Parohia Ortodoxa Orizont al Propovaduirii Evangheliei, Marturiei Crestine Si Culturale, Si al Filantropiei
CUPRINS
INTRODUCERE……………………………………………………5-8
I. CAPITOLUL I – DIMENSIUNEA ECLEZIALĂ A PAROHIEI
I.1. Aspectul comunitar al Bisericii………………………………9-36
I.1.1. Ecclesia-comuniune și Trup al lui Hristos ………………………………9-18
I.1.2. Universal și local în manifestarea Bisericii…………………………….18-23
I.1.3. Euharistia și Episcopatul, premize ale formării parohie
Semnificații etimologice……………………………………………………….23-32
I.1.4. Parohia- modelul creștin pentru societate………………………………..32-36
I.2. Structura parohiei……………………………………………36-62
I.2.1. Preoția lui Hristos- fundament al Preoției sacramentale …………….….36-44
I.2.2. Preotul ca păstor duhovnicesc……………………………………………44-52
I.2.3. Mirenii și dimensiunea teologică a misiunii lor în viața parohiei……….52-59
I.2.4. Împreună- lucrarea în parohie……………………………………………59-62
II. CAPITOLUL II- EVANGHELIZAREA CA SLUJIRE
A CUVÂNTULUI ÎN PAROHIE
II.1. Misiune și Evanghelizare…………………………………..62-110
II.1.1. Natura misionară a parohiei …………………………………………….62-66
II.1.2. Ce înseamnă pentru parohie evanghelizarea? …………………………..67-72
II.1.3. Sf. Treime- fundament al evanghelizării………………………………..72-86
II.1.4. Evangheli și cultură în parohie…………………………………………………….86-110
II.2. Puterea cuvântului în parohie…………………………….111-129
II.2.1. Predica, act de pastorație și act sacramental……………………….111-114
II.2.2. Preotul, slujitor al cuvântului………………………………………114-121
II.2.3. Apostolat educațional în parohie……………………………………121-124
II.2.4. Lectura Bibliei în parohie- Lectio Divina………………………….125-129
III. CAPITOLUL III –ÎNCORPORAREA SACRAMENTALĂ
ÎN TRUPUL LUI HRISTOS
III.1. Viața sacramentală a parohiei……………………………130-155
III.1.1. Închinare în Duh și adevăr. Dimensiunea interioară a cultului……130-139
III.1.2. Caracterul hristologic și comunitar al cultului……………………..139-145
III.1.3. Sfânta Scriptură și limbajul liturgic………………………………..145-151
III.1.4. Sărbătoarea ca dimensiune doxologică a cultului………………….151-155
III.2. Sfintele Taine și relația specială cu viața parohiei ……..156-181
III.2.1.Sf. Taină a Botezului………………………………………………..156-158
III.2.2. Mirungerea…………………………………… ……………………158-159
III.2.3.Taina Cununiei, fundament al familiei creștine……………………..159-162
III.2.4. Spovedania-Taina Iertării ………………………………………….162-164
III.2.5. Sf. Maslu sau parohia ca loc al iertării și al vindecării……………..165-169
III.2.6. Euharistia și valoarea ei ……………………………………………169-181
IV. CAPITOLUL IV- MISIUNEA LĂUNTRICĂ A PAROHIEI
IV.1. Pe calea desăvârșirii creștine în parohie………………….181-209
IV.1.1. Creșterea vieții spirituale …………………………………………..181-184
IV.1.2 Pentru o teologie a familiei…………………………………………………..184-188
IV.1.3. Criza familiei- pierderea familiarității cu Dumnezeu……………….188-194
IV.1.4. Fenomenul sectar: contra mărturie creștină în parohie……………..195-209
IV.2. Filantropia ca aspect social al Evangheliei în parohie…..210-233
IV. 2.1. Perspective istorice ale filantropiei…………………………………210-213
IV.2.2. Filantropia în Faptele Apostolilor, paradigmă
a solidarității la nivel local……………………………………………………214-220
IV.2.3. Semnificația teologică a filantropiei.
Sfânta Liturghie- sursă a filantropiei în parohie………………………………220-230
IV.2.4. Conduita filantropică a preotului……………………………………230-233
V. STUDIU DE CAZ…………………………………………………234-257
BIBLIOGRAFIA………………………………………………….258-285
INTRODUCERE
Consider că abordarea unei teme, legată de principalele aspecte ale activității pastoral–misionare în parohia ortodoxă, reprezintă o continuare a misiunii de a-L împărtăși pe Hristos, tuturor celor care doresc să cunoască adevărul mântuitor (Ga 2, 5). Aceasta, în contextul teologic modern, marcat de anumite tendințe de a percepe eronat misiunea creștină, redusă uneori, doar la evanghelizare, alteori definită doar în aspectul orizontal al ei, ceea ce ar putea da naștere foarte ușor la o ,,eclesiologie seculară”. Elaborarea a fost și rezultatul permanentei legături pe care am păstrat-o încă de la început, cu profesorul îndrumător, și mai ales datorită faptului că mă număr printre cei aleși a-I sluji Mântuitorului nostru Iisus Hristos, la Altarul jertfei celei nesângeroase. Chiar dacă biserica locală, pe care o păstoresc, ca reprezentant al episcopului locului, este relativ modestă, în dinamica ei constituie viața Trupului lui Hristos, manifestată pregnant între anumite limite teritoriale, de aceea am încercat o teologie a parohiei, mai precis dezvoltarea unei viziuni ecleziologice comunitare, aflată față în față cu realitatea lumii de astăzi.
Acestei perspective îi corespunde vocația misionară a Bisericii, ce are ca punct de plecare însăși comuniunea veșnică a Sfintei Treimi, evanghelizarea nefiind altceva decât participarea la trimiterea Fiului și a Sf. Duh în lume (In 20, 21-23; 14, 26). De aceea, lucrarea nu dorește să fie un tratat sistematic de teologie, ci mai ales să sublinieze necesitatea proclamării mesajului evanghelic, cu înțelepciune, dedicare și cu acel zel misionar, de care au dat dovadă Sf. Apostoli, împlinitori ai mandatului de a ,,merge către oile cel pierdute ale lui Israel, propovăduind și zicând: S-a apropiat Împărăția cerurilor” (Mt 10, 6-7). Obiectivul urmărit este unul, cât se poate de actual, anume, acela de a sublinia, pe baza mărturiilor biblico-patristice, că omul are vocația și calitatea de misionar, având posibilitatea ca, prin acest atribut, să-și afirme responsabilitatea față de societatea în care trăiește și față de Creație, în întregimea ei.
Afirmăm toate acestea în condițiile în care pledoaria pentru parohie ocupă un loc din ce în ce mai important în studiile teologice de astăzi, nu doar ca produs al curiozității științifice, ci mai ales înscriindu-se în cerințele de revitalizare a modului de existență la nivel local al Bisericii. În ultima perioadă apar o serie de lucrări despre parohie, în contextul ,,multiplelor crize ale modernității târzii, din ce în ce mai potrivnice misiunii pastorale a Bisericii,” dintre care amintim câteva titluri: Misiune pe urmele lui Hristos (+Anastasie Yannoulatos, Sibiu, 2013), Slujirea Bisericii- chip al grijii pastorale (Pr. Dr. Joseph J. Allen, Cluj-Napoca, 2010), Euharistie, Episcop, Biserică- Unitatea Bisericii în dumnezeiasca Euharistie și episcop în primele trei secole creștine (Ioannis Ziziooulas, București, 2009), Parohia- Hristos în mijlocul nostru (Pr. Dr. Gheorgheos Metallinos) În teologia românească, cel care a prezentat într-o manieră personală și de mare adâncime și finețe teologică, importanța bisericii locale, este părintele Dumitru Stăniloae, care folosește pentru parohie expresia de ,,comunitate a celor adunați în numele lui Hristos. Urmând acestuia, întâlnim în peisajul teologic al ortodoxiei de astăzi, o serie de lucrări de prim rang, ce urmăresc același subiect: Misiune, Parohie, Pastorație (Pr. Prof. Valer Bel, Cluj-Napoca, 2006), Viață liturgică și etos comunitar- Preliminarii la o teologie socială ortodoxă (Picu Ocoleanu și Radu Preda, Craiova, 2007), Misiune și dialog: ontologia misionară a Bisericii din perspectiva dialogului interreligios (Pr. Prof. Dr. Mihai Himcinschi, Alba Iulia, 2009), ,,Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura”- O istorie a misiunilor creștine (Pr. Prof Dr. Gheorghe Petraru, Iași, 2013), Frumusețea și sublimitatea preoției creștine (Pr. Prof. Dr. Ioan C. Teșu, Iași, 2010), Religie, Modernitate și Postmodernitate (Pr. Prof. Dr. Nicolae Achimescu, București, 2013) ș.a.. Există preocupări, cu privire la biserica locală și în alte medii teologice creștine, mai ales în cele occidentale: At the Heart of the Christian Worship (Yves Congar, Minnesota, 2010), Church of Churches (Jean R. Tillard, Minnesota, 1992), Paroisse et nouvelle evanghelisation (Jean Luc Moens, Paris, 2009), Pourquoi precher- Plaidoyers catholique et protestant pour la predication (Michel Deneken și Elisabeth Parmentier, Geneva, 2010) ș.a..
Referitor la titlul expunerii, Parohia ortodoxă- orizont al propovăduirii Evangheliei, mărturiei creștine și culturale, și al filantropiei, trebuie precizat că în spațiul teologic răsăritean au existat momente de suspiciune și teamă în folosirea terminologiei misionare, impusă de creștinismul occidental în secolele trecute. Conceptul de misiune este întâlnit încă din sec. al- XVI-lea, desemnând în principal acțiunea Bisericii ,,de lungire a frontierelor sale, împlinind astfel porunca lui Hristos de propovăduire a Evangheliei la toate popoarele, acțiune ce face referire în primul rând, la teritorii necreștine, numite spații de misiune. Pe lângă expansiunea teritorială, misiunea presupunea și transmiterea indigenilor, odată cu Evanghelia, a unei culturi, străină lor, Apusul promovând o adevărată ideologie misionară, în jurul ideii de încreștinare, urmând ca termenul să capete conotații prozelitiste și colonialiste. Acest înțeles s-a transferat mai apoi și conceptului fundamental de evanghelizare. Era nevoie de o schimbare de perspectivă teologică, în ceea ce privește misiunea Bisericii, ca trimitere a Fiului și a Sf. Duh în lume. În 1952, s-a afirmat pentru prima dată, la Conferința misionară mondială de la Willingen, că misiunea decurge din natura însăși a lui Dumnezeu,noțiunea dobândind astfel un înțeles teologic trinitar și nu unul antropologic. În prezent, terminologia misionară este definită de cele mai multe ori, în documente ecumenice, semnate și redactate uneori de Bisericile Ortodoxe. Din punct de vedere al învățăturii de credință a acestora, misiunea, ca eveniment evanghelic, înseamnă comunicarea credinței creștine într-un context etnic cultural și social concret, așa cum Fiul a fost trimis de către Tatăl, spre a duce, prin Duhul Sfânt, tuturor oamenilor, Vestea cea Bună a mântuirii. Acesta constituie așadar și unul dintre scopurile lucrării, ca pe baza cercetărilor recente în domeniul teologiei misionare, să încerc să fundamentez înțelesul corect a ceea ce înseamnă misiune, evanghelizare, pluralism cultural, filantropie, pornind de la nucleul de bază al Bisericii Universale, parohia.
Motivul alegerii temei este unul cât se poate de evident, anume, parohia rămâne cea mai importantă unitate a Bisericii, în ciuda secularizării și globalizării. Comunitatea ortodoxă locală, în special, cu tradiția ei milenară, poate constitui un model de comuniune pentru întreaga societate umană, iar rezistența ei, chiar și în fața ateismului și secularizării constituie o dovadă în acest sens. Ca noutate, expunerea încearcă să acopere o necesitate practică, și anume, nevoia de a cunoaște percepția credincioșilor față de biserica locală și mai ales, față de cel numit păstor în parohie. Există în continuare o percepție greșită, atât la nivelul bisericii locale, cât și la cel al societății civile, cum că slujirea misionară ar fi un atribut exclusiv al clerului și al structurilor ierarhice. În scopul aprofundării acestui subiect am realizat o cercetare practică, Studiu de caz, ce scoate în evidență trăsăturile principale ale unui bun credincios și ale unui păstor vrednic, precum și importanța unei bune cooperări dintre aceștia. De aceea, considerăm nejustificată neliniștea actuală, cu privire la experiența bisericii locale într-o societate globalizată, cum este cea europeană, punctul de rezistență constituindu-l, pentru viața tuturor parohiilor, tradiția sfinților Bisericii. Alături de mănăstiri, bisericile ortodoxe locale, fie rurale, fie urbane, sunt cele care pot răspunde nevoilor actuale ale omenirii, într-un dialog permanent, purtat în cadrele unei spiritualități patristice.
CAPITOLUL I
DIMENSIUNEA ECLESIALĂ A PAROHIEI
I.1. Aspectul comunitar al Bisericii
I.1.1. Ecclesia – comuniune și Trup al lui Hristos
Termenul de Ekklesia desemnează, în greaca veche, o adunare oficială a unui grup de oameni, o reuniune a membrilor unei comunități, iar, legat de modul de existență creștin, adunarea poporului credincios, convocat de Dumnezeu. Dealtfel, de la cuvântul ek kaleo=eu chem din, provine numele dat creștinilor, în perioada noutestamentară, de cei chemați (Rm 1, 6; 8, 28; 1 Co 1, 24). Dimensiunea sacramentală a Bisericii, în înțelesul ei de comunitate mărturisitoare și rugătoare, este întregită și întărită de ceea ce noi numim comuniune, acea koinonia esențială dintre Dumnezeu și credincioși. Întruparea Logosului, ce desparte istoria, este considerată momentul fondării acestei împreună-viețuiri, eveniment precizat în mod evident de Scriptură: ,,În al cincisprezecelea an al domniei cezarului Tiberiu, pe când Ponțiu Pilat era procuratorul Iudeii” (Lc 3, 1-2). Evenimentul descoperă iubirea lui Dumnezeu, realitate ontologică și dorință de ,,adunare a tuturor lucrurilor cunoscute, în principiul lor generator.” Dragostea devine dar de sus, iar fiecare om răspunde prin dăruirea totală de sine, ceea ce nu implică în primul rând, aspectul intelectual sau juridic. Taina comuniunii, ca posibilitate de întîlnire cu Iubirea întrupată, este afirmată la început prin Sf. Ioan Gură de Aur precizează în acest sens: ,,Duhul Sfânt S-a vărsat în chipul limbilor, pentru ca lumea cea dezbinată întru sine să se aducă la o unire, adică la Împărăția lui Dumnezeu, la credință și la dragoste, prin aceasta săvârșindu-se ceva neobișnuit și nou.”
Iconomia Duhului Sfânt întemeiază Biserica, drept recapitulare a umanității într-o comuniune după model treimic, comuniune în care natura creată este transfigurată, din pricina harului Duhului, care a biruit-o, și o arată având pe Dumnezeu, singur lucrător în ea,” astfel că Duhul nu se află în afară de Biserică ci în interiorul ei, fiind sursa intimă și profundă a vieții acesteia. Rolul Sf. Duh în Biserică nu se poate limita doar la ceea ce ține de întemeierea și continuitatea istorico-instituțională a acesteia. Trimiterea Sf. Duh, venit la noi prin Întruparea lui Hristos, descoperă sensul unui schimb ontologic, între Iisus Cel înviat și umanitatea noastră, Biserica fiind implicată direct în acest transfer și nu doar ca element intermediar. De aici și vocația ecleziologică principală, de realizare a acestei uniri a naturii create, cu energia dumnezeiască necreată, ca lucrare sfințitoare, Duhul izvorând tuturor daruri ce adapă toată făptura spre rodire de viață, fiind în fapt, Cel Care mărturisește adevărul. Acestei Organizații, născută odată cu Cincizecimea i s-a încredințat ca mandat sacru realizarea Împărăției lui Dumnezeu pe pămînt. Privită astfel, Biserica devine cetate sfântă, conformă cu viața lui Hristos și participantă la natura divină, prin comuniunea Sf. Duh. Numai asfel putem înțelege Întruparea și Ungerea Domnului, prin Care Dumnezeu S-a făcut om, iar firea omenească participă la lucrarea divină necreată.
Harul eclezial-comunitar al Bisericii este unul special, deosebit de cel cosmic, oferit de Sf. Treime întregii creații și exprimat prin ,,să fie lumină” (Fc 1, 3), deoarece el sălășluiește prin limbile de foc până la sfârșitul veacurilor, ca iconomie divină a Duhului Sfânt. În mod concret, comuniunea în Duhul lui Dumnezeu, ce descoperă Biserica, Îl naște pe Hristos în sufletul fiecărui creștin, pe aproapele acestuia, în sine, căci ,,numai adăpați de Sf. Duh, Îl bem pe Hristos.” Iar Iisus, precum arată cupola Bisericii, îi unește cu Sine pe toți în Biserică, pentru ca ,,toate cele din ceruri și de pe pământ, să fie reunite în El” (Ef 1, 10). Hristos- Domnul vine în mijlocul poporului Său, nu doar ca prezență istorică, ci ca principiu de viață și Mijlocitor al reconcilierii, recapitularea în persoana Sa răsfrângându-se asupra întregii Biserici, depășind caracterul pur sociologic, asociativ și constituindu-se în comuniune a sfinților. Văzută ca trup mistic, Biserica implică, conceptual, noțiunea de comuniune, dar al lui Dumnezeu ca plenitudine ontologică, în componenta sa umană, subiectivă.
Omul este o ființă comunitară, neputând trăi izolat, deoarece singurătatea și separarea nu sunt constitutive firii sale și nu caracterizează antropogeneza (Fc 2, 18). Desăvîrșirea nu se poate dobândi în solitudine, independent de obștea socială, deoarece Hristos ne spune că la Judecata finală vor primi răsplată numai cei care s-au purtat frățește față de semenii lor mai mici de pe pămînt (Mt 15, 34-46). Creștinismul este comunitar însă, nu numai prin asocierea membrilor săi, ci și prin aceea că este destinat, prin misiune, să cuprindă toată omenirea, s-o transforme într-o comunitate de suflet. Ca urmare, biserica locală capătă o dimensiune istorică, cu rol covârșitor în formarea caracterului și personalității membrilor ei. Referindu-ne la conținutul comunitar ortodox, el are două componente principale, păstorii hirotoniți, deci investiți cu puteri sacramentale și creștinii, ca fii duhovnicești ai acestora. Răsăritul realizează un echilibru perfect în acest sens, în condițiile în care, clerul în Biserica latină constituie un tip de castă, un grup exclusivist, iar în Protestantism, comunitatea este lipsită de cler, deci decapitată de un lider spiritual. Ca trup eclezial, Biserica se manifestă ca o ,,nouă creație” ce anticipează Împărăția lui Dumnezeu, realitate reprezentată parțial în Sf. Scriptură prin imagini sau analogii din lume: ,,Se aseamănă împărăția lui Dumnezeu cu un năvod aruncat în mare și care adună tot felul de pești; iar când s-a umplut l-au tras pescarii la mal” (Mt 13, 47-48). De asemenea, prin natura instituțională și sacramentală aceasta este formată din comunități autentice, idee subliniată și prin faimoasa expresie ecleziologică a lui, J. Tillard,,Comuniune de comuniuni.” Din acest punct de vedere, conținutul Bisericii poate fi descris atît ca o comunitate istorică, văzută în timp și spațiu, aflată pe cale, precum și una eshatologică, unită cu Dumnezeu în Hristos, deoarece Mântuitorul este Cel Care se odihnește în Biserică. Referindu-se la unul dintre principalele atribute ale acestei comuniuni, anume dinamismul ei, același autor vorbește despre Biserică și poporul lui Dumnezeu, ca despre două realități care se cheamă una pe alta: poporul lui Dumnezeu merge spre Împărăție, iar ea constituie bunul unui popor. Hristos nu a întemeiat Biserica Sa, pur și simplu ca pe o instituție istorică sau societate a creștinilor, ființa ei izvorând din umanitatea transfigurată a Acestuia, El Însuși fiind capul Bisericii, după Înviere, când ridică întreaga umanitate la dreapta Tatălui.
În acest sens, scrierile noutestamentare, folosesc pentru Biserică o terminologie foarte bogată, precum ,,Casa lui Dumnezeu” (1 Tim 3, 15; Evr 10, 21), ,,Ierusalimul sfânt” (Ap 21, 10), turma lui Hristos (In 10, 16), ,,muntele Sionului” (Evr 12, 22; Ap 14, 1). Din mulțimea de imagini, simboluri și denumiri, ce s-au atribui Bisericii în perioada apostolică, expresia paulină ,,Trupul lui Hristos” (1 Co 12, 27; Col 1, 18), a reținut cel mai mult atenția teologilor, deoarece indică cel mai bine continuitatea sacramentală a vieții în Hristos. Nu de puține ori, Biserica din parohie este receptată de către membrii ei, mai mult ca o instituție, delimitată de anumite reguli foarte stricte și mai puțin ca Trup tainic al lui Hristos (Ef 1, 22-23; Col 1, 24), înțeles care ar implica la prima vedere o experiență mistică, adică extraordinarul și neobișnuitul, ce contravin oricăror norme de organizare. În Comuniune și alteritate, a mitropolitului I. Zizioullas, autorul reliefează aparentul conflict dintre aceste două definiții ecleziologice. După afirmațiile sale, ,,ținând cont de modul în care termenul μυστικος a fost folosit la început în Biserica primară, […] se impune cu necesitate disocierea înțelesului acestuia, de ceea ce este extraordinar și neobișnuit și relaționarea sa la experiența întregului trup al Bisericii. În primele secole ale ei, Biserica nu a văzut o opoziție, ci chiar o compatibilitate între instituție și experiența mistică.” Componentele principale ale acesteia din urmă includeau Sf. Taine, în mod special Botezul și Euharistia, fără de care nimeni nu putea fi numit membru al Bisericii, precum și relația dintre Evanghelie și Sf. Taine. În jurul Euharistiei, poporul dobândește prin acțiunea Duhului Sfânt, calitatea de Trup al lui Hristos (Rm 12, 4-6), denumire tainică a Bisericii. Relația este una ontologică, pentru că fundamentul divin al Bisericii este Însăși Persoana divino-umană a lui Hristos, Biserica fiind trupul sobornicesc al Acestuia, extins în timp și spațiu. Sf. Chiril al Ierusalimului poate afirma cu curaj că Biserica și Hristos devin în actul Euharistiei, ,,concorporali și consangvini”, sensul celor două noțiuni indicând foarte clar conceptul de îndumnezeire. Dealtfel, întâlnim o profundă unitate conceptuală între Trupul fizic al lui Hristos, crucificat și înviat, adică Trupul mistic, oferit în Sfânta Euharistie și Trupul eclezial comunitar, ce devine templu al lui Dumnezeu. Iată câteva precizări în legătură cu acest tip de delimitare:
a. Prima este cea legată de Trupul personal al lui Hristos, în special acela de după Înviere. Cuvântul lui Dumnezeu Și-a asumat trupul omenesc (In 1, 14), Întruparea fiind însăși temelia îndumnezeirii. Întrucât Hristos a distrus păcatul în trup, acesta este mort pentru păcat (Rm 8, 10), adică nu mai trăiește în mod necesar în ordinea păcatului. Sf. Vasile cel Mare este profund convins că ,,dacă venirea Mântuitorului n-ar fi avut loc în trup, atunci El n-ar fi plătit morții prețul răscumpărării noastre și n-ar fi nimicit puterea morții. Iar dacă ceea ce fusese supus puterii morții ar fi fost altceva decât ceea ce a luat asupră-Și Mântuitorul, atunci moartea n-ar fi încetat de a-și arăta mai departe lucrarea și n-am fi avut nici un folos din suferințele îndurate prin trupul purtător de dumnezeire.”
b. De asemenea, noțiunea de Trup, echivalentă cu cea de Corp, indică prezența reală și substanțială a lui Hristos în Euharistie. Elementele materiale ale acesteia, pâinea și vinul, sunt transformate în trupul și sângele lui Hristos, ambele purtătoare și înnoitoare ale vieții. În Euharistie, Hristos Se împărtășește în toată realitatea Sa personală, ca ,,mâncare a credincioșilor, rezultând efectul imediat al acesteia, comuniunea euharistică. Sf. Împărtășanie este cea care pune în mișcare procesul de adunare și de întâlnire a tuturor în Împărăția lui Dumnezeu, de aceea exclamăm cu toții la sfârșitul Liturghiei: ,,Am văzut lumina cea adevărată, am primit duhul cel ceresc […], nedespărțitei Sf. Treimi să ne închinăm!” Un înțeles similar îl întâlnim în viața și conștiința Bisericii primare. Conform Sf. Iustin Martirul și Filozoful, de la care avem rămasă cea mai veche descriere a Euharistiei ,,după ce adunarea liturgică își afirmă unitatea prin sărutul păcii, cel ce prezidează înalță laudă și slavă lui Dumnezeu, rostind o lungă rugăciune de mulțumire pentru ca darurile de pâine și vin amestecat cu apă să fie primite de către Acesta, iar poporul prezent aprobă într-un singur glas, cântând împreună: Amin!”. În epoca postapostolică Sf. Ignatie Teoforul vorbește cel dintâi despre Euharistie ca ,,mulțumire și laudă comună, aduse lui Dumnezeu”, iar Didahiile, într-o manieră mult mai convingătoare, precizează că, ,,după cum pâinea frântă [n.n. pe altar], odinioară răspândită pe câmpuri, a fost strânsă împreună și a devenit o pâine, tot așa Biserica lui Hristos să fie adunată la un loc, de la marginile pământului în împărăția Sa.” Prin urmare, Trupul lui Hristos de pe Sfânta Masă este Corpul răstignit și înviat al Acestuia, nefăcut de mână omenească, toate ofrandele aduse la Biserică reprezentându-L sau fiind în legătură cu Euharistia.
c. Doar astfel putem vorbi nu numai despre Trupul euharistic, ci și despre Cel ecleziologic, de fapt Biserica. Euharistia, punct central al Sf. Liturghii, oficiată în Biserică, scoate Trupul tainic al acesteia din sfera teoretică a filozofiei, însuflețindu-l și făcându-l viața ei. În timpul Sf. Liturghii, spiritual vorbind, avem de a face cu o comunitate umană îndumnezeită, ,,loc al adunării,” acolo unde ,,doi sau trei sunt prezenți în numele lui Hristos” (Mt 18, 19-20). Pentru viața parohiei, ca imagine a Bisericii, centrată pe Euharistie, unirea cu Hristos nu se realizează însă oricum, ci ca o unire întru curăție, pentru care trebuie să ne străduim, înainte și după Împărtășanie, dat fiind că această curăție nu e produsă de Hristos în credincios fără un efort personal al acestuia. ,,Să se cerceteze însă omul pe sine, și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind Trupul Domnului.” (1 Co 11, 28-29), îndeamnă, în acest sens, Sf. Apostol Pavel, pe membrii unei comunități locale. Adunarea euharistică este Biserica-slujitoare, însă Cel care celebrează este de fapt Însuși Hristos, ,,Cel ce aduce și Cel ce Se aduce, Cel ce primește și Cel ce Se împărtășește.” Viziunea asupra Liturghiei este în cele din urmă una asupra propriei existențe, a conștiinței întâlnirii cu Dumnezeu, în sens larg a necesității pregătirii pentru intrarea într-o nouă dimensiune spirituală, cea a Împărăției. Dealtfel, Apostolul neamurilor nu delimitează strict cele trei diviziuni ale interpretării termenului de Trup al lui Hristos, ci trece de la una la alta într-un mod foarte natural (1 Co 6, 15-20; 10, 16-17; 11, 1-27).
O altă viziune cuprinzătoare despre ființa Bisericii, o întâlnim la Nicolae Cabasila, care afirmă: ,,Sfintele Taine sunt Trupul și Sângele Domnului, dar sunt totodată hrana și băutura cea adevărată a Bisericii lui Hristos; iar prin împărtășire, nu Biserica le preface pe ele în trup omenesc, ca pe oricare altă hrană, ci Biserica se preface în ele, deoarece cele mai tari biruiesc, precum și fierul vârât în foc se preface el în foc, nu focul în fier, și după cum fierul înroșit în foc ni se arată aievea ca foc nu ca fier, deoarece însușirile fierului sunt absorbite cu totul de cele ale focului, tot așa și cu Biserica lui Hristos: dacă cineva ar putea să o cu prindă cu vederea, n-ar vedea decât însuși Trupul Domnului, prin aceea că e unită cu El și că se împărtășește din Trupul Lui.” Aceeași perspectivă integratoare este preluată și de cardinalul Henri de Lubac în Corpus Mysticum, unde el prezintă evoluția semantică a termenului de Trup mistic al Hristos, argumentând, pe baza diferitelor mărturii patristice, că Părinții se folosesc în mod obișnuit de acesta, armonizându-l împreună cu celelalte două înțelesuri prezentate anterior. Acesta este principalul motiv pentru care învățătura referitoare la Biserică-Trup apare la Sf. Părinți nu ca obiect de speculație, ci ca subiect al teologiei lor, destinată îndumnezeirii. Iată ce ne spune Sf. Chiril al Alexandriei în comentariile sale, atunci când vorbește despre unitatea Bisericii: ,,Dacă toți ne împărtășim dintr-o pâine, toți realizăm un unic trup pentru că Hristos nu poate fi împărțit. Căci toți suntem uniți în Hristos Cel Unul, prin Sf. Duh, ca aceia ce am primit pe Cel Unul și Neîmpărțit în trupurile noastre și facem mădularele noastre mai mult ale lui Hristos, decât ale noastre. […] Căci deși suntem mulți și deosebiți și în fiecare face Hristos să se sălășluiască Duhul Tatălui și al Său, Acesta este Unul și neîmpărțit, adunând și ținând în unitate duhurile noastre distincte, aceasta făcându-ne pe toți să ne arătăm în El ca una.”
Pierderea credinței în caracterul dumnezeiesc al Bisericii, a avut ca efect imediat, de-a lungul istoriei, dezbinarea creștinătății, iar regăsirea conștiinței comunitare, atât la nivelul universal cât și local al Bisericii, poate fi înfăptuită, din punct de vedere al Ortodoxiei, în primul rând, prin Sf. Taine și participarea credincioșilor la Sf. Liturghie. Cea mai importantă taină a Bisericii devine astfel, mediu de prezență și putere harică, bucurie pascală prelungită peste veacuri. Preluând diferite reprezentări profetice ale Ierusalimului mesianic, și combinându-le în mod strălucit Sf. Ioan Evanghelistul înfățișează Biserica cu trăsăturile sale spirituale, dar nu mai puțin reale: ,,Și am văzut un cer nou și un pământ nou. Căci cerul cel dintâi și pământul cel dintâi au trecut, iar marea nu mai este. Și am văzut cetatea sfântă, Noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei.” (Ap 21, 1-2) Ierusalimul cel nou, aceasta este imaginea autentică a Bisericii, prezentată în ultima carte a canonului biblic, deoarece acesta este însăși Împărăția lui Dumnezeu, deja existentă, dar a cărei descoperire desăvârșită rămâne încă obiect al nădejdii creștine.
I.1.2. Universal și local în manifestarea Bisericii
Plecând de la conceptul de bază, universalitatea poate fi înțeleasă drept contrariul particularității, însă, aplicată domeniului ecleziologic, însumează unirea duhovnicească a membrilor Bisericii într-un tot armonios. Începând cu Cincizecimea, Biserica a fost deodată, universală și locală. Duhul Sfânt instituie Ekklesia ca pe o realitate istorică, după chipul Bisericii cerești, astfel că În Noul Testament cuvântul Biserică, a fost folosit în două sensuri diferite. Pe de o parte, indica o singură Biserică, catolică și universală, o singură mare comunitate a tuturor credincioșilor, uniți în Hristos, iar pe de altă parte, termenul, folosit în sens descriptiv, la plural, desemna comunitățile creștine locale sau congregațiile creștine din locuri particulare. Fiecare comunitate locală sau Biserică era într-un anume sens, suficientă prin sine și independentă. Era o unitate primară sau un singur element al întregii structuri ecclesiale, Biserica într-o anumită localitate, Biserica (gr. Paroikousa), din acest sau acel oraș, aflată în peregrinare. Ca păstrătoare prin har a mântuirii obiective, săvârșită de Hristos prin jertfa Sa de pe cruce, Biserica are menirea să-i cuprindă pe toți credincioșii, fiind universală sau catolică, prin vocație.
Ființa Bisericii își are izvorul în constituția sa hristocentrică, pentru că Mântuitorul Hristos este ,,piatra din capul unghiului” (Mt 21, 42; FA 4, 11; Efes 2, 20; 1 Ptr 2, 7) și unica temelie pe Care zidesc Apostolii. Organism teandric, existența ei este asigurată de unirea strânsă și reală a oamenilor cu Dumnezeu și a oamenilor între ei, adică a tuturor creștinilor dintr-o anumită comunitate. Universalitatea Bisericii este așadar intrinsecă, referindu-se nemijlocit la existența acesteia și având ca izvor al unității ,,un Domn, o credință un Botez; un Dumnezeu și Tatăl tuturor, Care este peste toate și întru toți.” (Ef 4, 5) Prin urmare, unitatea ei se integrează în eternitatea vieții divine. Expresiile fundamentale ale unității și universalității Bisericii pot fi sintetizate astfel:
Biserica își are fundamentul în viața Sfintei Treimi, mai precis în ,,harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu-Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh” (2 Co 13, 13). Tatăl începe lucrarea Creatorului față de om, aducând la existență Biserica, Fiul Său devine Trupul mistic al acesteia, ce încorporează prin comuniune și dragoste pe toți cei botezați, iar Sf. Duh mijlocește comunicarea acestui Trup, cu oricare dintre ființele umane create. Prin Duhul Sfânt făpturile sunt distincte, dar se pot constitui ca o comunitate centrată în Hristos, astfel încât, relațiile intertrinitare, ce definesc unul și multiplu, vor inspira structura de mai târziu a Bisericii Universale, multiplicată în comunitățile locale de pretutindeni.
Modelul de comuniune, pe care Biserica îl propune, se impune prin unicitatea sa, deoarece Biserica își are originea în Împărăția lui Dumnezeu, și nu în interiorul timpului, cuprinzând însă, pe cei care au crezut dintotdeauna în Fiul lui Dumnezeu. În acest sens, Sf. Ioan Gură de Aur afirmă: ,,Și cei dinainte de venirea lui Hristos, care au avut o viață plăcută, un trup sunt, pentru că și aceștia au știut pe Hristos. De unde se vede aceasta? <Avraam părintele vostru- zice Apostolul- a fost bucuros să vadă ziua Mea și a văzut și s-a bucurat>, și iarăși <De ați fi crezut pe Moise, ați fi crezut în Mine, căci pentru Mine a scris acela (In 5, 46).> Desigur că nu ar fi scris aceia ce nu știau și nu ar fi vorbit cele ce nu cunoșteau. Însă fiindcă Îl știau, de aceea I se închinau, așa că aceia sunt un trup.” Venind din eshaton, Biserica descoperă comuniunea acestuia, din care ea provine.
De asemenea, Biserica este imaginea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ, fără ca ea să se confundată cu vreo instituție socială a statului, și de aceea, poate să reziste în fața tuturor evenimentelor istorice, triumfând asupra lor. Din acest punct de vedere membrii comunităților bisericești se pot considera străini pe acest pământ și locuitori ai patriei cerești, pregustarea vieții veșnice având-o în primirea Euharistiei.
În aspectul ei local, Biserica se află acolo unde se realizează, în mod practic, toate principiile naturii universale ale acesteia, acolo unde trupul este în armonie perfectă cu fiecare mădular în parte: ,,Trupul nu este alcătuit la întâmplare, ci cu multă artă, căci dacă unul din mădulare nu este la locul său, tot trupul suferă. De aceea, nu este de ajuns să fii unit cu trupul întreg, ci se cuvine să-ți ocupi locul tău; pentru că de vei trece în alt loc, nu te-ai unit și nici duhul nu te primește. Nu vezi ce se petrece când în anumite împrejurări oasele își schimbă locul?” Ca o consecință imediată, în această realitate se strâng însușirile tuturor și fiecare oglindește însușirile Bisericii Una. La rândul ei, ,,fizionomia” bisericii locale poate fi rezumată printr-o serie de principii foarte importante. În primul rând, putem vorbi despre păstrarea laolaltă a învățăturii de credință, ce exprimă, dincolo de orice teoretizare, însăși viața Bisericii, pecetluită de jertfa lui Hristos, adusă o dată pentru totdeauna și pentru toți oamenii, încât: ,,cel ce locuiește în Roma socotește pe indian de un trup cu el, pentru că Hristos este Capul nostru.” Bisericile locale ce se regăsesc în structura de tip parohial nu-și pot rezerva numai o parte din adevărul de credință, ci trebuie să-l primească întreg și deodată, lucru arătat și de Sf. Irineu de Lyon: ,,Deși împrăștiată în toată lumea, Biserica păzește cu grijă credința primită de la Apostoli, ca și cum ar locui într-o singură casă. Crede în adevărurile ei, ca și când ar avea un singur suflet și aceeași inimă. Le mărturisește, le învață și le transmite, ca și când ar avea o singură gură.” Apoi, concomitent cu mărturisirea de credință, înrădăcinată în tradiția apostolică, fiecare biserică locală recunoaște și administrează toate Tainele instituite de Hristos, ca mijloace prin care credincioșii se împărtășesc de același har dumnezeiesc. După cum Mântuitorul este Unul, precum credința izvorâtă din Evanghelie este una, tot astfel și viața sacramentală este aceeași în toată Biserica cea de la o margine până la cealaltă a pământului (FA 1, 8). Astfel, Biserica ne cheamă să mărturisim ,,un Botez spre iertarea păcatelor” și să ne împărtășim cu Același Hristos euharistic. Atunci când mărturisirea de credință se separă de primirea Tainelor, credința nu e mărturisită în întregime, devenind o teorie, lipsită de aplicabilitate, la fel cum, dacă Tainele sunt despărțite de dogma Bisericii, nu pot fi criteriu suficient pentru încorporarea noastră în aceeași Biserică a lui Hristos.
Această abordare interdependentă, încearcă să facă lumină într-unul din cele mai controversate subiecte teologice ale ortodoxiei actuale, anume ecleziologia euharistică. Formulată de protoprezbiterul Nicolai Afanasiev și întemeiată pe împreună-privirea locurilor biblice din 1 Co 10, 16 ș.u. (,,Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtășirea cu Trupul lui Hristos?”) și 1 Co 12, 27 (,,Iar voi sunteți trupul lui Hristos.”), ecleziologia euharistică înseamnă că fiecare biserică dintr-un loc, unde se celebrează Euharistia, este prin aceasta, întregul Trup al lui Hristos, și implicit, Biserica Universală în plinătatea ei, fără a mai lua în calcul identitatea mărturisirii de credință. Astfel, parohia, pentru a fi biserică deplină, nu trebuie în mod necesar să aparțină Bisericii Universale, idee ce poate da naștere multor întrebări și interpretări: Cât de important este termenul de credință apostolică? De ce se face abstracție de mărturisire credinței, ca element definitoriu al Bisericii, știut fiind faptul că o unitate în care unele biserici locale sunt indiferente la o parte din învățătura de credință, altele la altă parte, nu ar fi o unitate autentică, lipsindu-i integralitatea apostolicității? ș.a.. Un alt concept ecumenic, legat de universal și local în Biserică, suportând, la fel, abordări din diferite perspective, concept elaborat de Cea de a V-a Adunare a Consiliului Ecumenic al Bisericilor (Nairobi, 1975), este acela de comunitate conciliară: ,,Biserica una trebuie să fie înfățișată ca o comunitate conciliară de Biserici locale, autentic unite. […] Biserica locală posedă în comuniune cu celelalte, plenitudinea comunității, și mărturisește aceeași credință apostolică, ea recunoscând că, celelalte Biserici fac parte din aceeași Biserică a lui Hristos și că inspirația lor provine de la același Duh Sfânt. […] Ele sunt legate reciproc prin același Botez și de aceeași Evanghelie, recunoscându-și mutual membrii și slujirile acestora. Ambiguitățile cuprinse în acest text au fost subliniate, prin glasul autorizat al teologilor ortodocși, care au subliniat că apartenența la Biserica Universală necesită o unitate conceptuală, în care termeni ca, Botezul, Ministerii, Euharistie, înțeleși în mod diferit de către diferitele ramuri creștine, să nu facă loc unui pluralism teologic, în interpretarea lor. Dealtfel, este meritul Bisericii Ortodoxe de a sublinia că în ciuda plurarității formelor istorice ale Bisericii unice, nu se poate vorbi de un pluralism esențial, ce ar susține că nu există pe pământ Biserică Universală și că toate ramurile ei conțin părți din aceasta. Universalitatea Bisericii implică și diversitatea locală, dar aceasta nu trebuie să afecteze esența unității, anume plenitudinea adevărului lui Hristos deoarece, așa cum Mântuitorul S-a întrupat în sânul unui popor, sau cum Sfântul Duh Și-a făcut simțită prezența în limbile diferitelor popoare la Rusalii, tot astfel trebuia ca și Biserica să se întrupeze în realitățile concrete ale locului, ale nevoilor și problemelor legate de geografia și desfășurarea istorică a anumitor comunități. Altfel spus, expresii ale unității creștine în diversitate, parohiile ortodoxe reprezintă integrarea Bisericii Universale în viața credincioșilor, căci, a-L face cunoscut pe Hristos oamenilor, necesită implicarea într-o adunare locală, lucrarea presupunând efortul unui grup de credincioși dedicați, ce se unesc pentru ducerea la bun sfârșit a ei.
