Piatra Cea din Capul Unghiului

Cuprinsul lucrării

Introducere

Autorul

Profetul Isaia este numit „evanghelistul Vechiului Testament” datorită profețiilor sale mesianice atât de precise și atât de importante pentru creștinism, încât a lăsat de multe ori impresia că îl vestește pe Hristos din prisma unuia care L-a văzut și care a trăit în proximitatea Acestuia, asemenea Apostolilor Mântuitorului din Noul Testament, și care scrie cartea sa în urma întâmplării evenimentelor și nu înainte.

Numele său se traduce prin „Domnul este mântuire”, fiind înrudit printr-o rădăcină comună cu alte nume evreiești: Osea, Iosua și Iisus. După spusele sale, este fiul unui oarecare Amos (1, 1), de neam bun între familiile evreiești, lucru care se vede din stilul său elevat de a scrie și din apropierea pe care o are față de rege. Tot din paginile cărții sale aflăm că era căsătorit si avea și copii (8, 3).

Isaia își începe activitatea profetică „în anul morții regelui Ozia” (740 î. Hr.) și activează timp de 40 de ani, până în anul 700 î. Hr., sub regii Iotam, Ahaz și Iezechia în Regatul de Sud, Iudeea (1, 1).

Stilul său literar îl arată pe Isaia ca un bărbat deprins cu mânuirea condeiului, cu puternice afinități pentru literatură și în special poezie. Opera lui întrunește mai multe genuri: teologic, istoric, literar. Unicitatea lui a dus la apariția unei Școli Isaite, fapt pentru care câțiva discipoli au dezvoltat în timp opera sa, iar astăzi putem vorbi de un Proto-Isaia, un Deutero-Isaia și un Trito-Isaia.

Contextul istoric

Am arătat mai sus între ce ani a activat Isaia și în timpul căror împărați. Vom arăta în continuare care era contextul geopolitic în timpul scrierii cărții profetului Isaia (ne referim aici la Proto-Isaia).

Principala putere militară în Mesopotamia secolului al VIII-lea î. Hr. era Asiria. De asemenea, nu era de neglijat nici influența pe care o exercita Babilonul, cu toate că aceasta nu era la fel de puternică precum cea a Asiriei. De cealaltă parte, se situa Egiptul, o fostă mare putere politică și militară, dar care în această perioadă la care ne referim intrase în declin.

Sub marii conducători Salmanasar III, Tiglatfalasar III, Sargon II, Imperiul Asirian cucerește teritorii importante (Damascul, Tirul, Sidonul, Galileea) și in cele din urmă cucerește și Samaria (722 î. Hr.), desființând Regatul de Nord și deportând populația (circa 27.290 de captivi israeliți). Noii coloniști aduși din Asia vor fuziona cu rămășița Israelului și vor forma o populație hibridă, numită samarineni.

În Iuda, sub regele Iezechia are loc o reformă religioasă, o încercare de eliberare a evreilor din mrejele idolatriei și o întoarcere către Iahve. Regele distruge toate așezămintele idolatre și repune în centru cultul lui Iahve, ca singurul adevărat. În timpul lui are loc căderea Regatului de Nord și câteva incursiuni ale asirienilor în Iudeea soldate cu distrugeri masive. Ultimii ani din viață regele îi petrece reconstruind cetățile distruse și pustiite de asirieni.

În fața iminenței pericolului asirian, regele Iezechia practică o alianță cu Egiptul. Profetul Isaia critică vehement acest lucru, dar regele nu se lasă înduplecat. În cele din urmă, și regatul sudic va cădea în mâinile invadatorilor, existența lui sfârșindu-se cu incursiunile lui Nabucodonosor II în anul 586 î. Hr, iar populția deportată în așa-numita „robie babiloniană” din care s-au întors abia în anul 536 î. Hr, prin bunăvoința regelui Cirus II al Mezilor.

Cuprins

Cartea

Am afirmat mai sus că mai nou, cercetătorii biblici se îndoiesc de paternitatea cărții atribuită integral lui Isaia. Unele voci au spus că unul sau chiar doi discipoli au completat creația inițială a profetului. Astfel putem vorbi de Proto-Isaia (fapte întâmplate înaintea exilului), Deutero-Isaia (întâmplări din timpul exilului) și Trito-Isaia (întâmplări ce pot fi ușor atribuite unui autor post-exilic); în consecință, este ușor de remarcat faptul că datorită perspectivelor diferite în care este abordat subiectul sau subiectele cărții, nu îl putem considera pe Isaia, singurul autor al cărții.

Planul cărții urmărește și el direcțiile impuse de cei trei „Isaia”:

Proto-Isaia (1:1 – 39:8)

Profeții privitoare la vremea lui Isaia (1:1 – 35:10)

Introducere (cap. 1)

Profeții din prima perioadă a lui Isaia (cap. 2 – 5)

Vedenia inaugurală a lui Isaia (cap. 6)

Situația politică la vremea aceea și Împărăția viitoare (cap. 7 – 12)

Profeții despre neamurile străine (cap. 13 – 23)

„Apocalipsa lui Isaia” (cap. 24 – 27)

Păcatul Sionului, căderea Asiriei și ajutorul zadarnic al Egiptului (cap. 28 – 33)

Două aspecte ale viitorului (cap. 34 – 35)

Capitole istorice (36:1 – 39:8)

Deutero-Isaia (40:1 – 55:13)

Introducere (cap. 40)

Profeții dintre care se remarcă cele privitoare la Cirus (cap. 41 – 48)

Restaurarea Sionului (cap. 49 – 54)

Îndemnuri de a accepta aceste promisiuni prin credință (cap. 55)

Trito-Isaia (56:1 – 66:24)

Chemarea la mântuire (56:1-8)

Mustrarea liderilor și a poporului (56:9 – 57:13)

Mângâiere pt cei cu inima zdrobită (57:14-21)

Adevărata religie (cap. 58)

Mântuirea condiționată de pocăință (cap. 59)

Izbăvirea Sionului (cap. 60 – 62)

Răzbunarea lui Iahve împotriva Edomului (63: 1-6)

Căință și implorare (63:7 – 64: 12)

Rebeli împotriva lui Dumnezeu și slujitori supuși (cap. 65)

Jertfe și judecată (cap. 66)

Versetul pe care urmează să îl analizăm face parte din Proto-Isaia. Cele șase capitole care includ și capitolul 28 mai sunt intitulate „cele șase vaiuri” și reprezintă mustrări pe care profetul Isaia le aduce evreilor pentru faptul că își caută ajutor într-o alianță cu Egiptul. În nenumărate rânduri, el le dezvăluie greșala de a se încrede într-o astfel de alianță și iminența pericolului asirian care până la urmă va cuceri și va distruge regatul. Încercările lui au ca scop orientarea regelui către un acord cu conducătorul asirian, înțelegere ce s-ar dovedi cu mult mai avantajoasă pentru iudei decât pactul cu Egiptul. Înțelegerea cu egiptenii este privită ca o nesupunere în fața Domnului, Care nu va rămâne nepăsător la acest act de rebeliune al evreilor. În general Egiptul este văzut negativ datorită faptului că în Egipt evreii au fost robi mulți ani și în acest timp au împrumutat multe obiceiuri păgâne de la aceștia; iar acum, o întoarcere către Egipt e văzută ca întoarcerea în acel ținut păcătos.

