, unele dintre ele nu mai sunt actuale și necesare. Alți duhovnici au un set de întrebări aplicabile tuturor, ceea ce nu este suficient.
Cei care vin la scaunul de Spovedanie așteaptă să fie întrebați, lucruce nu este corect, deoarece numai penitentul își cunoaște păcatele. Alții folosesc ghidurile de spovedanie pentru a-și aminti păcatele, pe care le scriu și le citesc mecanic, fără a pune și o fărâmă de pocăință în cele ce le citesc
Întrebarea este următoarea: Ce urmărim prin Taina Spovedaniei? Dorim ca această Taină să fie în primul rând benevolă, apoi din inimă și nu de teamă. De asemenea mărturisirea trebuie să fie completă, adică să mărturisim tot ceea ce am făcut greșit de la ultima Spovedanie și nu în ultimul rând, să fie sinceră, neîncercând să diminuăm gravitatea păcatelor ce le-am săvârșit.
Pentru a îndeplini aceste obiective, este indicat ca penitentul să spună în primul rând ce păcate îl apasă, în urma unui examen de conștiință. După aceea pentru a se edifica asupra greșelii ori dacă dorește să afle și alte aspecte ale vieții duhovnicești ale penitentului, duhovnicul îi mai adresează câteva întrebări. Dialogul trebuie să fie bazat pe sinceritate, să fie deschis și la obiect, bazat pe amabilitate și căldură, să fie ca o relație părintească, fără reproșuri, pentru ca penitentul să nu se inhibe și astfel să îl pierdem.
Partea a treia este tot rituală, ca și prima. Preotul pune epitrahilul pe capul penitentului îngenuncheat, îi citește rugăciunea de iertare, rostește o ectenie întreită și face otpustul, apoi îi dă dezlegarea de păcate prin punerea mâinii, cu formula „Domnul și Dumnezeul nostru…“ și cu semnul crucii pe cap. Rostește „Cuvine-se cu adevărat…“ și prescrie canonul sau epitimia de urmat.
După săvârșirea Tainei Spovedaniei, preotul este obligat să păstreze secretul Mărturisirii. Legiuirile civile bizantine prevăd ca pedeapsă, pentru preotul care ar fi divulgat acest secret, tăierea limbii și închisoare pe viață. În Pravila cea Mare a lui Matei Basarab, glava 319, se prevede ca pedeapsă suspendarea preotului pe trei ani și cu obligația de a bate 100 de metanii pe zi. Legiuirile bisericești actuale pedepsesc pe preotul care ar săvârși acest păcat, considerat delict, cu depunerea din treaptă.
III. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR
III.1. DATE GENERALE
Sfântul Ioan Gură de Aur rămâne peste veacuri ca o personalitate complexă, cu o minte înaltă, insuflată de Dumnezeu, având o vocație ascetică rar întâlnită, izvorâtă din căutarea permanentă a lui Dumnezeu, preocupat mereu de cunoaștere și de afirmarea adevărurilor creștine în fața ereziilor vremii, dar în același timp și solidar cu cei aflați în nevoie, căci nu întâmplător a fost considerat un „ambasador al săracilor”. Dar mai mult decât atât, el se remarcă prin dragostea sa față de cuvântul lui Dumnezeu, consemnat în Sfânta Scriptură, pe care l-a prețuit și l-a cercetat intens, câștigându-și meritul de a fi cel mai mare exeget creștin, dar și cel mai mare grăitor al cuvântului lui Dumnezeu.
După cum se știe, Sfântul Ioan Gură de Aur sau Hrisostom era originar din Antiohia Siriei (azi Antakya, în sud-estul Turciei, la granița cu Siria), crescut de vrednica sa mamă Antuza, rămasă văduvă la vârsta de 20 de ani, care i-a dat o creștere aleasă. A făcut studii strălucite în Antiohia, cu renumitul retor Libanius. După moartea mamei sale, s-a retras în Munții Antiohiei, unde a trăit în rugăciune și meditație timp de câțiva ani. Reîntors în Antiohia, a fost hirotonit diacon, apoi a slujit ca preot 12 ani, timp în care a rostit strălucitele sale predici care i-au adus numele sub care a rămas în istorie: „Gură de Aur” sau „Hrisostom” (în grecește) sau Zlatoust (în slavonește). În anul 397 – spre surprinderea și supărarea multora – a fost ridicat în scaunul de arhiepiscop al Constantinopolului, orașul Sfântului Împărat Constantin, pe atunci capitala Imperiului Roman de Răsărit. Și-a continuat activitatea cu și mai mult entuziasm, condamnând cu vehemență păcatele timpului, fiind totodată și un sincer sprijinitor al săracilor, al văduvelor, al orfanilor și al sclavilor.
Ca orice om mare, Sfântul Ioan Gură de Aur depășește pe cei din jurul său și vremea vieții sale, însemnând nu doar cât un om de frunte, un ales, un ierarh mare, ci cât o instituție, un principiu, cât o mare idee întrupată, cât un imperativ religios-moral, înțeles și năzuit ca o chemare sfântă. El a luat asupra sa o sarcină care pare multora utopică, a predicat și a voit pentru toți o viață morală ideală, a gândit toate în duhul Evangheliei, cu o putere sufletească, o căldură și o consecvență uimitoare, care scandaliza pe cei care nu erau în rânduială. Sfântul Ioan Gură de Aur a predicat o concepție și o viață creștină de cel mai înalt nivel moral, cu un prestigiu, cu o perseverență și într-un complex de împrejurări, care îl fac fără asemănare în istoria creștinismului.
III. 2. EPOCA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR
Sfântul Ioan Gură de Aur a trăit într-o epocă de zbucium general, de convulsii politice și religioase, de conflicte și răsturnări de oameni și de situații, care au clătinat imperiul și Biserica. Lumea era obișnuită de secole cu această stare revoluționară, de schimbări și de primejdii, dar acestea luau la sfârșitul secolului al IV-lea o formă care amenința unitatea imperiului și a Bisericii.
De peste granițe pândeau și pătrundeau în imperiu barbarii – germani, huni, mauri și alții. Imperiul căuta mijlocul de a-i îmbuna și îi face inofensivi sau chiar utili, însă acest lucru nu era nici sigur, nici ușor. Înăuntru se agitau păgânii, neîmpăcați cu pierderea privilegiilor și cu conducerea Statului, se agitau ereticii, vechi și noi, nemulțumiți cu condamnarea și cu poziția lor de dușmani ai Bisericii și ai Statului.
În stările economice, sociale și morale era evident contrastul dintre viața de lux a latifundiarilor, patronilor, înalților funcționari, a celor bogați în general, și viața de lipsuri și de suferințe a celor săraci. Statul procura încă grâu și distracții în orașele mai importante, dar era neputincios să mențină în bună stare organismul său și al societății.
Statul și societatea erau mai ales în criză și suferință morală. Legile și mijloacele obișnuite nu ajungeau să îndrepte starea de lucruri, să echilibreze societatea și viața. Sfântul Ioan Gură de Aur voia să facă aceasta pe calea moralei creștine.
Pericolul barbar era boala cronică a imperiului roman, marea problemă nerezolvată nici cu războiul nici cu pacea. Din sec. III, de când Deciu a murit luptând contra goților, aceștia deveniseră un pericol permanent și de neînlăturat.
Teodosie I, chemat de Grațian, a reușit să-i bată și potolească, permițând stabilirea lor în imperiu, în condiții care trebuiau să-i asigure liniștea și ajutor militar din partea lor. Din nefericire însă, nici goții, nici romanii n-au păstrat o atitudine care să facă posibilă o conviețuire pașnică: Imperiul a fost amenințat din nou și grav din interior de goții răzvrătiți și prădalnici.
Incursiunile lui Alaric prin Tracia, Macedonia, Grecia și Iliria, ezitarea lui Stilicon, comandantul trupelor imperiale din Italia, de a-1 ataca, uciderea prefectului pretoriului Rufin lângă Constantinopol în prezența împăratului Arcadiu, de către auxiliarii goți, comandanți de Gainas (395), revolta și jaful lui Tribigild în provinciile Asiei Mici și pactizarea cu el a lui Gainas, îndreptat apoi asupra Constantinopolului, nevoia împăratului de a trata cu goții și a primi la Calcedon condițiile puse de aceștia (399), atitudinea lui arogantă și revolta populației capitalei, silită să se apere singură, uciderea unui mare număr de goți în Constantinopol, încercarea lui Gainas de a trece în Asia Mică, pentru a se uni cu Tribigild, arată starea precară în care se găsea imperiul, amenințat de cei care trebuiau să-l apere.
Invazia hunilor în provinciile orientale ale Asiei Mici, jaful isaurilor în mai multe provincii, invazia altor populații africane creeau o stare de coșmar. Populația era demoralizată. Invaziile aduceau ruine, ucideri, captivitate, foamete, exoduri. Când Alaric, năvălind în Italia a treia oară, a jefuit Roma în august 410, mulți romani s-au refugiat în provincii și în insule, ajungând până în Palestina și Egipt și ducând viață de cerșetor.
Armata nu era în stare să apere de barbari și de bande de hoți și granițele și interiorul. Lipsa de disciplină, demoralizarea, uneori lașitatea slăbeau puterea ei și ofițerii care o comandau nu-și făceau totdeauna datoria; unii se lăsau cumpărați. Mercenarii și auxiliarii erau interesați de pradă și plată. Când recompensele lipseau sau erau mici, ei deveneau cârtitori, turbulenți și chiar periculoși. Purtarea romanilor față de ei le dădeau, de asemenea, motive de nemulțumire.
Ușurința cu care se revoltau trupele barbare, greutatea de a le satisface, ambiția și violența unor comandanți geloși de titlurile și de privilegiile altora, simțul puterii îi făceau încrezuți, nestatornici, suspecți, odioși chiar și uneori nesuferiți. Populația în general îi ura. Sentimentul roman, jignit de purtarea lor arogantă, se manifesta în murmure și acuzații, uneori chiar în acte sângeroase. Imperiul era de fapt un stat cosmopolit, un amestec de popoare neasimilate, unite doar în interesul comun de a fi apărate, interes pe care imperiul nu mai era în stare să-l asigure cu mijloacele sale.
Păgânismul. Prezența barbarilor în cuprinsul și în serviciul imperiului complica nu numai situația lui politică, ci și pe cea religioasă. Barbarii erau în parte încă păgâni, în mare parte arieni, în mică parte creștini ortodocși. Acest fapt avea importanța și gravitatea sa, dată fiind participarea elementului barbar la viața Statului. Interesul pe care îl aveau atât Statul cât și Biserica era acela de a realiza unitatea de confesiune religioasă în folosul amândurora și făcea din prezența barbarilor păgâni și eretici o problemă din cele mai grele.
Păgânismul și erezia erau obstacole serioase la unificarea și pacificarea internă a imperiului. Ele întrețineau opoziția religioasă, polemica și agitația. Imperiul avea și fără barbari păgânii și ereticii săi, dar rolul politic jucat de barbari făcea din ei un sprijin puternic pentru păgânism și erezie, mai ales în momentele de criză politică și de tulburări, care erau frecvente.
Biserica avea ea însăși crizele, nevoile și grijile sale. Ea era în mare progres de creștere, dar nu pe deplin consolidată. Împăratul era creștin, dar nu era tot aparatul de Stat, iar populația numai în parte. Marele avânt al creștinismului din secolul al IV-V nu însemna victoria deplină asupra păgânismului. Acesta reprezenta încă o mare putere, nu numai prin numărul adepților și a templelor lui, ci și prin calitatea socială a multora dintre păgâni, prin funcțiile ce ocupau în Stat, prin cinstea de care se bucurau, prin cultura lor, prin tradiția milenară a păgânismului. Barbarii întăreau păgânismul nu prin ceea ce îi aduceau ea idee religioasă, căci aceasta interesa puțin pe păgânii imperiului, ci prin sprijinul politic și militar ce puteau să dea părții păgâne a societății, în eventualitatea unei schimbări, care să aducă păgânilor puterea și conducerea în Stat, cum sperau.
Legiferarea contra păgânismului și lupta contra lui în general, care a dus la închiderea tuturor templelor este una din caracteristicile epocii Sfântului Ioan Gură de Aur. Ea corespundea sentimentelor creștinilor vremii și, îndeosebi, ale unor zeloși sfetnici împărătești. Atitudinea paginilor era ostilă și Statului și Bisericii.