I.1.3. Euharistia și Episcopatul, premize ale formării parohiei. Semnificații etimologice
După cum am afirmat mai sus, momentul apariției Bisericii Universale este identic cu nașterea comunității religioase locale. Cele două își încep existența odată cu Pogorârea Sf. Duh, unde întâlnim prima adunare eclezială locală, paradigmă și manifestare a Bisericii sobornicești, răspândită pretutindeni, prin ostenelile misionare ale Sf. Apostoli și ale urmașilor acestora. Comunitatea ierusalimiteană poate fi considerată până astăzi și prima episcopie, urmând un proces de multiplicare a acesteia în întreg spațiul lumii antice. Unitatea ecleziologică universală a fost înțeleasă mereu ca extindere a Trupului Fiului-Omului în oameni, prin Taina Euharistiei, punctul culminant al cultului creștin, unde Hristos este recunoscut drept centrul acestei unități. Responsabilitatea centrală în cadrul adunării euharistice îi revenea episcopului ca imagine iconică a Mântuitorului, în mijlocul comunității. Ceea ce-i oferea unicitatea actului de oferire a darurilor era hirotonirea, în textul căreia acest lucru era specificat cu precizie, nimeni altcineva neprimind acest drept: ,,O, Tată, cunoscătorul inimilor, dăruiește-i robului Tău, pe care Tu l-ai ales pentru epicopie, ca să pască turma cea sfântă și ca preot fără de prihană, să slujească Ție și să ofere darurile sfintei Tale Biserici, iar în duhul marii preoții, să ierte păcatele.” În secolul al II-lea, Sf. Ignatie Teoforul mărturisește că ,,episcopii, cei rânduiți până la marginile lumii sunt în voința (cugetul) lui Iisus Hristos.” Prin urmare, episcopul era considerat a fi succesorul Apostolilor, atât în ceea ce privește Euharistia cât și păstrarea nealterată a învățăturii de credință, sintagma ,,având cugetul lui Hristos” desemnând locul central al acestuia, de obicei, situat spațial într-o așezare umană mai importantă, indiferent de poziția geografică. De catholicae Ecclesiae Unitate (Despre unitatea Bisericii Ecumenice), scriere patristică fundamentală din perioada Bisericii primare, aparținând Sf. Ciprian al Cartaginei (200-258 d. Hr.), recunoaște episcopatul drept temei al autorității ecleziale, ce garantează pe pământ unitatea Bisericii lui Hristos: ,,Biserica este, în ochii lui Hristos, poporul unit cu episcopul său, turma legată de păstorul ei; episcopul este în Biserică și Biserica în episcop și cine nu este cu episcopul nu este în Biserică. Biserica este una singură, care se extinde prin dezvoltatrea sa, îmbrățișând mulțimea credincioșilor.” Dealtfel, perspectiva și învățătura despre Biserică a Sf. Ciprian va reprezenta ethosul eclesiologic al primelor veacuri creștine.
Confirmând universalitatea fiecărei Biserici, Tertulian (150-220 d. Hr.) merge mai departe, înlăturând prin scrisul său orice tip de primat în rândul ierarhilor, deoarece unitatea a fost văzută ca o întîlnire a acestora în același centru al tuturor Bisericilor, Hristos: ,,Toate Bisericile sunt socotite apostolice, ca niște vlăstare ale Bisericii apostolice. Iată de ce acestea, oricât de multe și de mari ar fi ele, nu sunt decât una și aceeași Biserică apostolică, din care toate s-au născut. Toate sunt primare și toate sunt apostolice, câtă vreme toate dovedesc unitatea lor desăvârșită […] deoarece au o predanie unică a aceleiași învățături sfinte.” Astfel conștiința Bisericii primare leagă întotdeauna unitatea ecleziologică de identitatea de credință, idee confirmată și de Sf. Irineu de Lyon (+202 d. Hr.) atunci când vorbește despre Tradiția Bisericii: ,,Deși limbile pământului sunt împărțite, totuși este important că Tradiția este una și aceeași peste tot. Bisericile, care au apărut în Gemania, nu cred și nu transmit mai departe ceva diferit. Nici acelea din Iberia (Spania), Celtia (Franța) sau din Răsărit, Egipt, Libia sau cele care se află în partea de mijloc a lumii. […] Căci niciunul dintre întâistătătorii Bisericilor, oricât de înalt dar al elocinței ar fi avut, nu a învățat alte învățături diferite de acestea, căci niciunul nu e mai mare decât stăpânul lor, iar pe de altă parte, cel care are neajunsuri în puterea de argumentare, produce o rană Tradiției.” Aceasta era atitudinea împotriva apariției oricărei învățături greșite în Biserică, la care se adaugă și întrunirea sinoadelor, simbol al glasului unanim exprimat de toți episcopii, în virtutea inspirației Sf. Duh.
În aceste condiții este foarte important ca, vorbind despre universal și local în Biserică, să urmărim modul în care s-a făcut trecerea de la o singură Euharistie, aflată sub conducerea episcopului, la cele săvârșite de preoți în diferite comunități locale, mai precis cum a apărut parohia, privită ca realitate soteriologică raportată la o situație particulară. Posibilitatea ca preotul să substituie rolul episcopului nu ducea la scindarea singurei Euharistii, nici la posibilitatea ca același preot, să devină conducătorul de drept al unei alte parohii, ci era o măsură practică, ce se va generaliza, pentru situația în care ierarhul nu putea participa la oferirea darurilor. În acest sens întâlnim texte ulterioare, ce introduc schimbări privind relația preotului cu Euharistia, conform cărora episcopul diferă de acesta numai prin dreptul de a hirotoni. Iată ce spune Sf. Ioan Gură de Aur în acest sens: ,,Nu este mare deosebire între ei, [episcopi și preoți] căci și preoților le este încredințată învățătura, ca și îngrijirea Bisericii, și ceea ce a fost spus pentru episcopi, toate se potrivesc și pentru preoți. Numai cu hirotonia îi covârșește, și numai cu aceasta se pare că întrec pe preoți.” Textele de mai târziu vor insista pe statutul prezbiterului, ca trimis al episcopului și imagine a prezenței sale în cadrul Sf. Euharistii astfel că Sinodul I-II din anul 861, canonisește prin Canonul 13, pe cei care nu respectă această rânduială: ,,Prezbiterul sau diaconul care-l va osândi pe episcopul său pentru oarecare vinovății sau, mai înainte de sinodiceasca judecată și osândire deplină asupra lui, ar îndrăzni a se îndepărta de împărtășirea lui, și numele lui nu-l va pomeni în sfințitele rugăciuni ale liturghiilor, după obiceiul predat bisericii, acesta să se supună caterisirii, și de toată preoțeasca cinste să se lipsească.” Datorită necesităților ecleziologice structurale ale Bisericii primare, episcopul se deplasează, la început, în localitățile mai mici, prin instituția horepicopului, iar apoi prin persoana preotului, formând parohia, ca totalitate a creștinilor dintr-o anumită circumscripție bisericească, ce trăiesc taina Bisericii în realitatea ei locală, în corelație cu eparhia. Prin urmare elementul definitoriu al apariției în practică a parohiei poate fi identificat în consolidarea funcției liturgice proprie treptei ierarhice preoțești. Procesul s-a desfășurat în mod natural, legătura strânsă dintre episcop și preot pregătind Tradiția, ca memorie a Bisericii, pentru acceptarea noii situații.
Un alt element ce întărește cele afirmate anterior este reprezentat și de apariția Sf. Antimis, ca obiect absolut necesar săvârșirii Euharistiei. Purtând semnătura episcopului și având sfinte moaște, acest adevărat altar mobil reprezintă printre altele și permisiunea episcopului pentru fiecare preot din eparhia sa, de a liturghisi. Referințele privitoare la înmânarea de către ierarh a antimisului pentru fiecare biserică parohială în parte, separă actul în sine de cel al sfințirii, săvârșită o singură dată de episcop: ,,căci deși se săvârșesc și de către preoți unele din preacinstitele lucrări simbolice, […] preotul nu va săvârși Tainele dumnezeieștii împărtășiri, fără să fie așezate pe dumnezeiescul altar simboalele împărtășirii.” Putem aminti în acest context și textul Canonului 31 al Sinodului Trulan, care întărește statutul bisericii locale, ca loc al săvârșirii singurei Euharistii a Bisericii universale: ,,Clericii cei ce liturghisesc prin casele cele de rugăciune [n.n. paraclise], hotărâm a o face aceasta cu socotința episcopului celui de loc. Dacă nu va păzi aceasta preotul să se caterisească.” Astfel principiul dependenței parohiale față de episcop era pus în directă legătură cu slujirea euharistică a preotului, ce necesita nu doar aprobarea ierarhului, ci și prezența vie a acestuia, prin Sf. Antimis. Toate aceste aspecte ale vieții liturgice din Biserica primară ne prezintă parohia ca pe extensie în spațiu a singurei Euharistii, centrată în episcop. Acest fapt a contribuit la consolidarea ei, începând cu sec. al IV –lea, ca o metodă practică de descurajare a răspândirii adunărilor euharistice, ce amenința unitatea văzută a Bisericii Celei Una.
Trecerea de la una, la mai multe adunări euharistice, proces derulat către sfârșitul sec. IV, reprezintă momentul apariției parohiei. Primele indicații ale existenței unei forme locale a Bisericii ne sunt date însă de un document controversat, în ceea ce privește autorul, numit Tradiția Apostolică a lui Ipolit Romanul, aparținând sec. al III-lea, care prezintă, pe scurt, norme liturgice și disciplinare, privitoare la membrii ierarhiei bisericești, la inițierea creștină și mai ales, la viața comunitară a creștinilor în bisericile locale. Pe baza consultării și a altor lucrări ce vorbesc despre perioada păstoririi episcopului Ipolit, patrologul englez A. Brent reușește o descriere autentică a Bisericii din Roma. În jurul anului 250 d. Hr., sunt înregistrate în Roma circa 25 de parohii, fiecare având în centrul ei o biserică, ce funcționa în casa unuia dintre creștinii mai înstăriți. În fruntea bisericii locale se afla un prezbiter, însă periodic, toți preoții se întruneau într-un consiliu prezbiterial central, ale cărui hotărâri comune erau comunicate și celorlalte biserici din afara orașului-capitală. Urmează apoi două texte foarte importante, datând din prima jumătate a sec. al IV-lea. Astfel, numele unui preot, prezent într-o comunitate eclezială distinctă și având ca ajutor un diacon, este amintit într-una din scrierile Sf. Ciprian al Cartaginei, episcop ce a purtat o bogată corespondență cu credincioșii săi: ,,Iubiți frați, ați procedat cu ascultare atunci când ați hotărât să nu mai vorbiți cu Gaius din Didda și cu diaconul său, care comunicând cu cei căzuți și oferind jertfele lor, au căzut adesea în greșelilelor netrebnice.” Este foarte evident că acest preot se afla la momentul expedierii corespondenței de către episcopul locului, într-o comunitate locală distinctă, fiind ajutat în misiunea sa de către un diacon la săvârșirea Euharistiei. În cel de-al doilea, numit Acta Achelai, atribuit unui oarecare Hegemonius, vedem cum ereticul Manes vizitează un sat din Mesopotamia, numit Diodorus, la fel ca și pe preotul din acea parohie, localizat ca ,,prezbiterul de acolo” (lat. presbyter loci illius). Aceasta reprezintă o dovadă în plus a apariției parohiei încă de timpuriu, ca urmare a creșterii rapide a numărului de creștini din orașe și din zonele rurale, ce depindeau de acestea.
Toate aceste observații, referitoare la Biserica primelor secole creștine vor constitui permanent informații de o mare actualitate pentru teologi, în contextul ecumenic de astăzi, marcat, de problematica unității ecleziologice și afirmarea acesteia ca adevăr dogmatic, ca experiență în Hristos, lucrător prin Duhul Sfânt, în toate părțile și mădularele ei. S-a vehiculat chiar și ideea de ,,unire a Bisericilor,” termen ce strecoară o și mai mare confuzie teologică, decât o clarificare. Cardinalul Ratzinger, meditând pe marginea ecleziologiei apusene, lansează o adevărată provocare teologică, întrebându-se retoric într-unul din studiile sale: „Biserica este parte din Hristos, sau Trupul Său?" Biserica este una singură, deoarece precum Capul este Unul și Trupul este Unul, Hristos, Cel ce-i va spune Sf. Petru că va zidi Biserica [Una] Sa pe piatra credinței mărturisită de acesta (Mt 16, 18). Referindu-se la fundamentul mistic al Bisericii Universale, care este Hristos, teologul I. Zizioulas găsește trei moduri de afirmare a acestei relații:
Raportare pe verticală a fiecărei Biserici la Hristos, Cel unic și întreg, prezent în mod mistic în Euharistia unică, de care era legat episcopul în calitatea de cap văzut al acesteia;
Printr-o relație a fiecărei Biserici, cu Biserica Apostolică primară, precum și păstrarea ortodoxiei acesteia;
Prin extensia latitudinală a fiecărei Biserici pentru includerea și comuniunea Bisericilor de pretutindeni, ca factor ultim și foarte important al misiunii.
Cuvântul parohie a cunoscut de-a lungul timpului sensuri multiple, legate în mod indirect de terminolologia eclezială. În etimologia greacă, paroikos însemna ,,vecinul,” ,,limitroful,” dar și cetățeanul străin al unui loc, fără însă a se bucura de drepturile garantate cetățenilor săi. Septuaginta numește astfel pe străinul, ,,neisraelitul,” ce trăiește în mijlocul poporului evreu, prin aceasta, comunitatea mozaică dorindu-se a fi una exclusivistă, în calitatea ei de ,,popor ales”, străin și călător pe acest pământ. Venetic este însuși Avraam în Egipt (Fc 12, 40) sau Lot în ținutul sodomenilor (Fc 19,9), iar Eccleziasticul învață despre ,,tristețea celui care umblă din casă în casă, socotit ca străin” (Sir 29,27). Textul Legămîntului Nou, păstrând același fond semantic, oferă totuși o nouă conotație, odată cu venirea, lui Hristos, Cel Dintâi dintre străinii lumii acesteia (In 17, 14).). Considerând cerul ca fiind patria sa definitivă și neavând nici un drept de cetățenie, comunitatea creștină primară, se considera ca fiind o paroikia. Ea va deveni astfel o adunare dinamică, plină de activism, tot timpul în mișcare spre cer, spre viitorul pe care Dumnezeu îl pregătește pentru fiecare și pentru toți. Universalitatea operei mântuitoare conferă de această dată tuturor oamenilor titlul de ,,cetățeni ai patriei cerești” (Evr13, 4), alipirea de lume fiind vrăjmășie contra lui Dumnezeu (Iac 4, 4) și producând moartea veșnică (Flp 3,19) Intuind importanța delimitării conceptuale a termenului în sine, Abbé Meurice și Abbé Michonneau, disting trei înțelesuri principale ale cuvântului ,,parohie”, cu rezonanță deosebită pentru misiunea Bisericii:
Înțelesul de bază exprimă o însumare de persoane sau grupuri de oameni cu anumite legături, într-un areal geografic dat. Astfel organizarea spațială a parohiei nu constituie parte integrantă a naturii doctrinare a Bisericii, ci mai mult o caracteristică a naturii sociale și umane, corespunzând unei rânduieli umane, unui anumit ansamblu de nevoi spirituale și indicând un anumit grad cultural al civilizației umane. Acest prim nivel poate face obiectul investigațiilor de natură sociologică, ce urmăresc elemente care țin mai mult de istoria grupului de-a lungul civilizației umane. Această descriere congregațională a parohiei scoate în relief aspectul ei de realitatea socială, ce răspunde unei anumite situații date. Ancorarea în concret face astfel din comunitatea parohială inima misiunii, ca predicare a Evangheliei la toată făptura și factor responsabil în slujirea Bisericii într-o societate atât de complexă, cum este cea postmodernă. Spațiul parohiei devine locul în care poporul își trăiește legătura cu Hristos, o comunitate de o nebănuită complexitate purtând un adevărat păienjeniș de semnificații, încărcată de cuvinte, gesturi, care o identifică între altele de același fel, dobândind un limbaj particular, care transcende teritoriul în care aceasta funcționează.
O altă modalitate de a defini parohia este cea privitoare la viața sacramentală, autorii studiului numind-o ,,adunare liturgică,” formată din acei membri activi, care în duminici și sărbători sunt prezenți în locașul de închinare. Privită astfel, parohia este o comunitate vizibilă care favorizează mărturisirea credinței și mijlocește credincioșilor primirea Sf. Taine, acest dublu raport realizându-se prin intermediul preoției sacramentale, cu o anumită responsabilitate ecleziologică și care pune în centrul vieții spirituale Trupul și Sângele Mântuitorului. Astfel, fiecare mădular în parte se unește cu Trupul lui Hristos- Dumnezeu, Păstorul cel Bun, adevăratul Preot al comunității, dând mărturie despre mântuire și înveșnicire în Împărăția cerească. De aceea, parohia, privită drept comunitate de bază a Bisericii locale, ,,punct de plecare și sosire a misiunii creștine” nu este numai o instituție administrativă, o circumscripție bisericească sau grupare de oameni, ci unitate spirituală în mijlocul căreia lucrează Duhul Sfânt, grupată în jurul Sfântului Altar și mărturisind aceeași credință.
Există însă și un conținut superior al termenului, care le înglobează pe cele anterioare și privește pe toți membrii parohiei, ce descoperă chemarea dumnezeiască, în aproape toate împrejurările concrete ale vieții cotidiene. Din acest punct de vedere, parohia reprezintă Biserica în manifestarea ei la nivel de comunitate locală, avînd ca principală sarcină misionară zidirea interioară a acesteia. Împreună cu preotul, credincioșii care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și primesc harul Sf. Taine, spre a fi în comuniune cu Hristos, dau apoi mărturie despre acestea prin viața lor, devenind vârful de lance a misiunii în comunitatea locală, folosirea de către biserica apuseană a sintagmelor ,,grup militant” sau ,,credincioși cu un anumit fel de neliniște”,fiind mai mult decât elocventă. După modelul apostolilor și a sfinților martiri, ca mărturisitori ai lui Hristos Cel înviat (Lc 24, 48), creștinul simte vocația aceluiași statut special în lumea în care trăiește, continuând răstignirea și învierea împreună cu El. Biserica lui Hristos și manifestarea ei la nivel local urmărește atât dimensiunea cerească, cât și orientarea către oameni, urmând viziunii Sf. Ap Pavel (1 Co 12, 2-4), care urcat pînă la al treilea cer, dorește apoi ca fiecare creștin să beneficieze de rai, acest dar divin de neprețuit. Prin urmare, pentru a ajunge să slujești Bisericii în întregimea ei, este nevoie ca mai întâi să fii membru activ al unei parohii-comunități locale, fiecare dintre acestea având în comun cu celelalte plinătatea universalității, în cadrul aceleiași structuri ecleziale.” Conceptul de comunitate religioasă locală devine tot mai prezent în misiologia contemporană, mai ales odată cu declarațiile privitoare la unitatea văzută a Bisericii lui Hristos, ratificate în cadrul Adunărilor Consiliului Ecumenic al Bisericilor, derulate din 1961 (New Delhi) până în prezent. Conform acestora, în aspectul ei local, Biserica este acolo unde se realizează în mod practic toate principiile naturii universale ale ei.
I.1.4. Parohia- model creștin de comuniune pentru societate
Încă de la începuturile ei, parohia, a constituit pentru societate model de organizare eclesiastică. Separată în primul secol creștin de sinagogă, Biserica a cunoscut risipirea comunității apostolice din Ierusalim, și mutarea centrului creștinismului la Roma. Mai târziu, Ierusalimul este distrus (70 d.Hr.), iar iudeii sunt nevoiți să-și reorganizeze cultul în jurul Torei lui Moise. Au loc astfel două procese de autodefinire a celor două spiritualități, ce se găseau acum într-o situație de rivalitate accentuată. Înlăturați din mijlocul evreilor, ca eretici și apostați, creștinii se regrupează în jurul a ceea ce au ei esențial, anume, pe Hristos și Evanghelia mântuirii, definindu-se ca popor mesianic și universal al lui Dumnezeu, liber de legătura de sânge cu Avraam și de legământul cu Moise. Ca alternativă la modelul comunitar de viețuire creștină, apare monahismul, însă acesta nu-l concurează, ci încearcă să depună eforturi, pentru păstrarea unității spirituale, într-o lume ce devenea din ce în ce mai secularizată. De exemplu, în scrierile unuia dintre marii asceți ai Orientului, Sf. Isaac Sirul (+700 d.Hr.), existența se desfășoară în limitele acestei lumi, cu spațiul și timpul ei, iar Biserica este singura care poate crea atmosfera favorabilă trăirii creștine, căci ,,doar având pe Dumnezeu sădit în sine, ne facem Biserică a lui Dumnezeu.” Părinte al viețuirii de tip anahoretic, Sf. Isaac Sirul, îmbină însă acest model cu cel chinovial (viața de obște), iar monahismul, ca martiriu, reprezintă tocmai expresia autentică a vieții creștine.
De aceea, pentru a înțelege atitudinea creștină față de societatea umană de astăzi, este necesară mai întâi o aprofundare a naturii relației dintre Biserică și lume. În acest dualism, este greu de păstrat un echilibru trainic, căci datorită secularizării se dorește, fie o confundare a Bisericii cu lumea, devenind o formă socială de umanism, fie despărțirea totală a Bisericii de societate, fapt ce dă naștere unui spiritualism metaistoric, ce întreține credința oamenilor. Referindu-ne în continuare la raportul dintre Biserică și lume, vedem că religia vorbește despre creat și necreat, însă înlătură orice scindare artificială a lor, deoarece prin Întruparea Sa, Hristos Mântuitorul recrează o umanitate nouă, anume Biserica. Comunitatea bisericească locală descoperă de fapt o comunitate profund umană, căci mesajul Evangheliei este unul profund uman, diferit de cel al lumii, iar dinamica misionară a parohiei nu trebuie confundată cu un anumit fel de pietism static, comunitatea contribuind în mod real la realizarea condițiilor sociale bune, pentru o viață plină de demnitate. Ca membri ai parohiei, creștinii se numesc între ei frați întru Hristos, născuți din același pântece al Bisericii, purtând pecetea comuniunii, după chipul și slujirea lui Hristos. Iubirea și slujirea fratelui de credință nu este doar un act social, fundamentat pe o anumită îndatorire, ci unul bazat pe Revelația divină, care subliniază valoarea unică și veșnică a omului. Frățietatea credincioșilor este suprema realizare a lui Dumnezeu, căci El a declarat uimitor creația Sa ca nefiind bună (Fc 2, 18), deoarece era solitară, căci nu era nimeni cu care omul sa fie împreună, dar în unitate. De aceea și Hristos a renunțat temporar la egalitatea cu Tatăl și S-a făcut pe Sine slujitor al Lui și slujitor al oamenilor, tocmai din dragoste pentru lucrarea Sa de răscumpărare. Condiția de rob al lui Dumnezeu reprezintă pentru viața parohiei o altă perspectivă a modelului de viețuire creștină, ce urmează smerenia lui Hristos, ca semn al dumnezeirii Sale. (1 Co 1, 27) Este de ajuns referim la modelul misionar apostolic, și vom vom realiza că acesta nu poate fi înțeles decât ca o coborâre a ucenicilor lui Hristos la condiția umană cea mai de jos, la săracii istoriei, cum erau creștinii numiți, în raport cu poporul iudaic. De aceea, Sf. Pavel se poate intitula în epistolele sale ,,rob al lui Dumnezeu, chemat prin Evanghelia lui Hristos” (Rm 1, 1), sublinind importanța iertării și a înlăturării oricărui tip de ură, în relațiile dintre oameni. Această viziune este reamintită membrilor parohiei în perioada de început a Postului Mare, mai precis la Pavecernița Mare, atunci când Biserica rostește: ,,Dăruiește-mi ca să văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu.”
Modelul de viețuire a comunității creștine locale este cerut acolo unde prezența Bisericii este reclamată de către societate, iar roadele slujirii privesc, în primul rând dăruirea față de aproapele, ca ecou al jertfelniciei Mântuitorului Hristos. Noțiunea de aproapele era desigur cunoscută și în perioada vechitestamentară, având mai multe semnificații- fratele (Iș 20, 16); cel care se apropie de cineva (Iș 12, 4); prieten sau rudenie apropiată (Isaia 5, 1 Iov ; 6, 15)- fiind deci limitată de apartenența la o anumită castă sau grup, având interese comune. Legea nouă introduce dimensiunea universală a dragostei față de aproapele, care nu poate fi altul decât chipul lui Hristos, reflectat în cel de lângă noi. Aproapele este în cuprinsul Evangheliei, samarineanul (Lc 10, 30-37), iar dragostea sa nu este una contemplativă, lovită de pasivitate, ci iubire practică, ce duce la comuniunea cu Dumnezeu, adică mîntuirea. Nu întâmplător, iadul este înfățișat în multe scrieri ascetice, drept lipsa iubirii și a comuniunii interpersonale. Parohia ortodoxă este cea care cultivă binele comun și dezvoltă o adevărată teologie a aproapelui, prin intermediul căreia, credinciosul devine colaborator al lui Hristos, Prietenul tuturor oamenilor (In 15, 14). Dimensiunea verticală a dragostei față de Dumnezeu este acompaniată în fiecare comunitate ortodoxă cu orizontalitatea iubirii semenului, acest model de viețuie creștină având putere transfiguratoare. Când evanghelizarea parohiei depășește cadrul pur teologic și ritualist, cuprinzând întreaga existență a comunității, jertfelnicia pusă în slujirea aproapelui, devine prietenie, ce se inspiră din sfințenia celor care L-au mărturisit pe Hristos chiar cu prețul vieții. Umplerea unui gol material într-o familie săracă, cu mulți copii, se preschimbă în act filantropic, bineștiind că bogatul din Evanghelie nu a fost condamnat pentru averile deținute, ci pentru lipsa milosteniei (Lc 16, 25-26). Exemplul participării Mântuitorului la mese, însoțit de persoane, pe care societatea îi marginaliza, precum și îndemnul ca aceste ospețe să se facă nu cu vecinii bogați, ci cu cei săraci și dezavantajați, indică divinitata Celui ce vorbea. Mai târziu, păstrând același fir roșu, vom întîlni, descrisă în Faptele Apostolilor, practica ajutorării celor aflați în nevoie, și care vorbește despre posesia comună a bunurilor, ,,după cum avea nevoie fiecare” (FA 2, 43), practică reactualizată în parohiile ortodoxe de astăzi.
Păstrând atmosfera de cooperare interpersonală, ce definește parohia ca Trup al lui Hristos, un alt element esențial al structurii acesteia este familia, ce urmărește înălțarea ființei umane deasupra naturalului ei și trecerea într-un alt plan al existenței, dimensiunea sacramentală (Ef 5, 32). Contestată de unii, prin valorile evanghelice propuse în parohie, suferind o serie de mutații fără precedent, familia creștină are rolul și datoria de a redefini ce înseamnă taina căsătoriei, ca efort ascetic de dobândire a Împărăției lui Dumnezeu. Toate aceste repere ale modelului creștin de viețuire arată necesitatea unei misiuni active în parohiile ortodoxe, ca implicare a Bisericii în istoria lumii. Răspunderea slujirii misionare este reciprocă, atât pentru Biserică, cât și pentru societate, iar neîndeplinirea acestui mandat, nu ne achită de răspunderea față de Dumnezeu. Deschiderea comunității locale spre societate este susținută continuu de harul Sf. Duh, care pe toate le plinește, iar lumea oferă membrilor parohiei posibilități multiple de slujire a lui Dumnezeu și a aproapelui. Parohia se autointitulează biserică, prin ceea ce este ea, realitate vie Cel oferă societății pe Hristos, implicit modelul de viețuire al Acestuia.
I.2. Structura parohiei
I.2.1. Preoția lui Hristos- fundament al Preoției sacramentale
Activitatea misionară la nivel parohial este strâns legată de cea a preotului, chiar dacă mântuirea credincioșilor nu se datorează oamenilor, ci este oferită de Hristos ca semn al iubirii divine. Pastorația are sensul de călăuzire duhovnicească a fiilor săi în procesul mântuirii: curățirea de patimi, luminarea de harul sfințitor și mântuitor al Duhului Sfânt și unirea cu Dumnezeu în lumina necreată a Împărăției Sale cerești. Din cuprinsul Sf. Scripturi desprindem responsabilitatea uriașă a păstorului de suflete, care însă uneori, prin indiferența arătată față de misiune poate împiedica intrarea fiilor duhovnicești în Împărăția lui Dumnezeu: ,,Vai vouă cărturarilor și fariseilor fățarnici, că închideți Împărăția cerurilor înaintea oamenilor, că voi nu intrați, nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsați” (Mt 23, 14). Alegerea păstorului este confirmată în comunitate de către episcop, păstrător fidel al succesiunii apostolice: ,,După cum M-a trimis pe Mine Tatăl și Eu vă trimit pe voi” (In 20, 21; 17,18), acea continuare a misiunii cu legitimitatea și puterea necesare îndeplinirii ei, mai ales prin transmisibilitatea hirotoniei, călăuzitoare către adevăr. Aleși dintr-o stare neînsemnată (Mt 4, 18-21), însă ,,uimiți de Cel ce învăța, ca Unul Care are putere” (Mc 1, 22) și primind mai apoi darul Duhului Sfânt (FA 1, 8), apostolii au fost împuterniciți să vestească către toate neamurile, harul și iertarea păcatelor. Martori ai faptelor minunate săvârșite de Iisus, i-au ascultat pe oameni, încercând în același timp să trăiască Evanghelia, dar mai presus de orice, au urmat curajului și răbdării Mântuitorului (2 Co 4, 1). Învățătura patristică leagă permanent succesiunea apostolică de unitatea lăuntrică a Bisericii, manifestată prin aceeași cugetare și învățătură, ,,primind, cunoscând și cinstind toate cele predate nouă prin Lege, prin prooroci, prin apostoli și prin evangheliști, fără a cerceta nimic mai mult decât acestea,” după cum precizează Sf. Ioan Damaschin. Ideea a fost prezentă în conștiința Bisericii Universale chiar înainte de formarea canonului scripturistic. Iată ce scrie în acest sens corintenilor, Sf. Clement Romanul: ,,Apostolii au fost trimiși ca mesageri ai veștii celei bune, de către Iisus Hristos. Mântuitorul a fost trimis de Dumnezeu. Hristos vine așadar de la Dumnezeu, iar Apostolii vin de la Hristos: cele două lucruri provin din voință dumnezeiască. Voia Tatălui este pe deplin satisfăcută prin Înviere, iar Apostolii își realizează misiunea cu ajutorul cuvântului lui Dumnezeu și prin inspirația Duhului Sfânt, anunțând vestea cea bună, apropierea împărăției lui Dumnezeu.”
Astfel, întreaga construcție dogmatică și practică a mântuirii noastre are ca fundament credința în Sfânta Treime, din sânul Căreia Logosul S-a întrupat fără a o părăsi, rămânând Dumnezeu adevărat, asumându-și în Persoana Sa dumnezeiască natura omenească. Credința privind Treimea nu poate fi delimitată de cea în Iisus Hristos, fiindcă, doar prin El putem fi ancorați în viața Sf. Treimi. În Hristos, divinul și umanul sunt unite în mod ipostatic, făcând astfel posibilă restaurarea omului sau mântuirea lui. Calitatea de Mântuitor și implicit aceea de unic Preot a lui Hristos sunt clădite în principal, pe faptul că El S-a arătat în trup și cu acesta a călcat moartea în picioare, golind-o de putere și biruind-o: ,,Cuvântul, deoarece nu era cu putință ca El să moară, căci era nemuritor, Și-a luat un trup ce putea muri, ca să-L aducă jertfă în locul tuturor și ca pătimind pentru toți, datorită sălășluirii Lui în el, să surpe pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul.” Legătura dintre realitatea întrupării și Preoția Celui Care S-a făcut om, este subliniată și de viața Sa în acest trup, deoarece s-a folosit de el, pentru a-l face factor al puterii și dragostei Sale față de întreaga făptură. Distingem aici unul din înțelesurile de bază a minunilor, săvârșite de Hristos, acela că ele arată puterea care sălășluia în organele trupești ale Celui Care se va răstigni și apoi va învia, continuând să rămână o prezență reală în mijlocul oamenilor. După simbolul preoției lui Melchisedec, ce o depășește calitativ pe cea levitică (Evr 7, 27) slujirea lui Hristos îmbracă două aspecte fundamentale:
a. Cel sacrificial, ca dăruire de sine, ce depășește nivelul cuvintelor și al învățăturilor (In 3, 16). Jertfa lui Hristos depășește, prin importanță, jertfele păgâne, căci prin ea avea să se înfăptuiască, odată pentru totdeauna împăcarea omului cu Dumnezeu, fapt ce a insuflat tuturor popoarelor speranță și încredere. Părinții Bisericii au subliniat permanent pedagogia divină, ca manifestare a lucrării Duhului Sfânt, în trecerea de la preoția vechitestamentară, la cea a Noului Legământ: ,,două schimbări vădite s-au făcut în cursul veacului, care s-au arătat ca două Testamente și cutremure ale pământului: […] una a fost mutarea de la idoli la Lege, iar alta, de la Lege la Evanghelie. [… ] Ca un medic, în chip pedagogic, Hristos desființează unele obișnuințe, pe altele le îngăduie, făcând unele concesii celor plăcuți, ca doftorii celor bolnavi, ca să se primească leacul, prin amestecarea lui cu unele sucuri mai plăcute. […] Astfel oamenii au devenit din păgâni, iudei și aceștia creștini, prin mutări treptate spre Evanghelie.”
Epistola către Evrei, are meritul de a fi constituit o hristologie complexă, axată pe demnitatea arhierească a Mântuitorului Hristos, desfășurată în timp, începând cu Întruparea și continuând în veșnicie. În calitatea Sa de Mare Preot, Hristos se oferă astfel, nu doar prin cuvinte și învățături sau prin jertfe sângeroase, ca în perioada vechitestamentară (Evr 10,10), ci mai ales prin dăruirea Sa plină de iubire, ca Arhiereu veșnic, ,,după rânduiala lui Melchisedec” (Evr 5, 6). Numele de Melchisedec se traduce ,,rege al dreptății” (Ο βασιλιάς της δικαιοσύνης), iar titlul său de ,,rege al Salemului” înseamnă ,,rege al păcii” (Βασιλιάς της Ειρήνης), aceste apelative, desemnând calitățile, pe care doar Mesia le putea întruchipa. De asemenea, Melchisedec nu-și putea dovedi preoția sa prin genealogie, așa cum se obișnuia la iudei, fiind ,,fără tată, fără mamă, fără genealogie” (ἀπάτωρ,ἀμήτωρ,ἀγενεαλόγητος- Evr 7, 3) Nu ni se spune nimic în Scriptură nici despre nașterea, nici despre sfârșitul său. Prin aceste trăsături menționate mai sus, se descrie figura unei preoții, ce nu respectă conceptul tradițional și care intenționează să evidențieze arhieria lui Hristos și incomparabilitatea ei (Evr 8, 3). În această nouă slujire, persoana și lucrarea se identifică, ,,ceea ce este Hristos” fiind echivalent cu ,,ceea ce a făcut El,” așa încât, dacă punctul de pornire al activității Sale publice îl va constitui chemarea primilor ucenici la slujirea preoțească, punctul terminus va fi jertfa de pe Golgota, în care El a fost concomitent, atât Arhiereu jertfitor și Jertfă, cât și primitorul jertfei, ca Dumnezeu. De aceea, apropierea de Hristos este posibilă doar prin depășirea păcatului pe cale spirituală, căci după cum remarca părintele Stăniloae, ,,Hristos, stând tot timpul înaintea Tatălui pentru oameni, rememorează, reînfățișează înaintea Lui o suferință, pe care a suportat-o pentru ei, cu eficacitatea ce i-o dă divinitatea […] iar o suferință rememorată e ca și una repetată. Reprezentarea acestei suferințe a Fiului, atât în fața Tatălui din ceruri, cât și între oameni, prin euharistie, purifică în om păcatul printr-o influență de ordin spiritual.”
b. Aspectul comunitar, întrucât bunăvoința Tatălui face prezentă persoana Mielului, care ,,își pune sufletul pentru oile Sale” (In 10, 11). Cuvintele Evangheliei asociază pe Hristos cu Biserica, inaugurată prin jertfa preoției Sale și care restabilește comuniunea dintre oameni, Adam cel Nou (1 Co 15, 45) instaurând ascultarea, în locul dominației, relațiile frățești dintre semeni, în locul uitării acestora, într-o simfonie spirituală a întregii Creații. Pentru a pătrunde mai bine taina preoției lui Hristos, ne vom referi la două pericope evanghelice, redate de Sf. Evangheliști Marcu și Luca. În prima dintre ele, slujirea lui Hristos este anunțată chiar la începutul activității sale publice: “Și a zis Iisus: s-a împlinit vremea și s-a apropiat împărăția lui Dumnezeu. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie” (Mc 1,15). La aceste cuvinte de chemare la căință și credință, se adaugă cel de-al doilea fragment biblic, ca o completare firească, în care se vorbește în mod direct despre relația Păstor-turmă: “Nu te teme turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărăția” (Lc 12, 32). Voința care adună împreună cele două aspecte, învățătura și dăruirea de sine, este cea a Tatălui din ceruri, Care-L oferă lumii pe Fiul său ca jertfă (In 3,16). Aspectul comunitar devine sinonim cu umanismul creștin, căci Hristos a locuit printre noi (In 1, 14), venind ca un om la oameni, restaurând firea umană la adevărata ei realitate și semnificație. Așadar, prin aprecierile Sale cu privire la pastorație, Hristos pune bazele principiilor pimenicii, prin cuvinte ce depășesc deseori metafora: ,,Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt ușa oilor…Eu sunt Păstorul cel Bun și cunosc pe ale Mele și ale Mele Mă cunosc pe mine…și va fi o turmă și un păstor.”( In 10, 7-16)
Este necesar să vorbim și despre sursa semantică a termenului de păstor, întâlnită, mai întâi, în Vechiul Testament, mai precis în cartea Facerii: ,,Păstorii sunt acei oameni, care au cu ei turme și cirezi de vite și trăiesc din creșterea lor (Fc 46, 32). Prin analogia, de inspirație divină, autorii veterotestamentari vorbesc despre Domnul Dumnezeu, Ce va veni cu putere: ,,și va paște turma Sa ca un păstor și cu brațul Său o va aduna.” (Is 40, 11) Proorocul Iezechiel adaugă la acestea: ,,Cum cercetează păstorul turma sa în ziua în care se află în mijlocul turmei sale risipite, așa voi cerceta și Eu oile Mele și le voi aduna din toate locurile, unde au fost risipite în ziua cea cețoasă și întunecată.” (Iz 34, 23) Astfel, premisele unei adevărate păstoriri, întrunite de Hristos, începătorul turmei sunt iubirea și cunoașterea, fără de care mântuirea nu se poate realize.Toate aceste argumente biblice ne ajută să înțelegem că Hristos este Păstorul cel adevărat, și să vedem ce înseamnă misiunea de păstor în slujirea preoțească a zilelor noastre, responsabilitatea covârșitoare a acesteia derivând din imaginea arhieriei veșnice a Mântuitorului (Evr 5, 10), întruchipată în chip iconic în comunitatea păstorită. Ca Arhiereu veșnic (Evr 5, 6), Hristos le transmite episcopilor, preoților și diaconilor din toate timpurile și locurile, harul Duhului Sfânt, întrucât se folosește de organele văzute ale Sale, episcopii, ce împlinesc anumite acte în scopul transmiterii energiei dumnezeiești nevăzute. (1 Co 04, 1) Dacă profetul, așa cum transpare din textele biblice, este persoana ce stă înaintea oamenilor, în numele lui Dumnezeu, atunci preotul poate fi definit ca persoana ce-L reprezintă pe Hristos, în urma consacrării speciale. Astfel, legată indisolubil de reprezentare este și iconomia harului, pentru că Biserica nu poate să facă prezent pe Hristos decât prin invocarea Sf. Duh. Cele două condiții fundamentale ale dobândirii autorității preoției lui Hristos, de către viitorul păstor al parohiei sunt însă păstrarea succesiunii apostolice și fidelitatea față de tradiție. Preoția dă din ceea ce primește și de aceea ea este păstrătoarea plenitudinii harului, prezentă în Sf. Tradiție.