Pericopa

Versetul pe care urmează să îl analizăm face parte din capitolul 28, unde profetul Isaia expune câteva proorocii împotriva seminției lui Efraim, apoi amenințări adresate conducătorilor lui Iuda. Versetul 16 se află în pericopa referitoare la purtarea greșită a căpeteniilor politice ale statului, care s-au aliat după bunul plac, neținând cont de voința lui Iahve și drept urmare au atras asupra lor mânia divină care le va strica învoiala și va aduce asupritorii împotriva țării.

Există în rândurile cercetătorilor mai multe opinii cu privire la întinderea pericopei ce cuprinde versetul amintit. Unii dintre ei, printre care Kemper Fullerton, susțin întinderea ei între versetele 14 și 19, alții, precum Joseph Blenkinsopp și J. J. M. Roberts, consideră pericopa întinzându-se între versetele 14 și 22.

Se pare că nimeni nu se îndoiește de începutul pericopei cu versetul al paisprezecelea, pentru faptul că există la începutul acestui verset locuțiunea „pentru aceasta” care arată clar separația între două idei: o cauză și o consecință, consecința reprezentând-o pericopa la care ne referim și căreia îi vom da citire în rândurile ce urmează și care este mesajul direct al lui Yahve transmis prin gura proorocului Isaia.

(14) Pentru aceasta, ascultați cuvântul Domnului, voi, oameni de râs, îndrumători ai poporului celui din Ierusalim!

(15) (a) Voi ziceți: Noi am făcut legământ cu moartea și cu iadul (Șeolul) învoială; (b) urgia va trece fără să ne atingă, căci ne-am făcut din minciună un adăpost și din viclenie un liman!

(16) Pentru aceasta așa zice Dumnezeu: „Pus-am în Sion o piatră, o piatră de încercare, piatra cea din capul unghiului, de mare preț, bine pusă în temelie; cel care se va bizui pe ea, nu se va clătina!

(17) (a) Și voi face judecata dreptar și dreptatea cumpănă. (b) Și grindina lua la vale adăpostul minciunii și potop de ape va da peste locul ei de scăpare!

(18) (a) Și legământul vostru cu moartea va fi stricat și înțelegerea voastră cu iadul (șeolul) va fi desfăcută. (b) Când urgia va trece, vă va zdrobi,

(19) Ori de câte ori va trece, vă va apuca! Căci ea va trece în fiecare dimineață, ziua și noaptea, și nu va fi decât groază pentru a pricepe descoperirea!

(20) Patul acesta va fi scurt și nu te vei putea întinde, iar așternutul lui prea scurt ca să te învelești.”

(21) Că Domnul se va ridica precum altădată în muntele Perațim și se va întărâta ca în valea Ghibeonului ca să săvârșească fapta Lui ciudată, să împlinească lucrul Lui, lucrul Lui minunat.

(22) Deci nu vă mai bateți joc, ca legăturile voastre să nu se strângă, că am auzit de la Domnul Dumnezeu Savaot că nimicirea este hotărâtă să fie pentru toată țara!

Personal sunt de părere că pericopa se sfârșește cu versetul 22 și voi comenta pe scurt în căteva puncte alegerea mea:

Delimitarea pericopei până la versetul al nouăsprezecelea este forțată; nu putem considera acela ca fiind sfârșitul logic al ideii expuse, dat fiind faptul că mesajul lui Dumnezeu anunțat de Isaia in versetul 16 „pentru aceasta așa zice Dumnezeu” se termină cu versetul 20. Ar fi impropriu să încheiem pericopa fără a include și ultimele cuvinte ale lui Dumnezeu către conducătorii din Ierusalim.

Pericopa 14-22 începe cu o adresare a profetului către popor: „ascultați cuvântul Domnului”; în același mod începe și versetul 23 („Luați aminte și ascultați; fiți cu luare aminte și ascultați graiul meu!”), ceea ce denotă începutul altei pericope. Prin analogie, nu putem remarca un asemenea laitmotiv la versetul 20 ca să presupunem că acolo ar începe altă pericopă, nici nu putem considera versetele 20-22 ca o pericopă separată.

Punctul central al pericopei îl constituie discursul lui Yahve care se întinde între versetele 16-20. Ca un paralelism sau un motiv ciclic, profetul introduce două versete înaintea lui și alte două după el.

Coeziunea acestui pasaj (vv. 14-22) o constituie legământul iudeilor cu moartea și amenințările lui Yahve cu privire atât la șubrezenia acestui legământ cât și la faptele ce vor urma și la necazurile ce se vor abate asupra lor (invazia Asiriei).

În cadrul acestei pericope, versetul 15 funcționează ca o protază pentru apodoza introdusă în verstul 16 prin expresia „pentru aceasta”. În această protază sunt exprimate două lucruri ce vor fi reluate în versetele următoare de profet: siguranța conducătorilor lui Israel că pericolul iminent îi va ocoli (15a) și motivul acestei încrederi (15b).

Faptele descrise în acest capitol al Cărții lui Isaia se petrec aproximativ pe la anul 705-701 î. Hr. Pentru a ne da seama despre ce legământ vorbește profetul și care ar fi semnificația versetelor, trebuie să cercetăm contextul politic de la acea vreme.

Isaia scrie aceste cuvinte la puțin timp după căderea Regatului Nordic Israel, în măsura în care Imperiul Asiriei făcea presiuni tot mai mari asupra regatului lui Iuda. Din acest motiv, clasa conducătoare a Ierusalimului a urmărit sudarea unor alianțe politice cu principalele puteri militare din jur în vederea obținerii ajutorului armat în cazul unui asediu din partea asirienilor.

În vederea acestui lucru, sunt cunoscute trei direcții urmărite de clasa conducătoare a Ierusalimului. Pe de o parte, Iezechia urmărea alianța cu regele Merodach-Baladan II al Babilonului; sfătuitorii de la curtea regelui ar fi preferat alianța directă cu Senaherib; mai târziu, aceștia s-au orientat spre o alianță anti-asiriană cu a douăzeci și cincea dinastie egipteană, în special cu faraonul Shebitku. Rămâne de văzut în cele ce urmează ce se înțelege prin acest legământ cu moartea și Șeolul (Iadul).