Sentimentele dușmănoase ale pâgânilor s-au manifestat și împotriva Sfântului Ioan Gură de Aur. Marele apărător al creștinismului, cenzor al superstiției, al imoralității, nu putea să placă. În cuvântul și în scrisul său, la Antiohia ca și la Constantinopol, ilustrul predicator a criticat sever păgânismul. Sfântul Ioan Gură de Aur nu era nici fanatic, nici agresiv, era însă înflăcărat și convins pe deplin de valabilitatea absolută a Evangheliei. Iulian Apostatul, marea speranță deșartă a păgânismului, despre care Libanius zicea că „până la el a fost noapte și după el iarăși noapte”, a fost înfățișat de preotul antiohian ca un maniac ridicol și neputincios.
Era destul că Ioan întrecea pe Libanius și pe toți oratorii păgâni, pentru ca păgânii să nu-1 iubească. Elogiul pe care-l făcea creștinismului în comparație cu păgânismul, măiestria cu care arăta biruința apostolilor, ca oameni simpli și dezarmați, asupra păgânismului ostil și puternic, apologia sublimă ce făcea miracolului creștin, lumina cu totul defavorabilă în care punea superstițiile și imoralitatea păgânismului, dureau pe păgâni mai mult poate decât legile împărătești și decât actele de violență ale mulțimii creștine și ale călugărilor.
Ioan lupta și biruia la înaltul nivel al geniului. Talentul și succesul lui, cu care lăsa în umbră pe toți retorii păgânilor și pe Libanius însuși, fala lor, punea în umbră faima și ambiția păgânismului muribund, la care atât de mult țineau epigonii elinilor. Biciuiți riguros de cuvântul lui Ioan, care însuflețea pe creștini și ridica moralul lor cât nu putea face nici un retor sau filosof păgân, păgânii se simțeau umiliți și gustau deziluzia amară a prezumției lor rănite de moarte.
Păcatele altor ierarhi și ale creștinilor în general le făceau bucurie; Ioan îi înfrunta și umilea cu puterea talentului și a exemplului său, împotriva căruia erau cu totul dezarmați și neputincioși.
A fost cu atât mai mare bucuria lor, când Ioan a fost depus din scaun și îndepărtat din capitală (404); păgânii au devenit agresivi, s-au organizat în bande și atacau pe călugări, partizanii lui.
Păgânii urmăreau de aproape cazul episcopului condamnat de ai săi; unii au asistat la scena de groază din biserica Sfânta Sofia, ocupată de credincioși pentru a-și apăra păstorul, când soldații, pătrunzând din ordin, au lovit și au ucis creștini, au văzut biserica arzând. Păgânii și-au exprimat batjocoritor uimirea de a fi văzut asemenea manifestări într-un locaș de cult creștin, împotriva omului care era gloria Bisericii lor. În teatrele lor, păgânii ridiculizau totodată faptele episcopilor Severian de Gabala și Antioh de Ptolemaida, haini și neîmpăcați adversari ai Sfântului și râdeau de cele ce se întâmplau la creștini. Era satisfacția lor pentru umilința ce le impunea prezența marelui ierarh în fruntea Bisericii capitalei imperiului. Sfântul Ioan Gură de Aur a avut astfel partea sa de suferință morală din latura păgânismului. Era un tribut plătit condițiunilor religioase morale ale epocii.
Ereticii constituiau altă grea problemă pentru Stat și Biserică, poate pe cea mai complicată prin natura ei. Ca un ghimpe înfipt în trupul Bisericii biruitoare, erezia o durea și-i dădea o stare de febră și de agitație continuă. Necreștinii recalcitranți puteau fi priviți ca păgâni și vameși, dar ereticii erau rupți din comunitatea Bisericii și o făceau să sângereze. Pe când necreștinii, fie și cu întârziere, se apropiau de Biserică și intrau în ea, ereticii ieșeau din ea și se îndepărtau de ea. Păgânii și iudeii aveau o situație religioasă clară. Ereticii se considerau de drept în sânul Bisericii, sau chiar ca adevărata Biserică, disputând Bisericii titlurile și drepturile ei legitime.
Ereziile provocau marele război intern al Bisericii, tulburarea și destrămarea dinăuntru, cea mai periculoasă dintre toate. Ivite succesiv sau simultan, din primele decenii creștine, înmulțindu-se continuu și înăsprindu-se prin opoziția față de Biserică și între ele înseși, ereziile complicau mult situația religioasă în secolele IV-V și aduceau Bisericii și Statului griji și frământări. Ele formau sectoare și straturi de idei și de atitudini sectare rebele și dușmănoase.
Confuzia era mare. Creștinii se împărțeau în tabere rivale agitate de ereziarhi, încurajate în trecut de unii împărați și învrăjbite pe formule diferit înțelese. Spectacolul acesta producea o impresie penibilă și aducea creștinismului critica și amuzamentul păgânilor și al iudeilor.
Curtea imperială a fost hotărâtoare pentru destinele de păstor ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Suprema autoritate în Stat și cu aceasta factorul care mai ales creea condițiile bune și rele și atmosfera în care putea să lucreze episcopul capitalei, curtea imperială de la Constantinopol a fost cea care a adus atât mărirea cât și prăbușirea Sfântului Ioan Gură de Aur: a ridicat pe preotul antiohian pe cel mai înalt scaun episcopal al Orientului și l-a îmbrâncit apoi de pe culmea gloriei și a meritului în mizeria exilului și în moarte timpurie.
Starea curții imperiale era interesantă în acest timp din mai multe puncte de vedere. Imagine a ceea ce era imperiul și societatea însăși, curtea reprezenta un stadiu și un aspect al lumii romane de atunci. Curtea imperială a epocii prezintă îndoitul aspect, un aspect de compromis, al tradiției imperiale romane și al concepției creștine. Imperiul și împăratul aveau o dublă misiune: de a asigura opera cezarilor romani și de a patrona și apăra creștinismul, ca nouă misiune romană în lume.
Auguștii păgâni purtaseră titlul religios de pontifex maximus. Auguștii creștini nu aveau un titlu religios oficial, dar aveau atribute care îi îndreptățeau și obligau la protecția și sprijinirea Bisericii, crezându-se în felul lor apostoli și episcopi.
Teodosie I făcuse imperiului și Bisericii neprețuite servicii, punând cu autoritate ordine în cele politice și religioase, prin înfrângerea și potolirea barbarilor, prin legiferările contra păgânismului și prin întărirea ortodoxiei și reprimarea ereziei.
Din nefericire, urmașii lui imediați – Arcadiu (395-408), Honorius (395-423), Teodosie II (408-450), Valentinian II (375-392) – au fost împărați minori și slabi, dominați și conduși de sfetnici autoritari, de curteni influenți, de soții și de împrejurări. Capabili de bine și de rău, ei nu aveau nici temperament, nici libertate de împărați. Lipsiți de energie și de inițiativă, hotărau ceea ce li se sugera sau cerea stăruitor și au fost numeroși factorii acțiunii lor.
Titularii tronului imperial nu purtau singuri răspunderea acestei situații, a incapacității și greșelilor lor. Investiți cu demnitatea de auguști din copilărie (Arcadiu la vârsta de șase ani, iar Honorius de nouă ani), ei s-au trezit împărați fără nicio altă pregătire pentru această mare și grea sarcină și fără a fi moștenit măcar calitățile tatălui lor. Fiii lui Teodosie au fost și au rămas minori cu purpură și cu coroană în toată domnia lor.
La moartea lui Teodosie cel Mare, Arcadiu avea numai 17-18 ani, iar Honoriu numai. Cu amorul său propriu de părinte, Teodosie I îi asociase la domnie pentru a le asigura succesiunea tronului și a-i obișnui cu onorurile și cu sarcinile domniei. Teodosie I lăsa copilului august unele atribuții imperiale, ca aceea de a rezolva, cererile de grațiere, socotind însușirea bunătății ca una din calitățile cerute suveranilor.
Mediu și moravuri. Epoca poartă pecetea oamenilor, ideilor și moravurilor ei. Arcadiu, Eudoxia, ceilalți toți datorau și mediului și vremii concepțiile, năzuințele și posibilitățile lor. Unele erau moștenite, pe altele le creeau situațiile noi. În acea vreme de prefaceri politice, sociale, religioase și morale, de conviețuire cu barbarii, cu păgânii, cu iudeii, cu ereticii, de împrumuturi de idei și de moravuri, de influențe reciproce și de conflicte, de pericole și de emoții, de convertire convențională și superficială a multora, corupția morală este explicabilă.
Intensitatea sentimentului creștin scăzuse în noua masă a credincioșilor. Păgânii erau destul de mulți și tradițiile seculare destul de puternice, pentru ca societatea sa păstreze încă aspectul profan, lumesc. Se menținea îndeosebi plăcerea pentru spectacole și distracții în general, una din caracteristicile lumii vechi. Nu numai păgânii, ci și creștinii le căutau cu pasiune, uitând pentru ele datoriile religioase și uneori golind bisericile.
După interzicerea ceremoniilor și sacrificiilor păgâne, distracțiile publice erau ultimul refugiu al plăcerilor și al amintirilor păgâne. Încercarea de a le reduce nu le lua caracterul popular și zgomotos, iar când aveau ca prilej un triumf imperial, o aniversare sau alt motiv de cinstire a împăratului sau a familiei imperiale, bucuria și zgomotul erau sporite cu manifestarea sentimentului dinastic.
Când Sfântul Ioan Gură de Aur a ridicat protestul său contra tulburării serviciului divin prin manifestările populare exuberante, cu prilejul ridicării unei statui de argint a împărătesei în fața Senatului, în apropierea bisericii Sfânta Sofia, gestul ierarhului a fost interpretat ca un act jignitor pentru maiestatea imperială și a luat în campania potrivnică a adversarilor lui gravitatea unei crime politice, care putea fi pedepsită cu moartea. Unii căutau să câștige mai mult decât din drepturi cuvenite: din denunțuri, din acte de nedreptate, din răpiri, din averi confiscate, din jaf.
Cât privește curtea imperială, dorința de îmbogățire, de lux, frivolitatea, pasiunea, stau nu numai în impulsurile Eudoxiei, ci se găseau și în anturajul ei. Câteva femei din aristocrația capitalei, soții de mari demnitari, întrețineau vanitatea și gusturile împărătesei. Frivole, cochete, fără a mai fi tinere, ambițioase și purtătoare de vorbe, ele țeseau la curte o pânză de intrigi ca informatoare și sfetnice ale împărătesei. Sunt cunoscute ca prietene și confidente ale Eudoxiei, Marsa – văduva generalului Promotus, Castricia – văduva generalului Saturninus, și Eugrafia. Ele manifestau pietate și interes pentru Biserică și pentru Ioan Gură de Aur, dar evlavia lor era mai mult demonstrativă și episcopul nu se împăca nicidecum cu ipocrizia lor, făcând cunoscut sentimentul său în public.
Aceste femei de curte au avut partea lor de vină la creearea atmosferei de intrigi, de bănuială, de delațiune făcută în jurul severului ierarh. Ele s-au alăturat adversarilor lui, au luat parte la conciliabulele ținute împotriva lui, ațâțau ambiția împărătesei și căutau prin ea răzbunare pentru jignirea adusă de episcop amorului lor propriu.
Societatea timpului avea slăbiciunile și rănile sale, pe care le cunoaștem, în bună parte din Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur. Revolta lui împotriva nepăsării bogaților față de săraci, față de dreptatea creștină și socială și față de mântuirea lor înșiși este exprimată de episcop cu accente de o vigoare care întrece pe a tuturor predicatorilor și reformatorilor. El cunoaște viața de mizeria a oamenilor fără lucru, a cerșetorilor, cunoștea nedreptățile și greutățile îndurate de țărani și nu le tăcea. Pentru ochii lui de propovăduitor al dragostei și al dreptății evanghelice, societatea timpului oferea laturi criticabile, pe care Sfântul Ioan Gură de Aur nu le-a cruțat. Aceasta îi făcea însă adversari pe toți cei vinovați de stările sociale și morale ale timpului. Privită chiar numai în turma creștină, ea era criticabilă. Societatea admira elocvența predicatorilor, îi aplauda chiar, dar nu manifesta aprobare pentru critica ce i se făcea. Cu toată bunătatea și delicateța sa, cu tot respectul pentru curtea imperială și cu toată indulgența sa pentru slăbiciunile omenești, el a fost sever cu păcatele pierzătoare de suflete și aducătoare de suferințe sociale. Societatea timpului, curtea imperială, comunitatea creștină aveau destule, pentru a stârni indignarea unui slujitor al lui Hristos, mare și consecvent idealist, care voia îndreptarea lumii și o viață după Evanghelie.
