Pastoratia Tinerilor

Cuprins

Introducere

I. Slujirea Bisericii – chip al grijii pastorale

I. 1. Iisus Hristos – Păstorul cel Bun

I. 2. Preotul ca păstor de suflete în Biserica Ortodoxă

II. Frumusețea tinereții. Problemele tinerilor

II. 1. Tinerețea – primăvară a vieții

II. 2. Problemele tinerilor

II. 2. 1. Patima desfrâului

III. Factori implicați în pastorația tinerilor

III. 1. Familia

III. 2. Școala – ora de religie

III. 3. Organizații de tineret

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Una dintre problemele mari care sunt ridicate la nivelul parohiilor noastre Ortodoxe din cuprinsul Patriarhiei Române și din întreaga ortodoxie este problema pastorației sau purtării de grijă față de tineri. Transmiterea credinței religioase, a identității culturale și naționale generațiilor tinere este o imensă provocare pastorală și culturală, care trebuie să preocupe întreaga societate mai ales în contextul lumii de astăzi, o lume secularizată și secularizantă. Astăzi schimbăriile de civilizație își pun amprenta și asupra României și conturează tendința generală a epocii de a întoarce tot mai mult spatele Bisericii. Dacă în perioada comunistă această îndepărtare de Biserică avea și o oarecare tentă violentă, astăzi procesul nu mai are în sine nimic violent, dimpotrivă, e mai mult o blândă părăsire treptată a unei religii care, deși, are cuvintele vieții veșnice, pare mult prea exigentă pentru tânărul de azi, tânăr fără identitate al epocii globale, obișnuit să-și trăiască viața tot mai leneș în fața singurei lui surse de cultură, ecranul televizorului, sau monitorul calculatorului. Deculturalizarea, deznaționalizarea și descreștinarea societății românești postmoderne sunt fenomene în evoluție îngrijorătoare, și sunt evidente la tot pasul în viața de zi cu zi.

Acestor probleme cu care se confruntă întreaga societate și în mod special tinerii este chemată să dea răspunsuri și să fie de folos Biserica, și prin ea slujitorii ei, preoții. În preoție se reactualizează purtarea de grijă a Păstorului celui Bun, care Și-a pus viața Sa pentru Mântuirea întregului neam omenesc, doar că astăzi oile preferă să meargă după glasuri străine, și să nu mai asculte de glasul Păstorului.

Poate una dintre cele mai grave probleme cu care se confruntă tineretul contemporan este afluxul de sexualitate, pornografie, care inundă spațiu virtual și vizual al tinerilor. Alături de biserică în procesul de pastorație un rol important îl are școala și familia. Familia ca biserica de acasă este datoare a se îngriji, pe lângă sănătatea trupească și de sănătatea duhovnicească a tinerilor, primele învățături pe care tânărul le primește provin din familie, școala este apoi cea care îl formează intelectual, ea îi dă posibilitatea să cunoască și să se dezvolte intelectual, dar la toate acestea trebuie avut în vedere și partea spirituală a vieții tinerilor, participarea lor la viața Bisericii, nu face decât să-i întărească și să-i pregătească pentru vremea când vor ajunge și ei să fie părinți și învățători pentru proprii copii.

Slujirea Bisericii – chip al grijii pastorale

Natura și semnificația cuvântului „slujire” a luat diverse forme de-a lungul istoriei creștine, dar ceea ce trebuie spus de la început este că slujire înseamnă servire, înseamnă misiune, înseamnă pastorație, înseamnă preoție.

Având ca obiectiv opera de mântuire a lumii, misiunea se referă încă de la început la instaurarea împărăției lui Dumnezeu pe pământ, în sens că toți oamenii, fără nici o deosebire, se cuvine să fie încorporați în împărăția lui Dumnezeu. Evanghelia ne spune lămurit: „De atunci a început Iisus să propovăduiască și să zică: <Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor>” (Matei 4, 17; Marcu 1, 14; Luca 10, 9). Apoi, dorind ca opera Sa de mântuire să fie cunoscută și să-și aducă roadele în lume, a ales 12 Apostoli (Matei 4, 18-22; 10, 1-4) și șaptezeci de ucenici pe care i-a trimis la propovăduire (Luca 10, 1). Misiunea Apostolilor și a ucenicilor s-a desfășurat în întreaga lume, odată cu pogorârea Sfântului Duh, care întemeind Biserica lui Hristos, le-a dat putere tuturor misionarilor care au urmat, să transmită lumii mesajul Evangheliei, a împărăției lui Dumnezeu, întemeind biserici sau comunități creștine. În felul acesta, misiunea apostolică va avea un dublu aspect. Unul intern, de consolidare a împărăției lui Dumnezeu în comuniunea eclezială; și altul extern, de propovăduire a Evangheliei și de întemeiere a împărăției lui Dumnezeu „până la marginea pământului”.

De aici vedem că mesajul evanghelic înseamnă mai mult decât simpla vestire a cuvântului; ce cuprinde întreaga viață a Bisericii în Duhul Sfânt, încât activitatea misionară nu trebuie să se desprindă de viața trăită în comuniunea cu Dumnezeu în Biserică de care aceasta este legată indisolubil. Căci misiunea este modul în care membrii Bisericii propovăduiesc și transmit harul lui Dumnezeu oamenilor dinafara Bisericii sau încearcă să-i trezească și să-i întărească pe cei adormiți, creștini numai cu numele.

În cadrul Bisericii, totuși, este, de altfel, clar că o astfel de slujire ia o diversitate de forme; ea nu aparține numai preotului sau persoanei laice. Sfântul Apostol Pavel clarifică acest lucru când scrie creștinilor din Corint: „Darurile sunt felurite, dar același Duh; și felurite slujiri sunt, dar același Domn; și lucrările sunt felurite dar este același Dumnezeu Care lucrează toate în toți” (I Corinteni 12, 4-6). Apoi el adaugă: „Și fiecăruia se dă arătarea Duhului spre folos” (I Corinteni 12, 7). Prima epistolă a Sfântului Apostol Petru ne familiarizează cu această idee: harul lui Dumnezeu, care e mereu același, adică întotdeauna harului Lui și întotdeauna oferit prin Duhul, este oferit ca un dar diversificat. „După darul pe care l-am primit fiecare, slujiți unii altora, ca buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnuezeu” (I Petru 4, 10). „Preoția universală a credincioșilor este legată de chemarea de a da totul lui Dumnuzeu, de chemarea spre sfințenie. Liturghia ta, celebrată în cadrul preoției universale a credincioșilor, este bună când într-adevăr te dăruiești până la capăt lui Hristos și prin El te dăruiești Tatălui”.

După ce creștinii se împărtășesc în cadrul Sfintei Liturghii cu Trupul și Sângele Domnului, devenind „hristofori”, sunt trimiși în lume, „Cu pace să ieșim…” să transmită lumii aflată în zodia păcatului „bunătățile Celui ce i-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată” (I Petru 2, 9). Acest concept misionar este cunoscut sub numele de „Liturghie după Liturghie”, indicând faptul că atunci când credincioșii sunt îndemnați să meargă la casele lor, ei răspândesc în lume prin mărturia, viața și lucrarea lor darurile dumnezeiești de care s-au învrednicit prin participarea activă la Sfânta Liturghie.

Misiunea creștină își are temeiul său adânc și punctul de plecare în însăși comuniunea veșnică a Sfintei Treimi, în mișcarea iubirii Tatălui către Fiul în Duhul Sfânt și către întreaga lume. Astfel, misiunea este participare la trimiterea Fiului și a Duhului Sfânt în lume, Care revelează viața de comuniune a lui Dumnezeu pentru a face părtași la ea.

Trimiterea Fiului și a Duhului Sfânt pentru mântuirea și desăvârșirea lumii întregi se permanentizează în trimiterea apostolilor: „Iisus le-a zis: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi” (Ioan 20, 21-23), „Și apropiindu-se Iisus le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ. Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28, 18-20) și a Bisericii apostolice. De aceea, misiunea face parte din însuși planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii. Ea se întemeiază în universalitatea mântuirii și desăvârșirii în Hristos și participarea la trimiterea lui Hristos în lume.

Vocația misionară a Bisericii ține de caracterul ei apostolic. Biserica creștină este apostolică nu numai pentru că se prevalează de o origine apostolică, adică de continuitate istorică din timpul Apostolilor, fără de care nu se poate identifica, ci pentru că posedă instituții și slujirii apostolice, fără de care ea nu se poate identifica, ci pentru că are o trimitere mesianică, așa cum Fiul a fost trimis de Tatăl, iar Apostolii de Hristos.

Misiunea este de aceea, o dimensiune și o componentă esențială a Bisericii. Biserica este într-o continuă stare de misiune. Ea nu poate înceta de a fi Biserică misionară. Dacă Biserica a fost întemeiată în chip văzut, ca o comunitate istorică concretă în care se realizează comuniunea lui Dumnezeu cu oamenii, sau ca sacrament al Împărăției lui Dumnezeu, prin pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli, ceilalți oamenii se împărtășesc de mântuirea oferită de Dumnezeu în Hristos prin activitatea misionară a Bisericii, în care se permanentizează trimiterea lui Hristos în lume.

I. 1. Iisus Hristos – Păstorul cel Bun

Hristos primește chip de om întrupându-Se pentru a putea oferii omului căzut prin păcat posibilitatea de a-și exersa mântuirea în cadrului Trupului tainic a lui Hristos, care este Biserica, și al cărui cap și Păstor este El. Corpul lui Hristos, format El însuși din capete, se umple de lumina ce-i vine din capul suprem și răspândește această lumină, întrucât o trece mădularelor lui și altora, ce se înalță prin participarea la jertfa și la învățătura Lui la o viață de jertfă a tuturor mădularelor, către Dumnezeu și întreolaltă. O misiune a Bisericii nu poate fi decât în contex hristologic, „Hristos este în fiecare credincios, ca intimul lui profund. Trebuie numai să-L descoperim, spre zidirea noastră și a semenului în care îl descoperim și spre bucuria Sa. Hristos este în temniță în fiecare, flămând de dragostea noastră în fiecare. Cu atât mai flămând de această dragoste, cu cât semenul nostru este și fizic mai lipsit de pâinea care îl nutrește”.

Însuși Mântuitorul Iisus Hristos, se adresează locuitorilor Ierusalimului, după minunea vindecării orbului din naștere, înfățișându-Se, în parabola cu același nume, sub chipul bunului păstor, simbol des întâlnit în cărțile Vechiului Testament. În cartea lui Ezechiel există un capitol clasic în această privință: păstorul cel bun, chemat să cerceteze și să poarte de grijă oilor, este câd Dumnezeu Tatăl, când robul Său David, întruchipare a lui Mesia. Profetul spune: „Voi pune peste ele un singur păstor, care le va paște; voi pune pe robul Meu David; el le va paște și el le va fi păstorul lor” (Iezechiel 34, 23).

Asumându-și titlul de păstor, Iisus folosește deci un simbol mesianic, bine cunoscut de iudeii pioși, care are darul să descopere originea Sa divină. Trebuie remarcat că Acela care va fi Miel Se numește în același timp și păstor; apare polivalența acestor simboluri.

Iisus Hristos este cu adevărat Păstorul oilor Sale cuvântătoare. Căci El le-a dat existența și de El depinde fericirea lor veșnică. El le iubește cel mai mult și se face foarte apropiat lor, își pune viața pentru ele, apărându-le de lupul care vrea să le răpească. El e Păstorul propriu-zis, de care depind cu totul oile. El e păstorul păstorilor.