Știm că evreii nu aveau noțiunea de rai și iad. Pentru ei nu exista decât Șeolul, locuința unde mergeau toți morții. Dacă am lua expresia în sens poetic, Iadul și moartea ar fi zeitățile feniciene și egiptene Mot și respectiv Osiris, care fac parte din tratatul de alianță anti-asirian. Astfel, ei și-au asigurat protecția prin sacrificii aduse zeităților lumii din subteran. Acesta ar fi un motiv foarte potrivit pentru care acest lucru a atras mânia lui Yahve și pentru care, în ciuda pactului făcut de ei, cetatea tot va fi pustiită. Apelul lor la magie, la necromanție, în vederea obținerii protecției în cazul unui atac al Asiriei, duce la situarea evreilor sub incidența păcatului idolatriei, păcat urât de Yahve, Care este un Dumnezeu gelos, și Care de multe ori a atras atenția și a pedepsit crunt poporul ales de El pentru faptul acesta al oamenilor de a se închina altor zeități.

Mergând pe acest raționament, evreii, urmărind încheierea unui acord împotriva asirienilor, sunt de acord ca acest pact sa fie consfințit și pe cale religioasă, prin sacrificii aduse zeilor popoarelor păgâne, fenicieni, respectiv egipteni, arătând prin aceasta acordul lor de a se supune total binefăcătorilor lor, adoptând și religia acestora. Prin acesta se explică și fermitatea cu care profetul Isaia critică și respinge orice acord cu dinastia nubiană aflată la conducerea Egiptului.

Versetul 15b merge în continuare pe ideea aceasta a minciunii și vicleniei sugerată de acordul cu zeitățile păgâne, cel puțin potrivit interpretării creștine potrivit căreia numai Dumnezeu este adevărata zeitate, restul fiind minciună și înșelătorie. În general profeții folosesc câmpul semantic al minciunii și falsității pentru a descrie zeii popoarelor înconjurătoare și idolii făcuți de oameni. Minciuna este corelată cu viziunile avute în urma închinării la acești zei.

Ceea ce este interesant și care este subliniat și de Fullerton este că verstul 15b nu pare a fi o adresare ce le-ar aprține conducătorilor lui Iuda, prin faptul că ei se exprimă despre propriul pact în termeni de „minciună” și „viclenie”. Acesta este doar un mod al profetului Isaia de a-și exprima dezacordul față de purtatea idolatră și rebelă a acestora.

Mai există și o a doua interpretare, divergentă în comparație cu prima, potrivit căreia, Iadul și moartea sunt imagini ale Asiriei. Prin urmare, pactul și înțelegerea cu ele nu ar fi încheiate împotriva Asiriei, ci ar fi încheiate tocmai cu Asiria pentru ca Imperiul sa nu îi atingă în incursiunile lor de cucerire. Această perspectivă și-ar găsi interpretarea și în partea a doua a versetului 15, prin faptul că adăpostul și refugiul în care se plasează ei (încrederea că Asiria va trece fără să îi atingă) sunt o minciună și o dovadă de viclenie din partea căpeteniilor asiriene, dat fiind că în cele din urmă regatul Iuda va fi distrus de campaniile pornite de marele Imperiu Asirian.

Ne-am propus de la începutul lucrării să interpretăm versetul 16 din acest capitol, deoarece el pune anumite probleme teologice și filologice, fiind citat de mai multe ori și în Noul Testament.

Pentru început vom începe prin redarea mai multor variante de traducere ale acestuia:

Ediția Sinodală: „Pentru aceasta așa zice Dumnezeu: „Pus-am în Sion o piatră, o piatră de încercare, piatra cea din capul unghiului, de mare preț, bine pusă în temelie; cel care se va bizui pe ea, nu se va clătina!”

Textul Masoretic: אֶבֶן ;אָבֶן ,בְּצִיּוֹן יִסַּד הִנְנִי ,יְהוִה אֲדֹנָי אָמַר כֹּה,לָכֵן

.יָחִישׁ לֹא ,הַמַּאֲמִין –מוּסָּד מוּסָד ,יִקְרַת פִּנַּת בֹּחַן

King James Version: „Therefore thus saith the Lord God, Behold, I lay in Zion for a foundation a stone, a tried stone, a precious corner stone, a sure foundation: he that believeth shall not make haste.”

English Standard Version: „Therefore thus says the Lord God, „Behold, I am the one who has laid as a foundation in Zion, a stone, a tested stone, a precious cornerstone, of a sure foundation: Whoever believes will not be in haste.”

Revised Standard Version: „Therefore thus says the Lord God, „Behold, I am laying in Zion for a foundation a stone, a tested stone, a precious cornerstone, of a sure foundation: He who believes will not be in haste.”

Cornilescu: „de aceea, așa vorbește Domnul, Dumnezeu: Iată, pun ca temelie în Sion o piatră, o piatră încercată, o piatră de preț, piatră din capul unghiului clădirii, temelie puternică; cel ce o va lua ca sprijin, nu se va grăbi să fugă.”

2001: „de aceea, așa zice Domnul Dumnezeu: „Iată, pun ca temelie în Sion o piatră, o piatră încercată, o piatră prețioasă, de unghi, o temelie sigură; cel care se încrede nu se va grăbi!”

Septuaginta: „διὰ τοῦτο οὕτως λέγει κύριος· Ἰδου ἐγὼ ἐμβαλῶ εἰς τὰ θεμέλια Σιων λίθον πολυτελῆ ἐκλεκτὸν ἀκρογωνιαῖον ἔντιμον εἰς τὰ θεμέλια αὐτης, καὶ ὁ πιστεύων ἐπ’αὐτῳ οὐ μὴ καταισχυνθῇ.”

1688: „Pentru aceaea așa zice Domnul: „Iată, Eu voiu pune la temeaiele Sionului piatră de mult preț aleasă, încolțurată, cinstită la temeaiele lui; și cela ce va creade spre ea, nu se va rușina.”

1914: „Pentru aceasta așa zice Domnul: Iată eu voiu pune în temeliile Sionului piatră de mult preț, aleasă în capul unghiului, cinstită întru temeliile ei, și cel ce va crede într´însa nu se va rușina.”

Anania: „de aceea, așa zice Domnul: Iată, Eu voi pune în temeliile Sionului o piatră de mare preț, anume aleasă, o piatră pentru capul unghiului, o piatră nestemată pentru temeliile lui; și cel ce va crede în El nu se va rușina.”