III.3. ÎNDEMNURI PRACTICE LA SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR
În calitatea sa de ierarh practic, Sfântul Ioan Gură de Aur a utilizat, pe lângă predicile în care tratează despre unitatea dogmatică a creștinătății, și acțiuni de mare anvergură pe teren practic, cum sunt cultul divin, rugăciunea comună, conviețuirea în dragoste și pace, comuniunea euharistică etc., și acestea cu același scop: întărirea unității Bisericii creștine.
Rezultatele acestor mijloace practice, el le-a cunoscut din experiența sa personală, și de aceea a fost atât de convins de însemnătatea lor pentru cimentarea unității creștine.
Sfântul Ioan Gură de Aur nu consideră că mijlocul cel mai eficace pentru realizarea unității creștine ar fi discuțiile și speculațiile teologice, ci credința cea adevărată trăită, credința transformată în faptă de slujire față de oameni și față de Dumnezeu.
Pentru el unitatea Bisericii se realizează și se menține printr-o serie de legături, care cer din partea creștinilor de pretutindeni o mare înălțime morală. Acolo unde creștinii nu depun toate eforturile spirituale pentru a ajunge la o integrală determinare a ființei lor de duhul comuniunii, prin slujire reciprocă, e semn că s-a produs o slăbire în legătura internă a Bisericii, și că unitatea ei văzută nu este realizată suficient.
Argumentele cele mai puternice pe care Sfântul Ioan Gură de Aur le folosește în predicile sale, pentru a trezi în sufletele credincioșilor datoria de a trăi în comuniune desăvârșită, sunt: unitatea Bisericii – consecință a unității Sfintei Treimi, Biserica – Trup tainic al Domnului și unitatea credinței creștine.
Sfântul Ioan Gură de Aur era convins că face parte din Biserica cea una și adevărată, care păstrează doctrina creștină nealterată. De aceea el a depus toate eforturile pentru a aduce pe toți cei care se depărtaseră de la sânul Bisericii al cărui slujitor era.
Coeziunea marelui organism colectiv este asigurată, între altele, de prietenie și dragoste. Aceste două virtuți surori au reținut în mod deosebit atenția și preocuparea marelui dascăl al lumii. El le-a analizat și le-a slujit cu o pasiune și convingere de neegalat.
Pentru valoarea și actualitatea lor, o parte din mărgăritarele gândirii sale asupra unor asemenea puncte centrale ale învățăturii creștine le înfățișăm în cele ce urmează:
Prietenia, este unirea atât de strânsă între cel ce iubește și cel iubit, încât să nu mai fie două persoane deosebite, ci un singur om. Este ținta supremă pe care o au de ajuns fiii acestui pământ. Nimic nu dorește mai cu înfocare Dumnezeu, decât să vadă pe oameni uniți prin legăturile cele mai strânse. De aceea, pe toate, începând cu facerea omului și culminând cu întruparea Domnului, le-a făcut cu scopul acestei uniri.
Dumnezeu a rânduit ca înfăptuirea prieteniei să fie dictată și înlesnită de factori naturali, pe care Sfântul Părinte îi deosebește în fizici -sociali și factori revelați.
a) Între factorii fizici, el numără: crearea oamenilor din aceeași materie, comunitatea de origină (înrudirea naturală) și legăturile matrimoniale.
Crearea din aceeași materie. Impulsul spre prietenie, spre unitate este dat neamului omenesc prin unitatea materiei din care se trage. Și pentru ca cercul filiei fizice să se lărgească și mai mult, au fost oprite căsătoriile între rudeniile apropiate. Omul e constrâns astfel să-și aleagă pereche conjugală din rândul străinilor. Dar, odată cu soția, intră în ocolul atenției și iubirii soțului tot neamul acesteia. Astfel, oameni și neamuri care nu erau uniți prin rudenie naturală se apropie și se împrietenesc pe calea căsătoriilor.
b) Factori sociali. Între prieteniile prilejuite de traiul laolaltă al oamenilor, Sfântul Ioan Gură de Aur numără: prieteniile închegate în urma unor binefaceri; prieteniile moștenite din strămoși; prieteniile născute cu ocazia meselor comune; prieteniile stabilite între împreună-călători; prieteniile înlesnite de vecinătate; prieteniile între membrii aceleiași bresle;
c) Reciprocitatea și utilitatea sunt specificul prieteniei naturale. Caracterul dominant al prieteniilor de proveniență naturală (fizice și sociale) îl constituie reciprocitatea și utilitatea. Dumnezeu, vrând să unească pe toți oamenii unii cu alții, a dat o așa îndrumare lucrurilor, încât interesul propriu al fiecăruia să atârne de al altora. Omul își câștigă pâinea, gloria și liniștea, muncind pentru alții. Deși se are pe sine în vedere, totuși roadele activității sale se îndreaptă întâi spre semeni.
Agricultorul, de pildă, nu seamănă numai atât grâu cât îi este de ajuns lui singur, căci s-ar pierde și pe sine și pe ceilalți, ci se îngrijește și de nevoile mai multora. Ostașul se aruncă în primejdie nu numai pentru propria sa apărare, ci pentru a pune in siguranță orașele patriei sale. Negustorul nu cumpără numai atâta marfă cât îi este lui trebuitoare, ci cât le este necesară și celorlalți.
A nu avea prieteni e un semn de meritată pedeapsă pentru lipsa de râvnă, aptitudine și virtute. Căci ne este cu putință să facem din fiecare om un prieten; dacă ar fi fost o imposibilitate, nu ne-ar fi poruncit-o Hristos.
Nu înseamnă însă că prietenia trebuie făcută cu orice risc și în orice condiții. Prietenie există, fără îndoială, și între cei răi. Într-un fel oarecare și hoții iubesc pe hoți, ucigașii pe ucigași. Prietenia aceasta nu este însă din conștiință dreapta, ci dintr-una rea; nu e din inimă curată, ci din prihană, nu din credință nefățarnică, ci dintr-una mincinoasă și stricată.
Adevărata prietenie nu se inspiră din interese trecătoare: petreceri, servicii reciproce, deferențe interesate, etc. Cu asemenea temeiuri, ea nu poate fi nici caldă, nici trainică; durează cât ele: o zi.
Prietenia, pentru a fi puternică și neschimbătoare, trebuie să aibă temei, motiv și model pe Hristos, Care „și-a dat viața pentru prietenii Săi” (Ioan XV, 13). Cel ce iubește în acest fel, nu bagă în seamă nici noblețea rasei, nici pornirile nepotrivite, nici bogățiile, nici dacă e iubit, nici altceva din acestea. Poate să-l urască, să-l insulte, să-l dea spre moarte: ei stăruie în iubirea sa, căci are un temei îndestulător pentru iubire: Hristos. Cu ochii pironiți asupra Mântuitorului, el stă ferm, nezdruncinat, țintuit, privind doar spre Acela.
Menirea prieteniei este de a se extinde în cercuri cât mai largi posibile. Dacă doi, trei sau patru sunt uniți între ei, dar se depărtează de restul oamenilor, fugind de unii și încrezându-se într-alții ei nu fac prin aceasta prietenie, ci ruptură a iubirii, separație, disensiune. Ei sunt vătămători nu numai societății întregi, ci și loruși.
E ușor de văzut că seva care face atât de frumos mugurul prieteniei e iubirea. Între prietenie și dragoste e un raport atât de strâns, că nu știi unde să pui hotarul dintre ele. Față de prietenie, dragostea reprezintă o treaptă superioară, nu numai calitativ, ci esențial. „Dragostea pe care s-o arătăm unii față de alții, zice Sfântul Ioan, trebuie să depășească apropierea ce există între prieteni”.
Cea mai însemnată particularitate a moralei creștine este dragostea. Ea este regula creștinismului desăvârșit, definiția cea mai exactă a lui. Fără dragoste, nici minunile n-au valoare. Apostolul Petru, strălucit prin minuni și fapte, datorează renumele său numai acestora din urmă. Iubirea este deci totul. Precum cineva, chiar de ar fi îmbrăcat în aur de sus până jos, nu este recunoscut ca împărat, dacă n-are diademă împărătească, tot așa iubirea e pecetea care autentifică toate valorile și virtuțile.
Până și iubirea de Dumnezeu tot prin iubirea semenilor se adeverește. După cum sufletul fără trup și trupul fără suflet nu formează omul, tot astfel nu se poate vorbi de dragoste față de Dumnezeu dacă nu este însoțită de dragoste față de aproapele. Faptele dragostei țin pe Sfântul Duh în noi, iubirea constituind deci izvorul sfințeniei.
Ca încununare a acțiunii sale și ca cea mai înaltă răsplată în același timp, ea singură poate face pe om asemenea lui Dumnezeu, răsplată care nu s-a făgăduit pentru nicio altă virtute, dar care se prescrie pentru cea mai înaltă treaptă și formă a iubirii: iubirea vrăjmașilor. Cum acest precept este cel mai greu, fiindcă pentru a-1 împlini trebuie un suflet mărinimos și râvna cea mai aprinsă, răsplata care ni se dă întrece pe toate celelalte. Nu mai e vorba de pământ, pe care Mântuitorul îl făgăduiește celor blânzi, nici de mângâiere și milă, pe care le făgăduia celor ce plâng si celor milostivi; nu e vorba nici chiar de Împărăția Cerurilor. Un bine cu mult mai înalt ne e promis, acela de a deveni asemenea lui Dumnezeu, cel puțin atât cât putem să-I devenim asemănători.
În atenția Sfântului Părinte vin mai toate chipurile de manifestare ale iubirii, care, ca niște plante minunate cresc lângă acest izvor. Gradual privite, cea mai înaltă speță este iubirea vrăjmașilor, asupra căreia insistă îndelung, întrucât e mai anevoie să te învoiești cu ea și s-o împlinești. El arată foloasele ei și căile pe care se poate înfăptui. Domnul Iisus Hristos este modelul desăvârșit al iubirii vrăjmașilor. Arhidiaconul Ștefan, Apostolul Pavel, Samuel au strălucit prin această înaltă virtute.
Dar modul cel mai frecvent și adecvat în care iubirea vine la expresie, este milostenia. Ea este seva substanțială a iubirii. Ori de unde se inspiră, punctul de sosire, concluzia îi este milostenia, iubirea aplicată. S-a numit pe sine însuși ambasador al săracilor. Fapta lui a fost însă mai mare decât numele. Deși coborâtor dintr-o familie bogată, Sfântul Ioan s-a aliat cu săracii și dezmoșteniții soartei. Din fața altarului, punându-se deci sub autoritatea lui Dumnezeu, a analizat, în favoarea lor, toate problemele în legătură cu ei.
Foarte important de reținut este că toată lucrarea de asistență gândită, predicată și înfăptuită de Sfântul Ioan, în concordanță de altfel cu spiritul Sfintei Scripturi, nu numai că e în afară de orice element de servitute sau ofensă a săracului, dar este în plus o ocazie și un mod de promovare a demnității omenești.
După el, ceea ce primește săracul de la cel bogat este indirect un drept al lui. Văzând mulțimea săracilor, bolnavilor, cerșetorilor și infirmilor care mișunau în Antiohia și Constantinopol, sub privirile nepăsătoare ale celor bogați, Sfântul Ioan Gură de Aur le atrage atenția acestora din urmă că ei sunt autorii situației grele în care se găsesc cei dintâi.
Sfântul Părinte nu îngăduie nici chiar anchetele prea amănunțite asupra împrejurărilor și cauzelor cărora-și datorează săracul situația sa. Noi suntem chemați să-i ajutăm, nu să-i judecăm.
Săracii nu trebuiesc suspectați de necinste. Nu ni s-a poruncit să înfruntăm săracul pentru lenea sa, ci să venim în ajutorul sărăciei sale. Săracul n-are decât o singură recomandare: sărăcia lui.
În această privință, Sfântul Ioan Gură de Aur se deosebește de celălalt mare dascăl al lumii și binefăcător al săracilor, Sfântul Vasile cel Mare, care propunea cercetarea îndreptățirii la milostenie a celui asistat. Demnitatea milosteniei o garantează pe de altă parte primitorul ei, care, sub înfățișarea săracilor, este Hristos. De aceea să nu ne uităm la săracul care primește, ci la Dumnezeu care întoarce darul; să nu ne gândim la cel ce primește banul, ci la cel ce se încarcă de datorie.
S-ar putea pune întrebarea dacă Sfântul Ioan preferă o acțiune caritativă instituționalizată prin Biserică sau una de ordin particular, individual. Răspunsul cel mai potrivit cu faptele este că el le-a recomandat și le-a practicat pe amândouă.
El însuși a organizat strălucit lucrarea de asistență a Bisericii din Antiohia și mai ales a celei din Constantinopol. Inițiativele sale au luat forma și adâncimea unor inovații și tendințe cu totul înaintate pentru secolul său.