Tot ceea ce preotul primește în hirotonie, primește în relația sa cu poporul lui Dumnezeu dintr-un anumit loc, cu Biserica, nu pentru sine însuși, căci însărcinarea cu slujirea bisericească, devine mai degrabă nefavorabilă propriei mântuiri, prin responsabilitatea preoției. De aici se explică și fuga unor Părinți ai Bisericii din fața hirotoniei, la care se așteptau și de care se temeau. ,,Mai socotești, întreabă Sf. Ioan Gură de Aur, că mai ești printre oameni și că mai stai pe pământ, când vezi că Domnul stă jertfă pe Sf. Masă, iar pe preot stând lângă jertfă rugându-se, când vezi că toți se înroșesc cu împărtășirea cu cinstitul Sânge al lui Hristos? Mai socotești, oare, că mai ești printre oameni și că stai pe pământ? Nu socotești, oare, că te-ai mutat dintr-odată în cer, că ai scos din suflet orice gând trupesc și că privești numai cu sufletul gol și cu mintea curată cele din ceruri? O, minune! O, iubire de oameni a lui Dumnezeu! Fiul, Care stă sus cu Tatăl, este ținut în clipa aceea în mâini de toți și se dă pe Sineși tuturor celor ce voiesc să-L sărute și să-L primească. Toți fac aceasta cu ochii credinței. Și se par, oare, vrednice de dispreț toate acestea sau sunt ele așa, că poți să o faci pe mândrul față de ele?” Prin urmare, parohul devine ,,trimisul lui Dumnezeu” prin excelență, ce-și manifestă lucrarea prin ascultare și fidelitate față de învățătura lăsată de Dumnezeu și păstrată de Ucenicii Săi.
Ca un adevărat ,,ostaș al lui Hristos” (2 Tim 2, 3), el este acela care luptă pentru Biserică și pentru ,,Cel Care l-a adus în oaste” (2 Tim 2, 4), parohia constituindu-se în timp ca a doua familie a sa. Apostolatul constă în a iubi lumea precum și Dumnezeu Tatăl a iubit-o și l-a dăruit pe Unicul Său Fiu. (In 3, 16) De aceea părintele este bun, această bunătate fiind starea sa naturală și semn al dragostei lui Hristos, idee subliniată inspirat de Sf. Ioan Gură de Aur: ,,Hristos nu întreabă <<Petre, Mă iubești?>> ca să afle dacă este iubit de Petru, ci ca să ne arate cât de mult îi este la inimă purtarea de grijă față de oile Sale cuvântătoare.” Această schimbare de viziune sugerează bineînțeles și răsplata, pe care ce-i care-și cunosc și iubesc comunitatea încredințată spre păstorire o vor lua, ca următori ai Mântuitorului. Prin urmare, nu poate exista o menire mai înaltă pentru un om de pe pământ, decât aceea de a călăuzi spiritual un alt om, în baza unui mandat special: ,,Pe preoții cei dintre voi îi rog, ca unul ce sunt împreună-preot și martor al patimilor lui Hristos și părtaș al slavei celei ce va să se descopere; păstoriți turma lui Dumnezeu dată în paza voastră, cercetând-o nu cu silnicie, ci cu voie bună, după, Dumnezeu, nu pentru câștig urât, ci din dragoste; nu ca și cum ați fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei. Iar când Se va arăta Mai-Marele păstorilor, veți lua cununa cea neveștejită a măririi.” (1 Ptr 5, 1-4)
Preoții, convertesc lumea prin Duhul Sfânt, prezent în Biserică, transformând spațiul de viețuire al păstoriților lor într-unul liturgic, sfințitor, biserica-lăcaș de cult, în care comunitatea credincioșilor se roagă, împreună cu clerul, devenind centrul ontologic al parohiei, fereastră către cer, obârșia relației mântuitoare cu Dumnezeu, în care, în mod paradoxal, aflăm sensul existenței noastră umane. Mărturie vie a prezenței lui Dumnezeu în lume și icoană a lui Hristos în parohie, preotul continuă opera Aceluia, Care nu încetează să lucreze în lume, ,,rămânând întru cei ai Lui” (In 15, 4). Scopul Întrupării, ca asumare a naturii umane, devine unul taumaturgic, iar Sf. Liturghie Îl numește în acest sens pe Hristos, ,,Doctorul sufletelor și al trupurilor”. Slăbirea vieții creștine și decadența spirituală a vremurilor noastre sunt strâns legate tocmai de necunoașterea necesității vindecării, înfăptuită îndeosebi în Taina Spovedaniei. Sf. Grigorie Teologul, care a fost hirotonit împotriva voinței sale este copleșit de răspunderea imensă ce apasă pe umerii preotului în mijlocul turmei sale, privit, în primul rând, ca persoana ce are puterea de a tămădui sufletul: ,,Lucru mare este să ne vindecăm propriile noastre patimi și păcate, dar cu mult mai mare lucru este să putem vindeca și curăți cu pricepere patimile și păcatele credincioșilor, ca să ne folosim și unii și alții, și cei care au trebuință de vindecare și noi, cărora ni s-a încredințat grija de a-i vindeca.” Nu este ușor să străbați în parohie, calea deschisă de Sf. Apostol Pavel, cel care-i trimite ucenicului său, Timotei îndemnul de ,,a propovădui cuvântul, a stărui cu timp și fără timp, a mustra, a certa și a îndemna cu toată tăria.”
I.2.2. Preotul ca păstor duhovnicesc
Misiunea sacerdotală a preotului în parohie îi imprimă acestuia o anumită conduită specifică, legată în primul rând de configurația sufletească aparte a acestuia: ,,Așa să ne socotească pe noi fiecare om, ca pe niște slujitori ai lui Hristos și iconomi ai tainelor lui Dumnezeu, iar ceea ce se caută mai mult la iconomi este ca fiecare să fie găsit credincios” (1 Co 4, 1-2). Cel care se ocupă permanent cu cele sfinte suferă o prefacere interioară, nu numai prin contactul direct cu energiile divine, dar și prin transformarea calitativă a personalității morale, a cărei durată și intensitate depind de valorile sufletești proprii. Gândind și acționând în perimetrul misiunii sale, având în inimă și în fața ochilor puterea și clarviziunea lui Hristos, preotul va fi primul exemplu în comunitatea păstorită, ,,îmbrăcat în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate și în sfințenia adevărului.” (Ef 4, 24) Dealtfel, în lumea contemporană, secularizată și înstrăinată de Hristos, imperativul misionar fundamental pentru preot în parohia sa, se dovedește a fi construirea unui model personal, ,,cu cuvântul, cu purtarea cu dragostea, cu duhul, cu credința și curăția” (1 Tim 4, 12). Dintr-o persoană oarecare, aparținând parohiei, preotul trebuie să devină personalitate, un ,,Altcineva” decât ceilalți creștini, capabil prin structura informală și formală, prin cuvînt, dar mai ales prin participarea la sfințenia lui Dumnezeu, să schimbe anumite modele umane, clișee formate în comunitatea păstorită. Nicicând ,,părintele” nu poate fi asimilat unui funcționar, cu un anumit program de lucru, ce-și îndeplinește atribuțiile cu sârguință, ocupându-se apoi de un alt domeniu al existenței sale. Chemarea preoțească este indisolubil legată de acea dispoziție și bucurie sufletească, ce înlătură orice constrângeri sau considerații carieriste de suprafață sau de moment. Ca personalitate distinctă adună în ea foarte multe ,,neliniști”, legate de ceea ce se întâmplă în parohie- izbucnește un scandal, un copil este abandonat de familie, un divorț destramă un cămin – toate acestea afectându-l, deoarece este sensibil la ele. În scopul păstrării acestei abilități de ,,a fi surprins” de evenimentele din jurul său, preotul misionar va fi însoțit permanent în activitatea sa pastorală de întrebarea ,,Oare nu este și vina mea?”
Apostolatul exemplului, ca latură fundamentală a evanghelizării, este mult mai extins decât catehizarea sau predica păstorului, implicând manifestările sau atitudinile avute în diferite împrejurări sau locuri, viața sa întreagă constituindu-se ca mesaj viu pentru cei din jur. Orice fel de deficiență, apărută în reputația preotului din parohie, amenință întreaga comunitate locală, îmbrăcând un caracter colectiv, iar repercursiunile pot fi grave și asupra Bisericii întregi, ca instituție divino-umană. Iată ce ne spune una din cele mai importante surse patristice, referitoare la acest subiect foarte delicat, al modelului de viețuire a preotul în parohia sa: ,,Viața preotului să fie în așa fel încât să poată uda din belșug inimile cele mai împietrite ale semenilor săi, cu căldura învățăturii sale. […] Cum să ceară iertare lui Dumnezeu pentru alții, când el însuși nu e împăcat cu Dumnezeu, prin săvârșirea virtuții?” Doar astfel cuvântul preotului capătă astfel “putere multă” (Marcu 13, 26), fundamentat pe o anumită experiență personală, ca aprofundare a credinței la nivel practic, completată de o educație temeinică care să acopere și domenii, ce țin de nevoile dimensiunii spirituale a omului (sociologie, psihologie, sau istorie). Formularea Sf. Apostol Pavel în legătură cu însușirile de bază ale păstorului de suflete, aflat în fruntea comunității mărturisitoare, redă o viziune combatantă, în interiorul căreia apostolatul este foarte asemănător unei lupte permanente. Iată cum îl povățuiește pe Timotei, ucenicul său: ,,Suferă împreună cu mine, ca un bun ostaș al lui Hristos Iisus. Nici un ostaș nu se încurcă cu treburile vieții, ca să fie pe plac celui care strânge oastea.” (2 Tim 2, 3-4), iar ,,armele principale, folosite trebuie să fie ,,coiful mântuirii și sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu” (Ef 6, 13). A lupta înseamnă a învăța, a predica mai întâi Evanghelia, însă nu ca pe un sistem filozofic oarecare ci, pornind de la exemplul personal, realizat prin faptele izvorâte din predică: ,,Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune și să mărească pe Tatăl vostru, Carele este în ceruri” (Mt 5, 6). În edificarea celor spuse prin viu grai, Hristos folosea permanent așa numita metodă intuitivă, fără de care mesajul teoretic rămîne de o fecunditate îndoielnică și redus în ceea ce privește aplicația practică: ,,Cel ce va face și va învăța, acesta mare se va numi întru împărăția cerurilor.” (Mt 5, 19) Potrivit cuvintelor Mântuitorului conform cărora ,,nu poate cetatea să se ascundă când stă deasupra muntelui.” (Mt 5, 14) ochii tuturor membrilor parohiei sunt întorși spre persoana preotului, de aceea este necesar ca el ,,să fie făptură cerească, propovăduind Evanghelia, și cu vorba, dar mai ales cu pilda lui cea bună.” Proclamarea Cuvântului în parohie reprezintă o funcție a sfințeniei ,,poporul lui Dumnezeu fiind dispus în chip natural, a privi, cu luare aminte, la conduita căpeteniei sale, ca la un model, după care caută să se formeze.”
Slujitorul Bisericii este Apostolul comunității, cel care mai întâi a experiat convertirea, ca întoarcere a inimii către Dumnezeu, fără viclenie și cu nemărginită încredere (Mt 18, 3- 4), daruri obținute în primul rând prin rugăciune stăruitoare, ca relație permanentă cu Sf. Treime. De aceea, chiar dacă rolul conducător al preotului în parohie impune anumite responsabilități, la fel ca orice îndeletnicire omenească, există nota specifică ce ține de consacrarea sa, semn al unicități pastorației, pe care o desfășoară, anume călăuzirea spirituală. Duhovnicul nu este altceva decât ,,cel care ține locul Mântuitorului și mijlocește între om și Dumnezeu, oferind mântuirea Acestuia, celor ce i s-au încredințat lui” persoana investită de către comunitate cu numele de ,,părinte duhovnicesc- πνευματικός πατέρας”. Dealtfel, în întreaga ortodoxie modul de adresare către un cleric, începând de la simplul diacon sau de la simplul călugăr, până la patriarch, poartă în el apelativul de părinte, ca expresie a paternității fundamentată pe cucernicie (Cucernice sau Prea cucernice părinte) și pe sfințenie (Sfințite părinte, Prea sfințite ș.a.). Angajată total în mărturisirea Întrupării și dumnezeirii lui Hristos, contra secularismului și individualismului actual, pastorația misionară înfăptuită de el va ține cont de nevoile prezente și viitoare ale parohiei. Duhovnicul parohiei este numit părinte și în sensul principal de bătrân- avvă, ce poate să aibă nenumărați ucenici în jurul său. Astfel, vorbim despre un anumit tip de autoritate în relația duhovnicească, răspunzând nevoii umane de îndrumare, dragoste și vindecare, din acest punct de vedere, credincioșii din parohie îndreptându-și așteptările lor către preot, ca părinte. Care sunt aceste așteptări ale credincioșilor, de la îndrumătorul lor spiritual:
a. Tradiția Bisericii cere în primul rând o maturitate duhovnicească, care să se instituie ca model în comunitatea păstorită: ,,cel ce este povățuitor duhovnicesc ar trebui să strălucească mai mult decât orice luminător […], încât toți privindu-l, să-și facă din viața lui o pildă pentru propria viață.” Toate predicile despre sfințenia și starea îngerească, pe care ar trebui să și le însușească oamenii, despărțite printr-o prăpastie uriașă de modul de viețuire a preotului în parohie, duc în cele din urmă la o slăbănogire duhovnicească a parohiei, ca rezultat al lipsei autenticității. În același timp trebuie evidențiată, tensiunea ce ia naștere, între imaginea de sine a preotului și imaginea pe care creștinii o au despre el, precum și presiunea de a trăi după criteriile acesteia din urmă. În ciuda dobândirii acelei maturități spirituale, rămâne dificultatea personală a preotului duhovnic, de a fi precum cel considerat de fiii săi o autoritate, căci nu este ușoară acceptarea păcătoșeniei păstorului Bisericii. Nu de puține ori, când ajung să-i cunoască mai bine, credincioșii sunt dezamăgiți de clerici, voind ca aceștia să fie altfel, cu toate că trupul lor și nevoile sale rămân aceleași, ca ale celorlalți oameni, preotul neavând pretenția de a fi suprauman. Întâlnim aici una dintre cele mai dureroase dileme din viața de zi cu zi a păstorului, ce poate fi depășită doar prin detașarea omului din afară și privirea înlăuntrul sufletului său, unde preotul poate vedea îndoială, diferite motivații egoiste, nesiguranță, neliniști, plinite însă întotdeauna de harul lui Dumnezeu, primit în taina hirotoniei, singurul sprijin în lucrarea sa duhovnicească. Procedând în acest mod, ce-i poate indica nu ceea ce face, ci mai curând ceea ce este, preotul ajunge la o identificare cu oricare din păcătoșii parohiei sale, lucru ce-i oferă un avantaj deosebit în pastorație. Îi este mult mai ușor să țină oglinda pentru ceilalți, să se vadă pe ei înșiși, când mai întâi s-a văzut pe sine, credincioșii simțind că părintele lor înțelege și că pot avea încredere în el.
b. Datorită nenumăratelor mutații socio-culturale, misiunea acestuia nu este deloc ușoară, adevărata măiestrie constând în redimensionare întregii dinamici pastorale în funcție de exigențele lumii de astăzi, care nu este mult diferită de cea din trecut, neavând nici un dubiu că, dacă Sf. Ap. Pavel ar fi fost contemporan cu noi, ar fi adresat preoților tot aceleași cuvinte memorabile scrise lui Timotei: ,,Fii treaz în toate, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin.” (2 Tim 4, 5) De aceea, mijloacele și inițiativele apostolatului său pot cunosc o mare diversitate, însă nu pot fi nicicând și suficiente, scopul misiunii fiind zidirea permanentă a Trupului lui Hristos, Care a promis că va fi cu noi ,,în toate zilele, până la sfârșitul lumii” (Mt 28, 20). Îmbunătățirea vieții duhovnicești a păstoriților devine eficientă, doar când preotul înaintează în mod constant pe calea sfințeniei, deoarece misiunea sa zilnică îl pune în fața multor ispite, necazuri și scăderi omenești. Inima preotului devine astfel cutia de rezonanță a parohiei, în care se aud și se simt toate mișcările sufletului omenesc, cu dramele și reușitele fiecăruia dintre păstoriți, în mod deosebit cele de natură spirituală. Dumnezeu binevoiește să vină aproape de preot, dar în același timp și acesta din urmă, cu cât va simți mai mult această apropiere, cu atât se va simți mai copleșit de ea, realizând deosebirea infinită de putere și sfințenie dintre el și Hristos.
c. În calitate de conducător să călăuzească pe cei păstoriți către mântuire: ,,Așa sunt conducătorii ucenici ai lui Hristos. Ei conduc turma cea cuvântătoare la hrana cea înfloritoare și bine mirositoare a învățăturii celei duhovnicești; iar prin apa cea vie, dăruită cu prisosință de Duhul, o adapă și o înviorează, crescând-o spre aducere de roadă; o conduce la odihnă și o pune la adăpost de cei care-I întind curse.” De aceea, preotul este în parohia sa persoana cu o viziune profetică asupra istoriei, ca mișcare către scopul final, Parusia: cunoaște încotro merge, dar mai ales încotro merge lumea timpului său. Prin urmare, când se roagă ,,pentru viața lumii,” nu înseamnă ,,pentru o mai bună viață a acesteia, ci pentru a îndrepta viața, care a luat-o pe căi greșite. Funcția conducătorului nu este una simplă, reducându-se la un lucru sau la altul, ci implică o multitudine de sarcini: ,,În casa cea mare, Biserica zidită de Hristos există o armonie dumnezeiască și muzicală. Sunt aici nu numai tot felul de vase, de aur, de argint, de lemn și de lut, ci și felurite meserii […]- vânători, călători arhitecți, zidari, plugari, păstori atleți, ostași,” cu fiecare dintre aceștia trebuind lucrat în felul său. Caracterul special al acestei autorități este conferit de conținutul ei, la mijloc fiind vorba mai mult de preluarea unei răspunderi și mai puțin a unei autorități, știind că parohia este loc al coparticipării, conglăsuirii tuturor membrilor ei în numele lui Hristos. (1Co 4, 7) Această măiestrie în a îndruma, întâlnită la Sf. Ioan Evanghelistul, conturează imaginea misionarului model, care vestește lumii ,,Ceea ce era de la început […] ceea ce a văzut și ceea ce a auzit” (1 In 1, 3), pentru ca toți să aibă părtășie cu el.
Măsura propriei vieți interioare a preotului se probează și în manifestările publice și particulare, în viața socială și familială. Trăsăturile de bază ale unei autentice imagini sacerdotale sunt creionate, simplu, dar substanțial, de Sf. Ap. Pavel într-una din scrisorile sale, adresate aceluiași ucenicTimotei: ,,Se cade (n.n. clerului) să fie fără prihană, bărbat al unei singure femei, treaz, întreg la minte, cuviincios, primitor de străini, îndemânatec să învețe pe alții; nebețiv, nedeprins să bată, ci blând, neiubitor de argint; bun chivernisitor în casa lui, având copii ascultători, întru desăvârșită bună cuviință.” (2 Tim 3, 2-5). Lăsându-l pe Tit, episcop în Creta, îi expune și acestuia criteriile de alegere a celor, care urmau să primească hirotonia: ,,(n.n. clerul) să fie ca un iconom al lui Dumnezeu, nu de capul lui, nu grabnic la mânie, ci […] treaz la minte, drept, cuvios și înfrânat.” (Tit 1, 5-8) Întrecând în virtute pe toți credincioșii prin ținută, practicarea faptelor de laudă și a milosteniei evanghelice, păstorul comunității va ajunge să se situeze ,,mai presus de mulțime, în ceea ce privește virtutea și apropierea de Dumnezeu, să fie față de cei ai săi, ceea ce este sufletul față de trup.” A răspunde așteptărilor legate de ceea ce reprezintă pentru credincioși persoana preotului devine de multe ori foarte dificil, datorită tocmai relației impuse de misiunea sa pastorală ce implică discreția și intimitatea, ce pot fi de multe ori factori ai căderii. În profeția sa proorocul Zaharia ni-l descrie pe preotul Iosua ,,stând în fața îngerului Domnului, având însă pe diavol în dreapta sa” (Za 3, 1), tablou ce-l determină pe Sf. Grigore să comenteze: ,,mie mi se pare lucru nu fără importanță și care trebuie să ne inspire nu puțină teamă și băgare de seamă.” Stăruindu-i permanent în minte rolul de trimis al lui Dumnezeu, pentru mântuirea sufletelor, preotul va adopta o anumită rezervă sacerdotală, asemănătoare unui spațiu, protector de orice poate fi nociv pentru el. Aceasta se traduce printr-o atitudine constantă și egală în buna sa comportare, în scopul întăririi reputației și a prestigiului în fața credincioșilor.
Lucrarea de liturghisitor reprezintă însă latura cea mai însemnată a misiunii preotului în parohie, deoarece devine organul sfințitor pentru viața credincioșilor, reclamând așadar un înalt grad de curăție. În Sfânta Liturghie preotul se află într-o intimitate accentuată cu persoana Mântuitorului deoarece participă la sacerdoțiul Său, fiind în contact adevărat substanțial și real, tot atât de real ca și acela al Sf. Ioan Evanghelistul, când, în timpul Cinei, s-a rezemat de pieptul lui Hristos (In 13, 23). Sf. Ioan Hrisostomul subliniază, mai mult decât oricare alt Părinte al Bisericii, sublimul acestei demnități excepționale, la care este chemat clerul în pastorația sa: ,,Când invocă pe Sf. Duh și când săvârșește înfricoșata jertfă, când în mâinile sale ține pe Stăpânul a toată firea, te întreb: în ce rang îl vom pune pe preot? Ce curate trebuie să-i fie mâinile, ca instrumente ale unor astfel de mistere; ce curată se cuvine să-i fie limba, însărcinată să articuleze cuvintele pe care noi le știm! Există un grad de sfințenie, de curăție, la care să nu fie nevoie a se ridica un suflet, care primește în el pe Duhul lui Dumnezeu?” Liturghia este sfântă, iar cele sfinte sunt atinse doar cu sfințenie. ,,Cine ar îndrăzni chiar să se facă preot, se întreabă la rândul său Sf. Grigore Teologul, mai înainte de a se fi făcut el însuși un templu viu al Dumnezeului Celui viu și o locuință duhovnicească a lui Hristos?” După cum exprimă în cuvintele sale Sf. Grigore Teologul: ,,nimeni nu este vrednic de marele Dumnezeu, de sacrificiul și de Marele Preot, dacă nu s-a adus mai întâi el, ca vie și sfântă jertfă”, altfel spus, când preotul indică cu mîinile sale ,,acesta este Trupul Meu,” și ,,acesta este Sângele Meu,” sunt proaduse până la moarte și cele două componente ale firii sale umane, cu toate facultățile sale, cu toate puterile și afectele sale. Pentru cel care îndrumă o comunitate parohială sunt așadar, irelevante: numărul de familii sau al celor care cântă duminică în corul bisericii la Sf. Liturghie, tipurile de activități filantropice sau de altă natură, consistența spirituală fiind dată de profunzimea angajamentului. Jertfirea Mielului, ca semn al supremei Sale iubiri, impune și jertfirea ca lepădarea de sine și asumare a crucii (Mt 16, 24 ), de către preot din acest punct de vedere, apostolatul său fiind, în mod paradoxal, o luptă, în care învingător este cel care dorește ,,să piardă,” uitând de el însuși. Nevoile spirituale ale credincioșilor din parohie fiind permanente, ele fac apel mai ales, la slujirea sacerdotală a preotului, necesitând ca el să fie într-o continuă stare de har, manifestat prin curăție sufletească și trupească, căci: ,,Dumnezeu este foc mistuitor.” (Evr 12, 29) pentru cei care nu slujesc întru evlavie și frică. Sfințenia celui care ține în mâinile sale pe Hristos euharistic devine o necesitate, chiar pentru mântuirea sa personală, înlăturând orice tip de mecanicism și rutină, ce constituie adevărate sacrilegii. Prin urmare, conștiința sfințeniei slujirii sacramentale a preotului în parohie, face ca formele cultului să capete viață, fiind o adevărată predică, cu putere transfiguratoare pentru sufletele credincioșilor.
I.2.3. Mirenii și dimensiunea teologică a misiunii lor în viața parohiei
Într-o analiză pertinentă a apariției și dezvoltării slujirii, din perspetivă noutestamentară, J. Lebreton susține că au existat două momente principale distincte ale acesteia: cel al Alegerii Celor 12 Apostoli, viitori episcopi, care au hirotonit preoți și Alegerea Celor 70 de Ucenici, dovadă clară a slujirii laicatului, ca preoție generală, primită la Botez și distinctă de slujirea clerului. După cum precizează textul Sf. Scripturi, și în al doilea caz chemarea este specială: ,,Iar după acestea, Domnul a ales alți șaptezeci și i-a trimis câte doi înaintea feței Sale, în fiecare cetate și loc unde avea să vină. […] Mergeți! Iată, Eu vă trimit ca pe niște miei în mijlocul lupilor.” (Lc 10, 1, 3) Urmărind aceleași repere biblice, teologul american Kostenberger observă că Sfânta Scriptură nu cunoaște în textul ei termenul de ,,laic”, creștinii toți fiind numiți ,,credincioși”, ,,ucenici” sau ,,frați” (Ef 6, 21; 3 In 5; F A 11, 26, Mt 18, 35, Rm 16, 23). În special, Evangheliile sinoptice introduc statutul special de fii ai lui Dumnezeu (Mt 5, 9), acordat ucenicilor lui Hristos, indiferent de etnie sau rang social, trimiși în scop misionar pentru propovăduirea Evangheliei, termenul de ,,misiune” devenind prin urmare similar cu cel de ,,ucenicie.” Discursul antropologic al Mântuitorului, expus în Predica de pe Munte și care se dorește a fi parte componentă a programului misionar formulat de El, scoate în evidență calitățile necesare unui adevărat apostol în lucrarea sa, credința, smerenia, trăirea spirituală, filantropia ș.a.., pentru ca în finalul primei Evanghelii să fie trasate jaloanele orientative ale lucrării misionare în cuprinsul ,,Marii trimiteri” (Mt 28, 19-20), care nu lasă loc nici unei discontinuități între istoricitatea Fiului lui Dumnezeu și timpul măsurabil al Bisericii.
O altă paradigmă, ce urmărește tipologia misionară a primilor creștini este definită de Sf. Evanghelist Marcu în termeni hristologici, ca lepădare de sine și asumare a crucii (Mc 8, 34) măsură a propriei existențe, în care omul își dăruiește viața lui Hristos, Îi calcă pe urme ascultându-I poruncile, căci de El depinde mântuirea lumii. Aceasta se dobândește în Biserică, semn văzut al comuniunii, închegată prin lucrarea Duhului Sfânt, ce-și manifestă puterea de atracție asupra lumii prin viața de sfințenie, însoțită de multe obstacole, în trăirea căreia este necesar ,,să bem cu adevărat paharul pe care Hristos l-a băut și să primim botezul cu care El s-a botezat.” (Mc 10, 39), căci ,,mai întâi Evanghelia trebuie să se propovăduiască la toate neamurile” (Mc 13, 10 ). Creștinii dobândesc astfel calitatea de martiri, asociată cu cea de ,,martori”(Lc 24, 48), atât Sf. Apostoli cât și credincioșii laici, prin tot ceea ce fac, dând mărturie, conduși fiind de Duhul Sfânt. Pentru Sf. Ioan, autorul Apocalipsei, martirul-martor al lui Hristos este creștinul ideal (Ap 11, 3), cel mai indicat partener în dialogul Bisericii cu lumea, ca dimensiune cosmică a misiunii creștine. Prin urmare, lucrarea apostolică se desăvârșește, în viziunea ,,Evanghelistului iubirii”, îndeosebi prin ,,atracția” lui Hristos, ca lucrare a harului, decât prin ,,chemarea”, întâlnită la sinoptici (In 1, 16-17).
Tematica misionară a Epistolelor pauline leagă apostolatul laicilor de Bisericile locale, structurate mai apoi în eparhii și parohii, de aceea autorul vorbește despre ,,trimișii Bisericilor” (2 Co 8, 24), unul dintre ei fiind Epafrodit, desemnat pentru Filipi (Flp 2, 25). În cuprinsul acestor comunități, destinatare ale scrierilor pastorale, nu doar cei hirotoniți împlinesc imperativul misionar al Bisericii, adevărul Evangheliei fiind mărturisit de către toți membrii acestora, prin slujire și mod de viață (Tit 2, 11-14). Atât bărbații cât și femeile sunt implicați într-un mod specific în această lucrare. Bunica și mama lui Timotei l-au pregătit pe acesta din copilărie, învățându-l Sfintele Scripturi (2 Tim 1, 5; 3, 14-15), iar din textul de la 1 Tim 5, 3-16, aflăm despre grija deosebită, pe care Biserica o manifestă față de văduve. Prin urmare, epistolele Sf. Pavel formulează un adevăr ecleziologic fundamental: Biserica trăiește prin misiune și pentru misiune, asigurând succesiunea învățăturii doctrinei creștine celei adevărate, după cum citim într-unul din aceste mesaje pastorale: ,,Cele ce ai auzit de la mine, cu mulți martori de față, acestea le încredințează la oameni credincioși, care vor fi destoinici să învețe și pe alții.” (2 Tim 2, 2)
Scrierile patristice de mai târziu reflectă și ele delimitarea strictă a rolului și locului laicilor în misiunea Bisericii. În Învățătura celor 12 Apostoli alegerea episcopilor și a diaconilor de către comunitatea creștină apare ca fiind primul prerogativ atribuit tuturor membrilor acesteia, sau prima responsabilitate pe care trebuie să și-o asume, pentru a se bucura de harul divin mântuitor: ,,Hirotoniți-vă vouă episcopi și diaconi, vrednici de Domnul, […] adevărați și încercați… Nu-i disprețuiți, că ei sunt cinstiți între voi împreună cu profeții și cu dascălii.” Sf. Clement Romanul folosește pentru prima dată expresia anthropos laikos, într-una din descrierile sale liturgice: ,,Arhiereului îi sunt date slujiri proprii, preoților li s-a rânduit loc propriu, leviților le sunt puse diaconii proprii, iar laicului îi sunt date porunci pentru laici.” Fragmentul subliniază rolul mirenilor în funcționarea trupului ecclesial, în structura căruia nu există împărțiri de funcții și demnități, ci de slujiri. Acestea oglindesc toate acele calități individuale, despre care vorbește Sfântul Ignatie Teoforul, prin care posesorul acestora se desăvîrșește numai prin ceilalți, iar comunitatea în întregul ei, se zidește dinăuntrul ca icoană a Împărăției lui Dumnezeu. Aceste delimitări de roluri și responsabilități, arată că instituția laicatului, așa cum o înțelegem astăzi, poate fi înțeleasă ca similară în importanță slujirii episcopale prin intermediul căreia Biserica primește harul lui Hristos.
Cum poate omul contemporan, rupt de originea sa divină, ființă pur biologică, acționând haotic, dezorientat și fără perspectivă, să preîntâmpine criza de identitate sau cea a societății în general, care-l împiedică să se definească în raport cu Dumnezeu și comunitatea în care trăiește? O antropologie misionară teocentrică activă, rezultând din discursul teologic al Sfinților Părinți, poate oferi răspunsuri multiple la această întrebare. Pentru Sf. Grigorie de Nyssa (+395), considerat mintea cea mai speculativă, după cea a Sf. Apostol Pavel, nimic nu este mai important decât suișul spiritual al omului în scopul participării la viața divină, după cum vedem în omiliile sale la Cântarea Cântărilor: ,,Vedem, așadar, cum mireasa [Biserica] e condusă de Cuvântul spre vârfuri, ca pe un urcuș de trepte, prin înălțările virtuții [..] și o cheamă să se apropie de lumină și să se facă frumoasă, […] apoi după ce s-a împărtășit de bunătăți cît a putut, e atrasă iarăși printr-un nou început […] îi crește dorința, și din pricina mărimii covârșitoare a bunătăților, ce se află totdeauna deasupra, pare să înceapă pentru prima dată urcușul.” Răspunsul dat dragostei lui Dumnezeu, arătată omului este tocmai participarea la viața comunitară a Bisericii, ca iubire a aproapelui în numele lui Hristos. Sf. Antonie spune: ,,De aproapele nostru depinde viața și moartea. Dacă noi câștigăm pe aproapele nostru, câștigăm pe Dumnezeu, iar dacă noi facem pe aproapele nostru să greșească, păcătuim împotriva lui Hristos.” Vocația apostolică a fiecărui membru al Bisericii se fundamentează pe valoarea obiectivă și totală, pe care o are cel de lângă noi, dată de Hristos Mântuitorul lumii. De asemenea, Sf. Ioan Gură de Aur arată că omul este trimis în lume ca ,,stăpân”al acesteia, dar nu în mod autarhic, ci pentru preamărirea și contemplarea lui Dumnezeu: ,,Ai văzut câtă deosebire și câtă depărtare este între lege și har? [Harul] nu ne-a scăpat numai de pedeapsă, ci și de păcate, și ne-a dat viață și toate celelalte. După cum cineva nu numai că ar izbăvi pe un bolnav de friguri de boala lui, ci încă l-ar face și frumos, puternic și vrednic de respectat, sau pe cel flămând nu numai că l-ar hrăni, ci încă l-ar mai face și stăpân peste mari averi, și l-ar așeza într-o demnitate foarte înaltă, întocmai așa a făcut și Hristos cu noi.” Relația stăpânului cu făptura este dialogică, el devine mai înțelept, stăpânind creația, care primește nume supunându-i-se lui. „Stăpânul” slujește lumii și semenilor săi. Din dragoste pentru aceștia creștinul devine un învățător, martor al Evangheliei prin viața sa, milostiv și vrednic, slujind întru toate lui Dumnezeu.
Slujirea laicilor la fel ca aceea a clerului începe în parohie, prin participarea la Sf. Liturghie, izvorul oricărui tip de angajament misionar. Aici creștinul dobândește atât propria sfințenie, dar și posibilitatea de a sfinți pe cei pentru care el este trimis să slujească. Dumnezeiască Liturghie, având în centru ei Sf. Prestol, prilejuiește schimbul de daruri duhovnicești între Dumnezeu și om, acel Ale Tale dintru ale Tale îți aducem de toate și pentru toate, iar harul Sf. Duh, devine acea energie necreată a lui Dumnezeu, care insuflă spiritul de jertfă și conștiința existenței, ca daruri sacre ce trebuie înapoiate Dăruitorului. Dimensiunea primordială a apostolatului este prin urmare sacrificiul, iar puterea de a ne jertfi, așa cum a făcut-o Hristos, o luăm din Sf. Liturghie, de pe Masa Sf. Altar. În special împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului ne poartă și conduce, cu o putere spirituală nebănuită spre frățietate și comuniunea între credincioșii oricărei comunități mărturisitoare. Astfel Liturghia înseamnă a trăi dar și a face (Lc 22, 19), a participa printr-un neîntrerupt angajament al slujirii.
Dimensiunea ascetică a spiritualității ortodoxe, centrată pe convertirea inimilor și întoarcerea la credință, reprezintă un alt element crucial pentru slujirea laicilor în Biserică. Înainte însă de acționa în numele lui Hristos, ei trebuie să fie purtători de Hristos, căci ,,Viața noastră- spune Sf. Ap. Pavel- este împreună cu Hristos, ascunsă în Dumnezeu, iar când Acesta se va arăta, și noi ne vom arăta în slavă.” (Col 3, 3-4) Fără ca Hristos să trăiască în fiecare dintre noi, este imposibil a-L aduce altora prin lucrarea noastră de creștini. Pentru ortodoxie ,,a fi misionar” nu reprezintă un titlu asumat sau acordat, ci extensia de la ,,a fi sfânt”. Același apostol le spune corintenilor, care revendicau o anumită superioritate dată de botezul primit de la unul sau altul dintre ucenicii Domnului, că în ogorul lui Dumnezeu, care este Biserica, misionarul este cel care sădește, dar Dumnezeul Cel care face ca sămânța credinței să crească (1 Co 3, 5-8), aspect însușit dealtfel în practica Bisericii primare. Urcușul duhovnicesc și efortul misionar nu sunt așadar două entități paralele, ci intim legate până la a fi de fapt același lucru, iar autenticitatea vocației laicatului este dată de impregnarea chipului dumnezeiesc, a dragostei, curajului și zelului lui Hristos, în persoana fiecărui creștin. De aceea, Sf. Vasile cel Mare nu reduce lucrarea ascetică a credinciosului doar la perimetrul privat al acesteia, ci o extinde în întregul context social în care mireanul-nevoitor își desfășoară activitatea: ,,Ascetul este legat de comunitate cu legătura Duhului, care este mai puternică decât legătura fizică și nu are dreptul să se separe de ceilalți cu care s-a legat. Iar dacă ar face acestea este mort în suflet și lipsit de harul Sf. Duh.” Starea de nevoință este una activă și permanentă, iubirea lui Dumnezeu fiind forța care-l face pe om să renunțe la orice tip de periodizare a trării spirituale.
Aportul mirenilor din parohie la activitatea misionară a acesteia nu poate avea caracter opțional sau facultativ, fiind socotită datorie sfântă, însoțită de o mare responsabilitate. Aceasta este înțelegerea teologică a Bisericii Ortodoxe, referitoare la apostolatul laicilor spre deosebire de celelalte ramuri creștine. Întrebându-se astfel cum poate laicatul ajuta Biserica în misiunea ei, Lakeland P. introduce un nou concept ,,Biserică deschisă, în fața unei societăți deschise,” referindu-se în principal la colaborarea, dialogul și coresponsabilitatea în cadrul acesteia. Apelul său vizează însă modelul misionar catolic, determinat în mod decisiv de instituționalizarea excesivă a Bisericii și adunarea tuturor creștinilor în jurul unui singur centru de putere, Roma papală. Societatea deschisă este lumea în care trăim astăzi, una complet abstractă, unde ne întîlnim cei de lângă noi, pe stradă, fără însă a relaționa, rezultatul fiind anonimatul și izolarea. De aici și necesitatea unei anumite deschideri ecleziologice pentru realizarea unui echilibru, pus în pericol de clericalismul accentuat, ce frânează de multe ori intervenția laicatului în câmpul misionar al acesteia. Există și un model misionar protestant, ușor de identificat în manifestările diferitelor Biserici sau confesiuni, și care se dorește a fi o reacție la caracterul ultracentralizat al Bisericii Latine. Proclamând principiul fundamental al mântuirii numai prin credință, protestanții dezvoltă o misiune centrată pe eforturile de a convinge pe fiecare om de adevărul Evangheliei. Ca urmare, Liturghia cuvântului s-a dezvoltat în detrimentul Liturghiei euharistice, încât aceasta nu se mai săvârșește deloc sau se săvârșește rar cu aducerea aminte a unor evenimente simbolice din istoria mântuirii.