Prima diferență pe care o observăm comparând textele este cea cu privire la timpul verbului „a pune”. Ne interesează daca traducerea corectă avizează folosirea timpului prezent, trecut sau viitor. Septuaginta oferă varianta traducerii cu timpul viitor (ἐμβαλῶ). Problema apare în original. Textul masoretic, vocalizat așa cum este redat mai sus, יִסַּד (yissad), s-ar traduce folosind timpul trecut: „am pus”. Însă, folosit așa, ridică două chestiuni: raritatea uzanței acestei interpretări și incompatibilitatea persoanelor între הִנְנִי și יִסַּד. Mai natural, spun cercetătorii, „ysd” ar trebui vocalizat „yosed”, lucru atestat și în manuscrisele 1QIsaa și 1Qisab , iar expresia s-ar traduce cu timpul viitor: „voi pune”, așa cum atestă și traducerea din Septuaginta.

Septuaginta a considerat repetiția cuvântului אבן o greșală de copiere și a ales să îl folosească o singură dată. Însă, după cum vedem în traducere, logica frazei permite folosirea lui de două ori iar Ediția Sinodală a Bibliei a tradus corect în această privință.

Iarăși, o problemă esențială, atât de traducere, cât și de interpretare, este traducerea cuvântui בחן (bhn). Rădăcina acestui cuvânt o găsim în verbul „bahan” („a incerca, a proba”). Așadar, בֹּחַן ןאֶבֶ ar avea mai multe înțelesuri: piatră de încercare, criteriu pentru probarea altor pietre sau piatră deja încercată. Primul înțeles poate fi ușor demontat datorită lipsei oricărei referiri la aur în această pericopă; reținem totuși trimiterea spre lucruri valoroase pe care o propune acest înțeles. În ceea ce privește al doilea înțeles, deși are un înțeles care ne păstrează în domeniul construcțiilor, nu cunoaștem multe exemple care arată că în vechime constructorii să fi avut un etalon, un calapod, după care să taie celelalte pietre. Cea mai sigură intrerpretare, care se bucură de concursul multor interpretări moderne, este cea de „piatră încercată, probată, verificată”.

Filologii au căutat rădăcini similare ale acestui cuvânt și în limbile înrudite cu ebraica deoarece este un hapax legomenon și au găsit același radical bhn în egipteană, desemnând un anumit tip de șist, de culoare verde sau neagră, folosit ca materie primă în sculptarea statuilor, stelelor, sarcofagelor și templelor. Acest material a căpătat importanță, în special în timpul celei de-a douăzeci și șasea dinastii (cca. 664-525 î. Hr.), perioadă foarte apropiată de perioada scrierii cărții lui Isaia. Faptul că această rocă era folosită în cultul zeilor și al morților ar susține și ipoteza alianței iudeo-egiptene în care ar fi implicate moartea și Șeolul, adică zeitățile păgâne Mot și Osiris. Unii cercetători au presupus că ebraicul bhn ar fi acest cuvânt egiptean împrumutat, în timp ce alții resping această teorie pe motiv că acest tip de rocă nu se întâlnește in Palestina; dar chiar și așa, evreii ar fi putut da această denumire unui tip de rocă autohton, cu referire la proprietățile celei folosite in Egipt.

La fel de posibil este ca bohan să fie înrudit cu un alt cuvânt împrumutat din limba egipteană, bahan, care înseamnă „fortăreață, cetate, turn”. Acest cuvânt are două ocurențe în Vechiul Testament, ambele în cartea profetului Isaia: 23, 13 și 32, 14. Același cunvânt este atestat de trei ori și în manuscrisele qumraniene, dar numai parafrazând versetul de la Isaia 23, 13, deci este greu de luat în calcul în această situație. Ceea ce sugerază aceste texte este că valoarea pietrei constă în mărimea, greutatea și rezistența ei, iar prof. M. Tsevat, pe urmele interpretării manuscriselor mai sus amintite, a presupus că este vorba de „un tip de piatră folosit la construirea fortărețelor”.

De cealaltă parte, Septuaginta îl traduce pe בחן prin două cuvinte: πολυτελῆ ἐκλεκτὸν, care ambele par să sugereze valoarea mare a pietrei alese.

Πολυτελῆ este cuvântul obișnuit pentru a desemna pietre prețioase. Este folosit de 15 ori și din aceste cazuri, numai două fac referiri la pietre. Acest cuvânt este folosit cu predilecție pentru a desemna bijuterii și nu pietre de construcție.

Ἐκλεκτὸς e un termen general, folosit de 106 ori in Septuaginta pentru a traduce diferite cuvinte. Cel mai des este folosit pentru radicalul בּחד; pentru בחן este folosit numai o dată. Din cele 106 cazuri în care este folosit, ἐκλεκτὸς este folosit pentru pietre doar de 4 ori.

Se pare că nici unul din cuvintele de mai sus nu reprezintă o traducere exactă a cuvântului ebraic. Întrebarea care rezultă este: Au fost folosite aceste cuvinte dintr-o greșală de citire și de scriere, sau au fost folosite cu premeditare, pentru a desemna un înțeles mesianic ascuns? Este greu de înclinat spre una spre cealaltă.

Alt cuvânt care i-a pus în dificultate pe specialiști este יִקְרַת (yiqrat). Însăși sintagma în care se găsește este problematică (מוּסָד יִקְרַת פִּנַּת) din mai multe puncte de vedere.

În primul rând, יִקְרַת este un adjectiv folosit cu precădere pentru a descrie bijuterii sau pietre prețioase, iar prezența lui în mijlocul unei sintagme referitoare la construcții este neobișnuită. În al doilea rând, atât Fullerton, cât și Roberts, consideră neobișnuit, dar nu unic, faptul că după „pnt” urmează un adjectiv și nu un substantiv, cum ar fi normal. Ba mai mult, acest adjectiv se interpune între un substantiv si genitivul care urmează.

În Septuaginta, se subliniază valoarea pietrei folosind adjectivul ἔντιμον, care este corespondentul grecesc al lui יִקְרַת. Cu toate că aceste cuvinte sunt sinonime, traducerea nu este lipsită de importanță: ἔντιμον este un termen folosit pentru persoane; termenul folosit în Septuaginta pentru a descrie pietre este τίμιος.

Septuaginta nu recunoaște dubla ocurență în acest verset a cuvântului מוּסָד. Ba mai mult, au tradus cuvântul adăugând prepoziția εἰς și pronumele αὐτης, ceea ce modifică profund înțelesul primar al cuvântului și astfel sensul întregii fraze. Chiar și Textul Masoretic prezintă dificultăți de analiză la nivelul acestei duble ocurențe, deoarece cercetătorii nu se pot pune de acord cu privire la al doilea mwsd; unii îl vocalizează asemenea unui substantiv, alții ca participiu.