A dispus măsuri de economie strașnică la multe articole de cheltuieli, aplicând această măsură chiar în palatul său patriarhal, din care a eliminat luxul și pe care l-a împodobit cu sobrietatea și simplitatea apostolica și monahală în care trăise ca preot în Antiohia. Din economiile provenite prin suprimarea cheltuielilor inutile a ridicat spitale și case de primire a străinilor și a rânduit spre slujire în acestea medici, bucătari și oameni de serviciu.
Intensitatea acestei acțiuni este oglindită și de anumite statistici și soluții păstrate în cuvântările sale. Sfântul Ioan ținea evidențe cu numărul și cu numele săracilor. La Antiohia întreținea 3.000 de săraci cu veniturile dintr-un singur legat, în afară de asistența pe care o dădea prizonierilor, bolnavilor și străinilor și în afară de alimentele și îmbrăcămintea care se împărțeau zilnic. În acest oraș săracii reprezentau a zecea parte din populație. La Constantinopol el cunoaște și asistă 50.000 de săraci, care desigur nu sunt numai creștini, ci și necreștini. Cei 100.000 de creștini, dacă ar da fiecare câte o pâine și un obol, problema lor ar fi rezolvată.
Din afară veneau evaluări exagerate asupra fondurilor Bisericii, bănuieli în ceea ce privește cinstita mânuire a lor, dinăuntru se ridica primejdia socotinței greșite că dacă Biserica are fonduri și asistență organizată, membrii ei sunt dispensați de a mai practica milostenia.
Din aceste pricini, Sfântul Ioan atrage atenția credincioșilor să nu lase milostenia numai pe seama Bisericii, între altele și pentru aceea că la judecată se va cere fiecăruia socoteală asupra faptelor de iubire pe care le-a săvârșit personal și direct.
Ambasadorul săracilor n-a pregetat un moment să evidențieze posibilitatea și îndatorirea pentru toți oamenii de a practica milostenia. El a înfățișat-o frumos și convingător ca pe o mijlocitoare a noastră pe lângă Dumnezeu. Ea sfărâmă lanțurile, risipește întunericul, stinge focul, oprește scrâșnirea dinților. Ei i se deschid porțile cerului. Și după cum, când intră regina nimeni dintre paznicii rânduiți cu paza ușilor n-ar îndrăzni s-o întrebe cine este și de unde vine, ci toți o primesc îndată, tot așa și cu milostenia: căci este cu adevărat regină, făcând pe oameni asemenea cu Dumnezeu.
Sfântul Ioan Gură de Aur și-a câștigat, prin cuvânt și faptă, o binemeritată celebritate ca slujitor al prieteniei și al dragostei. Înspre aceasta l-au mișcat sufletul său simțitor peste măsuri și îndemnul Sfintei Scripturi și împrejurările grele ale vremii: calamități naturale, răzmerițe, stări sociale, nedrepte ce trebuiau remediate.
Aproape tot ce a gândit și lucrat Sfântul Părinte în legătură cu prietenia și dragostea este astăzi conținut al învățăturii și programului de activitate practică al Bisericii.
Acțiunea caritativă nu este produsul silei și disprețului față de om. Ea este Manifestarea organizată a unei concepții și simțiri înalte, este atitudinea de reculegere, de regăsire a omului în fața semenului. Prietenia și dragostea reprezintă poziția superioară de pe care omul acționează față de om cu intensitatea și puritatea cu care se raportează la Dumnezeu.
Adânc cunoscător al problemelor spirituale și morale din secolul al IV-lea din Antiohia dar și din alte centre ale Răsăritului, Sfântul Ioan Gură de Aur oferă soluții unor probleme variate ca imoralitatea, superstițiile dar și pentru alte metehne sociale.
Casele celor bogați, ne spune el, erau glia fertilă pentru tot felul de păcate. Luxul și disprețul pentru muncă, ce-și aveau originea în exploatarea cea mai nemiloasă a omului, îmbiau pe patricienii Antiohiei la o viață de huzur. Patima pentru lux pătrunsese mai ales în viața familiilor antiohiene cu urmări dezastruoase pentru tineret pentru educația acestuia. Într-o situație nenorocită, față de această clasă de bogătași, ce trăia în lux și huzur se găseau sclavii și muncitorii de pe întinsele pământuri ale Antioihiei. Pentru bogații crescuți în atmosfera păgânismului, sclavii erau numai niște lucruri, cărora stapânii păgâni nu le recunoștea nici un drept, și care puteau să fie exploatați după bunul plac al acestora.
Dar tema importantă pe care a dezbătut-o aproape de fiecare dată sub diferite forme a fost mântuirea sufletelor credincioșilor săi din păcat, fiindcă el nu cunoștea decât o singură nenorocire mare: păcatul cu urmările lui dezastruoase și o singură fericire și anume, pacea sufletului cu sine, cu ceilalți oameni și cu Dumnezeu.
Convins că bunurile materiale, deși necesare vieții, nu formează totuși bunul suprem, fiindcă ele nu măresc valoarea internă a sufletului, el s-a arătat ostil proprietății individuale dobândită prin acaparare și ostil inegalității cu privire la bunurile materiale și a apărat demnitatea umană a celor săraci și lipsiți, a servitorilor, a muncitorilor și a sclavilor, subliniind drepturile acestora împotriva încălcărilor brutale ale acestora de către cei bogați și puternici.
Lupta împotriva păcatului, indiferent sub ce formă și unde apărea acesta, a fost construită pe o concepție realistă despre sfințenie, încât el a prezentat adevărul și virtutea creștină de așa manieră, ca acestea să nu apară a fi ceva utopic, ci ca ceva ce poate fi realizat în realitatea vieții.
Sfântul Ioan Gură de Aur a fost un promotor al optimismului creștin ce trezea în sufletul credincioșilor conștiința clară că în comuniunea cu Hristos neliniștea, micimile și păcătoșenia vieții pot fi depășite prin idealul suprem creștin: desăvârșirea. „Eu nu cunosc o altă viață – zice într-una din omiliile sale – decât pe voi și grija pentru sufletele voastre. Aceasta este singura noastră grijă atât noaptea cât și ziua, ca voi toți să deveniți sfinți și desăvârșiți”.
Problema originii, ființei și rolului familiei a reprezentat o alta preocupare a sa. Biserica învață că viața de familie a fost rânduită de Dumnezeu, poruncită primilor oameni, Adam și Eva și practicată de ei chiar și în rai.
Sfinții Părinți, observând întru totul fundamentul dogmatic al căsătoriei, au dezvoltat pe larg problema, adâncind-o și aducând unele importante amănunte, potrivite cu scopul și latura din care au privit problema. Între alții, Sfântul Ioan Gură de Aur i-a închinat o atenție deosebită și lucrări speciale. El a luat-o în considerare ori de câte ori a venit vorba de ea, chiar și numai incidental și i-a ridicat prestigiul în ochii contemporanilor săi, nu întotdeauna și nu toți dispuși s-o înțeleagă și s-o trăiască după originea sa dumnezeiască și scopurile sale binecuvântate.
Iată de ce este potrivit a înfățișa pe scurt și bogata sa gândire despre familie, gândire prin care se poate întregi atât din tabloul ideal al căsătoriei pe care el îl înfățișa ascultătorilor săi, cât și din umbrele pe care ochiul său pătrunzător le observa și dezaproba în viața lor.
Sfântul Ioan Gură de Aur osândește cu toată energia căsătoria din interes material și o înfățișează ca pe un izvor de umilințe, multe și mari necazuri, lațuri și curse și ruină. Ea este un târg rușinos, care n-aduce decât pagube celui ce-i pune la cale, indiferent că-i bărbat sau că-i femeie, înlesnind despotismul soțului mai bogat asupra celui mai sărac, alungând din căsnicie toată dragostea și plăcerea și răsturnând ierarhia în familie.
Sprijinindu-se pe doctrina biblică și în special pe învățătura Sfântului Pavel, la care se referă de preferință și pe care o dezvoltă, Sfântul Ioan Gură de Aur reliefează adevărul că, prin căsătorie, cei doi soți alcătuiesc un singur trup. Și analizând toate elementele și împrejurările premergătoare acestei uniri, observă că bazele ei stau nu numai în faptul fizic al creației Evei din coasta lui Adam, dar și în caracterul ei de taină, formulat expres în poruncă lui Dumnezeu: „Pentru aceea va părăsi omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup”. Ca să învedereze valoarea înaltă și caracterul indisolubilității căsătoriei, ca și Sfâtul Pavel, o prezintă drept prefigurare a unirii lui Hristos cu Biserica.
Soțul trebuie să rămână, deci, în unire fermă și perpetuă cu femeia sa, chiar când are metehne, dobândite fie înainte, fie după cununie. Chiar acordul comun intervenit între soți pentru despărțire, moral nu are putere și efect. Căci voința lor a putut dicta valabil înainte de căsătorie, dar după contractarea ei, numai legea dispune suveran și exclusiv de ei.
Sunt unele femei, zice Sfântul Ioan, înfățișând altă datorie a soției, care se uită cu invidie la altele care trăiesc în lux. Turburate, ele se întorc atunci spre soții lor care se străduiesc și ei de ajuns pentru sporirea veniturilor, ca să poată întreține și ele același fast. Aceste femei să-și aducă aminte că ele sunt trup care trebuie să asculte de cap, iar nu să-i comande.
Sfântul Părinte recomandă ca femeile să pășească în viața de familie însuflețite de dorul unei vieți demne de respect, întemeiată pe disprețul bogățiilor, agonisindu-și adevărata înțelepciune, renunțând la podoabe agățate de urechi și atârnând pe obraji, la coliere, la încrustări savante și la veșminte țesute în aur și în mătase. O ținută îngrijită este îngăduită, dar să nu se exagereze. Gătelile excesive se potrivesc numai saltimbancilor. Chiar și casa trebuie să fie împodobită cu virtutea, să se simtă in ea iradierile înțelepciunii, nu ale parfumurilor.
Adevărata ospitalitate este însă primirea și ajutorarea săracilor, una dintre cele mai alese virtuți care trebuie să împodobească un cămin creștin. Ea impune sacrificii mici, care aduc însă incomensurabile satisfacții și răsplătiri. Cazul văduvei sărace, care a primit pe proorocul Ilie, este grăitor.
III.4. LUCRAREA CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU ÎN PERCEPȚIA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR
În opera Sfântului Ioan Gură de Aur sunt exprimate două adevăruri fundamentale cu privire la Sfânta Scriptură și anume că Sfânta Scriptură este expresia originară scrisă a cuvântului lui Dumnezeu, datorită inspirației și că omul este încununat cu posibilitatea și cu datoria de a cunoaște Scriptura.
Arhipăstorul din Constantinopol considera că „ar fi trebuit să nu avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o viață atât de curată încât harul Duhului Sfânt să fi ținut locul Scripturii în sufletele noastre. Și după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot așa ar fi trebuit ca și inimile noastre să fi fost scrise cu Duhul Sfânt”. Dar, întrucât omenirea s-a depărtat de harul acesta, prin căderea în păcatul strămoșesc, trebuie – ne îndemna el în continuare – să pornim pe o nouă cale: pe calea Sfintelor Scripturi. Pe această cale putem dobândi harul Duhului, dar pentru aceasta trebuie să fim preocupați în mod deosebit de citirea, de aprofundarea și de împlinirea concretă, în viața de zi cu zi, a Sfintei Scripturi; trebuie să folosim cum trebuie acest „al doilea leac”.
Pentru a evidenția lucrarea cuvântului lui Dumnezeu în sufletele celor care ascultă și primesc acest cuvânt, Sfântul Ioan Gură de Aur oferă exemple clare, prin care ne încredințează de eficiența acestei lucrări în situații diverse, dovedind că nu există căutare intelectuală sau frământare duhovnicească, sau situație critică, sau neajuns, care să nu-și găsească răspunsul prin cercetarea cuvântului lui Dumnezeu, și aceasta nu pentru că Scriptura ar fi cea mai completă colecție de norme călăuzitoare pentru viață, ci pentru că Dumnezeu lucrează mereu prin cuvântul Său.
Dacă citirea sau ascultarea cuvintelor Sfintei Scripturi reprezintă posibilitatea directă și principală prin care fiecare credincios poate beneficia de lucrarea cuvântului lui Dumnezeu, predica, omilia, sau în sens general, cuvântul propovăduit conturează o nouă posibilitate de împărtășire a acestei lucrări, mijlocită de această dată prin intermediul predicatorului, care transmite cuvântul lui Dumnezeu.