Fiul Tatălui, coborât printre oameni, se va folosi de metafore variate, uneori chiar antinomice, spre a Se descoperii oamenilor. Domnul începe prin a arăta prin ce se deosebește păstorul cel bun de cel care este fur și tâlhar. Acesta intră prin ușă, pe când furul sare pe unde nu trebuie. Portarul îi deschide păstorului celui bun „și oile ascultă de glasul lui, și oile sale le cheamă pe nume și le mână afară” (Ioan 10, 3). După ce le-a scos pe toate afară, el merge înaintea lor, arătându-le calea, iar oile îl urmează.

Staulul pare să fie Israel, în mijlocul căruia S-a coborât Hristos, iar portarul care îi deschide, Sfântul Duh, Cel care a făcut posibilă sălășluirea Cuvântului printre oameni. Păstorul le cheamă pe nume pe oi, Hristos Se adresează fiecărui suflet ale căruitâlhar. Acesta intră prin ușă, pe când furul sare pe unde nu trebuie. Portarul îi deschide păstorului celui bun „și oile ascultă de glasul lui, și oile sale le cheamă pe nume și le mână afară” (Ioan 10, 3). După ce le-a scos pe toate afară, el merge înaintea lor, arătându-le calea, iar oile îl urmează.

Staulul pare să fie Israel, în mijlocul căruia S-a coborât Hristos, iar portarul care îi deschide, Sfântul Duh, Cel care a făcut posibilă sălășluirea Cuvântului printre oameni. Păstorul le cheamă pe nume pe oi, Hristos Se adresează fiecărui suflet ale cărui taine le cunoaște. Aleșii chemați de Hristos se adună formând o comunitate, condusă de păstorul cel bun. Scoaterea afară a oilor marchează momentul hotărâtor al ruperii de trecut și al pășirii într-o nouă etapă istorică. Înfățișarea lor în mișcare sugerează caracterul itinerant al Bisericii, care de-a lungul istoriei va fi corabia ce-i poartă pe creștini spre limanul mântuirii.

Alături de figura păstorului celui bun, Iisus descoperă și pe aceea a furilor care amenință turma prin acțiunile lor ostile. Asupra semnificației furilor și a tălharilor, exegeții nu au căzut de acord. Se pare că acești furi sunt toți falși profeți, care pătrund în staul sărind gardul și comit astfel o încălcare a rânduielilor existente.

Dar, în afară de aceste unelte ale întunericului, a căror acțiune este direct malefică, Mântuitorul mai menționează și o altă categorie, care de asemenea poate pune în pericol viața turmei: este vorba de cei plătiți spre a se îngriji de oi, de simbriașii care, nefiind păstori adevărați, nu sunt legați de oi. Simbriașul spune Domnul, când vede lupul venind fuge și lasă oile, iar acesta le răpește și le risipește. Simbriașul , prin definiție, lucrează pentru bani, el nu cunoaște altă slujire decât aceea îndeplinită în schimbul unei sume dinainte stabilite; între păstor și turma sa nu poate însă exista un asemenea tip de relație. Păstorul este legat de oi nu în virtutea unei convenții pecetluite prin primirea unei sume de bani, ci pe temeiul unei comuniuni harice, care face ca el să se simtă una cu oile sale, să sufere pentru ele și să se jertfească la nevoie. Pilda acestor falși păstori, străini de adevăratul duh evanghelic, impune din nou constatarea că apostolatul și misionarismul sunt de neconceput fără dragoste și fără existența unei adevărate vocații.

Una dintre însușirile esențiale ale adevăratului păstor este și capacitatea sa de a se jertfi pentru oi. Păstorul merge în fruntea oilor ducându-le spre pășuni bogate, dar în același timp își pune viața pentru turma sa. Păstorirea și slujirea sunt acțiuni care se completează în lucrarea apostolică.

Referindu-se la faptul că El își oferă sufletul ca preț de răscumpărare pentru oi, Hristos adaugă: „Nimeni nu-l ia de la mine, ci eu de la Mine însumi îl pun. Putere am Eu ca să-l pun și putere am iarăși să-l iau” (Ioan 10, 18).

Vorbind în continuare de misiunea Sa de păstor, Iisus aduce un element menit să definească relațiile Sale cu oile. „Eu sunt păstorul cel bun și cunosc pe ale mele și ale Mele mă cunosc pe Mine. Precum Mă cunoaște Tatăl și Eu cunosc pe Tatăl” (Ioan 10, 14-15). Mântuitorul pune deci în paralel modul în care El îi cunoaște pe credincioși cu relația inefabilă care Îl leagă de Tatăl. După cum, datorită perihorezei, Hristos se află într-o relație de interioritate cu Tatăl și cu Duhul, de unde decurge caspacitatea Sa de a-L cunoaște și releva oamenilor pe Dumnezeu, tot astfel comuniunea ce se stabilește între El și cei chemați este atât de puternică, încât nimic din taina personalității lor nu Îi rămâne ascuns.

Este grăitor faptul că și oile, care îi aparțin cu adevărat lui Iisus, se bucură de privilegiul de a-L cunoaște. Hristos se descoperă tuturor acelora care îl caută și I se dăruiesc.

La ultima arătare de pe malul lacului Ghenizaret, Domnul îl va învesti pe Petru și prin el, întreaga ierarhie cu misiunea de a paște oile și mielușeii Săi (Ioan 21, 15-16), termen pe care îl folosește atunci pentru prima dată. În acest cuvânt a turnat El toată dragostea și grija purtată credincioșilor, pe care îi va lăsa în seama apostolilor și a urmașilor acestora. Mielușeii par să fie cei aflați la începutul urcușului duhovnicesc, pruncii de care vorbise odinioară și pentru care păstorii trebuie să arate o solicitudine deosebită. Hristos conferă astfel viitorilor membri ai ierarhiei titlul de păstor, împreună cu obligația de a purta de grijă turmei.

Alegoria cu păstorul, folosită de Iisus spre a sugera cât mai bine misiunea Sa, precum și poziția în care se situează față de cei ce vor crede în El, se va imprima cu o putere excepțională în mintea noilor convertiți. faptul că în catacombe și în primele lăcașuri creștine de cult Hristos este înfățișat sub chipul bunului păstor confirmă aceasta.

În Noul Testament, Sfântul Apostol Pavel adresându-se Evreilor ne spune: „Domnul nostru Iisus Hristos este Păstorul cel Mare” (Evrei 13, 20), la fel Sfântul Apostol Petru „căci erați ca niște oi rătăcite, dar v-ați întors acum la Păstorul și Păzitorul sufletelor voastre” (I Petru 2, 25). Iisus însuși folosește această metaforă: „iar cel ce intră pe ușă este păstorul oilor… oile ascultă de glasul lui și el își cheamă oile pe nume” (Ioan 10, 2-3). „Slujirea lui Hristos este temelia oricărei păstoriri care are loc în Trupul Său, Biserica”.

„Nu am putea să înțelegem misiune Bisericii în afara actului Învierii lui Hristos, pentru că este imposibil de gândit o Biserică care să nu fie focalizată asupra Învierii”. Porunca lui Hristos pentru trimiterea ucenicilor la misune este direct legată de biruința prin Înviere. Faptul că I s-a dat „toată puterea în cer și pe pământ” (Matei 28, 18) trebuie să fie mărturisit la toată lumea. Înainte de Înviere, ucenicii nu aveau permisiunea de a trece granițele poporului ales, „în calea păgânilor să nu mergeți, și în vreo cetate de samarinenii să nu intrați” (Matei 10, 5). Însă după Învierea Sa nu le mai permite să-și îngrădească mărturisirea și propovăduirea doar în cadrul acestor granițe: „Mergeți și învățați toate neamurile” (Matei 28, 19).

Ca act al voinței și lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu, misiunea creștină este aceea activitate în care se unește lucrarea lui Dumnezeu și a omului, după măsura proprie fiecăruia.

I. 2. Preotul ca păstor de suflete în Biserica Ortodoxă

Spre deosebire de confesiunile protestante și de toate sectele derivate din ele, în Biserica ortodoxă (ca și în cea romano-catolică) preotul face parte din cler; în virtutea harului special al preoției, primit la hirotonie, el nu mai este ca oricare dintre credincioșii laici, ci capătă o menire specială, pe plan religios, deosebindu-se fundamental de restul credincioșilor.

Misiunea preoțească este de origine divină, deoarece este întemeiată de Mântuitorul Hristos și are caracter supranatural transcedental, prin scopul ei ultim, care este mântuirea sufletelor. „Preoția se exercită pe pământ dar rangul ei face parte din categoria lucrurilor cerești; nu un om, nu un înger, nu un arhanghel și nici vreo altă putere spirituală creată i-a fixat acest rang, ci Duhul Sfânt Însuși. El acordă înalta Sa încredere oamenilor – deși ființe îmbrăcate în corp – să îndeplinească această slujbă cu totul îngerească… Dacă reflectăm că acela care poate să se apropie de această natură prea fericită și nemuritoare este un om… atunci rămânem uimiți de profunzimea misterului și, în același timp, pătrunși de măreția puterii pe care harul Sfântului Duh a încredințat-o preoților”

Preotul este rânduit pentru oameni, să activeze între oameni, prin misiunea lui care este de la Dumnezeu, și să lucreze în numele Lui. „Orice arhiereu – spune Apostolul Pavel despre rostul preoției în general – fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele ce privesc pe Dumnezeu, ca să aducă daruri și jertfe pentru păcate…” (Evrei 8). Preotul lucrează în lume în temeiul harului dumnezeiesc primit la hirotonie, din sursă divină, iar nu de la oameni, precum Hristos nu Și-a luat preoția de la Sine, așa nu și-o pot lua de la ele nici persoanele rânduite la această preoție slujitoare și nu le-o poate da nici comunitatea. El propovăduiește o învățătură care nu aparține lumii, deoarece este revelată; el mijlocește oamenilor împărtășirea harului care vine din cer. El activează în cadrul și în condițiile vieții trecătoare de aici de pe pământ, păstorind pe credincioșii săi în calitatea lor de membri ai Bisericii lui Hristos, de mădulare ale Trupului mistic al Domnului, de viitori cetățeni ai împărăției Cerului, care au primit această calitate prin botez. Ei alcătuiesc „turma lui Hristos”, a cărei grijă a fost încredințată preoților ca păstori; „Păstoriți turma lui Dumnezeu, care vi s-a încredințat, veghind asupra ei, nu cu silnicie, ci de bună voie, după Dumnezeu, nu pentru câștig urât ci din dragoste, nu ca stăpânii păstoriților, ci pildă făcându-vă turmei” (I Petru 5, 2-3). În aceste cuvinte, Sfântul Apostol Petru rezumă magistral esența preoției și principiile moral spirituale care trebuie să inspire adevăratul raport dintre păstor și turmă, dintre preoți și credincioși.

Preotul este în slujba oamenilor, dar de fapt în slujba Domnului, este „omul lui Dumnezeu”, cum îl numește Sfânta Scriptură (Pavel) pe Timotei (I Timotei 6, 2), adică un om în slujba lui Dumnezeu. Misiunea lui privește îndeosebi acea latură a vieții omenești care derivă din raporturile oamenilor cu Dumnezeu, toată misiunea lui este să mijlocească pe Hristos oamenilor, învățând despre El, preotul este un organ văzut al lui Hristos, nu un înlocuitor al Lui. Preoții sunt „slujitori ai lui Hristos și iconomi (chivernisitori) ai tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni IV,l) sau „colaboratori (împreună-lucrători) ai lui Dumnezeu” cum îi numește Sfântul Pavel pe Apostoli în general (I Corinteni 3, 9 și Corinteni 6, 1).