La fel de controversată este traducerea cuvântului יָחִישׁ. Deși înțelesul lui este de „a se grăbi”, traducerile au oferit mai multe variante. Se pare că versiunile englezești citate mai sus merg pe sensul propriu al cuvântului ebraic, la fel cum procedează și versiunile protestante în limba română, în timp ce Septuaginta și versiunile românești care au tradus după ea, folosesc un sens cu totul aparte, acela de „a se rușina”. De unde această deviație de sens? E greu de precizat. Fullerton aduce ca posibil argument un radical din limba arabă, care poate fi ușor confundat cu un alt cuvânt din cauza unei greșeli de copiere (este vorba de litera finală care se aseamănă cu o alta: י și ן). Înțelesul celor două cuvinte sunt „a se rușina” și, respectiv, „a se teme”; înțelesul de „a se teme” a fost preluat și de Targum.

Roberts este de părere că nici înțelesul de „a se grăbi”, nici cel de „a se îngrijora” nu sunt potrivite termenului acesta. Mergând pe analogia cu un alt pasaj qumranian similar, descoperă un nou sens, acela de „a se clătina”. Mai mult decât atât, el merge mai departe și spune că acest verb se referă direct la fundația pe care Yahve o pune și nu la cel care se încrede în ea, la credincios. Așadar, soluția de traducere pe care o propune el este următoarea: „o fundație care nu se va clătina pentru cel care crede” („a foundation which will not shake for the one who trusts”) . Remarcăm că sensul pe care îl dă el verbului יָחִישׁ este și sensul pe care traducătorii Bibliei Sinodale l-au folosit.

Tot el propune o altă traducere a pasajului, în baza ipotezelor proprii cu privire la analiza versetului, pe care o voi cita în rândurile ce urmează, din considerente critice:

„Therefore, thus says the Lord Yahweh:

Look, I am about to lay in Zion a stone,

A massive stone, a cornerstone valuable for a foundation,

A foundation which will not shake for the one who trusts.”

(De aceea, așa zice Domnul Dumnezeu:

Iată, Eu voi pune în Sion o piatră,

O piatră solidă, o piatră de temelie valoroasă pentru o fundație,

Fundație care nu se va clătina pentru cel care crede.)

Spuneam mai sus ca versetul 15 este o protază, fiind numai prima parte a perioadei condiționale. După el urmează apodoza, introdusă prin versetul 16a și continuată cu versetele 17b-19. Observăm multitudinea figurilor de stil in care această pericopă abundă. Ele au rolul de a pune in contrast fragilitatea securității Regatului Iuda și siguranța în care se încred conducătorii Ierusalimului. Chiasmul este figura de stil dominantă.

„Noi am făcut legământ cu moartea

Și cu iadul învoială.” (15a)

Observăm în acest verset schimbarea poziției cuvintelor legământ-învoială și moarte-iad. În exemplele ce urmează observăm chiasmul perfect care amplifică autoritatea cuvintelor lui Yahve transmise prin profet:

„ne-am făcut din minciună un adăpost

Și din viclenie un liman” (15b)

„Grindina va lua la vale adăpostul minciunii

Și potop de ape va da peste locul ei de scăpare!” (17b)

„Legământul vostru cu moartea va fi stricat

Și înțelegerea voastră cu iadul va fi desfăcută.” (18 a)

Toate aceste paralelisme pe care profetul le concepe pentru a-și face mesajul mai pătrunzător scot în evidență cuvintele cheie în jurul căruia profetul se învârte: înțelegere, minciună, urgie. Pericopa gravitează în jurul acestor cuvinte.; rămâne să vedem care este rolul versetului 16 în acest cerc. Chiar și aceste cuvinte fac parte dintr-un chiasm conceput în relația protază-apodoză:

Protază: înțelegere-urgie-minciună

Apodoză: minciună-înțelegere-urgie

Versetul 17a se află și el printre chestiunile care i-au scindat pe cercetători. Unii afirmă că acest verset ar fi continuarea versetului 16 și s-ar interpreta ca o promisiune, alții spun că trebuie luat împreună cu următoarele și interpretat ca o amențare. Luat împreună cu versetul 16 s-ar interpreta ca o continuare în planul construcțiilor; judecata și dreptarul ar constitui suprastructura care se sprijină pe piatra de temelie. Luat împreună cu versetele următoare, acestea ar constitui etalonul în funcție de care oamenii vor fi judecați.

Dacă ar fi să luăm versetul 17a ca o continuare a versetului precedent, constatăm că el rămâne oarecum incomplet; ideea nu este formulată clar și concis, așa cum am arătat că și-a formulat profetul discursul. Iar felul în care ea este formulată, ne duce cu gândul că minciuna și viclenia ar aparține iudeilor, nu egiptenilor, așa cum am explicat în rândurile de mai sus. Cu toate acestea Fullerton e de părere că acest verset își găsește explicația împreună cu precedentul, iar Brevard S. Childs consideră că versetele 16-17a sunt o profeție, introdusă ulterior.

În studiul său, Kemper Fullerton sintetizează opiniile mai multor cercetători cu privire la posibila identificare a pietrei. Voi reda pe scurt câteva dintre posibilele identificări:

Iezechia

Această teorie este puțin sustenabilă deoarece Iezechia era un om slab în ciuda tuturor reformelor pe care le-a întreprins. El a fost condus tot timpul de partida pro-egipteană de la curte nefiind astfel în grațiile lui Isaia. Este exclus ca Isaia să îl fi considerat pe el de încredere pentru simplul fapt că profetul s-ar fi opus încrederii în Egipt sau în religii false.

Ierusalimul

Această teorie își găsește sprijinul în interpretarea particulei ב din ןבְּצִיּוֹ (beth essentiae). Acest beth sugerează amplasarea pietrei în Sion, dar se poate interpreta și cu sensul că Sionul ar fi temelia pe care Yahve o intemeiază. Sionul este văzut și în alte locuri ca fiind întemeiat de Yahve: „Domnul a întemeiat Sionul” (Isaia 14, 32) sau ca fiind o piatră fiind o piatră (prin prisma identificării Sionului cu Ierusalimul): „În ziua aceea voi preface Ierusalimul în piatră de povară” (Zaharia 12,3).

Sionul (ציּון) este unul din munții menționați cel mai des în Vechiul Testament (154 de ocurențe). De-a lungul vremii au existat numeroase dispute cu privire la amplasarea acestuia. Catolicii au o mănăstire, construită în partea de sud-vest a orașului, mănăstire intitulată „Maica Domnului din Sion”. Astăzi, majoritatea specialiștilor consideră Sionul ca fiind în partea de sud-est sau est a Ierusalimului.