Înainte însă de a fi cel care transmite cuvântul lui Dumnezeu, preotul sau predicatorul este cel asupra căruia lucrează cuvântul lui Dumnezeu, provocând chemarea și alegerea lui. Apoi, slujitorul nou ales trebuie să se apeleze mereu la cuvântul Scripturii, deoarece el constituie, pe de o parte, mesajul care urmează să fie transmis, iar pe de altă parte, cuvântul sfânt lucrează în sufletul său, învățându-l și oferindu-i mijloacele și modalitățile necesare pentru transmiterea acestui mesaj. De aceea, predicatorul nu se poate detașa în acțiunea sa de cuvintele revelației.
Prin predică, ascultătorii ei sunt realmente părtași ai lucrării cuvântului lui Dumnezeu. Chiar dacă pentru ochii fizici vorbitorul este preotul sau cel care predică, prin „ochii credinței” se poate constata că adevăratul vorbitor este Dumnezeu. Cuvântul rostit nu este cuvântului omului rostit către alt om, ci este cuvântul lui Dumnezeu rostit omului, prin intermediul omului. Sfântul Ioan Gură de Aur a predicat mereu având conștiința că mesajul prezentat ascultătorilor săi nu este un mesaj propriu, ci realmente este cuvântul lui Dumnezeu adresat prin intermediul său, și a arătat, folosindu-se de diferite episoade biblice, că Dumnezeu este Cel Care vorbește prin slujitorii Săi.
Dumnezeu trimite cuvântul Său prin intermediul predicatorului, care abordează, prin discursul său teme diverse, urmând ca fiecare credincios care ascultă „să ia leacul potrivit” nu doar pentru împlinirea nevoilor materiale, ci, mai ales pentru tămăduirea sufletului, în vederea mântuirii. Administrat astfel, cuvântul lui Dumnezeu atinge prin predică toate „colțurile sufletești” ale credincioșilor, tămăduind și împlinind, tăind și hrănind. Nimeni nu rămâne fără folos de pe urma cuvintelor dumnezeiești, condiția strict necesară pentru a beneficia de lucrarea lor rămânând accesibilă tuturor: primirea și împlinirea cuvintelor. Chiar și atunci când lucrarea cuvântului lui Dumnezeu nu are nici o eficiență atât de vizibilă, totuși ea deschide în sufletele ascultătorilor perspectivele unei interpretări verosimile asupra scopului și asupra finalității vieții omenești.
Dumnezeu lucrează, de asemenea, prin cuvintele pe care le adresăm celor de lângă noi, iar această lucrare poate fi împlinită de orice creștin.
Sfântul Ioan Gură de Aur arăta, adesea, că mântuirea celor de lângă noi depinde chiar și de cuvintele pe care le adresăm lor. Cei care au beneficiat de lucrarea cuvântului lui Dumnezeu în sufletele lor trebuie să „prelungească” această lucrare, prin propriile lor cuvinte, prin care pot prezenta cuvântul lui Dumnezeu într-o formă accesibilă și potrivit unor nevoi concrete. Astfel, cuvântul lui Dumnezeu este lucrător prin cei care devin „mesageri” ai lui Dumnezeu, îmbogățindu-i sufletește atât pe cei care comunică cuvântul, cât și pe cei care îi ascultă.
Lucrarea cuvântului lui Dumnezeu nu poate fi evidențiată decât prin roadele care se nasc din ea. Această lucrare produce convertirea de la necredință la credință, de la păcat la virtute, de la rău la bine. Lucrarea cuvântului naște credința adevărată (In. 6, 68-69; Rm. 10, 13-15, 17; I Pt. 1, 23-25) și este mereu actuală deoarece noi primim credința prin Sfintele Scripturi și prin minunile înfățișate de acestea, susține credința, deoarece transmite conținutul autentic al credinței, conținut care determină conținutul vieții, zidește Biserica – Trupul mistic al lui Hristos, îl face pe om să conștientizeze starea de păcătoșenie în care se află uneori, mustră păcatul și tămăduiește patimile sufletului, îndeamnă la săvârșirea virtuților, este asemenea unei săbii cu două tăișuri în dialogul cu cei depărtați de la adevărata credință și dezvoltă chemarea comunității credincioșilor de a fi mărturisitoare, de a se înfățișa înaintea tuturor ca mediu al prezenței lui Dumnezeu.
Cuvântul lui Dumnezeu, propovăduit sau comunicat sub diferite forme, este purtător de har și lucrează în sufletele celor care-l ascultă și îl primesc. Totuși pentru ca lucrarea cuvântului lui Dumnezeu să aibă o eficiență mărturisitoare este necesar ca acesta să fie propovăduit de Biserică, propovăduirea și comunicarea cuvântului să izvorască din iubirea de Dumnezeu și de oameni și, nu în ultimul rând, cuvântul să fie întrupat în viață.
Avându-și rădăcinile adânc înfipte în dragoste, cuvintele rostite față de cei de lângă noi, ca prelungiri ale cuvântului lui Dumnezeu adresat oamenilor, devin instrumente ale misiunii creștine, care mărturisesc dragostea lui Dumnezeu și care cheamă pe toți la această dragoste34, care împlinesc lipsurile celor aflați în nevoie, și mai ales prin intermediul cărora oamenii sunt călăuziți către Împărăția lui Dumnezeu.
Expunerile Sfântului Ioan Gură de Aur referitoare la predicarea cuvântului lui Dumnezeu sau la sfaturile duhovnicești pe care trebuie să le oferim, în conformitate cu poruncile lui Dumnezeu, sunt de un real folos în misiunea de astăzi a Bisericii, întrucât pe de o parte îl responsabilizează pe cel care predică, făcându-l să conștientizeze că este exponentul cuvântului lui Dumnezeu și nu al propriilor sale cuvinte și ca atare trebuie să-și organizeze discursul astfel încât să nu urmărească satisfacții sau interese proprii, ci călăuzirea credincioșilor prin lucrarea cuvântului lui Dumnezeu, iar pe de altă parte le garantează credincioșilor că, împlinind sfaturile predicatorului, lucrează la propria mântuire.
IV. POCĂINȚA ÎN OMILIILE DESPRE POCĂINȚĂ
ALE
SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR
Sfântul Ioan Gură de Aur are cea mai bogată învățătură despre pocăință. Prin chemarea lui de patriarh și mai ales prin geniul său de predicator și moralizator, a fost și rămâne un mare învățător al pocăinței pentru creștinătatea întreagă. Predica pocăinței este în cuprinsul omiliilor și comentariilor sale unul dintre cele mai iubite subiecte.
Încă înainte de a se preoți, scrie unui tânăr de 20 ani, Teodor, o scrisoare în care, după ce combate ispita disperării din sufletul păcătosului, vorbește despre pocăință, întemeiat pe o serie întreagă de texte și pilde biblice.
Tot operă din tinerețea Sfântului Ioan Gură de Aur este celebrul tratat Despre preoție. Ideile penitențiale din cuprinsul tratatului se referă la preot, la puterea lui sacramentală de a dezlega păcatele și de a vindeca sufletele prin pocăință.
Profilul moral și social al activității omiletice a marelui predicator de la Antiohia se sprijină puternic, printre altele, și pe Omiliile despre pocăință, un ciclu de predici rostite în timpul postului mare al unui an din preajma lui 395.
Asupra autenticității, numărului și ordinii succesiunii lor s-a discutat foarte mult. Cum aceste chestiuni nu fac obiectul preocupărilor noastre, nu le mai reluăm. Ne folosim de concluziile cele mai îndreptățit puse și anume: sunt nouă omilii autentice, rostite — după toate probabilitățile — în ordinea în care le-a tipărit Migne.
Scopul principal al acestor predici este, precum însăși denumirea lor o arată, să îi pregătească pe credincioși în vederea primirii Tainei Mărturisirii și a Împărtășirii solemne de Sfintele Paști.
În aceste Omilii, ca de altfel și în altele, întâlnim reveniri asupra aceleiași probleme, digresiuni largi, expuneri cu lungi exemplificări, ceea ce știrbește oarecum unitatea lor. Sfântul Ioan Gură de Aur a trebuit chiar să se apere împotriva reproșurilor că obișnuiește să facă lungi introduceri și că este politematic. Totuși ideea fundamentală este pretutindeni evidentă.
În cele nouă Omilii despre pocăință, Sfântul Ioan Gură de Aur face cu pasiunea-i caracteristică pe lângă o profundă analiză psihologică a pocăinței și expunerea ei doctrinală. Idealul vieții creștine este nașterea din nou: Mântuitorul Hristos să se întrupeze în fiecare om. Dar în calea idealului stă realitatea psihologică: păcatul, adică puterea ce aruncă pe om în prăpastia neliniștii și veninul ce otrăvește și ucide viața. Primejdia lui este cu atât mai mare cu cât uneori este acoperit de trufie, alteori e ascuns în amărăciunile deznădejdii. Dumnezeu însă nu vrea moartea păcătoșilor, ci pocăința lor. Nu-și întoarce fața de la ei, ci le lasă vreme de pocăință, deoarece durerea căinței se împotrivește păcatului, îl dezarmează.
IV.1. DEZNĂDEJDEA ȘI LENEA
Înainte de a vorbi despre pocăință, Sfântul Ioan Gură de Aur stăruie asupra deznădejdii și lenei, factori atât de dăunători în procesul îmbunătățirii morale. „Deznădejdea nu-1 lasă pe cel căzut să se ridice, iar lenea îl duce la cădere și pe cel ce stă sus; aceea ne răpește chiar bunurile dobândite, aceasta ne împiedică să ne eliberăm de relele sub care suspinăm. Lenea ne aruncă din cer, deznădejdea ne aruncă în abisul răutății… Luați aminte dar la puterea amândurora”. înțelegem deci cit de primejdioase sînr pentru creștin deznădejdea, păcat împotriva Duhului Sfînt, și lenea, păcat capital.
Deznădejdea răsare din sentimentul păcătoșeniei sau al nevredniciei de a mai putea primi iertare de la Dumnezeu, ceea ce înseamnă neîncrederea în El și în puterile proprii, neîncrederea izvorâtă din totala necredință sau din credința că nu mai este posibil a scăpa dreptății divine pedepsitoare. Dar Sfînta Scriptură cuprinde multe texte in care este vorba despre indurarea lui Dumnezeu, despre nemărginita Lui iubire de oameni (Ieșire 20, 6; Luca 1, 50, 54, 72, 78; I Cor. 1, 3 ș.a ), încât nici cel mai mare păcătos nu trebuie să-și piardă nădejdea în bunătatea lui Dumnezeu, dacă se leapădă de păcat. Iar lenea paralizează voința spre bine și usucă viața duhovnicească.
Ca probă că nimeni nu trebuie să se lase prins în plasa deznădejdii și a lenei, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Sfintul Apostol Pavel a fost un defăimător, prigonitor și ocărâtor, dar după ce a năzuit și n-a deznădăjduit, s-a ridicat din nou și s-a făcut asemenea îngerilor. Iuda însă a fost un Apostol, dar, fiind trândav, s-a făcut un trădător. Tot așa tâlharul intrat în rai înaintea multora, fiindcă deși întinat cu multe răutăți, n-a deznădăjduit”.
IV. 2. MĂRTURISIREA PĂCATELOR ȘI PĂREREA DE RĂU
După Sfântul Ioan Gură de Aur, pocăința este dovada dragostei lui Dumnezeu față de oameni. Omul ce se pocăiește se mântuiește. Pocăința face apostoli din Petru tăgăduitorul și din Pavel prigonitorul.
Motivul pentru care stăruie atât de mult asupra pocăinței îl arată în Omilia a 8-a, când spune: „Pocăința este leac al greșelilor, mistuirea nelegiuirilor, cheltuire de lacrimi, încredere în Dumnezeu, este armă împotriva diavolului, sabia ce-i taie capul, nădejde în mântuire, nimicire a deznădejdii… Ea deschide cerul, ne duce în rai… Pot eu, spui tu, să mă mântuiesc prin pocăință? Da, te poți mântui…”.
Mărturisirea păcatelor este prima treaptă . Pe ea trebuie să urce neapărat cel împovărat de păcate: „Ești păcătos, intră în biserică, spre a-ți mărturisi păcatele<ești drept, intră in ea pentru a nu-ți pierde dreptatea… Ai păcătuit? intră în biseric[ și mărturisește lui Dumnezeu: am păcătuit…, mărturisește păcatul pentru a-1 nimici. Cain n-a voit să-și mărturisească îndată păcatul, apoi l-a cuprins deznădejdea și astfel n-a primit iertare. David însă și-a mărturisit păcatul și a primit iertare”.