Dumnezeu s-a făcut cunoscut oamenilor mai ales prin Fiul Său întrupat ca om, prin care s-a realizat mântuirea lumii, putem spune că, mai corect, misiunea preotului creștin este să continue în lume lucrarea
răscumpărătoare a Mântuitorului, adică să facă pe fiecare dintre credincioșii lui să-și însușească efectele mântuitoare a acesteia. Preotul este organul prin care Dumnezeu împărtășește lumii, de-a lungul veacurilor, harul mântuitor izvorât din jertfa Fiului și pus de Acesta la dispoziția Bisericii. Ca succesori ai Sfinților Apostoli, reprezentanții preoției creștine – episcopii, preoții, diaconii – sunt trimișii lui Hristos în lume, „niște apostoli” în sensul larg al cuvântului; „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi…” (Ioan 20, 21). Ei sunt deci continuatori ai lucrării de mântuire în lume; prin ei, prin harul simțitor ce se împărtășește prin Sfintele Taine și Ierurgii pe care ei le săvârșesc și prin învățătura dumnezeiască ce o propovăduiesc.

Preotul este deci reprezentantul Mântuitorului în lume, ambasador al „Cerului”, colaborator al lui Dumnezeu în opera de mântuire a lumii, un „ministru”, săvârșitorul lucrării de sfințire a oamenilor, împuternicit pentru aceasta de Mântuitorul însuși și dependent de El, în virtutea harului primit la hirotonie. El lucrează în enorie în numele Mântuitorului (Marcu 16, 17; Fapte 16, 18), ca trimis, delegat, împuternicit sau reprezentant al Lui. „Căci nu pe noi ne propovăduim, ci pe Hristos Iisus Domnul, iar pe noi slujitori vouă pentru Iisus”, după cum spune Sfântul Apostol Pavel Corintenilor (II Corinteni 4, 5). Chemarea preotului și puterea lui față de suflete îi vine de la Hristos, care este „Păstorul cel mare al oilor” (Evrei 13, 20), sau „Mai marele păstorilor” (I Petru 5, 4). Misiunea sa este slujire din slujirea Mântuitorului.

Preoția creștină vine din preoția lui Iisus Hristos, ea este prelungirea și perpetuarea misiunii Sfinților Apostoli în lume, care este un mandat încredințat de Mântuitorul slujitorilor Săi din totdeauna. Mai mult, preoția este într-un fel continuarea de către oameni a slujirii lui Hristos însuși, pentru mântuirea lumii. Raportată necontenit la Iisus Hristos, preoția creștină capătă semnificația și valoarea ei divină.

Activitatea sau misiunea Mântuitorului a fost întreită, adică a avut trei laturi sau înfățișări; una de învățător (profet), alta de arhiereu (mare preot) și alta de împărat (conducător). Ca învățător, El a luminat lumea prin Evanghelie, ca arhiereu a mântuit-o prin Jertfa Sa de pe Cruce, iar ca Dumnezeu El stăpânește și conduce Biserica spre destinul ei eshatologic în împărăția cerurilor. De aceea, întreită este și chemarea preotului, care o continuă sau o prelungește pe cea a Mântuitorului; învățătorească, sacramentală, (sfințitoare) și conducătoare (păstorească). Preotul este un învățător sau conducător sufletesc al ei. El învață propovăduind oamenilor adevărul Evangheliei prin cuvânt sau învățătură (cateheză, predică) și prin exemplul personal; sfințește pe credincioși prin rugăciune și oficierea Sfintelor slujbe, mijlocind lumii Harul trebuitor pentru mântuire; păstorește, îndrumează sau călăuzește sufletele pe calea mântuirii, prin mijloacele pedagogice disciplinare și canonice, indicate de scopul și de natura misiunii sale. El arată oamenilor pe Hristos, adică așa cum S-a numit El însuși pe Sine: „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6).

După natura sfințitoare a misiunii sale, preotul este și un organ sau instrument al Sfântului Duh, al Mângâietorului, pe care Mântuitorul îl făgăduise Apostolilor încă înainte de Înviere (Ioan 14, 16; 17, 26) și pe care L-a trimis în ziua Cincizecimii. Biserica este Cincizecimea în continuă gestiune și depozitare a harului Sfântului Duh în lume, iar preoții sunt rânduiți și unși ca și chivernisitori ai acestui tezaur nu prin vreo putere sau hotărâre lumească, ci prin puterea și Harul Sfântului Duh, precum accentuează Sfântul Apostol Pavel, în cuvântarea pe care o ține către conducătorii Bisericilor din Milet și Efes: „Luați aminte la voi și la toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriți Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu sângele Său”. (Fapte 20, 8). Preotul este canalul prin care se scurge, în viața religioasă a credincioșilor, Harul sfinților al lui Dumnezeu, izvorât din Sfântul Duh, depozitat în Biserică și transmis oamenilor prin slujbele sfinte săvârșite de către preot.

Preotul este slujitor al lui Dumnezeu – Tatăl, reprezentant sau delegat al Mântuitorului pentru continuarea lucrării Sale de mântuire a sufletelor și totodată organ al Sfântului Duh pentru sfințirea și conducerea oamenilor pe calea mântuirii.

În virtutea Harului special al preoției, primit la hirotonie, preotul este acela care naște sau renaște pe credincioșii săi pentru viața spirituală, supranaturală, „viața în Hristos”, mai ales prin Taina Sfântului Botez, a Pocăinței și a Sfintei Împărtășanii. Prin preot, devenim creștini sau ne integrăm și ne menținem în Biserică. De aici și atributul de „părinte” (spiritual), care se dă preotului ortodox și prin care poporul recunoaște și cinstește această calitate a preotului, în această privință, el nu e cu nimic mai prejos decât părinții după trup a enoriașilor săi. El are, față de fiii săi duhovnicești, tot atâtea drepturi, datorii și răspunderi pe plan spiritual, ca și părinții lor pe plan material și social. El are dreptul să-i învețe, să-i binecuvânteze, să-i sfințească, să-i îndrume, să-i certe și să-i mustre, să-i pedepsească chiar la nevoie, cu mijloacele pe care le are la îndemână, spre folosul lor duhovnicesc. El este „părintele sufletesc" nu numai al celor mici, ci și al celor mari, al tuturor vârstelor, al tuturor claselor sociale. Fiii săi sunt prunci și copii, tineri și bătrâni, femei și bărbați, bogați și săraci, cărturari și necărturari, ș.a.m.d., toți laolaltă, fără nici o deosebire, alcătuiesc marea familie duhovnicească a preotului; toți îi sunt datori cu ascultarea, supunerea și respectul datorat preotului în calitatea lui de reprezentant al lui Dumnezeu și pentru toți el e îndatorat cu aceeași grijă și cu aceeași răspundere față de Dumnezeu.

Iată cum înfățișează, de exemplu, marele scriitor francez Lamartine rostul unui adevărat preot în mijlocul lumii și al vieții: „În fiecare parohie există un om care e al tuturor, care e chemat ca martor, ca sfătuitor și ca sfințitor în cele mai solemne acte ale vieții omenești. Un om fără de care nici nu ne naștem, nici nu murim; care te primește de la sânul mamei și nu te părăsește decât în groapă, care binecuvântează sau sfințește leagănul, patul conjugal, năsălia morții și coșciugul; un om pe care copilașii se obișnuiesc să-l iubească și să se teamă firește de el; un om pe care necunoscuții îl numesc părinte, un om înaintea căruia creștinii își aduc mărturisirile lor cele mai grele, lacrimile cele mai secrete; un om care prin rostul lui e mângâietorul tuturor durerilor omenești, care vede bătând la ușa sa pe sărac și pe bogat; cel bogat ca să-și lase pe ascuns milostenia, cel sărac ca să primească fără să se rușineze; un om care, nefiind de nici un rang social, ține deopotrivă de toate clasele, de clase nevoiașe prin viața lui săracă și prin umilința nașterii, de clasele înalte prin educația și știința lui; în sfârșit, un om care știe toate, care are dreptul să spună tot și al cărui cuvânt cade de sus asupra minții și inimii omului, prin autoritatea dumnezeieștii lui misiuni. Acest om este preotul”.

Preotul este totodată și slujitor al Bisericii, în înțelesul ei de instituție divino-umană, de colectivitate sau societate religioasă, cu o organizație și disciplină proprie, care trebuie respectată pentru ca ea să vieze și să prospere.

În calitate de conducător al parohiei sale, el trebuie să păstreze unitatea cu Biserica, adică cu episcopul, care este de drept și de fapt reprezentantul lui Hristos și conducătorul responsabil al eparhiei păstorite. Din punct de vedere administrativ și canonic, preotul este subordonat episcopului, este în parohie un delegat și trimis al lui, căci prin el a primit harul și puterea preoției și trebuie să activeze în parohie în numele lui, sub conducerea și după recomandările lui.

Așadar, în Biserica Ortodoxă, spre deosebire de comunitățile protestante și neoprotestante, preotul este un factor absolut necesar și indispensabil în planul sau iconomia mântuirii oamenilor. „Biserica ființează și se menține prin preoție. Preoția este condiția existenței Bisericii, stâlpul și puterea ei”.

Preoția este misiune sacră, o slujire a oamenilor pentru Dumnezeu, o slujire cerută și instituită de El, o participare la însăși lucrarea lui Dumnezeu pentru slujirea și mântuirea oamenilor.

În parohia sa, preotul este cel care mijlocește legătura credincioșilor cu Dumnezeu, care constituie temelia vieții noastre religioase.

Prin el credincioșii se integrează și se mențin în Biserică, adică în „Trupul mistic al lui Hristos”. Nu se poate concepe viața religioasă-morală sau mântuirea fără preot, așa cum nu se poate concepe turmă fără păstor, sau educație și instrucție fără profesor sau pedagog.

II. Frumusețea tinereții. Problemele tinerilor

Pornind de la chipul și exemplul Păstorului cel Bun, în plan pastoral, preotul trebuie să aibă calitățile necesare, un program de lucru bine gândit și eficient dar și multă râvnă, toate acestea închegate într-o strategie pe termen lung. Chiar dacă, uneori, este omul deciziilor de moment, conducătorul oficiului parohial este, în principal, omul perspectivei. Încă de la instalare, în predica aferentă momentului, noul părinte duhovnicesc, expunându-și concepția despre preoție, etalează grija sa față de toate categoriile de păstoriți. Un loc central îl ocupă tinerii, viitorul parohiei, cei față de care, preotul paroh, va fi și va rămâne un modest și întotdeauna prezent, prieten. „Tinerețea este puritate și zâmbet, este generozitate și avânt, este sete de ideal și dăruire” dar și grupul cel mai afectat și poate infectat, cu elemente și principii dăunătoare.

II. 1. Tinerețea – primăvara vieții

Tinerețea este floare de crin pururi deschisă pentru polenul adevăratei fecundări a vieții. Tinerețea este pădurea în freamăt continuu, este primăvara anului, este primăvara naturii cu toate năvalnicele ei izbucniri spre soare și lumină, este dorul nestâmpărat după viața fără de moarte, este sufletul în neîntreruptă tensiune după adevăr și dreptate, este avântul de nobilă depășire, este setea nepotolită după infinit și veșnicie, este gând de înaltă mândrie, care iscodește totul și cercetează lucrurile cu stăruință și amănunțime. Mii de ochi deschide tinerețea în sufletul omului ca el să vadă totul. Mii de aripi întinde tinerețea, pentru ca omul să zboare pe culmile celor mai înalte idealuri. Tinerețea cu puterile ei veșnic nebiruite, cu izvoarele de energie veșnic nesecate, cu neobositele ei zboruri spre bolta azurie a cerului, cu generoasele ei dăruiri, cu neprecupețitele ei cheltuieli pe altarul jertfelor curate, este totdeauna nădejdea cea mai sigură a viitorului, este podoaba cea mai aleasă a creștinismului și mândria tuturor neamurilor pământului. Tinerețea este viața în ceea ce are ea mai autentic, mai curat și mai necesar pentru toate marile și frumoasele biruințe din lume.