Pe temeiul tradiției bisericești și canonice ortodoxe, la nivel parohial devine foarte vizibilă și participarea laicilor la îndeplinirea diferitelor acte de natură administrativă, ce țin de alegerea clerului și a altor organe de conducere ale Bisericii, precum și în administrarea bunurilor aparținând acesteia. În fundamentarea acestui aspect este accentuată îndeosebi sobornicitatea eclezială, întemeiată pe structura comunitară a Bisericii locale, unde mirenii, alături de preot, își îndeplinesc misiunea comună în cadrul lucrării mântuitoare, înfăptuind acel echilibru tradițional, prin care fiecăreia dintre părțile participante la exercitarea puterii cârmuitoare i se definește și i se asigură poziția corespunzătoare stării ei. Din acest punct de vedere, prezența mirenilor în administrarea anumitor treburilor bisericești nu pot decât să stimuleze membrii parohiei în conștientizarea resurselor proprii de care aceasta dispune, precum și să încurajeze și să abiliteze anumite persoane sau grupuri de a atinge anumite scopuri. La fel ca și celelalte slujiri, participarea la actul de conducere a Bisericii înseamnă reafirmare a darurilor Duhului Sfânt iar această viziune se cere a fi împărtășită împreună cu ceilalți membri ai comunității parohiale. Rolul primordial al preotului, prin tradiție responsabil a tuturor organismelor bisericești locale (Consiliul Parohial, Comitetul Parohial ș.a.) este acela de a identifica tipologii umane în parohie, care pot ajuta în lucrarea pastorală, persoane cu un profetism accentuat, dornice de schimbare și cu putere reformatoare.
I.2.4. Împreună- lucrarea în parohie
Implicare laicatului în misiunea Bisericii, la nivel local este un subiect ce intersectează și alte domenii, în afara celui pur teologic, precum, psihologia, statistica, sociologia, economia ș.a. Acestea din urmă creionează, cu un realism uneori debordant contextul în care apostolatul laicilor poate fi afirmat ca lucrare misionară a Bisericii lui Hristos. Biserica, plasată în contextul perioadei postmoderne este confruntată atât la nivel global cât și local cu o serie de provocări, referitoare la viciile și slăbiciunile lumii de astăzi, datorate complexității societății în care trăim. Confuzia socială, politică și economică în care trăiesc creștinii, membri ai Bisericii dar și ai societății, este generatoare de durere individuală și de grup, care duce la rândul ei la o pervertire a ideii de angajament, ca implicare. Lumea modernă se confruntă cu cinismul și deziluzia, generate de lipsurile materiale, criza morală și cea ideologică, expresii ale secularizării și globalizării. James W. King vorbește chiar despre anumite semne ale vremurilor pe care le trăim, non-angajamentul, non-implicarea, denumite de el, pe un ton ironic, ,,plictiseală apostolică.” Implicarea devine astfel pentru omul modern lupta pentru supraviețuire individuală și în cadrul familiei, iar expresii precum patriotism, jertfă sau chiar mântuire sunt considerate de multe ori desuete, încadrate la categoria ,,glume.” De aceea apostolatul mirenilor implică acea colaborare strânsă a mirenilor între ei, și cu ierarhia, întru creșterea Trupului lui Hristos. Preotul este hirotonit pentru Biserică, iar credinciosul, pentru lume: ,,Toți creștinii sunt înainte de orice, preoți ai împărăteștii preoții, membri deopotrivă ai Trupului lui Hristos; apoi, cel ales primește harul episcopal, sau preoțesc, pentru slujirea respectivă în sânul Bisericii.” Modalitățile prin care credincioșii pot împlini acest deziderat major în Biserică sunt diverse:
a. rugăciunea, ca ,,rod al buzelor, care preaslăvesc pe Dumnezeu.” (Evr 13, 15);
b. mărturia prin viața de sfințenie din biserică și familie și, fără a le epuiza pe acestea;
c. împlinirea faptelor bune față de aproapele (Mt 25, 40), creștinul fiind aluatul din Evanghelie, care face ca întreaga frământătură să dospească.
Prin urmare, ambele stări, cea clericală și cea laică reprezintă elemente ce intră în alcătuirea organismului bisericesc, fiecare dintre ele având caracterul necesității, în sensul în care Biserica nu poate exista și nu-și poate îndeplini misiunea ei decât prin amândouă părți constitutive ei, și nu prin vreuna dintre ele. În acest sens, ecleziologia apuseană cunoaște o acută criză vocațională, întâlnind teritorii foarte vaste, fără existența unui preot, lipsa sa dorindu-se a fi suplinită de mireni. Cauza principală a acestei carențe ar fi lipsa unei analize misionare profunde a legăturii organice dintre cele două tipuri de slujiri în comunitățile locale. Este necesară conștientizarea chemării și trimiterii la misiune, formulate de Hristos în cuvintele sale (Mt 28, 19 și In 3, 16), care ne ajută să înțelegem adevăratul sens al vieții noastre. A viețui după poruncile lui Hristos, în calitate de cler sau laic, nu reprezintă, prin urmare, una din nenumăratele căi, ce modelează viața noastră, ci Calea care ne descoperă sensul ei.
Preoția generală, cu caracter individual are nevoie de cea slujitoare a Bisericii sau a comunității locale, ca bază a ei. De aceea, în slujirea comună preot-credincios, ca popor al lui Dumnezeu accentul cade permanent pe ascultarea mirenilor față de conducătorii spirituali, în cazul de față preoții Bisericii. ,,Dacă nu poate cineva intra în împărăția cerurilor de nu se va naște din apă și din Duh -ne asigură Sf. Ioan Gură de Aur- și dacă cel ce nu mănâncă trupul Domnului și nu bea sângele Lui, s-a scos din viața veșnică, iar toate acestea nu se săvârșesc de nimeni altcineva decât de mâinile sfinte ale preotului, se înțelege că fără preot nimeni nu se poate mântui.” Există, nu de puține ori, în cadrul acestei împreună-slujiri, preot-credincioși, o amenințare la adresa acesteia prin ruperea echilibrului dintre theosis și praxis, dintre ,,a ființa” și ,,a face”. Acest fenomen are loc atunci când se pierde din vedere latura spiritual-duhovnicească a lucrării misionare sau când termenii eficacității sale sunt doar matematici (câte mese servite săracilor, câte pachete împărțite familiilor aflate în dificultate sau care este numărul vizitelor întreprinse la domiciliul acestora). Sursa harismelor, care aparțin întregii Biserici este Duhul Sfânt, Același Dumnezeu Care le lucrează pe toate în toți” (1 Co 12, 6), atât în cazul clerului, cât și în cel al laicatului, singura grijă fiind aceea de a călăuzi toate darurile spre slujirea lor adecvată în Biserică și în lume. Ambele primesc un har deosebit, deoarece ,,fiecăruia dintre noi, i s-a dat harul, după măsura darului lui Hristos, […] spre zidirea Trupului Său” (Ef 4, 7, 12).
CAPITOLUL II
EVANGHELIZAREA CA SLUJIRE A CUVÂNTULUI ÎN PAROHIE.
II.1. Misiune și Evanghelizare în parohie
II.1.1. Natura misionară a parohiei
Afirmația că baza evanghelizării o constituie parohia, nu restrânge, ci extinde aria de desfășurarea a misiunii, Biserica mărturisind Vestea cea Bună în toate împrejurările vieții zilnice, pornind din interiorul sfântului lăcaș de închinare. Aici credincioșii se adună, pentru a se ruga și închina, pentru auzirea Evangheliei și a tâlcuirii ei, acestea procurându-le inspirația și informația, necesare răspândirii mesajului creștin în lumea întreagă (Mt 28, 18). În cuvintele Mântuitorului Hristos Care compară Biserica Sa cu bobul de muștar sau cu dospitura aluatului (Mt 13, 31; 33), întâlnim acea perspectivă asupra dinamismului bisericii locale, unde accentul nu cade pe ceea ce este ea la un moment dat, ci pe ceea ce este chemată să devină. Tot în orizontul local al Bisericii, credinciosul este chemat să asculte cuvintele preotului, care-L descoperă neîntrerupt pe Dumnezeu și prin care Acesta continuă să-l călăuzească pe drumul voit de El (Mt 5, 3- 12; 28, 9). Receptate cu luare-aminte și înțelepciune, acestea constituie lectio divina, temei al oricărui sistem de gândire, ce inspiră în cele din urmă acea admirație sacră, în fața miraculosului. Biserica parohială, sursă a acestei poezii liturgice, coboară cerul în lumea noastră, absolut diferită de orice comunitate umană, prin natura ei eshatologică.
Parohia ca imagine a Bisericii devine mediul în care conștientizăm permanent ce înseamnă a fi creștin și loc central al vieții sacramentale, unde primim Sf. Taine care ni se dau spre viața veșnică, spațiul în care ,, nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici slobod; nici parte bărbătească și parte femeiască” (Ga 3, 28), căci una suntem în Hristos. Din acest punct de vedere, ca adunare în Hristos, nu cunoaște nici un tip de stratificare socială (biserică exclusiv a celor bogați sau doar a muncitorilor, pescarilor, vânătorilor, etc.). Înțeleasă ca un alt tip de mediu familial, parohia are situată în centrul ei modelarea omului care vrea să ajungă la asemănarea dumnezeiască, iar acest deziderat nu poate fi dus la bun sfârșit decît prin trăirea plenară a comuniunii Sf. Treimi. De aceea, activitatea profesională nu absolvă pe niciunul dintre creștini de a fi prezent la Sf. Liturghie, în care fiecare credincios poate vedea și auzi duhovnicește istoria mântuirii, ca autorevelare divină din iubire, acceptată, asumată și mărturisită mai apoi prin credință, ca speranță a împlinirii întocmai a mesajului hristic. Pentru membrii comunității parohiale este esențial ca aceștia să cunoască importanța Bisericii, ca loc al prezenței lui Dumnezeu prin Euharistia, aflată pe Sf. Masă. Trupul și Sângele lui Hristos, înfăptuiesc astfel, o unire mult mai deplină cu Hristos, deoarece în Sf. Agneț sunt cuprinse toate bunătățile negrăite ale lui Dumnezeu.
Noțiunea de biserică locală, ce se referă nu numai la modul de administrare și conducere pastorală a acesteia, ci la realitatea sacramentală a manifestării poporului lui Dumnezeu, constituie de fapt una din ideile ortodoxe fundamentale, pusă în circulație în cadrul dialogului ecumenic actual. Creștinii instituie în parohie, prin adunarea eclezială, un model nou de împreună- viețuire, ca răspuns la tendințele sociale de dezintegrare, prezente într-o lume tristă și lipsită de imaginație, în care putem sta într-o clădire religioasă, să auzim vorbindu-se și cânta religios, fără însă a fi, din păcate în Biserică. Astfel, a rămâne legat de persoana lui Hristos, înseamnă a deveni ceea ce de fapt ești, a restaura natura comunitară, primită de om la Creație, odată cu chipul lui Dumnezeu. Comuniunea a fost, prin urmare, dintotdeauna vitală pentru umanitate, ca afirmare a ființei sale, constituindu-se ca dat ontologic, putând întâlni această paradigmă pe parcursul întregii Sf. Scripturi a Noului Testament, descrisă sub formă de celebrare- prăznuire, ce descifrează bucuria comuniunii, cu precădere în parabole. Femeia care găsește drahma pierdută ,,își cheamă prietenele, spunându-le: <Bucurați-vă cu mine!>” (Lc 15, 9), la fel ca și păstorul ce-și află oaia rătăcită (Lc 15, 6), sau tatăl iubitor, primind din nou pe fiul cel risipitor (Lc 15, 32), toate acestea sfârșindu-se astfel printr-o sărbătoare. Inaugurarea lucrării misionare a lui Hristos în lume se face prin participarea la Nunta din Cana Galilelii (In 2, 11), Împărăția lui Dumnezeu fiind astfel izvorul oricărei celebrări, ca părtășie și bucurie sfântă. Același sentiment al deplinătății l-au trăit și primii creștini în comunitatea din Ierusalim, unde nu mai erau sclavi și stăpâni, ci toți egali și înfrățiți în Hristos. Acest echilibru este periclitat pe măsură ce au intrat în creștinism și persoane cu o situație material ridicată, fapt ce l-a determinat pe Sf. Pavel să ceară corintenilor să renunțe la mesele din adunări (1Co 11, 20-22), o formă a vieții de comuniune, care mai rămăsese din desăvârșita viață comunitară de dinainte. Precum Apostolul neamurilor, la fel și Părinții Apostolici îndeamnă mereu pe credincioși la unitatea în iubire. Sf. Barnaba le cere să nu renunțe la comuniune: ,,Nu trăiți singuratici, închizându-vă în voi înșivă, ca și când ați fi deja drepți, ci adunați-vă la un loc, cercetând ceea ce este de folos tuturor.” Aceeași interpretare va fi prezentă de asemeni, și în scrierile Sf. Părinți ai Bisericii, adevărați profeți ai comuniunii. Interpretându-l pe Sf. Apostol Pavel, care le vorbește filipenilor despre întemeierea Bisericii de către Hristos, în mod tainic, prin jertfa Sa (Flp 2, 8-9), Sf. Vasile cel Mare afirmă că ,,Biserica este Trupul Domnului […], iar fiecare dintre noi care credem, mădulare ale acestuia, puse pentru zidirea ei.”
Comunitatea nu poate fi numită creștină, dacă este izolată de lume și mai ales, nu deține spiritul Bisericii Universale, care este unul profund misionar. A. Schmemann, binecunoscut teolog al diasporei rusești americane afirmă: ,,Natura misionară a Bisericii indică identitatea sa eclezială, fiind un element structural al acesteia.” Cu alte cuvinte, Biserica are drept unic scop, binele lumii și transformarea ei în Împărăție și aceasta înseamnă că însuși evenimentul ecleziologic în sine este misionar. Comunicând omului viața veșnică, parohia ortodoxă devine Calea Împărăției, ca dar divin, ce așteaptă răspunsul fiecărui membru al ei. În profunzimea ei misiunea Bisericii nu pornește de la om, ci de la Dumnezeu-Omul, de aici și denumirea care i s-a atribuit, de ,,pantomimă a Evangheliei.”
Natura comunitar-misionară a Bisericii reprezintă ethosul distinctiv al Bisericii Răsăritene, unul dintre exemplele vii, ce confirmă acest adevăr fiind monahismul, greșit înțeles uneori, ca fugă de lume, și nu ca încercare de clădire a unei lumi noi sau, mai precis, a ceea ce lumea ar trebui să fie. Mergând mai departe în această afirmare a tipologiei parohiei ortodoxe, vedem creștinul răsăritean, aflat în comuniune cu Dumnezeu și cu semenii săi din localitatea în care trăiește, instituind un umanism superior celui occidental, al cărui expresie este omenia și ospitalitatea, sintetizate magistral de părintele I. Bria în expresia ,,Liturghie după Liturghie”. Iată ce afirma în continuare, legat de aceasta, marele misiolog român: ,,Biserica Ortodoxă are atuurile ei misionare unice, ce trebuie redescoperite, adică puse la îndemâna tuturor. De pildă, ce putere esențială și irezistibilă deține pentru misiune Liturghia, locul unde creștinii se adună din lume în jurul lui Hristos, locul de unde sunt apoi trimiși în lume ca martori ai Acestuia. A da Euharistia ca hrană și băutură pelerinilor și misionarilor, aceasta schimbă parohia din adunare, în comunitate evanghelizatoare.” În perspectiva Evangheliei, între Biserică și noi există permanent o anumită ,,nepotrivire”, căci propovăduind caracterul relativ al Creației lui Dumnezeu, Biserica ,,judecă” lumea pentru imanența și superficialitatea ei, iar pe de altă parte o consacră divinității, transformând-o în cosmos transfigurat. Acest dinamism, ce recuperează funcția liturgică a Bisericii, și care-l situează pe om în relație euharistică cu Hristos, a fost de multe ori periclitat de polemica confesională, generatoare de definiții imuabile, structuri fixe și instituționalizare excesivă.
În timp ce slujește Evanghelia, Biserica reflectă dragostea, puterea, harul și mila lui Hristos, ca prezență ,,trupească” și, de aceea, ea ,,nu se închide” odată cu rostirea liturgică ,,În pace să ieșim!”, ci rămâne deschisă pentru toate nevoile oamenilor, implicându-se în mod eficient, folosindu-și toate resursele și capacitățile sale, din acest punct de vedere neputând fi identificată cu vreun tip de naționalism sau ideologie politică. După modelul apostolilor, trimiși să fie martori-mărturisitori ai lui Hristos înviat în toată lumea (Lc 24, 48) și creștinul are vocația de a fi același martor-mărturisitor al lui Hristos și al adevărului credinței ca învățătură divină. De fapt, însuși cuvântul martor, implică etimologic vederea, care înseamnă știință, știința creștinului fiind conștiința intensă a faptului de a fi iubit și în legătură cu Dumnezeu în comuniunea sfinților Săi din Biserică. Fiecare dintre credincioși poate fi prin aceasta, un element de schimbare într-o comunitate, o scânteie, care poate face ca focul dumnezeirii să se împrăștie peste tot. Ca o consecință imediată a duhului comunitar răsăritean, spațiul Ortodoxiei devine orizont de solidaritate creștină, de teologie slujitoare și apostolat social, comuniunea harică din interior, transmițându-se firesc în exteriorul Bisericii. Îmbinarea armonioasă dintre ortodoxie și ortopraxie, dintre învățătura de credință și principiile moralei creștine, aplicate în cotidian, iată care este cheia manifestării Bisericii lui Dumnezeu, ca sărbătoare și comuniune.
II.1.2. Ce înseamnă pentru parohie evanghelizarea?
Teologul J. Finney nu poate să nu-și exprime îngrijorarea cu privire la denaturarea conceptuală suferită de termenul evanghelizare, în condițiile în care aceasta reprezintă o componentă fundamentală a teologiei contemporane, ce privește viitorul Bisericii, exprimat mai ales în coerența manifestărilor ei în societate. Autorul apreciază că în perioada anilor 80’ deseori am auzit întrebându-se ,,Ce este evanghelizarea?”, mai ales în contextul descrierii mediatice, ce promova așa numita ,,evanghelizare pe stadion”, sinonimă cu minciuna și manipularea sau ,,evanghelizarea umanistă“, cu accent pe activitatea umană, cea dumnezeiască fiind trecută în plan secundar. Mai târziu, schimbarea lumii după căderea cortinei de fier în interiorul spațiului european, trebuia să aducă de la sine și reînnoirea lucrării evanghelizatoare, clădită pe jertfelnicie, urmând o anumită cale, nelipsită de primejdii. Însă asistăm de multe ori la o pierdere a identității spirituale și necunoaștere a rolului fiecărui mădular viu al Bisericii, în acest caz mulți dintre membrii parohiilor adoptând ceea în Apus și apoi și în Răsărit a fost numit ,,bypass spiritual,” acea soluție rapidă de a ocoli comunitatea locală proprie și a adera în cele din urmă chiar și la un alt cult. Tot în plan misionar este tot mai des acreditată ideea referitoare la faptul că asistăm în prezent la o ,,nouă evanghelizare,” aplicabilă mai mult bisericilor din răsăritul european, unde au existat adevărate ,,ghetto-uri liturgice,” cu caracteristici profund particulare, fără o recunoaștere a importanței lor, din partea regimurilor totalitare. Datorită acestui context nefavorabil, teologii au fost nevoiți în nenumărate rânduri să înlocuiască sintagma ,,evanghelizare” cu termenul de ,,proclamare a cuvîntului”, păstrând însă atributele de bază.
Astfel, originea evanghelizării este trinitară, începe și se sfârșește cu Dumnezeu; în înțelepciunea Sa supremă, Dumnezeu-Tatăl este Cel Care și-a trimis Fiul în lume ca s-o mântuiască, […] Dumnezeu- Fiul a venit de bunăvoie, […] făcându-se ascultător până la moarte, iar Duhul Sfânt este Cel Care desăvârșește.”Încă înainte de întemeierea lumii, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, stabilesc în sfatul Lor planul de mântuire pentru ființa umană. Evanghelizarea, este centrată în Dumnezeu și nu în om, chiar dacă se adresează umanității, fiind lucrarea misionară esențială în viața Bisericii, îndreptată nu numai către cei care n-au cunoscut Evanghelia, ci și către creștinii, a căror țintă supremă este unirea cu Hristos. Conținutul principal al ei desemnează ,,actul fundamental de proclamare a Cuvîntului dumnezeiesc și contextualizarea acestuia în întreaga lume,” pentru realizarea Trupului mistic al lui Hristos. Evanghelizarea și nu ,,evanghelismul” urmărește deci principalele căi, prin care oamenii Îl cunosc pe ,,Cel care a strălucit în inimile noastre, Hristos, a cărui putere nu e de la noi”. (2 Co 4, 6-7).Sf. Ap. Pavel observă în scrisoarea expediată efesenilor stadiile acestei slujiri: ,,a auzi cuvântul, a crede și a fi pecetluit cu Sf. Duh” (Efes 1, 13) altfel spus, proclamarea cuvântului, viața în Hristos și lucrarea sacramentală a Mângâietorului. Pentru parohie, comunitate centrată pe experiența eclezială în Hristos, evanghelizarea desemnează urmarea pașilor făcuți de Primul Evanghelizator, trimis de Dumnezeu, ,,Care n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească și să-și dea sufletul răscumpărare pentru mulți.” (Mc 10, 45) Continuarea lucrării mântuitoare a lui Hristos este una directă (In 17, 18) în cuvintele Sale, căutând nu doar conținutul, ci și modalitatea lucrării noastre misionare. Punctul de plecare este direct legat de biruința Sa prin Înviere, ,,dându-I-Se toată puterea în cer și pe pământ” (Mt 28, 18), după acest eveniment crucial, apostoliii având permisiunea de a trece granița lui Israel. (Mt 10, 5) Misiunea privită din acest punct de vedere vizează transfigurarea lumii prin Evanghelia lui Hristos, prin Care se coboară Împărăția lui Dumnezeu (Mt 4,17), și nu doar un transfer de cultură și civilizație dintr-o arie geografică într-alta. Poporul lui Dumnezeu, ce formează parohia este slujitorul lui Hristos (Ef 4, 11-12). De aceea, toți credincioșii trebuie să participe la proclamarea Evangheliei, putând afirma cu siguranță despre biserica locală că stă la baza evanghelizării și experimentării plinătății Bisericii Universale. Din punct de vedere comunitar, o parohie este locul în care urmărim:
a. propovăduirea Cuvântului inspirat și contextualizarea Evangheliei (în funcție de evenimente istorice, curente de gândire, schimbări politice ș.a.);
b. mărturia prin întreaga viață creștină;
c. slujba liturgică și filantropia, prin toate relevându-se misionarismul și apostolicitatea Bisericii. Reflectă misiunea Bisericii, misiunea lui Hristos? Iată unul din principalele criterii de evaluare a unei comunități ecleziastice locale. Biserica este pretutindeni aceeași, deoarece Capul ei ,,este Același, ieri și azi și în veci” (Evr 13, 8) însă mărturia ei trebuie să fie una vie, contextualizată, deschisă către căile imprevizibile de lucrare a lui Hristos în istorie. Evangheliile sunt cele care vestesc primele ceea ce va urma- Iisus merge pe luciul apei, îndreaptă pe cei șchiopi, redă lumina celor orbi, învie pe cei morți, intervine cu alte cuvinte în natura lucrurilor, restaurându-le în starea dintru început. Principalul factor al creșterii vieții spirituale în parohie este reprezentat de acea ,,metanoia,” ca regândire a propriului nostru mod de viață, desemnând o convertire, o receptare a vieții cu ochii lui Dumnezeu, dar mulți dintre noi nu suntem încă pregătiți, prin atitudine si viață religioasă să răspundem acestora. Astfel, o înnoire a evanghelizării nu înseamnă o altă evanghelizare sau o nouă Evanghelie în Biserică.
Există în zilele noastre studii de Telogie pastorală, ce scot în relief decadența spirituală simțită acut la nivel parohial. Conform unora dintre acestea, la sosirea într-o anumită parohie credinciosul dorește în primul rând propriul său confort, ca stil de viață. Mai întâi alege găsirea unui loc de muncă pentru întreținerea financiară a modului de viețuire, apoi găsește o locuință cât mai aproape de instituția unde lucrează și în cele din urmă, dacă nu este foarte ocupat, localizează biserica de enorie. Este îngrijorător acest refuz al omului modern în fața acestei călătorii spirituale propusă de Biserică, adevărată liturghie de transformare a întregii lumi, spre înălțarea la tronul lui Dumnezeu. Prin urmare, evanghelizarea parohiei trebuie să devină act apostolic, membrii comunității locale fiind zidiți pe temelia Ucenicilor Mântuitorului, care au clădit învățăturile Bisericii cu puterea Sf. Duh, piatra cea din capul unghiului fiind Însuși Iisus Hristos (Efeseni 2, 20). Care sunt reperele unei evanghelizări autentice în parohie?
Fiecare dintre membrii parohiei este chemat a fi ucenic al lui Hristos, în comuniune cu El, prin Biserică. El Însuși Și-a considerat propria viață, trimitere de la Tatăl, în misiune pentru mântuirea lumii, și nu ca venire de la El Însuși (In 3, 17; 7, 28-33; 8, 26) Acest adevăr a fost confirmat și de Sf. Apostoli, care s-au învrednicit de aceeași chemare ca și Învățătorul lor (Mc 7, 17; 2, 14).
Hristos Însuși Și-a trimis ucenicii ,,înaintea feței Sale, în fiecare cetate și loc unde El avea să meargă” (Lc 10, 1), spunându-le ce să facă pentru a face față diferitelor obstacole în misiunea lor. Ceea ce trebuie să remarcăm este că această trimitere îmbracă un puternic caracter comunitar, ceea ce va duce la răspândirea Evangheliei la toate popoarele lumii.
Evanghelizarea începută de Mântuitorul și continuată de Apostolii Săi, nu constituie altceva decât cristalizarea poruncii dragostei, formulată de Hristos, semnul distinctiv al acestei slujiri: ,,Poruncă nouă vă dau: Să vă iubiți unii pe alții! Așa cum v-am iubit Eu pe voi, așa și voi să vă iubiți unii pe alții. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, de veți avea iubire unii pentru alții” (In 13, 34-35). Model veritabil al dragostei dezinteresate, viața lui Hristos reprezintă expresia dorinței Sale profunde pentru mântuirea lumii, ultimele cuvinte de pe cruce, ,,Mi-e sete” (In 19, 28), fiind interpretate tocmai în acest sens.
În esența ei, misiunea este realizată prin Sfintele Taine. Euharistia, ca izvor al vieții Bisericii, devine și sursă a misiunii, căci lumea întreagă are nevoie dragostea lui Dumnezeu, prin recunoașterea lui Hristos, Cel Care S-a jertfit pentru ea. O Biserică euharistică este de fapt o Biserică misionară, după cum aprecia și Sf. Iustin Martirul: ,,Hrana aceasta se numește la noi Euharistie. Nimeni nu poate participa la ea decât numai cel cel ce crede că cele propovăduite de noi sunt adevărate și care a trecut prin baia iertării păcatelor și a renașterii, trăind mai departe așa cum ne-a transmis Hristos. Căci noi nu primim acestea ca pe o pâine comună și nici ca pe o băutură comună; ci după cum prin Cuvântul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, S-a întrupat și a avut, în vederea mântuitrii noastre trup și sânge, tot astfel și hrana transformată în Euharistie, prin rugăciunea cuvântului celui de la El, hrana aceasta prin care se hrănesc sângele și trupurile noastre prin schimbare, am fost învățați că este atât trupul cât și sângele Acelui Iisus întrupat.”Urmărind propovăduirea Evangheliei tuturor neamurilor, dar mai ales celor care trăiesc în comuniune deplină în Hristos și prin Hristos pentru sfințirea vieții până la a doua venire, biserica locală devine misionară iar efortul ei în acest sens este,,o mișcare doxologică” ce vizează în principal restaurarea umanității prin harul Sf. Duh. Acesta a fost, dealtfel, și scopul Mântuitorului Hristos, unul recapitulativ, ca ,,toate să fie unite în El, cele din ceruri și cele de pe pământ” (Ef 1, 10), prin participarea la slava dumnezeiască, slavă veșnică a lui Dumnezeu. Glasul Bisericii nu poate fi definit unilateral, ca o împlinire a nevoilor spirituale și materiale ale omului, ci ca acțiune a lui Hristos, Care caută, slujește și suferă, evanghelizarea fiind proclamare și nu propagandă. Proclamarea devine sinonimă cu propovăduirea răscumpărării în Hristos, slăvindu-L prin orice lucrare (Mt 5, 16), chemați fiind la slava harului dumnezeiesc ( Ef 1, 6). Finalitatea concretă a evanghelizării va fi creșterea Bisericii locale, folosind toate elementele pure ale tradiției locului și sprijinind personalitatea fiecărui membru al ei, realizând o ,,autonomie,” fundamentată pe Sf. Tradiție a Bisericii Celei Una.
II.1.3. Sf. Treime- fundament al evanghelizării
Implicațiile teologiei trinitare pentru înțelegerea în profunzime a misiunii Bisericii sunt foarte importante. În primele versete ale Sf. Scripturi, Dumnezeu se descoperă pe Sine, comuniune de trei Persoane într-o singură ființă (Fc 1, 1-3), respectiv Dumnezeu-Tatăl, izvor al întregii Creații, Logosul sau Cuvântul Întrupat, ca agent al creării tuturor celor văzute și nevăzute și împlinitor a voii divine și Dumnezeu-Duhul Sfânt, Protector al apelor și Sfințitor a ceea ce Tatăl a creat. Din această perspectivă, Treimea este în sine Comuniune, Viață și Vieți (Canonul cel Mare al Sf. Andrei Criteanul), iar prin prezența Sa atrage lumea la această mișcare de iubire a Tatălui către Fiul, în Duhul Sfânt, ce devine apoi comunitate. Pentru fi părtași acesteia, ,,într-atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe Unul Născut Fiul Său” (In 3, 16), pentru a pune pe toți frații Săi întru umanitate, în relația de fii, față de Tatăl ceresc, iar pe Acesta din urmă a-L face Părinte al tuturor. Știind că: ,,Pe Unul Dumnezeu Îl mărturisesc și iudeii, care n-au recunoscut pe Hristos ca Mântuitor al lumii, în Unul Dumnezeu cred și mahomedanii, la ideea despre Unul Dumnezeu au ajuns și mulți cugetători, mai de seamă dintre păgânii lumii antice, ca Socrate, Platon, Aristotel ș.a. […] că o admiteau și o admit mulți eretici din sânul creștinismului”, putem afirma despre credința în Sf. Treime că ea constituie cuprinsul esențial al Evangheliei și evidențiază specificul credinței creștine, în sensul în care numai o astfel de dumnezeire este singura mântuitoare, ca bază a comuniunii de viață și iubire. Marea poruncă a trimiterii, formulată de Hristos după Înviere, subliniază și sintetizează acest aspect: ,,Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.” (Mt 28, 19). Este atât de evident, încât Mântuitorul consideră că nu mai este necesar să le explice ucenicilor cine este Treimea –Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt- deoarece aceștia înțelegeau foarte bine, din cele propovăduite anterior de către Învățătorul lor.
Convinși de importanța evanghelizării, ca imperativ imediat, Apostoliii au pus la temelia misiunii lor, dogma Sf. Treimi încât, la Pogorârea Duhului Sfânt, ziua nașterii Bisericii-Comunitate, conținutul predicii Sf. Petru este unul trinitar: ,,Dumnezeu a înviat pe Acesta (Hristos), Căruia noi toți suntem martori și Care înălțându-se prin dreapta Lui și primind de la Tatăl făgăduința Duhului Sfânt, L-a revărsat pe Acesta, după cum vedeți.” (FA Ap. 2, 32- 33) Același adevăr îl mărturisesc Apostolii și înaintea Sinedriului, atunci când au scăpat în chip minunat din temniță: ,,Dumnezeul părinților noștri a înviat pe Iisus, pe care voi L-ați spânzurat pe lemn. Pe Acesta, Dumnezeu, prin dreapta Sa, L-a înălțat Stăpânitor și Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăință și iertarea păcatelor.” (FA 5, 30- 31) Actul în sine al trimiterii, ca expresie a voii divine (lat. mitto, -ere), precum și cel al Pogorârii Sf. Duh nu reprezintă doar concepte pur teoretice, sau prescripții morale, ci invitația de a participa, de a trăi personal comuniunea Sf. Treimi. Prin urmare preotul- evanghelizator al parohiei devine continuator al Apostolilor și împreună lucrător cu Tatăl (1 Co 3, 9), Cel Care a trimis în lume pe Fiul Său: ,,Precum m-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt.” (In 20, 21-22). Acestea reprezintă cuvinte și gesturi ale Mântuitorului, ce urmăresc cu insistență redobândirea de către om a vieții celei adevărate, pierdută prin actul neascultării, care a adus ,,moartea păcătosului.” (Iz 33, 11)
Care este importanța relațiilor intertrinitare pentru evanghelizarea lumii secolului XXI? Căutând un răspuns pertinent la această dilemă, Tennent T. vorbește despre ,,pierderea identității” termenului de misiune, ce aparținea cîndva în exclusivitate, câmpului semantic religios: ,,Chiar și organizații cu scopuri obscure și de multe ori ambigui au intenții misionare, cum ar fi aceea de a aduce inspirație și inovație într-un anumit domeniu, iar oamenii politici atunci când guvernează, o fac din <<spirit misionar>>. În unele cazuri, tinerii de curând căsătoriți sunt sfătuiți să semneze la început un angajament misionar, că vor fi împreună până la sfârșitul vieții. Trăim într-o societate scăldată în declarații de tip misionar- toată lumea se află în misiune.” Cauza acestei confuzii la nivel conceptual este întreită: a. fundamentarea excesivă a misiologiei, ca disciplină modernă, pe științele sociale (psihologie, sociologie economie) ceea ce a imprimat acesteia un puternic caracter antropocentric și superficial; b. încercarea de a pune semn de egalitate între teologia misiunii și natura misionară a întregii teologii, ce a dat naștere la un alt concept, cel de ,,misiuni”, care nu este altceva decât o cosmetizare a prozelitismului agresiv; c. înțelegerea mântuirii în sens individual și înlăturarea aspectului comunitar-ecleziologic sub influență protestantă, născută în contextul pietismului de sfârșit de secol al XVI- lea. Miezul teologic al unei astfel de abordări personale îl constituie credința în necesitatea convertirii personale, astfel că ,,teologia misiunii” este înlocuită cu ,,teologia misionarilor”, care face abstracție de ,,kerygma”, de memoria vie a Bisericii și de conștiința comunitară a apartenenței la Biserica Universală.
Fundamentată pe actul creator al Tatălui, misiunea poate fi realizată însă, doar când ,,toate, cele din ceruri și cele de pe pământ sunt încorporate în Fiul” (Ef 1, 10), ca subiect activ al Întrupării. Creația, Nașterea lui Hristos, Răscumpărarea și Sfințirea devin evenimente cruciale, ce marchează începutul lucrării misionare a Bisericii, înrădăcinată în iubirea veșnică a Preasfintei Treimi, pentru că ,,întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viață să avem. În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său jertfă de ispășire pentru păcatele noastre.” (In 4, 9-10) Instaurarea printre oameni a Împărăției lui Dumnezeu, coborâtă în persoana lui Hristos, îi adună și-i transformă în Biserică, în înțeles de unitate sacramentală, situată în centrul spiritual al fiecărei parohii, fapt de altfel simbolizat și exprimat prin strângerea Miridelor în Sf. Potir, ca expresie a unității euharitice a Bisericii. Unitatea de credință are ca izvor Sf. Treime, Una în ființă, dar întreită în ipostasuri, adevăr formulat de Mântuitorul în Rugăciunea din Ghetsimani, unde vorbește despre relația antinomică dintre unul și multiplu în interiorul ei: ,,toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una” (In 17, 20-23). Parohia, devine astfel laboratorul, în care credincioșii experimentează profunzimea legăturii intertreimice.
Prin toate aceste precizări, dorim să evidențiem că evanghelizarea trebuie percepută ca fiind centrată în Dumnezeu și nu în om, deși ea vizează umanitatea. Confuzia făcută deseori între teologie și antropologie poate duce la greșeala de a construi un umanism evanghelic,ce ridică în slăvi activitatea umană, ajungându-se ca acțiunile proprii divinității să fie lăsate în afara planului de mântuire. Lipsită de substanță și stabilitate, evanghelizarea devine farsă, sentimentalism, și de multe ori încercare de prozelitism, dacă ar fi să amintim doar exemplul Ortodoxiei răsăritene, care a cunoscut după 1989 schimbări politice radicale, ce a pus-o în fața unor formidabile provocări de ordin misionar: reconstruirea vieții bisericești, a parohiilor, a școlilor teologice, după decenii de ateism și îndoctrinare. Această muncă a fost mult îngreunată de prezența nenumăratelor ,,biserici” și grupări misionare din Occident, angajate în ceea ce ele numeau ,,evanghelizare”. A fost nevoie de o clarificare conceptuală care nu a întârziat să apară în documentele oficiale de mai târziu ale Mișcării ecumenice, ce vorbesc în principal despre fundamentul trinitar al oricărei evanghelizări. Se impune de aceea necesitatea cunoașterii lui Dumnezeu, în atributele Sale, Care-L fac diferit de Creație, concept fundamental pentru evanghelizarea oricărei comunități ecleziale locale.
1. Dumnezeu-Tatăl tuturor. Calitatea de Tată a lui Dumnezeu este adevăr teologic fundamental, El fiind originea exclusivă a Fiului și a Sf. Duh și, în același timp, ultima origine a celor create: ,,Îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, din care își trage numele orice neam, în cer și pe pământ.” (Ef 3, 14-15) Prin paternitatea Sa directă, umanitatea a fost creată după chipul Tatălui, după cum vedem foarte clar în Pilda fiului risipitor (Lc 15, 11-14). Dumnezeu Tatăl este numit ,,Avva” (Rm 8, 15), descoperindu-se ca Mântuitor, într-o relație intimă, personală, într-o veșnică dăruire de Sine față de om, ca o continuare firească a dăruirii față de Fiul Său. De aceea, Tatăl dorește ca Fiul Său să se facă după o vreme asemenea oamenilor, ca să-i facă și pe ei asemenea Lui, strâns uniți cu Sine. Iată ce afirmă în acest sens Sf. Grigore de Nyssa: ,,Dumnezeu este prin firea Lui tot binele ce se poate cugeta. Mai bine zis, fiind dincolo de binele ce se poate cugeta și înțelege, nu creează viața omenească pentru altceva decât pentru că este bun. Căci desăvârșirea binelui Său stă în aceea că aduce pe om din ceea ce nu este la existență și-l face nelipsit de bunătățile Sale. Și unindu-le pe toate într-un cuvânt cuprinzător, Scriptura a spus că omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu. Ce deosebire vedem deci între Dumnezeu și cel asemenea cu Dumnezeu? Aceea că Dumnezeu e necreat, iar omul subzistă prin creație.” Descoperirea faptului că Dumnezeu este Tatăl nostru (Mt 6, 9) reprezintă fundamentul principal al credinței noastre, iar în urma acestei paternități, omul trebuie să dea un răspuns acestei relații personale, propusă de El. Această declarație este esența oricărei evanghelizări.