De nu le vom mărturisi noi, păcatele tot ne vor fi scoase la iveală: „Crezi că dacă nu-ți vei spune tu însuți că ești păcătos, nu o să te pârască diavolul? Ia-i-o înainte și fură-i tu slujba lui, căci slujba lui este să te pârască. Atunci de ce nu îl preîntâmpini, nu îți spui păcatul, nu te cureți de greșeli, când știi bine că vei da de un pârât care nu știe să își țină gura?”.
Numai singură mărturisirea păcatului, nu ar avea nici un efect, dacă aceasta nu ar fi unită cu adânca părere de rău pentru săvârșirea păcatului: „Ai păcătuit? Plângi și-ți vei șterge păcatul”. Apostolul Petru a săvârșit unul din cele mai mari păcate lepădându-se de Domnul Hristos în noaptea prinderii Acestuia, dar dându-și seama, „a început să plângă; și nu numai că a plâns, dar a plâns amar, făcând un al doilea botez, cu lacrimile din ochi. Și fiindcă a plâns amar, și-a șters păcatul. Căci după aceasta, i se încredințează lui cheile Cerului. Dacă deci plânsul lui Petru a șters un păcat așa de mare, cum s-ar putea ca ție, când plângi, să nu ți se ierte păcatul tău? N-a fost o vină mică să-ți tăgăduiești pe propriul tău Domn, ci un păcat mare și greu; și totuși lacrimile l-au șters. Plângi și tu deci păcatul și nu-l plânge la întâmplare ori de ochii lumii, ci plânge-l cu amar ca Petru. Varsă lacrimi din adâncul inimii, pentru ca Domnul, cuprins de milă pentru tine, să îți ierte păcatul”.
IV.3. SMERENIA
„Mai ai și o a treia cale de pocăință” spune Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilia a doua, predică în care el enumeră succint o bună parte din căile sale asupra cărora va reveni mai insistent și pe larg în predicile următoare: „Care este aceasta a treia cale? Smerenia: fii smerit și ai desfăcut lanțurile păcatului. Dovada acestui lucru ne-o dă Scriptura, prin citirea pericopei despre fariseu și vameș”.
Vameșul, care s-a smerit și-a găsit îndreptarea, mărturisirea smerită i-a înlocuit faptele bune, iar fariseul părăsește templul cu dreptatea pierdută. Acesta și-a pierdut prin faptele sale dreptatea, acela și-a câștigat-o prin mărturisirea sa smerită. Dacă deci vameșul care-i un păcătos a primit un asemenea dar, fiindcă s-a arătat smerit, cu atât mai mult va căpăta cel înzestrat cu virtute, când arată smerenie.
Dacă nu urmăm exemplul de smerenie al lui Hristos, nu vom avea loc lângă El în viața viitoare. Prin urmare, interesul nostru veșnic ne cere să nu ne mândrim cu bunătățile și cu bogățiile pe care le avem. Pentru că niciun om nu atrage mai mult invidia decât cel bogat. Iar atunci când cel bogat este și trufaș, este invidiat și urât de două ori mai mult. Dimpotrivă, dacă omul bogat este smerit, invidia celorlalți nu este chiar atât de mare. Iar dacă mai este și milostiv, atunci câștigă chiar dragostea semenilor săi. În felul acesta, avuția sa este mai la adăpost. Smerenia este foarte importantă, pentru că ea nu ne aduce numai bunătățile cerești, ci ne folosește din plin și în această viață.
IV.4. MILOSTENIA
Al patrulea drum care duce la pocăință este milostenia, „împărăteasa virtuților, care, ținând locul de apărător prea destoinic, foarte degrabă îi duce pe oameni chiar în inima cerurilor. Mare lucru e milostenia! De aceea striga și Solomon: Mare lucru e omul și scump lucru un bărbat milos (Prov. XX, 6). Mari sunt aripile milosteniei: ea străbate văzduhul, trece de lună, răzbește dincolo de razele soarelui, vine chiar până la culmea cerurilor. Dar nici acolo nu se oprește, ci, străbătând chiar cerurile și trecând prin cetele îngerilor și corurile arhanghelilor și prin toate puterile cerești, se oprește chiar în fața tronului împărătesc”.
Binefacerea creștină ajută mult, purificării interioare. Textul biblic „fapta bună spală mulțime de păcate” este viu comentat de Sfântul Ioan Gură de Aur. Pocăința, spune el, are nevoie de fapte drepte și virtuoase, dar că milostenia cu liberalitate nimic nu este în stare să stingă para focului păcatelor. „Nu există păcat pe care să nu fie în stare să-l curețe milostenia, pe care să nu-1 poată ea stinge… Da, este un leac prielnic pentru orice rană… Este, cu drept cuvânt, desăvârșire”. „Mila este baie a sufletului. De aceea, așa cum în fața ușilor bisericii sunt vase de spălat pline cu apă, ca să-ți speli mâinile, la fel, afară din biserică stau jos săracii, ca să-ți speli de pete mâinile sufletului. Ți-ai spălat cu apă mîinile materiale? Spală-ți prin milostivire și mâinile sufletului”. Oricât de mare ar fi păcatul, mila este în stare să-l spele.
Sfântul Ioan Gură de Aur insistă aici asupra datoriei creștinilor de a ajuta, în orice formă, pe semenii în suferință. Căci pocăința, nu poate zbura dacă-i lipsită de aripile milosteniei. Sutașului Corneliu, întors la Dumnezeu de Sfântul Apostol Petru, îi spune îngerul lui Dumnezeu, din vedenia avută: „Rugăciunile tale și milosteniile tale sunt suite spre pomenire înaintea lui Dumnezeu” (Fap. Ap. 10. 4) . Dumnezeu pedepsește împietrirea inimii (neomenia), care este izvorul atâtor păcate, și binecuvântează mila (omenia), care este izvorul virtuților. Pe cel nemilostiv îl amenință cu focul veșnic, pe când celui milostiv îi făgăduiește Împărăția Cerurilor. Dumnezeu amenință cu iadul, nu pentru a pedepsi cu focul acestuia, ci pentru a da posibilitatea de a scăpa de pedeapsă; amenință cu cuvinte pentru a nu trebui să pedepsească.
IV.5. RUGĂCIUNEA ȘI POSTUL
Un alt mijloc de pocăință este rugăciunea. „Roagă-te în orice oră și nu-ți pierde nădejdea rugându-te, nici nu cere îndurarea lui Dumnezeu cu nepăsare; dacă stărui, nu te va respinge, ci-ți va ierta păcatele și-ți va da ceea ce ceri. Dacă rugăciunea ta ți-a fost ascultată, stăruie în rugăciune, aducând mulțumirile tale; dacă n-ai fost ascultat, stăruie în rugăciune, ca să fii ascultat”.
Sfântul Ioan Gură de Aur a fost cald susținător și al postului ca mijloc de îmbunătățire morală, întrucât ne eliberează din sclavia păcatelor și ne duce la libertate. „Postul înspăimântă demonii, schimbă hotărârea lui Dumnezeu, potolește nebunia patimilor și ne duce iar la libertate și ne înseninează mult cugetele; cum să nu fie deci cea mai mare nebunie, a fugi și a te teme de postul ce îți aduce bunuri atât de mari.
Sfântul Ioan Gură de Aur combate obiceiul de a se îmbuiba cu mâncăruri și băuturi în ajunul posturilor mari de peste an. „Dacă întreb pe cineva: de ce aleargă spre baie, îmi va răspunde: ca să primesc postul cu trupul curat. Dacă însă te-aș întreba de ce te îmbeți, îmi vei răspunde: fiindcă voi intra în post. Ce lipsă de judecată! Voiești să intri în aceste prea frumoase sărbători cu trupul curat, dar cu sufletul întinat și amețit de beție?”. Dojana care-și găsește și azi justificare, fiindcă datina cu îmbuibarea în ajunul posturilor mari se păstrează cu tenacitate.
Postul are mare putere de curățire morală, întărește voința de bine, lămurește interiorul duhovnicesc și ușurează ridicarea sufletului către cele cerești.
Dar postul nu poate aduce niciun folos duhovnicesc dacă-i interpretat numai ca abținere de la anumite alimente, fără abținere de la păcat. În postul creștin, accentul cade tocmai pe abținerea de la păcat. Ce folos duhovnicesc poate fi „dacă nu mâncăm carne, dar mâncăm casele celor săraci; nu bem vin, dar ne îmbătăm cu pofte vinovate; toată ziua suntem treji, dar o petrecem la priveliști destrăbălate…; dacă trupului îi luăm hrana obișnuită, iar sufletului îi oferim una dăunătoare?”
Obligativitatea postului constituie și pentru cei drepți (Fac. II, 16, 17) și pentru cei păcătoși (Fac. III, 19), un mijloc de apropiere de Dumnezeu. Postul este cadrul și condiția esențială pentru exercitarea adevăratei pocăințe. Postul, rugăciunea și milostenia, dau omului aripi ce-i ușurează zborul spre virtute și desăvârșire.
În fața osândei ce-i așteaptă pe cei ce nesocotesc postul (Fac. III, 19; II Cor. XII, 21), prin lipsa de eficiență a credinței acestora în fața dușmanilor mântuirii și vieții (Matei XVII, 20), Dumnezeu opune puterea neînvinsă a celor care-L cinstesc, acestora li se șterge până și osânda de moarte.
IV.6. DRUMUL SPRE POCĂINȚĂ E DESCHIS TUTUROR CREDINCIOȘILOR
Pentru lămurirea tuturor, Sfântul Ioan Gură de Aur arată că drumul spre pocăință este deschis tuturor păcătoșilor. Față de aceștia Dumnezeu este îndelung răbdător și celor ce se pocăiesc le pune în vedere mântuirea, pe care le-o rezervă și urmașilor care umblă pe drumul pocăinței. În Omilia a șaptea, Sfântul Părinte arată că Dumnezeu este aspru față de cei drepți, dar milostiv față de cei păcătoși. Motivul? Pe cel drept îl întărește prin teamă, iar pe cel păcătos îl trezește prin milostivirea Sa.
Mântuitorul iartă păcatele cu multă milostivire, iar iertarea păcatelor este izvorul mântuirii, lumina pocăinței care, la rândul ei, este vindecarea păcatului, darul ceresc, puterea minunată, care prin har biruiește, este topitoarea păcatului. Dacă Dumnezeu n-ar fi fost îndelung răbdător, Biserica nu l-ar avea pe Sfântul Apostol Pavel. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu a făcut din el, care era un persecutor al creștinismului, un erou al creștinismului, a făcut dintr-un vameș (Matei), un Apostol și Evanghelist.
Dumnezeu iartă repede păcătosului care se pocăiește. Exemplu este David. Când este cazul însă a pedepsi, El nu se grăbește, pentru a da posibilitatea îndreptării. Răbdarea ajută pe cel păcătos să se ridice, iar frica, pe cel drept să nu cadă. Pocăința duce la fericire. Dar pocăința trebuie să se verifice prin fapte, smulgând păcatul din inimă, după cum spune profetul Isaia (1, 16). Dumnezeu este grabnic la zidit, zăbavnic la dărâmat; aceea este dovada putem Sale, aceasta dovada bunătății Sale.
Păcatul este cauza tuturor relelor; din cauza păcatului avem dureri, războaie, tel de Iei de suferințe. Păcatul naște durerea, iar durerea spală păcatul prin pocăință, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „întristarea cea după Dumnezeu lucrează pocăință spre mântuire, fără părere de rău; pe când întristarea lumii lucrează moarte” (II Cor. 7, 10). Celor pocăiți cu sinceritate, întristarea le este mântuitoare. Fiecare ajunge în fața Dreptului Judecător, dar El trebuie împăcat înainte de Ziua Judecății, ceea ce se poate face mai ales prin milostenie, căci pocăința fără milostenie este moartă.
CONCLUZII
Pocăința este unul dintre mijloacele pe care Biserica Mântuitorului Hristos le pune la îndemâna creștinilor pentru a se curăți de întinăciunile păcatelor. Cu alte cuvinte, este o cale de purificare sufletească.
Păcatul este răul sub toate formele lui, e dezacordul cu legile naturii, ale vieții și ale fericirii omenești și dumnezeiești. Peste tot, o faptă rea din punct de vedere religios și moral este un păcat. Legea noastră creștinească este dragostea. Trăirea în raporturi de dragoste desăvârșită cu Dumnezeu și cu oamenii, este idealul creștinului. Cine nu slujește acestui ideal, nu contribuie cu nimic la armonia, echilibrul și progresul omenirii. Din contră, slujește păcatului și prin aceasta sporește răul în lume, căci răul social vine din răul individual.