Mântuitorul a dat tineretului o atenție cu totul specială și i-a arătat continuu o dragoste curată și chiar o preferință față de celelalte vârste ale vieții.

Nu este o simplă întâmplare că sufletul acela chinuit, care înseta după desăvârșire, care căuta adevărul, dreptatea și viața de veci, care s-a apropiat cu sfială de Mântuitorul zicându-i: „Învățătorule Bun, ce să fac să moștenesc viața veșnică?” (Matei 19; 16), a fost un tânăr, pentru că frământările acestea lăuntrice, dorurile și însetările după ideal sunt proprii tinereții.

Tinerețea este viață pură, viață clocotindă care se revarsă cu generozitate, ca să fructifice totul. Ea vrea să dăruiască, ea tinde spre faptă, spre acțiune. Dar nu spre orice fel de faptă, ci spre fapte mari, care sunt fragmente din veșnicie, spre fapte eroice, care răstoarnă veacuri și ctitoresc așezări noi, spre fapte zămislite sub lumina unui ideal, hrănite cu sângele celei mai dezinteresate jertfe. De aceea tinerețea este cea mai frumoasă perioadă a vieții: ea este vis și jertfelnicie, ideal și dăruire, entuziasm și faptă. și dacă toată viața noastră este umbrită de nostalgia tinereții, este din pricina aceasta: ca și primăvara, tinerețea are cerul cel mai senin, lumina mai pură, căldura mai rodnică, veșmântul codrilor mai fraged, florile mai frumoase, șuvoiele mai furtunoase. Totul este altfel….

Tinerețea este asemenea ghiocelului ce-și deschide cu sfială petalele neprihănirii sub mângâierea primelor raze de soare. Tinerețea este tâșnire de energie nouă, este șuvoi năvalnic de primăvară. Tinerețea este puritate și zâmbet, este generozitate și avânt, este sete de ideal și dăruire. Visul este mediul ei: tinerețea este visătoare și romantică. Pentru ea nimic nu este imposibil, toate visurile sunt frumoase, toate idealurile sunt reale. Aceasta cel puțin la început. Dacă este ceva tulburător, chinuitor în tinerețe, este zbuciumul de formulare a acestei trăiri, de încadrare într-o anumită perspectivă care să evidențieze sensurile tainice ale vieții. Aici începe toată drama tinereții.

Am putea deci, pe linia acestor considerații generale ale tinereții să cutezăm a formula afirmația: tinerețea este forța de înnoire permanentă a neamurilor și a istoriei, înnoire prin ideal, înnoire prin jertfă. Ea este mintea prin care visurile neamurilor se proiectează pe firmamentul istoriei ca misune de îndeplinit; ea este sufletul prin care se aprind mereu flăcările ce șluminează de pe culmi calea popoarelor; ea este sângele prin care se înscriu pagini noi în cartea veacurilor și idealurile devin realitate

Prin natura sa, tineretul este cel mai avid la tot ce este nou, modern sau trendy. Trăind într-un climat frământat de tot mai multe schimbări, având ca specific neastâmpărul caracteristic vârstei, tinerii de azi, cei preocupați de „metode și formalisme, și un spirit al căutării” sunt tracasați de instabilități, încurcați și amăgiți de piața ofertelor, trezindu-se debusolați între aspirații, necunoașteri și neputințe.

Tineretul este dintotdeauna marcat de zbateri cotidiene și frământări profunde. Poate fi considerat inconstant în acțiuni, nonconformist și rebel. „Prezența haosului său existențial poate fi simțită. Întrebările lui existențiale – pentru ce trăiesc? încotro merg? – nu numai că nu primesc un răspuns în haosul contestației, al confuziei și rătăcirii orientate, dar de mai multe ori se pierd literalmente în climatul general de viață relaxată și indiferență (akedie) care se întinde tot mai mult”.

În ceea ce privește felul și amploarea de a trăi viața, putem afirma că am descoperit categoria socială cea mai ferventă în a acționa și cea mai imprevizibilă, în ceea ce privește orientarea acțiunilor. „Tinerii noștri vor să-și trăiască viața cât mai intens cu putință, să se bucure de ea. Aici își are rădăcina cauza „răbufnirilor" tinerilor noștri (extremismul, exaltarea, lipsa de măsură, ieșirea din minți). Este vorba de tendințe persistente de autodepășire în orice direcție, chiar și spre monahism, atunci când n-a fost cultivat un duh monahal autentic. În paralel se dezvoltă curente cum sunt anarhismul social, terorismul, antisocialitatea, nihilismul, autoexaltarea și dominația Eului etc”.

Problematica sau pastorația tineretului incumbă o serie de probleme ce-și au obârșia în fieful tinerilor și, care, odată evidențiate, nu pot fi ignorate și nici măcar minimalizate. În principal se au în vedere problemele apărute în spațiul parohial datorită lipsei de canalizare sănătoasă a intereselor tinerilor. Deschiderea de astăzi oferită tineretului este și o șansă deosebită, dar și o sursă de capcane. Șansa este dată de paleta diversă de opțiuni, unde fiecare se poate găsi sau regăsi, aducând cu sine bagajul mai mare sau mai mic de știință, credință și conștiință. Capcanele apar atunci când, în dezinvoltura creată de varietate, se schimbă, în mod păgubitor, prioritățile, distorsionându-se valoarea și importanța uneia sau alteia dintre opțiuni. Marcat de un entuziasm, oarecum indisciplinat, tânărul se vede doar beneficiarul șansei oferite și nu întrevede posibilele curse întinse cu mijloace și resurse generate de propria ființă.

Formele de viață bisericească tind, în spațiul nostru mai mult decât în altă parte, să rămână imobile, exact la fel cum le-au format generațiile precedente. Este considerat de la sine înțeles că un adolescent care cede în Dumnezeu și care se încrede în bserică trebuie automat să accepte și formele moștenite de la înaintași. doar că pentru adolescenți asta înseamnă să își asume ca tradiție valorile altuia, să accepte punctul de referință al altuia, și prin aceasta pierderea individualității lor. Oricum, ca cineva să fie separat de cultura sa este un lucru periculos pentru viitorul tradițiilor sale și este amenințător chiar și pentru supraviețuirea comunității religioase. Simbolurile care sunt pe deplin noi, neraportate la societate sau la comunitate, străine de valorile precedente, amenință chiar cu distrugerea comunității. Este nevoie de un echilibru fin aici. Nu dăm o deplină libertate în vederea reinventării roții, ci le vedem pe cele vechii întâi și apoi o construim și pe a noastră.

Posibilitatea ca adolescenții să greșească în inițiativele lor și să fie atrași de dorința de un nou care e diferit de Biserică sau e în afara Bisericii crește dramatic prin inconsecvența religioasă a celor mari. Atunci adolescentul este sufocat și cere să se elibereze de aceștia, să își formeze propria lui credință, într-un fel în care să nu o mai simtă alterată, așa cum o simte pe cea a adulților. Adolescenții înțeleg repede că motivele pentru care păstrăm obiceiurile și practicile vechi în inima credinței noastre sunt doar de ordin tradițional. Deseori se bazează prea puțin pe adevăruri teologice. Adolescenții văd inconsecvența celor mari, precum și pe cea proprie. În timp ce credința lor devine din ce în ce mai personală, se tem de ipocrizie mai mult decât orice altceva. Interesul și agonia tinerilor contemporani pentru identitate iau prin surprindere o Biserică ce nu s-a obișnuit să definească identitatea sufletească prin religiozitate și nu invers.

O slujire creștină a tinerilor ar trebui să fie ca o prelungire a teologiei. Manifestarea ei ar trebui să se găsească nu în rezolvarea problemelor adolescenților, ci în ajutorul ca aceștia să dobândească recunoașterea capacitățiilor pe care le pot găsi în legătura cu Iisus Hristos. Asta înseamnă că trebuie să li se predea mesajul că Dumnezeu îi iubește, că sunt importanți pentru El, că pot primi putere de la El, și se pot dezvolta astfel către maturitate. Este deosebit de important ca adolescentul să se simtă prieten al Mântuitorului Iisus Hristos, iar aceasta este cu putință să se dezvolte ca relație doar în perioada adolescenței… prietenia este chemarea altuia în propria-ți viață. legătura adolescentină cu Hristos constituie o provocare înspre adâncirea relațiilor cu ceilalți.

Deseori adolescentul se simte foarte vinovat pentru unele fapte, ignorând în același timp alte laturi ale sinelui care nu justifică sentimentul de mândrie sau de plinătate de sine. Dar, pentru că lipsa unei imagini compuse a sinelui este un fenomen foarte des întâlnit, mulți adolescenți refuză trăirea păcătoșeniei personale și evită sentimentul de vinovăție personală, preferând să se vadă pe ei înșiși ca atotputernici și să subestimeze importanța păcatului. Deoarece în adolescență estimarea de sine este foarte ezitantă, deseori ei confundă fapta cu persoana proprie. Nu spun că am făcut ceva rău, ci că eu sunt rău. Uneori pentru ei păcatul înseamnă înstrăinare de Dumnezeu și de ceilalți, lucru deosebit de dureros. Discursul adresat tinerilor are nevoie să fie însoțit de compasiune, de dragoste, de sinsibilitate. Daca desconsiderăm însemnătatea păcatului, atunci îi lipsim de iertarea care izvorăște de la Hristos.

Adolescența se îndreaptă către Biserică în care vede o provocare de a dobândi ceea ce mereu îi este firesc să aibă – caracterul personal. Când membrii ei relaționează ca elementele unui mecanism bine reglat ce se transformă în scop în sine, atunci identitatea Bisericii se pierde. O astfel de Biserică nu este capabilă să regleze viețiile și relațiile oamenilor și să le construiască identitatea. Una din cele mai mari lucrări ale Bisericii este să prilejuiască dezvoltarea unei religiozității personale, în special cei ce trec de prima jumătate a adolescenței sunt deosebit de sensibili la această nevoie. Biserica trebuie să hrănească maturizarea și dezvoltarea personală dacă ne interesează ca experiența lui Dumnezeu să prezinte interes personal pentru adolescenți. Dacă religia nu influențează prezentul nu poate influența nici viitorul.

Biserica trebuie să ofere tinerilor valori semnificative, pe care ei să le poată accepta în mod conștient, din liberă voință. Biserica trebuie să le ofere o imagine, o pregustare a ceea ce ar trebui să fie viața, a ceea ce sunt sfințenia, adevărul, credința, loialitatea. Biserica este locul unde tineri pot afla iertare, înțelegere și iubire atunci când au greșit și sunt confuzi și tulburați.

Adolescenți au nevoie urgentă de două aspecte ale educației religioase, care să-i ajute să dobândească maturitatea. Le trebuie șansa de a face ca religia să devină parte din propria lor experiență de viață, din gândirea lor, din motivația lor, prin discuții libere informale, prin participarea la lucrarea bisericii, prin prietenii. Pentru a fi util și creativ, orice grup de tineri trebuie să combine libertatea și spontaneitatea de exprimare cu o manifestare a informației despre credința creștină, care să le îmbogățească gândirea.