Încă de la început, denumirea Sionului a fost asimilată cetății lui David (II Regi 5, 7; III Regi 8, 1). Cetatea lui David era situată în extremitatea sudică a dealului estic pe care este înălțat Ierusalimul; deci putem presupune că Sionul era numele acelui deal. Profeții numesc Sionul ca muntele în care sălășluiește Yahve; iar dacă ținem seama că în vechime popoarele orientale considerau templul ca loc al așezării zeităților, putem presupune ca Sionul este dealul pe care este construit Templul lui Yahve din Ierusalim. Mitologia antică avea o idee combinată între Muntele zeilor și Paradisul, ceea ce însemna că pentru ei Muntele în care zeul venerat de ei își avea locașul (și care se afla în imediata lor apropiere) era și leagănul primordial al omenirii în cultura lor. Pentru palestineni, zeitățile locale locuiau și ele pe înalțimi, asemenea muntelui Sion. Tot în Sion își aveau reședința și regele împreună cu nobilii de la curte. Palatul lui Solomon era lipit de Templu, adică se situa pe același deal.

În sens poetic, Ierusalimul este pus în paralel cu Sionul (Isaia 2,3; 4,3; 10,32; Amos 1,2; Miheia 4,2 etc.), din care deducem că Sion era denumirea dată de multe ori întregului oraș, nu doar extremității sale sud-estice.

Cu toate acestea, textul din II Paralipomena 3,1 spune că „Solomon a început să înalțe templul Domnului în Ierusalim, pe muntele Moriah”. Cu toate că Sion este numele folosit în celelalte locuri pentru muntele pe care a fost construit Templul, dacă denumirea de Moriah este adevărată, atunci trebuie să presupunem că Sion este denumirea dată întregului grup muntos din jurul Ierusalimului, în timp ce Moriah, Ophel și Cetatea lui David sunt nume atribuite unor culmi ale acestui munte Sion.

Templul sau Es-Sakhra

În spatele acestei teorii stă un alt concept teologic care îl prezintă pe Yahve ca fondator al Ierusalimului și Templului. Templul a fost făcut după planul și îndrumările stricte ale lui Yahve iar evreii aveau certitudinea că Yahve locuiește în Templu. De aceea, pentru că Domnul locuiește în el, Ierusalimul nu se poate clătina.

De fapt, credința că zeitățile locuiesc în așezările construite după indicațiile lor și că orașul respectiv își asigură securitatea tocmai prin faptul că zeul locuiește în el este foarte veche și aparține tuturor popoarelor orientale.

De aceea piatra de temelie pe care Yahve o așază în Sion poate fi chiar Templul sau însuși Yahve, din moment ce textul [masoretic n.n.] spune „iar cel ce va crede…”, fără să precizeze „..în piatră…” și, pentru că piatra simbolizează Templul, iar Templul pe Yahve care locuiește în el, prin translație, piatra este Yahve.

Rămânând în cadrul aceleiași teorii, trebuie să luăm în calcul și „piatra de temelie a templului în stâncă solidă” sau legenda „Kubbet Es-Sakhra” (Domul Stâncii). Domul Stâncii este un sanctuar islamic, situat în Ierusalim, pe dealul Moriah, construit pe ruinele templului distrus de romani în anul 70. Legenda lui spune că ar fi construit deasupra unei pietre luată din Eden și pusă chiar de Atotțiitorul în acel loc. Așadar, și Templul ar fi construit tot pe o fundație așezată cândva de Dumnezeu.

Revenind la concepția orientală cu privire la indicațiile templului, chiar și renovările trebuiau făcute cu aprobarea și conform dispozițiilor zeității care locuia în acel templu. Dacă cineva nu construia conform planului divin, sau nu respecta aliniamentul pereților cu piatra de temelie, atunci cladirea nu avea stabilitate. De aceea când regii începeau o lucrare de consolidare, unii se mulțumeau doar cu reparația daunelor, însă mulți se chinuiau și săpau până la temelie pentru a repara fiecare daună.

De aceea, conform credinței orientale un zeu nu ar locui într-un templu ce nu respectă planul său; se crede că nici Yahve nu ar mai fi vrut să locuiască în Ierusalim deoarece conducătorii lui Iuda ar fi încercat fortificarea Ierusalimului fără consimțământul divinătății. Aflați în prag de război cu Asiria, putem presupune că regele a ordonat, fără consultarea lui Yahve, consolidarea orașului, a zidurilor sale și a sistemelor defensive, lucru ce a atras mânia lui Dumnezeu. Ba mai mult, conducătorii au încercat asigurarea securității prin alianțe politice și mijloace militare, schimbând temeliile securității asigurate de puterea divină, cu cele asigurate de oameni.

Rămășița din Iuda

Piatra încercată ar putea fi discipolii lui Isaia care au rămas mereu credincioși lui Yahve și din care Yahve va ridica din nou un popor credincios. În urma urgiei ce va veni, poporul actual va fi distrus, surpat, iar Yahve va alege câteva persoane, credincioase, să formeze un popor tare, puternic, o temelie solidă în Sion pe care Domnul o va așeza.

Interpretare mesianică

Aceasta este cea mai întâlnită interpretare a versetului de la Isaia 28, 16. Este poate și cea mai ușor de susținut și cea mai acceptabilă variantă. Dacă urmărim textul ebraic și comentariile pe care le-am făcut mai sus observăm următoarele:

Temelia încă nu era așezată (דסי), ci urma ca Yahve să o așeze la fundațiile Sionului.

Luat în sens mesianic, cuvântul בחן și-ar găsi interpretarea în tăria persoanei Mântuitorului și în carecterul Său de etalon.

Dacă îl considerăm pe Mesia ca piatra de temelie, atunci folosirea adjectivului יִקְרַת, folosit pentru conducători, este îndreptățită, din moment ce Mesia va fi un Rege.

De asemenea și credința în Hristos este îndreptățită.

Textul din Septuaginta este cu atât mai mult mesianic. Cuvântul piatră (λίθος) în limba greacă este de genul masculin, iar identificarea Hristos-piatră este mult mai firească, fiindcă ambele au același gen. Toate modificările aduse originalului prin traducere au ca finalitate mai-buna înțelegere a acestui verset ca profeție mesianică. Observăm pe parcursul versetului că, spre deosebire de textul ebraic, în varianta grecească accentul se mută dinspre rezistența și siguranța asigurată de acea piatră înspre valoarea și prețiozitatea ei.

Corespondențe în Vechiul Testament

Iov 38, 6: „În ce au fost întărite temeliile lui [ale pământului n.n.] sau cine a pus piatra lui cea din capul unghiului?”

Ieremia 51, 25: „Nimeni nu va lua din tine pietre de pus în capul unghiului, nici pietre de temelie, ci veșnic vei fi pustiu, zice Domnul.”