Pocăința este o floare a virtuților,o poruncă bisericească și o taină evanghelică așezată de Mântuitorul Iisus Hristos. Sentimentul pocăinței apare cu cel dintâi om păcătos. Unde este păcat, se cere cu necesitate și pocăință. Vechiul Testament ne învață că pocăința începe cu convertirea la Dumnezeu. Mărturisirea păcatelor este și urmarea convertirii. Dar și în Vechiul Testament, ca și în religiile antichității, pocăința – în lipsa harului divin – era numai un rit practic, un simbol religios, care pregătea sufletele și vestea, ca și razele de lumină în zorii zilei, apariția soarelui.
Cu Noul Testament se inaugurează religia desăvârșirii duhovnicești. Prin Iisus Hristos am dobândit „harul și adevărul” (Ioan 1,17). Abia de acum putem vorbi de pocăință ca virtute creștinească și taină mântuitoare, Iisus Hristos Mântuitorul iartă și puterea aceasta o transmite apostolilor, iar aceștia, prin succesiune neîntreruptă, urmașilor, care la rândul lor au transmis aleșilor, ca pe o torță sacră, din mână în mână și din generație în generație până astăzi.
Biserica a cerut întotdeauna de la penitenți căință sinceră pentru toate păcatele, împreunată cu hotărârea de a nu mai păcătui și le-a impus canoane de ispășire cu caracter pedagogic și medicinal în raport direct cu gravitatea păcatelor, cu starea lor și cu dispozițiile lor sufletești. Actul ultim și cel mai însemnat este dezlegarea făcută de preot în numele lui Dumnezeu prin punerea sacramentală a mâinilor pe capul penitentului și cu rostirea rugăciunii de iertare și împăcare solemnă.
Pocăința nu are numai o documentare biblică și istorică, ci și una psihologică și socială. Pocăința este o necesitate morală, o trebuință a naturii omenești, de care trebuie să țină cont preoții în experiența lor pastorală, misionară și să o administreze cu toată sfințenia. Aceasta este o taină cerească prin care se nimicește. Pocăința este remediu contra mândriei, e școala smereniei, cea mai bună școală religioasă și, în același timp, o curățire a templului inimii, ca să intre în el Mântuitorul Hristos. Pocăința vindecă relele și neputințele noastre morale, ca și maslul pe cele corporale, are o minunată putere de moralizare; e cea mai bună școală a renașterii morale și naționale.
Pocăința este la îndemâna oricărui creștin. Trebuie doar ca cel ce simte arșița păcatului, să recurgă la foloasele ce decurg din ea, imitând exemplul psalmistului David. Ea este tonicul vieții noastre sufletești, aducând mângâierea care depășește în valoare toate bunurile lumești. Cel apăsat și mistuit de văpaia păcatului, n-are decât să urmeze pilda grădinarului, care, în primele zile ale primăverii,curăță pomii de uscături și omizi, bineștiind că altfel nu produc roadă. Așa este și cu sufletul nostru, pe care s-a pus omida păcatului, tânjește, îl copleșește seceta care pârjolește tot ce-i stă în cale. Numai o curățire a lui în baia lacrimilor pocăinței îl înviorează și îl face propriu virtuților ce aduc mântuirea.
Hotărârea de a nu mai păcătui este legată în mod natural de căință, deoarece cel ce simte regret pentru păcatul săvârșit și-l urăște, în mod firesc înseamnă că el ar vrea să nu-l fi săvârșit și prin aceasta se simte îndemnat să ia hotărârea ca să nu-l mai săvârșească în viitor. Întoarcerea de la păcat la virtute este lucrul esențial în lucrarea pocăinței. Aceasta nu se poate face fără căință sinceră și puternică, căci Dumnezeu și păcatul stau pe două planuri opuse. Nimeni nu-și poate întoarce fața spre Dumnezeu, fără ca mai întâi să-și întoarcă fața de la păcat.
Sfântul Ioan Gură de Aur arată că numele de creștin nu e suficient pentru a dobândi mântuirea, deoarece credința fără fapte moartă este. Numele creștin nu-i aduce nici un folos celui ce nu-l împodobește cu fapte bune, izvorâte din credință și iubire.
Pocăința trebuie făcută în lumea aceasta, căci dincolo este timpul judecății. Aici este timpul muncii, acolo este timpul odihnei; aici al suferinței, acolo al răsplătirii. De aceea patimile și poftele trebuie înnăbușite și virtuțile practicate. Să facem binele ca să scăpăm de veșnicia iadului. Să câștigăm cerul prin pocăință din partea noastră, har și milă din partea lui Dumnezeu.
Firește, lucrarea de față nu redă în totalitate bogăția învățăturilor cu privire la necesitatea și însemnătatea pocăinței pentru îmbunătățirea morală a creștinului. Am încercat să trasez ușoare indicații pentru ca pe viitor să am un punct de pornire în continuarea cercetărilor privind această temă.
Omiliile despre pocăință ale Sfântului Ioan Gură de Aur ar trebui citite și studiate cu atenție și evlavie de orice creștin doritor de mântuire, dar mai ales de către noi, teologii. Sfântul Ioan Gură de Aur și-a pus în ele suflet din sufletul său, iar cei care dorim să urmăm calea propovăduirii Evangheliei Mântuitorului nostru Iisus Hristos trebuie să urmăm modelului Sfântului Ioan Gură de Aur, deoarece atât Omiliile cât și celelalte lucrări arată bogăția culturii teologice, acuitatea intelectuală, noblețea sufletească, iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele, râvna duhovnicească și pastorală. De aceste calități este imperios necesar a ni le însuși pentru a putea avea rezultate în această lume secularizată în care primează interesul propriu primează, nemaiținând cont de nevoile celor din jur.
BIBLIOGRAFIE
A. Izvoare
Ediții ale Sfintei Scripturi
Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2008
Biblia sau Sfânta Scriptură – ediție jubiliară a Sfântului Sinod, trad. după Septuaginta de Î.P.S. Dr. Bartolomeu Anania, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001
Cărți de cult
Molitfelnic, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2013
Sfinți Părinți și scriitori bisericești
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăință, trad. de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998
Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazians, Sfântul Efrem Sirul, Despre preoție, traducere, introducere și note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Sofia, București, 2004
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt de sfințire către Teodor cel căzut, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, în Glasul Bisericii, 1980, nr. 3-5
Sfântul Ioan Scărarul, Scara Raiului – cuvântul VII, trad. de diac. Ioan Ică jr, Editura Învierea, Timișoara, 2003
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cele dintâi omilii la Facere, trad. Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Biserica Ortodoxă, București, 2004
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere I, Omil. III, 2, traducere de Pr. D. Fecioru, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 21, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987
Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan, Omil. XXVII, 1, traducere de Gheorghe Băbuț, ediția a II-a, Editura Pelerinul Român, Oradea, 2005
Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni, Omil. VI, trad.Theodosie Athanasiu, Tipografia „Dacia”, Iași, 1902
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Nașterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în Predici la sărbători împărătești și cuvântări de laudă la sfinți, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre dragoste și prietenie, traducere de Pr. D. Fecioru, București, 1945
Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuire la I Corinteni, Editura Sofia, București, 2005
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, în Părinți și Scriitori Bisericești (PSB), vol. 23, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994
Sfântul Ioan Gură de Aur, Predicile despre statui II, trad. Șt. Bezdechi, Editura Sfintei Episcopii a Râmnicului – Noului Severin, 1938
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Duminica a cincea a sfântului și Marelui Post, în Omilii la Postul Mare, versiune românească îmbunătățită pornind de la ediția tradusă și îngrijită de Episcopul Roman Melchisedec (1893), colecție îngrijită de Ignatie monahul, Editura Anastasia, 1997
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere II, Omil. LIV, 4, trad. Dumitru Fecioru, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 22, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Biserici Ortodoxe Române, București 1989
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Coloseni, http://www.ioanguradeaur.ro/carti/explicarea-epistolei-catra-coloseni-i-si-ii-thesaloniceni/, accesat în data de 06.05.2015
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă și providență. Despre rugăciune. Despre viețuirea după Dumnezeu, traducere de Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Tesaloniceni, http://www.ioanguradeaur.ro/carti/explicarea-epistolei-catra-coloseni-i-si-ii-thesaloniceni/, accesat în data de 04.05.2015
Epistola zisă a lui Barnaba, traducere, note și indici de Pr. Dumitru Fecioru, în Scrierile Părinților Apostolici, vol. 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998
Sfântul Ciprian al Cartaginei, Scrisori, Editura Sofia, București, 2011
Sfântul Clement Romanul, Epistola către Corinteni, traducere, note și indici de Pr. Dumitru Fecioru, în Scrierile Părinților Apostolici, vol. 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998
Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Filadelfieni, traducere, note și indici de Pr. Dumitru Fecioru, în Scrierile Părinților Apostolici, vol. 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998
Sfântul Irineu de Lyon, Contra ereziilor, traducere, introducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Editura Teologie pentru azi, București, 2007
Tertulian, De paenitentia, traducere în engleză de Robert Pearse, http://www.tertullian.org/articles/claesson_pudicitia_translation.htm accesat în data de 27.03.2015.