Referindu-ne la rolul, rostul și statutul tânărului creștin ortodox în lumea de astăzi, a unei Europe globalizante și universaliste, lume ce se prezintă pentru ortodoxie ca un teren ce trebuie cercetat cu dorința de realizare a misiunii sfinte, ca fiind un spațiu de mărturie și de mărturisire a modului de viață care reprezintă esența și fundamentul Tradiției Ortodoxe, lucru la care sunt chemați și tinerii, prezența lor fiind în primul rând una liturgică și spirituală, duhovnicească.

II. 2. Problemele tinerilor

Timpul în care noi trăim nu este fundamental diferit de altă epocă. Și nici că de la an la an situația nu se schimbă semnificativ. În esență, problemele sunt mereu aceleași, se schimbă doar forma de manifestare. De aceea ne putem baza pe experiența Bisericii noastre în activitatea cu tinerii, că avem conturate atât problemele cu care ne confruntăm, cât și soluțiile de rezolvare. Că viața trebuie trăită din plin, noi știm că nu e o problemă de generație, ci de vârstă, că la fel au gândit și bătrânii de azi, la anii tinereții lor, sau cei de acum o mie de ani în urma. Încercând o scurtă trecere în revistă a contextului actual, observăm riscuri, dar și șanse. Vorbind de riscuri, vedem impactul negativ al mass-media, care promovează peste măsură violența și sexualitatea. Apoi, încă trăim sub impactul mentalității de după 1989, sub psihoza îmbogățirii rapide, de cele mai multe ori prin furt, prin păcăleală. Rezultatul: a dispărut bucuria sfântă a muncii, care modelează sufletul. Alt risc derivă din faptul că azi avem de a face, pe multiple planuri, cu preluarea de către tineri a modelelor laicizate de sărbătorire a evenimentelor creștine. Spre exemplu Valentines Day, o sărbătoare frumoasă în esența ei, o sărbătoare despre iubire la care însă nu se vorbește deloc despre semnificația creștină a evenimentului, totul reducându-se la petrecerea a două-trei nopți în baruri, cu muzică la maxim, cu băutură, cu droguri etc. Sau petrecerile excesive organizate cu ocazia Crăciunului și a Paștelui, când nu se mai vede elementul esențial al Nașterii sau Învierii Domnului, ci doar organizarea de spectacole.

Este relevant semnalul de alarmă lansat de Înaltpreasfințitul Bartolomeu Ananni: Din păcate, există printre noi destui creștini care sărbătoresc un Crăciun fără Iisus, o Bobotează fără agheasmă, un Sfânt Ioan fără Ioan și mai ales un An Nou într-un revelion perpetuu, fără sfârșit, condimentat cu narcotice vaporoase, straie impudice și aburi etilici. Nimic alarmant, dacă o astfel de petrecere în lanț nu s-ar contura ca mod de viață al multora dintre tinerii noștri de azi, fără nici o apărare legiuită într-un mediu din ce în ce mai agresiv și mai dizolvant.

Păcatele tinereților mele și ale neștiinței mele nu le pomenii, se rugau drepții vetero-testamentari (Psalmul 24; 7). Din tinerețile mele, multe patimi se luptă cu mine, ci Însuți mă sprijinește și mă mântuiește, Mântuitorule, cheamă Biserica în numele credincioșilor care se pocăiesc. În aceste cereri se aude strigătul de mântuire al sufletului, și nevoia acestuia de vindecare spirituală și sufletească, legate de iertarea păcatelor tinereților sale.

II. 2. 1. Patima desfrâului

În limbajul contemporan cuvântul patimă este asociat cu diferite feluri de desfrânare. Patima nu este altceva decât căutarea exclusivă a plăcerii ce rezultă din satisfacerea unei trebuințe instinctive deviate. Sfântul Maxim Mărturisitorul referindu-se la patimi spune: Patima este o mișcare a sufletului împotriva firii, fie spre o iubire nerațională, fie spre o ură fără judecată a vreunui lucru, sau din pricina vreunui lucru dintre cele supuse simțurilor. Păcătoșenia este o judecată greșită cu privire la înțelesurile lucrurilor, căreia și urmează reaua întrebuințare a lucrurilor. De pildă când e vorba de femeie, judecata dreaptă cu privire la împreunare trebuie să vadă scopul ei în nașterea de prunci. Deci cel ce urmărește simpla plăcere greșește în judecată, socotind drept bine ceea ce nu e bine. Așadar unul ca acesta face rea întrebuințare (abuzează) de femeie împreunându-se cu ea. Tot așa este cu celelalte lucruri și înțelesuri.

Cel mai des unor astfel de ispite este supusă tinerețea, în tinerețe oamenii sunt mai vulnerabili din punct de vedere psihic și mai puțin autocritici. Tinerețea este înclinată să caute plăceri extreme și senzații tari. Ajungând în plasa diavolului, tinerii fac greșeli pentru care plătesc cu crize interioare, boli grave și chiar sinucidere. De multe ori încep cu simplele și aparent inocentele păcate ale tinereții. Păcatul distruge conștiința, paralizează voința, întunecă sentimentele, murdărește trupul.

Această patimă a desfrânării asaltează pe om chiar din primul moment al tinereții, și nu se stinge decât numai după ce au fost distruse toate celelalte patimi. Datorită duratei și violenței sale, lupta împotriva ei este un război lung, înfricoșător, mai crâncen decât toate celelalte. El echivalează cu o luptă împotriva firii noastre, a diavolului și împotriva unei lumii care ne instigă la păcat și caută să ne îmbrățișeze și să ne cuprindă, să ne înlănțuie și să ne înrădăcineze în solul acesta mâlos și mișcător, înecător, al patimilor.

Perversiunea sexuală reprezintă patologia sau anomalia instinctului de reproducere. Cauza ei rezidă în dezechilibruldintre funcțiile conștiinței și cele ale instinctului. Este pierderea controlului asupra instinctului sexual care se prăbușește în tot felul de aberații. Antrenate de imaginația pervertită și scăpând de sub instanțele lucide ale conștiinței, acestea devin atât de grotești și de scârboase, încât îl aruncă pe om sub condiția animalelor.

Exercițiul liber al animalității poate fi împins până la perversiune și dacă modernitatea a căutat să păstreze totuși o anumită logică a naturalului, postmodernitatea a depășit deja scrupulele de acest gen, deconstruind adesea ordinea firească și reconstruind-o în funcție de capriciile individuale sau de presiunea diferitelor mode. Animalității obiective îi ia astfel locul patologia subiectivă a animalității pervertite prin conștiință și liberul albitru.

Problema sexualității stă în legătură cu problema familiei. Aceasta din urmă a fost socotită multă vreme ca un cadru legal și domestic de exercitare a sexualității în scopuri preponderent reproductive. Modernitatea a investit-o cu titlul de celulă de bază a societății, intuindu-i cu justețe esența ontologică dar diluându-o în fenomenologia socială. Sărăcită treptat de orice dimensine spirituală, trăind în mod curent tensiunea dintre impudorile vieții private și falsa pudoare a imaginii publice, unirea conjugală și-a piedut cu timpul și aura sacramentală. Pentru a deveni o unire sacramentală complectă, iubirea dintre un bărbat și o femeie trebuie să îmbrățișeze toate aspectele vieții lor. Asta include aspectul trupesc, spiritual, emoțional și intelectual al firii umane. Dacă lucrurile nu stau așa, relația rămâne neconsumată și nedesăvârșită, nici sfințită, nici sacramentală.

În cadrul căsătoriei, patima desfrânării nu constă, în folosirea funcției ei sexuale, ci în folosirea ei în mod necumpătat. Noțiunea de necumpătare, pe care o întâlnim adesea la Sfinții Părinți, nu are înțeles cantitativ ci unul calitativ, ea înseamnă aici, ca cși în alte cazuri, o rea folosire a acestei funcții, o pervertire a ei, o folosire contrară scopului ei firesc și deci contra naturii și anormală. Putem vorbii de necumpătare sau mai precis de rea folosire, atunci când omul se folosește de sexualitatea sa numai pentru dobândirea plăcerii legate de ea, atunci când face din plăcerea sexuală un scop în sine, ceea ce este un lucru pervers și patologic. Unirea sexuală este în primul rând unul dintre modurile de unire ale bărbatului cu femeia, una dintre manifestările iubirii ce și-o poartă unul altuia. Ea exprimă această iubire pe un anumit plan al ființei lor, cel trupesc. Atunci când unirea sexuală se produce în afara contextului ei spiritual și se practică numai pentru desfătarea simțurilor, inevitabil, ea îl mutilează pe om, pervertind profund ordinea firească a raportului lui cu Dumnezeu, cu sine însuși și cu aproapele. Folosităfiresc, sfințită prin taina cununiei, integrată și transfigurată în mod spiritual de iubirea dintre soții trăită în Dumnezeu, sexualitatea devine transparentă față de Dumnezeu și realizează la nivelul ei și în chip analogic o unire asemănătoare celei dintre Hristos și Biserică. În patima desfrânării, dimpotrivă, ea devine pentru om un obstacol pe calea întâlniri cu Dumnezeu. Ea încetează de a mai fi expresia pe plan trupesc a iubirii ancorate în sfințenia Duhului și deci, ea încetează de a mai fi, tocmai prin lipsa ei de spiritualizare, un act spiritual, devenind un act pur carnal, mărginit la trup. Plăcerea privită ca scop în sine devine pentru om un absolut, care-L exclude pe Dumnezeu și-I ia locul. Prin desfrânare, omul își face din voluptate un idol.

Desfrânarea suprimă puntea iubirii și o înlocuiește cu voluptatea. Aduce cu sine o putere care paralizează și contraface adevărata iubire, pentru a o transforma în victimă. În dorința erotică de distrugere este conținută tendința partenerilor de a se nimici reciproc, amândoi însă nimicind prezența divină a iubiri curate. Astfel tânărul care nu caută în obiectul iubirii sale altceva decât o apă a vieții, urmărește de fapt să consume energia celei ce o iubește până la descompunerea ei totală.

Așadar văzând efectele nocive asupra vieții duhovnicești a tinerilor a patimii desfrâului acesția trebuie să lupte din toate puterile pentru a nu cădea robiți în acest păcat. Ilustrativă este o statistică efectuată în rândul tinerilor la începutul mileniului III, în care se arată că în România peste 90% dintre băieți și 60% dintre fete până la vârsta de 18 ani au căzut în desfrânare.

Această creștere a tinerilor căzuți în desfrânare se datorează și afluxului de pornografie. Afacerile din vânzarea de pornografie, numai cele care sunt la vedere, ajung pe plan mondial la un profit de 57 de miliarde de dolari.

Pornografia constituie poate cea mai mare problemă pentru viitorul tinerilor și adolescenților, nu numai că îl asediază direct ci și pentru că le impune că trăiască într-un mediu extrem de vicios. În cadrul unui studiu realizat de către Universitatea Columbia s-a constarat că 45% dintre adolescenți au prieteni care vizualizează materiale pornografice de pe internet.

Pornografia modelează comportamentul sexual precum și viitorul conjugal și familial al tinerilor: temperează reacțiile de respingere a materialului care mai înainte fusese perceput ca ofensator, mărește toleranța față de materialele sexuale explicite, dă senzația că toată lumea este preocupată până la obsesie de actele sexuale, conduce la supraestimarea predominării practicilor sexuale mai puțin obișnuite, scade încrederea în partenerul intim, dezvoltă un sentiment cinic legat de dragoste, cultivă credința că o satisfacere sexuală superioară este posibilă fără afecțiunea unuia pentru celălalt, întărește convingerea că mariajul inhibă sexualitatea, sporește credința că a avea o familie și a crește copii este un ideal neatractiv, dezvoltă o imagine negativă privind propriul trup și acceptarea promiscuității ca pe o relaționare normală.