Întâlnim și aici expresii precum temelii sau piatra cea din capul unghiului, însă aici nu găsim un sens figurat, referitor la o persoană sau înțeles mesianic.

Zaharia 10, 4: „Din ea [turma Domnului] va ieși Piatra din capul unghiului, din ea țărușii de corturi, din ea arcul de război, din ea vor ieși toate căpeteniile laolaltă. ”

Acest verset pare a fi într-adevăr o trimitere clară la termenul paralel din Isaia 28, 16. În Zaharia 10, 3 întâlnim o mustrare la adresa conducătorilor străini ai lui Iuda, însoțită de promisiunea că iudeii vor fi precum vitejii care calcă în picioare tina drumului în vreme de război (versetul 5). Aici Piatra cea din capul unghiului este clar o referire la o Persoană și o aluzie (prin antiteza cu clasa politică conducătoare străină) la o nouă dinastie conducătoare, aleasă din mijlocul evreilor.

Psalmul 117, 22: „Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului.”

Acest verset prezintă multe asemănări cu versetul nostru. În primul rând contextul: ambele par rupte din context. În al doilea rând în acest verset este foarte greu să formulăm ipoteze cu privire la identificarea pietrei. Cercetătorii au propus identificarea ei cu Sionul, însă mult mai natural este identificarea ei cu o persoană, așa cum propune Targum; cum spuneam, nu este nimic sigur, ci numai o ipoteză.

Daniel 2, 34: „Tu priveai și iată o piatră desprinsă, nu de mână, a lovit chipul peste picioarele de fier și de lut și le-a sfărâmat.”

Această piatră desprinsă din munte (versetul 45), nefăcută de mână omenească, care distruge creatura cu cap de aur, trup de argint și aramă, coapse de fier și picioare de lut este cu siguranță o profeție mesianică. Diferența notabilă ar fi că deși la celelalte se folosește cuvântul פִּנַּת (piatra din capul unghiului), în acest verset este folosit אֶבֶן, cu înțelesul simplu de piatră. Înțelesul pe care îl obține aici piatra, în contextul întregii pericope (visul lui Nabucodonosor) este mai mult acela de împărăție mesianică; deși se anunță venirea unei persoane care va sfărâma puterea atâtor regate, înțelesul pe care îl capătă din interpretarea lui Daniel este acela că în locul regatelor desființate se va instaura un alt regat.

Corespondențe în Noul Testament

Matei 21, 42; Marcu 12: 10; Luca 20:17: „Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului.”

În pilda lucrătorilor viei, Mântuitorul alege să insereze și acest citat, cu trimitere directă la textele din Ps. 117, 22 și Is. 28, 16. Aici, cu siguranță Mântuitorul este piatra din capul unghiului și se arată împlinirea profețiilor prefigurate în vechime.

Fapte 4, 11: „Aceasta este piatra cea neluată în seamă de către voi, zidarii, care a ajuns în capul unghiului.”

Din nou se arată aici că Hristos este piatra neluată în seamă.

Efeseni 2, 20: „Zidiți fiind pe temelia apostolilor și a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuși Iisus Hristos.”

Trimiterea la Isaia 28, 16 este clară și se face prin termenul ἀκρογωνιαῖος; apostolii și profeții sunt temelia, iar noi, credincioșii care alcătuim Biserica lui Hristos, Templul Noului Testament, suntem zidiți pe această temelie. În această interpretare, Hristos nu mai e temelie, ci e piatra care încununează construcția, piatra de susținere a bolții.

I Corinteni 3, 11: „Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos.”

Din nou se face trimitere către temelia pusă de Yahve și pe care nimeni nu o poate schimba.

Romani 9, 33: „Iată pun în Sion piatră de poticnire și piatră de sminteală; și tot cel ce crede în El nu se va rușina.”

Deși și aceasta este o citare a profeției din Isaia 28, 16, ea este diferită în multe privințe față de textul vechi-testamentar, chiar și față de Septuaginta. Este în primul rând o diferență de termeni: „τίθημι” în loc de „ἐμβαλῶ”, „ λιθον προσκομματος και πετραν σκανδαλου” în loc de „λίθον πολυτελῆ ἐκλεκτὸν ἀκρογωνιαῖον ἔντιμον”.

I Petru 2, 4-8: „Apropiați-vă de El, piatra cea vie, de oameni într-adevăr neluată în seamă, dar la Dumnezeu aleasă și de preț; Și voi înșivă, ca pietre vii, zidiți-vă drept casă duhovnicească, preoție sfântă, ca să aduceți jertfe duhovnicești, bine-plăcute lui Dumnezeu prin Iisus Hristos; Pentru că este scris în Scriptură: «Iată, pun în Sion Piatra din capul unghiului, aleasă, de mare preț, și cel ce va crede în ea nu se va rușina». Pentru voi, deci, care credeți, (Piatra) este cinstea; iar pentru cei ce nu cred, piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului, și piatră de poticnire și stâncă de sminteală, de care se poticnesc, fiindcă n-au dat ascultare cuvântului, spre care au și fost puși.”

Acesta este de departe cel mai cuprinzător pasaj și cel care explică cel mai bine toate versetele anterioare cu privire la Hristos-piatra din capul unghiului. În versetul 6 este citat, cu mici excepții pasajul din Isaia 28, 16 (varianta grecească). Credincioșii sunt arătați a fi creștinii, iar credința nu este una abstractă, cum vehiculau unii cercetători, ci este una specifică (credința în Hristos-piatra de temelie).

Este inserată și profeția din Ps. 117, 22, citată în Evanghelii și redarea din Romani 9, 33. Interesant este că Sf. Ap. Petru reunește în exprimarea lui toate variantele expuse până acum. Piatra nebăgată în seamă (Psalmul 117, 22) ajunge să fie celor care nu cred piatră de poticnire și piatră de sminteală (Romani 9, 33).

În Noul Testament Sfinții Părinți și scriitorii bisericești consideră că nu există o altă interpretare a pietrei decât în lumina Fiului lui Dumnezeu.

Epistola lui Barnabas citează versetele din Isaia 28, 16 și Psalmul 117, 22 spunând că Hristos a fost ales să fie o piatră puternică pentru a sfârâma. Sfântul Ciprian spune și el că Hristos este numit „Piatra”.

Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, în „Dialog cu iudeul Trifon”, vorbind cu acest personaj, îi vorbește despre Iisus ca piatră, dar nu face referire la versetele din Vechiul Testament (Isaia 28, 16 sau Psalmul 117, 22) ci îi vorbește pur și simplu, iar el pare că înțelege ceea ce îi spune Sfântul Iustin, fără a mai fi nevoie de explicații din partea acestuia.