Origen, Scrieri alese, studiu introductiv, traducere și note de Pr. T. Bodogae, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 9, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998
B. Dicționare, manuale, enciclopedii, cărți de specialitate
Braniște, Pr. Prof. Ene, Liturgica specială, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980
Brezeanu, Stelian, O istorie a imperiului bizantin, Editura Mironia, București, 2007
Bezdechi, Ștefan, Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici despre pocăință și despre Sfântul Vavila, trad. în rom., Sibiu, 1938
Floca, Arhid. Prof. dr. Nicolae, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, ediția a III-a, Editura „Lumina Tipo”, Sibiu, 2005
Moisescu, Iustin, Sfânta Scriptură și interpretarea ei în opera Sfântului Ioan Hrisostom, Editura Anastasia, București, 2003
Petraru, Gheorghe, Ortodoxie și prozelitism, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 2000
Puech, Aimd, Chrysostome et les moeurs de son temps, , 1891
Thierry, Arnedee, Saint Jean Chrysostome et l’imperatrice Eudoxie. La societe chretienne en Orient, Paris, 1948
Treadgold, Warren, O scurtă istorie a Bizanțului, traducere de Mirela Acsinte, Editura Artemis, București, 2007
Vasiliev, A.A., Istoria Imperiului Bizantin, traducere și note de Ionuț-Alexandru Tudorie, Vasile-Adrian Carabă, Sebastian-Laurențiu Nazâru, Editura Polirom, Iași, 2010
Vintilescu Pr. prof. Petre, Spovedania și duhovnicia, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 1995
*** Învățătura de credință creștină ortodoxă, Editura Apologeticum, București, 2006
*** Pravila bisericească, numită cea mică, Tipografia Academiei Române, București, 1884
*** Regulamentul de procedură al instanțelor disciplinare și de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2011
C. Articole și studii
Balca, Diac. Prof. Nicolae, „Etapele psihologice ale mărturisirii”, în Studii Teologice, București, 1955, nr. 1-2
Balca, Diac. Prof. Nicolae, „Câteva trăsături ale Sfântului Ioan Hrisostom ca predicator” în Studii Teologice, anul XX (1968), nr. 7-8
Bel, Valer, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, vol. I – Premise teologice, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004
Bria, Ion, „Teologie și Biserică la Sfinții Trei Ierarhi”, în Studii Teologice, an 1971, nr. 1-2
Brătan, Ilie, „Sfântul Ioan Gură de Aur, o înaltă autoritate morală”, în Mitropolia Olteniei, anul 1973, nr. 11-12
Bucevschi, Diac. Prof. Orest, „Despre Sfânta Taină a Mărturisirii”, în Studii Teologice, 1959, nr. 3-4
Bulacu, Mihail, „Sfântul Ioan Hrisostom ca predicator”, în Biserica Ortodoxă Română, anul 1928, nr. 3
Bulacu, Mihail, „Omilia Hrisostomică în Ortodoxia românească”, în Glasul Bisericii, anul 1975, nr. 5-6
Bunea, Pr. Ioan, „Pocăința – îndatorire de căpetenie a creștinismului”, în Mitropolia Olteniei, 1957, nr. 11-12
Coman Pr. Prof. Ioan G., „Actualitatea Sfântului Ioan Gură de Aur” în Studii Teologice, an VII (1955), nr. 7-8
Coman, Pr. Prof. Ioan G., „Personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur” în Studii Teologice, an IX (1957), nr. 9-10
Cornițescu, Pr. Asist. Constantin, „Credinciosul în preocupările Sfântului Ioan Gură de Aur”, în Ortodoxia, an XXVI (1974), nr. 4
Cosma, Sorin, „Idei moral-sociale în operele Sfinților Trei Ierarhi”, în Mitropolia Banatului, anul 1974, nr. 1-3
Fecioru, Dumitru, „Ideile pedagogice ale Sfântului Ioan Hrisostom”, în Biserica Ortodoxă Română, anul 1937, nr. 7-8
Felea, Pr. Ilarion V., Pocăința – studiu de documentare teologică și psihologică, Sibiu, 1939
Florovsky Georges, „Weseliche Einflusse in der russichen Theologie”, în Proces-verbaux du Premier Congres de Theologie Orthodoxe a Athenes, 29 nov.- 6 dec., 1936, Ham S. Alvisatos (ed.), Athens Pyrses, 1939
Kalaitzidis Pantelis, „Between the «Return to the Fathers» and the need for a Modern Orthodox Theology: The Theological Agenda of the Volos Academy”, în St. Vladimir s Theological Quarterly, v. 54: 1, 2001
Micle Veniamin, „Sfântul Ioan Gură de Aur predicator social”, în Mitropolia Ardealului, anul 1968, nr. 7-8
Mitrofanovici, V., „Despre disciplina penitențiară în Biserica Ortodoxă din timpurile cele mai vechi și până azi”, în Candela, 1884
Mladin, Pr. Prof. Nicolae, Curs de Teologie morală, dactilografiat, Sibiu, 1956
Mladin, Ierom. Prof. Dr. Nicolae, „Sfântul Ioan Gură de Aur, despre desăvârșirea creștină” în Ortodoxia, an IX (1957), nr. 4
Moisescu, Pr. Prof. Gheorghe, „Sfinții Trei Ierarhi în Biserica românească”, în Ortodoxia, an. XII (1960), nr. 1
moldovan, Ilie, „Aspectul hristologic și pnevmatologic al Bisericii după Sf. Ioan Gură de Aur”, în Studii Teologice, 1968, nr. 9-10
Nișcoveanu, Pr. Mgr. Mircea, „Aspecte din viața creștină în comentariul Sfântului Ioan Gură de Aur la Epistolele Pastorale”, în Glasul Bisericii, an XXIII (1964), nr. 7-8
Savage, John, „The Theology of the Christian Mission”, în Vox Evangelica, nr. 2, 1963
Stăniloae, Pr. Dumitru, „Căința și înviere sufletească”, în Revista Teologică, 1945, nr. 1-2
Stoleru N., „Învățătura despre legea morală naturală în opera Sfântului Ioan Gură de Aur”, în Studii Teologice, anul 1971, nr. 3-4
Voicu, Constantin, „Teologia muncii la Sfântul Ioan Gură de Aur și actualitatea ei”, – teză de doctorat – în Mitropolia Ardealului, anul 1975, nr. 3-5
BIBLIOGRAFIE
A. Izvoare
Ediții ale Sfintei Scripturi
Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2008
Biblia sau Sfânta Scriptură – ediție jubiliară a Sfântului Sinod, trad. după Septuaginta de Î.P.S. Dr. Bartolomeu Anania, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001
Cărți de cult
Molitfelnic, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2013
Sfinți Părinți și scriitori bisericești
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăință, trad. de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998
Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazians, Sfântul Efrem Sirul, Despre preoție, traducere, introducere și note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Sofia, București, 2004
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt de sfințire către Teodor cel căzut, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, în Glasul Bisericii, 1980, nr. 3-5
Sfântul Ioan Scărarul, Scara Raiului – cuvântul VII, trad. de diac. Ioan Ică jr, Editura Învierea, Timișoara, 2003
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cele dintâi omilii la Facere, trad. Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Biserica Ortodoxă, București, 2004
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere I, Omil. III, 2, traducere de Pr. D. Fecioru, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 21, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987
Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan, Omil. XXVII, 1, traducere de Gheorghe Băbuț, ediția a II-a, Editura Pelerinul Român, Oradea, 2005
Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni, Omil. VI, trad.Theodosie Athanasiu, Tipografia „Dacia”, Iași, 1902
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Nașterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în Predici la sărbători împărătești și cuvântări de laudă la sfinți, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre dragoste și prietenie, traducere de Pr. D. Fecioru, București, 1945
Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuire la I Corinteni, Editura Sofia, București, 2005
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, în Părinți și Scriitori Bisericești (PSB), vol. 23, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994
Sfântul Ioan Gură de Aur, Predicile despre statui II, trad. Șt. Bezdechi, Editura Sfintei Episcopii a Râmnicului – Noului Severin, 1938
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Duminica a cincea a sfântului și Marelui Post, în Omilii la Postul Mare, versiune românească îmbunătățită pornind de la ediția tradusă și îngrijită de Episcopul Roman Melchisedec (1893), colecție îngrijită de Ignatie monahul, Editura Anastasia, 1997
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere II, Omil. LIV, 4, trad. Dumitru Fecioru, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 22, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Biserici Ortodoxe Române, București 1989
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Coloseni, http://www.ioanguradeaur.ro/carti/explicarea-epistolei-catra-coloseni-i-si-ii-thesaloniceni/, accesat în data de 06.05.2015
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă și providență. Despre rugăciune. Despre viețuirea după Dumnezeu, traducere de Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Tesaloniceni, http://www.ioanguradeaur.ro/carti/explicarea-epistolei-catra-coloseni-i-si-ii-thesaloniceni/, accesat în data de 04.05.2015
Epistola zisă a lui Barnaba, traducere, note și indici de Pr. Dumitru Fecioru, în Scrierile Părinților Apostolici, vol. 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998
Sfântul Ciprian al Cartaginei, Scrisori, Editura Sofia, București, 2011
Sfântul Clement Romanul, Epistola către Corinteni, traducere, note și indici de Pr. Dumitru Fecioru, în Scrierile Părinților Apostolici, vol. 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998
Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Filadelfieni, traducere, note și indici de Pr. Dumitru Fecioru, în Scrierile Părinților Apostolici, vol. 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998
Sfântul Irineu de Lyon, Contra ereziilor, traducere, introducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Editura Teologie pentru azi, București, 2007
Tertulian, De paenitentia, traducere în engleză de Robert Pearse, http://www.tertullian.org/articles/claesson_pudicitia_translation.htm accesat în data de 27.03.2015.
Origen, Scrieri alese, studiu introductiv, traducere și note de Pr. T. Bodogae, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 9, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998
B. Dicționare, manuale, enciclopedii, cărți de specialitate
Braniște, Pr. Prof. Ene, Liturgica specială, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980
Brezeanu, Stelian, O istorie a imperiului bizantin, Editura Mironia, București, 2007
Bezdechi, Ștefan, Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici despre pocăință și despre Sfântul Vavila, trad. în rom., Sibiu, 1938
Floca, Arhid. Prof. dr. Nicolae, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, ediția a III-a, Editura „Lumina Tipo”, Sibiu, 2005
Moisescu, Iustin, Sfânta Scriptură și interpretarea ei în opera Sfântului Ioan Hrisostom, Editura Anastasia, București, 2003
Petraru, Gheorghe, Ortodoxie și prozelitism, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 2000
Puech, Aimd, Chrysostome et les moeurs de son temps, , 1891
Thierry, Arnedee, Saint Jean Chrysostome et l’imperatrice Eudoxie. La societe chretienne en Orient, Paris, 1948
Treadgold, Warren, O scurtă istorie a Bizanțului, traducere de Mirela Acsinte, Editura Artemis, București, 2007
Vasiliev, A.A., Istoria Imperiului Bizantin, traducere și note de Ionuț-Alexandru Tudorie, Vasile-Adrian Carabă, Sebastian-Laurențiu Nazâru, Editura Polirom, Iași, 2010
Vintilescu Pr. prof. Petre, Spovedania și duhovnicia, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 1995
*** Învățătura de credință creștină ortodoxă, Editura Apologeticum, București, 2006
*** Pravila bisericească, numită cea mică, Tipografia Academiei Române, București, 1884
*** Regulamentul de procedură al instanțelor disciplinare și de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2011
C. Articole și studii
Balca, Diac. Prof. Nicolae, „Etapele psihologice ale mărturisirii”, în Studii Teologice, București, 1955, nr. 1-2
Balca, Diac. Prof. Nicolae, „Câteva trăsături ale Sfântului Ioan Hrisostom ca predicator” în Studii Teologice, anul XX (1968), nr. 7-8
Bel, Valer, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, vol. I – Premise teologice, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004
Bria, Ion, „Teologie și Biserică la Sfinții Trei Ierarhi”, în Studii Teologice, an 1971, nr. 1-2
Brătan, Ilie, „Sfântul Ioan Gură de Aur, o înaltă autoritate morală”, în Mitropolia Olteniei, anul 1973, nr. 11-12
Bucevschi, Diac. Prof. Orest, „Despre Sfânta Taină a Mărturisirii”, în Studii Teologice, 1959, nr. 3-4
Bulacu, Mihail, „Sfântul Ioan Hrisostom ca predicator”, în Biserica Ortodoxă Română, anul 1928, nr. 3
Bulacu, Mihail, „Omilia Hrisostomică în Ortodoxia românească”, în Glasul Bisericii, anul 1975, nr. 5-6
Bunea, Pr. Ioan, „Pocăința – îndatorire de căpetenie a creștinismului”, în Mitropolia Olteniei, 1957, nr. 11-12
Coman Pr. Prof. Ioan G., „Actualitatea Sfântului Ioan Gură de Aur” în Studii Teologice, an VII (1955), nr. 7-8
Coman, Pr. Prof. Ioan G., „Personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur” în Studii Teologice, an IX (1957), nr. 9-10
Cornițescu, Pr. Asist. Constantin, „Credinciosul în preocupările Sfântului Ioan Gură de Aur”, în Ortodoxia, an XXVI (1974), nr. 4
Cosma, Sorin, „Idei moral-sociale în operele Sfinților Trei Ierarhi”, în Mitropolia Banatului, anul 1974, nr. 1-3
Fecioru, Dumitru, „Ideile pedagogice ale Sfântului Ioan Hrisostom”, în Biserica Ortodoxă Română, anul 1937, nr. 7-8
Felea, Pr. Ilarion V., Pocăința – studiu de documentare teologică și psihologică, Sibiu, 1939
Florovsky Georges, „Weseliche Einflusse in der russichen Theologie”, în Proces-verbaux du Premier Congres de Theologie Orthodoxe a Athenes, 29 nov.- 6 dec., 1936, Ham S. Alvisatos (ed.), Athens Pyrses, 1939
Kalaitzidis Pantelis, „Between the «Return to the Fathers» and the need for a Modern Orthodox Theology: The Theological Agenda of the Volos Academy”, în St. Vladimir s Theological Quarterly, v. 54: 1, 2001
Micle Veniamin, „Sfântul Ioan Gură de Aur predicator social”, în Mitropolia Ardealului, anul 1968, nr. 7-8
Mitrofanovici, V., „Despre disciplina penitențiară în Biserica Ortodoxă din timpurile cele mai vechi și până azi”, în Candela, 1884
Mladin, Pr. Prof. Nicolae, Curs de Teologie morală, dactilografiat, Sibiu, 1956
Mladin, Ierom. Prof. Dr. Nicolae, „Sfântul Ioan Gură de Aur, despre desăvârșirea creștină” în Ortodoxia, an IX (1957), nr. 4
Moisescu, Pr. Prof. Gheorghe, „Sfinții Trei Ierarhi în Biserica românească”, în Ortodoxia, an. XII (1960), nr. 1
moldovan, Ilie, „Aspectul hristologic și pnevmatologic al Bisericii după Sf. Ioan Gură de Aur”, în Studii Teologice, 1968, nr. 9-10
Nișcoveanu, Pr. Mgr. Mircea, „Aspecte din viața creștină în comentariul Sfântului Ioan Gură de Aur la Epistolele Pastorale”, în Glasul Bisericii, an XXIII (1964), nr. 7-8
Savage, John, „The Theology of the Christian Mission”, în Vox Evangelica, nr. 2, 1963
Stăniloae, Pr. Dumitru, „Căința și înviere sufletească”, în Revista Teologică, 1945, nr. 1-2
Stoleru N., „Învățătura despre legea morală naturală în opera Sfântului Ioan Gură de Aur”, în Studii Teologice, anul 1971, nr. 3-4
Voicu, Constantin, „Teologia muncii la Sfântul Ioan Gură de Aur și actualitatea ei”, – teză de doctorat – în Mitropolia Ardealului, anul 1975, nr. 3-5
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: I. Învățătura ortodoxă despre pocăință (ID: 167808)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.