Capabil de o astfel de relație cu Dumnezeu, omul este copleșit de sfințenia lui Dumnezeu, ca esență a sacrului și în același timp, lipsă absolută de orice impuritate. Imaginea clasică a acesteia o întâlnim în experiența lui Isaia, ce l-a auzit pe serafim în timp ce striga și zbura în jurul Tronului divin: ,,Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot!” (Is 6, 3) Revelarea sfințeniei lui Dumnezeu în lume, în sensul reluării comuniunii cu aceasta, întreruptă brusc din greșeala omului (Fc 3, 6-10), este fixată de aghiografii Vechiului Testament odată cu încheierea Legământului cu Avraam (Fc 15, 18), Dumnezeu devenind pentru om realitate personală, ce are și o față, și nume: ,,Eu sunt Cel ce sunt.” (Iș 3, 16) Ca termen ebraic, calificativul Sfânt (ebr. qadhoș), atribuit lui Dumnezeu, exprimă ideea de separare, de distincție sau deosebire totală de lume. Atunci când Dumnezeu intră în comuniune cu omul, comunicându-i sfințenia Sa, omul realizează din ce în ce mai mult această alteritate de neînțeles a sfințeniei divine, care însă nu neagă imanența lui Dumnezeu ce a făcut posibilă Întruparea Logosului. În lumina sfințeniei lui Dumnezeu, credinciosul descoperă faptul că Acesta este o Persoană care-l poate face părtaș ei, prin iertarea păcatelor, ca nevoie primară a tuturor oamenilor: ,,Iar ei auzind pe Petru și pe ceilalți Apostoli, au zis: Bărbați frați, ce să facem? Iar Petru le-a zis: Pocăiți-vă, și fiecare dintre voi să se boteze în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; și veți primi darurile Sf. Duh.” (FA 2, 37-39) Revenirea în imediata apropiere a lui Dumnezeu este de fapt o permanentă candidatură la sfințenie, ca angajare în lupta cu păcatul. În acest sens, Sf. Ap Pavel îi numește pe toți creștinii sfinți (Rm 1, 7; 1 Co 1, 2; Efes 1, 1), ca unii care răspund afirmativ chemării divine și luptă permanent pentru dobândirea desăvârșirii. Evanghelizarea parohiei înseamnă aceaastă chemare a Bisericii, la sfințenie, pentru că, în ciuda unei false opinii, potrivit căreia, sfințenia se poate dobîndi doar în isihie, în monahism sau în rândul clericilor, învățătura de credință vorbește despre universalitatea mântuirii, iar portretul spiritual al sfântului este mult mai complex decât ne-am fi putut închipui. Pe de o parte el rămâne om, sub toate aspectele vieții omenești compatibile cu dăruirea față de Dumnezeu, iar pe de altă parte, continuă să se îndumnezeiască după har, într-o bi-dimensionalitate a credinței.
Sfințenia lui Dumnezeu trebuie privită într-o perfectă compatibilitate cu dragostea Sa infinită, ce se revarsă aupra omului prin actul Creației și prin părtășia la bunătățile Sale. Cât de unică poate fi această dragoste? Spre deosebire de orice fel de iubire firească (gr. eros), ce se poate inspira dintr-o simpatie naturală, iubirea creștină (gr. agape) își are izvorul, cauza și scopul în Dumnezeu, Care în esență este Iubire (1 In 4, 8; 4, 16) Dacă cea dintâi experiență exprimă dorința de înlăturare a lipsei, prin ridicarea la contemplarea lumii suprasensibile a frumosului veșnic și impersonal, agape dezvăluie dispoziția lui Dumnezeu Celui viu și personal, de a se apleca dăruitor asupra făpturilor Sale. În fiecare parohie dragostea lui Dumnezeu poate fi descifrată ca mesaj de chemare la viața comunitară a acesteia, după modelul treimic interpersonal, la rândul său, principiu creator de valoare. Creștinul este angajat în iubirea dinamică față de aproapele, ca răspuns la iubirea lui Dumnezeu față de el, îl iubește pe vecinul său, în calitate de fiu al Tatălui și frate al său. ,,Nimic nu este mai absurd pentru un creștin, precizează Sf. Grigorie de Nazians, decât să se mândrească și să preamărească pe Dumnezeul iubirii, dar în același timp să se arate inuman și vrăjmaș și să ascundă lumina drumurilor vieții creștine, izvorâtă din căldura și pacea iubirii lui Dumnezeu.” În fapt, vedem cum în mod desăvârșit, se îmbină sfințenia și dragostea în unitatea indestructibilă a Sfintei Treimi, iar miezul mesajului evanghelizator în fiecare parohie nu poate fi decât nevoia de a găsi această dragoste în scopul mântuirii.
2. Dumnezeu-Fiul. Temelia ontologică și centrul vital al oricărei evanghelizări este Întruparea Logosului: ,,La început era Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu…Și Cuvântul trup S-a făcut și S-a sălășluit întru noi; și noi văzutu-I-am slava ca pe slava Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr.” (In 1, 1, 14) Însemnătatea acestui eveniment nu rezultă doar din raportarea sa la mântuirea neamului omenesc, căzut în păcat, ci și din unicitatea sa față de celelalte acte dumnezeiești. Sf. Ioan Damaschin o numește ,,cea mai mare noutate din toate noutățile, singurul nou sub soare, prin care se arată puterea infinită a lui Dumnezeu.” Sf. Ap. Pavel spune despre aceasta că este ,,iconomia tainei celei ascunse din veci în Dumnezeu” (Ef 3, 9), imanentă în transcendență și transcendentă în imanență, niciodată îndeajuns de exprimată în chip deplin. Cuvântul fiind mijlocul suprem, prin care o persoană ni se impune ca prezență, numirea pe care Sf. Evanghelist Ioan o dă Fiului lui Dumnezeu, ne arată că Acesta a primit de la Dumnezeu-Tatăl rolul special al Revelării Sale, ca existență divină unică și concretă. Ca Revelație, Întruparea dezvăluie pe de o parte iubirea lui Dumnezeu, iar pe de altă parte valoarea omului în fața Creatorului. Astfel, nimeni până la Întruparea Fiului lui Dumnezeu, n-a fost în stare să dea atâta însemnătate lumii și în special ființei umane, care poate accede, prin har, la natura divină, prin admiterea noastră în cadrul celui mai intim mister al Trinității, ,,prin încorporarea” noastră în Logos, devenit Om. Dumnezeu a putut să se facă văzut și simțit ca om, ,,un om a putut să fie în același timp Dumnezeu; acesta este uimitoarea însemnătate a omului, care ni se descoperă la lumina netrecătoare a Întrupării Fiului lui Dumnezeu.”
Dragostea supremă a lui Dumnezeu îndreptată către oameni, culminează în jertfa de pe cruce, prin care ,,Dumnezeu Își arată iubirea față de noi, prin aceea că Hristos a murit pentru noi, pe când eram încă păcătoși.” (Rm 5, 8) Chenoza, ca umilință însușită în mod liber de Hristos, vădește astfel mai mult ca oricând atotputernicia dumnezeiască după cum remarcă cu profunzimea sa teologică Sf. Grigore de Nyssa: ,,Puterea naturii celei atotputernice de a se coborâ la umilința umanității noastre, constituie o mai mare expresie de putere decât minunile cele mari și supranaturale. Căci puterii divine îi este natural și consecvent a săvârși ceva măreț și minunat; și a zice că toată creația din Univers și tot ce e afară de lumea văzută sunt cuprinse în puterea lui Dumnezeu și sunt create și există prin însăși voința Sa, fiind aduse la existență după voia Sa, nu produce nici o mirare auzului. Însă coborârea la umilință este o supraabundență de putere care nu e împiedicată cu nimic de cele care sunt contra naturii.” Umanitatea lui Hristos atinge plenitudinea ontologică, iar fiecare om e deschis spre ea, căci Mântuitorul recapitulează în Sine toate, cele pentru Sine făcându-le pentru toți oamenii. Cuvântul întrupat va reda omului dimensiunea originară de la creație, prin posibilitatea chipului întunecat de păcat de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, prin viața în Hristos, în energiile Sale, izvorâte din jertfa Sa prin moarte, dar mai ales prin Înviere.
Până la Întruparea Logosului divin, Dumnezeu transmitea cuvântul Său prin altcineva decât prin El Însuși (Is 53, 7-9; Za 13, 7; Ps. 21, 26), ca intermediarul Său să-L poată cuprinde sau transmite persoanei care primește mesajul. Ca o consecință firească ,,cuvintele trimise de Fiul lui Dumnezeu prin prooroci, nu erau Cuvântul propriu-zis, persoana Lui Însuși, ci cuvinte desfăcute de El. Proorocii nu le aveau desigur de la ei, însă ele nu erau identice cu persoana lui Dumnezeu. Mărturia lor ne făcea să credem că Fiul lui Dumnezeu se interesează de soarta noastră, dar de comuniunea deplină cu El nu ne făcea parte.” În urma Întrupării, Cuvântul îmbracă o formă verbală omenească, devine nedesfăcut de persoana Lui Însuși, grăindu-ne direct, și făcându-ne părtași comuniunii nemijlocite cu El. Cuvântul omenesc se face vehicul pentru Cuvântul lui Dumnezeu, Care transmite astfel învățături ce depășesc cuprinderea și priceperea noastră. Cei ce-l aud aud pe Mântuitorul vorbindu-le văd în cuvântul Lui ceva cu totul deosebit, întrebându-se deseori: ,,Doamne, la cine ne vom duce, căci Tu ai cuvintele vieții veșnice?” (In 6, 68) Unirea ipostatică este aceea care fundamentează aceste adevăruri, în special comunicarea însușirilor, prin care Ipostasul unic al lui Iisus Hristos se arată și ca Dumnezeu și ca Om, prin fiecare din naturile Sale, iar actele Lui sunt teandrice, divino-umane. La fel cum ,,ceea ce omul aude este inseparabil de ceea ce vede”, în Hristos, cuvântul nu se poate separa de figura Sa întreagă, de comportamentul Său, sau de cuvântul de vestire al Împărăției, altfel semnele Revelației rămânând neobservate și neînțelese.
Nefiind accesibil simțurilor noastre în mod direct, divinul devine prin Întrupare, realitate tangibilă, împrumutând forme ale lumii materiale. De aceea putem vorbi de un realism al actului în sine, transcendentul supraistoric, lumina cea neapropiată, prinzând greutate terestră, corporalitate, devenind palpabilă. Logosul întrupat se adresează omului întreg, inseparabil spiritual și sensibil: ,,Ceea ce am auzit, ceea ce am văzut cu ochii noștri, ceea ce am contemplat și ceea ce mâinile noastre au atins.” (1 In 1, 1) Prezența Sa este una concretă, prin aceasta Dumnezeu-Fiul nefiind mai puțin adevărat decât Tatăl, ci Adevăratul Dumnezeu în descoperirea Lui. Acest fapt este tălmăcit de Sf. Ioan Gură de Aur astfel: ,,Hristos ca om, e calea și scara spre Hristos ca Dumnezeu. Sufletul depășește vizibilul, transcende la dumnezeirea invizibilă, sesizând legătura vie dintre fața umană a lui Hristos și ipostasul purtător al ei ca icoană naturală a Tatălui. Astfel în Hristos cel istoric trăim prezența dumnezeirii Lui. “ Apariția umană și sensibilă a lui Dumnezeu dă omului căzut posibilitatea ca de la vederea cu ochiul sensibil să se ridice la vederea cu ochiul duhovnicesc, îi deschide ochiul spiritual prin cel material. Învățătura Mântuitorului se dezvăluie numai existenței umane ce dorește revenirea din starea dinaintea decăderii la starea sa autentică. Experiența Cuvântului înseamnă astfel convertire, în urma căreia credinciosul Îi devine interior lui Hristos, este cuprins de farmecul Acestuia, pătrunzând în zona strălucirii Sale, iar ,,vălul cade” (2 Co 3, 16), și prin credință vede realitatea dumnezeirii. Implicațiile actului Întrupării asupra evanghelizării sunt evidente și semnificative. Putem întâlni în universal parohial persoane ce cred doar în opera mântuitoare a unui ,,Dumnezeu cosmic”, într-o abordare sincretistă, ce neglijează aspectul istoric al Întrupării și care duce la o experiență superficială a credinței, căci Evanghelizarea pornește tocmai de la acest moment istoric crucial, împărtășit lumii întregi prin Kerygma (gr. Predica) Bisericii.
Biruința asupra morții, eveniment cu răsunet cosmic, este un act profund ancorat în realitatea omenească, ca element esențial al planului tainic al lui Dumnezeu față de creație și scopul ei. (Ef 1, 9-10) Realitatea ecleziologică, universală și locală, a Învierii, privită în profunzime devine culmea lucrării răscumpărătoare, ce deschide perspectiva îndumnezeirii, deoarece ea constituie o transcendere a condiției actuale a omului, iar cunoașterea acesteia necesită mai ales experiență personală. Cuvintele îngerilor ,,Nu este aici, a înviat.” (Lc 24, 6) au umplut femeile mironosițe de spaimă, tristețe, confuzie dar și desperanță. Ce au gândit cei care au auzit pentru prima dată că Hristos a înviat și mai ales ce ne comunică ei astăzi, ca martori ai acestei minuni nemaiauzite? Întreaga viață a Mântuitorului nu este altceva decât o pregătire a naturii omenești pentru moarte și înviere, deseori vestind ucenicilor aceste evenimente. (In 2, 19; Mt 26, 61) Părintele Stăniloae vorbește despre relația interioară dintre Moarte și Înviere, considerând că ,,trebuie privite ca un întreg, constituind două fețe inseparabile ale aceluiași mister.”
3. Sfântul Duh în viața Bisericii. Duhul Sfânt Mângâietorul, prezent de la începutul Creației a fost trimis de Hristos să călăuzească Biserica, fiind de asemenea prezent la Întruparea Fiului lui Dumnezeu, la Botez, la Schimbarea la Față și la Cincizecime. Mântuitorul Hristos a vorbit deseori despre Sf. Duh atunci când și-a pregătit ucenicii și viitoarea Biserică pentru venirea Sa. Vedem acest lucru, în special în Evanghelia după Ioan: ,,Acela va mărturisi despre Mine”(In 15, 26) sau ,,El Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua” (In 16, 14). Cu puțin timp înainte de Înălțarea cu Trupul la cer, Hristos le amintește ucenicilor Săi cele legate de botezul cu Duh Sfânt, cerându-le ,,să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aștepte făgăduința Tatălui, pe care au auzit-o de la El, că Ioan a botezat cu apă, iar ei vor fi botezați cu cu Duh Sfânt, nu mult după acele zile” (FA 1, 4-5). Hristos le spune apoi ucenicilor Săi că Duhul Sfânt, venind, ,,va vădi lumea de păcat, de dreptate și de judecată.(In 16, 8), prin aceasta înțelegând opera de restaurare a umanității în ființa ei. De asemeni, Iisus precizează că Duhul Sfânt va ,,ca să călăuzi Biserica întru tot adevărul” (In 16, 13), asistând astfel, la acea ,,reciprocitatea dintre lucrarea Cuvântului și cea a Duhului Sfânt, despre care vorbește părintele Stăniloae. Evenimentul Cincizecimii înseamnă de fapt împlinirea tuturor făgăduințelor de mai înainte, și de aceea, în cuvântarea sa Sf. Petru vorbește despre adeverirea proorociei lui Ioil (3, 1) și revărsarea în lume a harului dumnezeiesc. De asemeni, tot Sf. Duh este și Cel care crează unitatea înțelegerii dintre oameni, năruită prin turnul Babel, creând adevărata comuniune între creștini.
Răspândirea creștinismului în lume, arată importanța Persoanei Sf. Duh în lucrarea misionară a Bisericii, ce urmărește realizarea ecumenicității sale. Întreaga operă a ucenicilor lui Hristos, care cerea aptitudini speciale, ca înțelepciunea, credința, stăruința, răbdarea ș.a., a fost înfăptuită din îndemnul și sub inspirația Sf. Duh. (Lc 12, 12) Aceasta, dacă ne gândim la condițiile deosebit de vitrege, în care ei și-au desfășurat lucrarea evanghelizatoare. Cei care primeau Cuvântul lui Dumnezeu erau și ei luminați de harul divin, astfel că asistăm la multe acte de convertire, prin care oameni simpli, bogați sau săraci, aflați în lanțuri sau liberi, deveneau creștini, după cum ne informează documentele timpului. Profunzimea și sublimitatea noii vieți, este descrisă în paginile apologeților (Sf. Iustin Martirul, Tertulian, Sf. Ciprian al Cartaginei, Origen), care la rândul lor, atrăgeau alți păgâni la adevărul mântuitor. Punctul culminant al lucrării sfințitoare în om, săvârșită de Sf. Duh, a fost martiriul, ca supremă jertfă adusă pe altarul credinței. Există în această perioadă o puternică solidaritate între creștini, având drept sursă bunătatea Sf. Duh, chiar dacă persoanele nu se cunoșteau între ele; demn de amintit este episodul înmormântării Sf. Vasile cel Mare, unde poporul prezent, alcătuit din creștini și chiar păgâni și evrei, plângea pe marele păstor, strigând către el ,,părintele nostru”. De altfel, Părinții Biserici au fost cei care au purtat stindardul luptei pentru apărarea credinței, prin participarea la nenumăratele Sinoade locale și ecumenice, desfășurate cu purtarea de grijă a Sf. Duh. Urmarea imediată a fost păstrarea unității de credință și consolidarea Bisericii Trupul lui Hristos, într-o vreme în care, chiar dacă ereziile și nenumăratele schisme nu erau definitiv rezolvate, era nevoie de siguranță și dialog cu eterodocșii. Conștiința existenței unei singure Biserici era permanent întreținută de stilul unitar al vieții creștine, căci unic este Întemeietorul Bisericii și unul este Duhul Sfânt, care o călăuzește și-i poartă de grijă.
Toate aceste aspecte istorice scot în relief faptul că nimic nu se petrece în viața Bisericii fără puterea Duhului Sfânt. Natura misionară a Bisericii se reafirmă și se identifică cu rugăciunea Epiclezei: ,,Doamne, Cel ce în ceasul al treilea ai trimis pe Preasfântul Tău Duh Apostolilor Tăi, pe acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoiește nouă, celor ce ne rugăm Ție.” Rugăciunea de invocare a Sf. Duh poartă amprenta specifică a creștinismului din toate timpurile și locurile, ce cunosc prezența vie a Mântuitorului Hristos Cel înviat în Duhul Sfânt. Acum, ca și în trecut, rugăciunea, sfințenia, desăvârșirea și îndumnezeirea rămân daruri ale Sf. Duh, care trebuie la rândul lor să rodească, căci ,,ele sunt diferite, dar același Dumnezeu lucrează în toți” (1 Co 12, 6). Parohia, care cere în rugăciune venirea Sf. Duh face prezentă Împărăția lui Dumnezeu, o anticipează, realizându-se o legătură atemporală, prin care devine contemporană cu prima comunitate creștină din ziua Cincizecimii și cu Noul Ierusalim, descris în Apocalipsă (21. 2), cu mulțimea martirilor și a Apostolilor care înconjoară, Mielul, realitatea ultimă a Împărăției. Adunată în jurul lui Hristos, comunitatea parohială devine organ al Duhului Sfânt, spre zidirea Bisericii (1 Co 14, 8), cu o structură eclesială de natură apostolică și mai ales, cu o viață sacramentală deosebit de activă. De aceea tradiția bisericească ortodoxă acordă o atenție aparte Sf. Taine și Dumnezeieștii Liturghii, amândouă însoțind primirea harului mântuitor al Sf. Duh. Prin Botez mărturisim credința personală, însă desăvârșirea acesteia se realizează odată cu primirea harului Sf. Duh, care se revarsă de asemenea, peste întreaga Biserică. Prin urmare, se poate spune Duhul Sfânt stă la originea vieții creștine, atât la nivel personal cât și comunitar, împărtășit fiind prin Tainele instituite de Apostoli, potrivit poruncii Mântuitorului Hristos.
Biserica locală, în calitatea de popor al lui Dumnezeu, este alcătuită din credincioși, care îndeplinesc slujiri distincte dar complementare, ce sunt revigurate în permanență de Duhul Sfânt: ,,După cum trupul este unul și are multe mădulare, și după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot așa este și Hristos. Noi toți am fost botezați de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup” (1 Co 12, 12-13). Întreaga adunare parohială, participă la preoția veșnică a lui Hristos, însă harul Duhului Sfânt, primit la hirotonie este diferit de cel de la Botez, fără a face însă din Biserică, așa cum se întâmplă în comunitățile catolice, un simbol al clericalismului. Prin harul sacerdotal, păstorul săvârșește în parohia sa Sf. Taine și Dumnezeiasca Liturghie, exprimând astfel, în chip văzut, principiul eclesial al unității de credință și împărtășirea Sf. Duh. Comunitatea parohială nu mai este o adunare de indivizi străni unul față de altul, ci comunitate în Duhul Sfânt, urmând modelul treimic și cu o importanță pastorală deosebită în creșterea Bisericii. Din punct de vedere ortodox, evanghelizarea în parohie trebuie să urmărească permanent echilibrul dintre cultul liturgic și urcușul duhovnicesc personal, dintre unitatea eclesială și mărturia proprie, îmbinare ce poate fi realizată cu sprijinul Proniatorului.
II.1.4. Evanghelie și cultură în parohie
Valori și conținuturi ale culturii teologice în parohie. Cultura, afirma A. Moles ,,suportă oricând o definiție deschisă, ce poate fi corectată sau completată”, prin urmare posedă multiple semnificații, însă foarte importantă este perspectiva din care este privită. Astfel, întâlnim o abordare axilogică, ce definește cultura prin ideea de valoare, o viziune istorico-socială asupra culturii, care identifică acest concept cu cel de civilizație, și nu în cele din urmă, abordarea filozofică și antropologică a culturii. Fidel ultimei interpretări, G. Hofstede numește cultura de tip eclesială, ,,antropologică,” deoarece este pusă în slujba unei anumite comunități umane, iar conținutul ei cuprinde: valori, ritualuri, eroi (cultivarea modelelor de sfințenie) și simboluri. Dintotdeauna Evanghelia a cultivat omenirea chiar dacă, de multe ori, mesajul ei a fost primit cu ostilitate, în numele unei alte culturi înfloritoare, dar plină de imoralitate. În realitate însă, confruntarea teologiei cu cultura grecească a avut acel scop misionar-apologetic, de a arăta că sensul lumii create și salvarea ei se dobândesc, exclusiv, prin comuniunea cu Dumnezeu, Cel Care S-a descoperit în Iisus Hristos, adevăr certificat de procesul complex de încreștinare a popoarelor păgâne (Etiopia, Siria Armenia, Georgia). În mijlocul unei lumi aflată în descompunere, creștinismul a întemeiat Biserica, cel mai frumos și indispensabil lucru pe care o religie îl putea oferi omenirii. Misiunea Bisericii devine eveniment evanghelic, dar și cultural, ce presupune comunicarea Vestei celei Bune a mântuirii în Hristos, către o comunitate umană, folosind în acest scop elemente și valori culturale descrise mai sus. Astfel, orice religie a influențat cultura, cu atât mai mult creștinismul, ce conferă vieții un sens superior, susținând-o, înnobilând-o, desăvârșind-o, căci Domnul a spus: ,,Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (In 14, 6) Pentru biserica locală valorile spirituale creștine ale acesteia constituie miezul culturii ei, iar cunoașterea propriilor valori din comunitatea în care trăiești te poate ajuta la înțelegerea valorii celuilalt. La rândul lor, ritualurile sunt definite ca ,,acele rânduieli care sunt în vigoare într-un anumit loc, de la formele de salut, până la ceremonii de căsătorie sau slujbe de înmormântare, iar eroii (sfinții) reprezintă pentru biserica locală modele de comportament, ce pot dinamiza viața spirituală a comunității. Când vorbim despre parohia ortodoxă, ne gândim și la aspectul ,,material” al acesteia, ce ține tot de cultura ei, cum ar fi: lăcașul și obiectele de cult, cărțile de ritual, icoanele, biblioteca parohiei, ce satisfac anumite nevoi spirituale și în același timp conferă identitate individuală și de grup, ale acesteia. Prin urmare, viața creștină, ca realitate revelată în persoana Mântuitorului Hristos, poate pnevmatiza și transfigura, prin iubirea desăvârșită a lui Dumnezeu, întreaga comunitate mărturisitoare locală, descoperind pe omul lăuntric, cu trăirile sale.
Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, cele două căi de fixare și transmitere a Revelației divine supranaturale, exprimă în formele culturale ale timpului, transfigurate de duhul Evangheliei, adevărul despre Dumnezeu și despre lucrarea Lui de mântuire și de îndumnezeire a omului prin har, iar parohia ortodoxă respectă și promovează cultura fiecărei comunități ecleziologice locale, ca mijloc de propovăduire a Evangheliei, diversitatea anumitor manifestări ale vieții sacramentale, având ca fundament unitatea în diversitate, prefigurată prin evenimentul Pogorârii Sf. Duh peste Sf. Apostoli. (FA 2, 1-12) Această diversitate contextuală, specifică fiecărei parohii, care ține de trecutul istoric și geografic al fiecărei comunități, nu poate împiedica mărturisirea lui Hristos ca unic Mântuitor: ,,Căci Unul este Dumnezeu, Unul este și Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni: Omul Iisus Hristos, Cel ce S-a dat pe Sine preț de răscumpărare pentru toți, mărturia adusă la timpul său.” (1 Tim 2, 5-6), iar ,,Iisus Hristos este același, ieri și azi și în veci” (Evr 13, 8), după cum glăsuiește tradiția apostolică a Bisericii Universale. În fiecare parohie, Biserica are rol civilizator, prin consolidarea duhului evanghelic, ca principiu mântuitor, deoarece nici o instituție nu dispune de profunzimea și puterea cuvântului lui Dumnezeu (Mt 24, 35), ce trăiește dincolo de conținutul său informativ.
Doar astfel putem înțelege misiunea preotului în parohia sa, ca urmaș al apostolilor, de a lucra permanent pentru sporul Evangheliei, folosind acea elasticitate metodologică, ce definește acomodarea la realitățile culturale ale comunității. El va reuși astfel să mențină intact depozitul de credință primit, să continue și să desăvârșească organizarea Bisericii locale și să asigure dinamica vieții sacramentale. Cultura creștină ortodoxă urmează cunoscuta metodă selectivă, de inspirație patristică, descrisă printre alții de Sf. Vasile cel Mare: ,,După cum celelalte ființe se bucură numai de mirosul sau de frumusețea florilor, iar albinele pot lua din flori și mierea, tot așa și aici, oamenii pot să scoată din scrieri doar cele care sunt de folos pentru suflet.” Astfel fenomenul acestei interacțiuni inevitabile între credința și cultura unei comunități, sau cum este trăită Evanghelia într-o anumită situație particulară dată, descrie ceea ce misiologii numesc inculturație. Pus în circulație în 1962 prin călugărul iezuit J. Masson, conceptul în sine a fost formulat mai întâi în teologia apuseană a sec. XX, fiind identificat și sub denumiri ca, indigenizare, contextualizare, sau incarnare, ce doresc să exprime, cu accente diferite, integrarea credinței creștine în diferite culturi. Există în principal două modele de inculturație, ce fac referire la întrepătrunderea dintre Evanghelie și cultură, marcând, pe de o parte, accentuarea rolului credinței creștine la întâlnirea cu un anumit specific local, iar pe de altă parte, producerea inculturației în mod real, având ca punct de plecare, cultura ce urmează a fi evanghelizată. R. Schreiter, teolog catolic canadian consideră că puntea de legătură dintre cele două aspecte teoretice, privind inculturația, se poate găsi în răspunsul la întrebarea, cum aprofundăm cei doi termeni, anume, credința și cultura,deoarece înțelegerea credinței, influențează ceea ce va fi contextualizat, iar cunoașterea culturii are legătură cu înțelegerea spațiului uman, în care urmează să se facă inculturația. Inculturația se constituie așadar, în mijloc de creștere (calitativ numerică, organică, privind slujirea) a Trupului mistic al lui Hristos, Biserica. Începutul evanghelizării, realizat în fiecare parohie prin proclamare, trebuie continuat printr-o mărturisire permanentă a lui Hristos, printr-o transcendere și transfigurare a culturii, după modelul Întrupării Domnului. Sf. Scriptură mărturisește în acest sens: ,,De vreme ce pruncii s-au făcut părtași sângelui și trupului, în același fel și El S-a împărtășit de acestea, ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul […] Căci într-adevăr, nu a luat firea îngerilor, ci sămânța lui Avraam a luat. Pentru aceea era dator întru toate să se asemene fraților” (Evrei 2, 14-16), așadar, Fiul lui Dumnezeu a părăsit cultura Sa cerească, a trăit concret, într-un context social și cultural, în cadrul unui popor concret, a ridicat omenitatea Sa la desăvârșire și îndumnezeire, urmând ca Evanghelia Sa să se ,,întrupeze” în fiecare cultură și să o transfigureze pentru ca, în felul acesta cultura să devină mediu adecvat de comunicare și trăire a cuvântului vieții veșnice.
Ortodoxia a intuit dintotdeauna importanța culturii și a specificului etnic, pe care credința s-a altoit într-un anumit context, și a încurajat mijloacele de transmitere a adevărului de credință. De aceea, Biserica Ortodoxă Română n-a sacralizat o anumită limbă, n-a dogmatizat o anumită cultură sau filozofie pentru propovăduirea și exprimarea Evangheliei. Spre exemplu, în perioada interbelică, marele savant Simion Mehedinți aduce în prim-plan aceasta întrepătrundere dintre cultură și Evanghelie, în cazul ortodoxiei românești, ce a dat naștere unei caracteristici etnografice irepetabile în întreg spațiul european. Prima trăsătură definitorie este ,,lipsa războaielor confesionale în viața poporului român, care nu a făcut crime în numele Evangheliei, și nu a luat parte la nici o schismă”, materializând porunca lui Hristos de a iubi pe cel de lângă tine. În transcendența Sa, Dumnezeu poate fi găsit dincolo de aceste noțiuni și manifestări, căci religia nu urmărește scopuri culturale, însă inefabilitatea lui Dumnezeu nu înseamnă agnosticism. Prin urmare, ,,toleranța românească față cu cei de altă lege, nu izvorăște din teamă, sau din vreo altă slăbiciune, ci din sinceră convingere că nu trebuie ca timpul să fie pierdut cu zădărnicii.” Demnă apoi de amintit este și prezența persoanei Mântuitorului Hristos, în obiceiurile și tradițiile locale ale românilor din parohiile ortodoxe. Iată ce afirmă marele etnograf: ,,Ne vine greu să facem o apreciere comparativă, în legătură cu creștinismul altor neamuri, însă putem constata, privitor la Nașterea lui Iisus, precum și jalea din Săptămâna Mare, cu mersul la denii și bocetul colectiv la prohodirea de noapte, în mijlocul bisericii, că sunt adânc simțite în viața tuturor satelor românești.” Simion Mehedinți mai constată în creștinismul tradițional românesc, în ciuda tuturor valurilor istoriei, acea înclinare spre optimism și alegerea frumuseții morale, în dauna rigorii legaliste. În încheierea studiului său, autorul concluzionează: ,,Țăranul român ne arată un amestec de daruri și înclinații, care de obicei, de exclud: e critic, fără realism, liric, fără misticism, ambițios, fără machiavelism, religios, fără fanatism. Biserica ortodoxă e Biserica satului. Aici, în sat, țăranul exprimă lirismul religios în forma cea mai spontană și mai mișcătoare de suflet.”
Modelului comunitar al fiecărei parohii îi corespunde unul cultural, încărcat de concepții sau simboluri, prin care oamenii comunică, păstrează și dezvoltă idei legate de atitudinea lor în fața vieții, ca dar al lui Dumnezeu. Biserica a asimilat astfel, o serie de tradiții ale poporului român, care merg pînă în existența sa istorică precreștină. Amprenta pe care acestea și-au pus-o pe ethosul creștin ortodox este evident, în cazul ritualurilor legate de cultul religios, în special de cel al morților și prăznuirea unor sărbători. Iată câteva exemplificări, extrase din volumul Datinile și credințele poporului român:
Sufletul mortului
,,Cele trei zile pân’ce se îngroapă mortul, sufletul stă lângă trup și ascultă ce să vorbește despre el. Dacă spun oamenii că a fost bun și a făcut bine, sufletul acuma știe unde are să meargă, e vessel și atunci la toți din casă le e ușor și sunt voioși; dar dacă îl blastămă și spun că a făcut rău, sufletul e trist și toți din casă sunt supărați și plâng. 40 de zile stă pe lumea asta, de i să fac cele trebuincioase, căci 40 de zile de pocăință și la sfârșitul lumei au să aibă sufletele și asupra celor 40 de zile vor cădea toate slujbele, ce i să fac în acest timp aici. Iar dacă sfârșitul lumei va fi cu 20 de zile înainte- aceasta poate să se întâmple, atunci va afla sufletele nepregătite.” (Sat Bobești, Bucovina)
Panachida parastasului
,,După ce mântuie preoții în biserică de făcut prohodul mortului, se face ,,panachida” sau rugăciunile parastasului, la care pomenește preotul pe toți morții familiei, ce sunt puși în pomelnic, ca să aibă parte și ei. Iar când s-a sfârșit și se zice vecinică lor pomenire, atunci neamurile, bărbații ce sunt de față, ridică parastasul în sus și-l săltează, tot timpul cât se cântă aceasta, iar la urmă să ridică de tot sus. Oamenii de față pun toți mâna unul pe altul, astfeli să aibă și ei parte din parastasul acela pe ceea lume. Parastasul se rădică în sus, ca să ușureze sufletul, să-l rădice de la greu, din iad.”(țăran din Mihalcea, Bucovina)
Pasca de la Biserică
Pasca se face în modul următor: Se întinde o foaie rotundă de aluat, în jurul căreia se pune o cunună de aluat împletită, umplându-se înlăuntru cu brânză preparată cu ouă. Pe pasca ce e hotărâtă pentru sfințit, atât în Moldova, cât și în Bucovina, se face o cruce de aluat în mijloc, împletit ca și cununa. Când pun în cuptor, fac cruce cu lopata, sus, pe tuspatru păreții, și apoi la gura cuptorului, zicând: Cruce-n casă,/Cruce-n masă,/Cruce-n tuspatru/Cornuri de casă/Dumnezeu cu noi la masă,/Maica Precista la fereastră. Iară cea scoasă întâi din cuptor, s-o mănânci cu cel ce ți-e drag și e tare bine.” (Roșa, Bucovina)
După cum observăm, aceste elemente etnografice sunt exercitate de popor, alături de cultul Bisericii, în unele cazuri, făcând corp comun cu acesta. Este uimitor, de urmărit modul în care, spre exemplu, colindul reușește să redea fidel dogmele Bisericii, îmbrăcae în podoaba poeziei religioase. Așadar, mesajul Evangheliei în parohie are drept scop mântuirea tuturor oamenilor, dar este destinat fiecărui credincios în parte, de aceea el poate fi trăit de fiecare popor și reformulat în cultura proprie, fără a exista pericolul vreunei modificări de esență Un alt exemplu al modului în care învățătura dogmatică și practica liturgică se reflectă în mentalul colectiv este oferit de bogăția proverbelor din popor. Etnograful român Iuliu Zane editează o astfel de colecție a Proverbelor românilor, în zece volume (între anii 1895-1903), conspectate în zilele noastre de Părintele Alexandru Stănciulescu-Bârda, urmărind anumite teme din cuprinsul culturii religioase populare: măreția lui Dumnezeu și mijloacele limitate de cunoaștere a acesteia de către om (,,Ale Stăpânului tău Taine, cu credință să le păstrezi, pentru ca să dobândești cinste” Vol. 8, p. 591); rolul credinței și a faptelor bune în mântuire (,,Cu adevărat, cu îndurarea, cu blândețea și cu dragostea te asemeni cu Dumnezeu” Vol. 9, 15); Taina Botezului, ca înfiere spirituală (,,După botezul copilului, ți s-a născut Hristos în casă” Vol. 10, 373); păcatul abaterii de la morala creștină (,,Păcatul e mai mare decât greșeala, ca o bucată decât o fărâmitură.” Vol. 9, 125 sau ,,Cel ce nici la bătrânețe nu se pocăiește, ca lupul ce, și îmbătrânește, năravul nu și-l părăsește.” Vol. 9, 72) ș.a.. Proverbul reușește rezumativ să exprime înțelepciune oamenilor, dar și învățătura lui Dumnezeu, care este propovăduită într-un alt mod decât cel clasic. Au existat desigur, și trebuie să existe, o tensiune între tradițiile locale și Tradiția Apostolică a Bisericii pe de o parte, aceasta din urmă trebuie păstrată în puritatea ei, însă, pe de altă parte, nu se poate ajunge la o separare între învățătura de credință și conținutul sufletesc al unei comunități locale. O prea mare identificare cu cultura parohiei, ce urmează a fi evanghelizată expune credința unui sincretism periculos, care slăbește și chiar transformă învățătura creștină, ce-și pierde la rândul ei, puterea de judecare și transformare a specificității locale.
Mai putem observa că sursa principală, din care mai târziu au apărut toate aceste creații populare de o mare gingășie, ale căror autori ne-au rămas necunoscuți, este reprezentată de Sf. Scriptură. Create de oameni cu o pregătire teologică sistematică precară, proverbele, precum și colindele și cântecele de stea sunt ferite de orice greșeală doctrinară, fiindcă filonul dogmatic a fost preluat, în cea mai mare parte din cultul divin, din cărțile de slujbă, în care pasajele scripturistice abundă. Astfel, putem explica de ce procesul de introducere a limbii române în cultul ortodox, a început cu traduceri din Sfânta Evanghelie, Apostolul și Psaltirea, de fapt, ca acțiune de răspândire a Sf. Scripturii în bisericile parohiale și mânăstirești de pretutindeni. Un alt element de vivificare a credinței în parohiei, strâns legat de cultura bisericească a acesteia, este prezența icoanei, ca semn sensibil al prezenței lui Hristos. Biserica cere tuturor credincioșilor să imprime în ei chipul Mântuitorului, așadar cum ar putea să atingă ei această țintă supremă, dacă nu ar avea decât cuvintele Lui, sau despre El, pe care fiecare teolog le poate interpreta subiectiv? De aceea, înfățișarea pnevmatizată a lui Hristos, pictată pe un anumit suport, s-a constituit într-o adevărată călăuză pentru formarea duhovnicească a credincioșilor din parohie. A existat dealtfel dintotdeauna convingeea puternică în rândul creștinilor din Biserica Ortodoxă, că atunci când privesc icoana, vorbesc cu Dumnezeu, iar închinându-se în fața ei, se închină lui Hristos.
Superstițiile, magia și vrăjitoria- elemente pseudoculturale ale parohiei. Nici progresul științelor sau tehnica sofisticată, nici standardele înalte ale civilizației și nici chiar o cultură desăvârșită, nu pot îndepărta definitiv superstițiile, pentru că ele se situează dincolo de logică și de rațiune, și orice tentativă de a le explica în termenii acestora se izbeste de zidul neclintit al convingerii personale. În întreaga existență a omenirii întâlnim nevoia de religie și religios, ca remediu de alinare a tuturor neliniștilor, cauzate de diversitatea problemelor cu care s-a confruntat și se confruntă oamenii. Astfel, în cazul superstițiilor și a elemetelor de magie, un singur lucru, esențial dă viață acestora și le asigură o bătrânețe onorabilă, anume credința în eficacitatea lor. Deși, etimologic, există explicații pentru aceste practici, o definiție foarte clară nu există. Ele au fost pedepsite încă din perioada vechitestamentară, înfierate de Însuși Mântuitorul Hristos și de către Sf. Apostoli, pentru ca, în cele din urmă să fie anatematizate de către Părinții Bisericii Universale. În acest sens, Sinodul Ecumenic de la Constantinopol (680-681d.Hr.), condamnând aceste învățături și practici înșelătoare, ne învață că „superstițiile sunt credințe și practici greșite moștenite din lumea păgână care necunoscând adevărul lui Dumnezeu și nici adevărurile științelor naturii și ale vieții au rătăcit pe oameni întru neștiința lor.”
Chiar dacă, în parohiile ortodoxe marea majoritate a credincioșilor merg la biserică, pentru a participa la viața sacramentală și a asculta cuvântul Evangheliei, o parte însemnată dintre ei cred și în unele semne, ce ar anunța succesul sau ghinionul, lucruri care nu au nimic în comun cu credința dreptmăritoare. Principala cauză a prezenței superstițiilor poate fi considerată ignoranța religioasă a oamenilor din parohie, care, de cele mai multe ori, necunoscând textul Evangheliei (Ga 1, 9), promovează o interpretare aproximativă a acesteia. În acest sens, foarte multe fapte și evenimente biblice sunt atinse de superstiții și explicațiile lor fanteziste; timpul, creat de Dumnezeu, este divizat în zile norocoase și fără de noroc, ceea ce dă naștere foarte multor autosugestii vătămătoare; credința falsă, conform căreia, întîlnirea cu preotul poate fi foarte păguboasă, remediul acestei situații ,,neplăcute” nefiind altul decât scuiparea în urma lui; identificarea sufletului morților, cu strigoii, care pricinuiesc oamenilor multe necazuri; superstiții cu privire la simbolistica numărului treisprezece, socotit ca semn rău în viață, superstiții în legătură cu apa sfințită de la botez, care ar avea efect vindecător pentru toate bolile ș.a.. Prin urmare, obiectul superstiției, al practicilor magice și vrăjitorești îl reprezintă secretul, neînțelesul, extraordinarul. Pe lângă aceste superstiții inspirate din mediul eclesiastic, există și o serie de practici, care reprezintă o sfidare la adresa științei și tehnologiei contemporane. Iată câteva exemple: „Nu este bine să te întorci înapoi; nu este bine să mături prin casă seara că-ți mături norocul din casă. Nu este bine să dai foc cu împrumut.” sau „Este bine să se pună potcoave de cai la ușa prăvăliei pentru a aduce noroc și mulți bani”; „Este bine să arunci cu mac în locul unde îți vânzi marfa, pentru că astfel îți vei atrage mai mulți cumpărători și vei avea venit mai mare”ș.a..