Vizionarea de pornografie printre adolescenți îi dezorientează pe aceștia în cursul acelei faze de dezvoltare în care trebuie să învețe cum trebuie să facă față propriei sexualități. În primă fază pornografia generează sentimente de rușine care sunt înlocuite mai târziu de o scădere a autorespectului, intensifică sentimentul de singurătate și conduce la apariția unor depresii majore.

III. Factori implicați în pastorația tinerilor

III. 1. Familia

Vremurile și lumea în care trăim par a fi unele dintre cele mai frământate din istoria vieții și a ființei umane, vremuri de neliniște și laxitate, de zbucium și tot mai slabă moralitate. Păcate care altădată erau aspru înfierate par a deveni astăzi de o firească normalitate și banalitate, iar virtuți care au împodobit viața și sufletul omului în trecut sunt astăzi luate în derâdere, ironizate și marginalizate. Toate aceste mutații produse în numele democratizării, emancipării, eliberării și valorificării potențelor umane, afectează întreaga viață a omului, trup și suflet, bulversându-l și amăgindu-l cu false repere spirituale.

Un capitol asupra căruia s-au manifestat ele îl constituie și familia. Considerată altădată leagăn al vieții și al civilizației, mediul cel mai prielnic și propriu al dezvoltării umane personale și comunitare, ea a suferit mai ales în ultimele decade, numeroase transformări și alterări. Familia tradițională având la baza întemeierii și existenței ei repere spirituale înalte, precum castitatea conjugală și înalta moralitate, credința puternică și rugăciunea, respectul și prețuirea, dragostea curată și dăruirea, pare astăzi ceva desuet pentru cei mai mulți dintre tineri, care preferă o relație deschisă lipsită de prejudecăți și constrângeri, de responsabilității materiale și obligații morale. Uniunea consensuală pare a se generaliza și a înlocui forma nucleară de familie, în care conviețuiau și se susțineau reciproc mai multe generații, căsătoriile par a se întemeia tot mai rar și tot mai târziu.

Lovită puternic încă înainte de întemeierea ei, prin scăderea vârstei debutului în viața sexuală, relațiile premaritale timpurii și promiscue, prin schimbarea tot mai deasă a partenerilor multipli, iar după întemeiere de singurătatea în doi, absența dialogului și criza comunicării, de violența intrafamiliară și trădarea fidelității conjugale, prin adulter și divorț, de limitarea numărului copiilor, cel mai adesea prin contracepție și avort, la care se mai adugă unele practici bizare și perverse de procurare a plăcerii trupești, ce fac rușine ființei umane și știrbesc demnitatea ei, familia este supusă astăzi la tot mai numeroase ispite și încercări, atentând la stabilitatea și fericirea ei.

Dincolo de toate aceste realități tragice ce par a se lărgi odată cu timpul, și chiar împotriva lor, spiritualitatea creștină a apărat și elogiat dintotdeauna familia, considerându-o un altar de jertfă al egoismului și egocentrismului, o școală a virtuților creștine, un loc al iubirii și dăruirii, al dragostei și desăvârșirii, biserica de acasă, antecamera a Împărăției lui Dumnezeu, un colțisor de rai, încă de aici și de acum.

Viața copiilor și a adolescențiilor în familia contemporană poartă pecetea schimbărilor structurale și a diferențierilor apărute în familia contemporană, în contrast cu familia mai veche. Progresul tehnologic și estomparea valorilor adusă de el are drept rezultat dezorientarea omului, îndeosebi a celulei de bază a societății. Apatia morală de orice formă contribuie la dezvoltarea unor comportamente care duc la o schimbare progresivă a mentalității în multe sectoare ale manifestărilor noastre, la relativizarea și la devalorizarea unor laturi importante ale vieții omului. Toate acestea îl caracterizează din nefericire pe omul înstrăinat moral în care nu mai există nici o reacție etică. Consecința acestei situații este falsificarea vieții naturale și reducerea cultivării sentimentelor, iar efectul e înstrăinarea și decăderea morală.

Societatea contemporană a orientat familia contemporană spre alte instituții decât cele spre care o orienta mai de mult școala, Biserica și statul. Familia s-a eliberat de funcțiile de bază care o caracterizau mai de mult. De exemplu, familia se ocupă în zilele noastre foarte puțin de îngrijirea copilului, pe care o iau în primire alți factori, cum sunt diversele instituții. Acute apar problemele familiei în legătură cu mediul social. Este evidentă izolarea ei față de vecini, rude, prieteni. Îi este greu să-și creeze un cerc de cunoscuți. contactele exterioare sunt foarte puține. Prezintă tulburări în comunicarea cu alții, indiferența față de semeni, indiferența față de ceea ce se întâmplă în interiorul familiei. Stresul îi pune amprenta pe membrii familiei atunci când încearcă să creeze relații interpersonale.

Situația din domeniul educației copiilor prezintă importante dificultăți. educația copiilor se sprijină pe experiențele părinților din propria lor viață familială sau pe cele pe care le dobândesc din puținele lor contacte cu alte familii, iar nu pe o specializare psihopedagogică profundă și intensă. Sentimentul golului existențial din cadrul familiei face ca părinții să nu fie în situația de a reacționa corect la procesul instruirii copiilor lor. Astfel, de multe ori îi îndeamnă pe copii ce trebuie să facă, deși în același timp devin puțin credibili, își pierd credibilitatea și în paralele li se erodează rolul lor în societate. Dar și în procesul instruiri copiilor, părinții acționează în baza anumitor scopuri și nu-l au în centru pe om și integritatea lui.

Această imagine se referă și la educarea copiilor în credință și viață creștină. Părinții au dificultăți în a răspunde acestui gen de exigențe pe baza orizontului experienței cu copii lor. Desigur, un criteriu important al educației creștine este însăși credința părinților și conștientizarea din partea lor, ca părinți, că în spatele fiecărui copil se ascunde Însuși Dumnezeu, după Chipul căruia copilul a fost plăsmuit. Desigur nu e suficientă doar cunoașterea adevărurilor de credință și a priincipilor creștine de către părinți, ci e necesară prezența lor în viața zilnică și în comunicarea lor cu copii.

Viața familială este însă un fapt dinamic. Ea formează prin excelență spațiul instrucției sociale și al maturizării personale a membrilor ei prin intermediul participării lor la experiențe de viață comune. Familia este un spațiu în care funcționarea lui a da și a primi contribuie la dezvoltarea fiecărui membru al ei. Familia a fost, este și va rămâne spațiul împlinirii necesitățiilor existențiale ale omului, al asigurării pentru membrii ei a intimității, siguranței, a protecției, sensibilității, coexistenței și orientărilor lor comune. Fiecare membru al ei vrea să găsească de la ea recunoaștere, protecție, scopuri ale vieții.

Din viața liturgică a Bisericii, în care Hristos Se naște, Se răstignește, înviază, Se înalță și trimite Duhul Sfânt, familia își soarbe puterea de a continua mersul ascendent pe noi trepte, în nașterea, răstignirea și învierea împreună cu Hristos și în primirea Duhului Sfânt. Prin urmare parohia e chemată să ofere ajutor pentru viața în și cu familia. În acest fel pot fi sensibilizate mai bine familile ce s-au îndepărtat de Biserică. Acest ajutor poate fi important numai atunci când familia este situată în dimensiunea ei ecleziologică. Unde e bărbat, femeie și copii, dar și înțelegere și prietenie unindu-i prin legăturile virtuții, acolo este și Hristos, în mijlocul lor.

Pe măsură ce viața de familie înaintează, ea capătă o nouă dimensiune și o nouă perspectivă. Dacă căsătoria a însemnat renunțarea la celibat, fiecare soș devenind o parte a celuilalt, ulterior, odată cu apariția copiilor, părinții descoperă că renunță tot mai mult la ei înșiși și uneori se simt pierduți în vărtejul preocupărilor și al datoriilor familiale. În acest proces, fiecare membru trebuie să-și descopere noua sa personalitate, una mai puternică și mai îmbogățită.

Această adevărată asceză a vieții de familie este un proces dificil și dureros. Sinele fiecărui membru al ei este constrâns, șlefuit și călcat în picioare constant, din cauza nevoilor celorlalți. și acest efort trebuie făcut indiferent dacă ești sau nu susținut de credința creștină. Nopțile albe, extenuarea fizică, limitările propriei libertăți și grija sunt fapte inevitabile. Tatăl se poate simți neglijat pentru că soția sa devine mai mult mamă decât soție.

Sub aspectul credinței creștine, o sacrificare benevolă a propriului simț afectat al sinelui sau al autosuficienței poate deveni jertfa din care se naște o nouă persoană. În paralel cu disponibilitatea de a jertfi ceva din sine, trebuie să existe un efort la fel de benevol de a recunoaște sinele celorlalți, de a le înțelege personalitatea, propriile lor puncte de vedere și înzestrări.

Părinții au nevoie de iluminare și îndreptare în înțelegerea semnificației relației dintre ei și copii lor. Fundamentul acestei relații îl constituie o iubire responsabilă, care include autoritate, respect și înțelegere față de personalitatea copilului. Din punct de vedere creștin iubirea parentală deține întreaga plenitudine emoțională a iubirii, dar ea nu trebuie să fie posesivă. În cel mai bun caz, ea este complet altruistă, fiindu-ne dat ca model prin iubirea Născătoarei de Dumnezeu pentru Fiul Său. Iubirea părintească nu ar trebui să fie simțită de către părinte ca fiind un dar oferit copilului, în schimbul căruia el poate aștepta recunoștință. Copilul simte iubirea părintelui, iar lipsa acesteia nu poate fi compensată deplin de nici o altă persoană, sau de nici un alt lucru. Științele educației arată efectele pe care le are absenteismul fizic sau spiritual al unuia dintre părinți, instaurarea unor grave carențe de educație, cu adânci și grave efecte în viața personală a tânărului și mai apoi în viața sa familială.

În sfera intereselor părinților pentru educația copiilor în credința și în viața Bisericii, există o mare ruptură între părinții care se interesează de viață religioasă a copiilor lor și cei care resping acest interes. Grija parohiei pentru diferitele situații ale părinților și copiilor trebuie să fie conformă cu această realitate. Întreaga educație a sufletului copilului este făcută dintr-o perspectivă hristică. Sufletul – cetate trebuie educat pentru că însuși Împăratul Hristos va locui în cetatea aceasta, aceasta este adevărata filozofie ca părinte să pregătești un cetățean al cerurilor, un candidat la Împărăția lui Dumnezeu, iar idealul educațional este sălășluirea lui Dumnezeu în sufletul copilului.

Tânărul nu are dezvoltat în sine sau de la sine un sistem de valori spirituale și poate cădea pradă cu multă ușurință diferitelor influențe negative. Mai ales începând cu vârsta de 15 ani, când instinctele, și în special cele sexuale, încep să-l ispitească, atenția asupra formării și educării lui trebuie să crească.

Părinții trebuie să fie preocupați de atmosfera în care se dezvoltă și crește copilul, tânărul, pentru ca acesta să nu audă și să nu privească lucruri imorale. Patima voluptății se naște și din cauza persoanelor aflate în imediata apropiere a copilului, tinerii trebuie să aibă contact cu oamenii virtuoșii, care duc o viață cumpătată, li se vor oferii și exemple de oamenii virtuoși, înfrânați, însoțite de explicații plauzibile. Păstrarea unei legături cât mai strânse a părinților cu preotul, duhovnicul tinerilor, cu profesori și colegii tânărului.