Sfântul Teodoret de Cyr spune că Hristos este singurul capabil să fie identificat cu piatra din capul unghiului, deoarece asemenea acelei pietre care unește două ziduri, Hristos a unit în Persoana Sa ambele firi, divină și umană, împreună cu toți care cred în El, pe cei proveniți dintre neamuri și pe cei proveniți din iudei.

Nu ar fi greșit de amintit aici, în lumina completărilor pe care Sfinții Părinți le aduc, că temelia de care Yahve vorbește în Vechiul Testament este un tip, o prefigurare, numai, a bunătăților viitoare, în timp ce Hristos, împlinirea profețiilor, este antitipul. El încunează și unește în Sine însăși cele două Testamente și este piatra care leagă și conturează un arc perfect al revelației, desăvârșește revelația.

Concluzii

-decriptarea intenției autorului-

Ne-am propus în acestă lucrare să comentăm versetul 16 din Isaia, cap. 28, sub toate aspectele pe care le implică. Nu ne-a mai rămas în această concluzie decât a încerca să urmărim mesajul pe care Isaia încearcă să îl transmită.

Răspunsul îl vom afla recitind întreg capitolul. În primul verset, profetul începe cu un „vai” adresat celor mândri din Efraim, iar în versetul al doilea vorbește despre un om ce vine de la Domnul precum un potop de grindină și o vijelie și care va răsturna cununa mândriei lor. În urma lor, Domnul se va arăta strălucitor pentru cei ce au mai rămas. Imaginea descrisă este a unui popor preponderent neascultător, amețit de vin, peste care Domnul va revărsa mânia Sa adusă printr-un om și va instaura o altă împărăție pentru cei credincioși. Permanent, Isaia pune în antiteză moravurile oamenilor și voia lui Dumnezeu.

În această situație, considerând și contextul politic din acea vreme, Dumnezeu vrea să piardă pe toți cei care stau împotriva Sa și care se încred în minciuni că vor scăpa de urgia ce se va abate asupra lor. Toate faptele descrise în acest capitol trebuie privite metaforic, într-o oarecare măsură; situația era alta: Isaia îi avertizează pe conducătorii Ierusalimului că direcția pe care ei o urmează este greșită, dat fiind că orice acțiune întreprinsă împotriva lui Dumnezeu sau independent de voia Sa este sortită eșecului, în afara lui Dumnezeu, orice lucru fiind privit ca o minciună și un neadevăr.

Izbăvirea, nu a conducătorilor vicleni și mincinoși, ci a oamenilor, va veni prin piatra de temelie pe care o așază Yahve în Sion și care va reinstaura dreptatea în rândul oamenilor. Din acest verset nu rezultă direct valoarea mesianică a temeliei Sionului și sunt prea puține dovezi anterioare referitoare identificarea pietrei cu Hristos, ca să presupunem că Isaia s-a gândit direct la Mesia. Desigur, primind revelația de la Dumnezeu și pe baza celorlalte mărturii pe care le-a dat despre El, putem presupune că avea o oarecare idee despre însemnătatea temeliei de care Yahve vorbește. Însă, cert este că Isaia avea cunoștința că prin această piatră Yahve dorește reformarea poporului Său ales.

Interpolare sau nu, versetul este văzut ca o profeție mesianică și am arătat poziția scriitorilor nou-testamentari față de el. Cu toate acestea, în noul testament există și o schimbare de optică sesizabilă; Hristos nu mai este piatra de temelie, așezată la baza clădirii și care susține și oferă siguranță întregului stabiliment, ci El este văzut acum ca încununarea frumuseții clădirii, piatra din capul unghiului care susține o boltă sau o arcadă. Din punct de vedere istoric și arhitectural, evreilor le era străin acest tip de construcție; bolta sau arcul sunt elemente arhitectonice prezente în stilul romanilor. Evreii construiau clădiri rectangulare, așezând pietrele una peste alta; stabilitatea clădirii era oferită de greutatea pietrelor. De aceea nu putem vorbi la Isaia despre un Hristos, piatra din capul unghiului unei arcade, deoarece evreii nu cunoșteau acest element. Piatra de care vorbește Isaia este o piatră de colț așezată la baza clădirii, pe care se sprijină întreaga structură.

Bibliografie

Versiuni ale Sfintei Scripturi

Biblia sau Sfânta Scriptură – ediția Sinodală (1982).

Biblia sau Sfânta Scriptură – versiunea diortosită de ÎPS Bartolomeu Valeriu Anania, ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2009.

Biblia adică Dumnezeiasca Scriptură a legii vechi și a celei nouă, Tipografia Cărțiolr Bisericești, București, 1914.

Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură, București, 1688.

Articole și materiale tipărite

A. S. Carrier, „Tiele on Babylonian-Assyrian Culture. III”, în The Old Testament Student, vol. VIII (1889), fascicola 7 (martie), pp. 266-270.

Benjamin J. Noonan, „Zion’s Foundation: The Meaning of בֹּחַן in Isaiah 28, 16” în: Zeitschrift für die Alttentestamentliche Wissenschaft, vol. CXXV (2013), p. 314-319.

Joseph Blenkinsopp, „Judah’s Convenant with Death”, în Vetus Testamentum, vol. L (2000), fascicola 4 (octombrie), pp. 472-483.

Jimmy Jack McBee Roberts, „Yahweh’s Foundation in Zion” în Journal of Biblical Literature, vol. CI (1987), fascicola 1 (martie), pp. 27-45.

James A. Montgomery, “The Holy City and Gehenna”, în Journal of Biblical Literature, vol XXVII (1908), fascicola 1, pp. 24-47.

Kemper Fullerton, “The Stone of the Foundation”, în The American Journal of Semitic Languages and Literatures, vol. XXXVII (1920), fascicola 1 (octombrie), pp. 1-50.

Lewis Bayles Paton, “Jerusalem in Bible Times: V. Zion, Ophel and Moriah”, în The Biblical World, vol. XXIX (1907), fascicola 5 (mai), pp. 327-333.

Norman Hillyer, “Rock-stone imagery in I Peter”, în: Tyndale Bulletin, vol. XXII (1971), pp. 58-81.

Sources Chrétiennes, 295.

Resurse electronice

BibleWorks

Lambert Dolphin, „Early History of the Temple Mount” <http://www.templemount.org/ earlytm.html>.

N.H.R., „Cartea lui Isaia” <http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/cartea-lui-isaia. html?m=1>

„Regatul lui Iuda de la 931-608 î. Hr. și al lui Israel de la 931-722 î. Hr.”, <http://www.resursebiblice.ro/2012/ regatul-lui-iuda-de-la-931-608-i-hr-si-al-lui-israel-de-la-931-722-i-hr/>

http://www.mechon-mamre.org/p/pt/pt1028.htm

http://www.newadvent.org/cathen/14454b.htm