De aceea, realitatea cotidiană ne arată că sunt atât de numeroase superstițiile, încât pot fi chiar grupate, după fiecare moment pe care omul îl parcurge în existența sa, alimentând dealtfel, o bogată literatură de specialitate. Există și un anumit profil al superstițiosului, care este lipsit de liniștea și starea de pace, izvorând din credința și nădejdea în Dumnezeu (Ps 2, 12) Astfel, cel ce crede în aceste semne va fi mereu chinuit de sugestia prevestirii unui anumit lucru rău, ceea ce duce la obsesie, întristare și chiar nebunie, manifestări care-l afectează personal, dar și ca ființă socială, înconjurat de semenii săi și de familie. Chiar și cercetătorii văd în acest comportament anormal simptomele posedării persoanei de către duhuri malefice. În completarea acestora, poate fi vorba și de o ignoranță morală a celui care crede în superstiții. El așteaptă astfel rezolvarea tuturor problemelor sau scăparea de un anumit pericol, nu de la o schimbare a vieții sale, ci de la minuni ce-l scutesc de orice efort interior, pentru îndreptarea morală. Biserica a subliniat dintotdeauna puterea rugăciunii, însă ea trebuie acompaniată de o dobândirea a unei vieți curate. Credința în supertiții poate deveni astfel lepădare de Hristos-Dumnezeu, ,,Singurul făcător de minuni” (Ps 71, 19), în al cărui nume s-au botezat membrii comunității.
Superstițiile, la rândul lor, generează practicile magice, definite ca rituri ce nu fac parte dintr-un cult organizat și care au caracter privat, secret, misterios și de cele mai multe ori, antireligios. La fel ca și în cazul superstițiilor, atât magia cât și vrăjitoria, pot avea foarte multe conotații, întâlnite în special în textul scripturistic. Vechiul Testament cuprinde o serie de termeni, referitori la: arta vrăjitoriei și a descântecului (Iș 2, 18), magicianul- mare preot (Fc 41, 8) sau ghicitor (Dt 10, 18) ș.a., în timp ce Noul Testament simbolistica devine mai complexă: vrăjitorul vindecător-pharmakos (Ga 5, 20), magia ca artă curioasă, deosebită de celelalte (FA 19, 19). Așadar în cadrul ritualului magic, întâlnim aproape toate formele de acte orale, cunoscute din religie: jurăminte, legăminte, urări, imnuri, interjecții sau formule simple. Spre exemplu, o incantație sau o exorcizare, făcute de un practicant al magiei, folosesc, de obicei, cuvintele a alunga sau a îndepărta boala sau demonul, urmate de gesturi ce completează limbajul (ex. suflu), toate însoțite de ciudățenie și bizarerie, de mister și bolboroseli. În mod paradoxal, magicianul urmărește ca, prin ceea ce face, să imite forme ale slujirii preotului în biserică; cunoaște astfel, în orice moment cu ce mână trebuie să săvârșească ritualul, când trebuie să se așeze, sau să se ridice, ce picior trebuie mai întâi mișcat, în ce direcție trebuie să meargă, toate urmărind un anumit rafinament tainic. Sociologul german Max Weber reușește să identifice trăsăturile de caracter ce-i identifică pe magicieni și vrăjitori între ceilalți oameni. Acești indivizi se consideră adevărați profeți sau, în sens general, agenți ai mântuirii, în virtutea deținerii unei harisme personale, element ce-l deosebește fundamental de preot, care pretinde autoritatea, ca trimis al lui Dumnezeu. Vrăjitorul se ocupă în special cu divinația, legată de credința sa în misiunea dumnezeiască pe care o are, chiar dacă prin uzurpare, și ale cărei consecințe sunt, de cele mai multe ori, de ordin financiar. Ca tipologie umană, dorește să pară înțeleptul comunității, plin de autoritate, speculând foarte mult pietismul oamenilor, însă fără o predică emoțională, cum întâlnim în cazul sectanților. De asemenea, ca un ultim atribut, autorul menționează capacitatea magicianului vrăjitor de a câștiga adepți atunci când ritualul său a avut succes, formând adevărate asociații cu scopuri economice (Asociația vrăjitoarelor din România). În concluzie, ceea ce sugerează orice magie este acea confruntare dintre bine și rău, dintre două lumi, dominate de forțe relativ egale.
Din perspectivă creștină, sursa răului, implicit a practicilor extraeclesiale, des întîlnite în parohii, nu poate fi alta decât lucrarea demonică a îngerilor căzuți. Textele scripturistice mărturisesc existența magilor, încă din cele mai vechi timpuri: marele preot al Egiptului era el însuși căpetenie a magilor (Fac 41, 8); pe lângă ritualuri magice, ei făceau și vrăji (Iș 7, 11); poporul ales, ca unul Ce cunoscuse pe Unicul Dumnezeu, trebuia ferit de magii, ce puteau introduce confuzia între idolatie și dreapta închinare (Dt 18, 11), iar cei care se ocupau cu astfel de practice trebuiau uciși (Lv 20, 27). Aceeași prezență a puterilor demonice, manifestată în magie și vrăjitorie, o întâlnim și în Noul Testament: diavolii pot intra în dialog cu Dumnezeu (Mt 8, 29); Sf. Ap. Pavel vorbește despre învățătura demonilor, care este înșelătoare (1 Tim 4, 1); cel ce lucrează cu cel rău nu poate moșteni viața veșnică (Ga 5, 20-21) iar sentința finală va fi pierderea acestora în iad (Ap 21, 8). Astfel, magia și vrăjitoria folosesc intervenția unor genii malefice, fie demoni, fie spirite ale întunericului, care substituie puterea și lucrarea lui Hristos Dumnezeu, folosind rămășițe ale unor vechi culte, acceptate de către un grup local cât mai mare de persoane. O altă cauză, ce crează fenomenologia manifestărilor magice și vrăjitoria, este lăcomia de care dau dovadă inițiatorii lor. Astfel, credincioșii sunt învățați că miracolele pot surveni fără nici o greutate, în schimbul unei anumite remunerații, care-i pot scăpa de toate neajunsurile și neîmplinirile personale. Trist este însă, când asemenea sfaturi provin din rândul preoților, care condiționează anumite servicii religioase, de prezența banilor. Treptat se ajunge la faimă, încît acești falși păstori ajung să se creadă făcători de minuni
De aceea, nu putem vorbi despre magie și vrăjitorie, ca prezențe reale în parohiile ortodoxe, fără a aminti și unele practici necanonice (inovații și improvizații liturgice, deformări ale slujbelor ortodoxe consacrate sau elemente de vrăjitorie, inspirate din tradiția populară), acreditate și întreținute chiar de către unii preoți și care crează o stare de confuzie spirituală, însoțită chiar de anumite mentalități păgâne. Părintele Stăniloae precizează, cu referire la aceasta: „Prin manifestări de felul acesta nu se mai servește opera de educare și spiritualizare a sufletelor prin religie, ci, sub forme creștine, se servește opera de scufundare a lor în imoralitate și în întunericul și robia unor puteri obscure, care se dezlănțuie prin practici de sugestie și magie.” Iată câteva dintre aceste greșeli de ordin pastoral-misionar: deschiderea cărții, uneori la sfârșitul Tainei Sf. Maslu, pentru a vedea ce rezervă viitorul, unei anumite persoane; împărțirea în rândul credincioșilor, a miridelor (părticele) ce au fost pe Sf. Disc, și care ar avea o putere magică asupra tuturor relelor; ,,botezul” morților, în locul copiilor avortați, ce primesc numele fictiv de Ion-Ioana, lucru interzis de către Biserică; atingerea de Sf. Masă și păstrarea (40 de zile) a unor fotografii, acte, haine și obiecte, în scopul ,,sfințirii”; împărțirea de tămâie sau cenușă din cădelniță, în scopul consumului personal (risc de intoxicație alimentară); punerea busuiocului sub pernă fetei, pentru descoperirea alesului în vis; oficierea unor ,,slujbe speciale” pentru ,,dezlegarea” de cununii și vrăji; folosirea ca talisman a unor cărți apocrife ca Visul Maicii Domnului sau Evanghelia după Toma; punerea de bani în cristelniță, la Botez; aducerea pomelnicului familiei la 3, 9 sau 12 biserici ș.a.. Întreaga paletă, foarte bogată, a acestor inovații locale, diferă de la o parohie la alta, de la o zonă la alta și au răspândire printre credincioșii care nu cunosc foarte bine învățătura de credință ortodoxă și devin astfel foarte creduli. Să luăm ca paradigmă, practica deschiderii cărții, mai vie astăzi ca nicicând, prezentă drept cap de afiș, pentru numeroase articole, reportaje, interviuri și anchete TV. În aces caz, Biserica este direct vizată, pentru această abatere, interpretată, pe drept cuvânt, ca formă de vrăjitorie, ca dezvoltare patologică a unui ritual din slujba Sf. Maslu. Metoda are în vedere atât obiectul divinatoriu, în cazul nostru, Sf. Evanghelie, cât și specialistul gestului sacru, ce nu poate fi un preot oarecare, ci unul ,,cu har”, de obicei, ,,în vîrstă” și de preferat, familiarizat cu asceza monahilor, care- i permite ,,să vadă și să cunoască tot”. Spectaculosul deschiderii cărții devine de fapt aspectul său ocult, căci Evanghelia, nu mai este Cuvântul lui Dumnezeu, Logosul, întrupat în istorie, ci putere impersonală, ce dezleagă tainele timpului, în sens precreștin, magic. Pericolul la adresa întregii comunități constă în aceea că biserica parohială încetează de a mai avea funcție liturgică, aceasta fiind înlocuită cu cea de manifestare a unui sincretism religios bolnav. Ofensivă susținută a păgânismului și demonicului, ce asaltează parohiile ortodoxe, mai mult ca oricând, folosesc și mijloacele de comunicare în masă. Nenumărați ghicitori, prezicători, posedați de puteri paranormale își oferă serviciile pentru a dezlega farmece, blesteme, drumuri și cununii, pentru a descoperi autorii unor furturi, pentru a prezice viitorul, pentru a-i ajuta pe oameni să iasă rapid din încurcături financiare sau pentru sănătate și pentru multe alte ,,rezolvări” ale problemelor familiale și sociale. Într-o lume în care valorile religioase și culturale sunt răsturnate, pierzându-se în sincretisme filozofice și spiritiste, se încearcă crearea unei confuzii totale a elementelor de învățătură ortodoxă, cu cele legate de magie și superstiție.
Toate aceste false tradiții sunt în flagrantă contradicție cu spiritualitatea ortodoxă, încărcată de omenie, lumină și cumințenie, și care evidențiază Adevărul în persoana Mântuitorului Hristos și în rânduielile sfințitoare ale Bisericii. De aceea este necesară folosirea tuturor mijloacelor misionare aflate la îndemâna preotului, pentru identificarea lipsei de autenticitate și tendinței de înșelare a tuturor practicilor oculte, pentru ca acestea să nu devină ,,tradiții”, ce pot afecta grav viața parohiei. Primul pas îl constituie cercetarea amănunțită a persoanei care încurajează magia, superstiția sau vrăjitoria, și modalitatea în care ea a reușit să ajungă la acea ,,pervertire a științei și religiei”, prin inspirație diabolică. Urmează oprirea de la practicarea oricăror forme de ritualuri, străine Bisericii, folosind în acest scop Taine Spovedaniei, la ajutorul căreia preotul poate apela și în cazul celor care cad victimă vrăjitoriei. În aceeași categorie a remediilor, pot fi incluse dialogul pastoral și catehizarea tinerilor din parohie. Mesajul păstorului va condamna falsul misticism, datorat senzaționalului și mirajului acestor experiențe, care nu stau sub înrâurirea Sf. Duh, astfel încât creștinul să găsească sursa rezolvării tuturor problemelor sale, în împlinirea poruncilor dumnezeiești. Aflați în relația de ucenicie duhovnicească cu păstorul lor, membrii parohiei vor conștientiza permanent că scopul vieții creștine ese dobândirea mântuirii, prin dragostea față de Hristos și față de semeni. De asemenea, împotriva suferinței și a bolii, exploatate îndelung de falșii profeți și magi, există efectul tămăduitor al Sf. Taine, căci Hristos ne oferă, în chp supranatural harul divin, în măsura în care ne este de folos spre mântuire. Vindecarea presupune participarea la viața sacramentală și de rugăciune a parohiei, ca primă treaptă spre recunoașterea păcatelor și a limitelor umane, în fața sfințeniei și iubirii nemărginite ale lui Hristos, ținta fiecărui creștin nefiind vindecarea trupului, ci unirea cu Dumnezeu.
Criza valorilor culturale în Postmodernism. Dincolo de această imagine ancestrală a vieții creștine în parohie, stă realismul timpului pe care îl străbatem astăzi. Suntem contemporanii unei schimbări profunde a paradigmelor culturale, ce vizează nu doar mentalul colectiv social, ci și încercarea de a depăși o anumită tradiție spirituală anterioară, cunoscută drept perioada modernă a umanității. Se impune astfel o reflecție eclesiologică asupra acestei mutații, pentru a înțelege noul context socio-cultural denumit Postmodernism, care vine cu alte exigențe pastoral-misionare la nivelul bisericii locale. Pentru prima dată, începând cu a doua jumătate a secolului XX, lumea occidentală a fost cea care a reclamat această schimbare semnificativă, materializată în principal în fractura dintre Evanghelie și cultură. Dureroasa despărțire își are originea în zorii Renașterii, la începutul veacului al XVI-lea, atunci când universul tehnico-științific începe să ignore teologia și principiile sale morale, continuă cu Revoluția franceză și denunțarea ,,vechiului regim,” pentru ca sec. al XIX–lea, supranumit ,,veacul decadent” să aducă în prim-plan o puternică criză culturală, manifestată mai întâi în spațiul germanic, criză ce anunță Postmodernismul sec. al XX-lea. Astfel anii ‘60, ’70 sunt caracterizați prin apariția unor mari prefaceri, în care idei și obiceiuri vin în coliziune unele cu altele, perioada fiind definită ca o luptă contra sistemelor de orice fel, a taboo- urilor și formelor de ritual, religia fiind și ea marcată de aceasta, prin explozia de mișcări religioase, căutând alte tipuri de experiențe spirituale (Moon, Krisna ș.a.). Bisericile și confesiunile creștine occidentale, foarte dinamice în misiunea lor, au fost nevoite să răspundă acestui val de provocări, asistând din punct de vedere pastoral la un efort în scopul acomodării cu modernitatea, atitudine validată de Conciliul Vatican II (1962-1965) și care s-a dovedit apoi a fi o reacție neconformă cu realitățile lumii, ce tocmai pășea într-o altă perioadă a ei, cea postmodernă.
Conceptul de Postmodernism, introdus de A. Toynbee, adus apoi adus în prim plan de F. Lyothard este unul integrator, definind simultan condiția societății post-industriale, cultura acesteia, ideologia socială, precum și gândirea filozofică,raportată la fenomenologia religioasă contemporană. Postmodernismul contestă , trecutul -via antiqua- cu tot ceea ce înseamnă el, încercând să tranfere acest tip de nihilism și religiei. Toate aceste idei fac distincția între formele religioase ,,clasice”, învechite, ce nu ar mai corespunde nevoilor actuale și cele care sunt în pas cu ,,moda vremii.” Teologul canadian A. Chevalier, observă la rându-i această complexitate a fenomenului de natură istorică și, în încercarea unei analize pertinente a implicațiilor sociale ale postmodernismului, descoperă în interiorul acestui concept acea încercarea de a trasa o nouă ordine -via moderna-, de a depăși noi frontiere, fapt generator de angoasă, decepție și uneori, criză. Toate acestea, în accepțiunea sa, datorită intersectarării a trei vectori cu o putere nebănuită: a. o confuzie totală a mentalităților; b. obligația morală de a schimba ceva în mod constant; c. evoluția rapidă a societății umane spre globalizare.
Astfel un prim model cultural actual, ce dorim să-l reliefăm, este cel laicizant, care coboară complexitatea religiei la nivel de pură speculație teologică, vorbind mai mult despre o ,,expirare a teologiei” și necesitatea instaurării unui ,,creștinism pur,” care să combată principiile ecleziologice, expuse îndeobște în cuprinsul Evangheliei, aceasta putând fi redusă, în accepțiunea unora, doar la Predica de pe Munte și eventual, Rugăciunea Tatăl nostru, restul fiind suprastructurat și încărcat de abstract. În mod surprinzător, laicizarea devine secularizare, într-un process accelerat uneori, de a lungul istoriei, chiar de către instituția ecleziastică, deoarece, luînd în considerare atribuțiile universale ale Bisericii (educație, politică, justiție, armată), manifestate în trecutul ei medieval, Renașterea occidentală, n-a fost altceva decât un protest împotriva monopolului exercitat de Biserică asupra gândirii și întregii societăți. Astfel ia naștere, anticlericalismul apusean, ce contestă în principal poziția Bisericii față de omul actual. Th. Altitzer vede Biserica, drept o anexă omenească la Cuvântul lui Dumnezeu, un organism ce crează separație între Persoana divină și lume, marcând începutul unei perioade noi, cea a ,,Evangheliei după om,”, în care locul Cuvântului nu mai este în Biserică, sau în cel mai fericit caz, ar putea fi într-o Biserică omenească. Imaginea iconică preferată ar fi aceea a unei mănăstiri, cu aceleași clădiri din interiorul ei (chilii, paraclis, biserică, bibliotecă), dar folosite pentru alte scopuri, a unei lumi fără Dumnezeu, dar structurată ecleziologic. Locul ce revenea lui Dumnezeu a rămas în Occident gol, divinitatea rămânând în cele din urmă ,,o absență.“ Creatorul este identificat cu lumea idolilor, constituind o necesitate rațională, ca ,,primă cauză impersonală a tuturor,”confirmată prin argumente demonstrative, dar fără nici o legătură cu experiența existențială a omului.Discuțiile și analizele actuale, pe marginea acestei teme indică o multitudine de întrebări nu doar pentru teologii apuseni, ci și pentru spațiul ortodox al Bisericii. Și aici, din nefericire, opoziția față de Biserică tinde să devină astăzi o atitudine generalizată, care deseori se bucură de ,,o popularitate” nedorită mai ales în rândul tinerilor de astăzi. Înscriindu-se în această schemă de gândire, Dan Kimball reușește să identifice chiar, pe baza unor statistici, o serie de obiecții formulate de aceștia, la adresa Bisericii de astăzi și anume:
a. Deseori se înfățișează ca extrem de moralizatoare;
b. Biserica este o instituție care uneori are înscrise pe agenda sa diferite jocuri politice;
c. Este definită apoi ca un spațiu dominat de bărbați, unde rolul feminin este foarte limitat;
d. Aceeași Biserică creștină clasifică cu aroganță învățăturile altor religii, ca fiind greșite.
Aprecierile de mai sus nu fac altceva decât să accentueze această discrepanță vizibilă între imaginea clasică a Bisericii, reflectată scripturistic și patristic și modalitatea critică, în care este percepută mărturia Bisericii astăzi, fapt ce a dus chiar și la nașterea unei sintagme des întâlnită în mediile occidentale anume, ,,Hristos, da – Biserică, nu.” Putem vedea o anumită tendință, ce trebuie descurajată în parohiile ortodoxe, aceea de a adopta modelul occidental de viață și raportare la religiozitate. Uneori, fără să conștientizeze, membrii bisericii locale traversează o adevărată criză de autenticitate, cu toate că spiritualitatea răsăriteană s-a dovedit a fi, de multe ori mult mai viabilă, în istoria lumii. Un exemplu de înstrăinare religioasă îl întâlnim în sondajele de opinii, care încearcă dezvăluirea unei anumite radiografii a societății, și arată, de cele mai multe ori, o anumită discrepanță între afirmarea formală a statutului de creștin și participarea activă la viața Bisericii.
Globalizarea este un alt concept cultural postmodern, care face referință la multiplicitatea limbajelor și a interconexiunilor, care transcend națiunile lumii. Astfel, evenimente, decizii sau activități (bunuri, bani, informație, imagini, cultură, delicte, poluare, droguri, modă, credințe), care au loc într-o anumită parte a Globului, pot căpăta consecințe semnificative pentru colțuri ale lumii foarte îndepărtate. Ca o consecință directă, comunitățile locale definite prin etnie, rasă, cultură și religie își simt de multe ori amenințată particularitatea și devin ostile față de altele, cu care împart același spațiu social. Înțelesul globalizării nu este deloc străin conținutului biblic, evenimentul Cincizecimii, fundamental pentru începuturile Bisericii, putând fi interpretat, la o primă citire, ca exemplu de ,,globalizare” în derularea căreia însă diversitatea limbilor (culturilor) nu a fost anulată, ci afirmată ,,căci fiecare îi auzea pe apostoli vorbind în limba sa.” (F A 2, 6). Ca fundal al secularizării, globalizarea a mușcat atât de adânc în cultura și conștiința omului, încât s-a ajuns ca fiecare individ să fie definit prin ceea ce cumpără.
Mesajul creștin resimte atât de mult prezența acestui fenomen actual, încât o posibilă problematizare va avea în centrul ei nu întrebarea referitoare la aprobarea sau respingerea globalizării, ci la tipul de ,,creștinism global”, pe care ar putea să-l suporte membrii comunității religioase, manifestat prin răspândirea economiei de piață și atragerea consumerismului egoist. Tot legat de aceasta, putem scoate în prim plan o altă marcă a postmodernismului, anume dominația individualului asupra comunitarului. Iată care sunt doar câteva din influențele voalate ale secularizării și globalizării, la nivel parohial cu efecte imediate sau pe termen lung asupra comunității mărturisitoare:
a. Marginalizarea și chiar excluderea religiosului din viața cotidiană a parohiei, prin anacronismul mesajului evanghelic în descifrarea sa, având ca rezultat înstrăinarea față de Dumnezeu și deformarea spirituală a omului, în urma nedreptății și a păcatului (1 In 2, 15-16). Întrebarea critică, generată imediat este cum putem ,,repovesti” Sf. Scriptură, în așa fel încât mesajul ei să fie actual sau mai bine zis, dacă Împărăția lui Dumnezeu are vreun cuvânt de spus asupra umanității de mâine, ca taină și semn al iubirii. Alternativa ecleziologică în societatea postmodernă nu înseamnă, prin urmare, doar o opoziție la provocările zilelor noastre, ci mai ales susținerea unui anumit tip de dezbatere, care să promoveze un conținut calitativ diferit. Dacă privim din acest unghi, lumea actuală secularizată așa cum ni se înfățișează ea, poate constitui factor de creștere a vieții spirituale și reîmprospătare, însă mulți dintre credincioși nu sunt pregătiți, prin atitudine și viață religioasă să aprofundeze această dilemă. Putem vorbi despre o anumită dezordine spirituală în viața lor, ce poate influența întreaga comunitate mărturisitoare. Îndemnul Evanghelistului: ,,Nu iubiți lumea, nici cele ce sunt în lume. Pentru că tot ce este în lume pofta trupului și pofta ochiului și trufia vieții nu sunt de la Tatăl” (1 In 2, 15-16), încearcă să răzbată în cotidianul zilnic ce încearcă înstrăinarea de Dumnezeu.
Modelul desăvârșit Îl constituie oricând Hristos-Dumnezeu, Care nu a trimis mesajul Său din ceruri, ci S-a făcut prezent între oameni, ca om, nu ca idee, continuând această prezență în lumea noastră prin lucruri concrete (Sf. Împărtășanie, apa de la Sf. Botez, Uleiul de la Sf. Maslu), zugrăvind prin aceasta un semn, un proiect a ceea ce va însemna împărăția veșnică. În mod special, Întruparea demonstrează intenția Sa de a se face cunoscut în toate situațiile umane, de a deveni înțeles și inteligibil, de a influența viața fizică cu tot ceea ce cuprinde ea. Ceea ce pe Golgota părea să fie un final de drum, marca de fapt un alt început, al acestei realități eshatologice și, nu în primul rând, istorice, Biserica. Vederea semnelor timpului sau viziunea asupra cum ar trebui să arate lumea, descrise de Însuși Hristos ca adevărate harisme (Ga 5, 22) permanentizează rolul Bisericii și al Evangheliei în lume, puterea dragostei vestită ,,celor săraci, celor zdrobiți cu inima, orbilor sau celor apăsați sub robie.” (Lc 4, 18) Să ne trăim viața ca și creștini autentici devine singurul mijloc prin care suntem aduși în Împărăția lui Dumnezeu. Fiecare credincios în parte își legitimează filiația divină, prin Botez și apartenență la Biserică, deci nu se poate manifesta în afara structurii ecleziologice și a învățăturii sale.
b. Confuzia ecleziologică regretabilă, ce asimilează de multe ori Biserica din parohie unui sistem filozofic, sau în cel mai fericit caz, unei organizații folositoare societății, dar străină de sfințirea omului și a întregului univers, aceasta cu trimitere directă la negarea cultului, de fapt o diluare accentuată a credinței multor creștini, care consideră că este de ajuns doar urmarea învățăturilor Mântuitorului Hristos, cel mai bun om care a existat vreodată. Astfel, una din întrebările fundamentale ale zilelor noastre, care ar putea răspunde frământărilor legate de această provocare postmodernă nu este cea privitoare la statutul de membru al Bisericii, ci la poziția ta de creștin în relația cu lumea înconjurătoare. Astfel, slujirea creștină, nu poate deveni ,,privatizarea religiosului,” prin anularea specificului comunitar al cultului divin, reprezentat la nivel parohial, mai ales de Sf. Liturghie, Botez și Sf. Taină a Cununiei. Se fac încercări de ameliorare a acestei deficiențe pastorale, privită ca o criză profundă în înțelegerea aspectului cultic, prin inițierea, în lumea occidentală a așa-numitelor ,,mișcări liturgice,” având ca principală responsabilitate conștientizarea importanței participării comune, ca într-un singur trup, la viața sacramentală, privită ca realitate a prezenței lui Hristos.
c. O formă de pseudo-misionarism parohial, materializat ca slujire pastorală ,,înnoitoare”, ce ignoră istoria vie a Bisericii, cristalizată în experiența Sf. Părinți, adevărate modele de măiestie duhovniceasă. Pericolul ce se instalează în imediata vecinătate a preotul-paroh este cel al metamorfozării, fie în ,,lucrător social,” fie în ,,profesionist al ritualului bisericesc” plin de un fals misticism, ,,prestator de servicii” având întotdeauna nu o funcție de slujire, ci una servilă. Se impune aici o distincție specială referitoare la spațiul balcanic, ce a cunoscut în trecutul său recent totalitarismul, cu toate urmările sale. Parohia a reprezentat din acest punct de vedere punct de rezistență spirituală în relația cu puterea politică atee, în situația în care Biserica nu s-a opus în mod vădit încercărilor de separare a acesteia de popor. De pe urma acestei viziuni a avut de suferit în primul rând latura misionară a Bisericii, ,,sacrificată”, am putea afirma, în favoarea aspectului instituțional, a statutului juridic și celui canonic. Rememorând faptele, analiștii fenomenului religios din această arie, identifică printre alte cauze ale apariției secularizării și răspândirii ei și așa numita ,,simfonie națională,” acea încercare de coabitare a Bisericii cu puterea seculară, studiind criteriile după care a funcționat, dacă a fost sau nu o decizie în favoarea Bisericiii și dacă în urma ei, viața internă nu a avut de suferit. Drept urmare, evenimentele din anilor ‘90, au adus Bisericii la fel ca un alt ,,Edictum Mediolanum,” libertatea mult dorită, plină însă de o mare responsabilitate în raport cu viața religioasă, neocolită de provocări de tot felul.
d. Deficiențe în definirea personalității preotului, ca varianta umană a modelului hristic, în centrul fiecărei comunități. Din păcate, postmodernitatea cu ultraliberalismul cunoscut, a îmbogățit pseudomodelele ei, din domenii anexe vieții reale-sport, muzică, cinema- datorită, în principal forței sugestive a mass-mediei, care prin spectacolul bine orchestrat, deviază atenția de la viața familială, comunitară, cultural și chiar economică. Rezultă de aici marea responsabilitate a păstorului de suflete, ca punct vizibil de convergență a credincioșilor, și creator al acelei atitudini liturgice și comunitară în parohia sa, fundamentată hristologic, prin cuvintele Mântuitorului: ,,unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor.” (Mt 18, 20). Prin invocarea Sf. Duh în cuprinsul Sf. Taine, se revarsă ca dar în Biserică unitatea credinței, care nu anulează diversitatea, ci cheamă toate mădularele Trupului tainic, la slujirea lui Dumnezeu și a semenilor. Astfel fiecare din cei prezenți la slujbă în Biserică își cunoaște rolul său în cadrul acesteia, precum și locul și misiunea în realizarea unității vizibile locale (In 14, 26). Teologhisirea preotului trebuie să fie făcută în maniera Apostolilor și Sf. Părinți și nu în cea aristotelică, în care cuvintele sunt pur și simplu doar niște etichete, prin care definim realitatea. Cuvântul devine astfel principalul instrument, aflat la dispoziția slujitorilor Bisericii, pentru restaurarea omului în orizontul Împărăției lui Dumnezeu.
Recapitulând, putem afirma că nimeni nu poate nega rolul iluminismului și postmodernismului, de promotoare ale secularizării, dar și elementele pozitive, în special nașterea unor idei înnoitoare, de o valoare deosebită pentru civilizația și cultura europeană, ca acelea de națiune, drepturi ale omului, progres tehnologic. Ele se definesc ca acele perioade din existența umană, ce au decurs mai degrabă ,,după voia timpului”, ignorând adevărul despre Dumnezeu și experimentând doar ceea ce se acumulează aici și acum, fără a se înălța spre veșnicia divină. De asemenea, ar fi greșit să condamnăm universalitatea și ireversibilitatea globalizării, a secularizării și indiferentismului religios, văzându-le îndepărtate într-un viitor cât mai apropiat, dar și să le idolatrizăm, eliminând practica misionară și pastorală a preotului, pentru ca Biserica să devină o prezență vie în parohia sa și în general în viața comunității. Cu toată această destructurare, Biserica lucrează întotdeauna, dincolo de ceea ce uneori oamenii gândesc și aplică social și politic, ceea ce capul ei, Hristos lucrează în Duhul Sfânt, prin ierahia sacramentală și canonică, împreună cu poporul, pelerini spre Împărăția cerurilor. Privită astfel, parohia ortodoxă este comunitatea de credință ce experimentează permanent misterul comuniunii. Întreaga viață a oamenilor nu este decât o mărturie a unora pentru alții, ce are temei în comuniunea trinitară și constituie reala dimensiune sacramentală a vieții, insuficient reflectată dar abundent experiată. Biserica locală lucrează ceea ce a învățat-o Domnul folosind rugăciunea permanent ca “armă spirituală” și misionară, înrădăcinată în taina Treimii contemplate, adorate și invocate, atât în lucrarea ascetică purificatoare cât și în viața sacramentală. Dealtfel, în însăși noțiunea unei spiritualități pe verticală este înglobată și preocuparea față de cel de lângă tine, poziție consecventă tezaurului apostolic al Bisericii din toate timpurile.
II.2. Puterea cuvântului în parohie
II.2.1. Predica, act de pastorație și act sacramental
Predicarea cuvântului în Biserică este proclamarea acestuia în numele lui Dumnezeu, în fața unui auditoriu pregătit pentru primirea lui, căci ,,cel ce va crede și se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi” (Mc 16, 15-16). Instrument al descoperirii lui Dumnezeu, alături de Sf. Taine, predica poate fi interpretată și ca modalitate de creștere a Trupului mistic al lui Hristos, care leagă cerul și pământul, continente și diferite epoci ale istoriei. De aceea, la nivel parohial, problema majoră a păstorului de suflete va fi, nu cum predică, ci cum poate el să-L facă accesibil pe Cel Care nu poate fi cuprins în cuvinte, dilemă ce poate duce, în interpretarea lui K. Barth la o posibilă criză în misiunea preotului. Departe de a fi un studiu biblic, ca discurs teologic ce abundă în informații, predica trebuie să fie capabilă de a întreține o credință matură și motivată, nu superstițioasă și abstractă, într-o lume complexă ca aceea pe care o traversăm astăzi. Cuvântul rostit de preot în cadrul eclezial, al parohiei, încearcă să traducă texte, ce au mai fost rostite altădată, fiind necesară o asemenea manieră de lucru, încât adevărul evanghelic să devină adevărul împărtășit de vorbitor, transpus într-o nouă situație concretă de viață. În Biserica parohială ,,cuvântul nu este cu adevărat cuvânt, în sensul său plenar, decât dacă el se dezvoltă în credință, în cel sau cea care îl primește. În mod corelativ, credința nu există decât dacă un cuvânt a lui Dumnezeu a fost nu numai ascultat, ci primit și astfel apropriat.” Din acest punct de vedere, vestirea cuvântului mântuitor realizează o formă originală și absolut indispensabilă de slujire a persoanei, cel care-l predică pe Hristos fiind chemat să comunice iubirea Sa, manifestată în unicul act al Răscumpărării.
Lumea postmodernă, prin provocările ei, aduce oamenilor diferite forme de deșert spiritual, marcat de confuzie, goliciune și suferință, rolul păstorului fiind unul de orientare și cârmuire a membrilor parohiei spre locul vieții veșnice, folosind cuvântul dumnezeiesc. Vorbim despre o împărtășire din adevărul mântuitor, la care Biserica dorește să-i facă pe toți părtași ,,spre libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu” (Rm 8, 21). Teologia și viața cotidiană a parohiei nu pot să fie două lumi separate, întrucât cuvântul preotului constituie un adevărat parcurs care cu ajutorul Evangheliei conduce pe om printre ambiguitățile existenței sale, pentru a aduce claritate, precum și în scopul încurajării și responsabilizării lui. Predicând, preotul folosește ca principală sursă de inspirație cuvântul lui Dumnezeu, afirmând realitatea existenței împărăției cerești, iar cuvântul este cel care catehizează, păstrând nealterată învățătura de credință și având ca principală sursă de inspirație Scriptura. De asemenea, în biserica parohială predica devine act liturgic, de o mare importanță, al cărui consistență este asigurată de permanenta reconectare la tradiția patristică. Omiliile Sfinților Părinți, rod a secole de reflexie și dezvoltare teologică, intelectuală și liturgică, își pot pune definitiv amprenta asupra personalității slujitorului-cuvântului în orice biserică locală. Bineînțeles că întâlnim și lipsuri, devalorizări ale cuvântului, precum și încercări de cosmetizare superficială a acestuia, plagierea altor vorbitori, culegerea predicilor de pe Internet, fiind doar două exemple în acest sens. Colecțiile patristice, în special Părinți și Scriitori Bisericești, permit accesul la tezaurul patristic inepuizabil, cel care autentifică și actul liturgic în sine, creator al atmosferei de transmitere a Revelația (In 1, 1) Comentariile evanghelice ale Părinților nu se reduc doar la istoria sau exegeza Sf. Scripturi, cu toate că ele sunt cele mai bune în acest sens, ele dobândind un statut aparte, ce depășește orice tratat teologic, deoarece respectă principiul viu al Tradiției bisericești, conform căruia, Lex orandi nu este altceva decât Lex credendi, într-o abordare spirituală, dar și teologică, intelectuală, dar și practică, adevărată lectio divina, care nu încetează nicicând să hrănească și să adape trupul eclezial al celor botezați.
După cum observa J. Behr, ,,Scriptura nu este doar o mărturie despre căutarea lui Dumnezeu de către om, este o mărturisire despre căutarea omului de către Dumnezeu sau mai precis, este ea însăși această căutare-Dumnezeu lucrează prin Cuvântul lui.” Folosirea omileticii patristice poate transpune harisma Sf. Părinți în contextul eclezial și cultural contemporan, evitând astfel imitația artificială. Ca element sacramental în sine, cuvântul rostit în biserică de preot este pâinea ce se frânge pentru pentru poporul lui Dumnezeu și care mijlocește adunării euharistie întâlnirea cu Dumnezeu-Cuvântul Cel viu, în acest caz predica fiind focul care face ca inima ascultătorilor să ardă în piepturile lor (Lc 24, 32). Dumnezeiasca Liturghie se constituie ca mesaj în sine, adresat poporului, deoarece în interiorul ei, Cuvântul este binevestit, slujit și interpretat ca Logos Întrupat. Pentru acest motiv și momentul predicării poate fi văzut ca act sacramental, prin care slujitorul cuvântului, și prin el, întreaga adunare, se simt angajate în această lucrare. Lipsită de orice tip de caracter particular, ea definește celebrarea întregii Biserici, în care receptarea cuvântului se face de către fiecare mădular al trupului lui Hristos, în moduri diferite, ținând cont de diversitatea privitoare la educație, rang social, ocupație sau participarea activă la viața religioasă a parohiei. Astfel, Liturghiei euharistice îi corespunde și Liturghia cuvântului ce integrează predica, iar întreaga adunare eclezială participă la trupul mistic al lui Hristos, Care vorbește lumii și se dăruiește ei, încât Y. Congar poate vorbi despre ,,un singur Ospăț, o singură Masă, dar sub două forme”. Cuvântul rostit de la amvon, ca prelungire a celui rostit de Hristos în Evanghelia Sa, îi asigură acestuia din urmă eficacitatea și actualitatea în viața parohiei, făcându-l să rezoneze atât cât este posibil, pentru fiecare împrejurare concretă. Lumea creștină de astăzi se confruntă cu o problemă majoră, legată de raportul dintre dimensiunea sacramentală și descifrarea cuvântului evanghelic, prin intermediul amvonului. Este greu de depășit o anumită tensiune între certitudinea împlinirii cuvântului lui Dumnezeu în viața omului și promisiunea împlinirii sale în eshatologic, în condiția în care acesta trăiește zilnic experiența propriei surdități și a dificultății de a crede. De aceea discursul preotului în biserica parohială, nu trebuie să fie gol și repetitive, ci să urmărească chemarea la o nouă viață, reconcilierea și încorporarea tuturor în Hristos, Care este sursa cuvântului său.
II.2.2. Preotul, slujitor al cuvântului
A fi în slujba cuvântului este propriu ființei umane, ce se identifică între celelalte viețuitoare prin rațiune și logos. Cuvântul poate fi definit astfel ca principala cale de comunicare între persoane, dar și ca revelație și creație a universului apărut prin Logosul Creator: ,,Și a zis Dumnezeu, să fie!, […] iar cerurile s-au întărit cu cuvântul Domnului” (Fc 1, 3; Ps 33, 6). Forța de pătrundere a cuvântului este exprimată plastic, încă din perioada vechitestamentară, folosind imagini preluate din natură: ,,Precum se pogoară ploaia și zăpada din cer și nu se mai întoarce până ce nu adapă pământul și-l face de răsare și rodește și dă sămânța semănătorului și pâine spre mâncare, așa va fi și cuvântul Meu, care iese din gura Mea; el nu se întoarce către Mine fără să dea rod, ci el face voia Mea și își îndeplinește rostul lui.” (Is 55, 11-12) Întâlnim astfel, exemple de mesageri autentici în Sf. Scriptură, care au avut permanent conștiința misiunii lor, ca trimiși consacrați în slujirea cuvântului. Un loc deosebit între aceștia îl ocupă Moise, martorul revelațiilor de la Horeb și de pe Sinai, prin care Dumnezeu i Se descoperă ca existență absolută (Iș 3, 14) și Dătător al Legii (34, 28). Profetul devine ulterior ,,grăitor din partea lui Dumnezeu (Iș 4, 16), ,,preotul,” mijlocitorul vizibil, care veștește Cartea legământului, pecetluită apoi cu sângele jertfei, în cadrul cultului. În chip firesc însă, marele prooroc are conștiința, reafirmată în Vechiul Testament, că legea este doar ,,umbra bunurilor viitoare, iar nu chipul” (Evr 10, 1), altfel spus în viziunea Sf. Maxim Mărturisitorul ,,Înainte de venirea văzută în trup, Cuvântul lui Dumnezeu venea spiritual la patriarhi și la prooroci, preînchipuind tainele venirii Lui.”