Într-o lume atât de zbuciumată și de tulburată, se comunică mult, dar se împărtășesc puține. Lipsa de comunicare dintre soți și dintre aceștia și copii lor dăunează foarte mult educației. Multe dintre problemele care apar în familie și în viața tinerilor ar fi putut fi mai ușor rezolvate dacă părinții și-ar fi oferit mai multe prilejuri și momente de discuție, de convorbire și comuniune, și dacă s-ar fi aplecat mai mult și asupra problemelor copiilor lor. De cele mai multe ori se manifestă ca niște părinți, mai mult sau mai puțin intransigenți, în funcție de maleabilitatea copilului, încearcă să le impună un mod de educație pe care ei îl consideră a fi cel mai potrivit, dar uită să-și facă din propriul copil un apropiat, iar ei să se facă pentru el un adevărat prieten.

Este o mare durere pentru un părinte, mamă sau tată, că constate că fiul sau fiica lor își destăinuie cele mai intime probleme unor persoane străine, din anturaj, de teamă că părinții nu l-ar asculta și nici nu ar căuta să-l înțeleagă și să-l ajute. Iar sfatul și ajutorul pe care îl primesc de cele mai multe ori de la aceste persoane, mai puțin sau mai mult cunoscute, din anturaj, nu este totdeauna cel mai bun și cel mai folositor. Părinții trebuie să încerce să devină, să redevină confidenți ai propriilor copii, prietenii cei mai apropiați și de nădejde, sprijinul cel mai bun și mai iubitor pe care îl pot avea în viață, iar arunci când este necesar a corija ceva în comportamentul sau atitudinea tinerilor, aceasta să fie făcută cu multă delicatețe și dragoste.

III. 2. Școala – ora de religie

Persoana umană ca ființă complexă a fost definită ca fiind bio – psiho – socio – culturală și religioasă. Pe baza acestei constatări putem spune că religia aparține sufletului omenesc prin natura sa, iar valorile religioase în simbioza celorlalte valori îi împlinesc însăși menirea vieții lui. Se apreciază tot mai mult că ruptura dintre religie și viață constituie cauza dezordini spirituale care sufocă astăzi tot mai multe suflete, întrucât nu mai poți fi astăzi om cultivat și moral, o persoană integrată din punct de vedere psihic și comportamental, fără cunoașterea și profesarea unor valori pe care religia le promovează mai mult decât alte forme de spiritualitate. Prin promovarea educației religioase în școală se ajunge la formarea plenară a omului și la implicarea lui responsabilă în viața activă și socială. Școala publică, laică, crede că formarea civică nu ar avea nici o tangență cu instruirea religioasă a tânărului. Realismul social și ideologic își are sorgintea și în precaritatea referințelor religioase la care este racordat individul. Societatea democratică pluralistă trebuie să fie permisivă față de educația religioasă instituționalizată, ca o manieră de cunoaștere și racordare opțională la sisteme de valori alternative. Rolul religiei în școală se mai justifică și prin asigurarea unei culturi generale integrale, ca o componentă indispensabilă a comportamentului solidar, civic, superior.

Puterea de susținere și afirmare a valorilor creștine rezidă în caracterul lor transcendent și veșnic. Persoana umană poartă în sine destinul eternității. Prin definiție, ea este o entitate psiho – fizică, transcendentă și veșnică. Sufletul fiind nemuritor, se îndreaptă instictiv spre ceva dincolo de existența lui temporară. Măreția piramidelor, de exemplu, înfruntă veacurile spre a da mărturie asupra aspirației sufletului omenesc spre valorile veșnice și spre nemurire. Cultivarea actelor morale în perspectiva lor veșnică înaripează sufletul spre nădejdea dobândirii valorilor nepieritoare, creând astfel caractere ferme.

Scopul și obiectivele studierii religiei privesc adâncul spiritual al persoanei umane, cu urmări asupra destinului cultural al poporului din care face parte. Finalitatea învățământului religios rezidă în formarea unor credincioși autentici, pe măsură să cunoască, să mărturisească și să trăiască adevărurile de credință relevate de Dumnezeu și păstrate de Biserica Ortodoxă ai cărei fii sunt prin Taina Sfântului Botez și din a cărei viață de har și de sfințenie se împărtășesc prin lucrarea Sfântului Duh.

Făcând referire la scopul învățământului vom preciza că acesta rezidă în a comunica cunoștințe și a crea deprinderi în direcția folosirii lor, în cadrul unei deontologii profesionale. În special scopul învățământului religios-moral constă în instrucție, adică în comunicarea adevărului relevat de Dumnezeu și în educație, ceea ce înseamnă exercitarea în direcția formării deprinderilor de trăire creștină printr-o acțiune sinergică de colaborare a voinței cu harul divin. Scopul catehizării constă în formarea caracterului religios moral creștin, ca viața în Hristos prin Duhul Sfânt.

Acest dublu scop formează o unitate organică și funcțională. Nu se poate face educație fără instrucție, fincă învățarea înseamnă cunoaștere. La rândul ei cunoașterea rămâne sterilă dacă nu este aplicată în viață. Adevărurile de credință pe care le însușesc tinerii trebuie să devină realități ale vieții, fiind bine imprimate în mintea și în simțirea lor pentru a pune voința în acțiune. La rândul ei viața le va da impuls de cunoaștere și adâncire duhovnicească pe măsură să formeze caractere religios-morale creștine, adică stabilitate, statornicie în cunoașterea și mărturisirea credinței prin viețuirea ei. Cunoscând și viețuind conform adevărului de credință descoperit de Dumnezeu, tinerii vor dobândi statornicie duhovnicească, nefiind „aruncați în valuri și purtați de tot vântul învățăturii, în amăgirea oamenilor, întru vicleșug, spre uneltirea înșelăciunii” (Efeseni 4; 14).

Obiectivele urmărite prin predarea religiei vizează în primul rând activarea sau reactualizarea harului baptismal. Această neîntreruptă înnoire duhovnicească se face prin participarea la viața de har a Bisericii, ca membre active, ca practicanți ai sfințeniei creștine. Un alt obiectiv al educației religioase este acela de a face din fiecare tânăr un om al rugăciunii. Prin rugăciune intrăm în comuniune cu Dumnezeu, spre a ne împărtăși de darurile sale. Rugăciunea animă credința, întărește nădejdea și desăvârșește dragostea. Educația creștină urmărește cultivarea neîntreruptă a vieții de sfințenie. Obiectivul esențial al educației religioase este de a face din orice tânăr un membru al Împărăției lui Dumnezeu, sau că fiecare tânăr are datoria ca prin viața sa să facă vie Împărăția lui Dumnezeu în lume, demonstrând astfel necesitatea ei pentru sufletul omenesc și pentru buna rânduială a societății.

Reintroducerea religiei în școală, a întâmpinat și încă mai întâmpină rezerve și chiar obstrucția unei mentalități tributară ateismului în care timp de 50 de ani învățământul romanesc s-a format. Ora de religie introdusă în școlile generale și în licee, nu numai ca nu i s-a acordat atenția cuvenită, dar a rămas marginalizată fiind socotită materie auxiliară. Pe de altă parte, sub aspect organizatoric, din lipsă de cadre specializate, religia a fost și încă mai continuă să fie predată de suplinitori, lipsiți nu numai de cunoștințele necesare, ci și de vocație. Profesorul de religie nu este implicat în procesul educativ al școlii. Iar dacă se implică nu este totdeauna convingător. El apare la nivelul școlii mai mult cu programe festive de Sfintele Sărbători ale Crăciunului și Paștelui.

De pildă, educația sexuală, materie la modă în școli, se face exclusiv de pe poziție biologică, lipsind aproape în totalitate elementul moral, cum ar fi de pildă cultivarea simțământului pudorii. Distracțiile tinerilor de pe la diferitele cluburi, discoteci, baruri, dovedesc totala indiferență față de morala religioasă. Pe de altă parte, profesorii de religie nu oferă întotdeauna exemple vii de urmat pentru elevii lor. Mulți lasă de dorit în ținută, în conversație sau în atitudini. Se complac în viața secularizată și nu reușesc să transmită elanul care angajează sufletul spre idealul urmărit. Colaborarea profesorului cu familia este aproape inexistentă. De fapt parinții elevilor sunt ignoranți în privința religiei. Lipsind catehizarea credincioșilor adulți, respectiv a părinților, mulți dintre ei sunt nevoiți să învețe religia chiar de la copii lor.

Profesorul de religie va reuși să atingă scopul și obiectivele educației religioase numai dacă își asumă responsabilitatea vocației sale misionare, care îl obligă să depășească postura unui profesor de rutină, în favorul identificării cu cunoștințele pe care le predă, confirmate de o viețuire care să convingă pe tineri de necesitatea religiei pentru viața lor.

Biserica trebuie să se mobilizeze pentru ca instrucția și educația creștină să-și poată îndeplini scopul și obiectivele de păstrare a credinței de totdeauna a Bisericii și de afirmare a valorilor creștine în lume, iar pentru a crea caractere creștine tinere, atât învățământul religios din școlile de stat cât și catehizarea credincioților maturi trebuie să convingă pe cei ce ascultă, și punându-le temelia credinței, să-i determine să și viețuiască precum cred. Biserica va reuși, prin lucrarea lui Dumnezeu în lume și printr-o catehizare susținută și temeinic efectuată la nivelul tuturor categoriilor de credincioși, să creeze o mentalitate și un comportament creștin, arătând că Împărăția lui Dumnezeu este necesară sufletului omenesc și vieții sociale actuale.

III. 3. Organizații de tineri

La 14 iunie 1990 s-a înființat la București, cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Asociația Studenților Creștini Ortodocși Români, la inițiativa unor studenți și doctoranzi de la diferite facultăți.

Asociația Studenților Creștini Ortodocși Români are un caracter național, cu sediul central în București, având filiale în toate centrele universitare din țară: Cluj, Iași, Sibiu, Craiova, Alba-Iulia, Oradea, Timișoara, Baia-Mare, Suceava, Bacău, Galați, Constanța, Tulcea, Târgoviște, Ploiești, etc.

Misiunea principală a Asociației Studenților Creștini Ortodocși Români este de a promova credința și spiritualitatea creștin-ortodoxă în rândul tinerilor, cu precădere în mediul universitar și cel preuniversitar prin intermediul activităților sale culturale, social-filantropice și specifice.

Activități specifice

– pelerinaje la mănăstiri ortodoxe;

– tabere cu specific divers: iconografie, etnografie și folclor, de muncă, cercetare socio-umană;

– festivalul Serile filocalice, desfășurat în fiecare toamnă;

– seria de conferințe organizată în Postul Sfintelor Paști;

– întâlniri în sediul A.S.C.O.R. cu părinți duhovnicești, abordând diferite teme de discuție propuse de studenți și tineri;

– organizarea sființirii căminelor studențești.

Având în vedere că principala preocupare a asociației este de a răspândi credința ortodoxă în mediul universitar și cel preuniversitar, în 1990, când s-a înființat asociația, s-a născut ideea de a organiza conferințe la care să fie chemați oameni ancorați în viața Bisericii, oameni care, pe lângă o bună formare intelectuală, să aibă și o viață duhovnicească autentică.

De aceea, o constantă a activității Asociației Studenților Creștini Ortodocși Români o reprezintă organizarea anuală a festivalului „Serile filocalice”, care se desfășoară în fiecare an în Postul Nașterii Domnului și alte conferințe organizate în Postul Sfintelor Paști. Prin aceasta dorim, pe de o parte, să aducem în mijlocul studenților personalități de marcă ale vieții noastre bisericești și culturale, iar pe de altă parte să inițiem un dialog între religie, cultură și știință.

În afară de conferințe, se încearcă apropierea tinerilor de biserică prin organizarea sfeștaniilor în căminele studențești, urmate de un dialog cu tinerii studenți din căminele respective.

Pelerinajele organizate la mănăstiri au rolul de a-l ajuta pe cel care paricipă să intre, fie și numai pentru o zi sau două, în ritmul liturgic, de rugăciune, al mănăstirii. În ceea ce privește taberele de muncă organizate la mănăstiri, ele dau prilejul tinerilor să se integreze nu doar la viața liturgică a mănăstirii, ci și la ascultările ce se fac în mănăstire, bineînțeles după puterea fiecăruia.

Dar numărul și amploarea activităților Asociației Studenților Creștini Ortodocși Români este în funcție de puterea și capacitatea de a le duce a membrilor săi. De aceea, unele activități ale A.S.C.O.R.-ului au fost făcute pentru zidirea sufletească a membrilor săi. Ne referim la activitățile filantropice: colindele în spitale și vizitele la orfelinate și la căminele de bătrâni. Ele aduc bucurie și mângâiere orfanilor, bătrânilor și bolnavilor, dar înmoaie și inimile noastre. „Dăruind vei dobândi” spun părinții Bisericii. De aceea, acțiunile filantropice nu au fost considerate drept scop al A.S.C.O.R.-ului, ci o necesitate internă.

Concluzii

În primul capitol am încercat să vedem temeiurile pastoralei creștine. Aceasta este continuatoarea activității Mântuitorului Iisus Hristos, El este păstorul cel Bun care și-a pus viața pentru oile Sale. Această activitate este continuată în sânul Bisericii prin harul preoției, ei sunt cei care poartă de grijă de sufletele oamenilor și îi indrumă spre găsirea Împărăției Cerurilor.

În cel de al doilea capitol am vorbit despre frumusețea tinereții, dar și despre problemele care apar la această vârstă una dintre cele mai grave probleme, specifică vârstei tinereții este patima desfrâului, patimă care strică atât sufletul tânărului dar și trupul.

În cel de al treilea capitol am vorbit despre factorii implicați în pastorația tinerilor. Alături de Biserică în purtarea de grijă, îndrumarea, formarea tinerilor un rol important îl are familia și mai apoi școala. și am tratat ca un caz special organizațiile de tineri, în mod special Asociația Studenților Creștini Ortodocși din România, organizație care se implică în formarea tinerei generații cât mai aproape de duhul Bisericii Ortodoxe.

Bibliografie

I. IZVOARE SCRIPTURISTICE

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2008;

Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediție jubiliară a Sfântului Sinod, Versiune diortosită după Septuagintă, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001;

IZVOARE PATRISTICE

1. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, în col. Părinți și Scriitori Bisericești 41, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990.

2. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoție, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, , București, 1998.

3. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia, volumul II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , București, 2008.

III. CĂRȚI, LUCRĂRI, STUDII

Aleen J Joseph, Slujirea Bisericii chip al grijii pastorale, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2010.

Anania, Valeriu, Cartea deschisă a Împărăției, De la Betleemul Nașterii la Ierusalimul Învierii, Editura Polirom, Iași, 2011.

Benga Cristina, Idealul educațional în pedagogia creștină. Clement din Alexandria, Sfântul Ioan Gură de Aur, Fericitul Augustin, Editura Sophia, București, 2009.

Chrissavgis Ioannis, Bioetica și Taina persoanei, Editura Bizantină, București, 2006.

Codrescu Răzvan, Teologia sexelor și taina nunții, Editura Christiana, București, 2002.

Cosma, Pr. Prof. dr. Sorin, Scopul și obiectivele Educației religioase creștine în contextul actual”, în Mitropolia Olteniei, nr. 5-8/2005.

Idem, O abordare creștină a bioeticii, Editura Marineasa, Timișoara, 2007.

Cocoș Constantin, Pedagogie, Editura Polirom, Iași, 1998.

Ford, David, Bărbatul și femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, Editura Sophia, București, 2004.

Gheorghe Virgiliu, Pornografia – maladia secolului XXI, Editura Prodromos, 2011.

Gomboș Stelian, Despre folosul, participarea și impactul tinerilor creștini români ortodocși în Uniunea Europeană, în volumul Cuvinte alese, Editura Agnos, Sibiu, 2009.

Hausherr Irenee, Paternitatea și îndrumarea duhovnicească în Răsăritul creștin, Editura Deisis, Sibiu, 2012.

Kokulis Ioannis, Îmbisericirea elevilor, pentru o educație religioasă liturgică, Editura Deisis, Sibiu, 2012.

Koulomzin Sophie, Biserica și copii noștri, Editura Sophia, București, 2010.

Larchet Jean Claude, Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sophia, București, 2006.

Manoilescu – Dinu Natalia, Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii, Editura Bizantină, București, 2004.

Mettallinos Gheorghios, Parohia. Hristos în mijlocul nostru, Editura Deisis, Sibiu, 2004.

Mladin, Nicolae, Cândea Spiridon, Tineretul și creștinismul, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2008.

Moldovan Pr. Prof. dr. Ilie Adolescența preludiu la poemul iubirii curate, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2005.

Mureșan Gabriela, Consilierea văzută ca lucrare a preoției universale, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009.

Paulescu Nicolae, Instincte sociale. Patimi și conflicte. Remedii morale, Editura Anastasia, București, 1995.

22. Pop Irineu, Chipul lui Hristos în viața morală a creștinului, Editura Renașterea, Cluj-Napoca 2001.

23. Puric Dan, Cine suntem, Editura Platytera, București, 2008.

24. Roman Florin, Idolii vremurilor noastre, Editura Evanghelismos, București, 2010.

25. Stăniloae, pr. Prof. dr. Dumitru, Cultură și duhovnicie, volumul I, Editua Basilica, București, 2012.

26. Idem, Cultură și duhovnicie, volumul III, Editura Basilica, București, 2012.

27. Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , București, 2010.

28. Idem, Teologia dogmatică ortodoxă, volumul III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2010.

29. Teșu, pr. Prof. dr. Ioan, Patima Defrânării și lupta împotriva ei. Frumusețiile căsătoriei și ale familiei creștine, Editura Credința Strămoșească, Iași, 2003.

30. Idem, Familia contemporană între ideal și criză, Editura Doxologia, Iași, 2011.

31. Thermos Vasilicos, Pentru o înțelegere a adolescenței, Editura Sophia, București, 2011.

32. Yannoulatos Anastasie, Misiune pe urmele lui Hristos, Editura Andreiană, Sibiu, 2013.

33. Zizioulas Ioanis, Euharistie, Episcop, Biserică, Editura Basilica, București, 2009.

34. Zorin Konstantin, Păcatele tinereții și sănătatea familiei, Editura Sophia, București, 2010.

Adrese web

http://ascor-ltcor.blogspot.ro/ la 26. 06. 2014.

http://www.sfantatreimeghencea.ro/sfaturi-si-indemnuri-pentru-tineri-si-nu-numai/de-ce-sarutam-mana-preotului, la 19.06.2014.

Bibliografie

I. IZVOARE SCRIPTURISTICE

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2008;

Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediție jubiliară a Sfântului Sinod, Versiune diortosită după Septuagintă, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001;

IZVOARE PATRISTICE

1. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, în col. Părinți și Scriitori Bisericești 41, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990.

2. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoție, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, , București, 1998.

3. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia, volumul II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , București, 2008.

III. CĂRȚI, LUCRĂRI, STUDII

Aleen J Joseph, Slujirea Bisericii chip al grijii pastorale, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2010.

Anania, Valeriu, Cartea deschisă a Împărăției, De la Betleemul Nașterii la Ierusalimul Învierii, Editura Polirom, Iași, 2011.

Benga Cristina, Idealul educațional în pedagogia creștină. Clement din Alexandria, Sfântul Ioan Gură de Aur, Fericitul Augustin, Editura Sophia, București, 2009.

Chrissavgis Ioannis, Bioetica și Taina persoanei, Editura Bizantină, București, 2006.

Codrescu Răzvan, Teologia sexelor și taina nunții, Editura Christiana, București, 2002.

Cosma, Pr. Prof. dr. Sorin, Scopul și obiectivele Educației religioase creștine în contextul actual”, în Mitropolia Olteniei, nr. 5-8/2005.

Idem, O abordare creștină a bioeticii, Editura Marineasa, Timișoara, 2007.

Cocoș Constantin, Pedagogie, Editura Polirom, Iași, 1998.

Ford, David, Bărbatul și femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, Editura Sophia, București, 2004.

Gheorghe Virgiliu, Pornografia – maladia secolului XXI, Editura Prodromos, 2011.

Gomboș Stelian, Despre folosul, participarea și impactul tinerilor creștini români ortodocși în Uniunea Europeană, în volumul Cuvinte alese, Editura Agnos, Sibiu, 2009.

Hausherr Irenee, Paternitatea și îndrumarea duhovnicească în Răsăritul creștin, Editura Deisis, Sibiu, 2012.

Kokulis Ioannis, Îmbisericirea elevilor, pentru o educație religioasă liturgică, Editura Deisis, Sibiu, 2012.

Koulomzin Sophie, Biserica și copii noștri, Editura Sophia, București, 2010.

Larchet Jean Claude, Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sophia, București, 2006.

Manoilescu – Dinu Natalia, Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii, Editura Bizantină, București, 2004.

Mettallinos Gheorghios, Parohia. Hristos în mijlocul nostru, Editura Deisis, Sibiu, 2004.

Mladin, Nicolae, Cândea Spiridon, Tineretul și creștinismul, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2008.

Moldovan Pr. Prof. dr. Ilie Adolescența preludiu la poemul iubirii curate, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2005.

Mureșan Gabriela, Consilierea văzută ca lucrare a preoției universale, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009.

Paulescu Nicolae, Instincte sociale. Patimi și conflicte. Remedii morale, Editura Anastasia, București, 1995.

22. Pop Irineu, Chipul lui Hristos în viața morală a creștinului, Editura Renașterea, Cluj-Napoca 2001.

23. Puric Dan, Cine suntem, Editura Platytera, București, 2008.

24. Roman Florin, Idolii vremurilor noastre, Editura Evanghelismos, București, 2010.

25. Stăniloae, pr. Prof. dr. Dumitru, Cultură și duhovnicie, volumul I, Editua Basilica, București, 2012.

26. Idem, Cultură și duhovnicie, volumul III, Editura Basilica, București, 2012.

27. Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , București, 2010.

28. Idem, Teologia dogmatică ortodoxă, volumul III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2010.

29. Teșu, pr. Prof. dr. Ioan, Patima Defrânării și lupta împotriva ei. Frumusețiile căsătoriei și ale familiei creștine, Editura Credința Strămoșească, Iași, 2003.

30. Idem, Familia contemporană între ideal și criză, Editura Doxologia, Iași, 2011.

31. Thermos Vasilicos, Pentru o înțelegere a adolescenței, Editura Sophia, București, 2011.

32. Yannoulatos Anastasie, Misiune pe urmele lui Hristos, Editura Andreiană, Sibiu, 2013.

33. Zizioulas Ioanis, Euharistie, Episcop, Biserică, Editura Basilica, București, 2009.

34. Zorin Konstantin, Păcatele tinereții și sănătatea familiei, Editura Sophia, București, 2010.

Adrese web

http://ascor-ltcor.blogspot.ro/ la 26. 06. 2014.

http://www.sfantatreimeghencea.ro/sfaturi-si-indemnuri-pentru-tineri-si-nu-numai/de-ce-sarutam-mana-preotului, la 19.06.2014.