Însuși Dumnezeu ni S-a descoperit prin Cuvânt ca a doua Persoană a dumnezeirii, Logosul Întrupat: ,,La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”, citim în Prologul Evangheliei după Ioan (1, 1). Tatăl se descoperă prin Fiul, chip al Său, în Duhul Sfânt care este Duhul adevărului, totul arătându-ne că dumnezeirea este în sine comuniune și comunicare. Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu aduce plinirea Revelației, ca sursă a ei, deoarece ,,Astăzi s-a împlinit Scriptura.” (Lc 4, 21), iar autoritatea divină a lui Hristos este supremă, Tatăl Însuși dând mărturie și rostind ,,Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit.” (Mt 3, 17) ,,Pe Acesta să-L ascultați.” (Mt 17, 5) Omul este zidit tocmai după chipul Logosului, fapt pentru care elementul reprezentativ al ființei sale este cuvântul, privit ca dialog cu Cel ce este prin El Însuși Cuvânt, și apoi și cu ceilalți semeni. Părintele Stăniloae precizează în acest sens: ,,Noi gândim rațional și vorbim, pentru că suntem parteneri ai Persoanei, Care este Ea Însăși Cuvântul personal și a pus în fața noastră gândirea Sa, sau chipul creat al gândirii Sale,” altfel spus, cuvântul este acea exteriorizare, acea voce ce întrupează și exprimă sensurile existenței și semnificațiile ei, și care nu poate fi înlocuită prin vreun alt semn. Întreaga creație e revelație, e ,,cuvânt”, deoarece revelația prin ea însăși este mărturie a lui Dumnezeu-Cuvântul, însă omul este singura verigă ce-și poate descoperi singur zestrea spirituală, având însă și vocația de organ și slujitor al cuvântului care zidește. Folosindu-l pe acesta, Mântuitorul iartă, vindecă, scoate demoni, desființează păcatul și transmite acea putere oferită de unitatea de negrăit în Persoana Sa, încât ,,Niciodată n-a vorbit un om așa cum a vorbit Omul Acesta. (Ioan 7, 46)
Urmând poruncii Sale, Sf. Apostoli au devenit și s-au numitâ ,,slujitori ai Cuvântului” (Lc 1,2), ,,născuți a doua oară din sămânța nestricăcioasă, prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu și care rămâne în veac.” (1 Ptr 1, 23) Astfel au sesizat ei, cu o sensibilitate și receptivitate unică, sensul și puterea de viață făcătoare a cuvântului divin. Doar prin această viziune poate fi explicată decizia apostolilor, care constată că nu-și mai pot îndeplini misiunea fundamentală de slujitori ai cuvântului: ,,Nu este drept ca noi, părăsind cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese. Căutați drept aceea, fraților, șapte bărbați dintre voi, cu nume bun, plini de Duh Sfânt și de înțelepciune, pe care noi să-i rânduim la această slujbă. Iar noi vom stărui în rugăciune și în slujirea cuvântului” (FA 6, 2-4). Înrădăcinarea mesajului evanghelic în ,,înțelepciunea cea mai înainte de veci” explică așadar zelul misionar al ucenicilor, cuceriți de aceasta, angajați apoi la a propovădui ,,având mintea lui Hristos” (1 Co 2, 16). De asemeni, Cei 12 au împărtășit permanent simțământul puternic al unei succesiuni, ca înlănțuire și transmitere harică a mesajului divin de la obârșie, după cum scrie Apostolul neamurilorl: ,,Pavel, slujitor al lui Dumnezeu și apostol al lui Hristos […] întru nădejdea vieții veșnice, făgăduită mai înainte de veci, de Dumnezeu, care la timpul cuvenit, și-a făcut cunoscut cuvântul Său, prin propovăduirea încredințată mie, după porunca Mântuitorului […] lui Tit, adevăratul fiu, din credința cea de obște.”(Tit 1, 1-4) Această filiație divină prin cuvânt nu era un lucru nou pentru ei, pentru că Hristos Însuși propovăduise acest duh al apostoliei: ,,Cuvântul pe care-l auziți nu este al Meu, ci al Tatălui Care M-a trimis (In 14, 23-24)
Ca învățător de cele sfinte, preotul extinde această legătură nevăzută și în același timp responsabilitate de a propovădui cuvântul, în comunitatea eclezială și sacramentală: ,,Dacă vorbește cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu, dacă slujește cineva, slujba lui să fie din puterea pe care Dumnezeu i-a dat-o, pentru ca întru toate Dumnezeu să fie preamărit prin Iisus Hristos.” (1 Ptr 4, 11) Cel care asigură unitatea adevărului propovăduit de ei este Duhul Sfânt, în prezența Căruia se proclamă kerigma apostolică, în atmosfera de rugăciune, de cult și cină euharistică, generatoare de comuniune și legătură frățească a iubirii. (Fapte 2, 42) Într-una din cele mai importante descrieri ale Sf. Liturghii, făcută de Sf. Iustin Martirul întîlnim aceste elemente esențiale: ,,În ziua numită a Domnului, toți credincioșii din orașe și de la țară, se adună în unul și același loc. Aici se citesc cele lăsate nouă de Apostoli, sau scrierile profeților, cât îngăduie timpul. Când citețul a terminat, întâistătătorul ține un cuvânt de îndemn și chemare la urmarea acestor frumoase învățături.” Este menționată și una dintre practicile des întâlnită, mai ales în Biserica Răsăriteană, anume aceea de a se ține mai multe predici la aceeași Sf. Liturghie: ,,Iar când se citește Evanghelia, toți preoții și diaconii și tot poporul să stea ascultând cu multă liniște… Și la urmă, preoții să povățuiască poporul, fiecare din ei pe rând, nu toți deodată; și la urmă episcopul, care este și cârmaciul Bisericii.” Vedem din aceste texte că fără sacerdoțiu, evanghelizarea, ca proclamare a lui Hristos Cel Înviat nu este posibilă.
Joseph Allen face o paralelă între slujirea apostolică și cea a clerului de astăzi, vorbind despre ,,aspectul rezidențial” al acesteia, caracterizat prin efortul de a păstra și continua (transmite) adevărul Evangheliei, încurajat fiind de credincioșia și râvna Sf. Apostoli. În oficiul său sacerdotal, preotul este cel care vorbește cu Dumnezeu în locul poporului, dar și care transmite oamenilor mesajul în locul lui Dumnezeu. De aceea, slujirea Cuvântului reprezintă sinteza întregii activități învățătorești a sa în parohie datorie de căpătâi dar și artă, ce stă la temelia însușirii adevărului revelat. Mesajul central este anunțul apropierii Împărăției lui Dumnezeu (Mc 1, 15), a cerului coborât pe pământ, fiindcă Însuși Hristos Care vorbește despre Împărăția lui Dumnezeu o cunoaște, fiind Calea de acces către ea, cuvintele Sale, transpuse de către preot, fiind adevăruri absolute, revelare sacră, deosebindu-se fundamental de cele ale profeților și inițiaților altor religii ale lumii. Vorbind despre provocările contemporane cărora slujitorul amvonului este nevoit să le facă parte, Wilson T. vorbește despre lucrarea acestuia ca despre o nouă descoperire, o ,,re-revelare” a cuvântului divin, transpus în limbaj uman, sublinind trei direcții principale: a. proclamarea cuvântului, cu putere de modelare a mădularelor Bisericii, ca Trup al lui Hristos b. mesajul irenic, de împăcare a lumii iar în al treilea rând c. doxologia adusă lui Dumnezeu prin Iisus Hristos. Dumnezeu devine prin cuvânt inteligibil, El, Care prin Întrupare demonstrează intenția de a Se face cunoscut în toate situațiile umane.
Predicatorul prin excelență în parohie este Hristos, Cel Care dă credincioșilor pâinea vieții pentru moștenirea Împărăției, însă prin chemarea sa specială, preotul este asociat Sf. Apostoli și Sf. Părinți ai Bisericii, în slujirea cuvântului, urmând calea acestora și imitând viața lor curată. Fără sacerdoțiu, evanghelizarea, ca proclamare a lui Hristos Cel Înviat nu este posibilă. Prin urmare, sacerdotul vorbește cu Dumnezeu în locul poporului, dar transmite apoi oamenilor mesajul în locul lui Dumnezeu. Noutatea Evangheliei în fiecare comunitate mărturisitoare este dată de afirmarea unui alt tip de relații umane, după model trinitar, de iubirea creștină, paradoxul smereniei, ca revelare a acesteia și apropierea față de cei săraci, nedreptățiți, bolnavi, toate formând o tipologie a crucii, care nu trebuie ocolită prin căutarea comodității personale, izolare și uneori căutarea unor scopuri limitate, marcate de egocentrism. Vestitor al lui Hristos, preotul ce predică, nu inventează conținuturi ale propriei sale gândiri, ci prin lectura Scripturii și rugăciune, obține cuvintele ce cheamă la mântuire, prin renunțarea la propria persoană și dăruire completă. Punctul de vedere la Bisericii nu se poate sustrage sau substitui celui al Mântuitorului, a cărui autoritate rămâne până la sfârșitul veacurilor. Fiul lui Dumnezeu Însuși a afirmat că în El și prin El se descoperă toate scripturile (Lc 4, 15), precizând chiar și sursa cuvintelor Sale: ,,Eu vorbesc ceea ce am văzut la Tatăl Meu, iar voi faceți ceea ce ați auzit de la tatăl vostru. (In 8, 38) Doar astfel, preotul va reuși astfel să aibă spiritul Învățătorului, și dispoziția pe care El a avut-o atât timp cât a trăit pe pământ, și va dori să continue mesajul dumnezeiesc al lui Hristos. Există nenumărate exemple de slujitori ai altarului, care prin calitățile predicilor rostite au influențat generații întregi de credincioși, făcând ca sămânța Evangheliei să rodească însutit. (Mt 13, 23)
A cuvânta în Biserică reprezintă o șansă uriașă pentru preot de a schimba inimile credincioșilor. Totodată vorbind de la amvon, slujitorul devine în propria sa comunitate de credință un adevărat educator, ceea ce implică în marea majoritate a cazurilor calitatea de model, de paradigmă în fața ascultătorilor săi, căci proclamarea Împărăției nu se desfășoară doar în interiorul pereților clădirii consecrate, ci se întrupează în împrejurările zilnice ale vieții fiind conectată la diferite contexte și ipoteze culturale. Cel care continuă și plinește slujirea cuvântului în comunitatea parohială este Duhul Sfânt, prin inspirația căruia ,,Sf. Petru și-a ridicat glasul” (FA 2, 14), începând să predice în vremea Cincizecimii, moment istoric al constituirii Bisericii. Este același Duh Sfânt ce a inspirat vechii autori ai Noului Testament, ce descrie viața terestră a lui Hristos și Același Care a descoperit apostolilor taina Învierii în aceeași zi a Rusaliilor. Biserica parohială devine astfel locul unde, prin excelență, credincioșii se întâlnesc în slujirea sacramentală, primesc învățătura de credință, ascultă Evanghelia pentru ca apoi să iasă în lume pentru misiune.
Este necesr să menționăm tot în acest capitol și rolul aparte al catehizării, ca expunere a cuvântului mântuitor dincolo de slujirea sacramentală. Biserica a fost dintotdeauna școala în care s-a împlinit voința educatorului desăvârșit Iisus Hristos, principiile educației religioase în atmosfera eclezială fiind magistral expuse de Sfinții Părinți (Sf. Clement Alexandrinul, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Vasile cel Mare ș.a.), ca fiind următoarele:
Educația creștină de tip catehizare cuprinde pe credincioșii de toate vârstele;
Pedagogul real este Hristos, deoarece toți oamenii învață de la El cum să-și dobândească mântuirea, preotul fiind doar glasul lui Dumnezeu;
Pe lângă componenta informativă, catehizarea cere și una formativă, materializată printr-o viață aleasă.
Motivația principală a catehizării este soteriologică, având drept scop ,,ajungerea la cunoașterea Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății Mântuitorului” (Ef 4, 13). Urmând acestui principiu Sf. Apostoli, în lucrarea lor misionară vedeau în toți oamenii pe fiii aceluiași Dumnezeu, învățătura lor adresându-se tuturor vârstelor. Sf. Clement Alexandrinul, în tratatul său de pedagogie, vorbește despre șansele egale pe care toți (n.n. bărbați și femei), în calitate de fii ai lui Dumnezeu, le au în dobândirea vieții veșnice: ,,Să ne afierosim pe noi înșine, Domnului, să ne țienm de funia cea foarte tare a credinței în El, gândindu-ne că aceeași virtute este și pentru bărbat și pentru femeie. Preotul din parohie, ca misionar, va urmări în primul rând ca, prin ceea ce învață, să formeze oameni spirituali, urmând ca pedagogia să fie într-o strânsă legătură cu sfințenia omului. Metodele de atingere a desăvârșirii vieții trupești și sufletești sunt multiple: libertatea, ca dar cel mai de preț al oricărui creștin, înlăturarea cauzelor care pricinuiesc învoiala cu păcatul, folosirea exemplului, în argumentarea principiilor creștine, nădejdea în asistența Duhului Sfânt în orice lucrare vrem să o întreprindem ș.a.. Concluzionând, educația religioasă în parohie, componentă majoră a misiunii pastorale, poate fi înțeleasă ca act mântuitor.
II.2.3. Apostolat educațional în parohie
Activității preotului în parohie, de a învăța, i se adaugă colaborarea laicilor, în mărturisirea dreptei credințe, ca imperativ misionar, urmând cuvintelor Mântuitorului: ,,Tot cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, pe acela îl voi mărturisi și Eu înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri” (Mt 10, 32-33). Apostolul neamurilor, consideră că fiecare creștin botezat este un mărturisitor considerat ,,stâlp și temelie a adevărului, împreună lucrător cu toți slujitori Bisericii (1 Tim 3, 15), iar Sf. Petru îi numește pe creștini ,,rod ales, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, pentru a vesti în lume bunătățile Celui Care i-a chemat (1 Ptr 2, 9). Păstrarea și precizarea tezaurului dogmatic, transmiterea și apărarea sa, constituie astfel datorie sfântă pentru fiecare membru al parohiei, ținând cont de pregătirea sa și rolul îndeplinit în familie și societate, legislația canonică precizând în acest sens: ,,întregul trup mistic, adică laicii împreună cu clerul, iar nu numai vreunul din aceste două elemente, au moștenit, păstrează și transmit învățătura Mântuitorului Hristos.” Oportunitatea Bisericii Ortodoxe ca, în cuprinsul parohiilor sale, Evanghelia să fie cunoscută și trăită la intensitate maximă, a fost valorificată prin prezența profesorului de Religie în instituțiile publice de învățământ. Ca disciplină de-sine-stătătoare, Religia a avut dintotdeauna un rol primordial în conținutul sistemului public de învățământ, deoarece nu este o abstracție, o simplă informare despre Dumnezeu, ci revelarea lucrurilor minunate care s-au petrecut și se petrec cu noi, la primirea darului dumnezeiesc al noii vieți, cea în Hristos.
Studierea ei corespunde nevoii reale a parohiei ortodoxe, de a-și păstra tezaurul spiritual și identitatea, precum și de a împărtăși valori morale nepieritoare generației tinere. De aici și marea responsabilitate a teologului misionar, cel care propovăduiește în școală Evanghelia Împărăției, învățăceilor (FA 2, 37) Pentru spațiul răsăritean ortodox, care după anii ’90, a primit libertatea religioasă, ca pe un dar oferit omului de către Dumnezeu, prezența orei de Religie în școală a fost asumată în mod responsabil de către Biserică, potrivit dorinței exprimată atât de către părinți, cât mai ales de copii. Termenul de educație poate fi ușor asimilat noțiunilor de formare, dezvoltare, respectiv creștere, cu sensul general de convertire personală pentru dobândirea mântuirii, ora de Religie urmărind în principal, modelul lui Hristos, de Învățător al slujirii (Mc 8, 34), al smereniei (In 13, 3-5), al păcii, ce înlătură oricare contradicție dintre oameni, model ce poate crea pentru cei mici fondul de cunoștințe și trăiri duhovnicești în mărturisirea autentică a credinței. Sf. Grigore de Nyssa traduce această cerință misionară astfel: ,,Voia lui Dumnezeu cea desăvârșită este a-și întipări cineva în suflet chipul vieții binecredincioase,” lucru posibil ca urmare a unei educații creștine sistematice, ce presupune evaluarea continuă a acțiunilor personale, raportate la Dumnezeu, la semeni și la sine-însuși. Prin urmare, educația religioasă prezentă în instituțiile de învățământ din parohie, valorifică potențialul acestei discipline, de a sprijini pe copil, în formarea personalității, de aceea reprezintă o șansă și în același timp, un sprijin real pentru întreaga activitate didactică din acele școli.
Care sunt însă valorile și particularitățile Religiei, ca materie de studiu, și mai ales, căror nevoi individuale sau colective ale parohiei răspunde aceasta? Prin constituția sa, trup și suflet, omul trăiește o realitate terestră, pragmatică, dar și una spirituală, legată de credință și simțire, astfel încât, o educație completă face referire atât la domeniul tehnologiei și al științei, cât și la aspectul religios. Elevii vin în contact la Religie cu valorile creștin- morale, precum evlavia, ascultarea, dragostea față de Dumnezeu și aproapele, ale căror fundamente au fost deja puse de către familie și Biserică, iar implicarea școlii în educația religioasă poate contribui definitiv la creșterea spirituală a acestora, căci moralitatea tinerilor din parohie reflectă moralitatea parohiei însăși. Lumea de astăzi este marcată de o mare diversitate etnică și religioasă, resimțită și la nivel local de către Biserică, dar în același timp, trăim epoca globalizării, care încearcă o nivelare forțată a culturilor umane, de aceea Religia în școală favorizează definirea propriei identități spirituale, dar și studierea altor credințe și convingeri, având ca rezultat direct, evitarea oricăror forme de discriminare și naționalism totalitar. Astfel, în cazul poporului român, identitatea națională și valorile fundamentale, pe care le respectă și le împărtășește altora, au izvoare de sorginte creștină, ce au promovat de a lungul istoriei, bogăția culturii naționale și universale, precum și dialogul intercultural.
Pe parcursul său, textul scripturistic descoperă modalități, prin care ființa umană poate să- L cunoască pe Dumnezeu, pentru a-și conștientiza apoi propria sa valoare. ,,Noi vedem lumea prin valorile din ea, asemenea lui Dumnezeu-Însuși, Care, la sfârșitul celei de-a șasea zi a Creației, a privit la tot ce a făcut și a văzut că erau bune foarte (Fc 1, 31), deoarece erau revelația chipului bunătății Sale; se mișcau în obârșia și finalitatea lor, săvârșind o taină, un sacrament al binelui.” Valoarea umană cu nevoile și posibilitățile ei, însă fundamentală pentru Ortodoxie, este integrată în Revelație, ce reprezintă de fapt obiectul de studiu al Religiei, de aceea în parohie, elevul care merge la școală, și participă la acest obiect de studiu, este de fapt creștinul, care se apropie de Biserică, urmând și calea educației. Expunerea profesorului său nu este în primul rând una istorico-culturală, reflectată în socialul munden, ci mărturisirea credinței însuflețită de Cuvântul lui Dumnezeu, descoperit în Sf. Scriptură și Sf. Tradiție, de aceea ar trebui să reprezinte pentru copii modelul lui Hristos în școală, cultivând aceeași încredere în prezența și ajutorul permanent, promise de Mântuitorul în cuvintele Sale: ,,Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Mt 28, 19-20). Imitând pe dascălul său, copiii vor imita astfel, pe Mântuitorul Iisus Hristos, a Cărui învățătură îndrumă și orientează spre desăvârșire. Astfel, indiferent de transformările sociale sau de altă natură, la care parohia este expusă, modelul evanghelic, promovat de educația religioasă în școală, păstrează elementele sale specific, căci ,,cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Evangheliei nu vor trece” (Mt 24, 35). Învățătura fundamentată pe valorile creștine, indiferent de transformările sociale sau de altă natură la care este expusă comunitatea mărturisitoare locală, Pe măsură ce omul evoluează în plan spiritual, cu ajutorul educației și printr-o viață religioasă autentică, deprinsă încă de pe băncile școlii, ajunge la o cunoaștere personală, ce-i permite practicarea unei ascezei, ca mărturie a vieții sale prin credință și fapte bune.
II.2.4. Lectura Bibliei în parohie- Lectio Divina
Necesitatea parcurgerii textului biblic de către toți membrii parohiei este strâns legată de climatul cultural secularizant, marcat de consumism, de primatul imaginii și a sunetului, lipsa de timp, prin ocuparea acestuia cu munca, iar în plan eclesial, de ruptura dintre rugăciune și viață, lipsa duhovnicilor, birocratizarea vieții parohiale, neglijarea de către unii dintre preoți a predicii, ca împărtășire a cuvântului ș.a.. Dealtfel, analizând viața spiritual-culturală a omului contemporan, vedem că se citește puțin, în grabă, se citește pentru informare, căutând o acumulare maximă de date, într-o unitate de timp cât mai mică, însă cerințele lecturării Sf. Scripturi sunt speciale, fiindcă textul ne pune în relație cu Hristos-Cuvântul, indicând prezența Sa mântuitoare. Lectura biblică ne transformă în ucenicii Lui, întru cunoașterea sensurilor supreme ale existenței, luminându-ne pe deplin orizontul spiritual, deoarece în textele Sf. Scripturi deslușim vocea Celui care ne spune ,,Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. De aceea, contrar anumitor păreri, pline de subiectivism, citirea Sfintei Scripturi nu privește doar clerul sau cinul monahal, însăși tradiția patristică fiind cea care exprimă cel mai bine această cerință misionară în viața parohiei. Este adevărat că monahii, după rugăciunile matinale, se retrăgeau în chiliile lor, ocupându-se cu citirea cărților sfinte, întreruptă doar de prezența la slujbele în comun. Și iarăși, ,,îndată ce ieșeau de la adunarea sfântă, unul se întreținea cu Isaia, altul cu Apostolii; unul vedea scrierile altui autor, hrănindu-se cu cuvântele lui Dumnezeu, mai dulci decât mierea și fagurele”. Marele ierarh îi mustră însă pe mireni: ,,Eu nu sunt călugăr, vor spune unii dintre voi. Dar aici este greșeala voastră, de a socoti că citirea Scripturilor nu privește decât pe monahi, în timp ce aceasta vă este mult mai necesară vouă, celor care vă aflați în mijlocul lumii. Mai rău decât a nu citi Scriptura nu este alta decât a socoti citirea ei inutilă, sau practică satanică,” îndemnând pe părințila a-i obișnui pe copii cu lectura atentă și deasă a Bibliei, doarece ,,chiar dacă nu ar avea ei nevoie de cunoașterea Scripturilor, totuși e necesar de a fi pregătiți, ca la orișice ocazie să poată astupa gura altora.” Rostește aceste îndemnuri în contextul în care mirenii din parohii neglijau citirea Bibliei, invocând diferite motive cum ar fi, îndeletnicirea cu o anumită muncă, viața de familie, cu grijile ei materiale și deosebirea dintre ei și călugării retrași în pustie, pentru rugăciune și meditație.
Într-un cotidian marcat de depersonalizare și concurență, cuvântul inspirat înseamnă întoarcerea la valoarea credinței, căci aceasta dă sens și poate orienta existența membrilor parohiei, după modelul sfințeniei, golit de superficialitate și confuzie, plin însă de simplitate și profunzime interioară. De la Sf. Ioan Gură de Aur ne-au rămas cele mai frumoase caracterizări ale Scripturii, ca lucrare ziditoare de suflet: ,,După cum o livadă înflorită are fel de fel de flori, tot așa și Dumnezeiasca Scriptură are în ea virtuțile drepților, nu numai ca să ne desfătăm ca de flori câtăva vreme de buna lor mireasmă, ci ca să culegem din ele necontenit folos. Într-o grădină, numai ce luăm o floare în mână, floarea se și veștejește și-și pierde farmecul ei, aici nu-i așa, ci, când auzim de virtuțile drepților și le așezăm în sânurile minții noastre, putem să ne desfătăm, dacă vrem, tot timpul de buna lor mireasmă. Haide, dar, pentru că așa este buna mireasmă a sfinților din Sfânta Scriptură, să aflăm astăzi buna mireasmă a lui Lot”. De aici și avertismentul de a nu profana cuvântul Scripturii, făcând din el obiect de speculație, căci Părinții vorbeau și gândeau prin el, iar apoi se rugau ca Dumnezeu să li se descopere, pentru a cunoaște voia Sa. Citirea Sf. Scripturi nu constituie doar o datorie a laicilor din parohie, ci și o necesitate naturală a sufletului omenesc, căci ,,Vechiul și Noul Testament transportă Logosul”, după cum afirmă plastic Origen. Astfel, lecturarea cuvântului lui Dumnezeu nu e doar o simplă operațiune intelectuală, sau ceva care se adaugă la existența zilnică, ci se constituie ca parte organică a vieții spirituale, ce contribuie la urcușul duhovnicesc al fiecărui credincios și de aceea presupune mai întîi ,,starea de rugăciune”, ce ușurează înțelegerea textului, având mintea lui Hristos (Flp 2, 5). Nicolae Cabasila vorbește despre Evanghelie ca loc al întîlnirii cu Hristos, în care ,,ne săturăm ochii și inima de Cel Care ne atrage numai spre El pentru a ne uni cu El.” Conținutul biblic și interpretarea lui sunt insuflate de Duhul Adevărului, Cel Care, după cum ne amintește Sf. Ap. Pavel ,,se roagă” în noi” (Rm 8, 26-27) construind acea relație de credință și dragoste cu Mântuitorul Hristos. Tot El ne descoperă și roadele lecturării textului biblic: ,,Și a venit Iisus în Nazaret […] și după obiceiul Său a intrat în ziua sâmbetei în sinagogă și S-a ridicat să citească. Și I s-a dat cartea profetului Isaia […] Și închizând cartea și dând-o slujitorului, a șezut; iar ochii tuturor celor din sinagogă erau ațintiți asupră-I” (Lc 4, 16-21). În Lectio divina se trece de la lectura Sf. Scripturi, la contemplarea Cuvântului, realizând acea unitate dintre credință și viață împlinită în Hristos. Prin urmare, este foarte important procesul, care duce de la lectura și studiul textului biblic, la ,,interiorizarea” sa prin meditație, acea ,,la manducation de la Parole” (trad. consumarea cuvântului) sau manieră euharistiscă a lecturii, ce se transformă într-o adevărată ,,rugăciune a Scripturilor”.
Din punct de vedere a punerii în practică, lectura duhovnicească a Scripturii (Lectio divina) necesită mai întîi, crearea unei anumit cadru, în cele mai multe cazuri, un loc retras, dominat de tăcere și lipsa oricărei gălăgii cotidiene, deoarece căutăm și ascultăm pe Dumnezeu, ,,Care este în ascuns” (Mt 6, 6) O candelă aprinsă sau o lumânare în sfeșnic ne pot introduce în acest timp al meditației, care trabuie să fie unul dedicat și o rămășiță a zilei ce trece. Paradigmatic pentru această etapă poate fi tabloul aghiografic al Sf. Ioan Gură de Aur, în care ,,Noaptea târziu, când grijile scaunului arhiepiscopal nu-l mai tulburau, se închidea în camera sa de lucru și tâlcuia epistolele Sf. Pavel. Camera nu avea alt mobilier decât un pat modest, o masă și un scaun, iar ca podoabă sfintele icoane. […] Dăduse poruncă să nu fie tulburat de nimeni în timpul lucrului său; nimeni să nu intre la el și nici să treacă pe dinaintea ușii lui.” După această pregătire a spațiului și timpului, urmează momentul invocării harul Sf. Duh prin binecunoscuta rugăciune Împărate ceresc, Mângâietorul…, pentru a dialoga cu Dumnezeu, Care ne grăiește prin paginile biblice. Citirea efectivă poate fi programată în funcție de timpul liturgic al anului bisericesc și de preferat este începerea cu texte mai ușor de înțeles, cum ar fi Evanghelia după Marcu, până la a ajunge la Evanghelia Sf. Ioan. Pentru a asculta lectura în mod ,,fizic” indicată este citirea cu voce tare, ca atunci când ne rugăm în intimitatea camerei noastre, pentru a simți mai mult prezența Celui Care ne vorbește. Următorul stagiu al acestui pelerinaj spiritual este meditația, ca aprofundare a celor citite, unde putem folosi instrumente auxiliare (comentarii patristice, dicționare biblice ș.a.), pentru pătrundere temeinică a textului și desprinderea mesajului central al fragmentului Biblic. Și pentru ca Lectio divina, deschisă de chemarea Duhului Sfânt să se încheie doxologic, ca rugăciune de slavă, credinciosul ajunge la ultima treaptă, anume bucuria și contemplarea prezenței lui Dumnezeu (1 Ptr 1, 8) Este acea pace interioară, cu putere modelatoare, ce urmează imediat împărtășirii cu Cuvântul lui Dumnezeu, și care aduce multă roadă în viața omului.
În lumina descrierii acestei metode practice de citire particulară a Sf. Scripturi, trebuie să constatăm cu regret, lipsa contactului dintre credincioși și Biblie, în parohiile ortodoxe. Unul dintre motivele principale, identificat de lingvistul și teologul J. Breck, ar putea fi ,,șovăiala Sf. Părinți de a prescrie metode practice în acest sens”, cu toate că Biblia este foarte familiară în experiența răsăriteană, oferind conținutul fundamental pentru slujbele liturgice, rugăciunile individuale, iconografie ș. a.. Chiar dacă foarte multe familii din parohie au o Biblie, aceasta e folosită mai mult ca decor, iar citirea ei zilnică este interpretată ca abatere de la Tradiția Bisericii. Rolul păstorului devine în această situație crucial, fiind cel care invită pe toți fiii săi la lecturarea textului sacru, putând oferi în acest scop, o asistență autorizată. În ceea ce privește comentariile patristice ale cuvântului lui Dumnezeu, ortodoxia le-a considerat dintotdeauna ca făcând parte din Revelație, deci inspirate, deoarece puterea cuvântului s-a exercitat și înainte de a exista Scriptura, lucru demonstrat în primul rând, de scrisorile adresate de Apostoli noilor comunități întemeiate de aceștia. Înnoirea spirituală a membrilor parohiei nu se realizează doar prin receptarea exterioară a textului scripturistic, ci și printr-o primenire interioară, în concordanță cu modelele de împlinire duhovnicească, întâlnite în cursul istoriei Bisericii, și consemnate în Tradiția acesteia. Biserica a încurajat în ultimele decenii participarea laicilor la propovăduirea dreptei credințe prin educarea tinerei generații în frică de Dumnezeu și respect față de valorile creștine, atât prin organizarea învățământului religios în școlile de stat, cât și prin organizarea învățământului teologic, la care au acces toți membrii ei. Însă lectura personală, prezentă în parohia ortodoxă, poate fi de un real folos în contextul societății actuale, multiculturală, diversificată, multireligioasă și în care se înregistrează tot mai mult o scădere a frecventării slujirii liturgice. Cuvântul dumnezeiesc al Bibliei este hrană duhovnicească, izvor de spiritualitate și dialog viu cu Dumnezeu, cu ajutorul căruia descoperim rugăciunea, ca antecameră a vieții veșnice.
CAPITOLUL III
ÎNCORPORAREA SACRAMENTALĂ ÎN TRUPUL LUI HRISTOS
III.1. Viața sacramentală a parohiei
III.1.1. Închinare în duh și în adevăr sau dimensiunea interioară a cultului
Sensul istoric al termenului de cult (gr. Μυστηρίον; lat. Sacramentum) trimite la perioada primelor comunități creștine, arătând modul în care credincioșii acestora doreau să se distingă de cei ai altor religii. Calea acestei separări era pentru creștini tocmai insistența cu care propovăduiau nevoia umană de fi permanent în relație cu Dumnezeu, de a redobândi comuniunea cu El, lucru posibil prin mărturisirea credinței revelate și celebrarea acesteia în acte de adorare. Formele primare ale cultului combinau frângerea pâinii cu rugăciunea și privegherea, în așteptarea parusiei, astfel că dintru început, prezența reală a lui Hristos, în Euharistie, a potențat lucrarea sinergică între divin și uman, concretizată în viața sacramentală. Apostolul Pavel folosește, pentru atitudinea exterioară a omului în relația cu divinitatea, expresia logiki latreia (închinare duhovnicească) (Rm 12,1) definind astfel cultul, drept acea bogăție de formule și acte văzute ale omului, însoțită de așezarea conștientă și liberă a acestuia într-o comuniune dependentă de Dumnezeu, în Persoana Căruia recunoaște centrul vieții sale, tot ce poate fi mai bun, mai viu, mai adevărat și mai de preț în această lume. Hristos vorbește în cuvintele Sale despre prezența și lucrarea în cult a Sfântului Duh, prin Care El Însuși vine în mijlocul celor care I se închină : ,,Dar vine ceasul, și acum este, când închinătorii adevărați se vor închina în Duh și adevăr.” (In 4, 23) Prin urmare Sf. Duh întipărește în noi chipul lui Dumnezeu și-L întrupează în viața noastră în scopul modelării ei, după cum afirmă și părintele D. Stăniloae: ,,Hristos perpetuu trimite pe Duhul Său, iar acesta la rândul său hristifică pe oameni, îi face împreună moștenitori cu El.” De la începutul ei, Biserica a acordat o atenție deosebită vieții cultice în primele comunități creștine, deoarece dintre toate formele de exprimare a dogmei, cultul, ca manifestare vizibilă a energiei dumnezeiești nevăzute, era cel mai expus idolatriei, condamnată vehement: ,,Iubiții mei frați, fugiți de închinarea la idoli,” (1 Co 10, 14) căci cei ce fac aceasta ,,nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu” (1 Co 6, 10). Vechiul Testament anunțase deja sfărâmarea jertfelnicilor, ridicate în cinstea idolilor (Is 27, 9), astfel că trecerea la creștinism, prin Botez, urmărea scoaterea omului din servitutea față de Creație, și îndumnezeirea lui.
Posibilitatea sfințeniei este primită odată cu afundare în apă, intonând apoi, la înconjurarea cristelniței ,,Câți în Hristos ne-am botezat în Hristos ne-am și-mbrăcat.” (Gal 3, 27) Există de aceea, în toată lucrarea sacramentală a Bisericii o exprimare simbolică (punerea cununiilor, iertarea sub epitrahil, ungerea cu untdelemn), care este purtătoare de taină, de contact văzut cu realitatea nevăzută, pe care o reprezintă. Cultul este experiența apostolică a cunoașterii și comuniunii cu Hristos, experiența vie a Bisericii, ,,apartenența la Biserica cea dintâi” după expresia Sf. Clement Romanul, trăirea Împărăției lui Dumnezeu, fiind legat organic de misiune, ca slujire (Mc 8, 34). Prin cult, Hristos devine în parohie vizibil, crește în persoana fiecărui membru al ei, transmițând harul dumnezeiesc în scopul dobândirii vieții veșnice. Intrarea în această relație vie cu Dumnezeu nu poate avea loc însă decât în atmosfera eclezială, prin intermediul vieții sacramentale, în special, prin Sfintele Taine. Unicul Mijlocitor este Hristos (Evr 9, 11-15; 10, 10), începând cu Întruparea (Evr 10, 5), dar mai ales prin jertfa Sa, adusă o dată pentru totdeauna (Evr 7, 27), preoția Mântuitorului fiind una specială căci Hristos, ,,aducând o singură jertfă pentru păcate, a șezut în vecii vecilor de-a dreapta lui Dumnezeu”, (Evr 10, 12), ,,deschizându-ne cale nouă și vie, spre moștenirea vieții veșnice.” (Evr 9, 15). Ca paradigmă a Bisericii Universale, biserica locală, păstorită de preotul ei, este mai mult decât o realitate administrativă, este comuniunea credincioșilor adunați în jurul Sf. Altar, ce viază spiritual prin Sf. Taine și laudă pe Dumnezeu.
Lipsa unei structuri cultice la nivel local înseamnă că parohia: a. nu este conștientă de apartenența sa b. nu poate fi numită Biserica lui Hristos, căci lucrarea de mântuire și sfințire a lumii nu poate fi posibilă în lipsa acesteia. Prin prezența neîntreruptă a Sf. Treimi, în parohie, și în general, în Biserică, opera mântuitoare a lui Hristos dobândește caracter permanent, neputând fi înțeleasă fragmentar, ca un episod oarecare, ce a început cu Întruparea și a luat sfârșit odată cu Înălțarea la cer, căci Dumnezeu ne-a promis că ,,va fi cu noi până la sfârșitul veacurilor (Mt 28, 20) De aceea, izvorul oricărei sacramentalități este Fiul lui Dumnezeu, Care extinde, prin Sfintele Taine, și menține continuu această legătură interioară datorită căreia Biserica ființează. Posibilitatea de a face prezent harul unificator și sfințitor al Duhului Sfânt, vine din aceea că ,,în fiecare Taină are loc un act de chenoză a lui Dumnezeu, Care coboară la noi prin harul Său, împărtășit într-o formă vizibilă, și deșertarea omului, care trebuie să se micșoreze pe sine, ca să vină în întâmpinarea harului care i se împărtășește.” Deci prezența lui Hristos este una tainică, adusă în actualitate de viața de cult, cu toate componentele ei, astfel încât, împreună cu Nicolae Cabasila putem identifica Taina Bisericii, ca fiind aspectul sacramental al acesteia: ,,Datorită Tainelor- care vestesc moartea și îngroparea Domnului- ne naștem la viața duhovnicească, cu ajutorul lor creștem în ea și ajungem să ne unim în chip minunat cu Însuși Mântuitorul nostru.”
Aspirația credinciosului de a se asimila cu Hristos, de a deveni exact ca El și una cu El, este nemărginită, iar prin Taine, biserica locală devine contemporană cu Hristos, prin puterea Sf. Duh. Așa cum sfinții au văzut slava divină, specifică unicei Revelații a lui Dumnezeu de pe Tabor, tot astfel și credinciosul din parohie este încredințat că percepe spiritual pe Dumnezeu în existența sa harică, simțind iubirea, sprijinul, călăuzirea, mângâierea divină, dincolo de încercările sau disperările, de care este cuprins în această lume.Viața împreună cu Hristos înseamnă de fapt prelungirea Sa, prin Biserică și slujirea ei sacramentală, spre fiecare dintre noi. Parohia devine mediul de reînnoire pentru poporul lui Dumnezeu, fiindcă prin lucrarea Tainelor, ceea ce este dumnezeiesc, pătrunde în ceea ce este omenesc, iar credinciosul suferă o convertire, o transformare prin înnobilare. După putere, receptivitate și lucrare, umanitatea noastră este infuzată cu diferite stadii de înduhovnicire ale umanității Mântuitorului, devenind hristocentrică. Apoi orice act sacramental, săvârșit în sfântul lăcaș reprezintă, concomitent cu prezența reală a Fiului lui Dumnezeu, o pogorâre a Duhului Sfânt peste Biserica Cel invocă și-L împărtășește prin Taina respectivă, calea mântuirii îmbrăcând și aspect pnevmatologic. În gândirea aceluiași Nicolae Cabasilea omul nu poate avea o experiență spirituală fără intrarea în Biserică, fără adâncirea continuă a harului în ființa sa: ,,Lucrarea pornește de la Dumnezeu, din partea noastră se adaugă […] numai dorința de împreună-lucrare.” Astfel, este foarte greu de pătruns taina vieții în Hristos, fără viață sacramentală, care reușește să lege poporul lui Dumnezeu de Biserică, cu toate că esența religiei creștine nu se reduce la cult, manifestare exterioară a aspectului ei tainic.
Hristos instituie în parohie un cult nou, interior omului, care-i înnobilează și îi sfințește toți credincios participanți la acesta. Ritualul bisericesc depășește aspectul ceremonial, cu rol anamnetic, faptele mântuitoare ale Mântuitorului Hristos fiind un prezent continuu.. Transfigurând existența omului, cultul îndreaptă astfel, atenția credincioșilor asupra unor subiecte de maximă importanță pentru existența lor, dintre care amintim: crearea după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, încălcarea poruncii și apoi pedeapsa pentru păcat, nostalgia comuniunii directe cu Creatorul, făgăduința trimiterii unui Mântuitor, venirea Acestuia, activitatea Sa, Jertfa Sa și Învierea. Toate rugăciunile, formulele și actele exterioare ce însoțesc manifestările exterioare din Biserica parohială, reproduc actul coborârii, prin Întrupare, a dragostei lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor. Scopul cultului devine astfel, identic cu al întemeietorului, Fiul lui Dumnezeu, Care a introdus în lume viața plină de iubire și lumină a Sf. Treimi (In 10, 30; 1 In 4, 16; 5, 7) Această cuprindere potențială a tuturor membrilor unei comunități mărturisitoare în actele mântuitoare ale iubirii Fiului lui Dumnezeu este precizată în imnele bisericești: ,,Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase; astăzi mă scol împreună cu Tine, Cel ce ai înviat. Răstignitu-m-am împreună cu Tine; Însuți împreună mă preamărește, Mântuitorule, în Împărăția Ta.”
Mai mult decât atât, în parohia lor, oamenii nu numai că-L cunosc pe Hristos și-L văd, dar se și unesc cu El prin împărtășirea cu trupul și sângele euharistic, căci Fiul lui Dumnezeu nu intervine în viața credincioșilor de undeva de departe, ci se află tot timpul în Biserică, după cum mărturisește o frumoasă rugăciune a acesteia: ,,Ia aminte, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfânt lăcașul Tău și de pe tronul slavei Împărăției Tale, Dumnezeul nostru, și vino să ne sfințești pe noi. Cel ce șezi sus împreună cu Tatăl și aici împreună cu noi nevăzut ești de față.” Împărțiți într-un anumit fel, în personalități bine deosebite, Ucenicii Mântuitorului, au fost zidiți însă într-un singur Trup, în Hristos, hrănindu-se din aceeași carne. (Col 1, 21) Această unitate, ca dar revărsat și în Biserică, de Duhul Sfânt, nu anulează diversitatea, ci cheamă toate mădularele Trupului tainic, la slujirea lui Dumnezeu și a semenilor. Astfel fiecare din cei prezenți la slujbă în Biserică își cunoaște rolul său în cadrul ecleziologic, precum și locul și misiunea în manifestarea unității de credință în plan local (In 14, 26). Afirmarea concretă a vieții comunitare parohiale, ca existență cu Hristos, înseamnă a nu jertfi pe altul pentru tine, ci a te jertfi pe tine însuți pentru toți, lucru posibil doar prin moartea omului vechi din noi și îmbrăcarea în Hristos-Adam cel Nou. parcurgerea aceluiași drum prin care a trecut umanitatea Sa, eliberată de orice tip de convenționalism, gândire împătimită sau tendințe egocentric, implică o responsabilitate sfântă derivată din suprema responsabilitate a Mântuitorului. Dacă fiecare act sacramental săvârșit de Biserică este o pornire nouă pe drumul asemănării și unirii cu Hristos, primind energiile dumnezeiești în acest scop, este de la sine înțeles că mișcarea de împrospătare și creștere a mădularelor în asemănarea și unirea cu Dumnezeu are urmări asupra vieții întregului organism, Biserica.
Ca realitate plină de Hristos, Cel Care dă sens vieții noastre, comunitatea locală respiră prin Sf. Taine ale ei, iar elementul care înlesnește acest suflu spiritual este, după cum precizam anterior, credința, definită ca încredere în cuvintele și experiențele celor care L-au văzut și auzit, în adevărul mărturiei lor: “Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit, despre Cuvântul vieții, aceea va vestim” (1 In, 1,1; In 1,14, Rmn 10,17). Orice Sfântă Taină a Bisericii începe prin Cruce, pentru a sfârși prin Înviere, în ritmul acestor două dimensiuni fiind atrasă întreaga comunitate ecleziologică, ce-și trage puterea de creștere ca Biserică, din Hristos. Și Sf. Pavel numește prezența acțiunii mântuitoare a lui Hristos în Taine ca o chemare la ,,viața ascunsă în Dumnezeu” (Col 3, 4), pe care cei vechi o numesc mistică, și care înseamnă pentru fiecare dintre noi participarea la toate faptele vieții Mântuitorului, al căror miez îl constituie moartea și Învierea. Despre această pătrundere a misterului lui Hristos, prin misterul cultului, putem vorbi și în cazul Botezului, despre care iată ce spune Metodiu de Olimp: ,,Biserica crește în măreție și frumusețe și aceasta în virtutea unirii sale cu Cuvântul, care astăzi încă vine la noi. Cum Biserica ar putea să nască credincioșii, prin baia nașterii celei de-a doua, dacă Hristos Însuși nu se dădea morții pentru ei? Cum ar fi putut ea, dacă El nu cobora din nou din cer, dacă nu reînnoia moartea Sa, dacă nu se unea cu Biserica și nu-i dădea acesteia puterea de a renaște pe cei credincioși prin baia sfântă? Baia sfântă face pe cel credincios să-și asume trupul și oasele Sale, adică sfințenia și slava Sa. Dar nu este posibil ca cineva să participe la Sfântul Duh și să fie încorporat în Hristos, fără ca în mod prealabil, Acesta să se coboare asupra lui și fără ca el să moară și să învie împreună cu Hristos.” Poarta intrării în Biserică, privită ca taină a încorporării în Trupul eclezial al parohiei, Botezul conferă omului forța ontologică, nu doar etică, de a muri pentru o stare veche și a renaște într-una nouă, ce duce la Înviere, după cum precizează și textul liturgic: ,,Tu ne-ai dăruit nouă de sus a doua naștere prin apă și prin Duh. Arată-Te, Doamne, în apa aceasta și dă acestuia ce se botează să se schimbe prin ea, să lepede pe omul cel vechi, stricat de poftele înșelăciunii, și să se îmbrace în cel nou, ce este înnoit după chipul Ziditorului său, ca, fiind împreună-sădit cu asemănarea morții Tale prin Botez, să se facă părtaș învierii Tale și păzind darul Sfântului Tău Duh și sporind așezământul harului, să ia plata chemării celei de sus și să se numere cu cei întâi-născuți înscriși în cer, întru Tine, Dumnezeul și Domnul nostru Iisus Hristos.”
Teofan al Niceii, condiționând progresul spiritual al omului în Hristos de primirea Tainelor, s-a oprit în mod special asupra rolului pe care îl au, în acest urcuș spiritual, Taina Botezului și Sfânta Împărtășanie. El vede în Botez intrarea noastră într-o viață fără de păcat, după asemănarea și din puterea lui Hristos, ajuns, prin jertfă și Înviere la desăvârșirea umanității Sale, sau la deplina ei umplere de Duh Sfânt. Iată ce afirmă el: ,,Aflând chipul Său zdrobit de păcate și asemănarea sa deiformă, lepădată, a cunoscut că acesta trebuie întâi topit și rezidit și astfel readus la frumusețea străveche, ba și mai mult, la una și mai mare. O face deci aceasta prin dumnezeiescul Botez. Căci introduce în apă puterea lui creatoare, prin care a zidit pe om la început, după chipul și asemănarea dumnezeiască și intră întâi El Însuși și se botează în ea. Mai întâi, precum am zis, ca să așeze în apă harul cel care remodelează; căci nu avea nevoie de curățire Însuși Cel ce ridică păcatul lumii. Al doilea, ca pe cei renăscuți prin Botez, să-i atragă în frățietate, făcându-se primul născut întru mulți frați, datorită oarecum aceluiași mod al nașterii Lui mai presus de fire după trup. Căci de fapt, zugrăvește colimvitra dumnezeiescului Botez ca pe un chip al pântecelui feciorelnic și neprihănit, în care s-a S-a alcătuit ca și noi și apoi S-a născut. Fiindcă, precum intrând cu dumnezeirea goală în acel pântece fericit și de Dumnezeu încăpător, a rezidit pârga umanității noastre și a modelat-o din nou, ridicând-o la subzistența în El, făcând acel locșor preafericit, adică pântecele de Dumnezeu încăpător…izvor cu adevărat de viață începător și remodelator al firii noastre căzută în stricăciune, așa intrând apoi în apă nu cu dumnezeirea iarăși goală, ci cu pârga frământăturii noastre rezidite și îndumnezeite în colimvitra prototipică și de viață începătoare, a făcut-o prin prezența Sa și a Preasfântului Duh, ca un alt sân remodelator al întregii noastre firi. Căci a arătat-o și pe aceasta izvor al mântuirii cum zice Isaia (62, 1) ca poate să renască în chip suprafiresc, fără unire trupească și fără legile firii, pe toți cei ce vin la hristos cu credință, făcându-i fii ai lui Dumnezeu și frați ai lui Hristos după har, prin nașterea oarecum identică. Totuși deosebirea între primul sân și al doilea adică între pântecele de Dumnezeu încăpător și colimvitra ce ne renaște pe noi, este fără asemănare, în privința însemnătății: cel dintâi fiind la fel de superior celui de-al doilea pe cât e Domnul născut din primul față de cei renăscuți din al doilea … Astfel dumnezeiescul Botez se înțelege, cum s-a zis, ca un simbol al sânului acel de viață începător și de Dumnezeu încăpător. De aceea și noi ne renaștem în chip suprafiresc din acesta, fără unire trupească și fără celelalte fapte ale firii, ca fii ai lui Dumnezeu și asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu prin fire, născut din pântecele feciorelnic și neprihănit.”
La Botez, Domnul, recunoscândcă a luat păcatul nostru, a arătat că ia pentru noi și moartea față de păcat în cursul vieții Sale omenești de pe pământ, ca și ridicarea la o viață înnoită în cursul activității Sale pământești, pentru ca noi să fim morți, în cursul vieții noastre de aici și să umblăm întru înnoirea existenței, încă de pe pămînt. Deosebirea dintre Botez și Euharistie constă așadar în nivelul spiritual la care ne pot ajuta să-l dobândim: ,,Botezul Domnului este chipul ostenelilor noastre de bunăvoie pentru virtute, prin care ștergând petele de pe conștiință, omorâm de bunăvoie înclinarea voii noastre către cele ce se văd. Iar paharul este chipul încercărilor fără de voie, care vin asupra noastră în timpuri de strâmtoare, pentru că stăm în slujba adevărului și prin a căror suportare, punând dorul după Dumnezeu, mai presus chiar și de viață, primim de bunăvoie până chiar și moartea silnică a firii noastre. Prin urmare, aceasta este deosebirea dintre botez și pahar, că Botezul face moartă aplecarea voii noastre spre plăcerile vieții, iar paharul convinge pe cei binecredincioșisă pună adevărul mai presus chiar și de viață.” De aceea viața sacramentală face referire la Taine, în diferite grade, încât, ,,chiar dacă aceeași putere lucrează, aceeași moarte este, același sânge și aceeași Înviere, pe cei botezați îi curăță de-ntinăciunea păcatului și întipărește din nou chipul Său în ei, iar în cei miruiți face mai lucrătoare puterea Duhului, a căror comoară s-a făcut trupul Său, prin ungere.” Tot astfel, dacă Botezul primit de membrii parohiei îi face pe aceștia frați ai lui Hristos, Împărtășania îi unește cu El, ca mădulare ale Bisericii, Trupul Său. Participând la viață sacramentală a comunității ecleziale locale, învățăm acest mare adevăr, anume că pentru dobândirea mântuirii, este necesar a trăi, mai presus de viața pământească, privită ca ,,grija cea lumească”, nu neapărat prin negarea acestui aspect, ci folosirea timpului dat de Dumnezeu, în scopul pregătirii pentru trecerea în veșnicie. Numai primind pe Domnul, prin împărtășirea după Botez, în atmosfera de rugăciune și doxologie, luăm putere pentru a atinge desăvârșirea în vederea vieții viitoare.
III.1.2. Caracterul hristologic și comunitar al cultului
Privită în întreaga ei complexitate, parohia trebuie înțeleasă în mod unitar și unic, ca ,,subiect al lucrării liturgico-sacramentale”, în lumina tainei Bisericii, în același timp mireasă a lui Hristos (Ap 19, 7) dar și trup tainic al Acestuia (In 6, 54). Ființial și istoric, cultul prezent în viața parohiei, are caracter hristologic și comunitar, fiind identic în esența sa cu cel întemeiat de Mântuitorul Hristos. Textele scripturistice mărturisesc că Hristos a mers la templu de Paști și la alte sărbători (In 2, 3; Mc 3, 1), a recomandat rugăciunea în comun (Mt 18, 19), a îndemnat la rugăciune (Lc 11, 9; Mt 26, 41), a primit botezul de la Ioan (Mc 1, 9), a postit (Mt 4, 2; Mc 9, 29), a instituit Sfânta Euharistie și a poruncit săvârșirea ei, sub forma pâinii și a vinului (Mt 26, 27; Mc 14, 22; Lc 22, 19; I Co 11, 23), a întemeiat taina Botezului (Mt 28, 19), taina Pocăinței (Mt 18, 18), a instituit taina Preoției, investind pe Apostoli și pe urmașii lor cu puterea de a împărtăși credincioșilor tainele mântuirii (Mt 28, 19; Mc 16, 15; In 21, 22-23; Ef 4, 11; I Co 1, 17; FA 20, 28). Domnul nostru pune mâinile spre binecuvântare (Mt 19, 15; Lc 24, 50) și dă Apostolilor puterea de a comunica un dar deosebit celor peste care își vor pune mâinile (Mc 16, 18), se roagă și petrece în rugăciune (Lc 6, 12), invocă puterea lui Dumnezeu, ridicând ochii spre cer (In 17, 1), îngenunche (In 22, 41) sau cade cu fața la pământ (Mt 26, 29), alungă duhurile demonice și împărtășește și ucenicilor Săi puterea să le scoată întru numele Lui (Mt 10, 1).
Biserica a continuat practicarea actelor de cult încă din primele veacuri creștine chiar dacă viața sacramentală descrisă a cunoscut forme incipientă, care, odată cu trecerea timpului, au fost îmbogățite sub insuflarea Duhului Sfânt, cu acte ce exprimau plastic învățătura de credință. Întreaga literatură patristică identifică sursa tuturor manifestărilor exterioare, ce confirmă vizibil și empiric realitatea credinței, în persoana lui Hristos. Clement Romanul înțelegând că rânduiala cultului creștin derivă din regulile fixate de Mântuitorul lumii, îi sfătuiește pe creștini ,,să facă cu rânduială tot ceea ce Mântuitorul le-a prescris să îndeplinească la timpuri hotărâte”. Referindu-se la cele despre Euharistie, Sf. Iustin Martirul zice că Domnul nostru Iisus Hristos S-a arătat apostolilor și ucenicilor în ziua Învierii și ,,i-a învățat aceste lucruri.” Istoricul Eusebiu de Cezareea pare a ști chiar unde s-a petrecut faptul, când zice în legătură cu biserica ridicată de împărăteasa Elena deasupra unei peșteri, pe Muntele Măslinilor (Biserica Înălțării): ,,Așadar istoria veridică ne spune că în această peșteră a arătat Mântuitorul neamului omenesc, apostolilor Săi, misterele.” ,,Cine este, așadar, făcătorul tainelor, se întreabă Sfântul Ambrozie, decât Domnul Iisus? Din cer au venit acestea, căci tot sfatul din cer este.” De aici și nenumărate rugăciuni pentru binecuvântare și sfințire a apei, a untdelelmnului, a fructelor, în cele mai vechi rânduieli și așezăminte bisericești, precum Constituțiile Apostolice (sec. III-IV), și în primele cărți de slujbă, ca Evhologhiul episcopului Serapion de Thmuis (sec. IV) Biserica locală, aflată în rugăciune, Ecclesia orans, prelungește astfel în spațiu și timp rugăciunea sacerdotală a Mântuitorului, iar cultul nu se termină niciodată la simboluri, ci la Însuși Dumnezeu.
Parohia reușește să păstreze un permanent dialog cu Mântuitorul Hristos, tocmai prin cult, afirmând în plan orizontal și vertical koinonia, viața comună cu Dumnezeu și semenii, esență a existenței în Hristos. Ea devine semn al unității și plenitudinii Bisericii, de aceea este foarte important felul în care sunt formulate rugăciunile vorbite sau cântate, în forma și fondul lor, întrucât exprimă legătura cea mai intimă cu frământările și bucuriile, pe care comunitatea locală le resimte în drumul către Hristos. Glasul și mărturia întregii Biserici, constituie opera credinței tuturor generațiilor de la începuturile acesteia, cultul fiind de aceeași vârstă cu Biserica, fiind îmbogățit mai ales în urma luptei împotriva ereticilor, ce contestau unele adevăruri de credință. Aceeași Biserică ia cunoștință, prin cult de statutul său comunitar de popor al lui Dumnezeu și corp al lui Hristos, ce reflectă Întruparea Domnului, făcând sensibilă prezența, acțiunea și cuvântul Său, altfel spus, prelungind ceea ce a săvârșit odată pentru totdeauna (Evr 7, 3) Archiereus Megas (Evr 4, 14) și care dăinuie până în veacul ce va veni. (Evr 6, 20) Din această perspectivă cultul nu derivă numai din activitatea pământească a lui Hristos, ci este ecoul cultului ceresc continuu pe care Acesta, ca Sacrament originar îl aduce. De aceea spunem că tainele vin, în același timp din din Patima și Învierea lui Hristos, pe de o parte, însă pe de altă parte, Hristos cel ceresc acționează și dă forță acestora. Această tărie este primită prin Duhul Sfânt, primit de om odată cu săvârșirea tainei, încât a vedea și a-L primi pe Hristos, înseamnă același lucru și în ceea ce privește Sf. Duh.
La baza dinamicii comunității parohiale se află unitatea credicioșilor, prin Sf. Taine, iar parohia, ca imagine a Bisericii întregi devine la rându-i sacrament, ca mediu de iradiere a sacramentului originar, Hristos. Imaginea completă a parohiei este cea de Biserică a lui Hristos, în interiorul căreia Dumnezeu modelează și structurează Trupul Său, prin propriile Sale acte mântuitoare, iar o biserică locală fără cult, fără Sf. Taine și Liturghie, este un așezămînt care se năruie, care se surpă, sau care se dizolvă într-o colectivitate ideologică. Însă dacă Biserica, Trup mistic ar fi în totalitatea ei, numai rezultatul Tainelor și a vieții cultice în general, ar trebui să ne gândim la posibilitatea săvârșirii slujibelor și în afara ei, însă această posibilitate este înlăturată de conținutul ecleziologic fundamental care este Hristos, astfel că, pe cât de sacramentală este Biserica, pe atât de ecleziologic este cultul, comunicarea sa având nevoie permanent de mediul eclezial. Biserica își ia începutul ei, de comunitate mărturisitoare, de la Cincizecime, printr-un act exclusiv divin, ce depășește orice elemente sacramentale propriu-zise, ca acte de cult, fiind ea însăși ulterior sursă a actelor sacramentale, dar și rezultat mereu înnoit al lor. Comunitatea credincioșilor din parohie depinde nemijlocit de viața sacramentală, căci numai prin intermediul acesteia se poate împărtăși de viața cu care Hristos a însuflețit Biserica Sa, unitatea dintre El și Trupul Său fiind la fel de importantă ca aceea dintre devoțiunile credincioșilor și darurile spirituale primite în Biserică de aceștia. De acea puterile acestei lumi vor lupta permanent cu cei care propovăduiesc Împărăția, iar Sf. Liturghie a slujit drept unic refugiu întregii teologii și vieți ecleziale în timpuri de decadență, în care mesajul creștin era în mare pericol de a fi distorsionat.
Cum este percepută în mod real Biserica de către noua generație, iată o întrebare viu dezbătută în mediile teologice astăzi și care ar putea sugera necesitatea unei ,,noi Biserici”, sau a unui ,,nou mod de a sluji” a acesteia printr-o înțelegere eronată a dimensiunii liturgice la nivelul comunității parohiale. Mulți dintre membrii comunității parohiale nu conștientizează apartenența, în comuniune cu ceilalți creștini, la Trupul lui Hristos, întâlnim tot mai des, în cadrul structurii ecleziale, un soi de credință a omului de rând, care-și structurează convingerile sale interioare doar după un set de norme morale. Descoperirea unei noi vocații, dar și datorii, de a participa la Liturghia Bisericii și a primi Trupul și Sângele lui Hristos, spre viața cea adevărată, poate contribui la înlăturarea acestui neajuns major. În special Ortodoxia a subliniat dintotdeauna faptul că în centrul oricărei comunități locale se află adunarea liturgică, adevăr susținut încă din zorii creștinismului, printr-o serie de evenimente biblice foarte cunoscute, ce reliefează două aspecte ecleziologice fundamentale: începutul prezenței văzute a Bisericii în lume, ca primă comunitate liturghisitoare adunată ,,la frângerea pâinii” (FA 2, 42), precum și realizarea unității dintru început a Cuvântului, prin predica Apostolilor (FA 2, 4-8).
Cadrul liturgic reprezintă de multe ori locul de întâlnire a omului credincios cu Dumnezeu, comunitatea pusă sub semnul crucii devenind expresia lucrării de sfințire desfășurată de Biserică în lume, cu o forță misionară impresionantă. Evanghelizarea nu poate fi concepută în teologia misionară a Bisericii fără dumnezeiasca Euharistie, care nu reprezintă o completare a Cuvântului, sau un ajutor vizual al predicii, ci realitatea Duhului Sfânt, prin care participăm la Trupul și Sângele Domnului ( 1 Co 10, 16) și totodată apărăm credința dreptmăritoare a Bisericii de orice greșeală doctrinară sau de schismă. Prezent în Sf. Liturghie, Hristos Cel răstignit și Înviat din morți, devine prilej permanent de adorare, care nu exclude însă aspectul informativ cu privire la evenimentele istoriei mântuirii, reliefându-se astfel și dimensiunea profetică. Imaginea emblematică a acestui fapt este prezența pe Sf. Prestol atât a Sf. Chivot, cât și a Sf. Evanghelii, folosită în anumite momente ale slujbei. Cu o frazeologie vetero și neotestamentară impresionantă, textul liturgic este adânc ancorat în Scriptură, fapt ce transformă prezența la Sf. Liturghie, la cultul public în general, în act evanghelizator și de mărturie creștină.
Primirea tainelor și a Sf. Euharistii este intrare în împărăția lui Dumnezeu, anunțată chiar la începutul Sf. Liturghii- ,,Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh….” Creștinii sunt pe de o parte trași din lume, pentru că nu sunt din lume, iar pe de altă parte ei sunt trimiși în lume, fiindcă aceasta trebuie să se sfințească cu ei. Cultul divin capătă înțeles teologic și misionar în parohie, transformându-se la acest nivel în energie, care mișcă Biserica în devenirea ei misionară. Participarea la Dumnezeiasca Liturghie reprezintă în interiorul Bisericii Ortodoxe cea mai de preț sărbătoare, fără săvârșirea acesteia, ziua de duminică fiind una ca oricare alta, prezentă în timpul calendaristic dar absentă din ritmul liturgic al anului bisericesc. În fiecare parohie actul liturgic reprezintă principala sursă a zelului misionar, actualizând în fiecare om opera răscumpărătoare a lui Hristos, ce revarsă har dumnezeiesc peste cei care vin la El, cu suferințele și problemele lor. Trupul și Sângele Domnului devine loc al unității și al solidarității, mâinile Sale devenind mâinile noastre ce lucrează în ogorul credinței, buzele Sale, buzele noastre, proclamând viața veșnică, iar picioarele Sale, ale noastre, căutând pe cei care încă nu L-au întâlnit în viața lor pe Hristos. Liturghia poate fi văzută astfel și ca ,,Școală a sfințeniei,” atmosfera de aici formându-ne după modelul desăvârșit al Învățătorului, care ne asigură că ,,rămâne cu noi până la sfârșitul veacurilor.” (Mt 28, 20)
În parohie, cultul este adus în dependență de Hristos și în unire cu El, prin intermediul preotului slujitor. Astfel, Împărăția cerurilor (Mt 5, 19), coborâtă între oameni, capătă dimensiune audiovizuală, prin imnografie și iconografie, cu rol atât estetic, cât mai ales sfințitor. Cântarea Fericirilor (Mt 5, 3-12), la momentul Vohodului cu Evanghelia, prin atmosfera de bucurie exprimată, înalță inimile credincioșilor, martori ai ieșirii la propovăduire a lui Hristos. În continuare biserica slujitoare reactualizează istoria mântuirii, care s-a împlinit odată pentru totdeauna, amintind ,,de cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de șederea cea de a dreapta si de cea de a doua slăvită și iarăși venire”, cu rol determinant în transmiterea și apărarea credinței. Ea este cea care propovăduiește Cuvântul lui Dumnezeu (1 Ptr 1, 23), fiind centrată pe legătura dintre Liturghie și Cuvânt. Preotul exprimă rugăciunile liturgice, în numele poporului, prin întrebuințarea pluralului comunitar: ,,Pomenește, Doamne, pe cei ce Ți-au adus aceste Daruri și de la care și prin care și pentru care au fost aduse acestea.” Prezente în Sf. Liturghie și Sf. Taine, rostirile slujitorului și ale comunității sunt cuvintele lui Hristos, care mențin neîncetat relația cu El. De asemenea, Euharistia folosește pâinea și vinul ca rezultat al ostenelii umane și elemente fundamentale ale structurii cosmice a lumii. Prin sfințirea și proaducerea lor, li se imprimă, nu un scop terestru, ci unul cosmic, Împărăția lui Dumnezeu, în care omul își regăsește echilibrul, bucuria. La acestea se adaugă și neîncetata rugăciune de mulțumire adusă de către poporul lui Dumnezeu, pentru primirea primirea Euharistiei, prin rostirea cuvântului Amin, moment liturgic amintit încă din primii zori ai creștinătății. Această întâlnire a lumii noastre cu Împărăția cerească obligă astfel pe fiecare credincios, din cuprinsul parohiei, la schimbarea viziunii legată de viața sa. Această nouă existență a omului, ca rod al Întrupării Cuvântului și lucrare a Duhului Sfânt nu rămâne ca un sentimentalism dulceag, ci trece dincolo de gnoseologie, devenind realitate, care preface ființa umană, transfigurând-o. Primind Sf. Taine ale Bisericii, are în continuare, datoria de a duce mai departe pacea lui Hristos și Cuvîntul zidirii tainice în lume, chemându-i și pe cei care din cauze binecuvântate nu au fost prezenți să vină pentru a primi binecuvântarea treimică, chiar dacă viața în Hristos înseamnă viață în biserică.
III.1.3. Sfânta Scriptură și limbajul liturgic
Învățătura de credință a Bisericii este realitate vie, Însuși Adevărul, și apoi mărturisirea în scris sau prin viu grai, sub călăuzirea Sf. Duh, căci întâi au fost Tainele și adevărul dumnezeiesc, apoi învățătura despre Taine și adevăr. Dogma este încorporată în toate actele sfințitoare săvârșite de Biserică, în toate doxologiile aduse lui Dumnezeu și în rugăciunile, care împreună cu harul sfințitor alcătuiesc viața sacramentală a oricărei parohii. Spre exemplu, comunitatea mărturisitoare locală trăiește iconomia trinitară de mântuire în formula baptismală, în Simbolul de credință, în liturghie și taine. Argumentarea conceptual-teologică a Sf. Părinți ai Bisericii a fost necesară doar pentru respingerea ereziilor și precizarea teoretică a ortodoxiei Adevărului. Cuvintele Mântuitorului au răsunat odată cu Întruparea Sa, eveniment ce a însemnat punerea temeliei Bisericii, de aceea reflectarea revelației în lume nu este posibilă fără cadrul eclezial, începutul însușirii acesteia fiind actul sacramental al Sf. Botez, poartă de intrare în comunitatea parohială. Sf. Lăcaș de închinare din parohie devine casa lui Dumnezeu, domus ecclesiae (1 Tim 3, 15), pentru fiecare mădular nou al acesteia, locul sfințirii prin taine și al primirii cuvântului mântuitor.
Nici o altă instituție sau formațiune desprinsă de Biserică nu are autoritatea acesteia, în cunoașterea și mărturisirea cuvântului mântuitor, sălășluindu-se în ea Duhul Adevărului, care ca un mir al cunoștinței se pogoară de pe cap, pe trupul lui Aaron. (Ps 132, 2) Locul în care se desfășoară actele de cult în parohie, respectiv biserica se transformă în organ al înțelepciunii dumnezeiești, nu doar pentru pământeni, ci și pentru începătoriile și stăpâniile din ceruri, prin Hristos Iisus (Ef 3, 10), piatra unghiulară (Ef 2, 20-21) și zidirea Bisericii, Extra Ecclesia nulla salus, fiind mereu actuală. Întreaga comunitate religioasă este însă luminată, în păstrarea și mărturisirea credinței, Hristos fiind mai presus decât ea, în calitate de Domn și Stăpân, înlăturând orice urmă de suzeranitate absolută, generând conștiința primirii adevărului doar prin rugăciune și viață curată.
Astfel Părinții Bisericii au sintetizat acest aspect fundamental, afirmând că numai în rugăciune se face teologia și numai cel ce se roagă cu adevărat poate fi numit teolog. Atunci când apără învățătura de credință a Bisericii împotriva pnevmatomahilor și vorbește în lucrările sale despre Sf. Duh Sf. Vasile cel Mare, unul din cei mai familiarizați Părinți, cu cultura greacă și limbajul ei filozofic, nu-l foloseșe în discursul său pe acesta din urmă. Preferă unul liturgic, ce trimite la atmosfera de rugăciune și de primire a harului, plasându-l pe omul credincios într-o relație cu Dumnezeu ce nu se poate epuiza niciodată. Sf. Vasile cel Mare imprimă conținutului pnevmatologic, acel ton doxologic, care leagă în mod clasic persoanele Sf. Treimi, în rugăciunea Bisericii Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. ,,Prin intermediul Duhului, spune ierarhul capadochian, are loc restabilirea în paradis, ridicarea în Împărăția cerurilor, redobândirea înfierii, îndrăzneala de a numi pe Dumnezeu, Tatăl nostru, împărtășirea de harul lui Hristos, viețuirea ca fii ai luminii, părtășia de slava veșnică și, într-un cuvânt, împărtășirea de toate binecuvântările, în acest veac și în cel viitor.” Cultul nu este posibil, în cadrul parohiei, decât ca strigăt al Duhului ,,Avva Părinte” (Rom 8, 15; Gal. 4, 6), iar credincioșii nu slujesc lui Dumnezeu decât rezonând la acest strigăt, ce se constituie în invocare liturgică. Teologhisirea adevărată, despre care vorbește în textul indicat mai sus, Sf. Evagrie Ponticul se face doar în manieră pnevmatologică, biserica din parohie transformându-se într-o adevărată ,,Școală a credinței.” Proclamarea revelației se face dinlăuntrul ei, de unde se comunică și harurile Sf. Duh, odată ce s-au sălășluit în ea, dăruindu-i existența sa deplină, prin care înalță pe credincioși la Adevăr.
Biserica, implicit parohia, conservă tezaurul de neprețuit al credinței dintru început, în formă neschimbată, însă în fața vreunei răstălmăciri primejdioase, poate formula revelația în haină nouă, cu respectarea conținutului, ceea ce a făcut pe teologi să numească Biserica ,,Sinod necontenit”. Antifoanele de la Utrenie scot în evidență acest lucru- Duhul Sfânt este Înțelepciunea divină: ,,Din Duhul Sfânt izvorăște toată înțelepciunea; de aicea este darul Apostolilor și cu daruri de biruință se încununează mucenicii și proorocii văd.” (Antifonul 3, glasul 2), mijlocește cunoașterea lui Hristos, ca Adevăr al Bisericii: ,,Prin Sf. Duh este bogăția cunoștinței de Dumnezeu, a gândirii la cele de sus și a înțelepciunii, că întru Dânsul toate dogmele părințești le descoperă Cuvântul.” (Antifonul 3, glasul 4) sau El este Cel se teologhisește: ,,Sfântului Duh, teologhisind să-I zicem- Tu ești Dumnezeu, viață, iubire, lumină, minte, Tu ești bunătate, Tu împărățești în veci.”(Antifonul 2, glas 5) Există o teologhisire a parohiei, izvorâtă din Liturghie și Sf. Taine, în care Dumnezeu se descoperă neîncetat poporului Său în lumina Sf. Treimi. Sfântul Chiril al Ierusalimului confirmă această continuitate revelațională, atunci când recomandă ucenicilor săi să nu primească altă învățătură decât cea a Bisericii: ,,Dobândește și păstrează numai credința pe care ai învățăt-o și ți-a fost propovăduită, aceea ce ți-a fost predată acum de Biserică și întărită de toată Scriptura. Pentru că nu toți știu să citească Scripturile deoarece îi împiedică de la cunoașterea lor pe unii simplitatea minții, pe alții ocupațiile, de aceea am strâns în câteva fraze toată dogma credinței, ca să nu piardă sufletul din pricina neștiinței. Auzind aceste cuvinte, adu-ți aminte de Simbolul credinței. Învățăturile credinței n-au fost alcătuite așa cum li s-a părut oamenilor, ci cele mai importante au fost adunate din toată Scriptura și formează o singură învățătură a credinței.” Textul ne permite să punctăm câteva concluzii, referitoare la simfonia perfectă dintre învățătura Bisericii și viața concretă a acesteia, la nivel parohial.
În aspectul ei local și universal, Biserica veghează pentru redarea fidelă a credinței de la început, neputând spori nelimitat revelația, prin impunerea unor alte învățături, lipsite de o fundamentare solidă. Mărturisirile Bisericii, exprimate și formulate în Sf. Scriptură, hotărârile Sinoadelor, în textele liturgice și în scrierile Sf. Părinți, definesc îndeajuns, fără a-l epuiza, evenimentul noii vieți în Hristos, ca mod de existență al comuniunii, mereu perfectibil. Schimbarea unui numit tip de învățătură, cu altul, decât cel revelat de Biserică, duce la erezie. Cazul Sinoadelor Ecumenice și regionale este paradigmatic, acestea fiind întrunite atunci când exista primejdia divizării, prin apariția unei anumitor rătăciri, cum a fost, arianismul, combătut de cei 318 Părinți de la Niceea. Privitor la păstrarea credinței apostolice, Sfântul Împărat Constantin cel Mare le adresează celor prezenți o cuvântare cu miez profund teologic, din care am extras următorul fragment: ,,Scrierile evanghelice și apostolice și poruncile vechilor prooroci ne învață pe noi limpede cele ce trebuie să gândim despre Dumnezeu. Deci alungând vrajba făcătoare de război, să luăm din cuvintele de Dumnezeu inspirate soluția în cele dezbătute.” Prin harul dumnezeiesc ce sălășluiește în ea, Biserica nu poate greși, însă infailibilitatea ei este una specifică, ce vizează păzirea și mărturisirea adevărului primit, Care este Hristos.
Adevărul conservat și proclamat de biserica locală este viața dumnezeiască, pusă la dispoziția omului pentru transfigurarea sa interioară, astfel încât, conceptualizarea dogmelor, nu totdeauna descifrată de credincioșii din parohie, este experimentată și trăită prin cult, ca practicare a Tainelor și mai ales Împărtășire cu Trupul și Sângele euharistic. Epicleza prezentă în rânduiala Tainelor exprimă doctrina mântuirii sub forma unor acte prin care ea se dobândește de fapt. Iată textul uneia dintre acestea: ,,Încă aducem Ție această slujbă cuvântătoare și fără sânge și cerem, și Te rugăm și cu umilință la Tine cădem, trimite Duhul Tău cel Sfânt, peste noi și peste darurile ce sunt puse înainte […], pentru ca să fie celor ce se vor împărtăși, spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtășirea cu Sfântul Tău Duh, iar nu spre judecată sau spre osândă.” (Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur) Rugăciunea de invocare a Sf. Duh este esențială pentru Biserică și viața creștină a unei comunități religioase locale, însă după cum bine știm există acea dispută seculară privitoare la tâlcuirea ei în mod diferit, de către tradiția scolastică apuseană, ce consideră conținutul rugăciunii, formula care săvârșește taina, și Răsărit, pentru care odată cu invocarea culminează sfânta lucrare euharistică, adevăr afirmat de Tradiția Sfinților Părinți. Pentru ortodocși tâlcuirea Euharistiei are la bază pentru totdeauna cuvintele Sf. Irineu de Lyon: ,,Învățătura noastră este în acord cu Euharistia, iar Euharistia, la rândul său, confirmă învățătura noastră. (lat. Nostra autem consonans es sententia Eucharistiae et Eucharistia, rursus, confirmat sententiam nostrum.)” Sintetizând, viața cultică este legată intrinsec de Biserică, și tot ceea ce privește Biserica, face referire și la latura ei sacramentală, lucru ce se verifică în existența oricărei parohii. Credința mărturisită prin cult este asimilată de toți membrii parohiei, fiind simțită și nu definită, iar deseori, mărturisirea sacramentală depășește formulările oficiale ale Sinoadelor. Așa se explică faptul că învățături privind cultul Maicii Domnului, al icoanelor și Sf. Moaște sau viața de dincolo de moarte, sunt recepționate și trăite în mod plenar de membrii parohiei, prin slujbele Bisericii. Preotul mărturisește un punct de credință, iar credincioșii răspund favorabil, doar atunci când credința mărturisită de acesta este credința Bisericii, răspunsul constituindu-se în semn al ortodoxiei ei. Comuniunea în Dumnezeiască Liturghie și în interiorul Sfintelor Taine ale Bisericii constituie suprema proclamare în lume a lui Hristos și a operei Sale mântuitoare.
Într-adevăr, rugăciunile, cântările, lecturile biblice, constituie în fiecare comunitate vehicule ale harului și ale învățăturii creștine. În timpul serviciului liturgic, Evanghelia și Apostolul dezvăluie revelația pe care ne-a făcut-o Hristos Însuși, iar predica slujitorului o evidențiază, clarificând-o mai mult. Cuvântarea, inspirată din rugăciuni ce proclamă credința, devine imn liturgic, așa cum s-a întâmplat cu prologul Predicii de Crăciun a Sfântului Grigore de Nazians, rostită în 380 d. Hr, ,,Hristos se naște, măriți-L!/Hristos din ceruri, Întâmpinați-L!/Hristos pe pământ, înălțați-vă!/Cântați tot pământul!”, ce a devenit, după patru veacuri, irmosul Canonului de Crăciun, al Sfântului Cosma Melodul (+781 d. Hr.). Fiecare creștin al parohiei pătrunde apoi, teologia crucii cu prilejul ceremonialului solemn și impresionant, din cadrul Slujbei Înălțării Sfintei Cruci (14 Septembrie) și din Duminica Crucii (a treia din Postul Mare), din rânduiala scoaterii și purtării solemne a Crucii, la slujba Prohodului din noaptea Vinerii Patimilor sau din textul stihirilor tipiconale specifice: ,,Mare este puterea Crucii Tale, Doamne! sau ,,Crucea Ta, Doamne, viață și înviere poporului Tăi este!” ș.a.. Un alt element de cult, ce mărturisește și lămurește, prin mijlocirea imaginii și a culorii, învățătura bisericii, este pictura bisericească. Este surprinzătoare concordanța textului liturgic, care exprimă și confirmă ceea ce este zugrăvit în icoană, permanentizând crezul Întrupării Fiului lui Dumnezeu, căci ,,Mântuitorul fericea pe cei ce nu numai auzeau cuvintele Lui, ci Îl și vedeau (Mt 13, 16), iar precum prin predică se redau cuvintele Lui, așa prin icoană se redă vederea Lui.” Icoana pictată contribuie la menținerea unității de credință în parohie, ca amvon neîntrerupt, istorisind și amintind ceea ce Hristos a făcut pentru oameni, înlăturând astfel varietatea tălmăcirii conținutului dogmatic. Plină de realitate harică, prin prezența harică ce o luminează, icoana îmbogățește viața bisericească a parohiei, împreună cu Sf. Taine și Sf. Liturghie, ce-L împărtășește pe Hristos Mântuitorul, tuturor.
III.1.4. Sărbătoarea ca dimensiune doxologică a cultului.
Sărbătorile au luat naștere ca o dorință puternică a primelor comunități creștine, de a viețui cât mai aproape de spiritul Evangheliei, descoperit odată cu botezul. Răspândirea noii religii a adus odată cu ea și formele exterioare ale cultului divin, ca împlinire profetică a cuvintelor lui Hristos, rostite în dialogul cu femeia samarineancă (In 4, 21, 24) Încă din primele zile ale Bisericii, comunitatea creștină mergea le mormântul martirilor, de obicei, în afara cetății, și săvârșea Euharistia. În acest fel, s-a născut sărbătoarea sfinților. Alte ocazii pentru sărbători erau: sfințirea unui locaș liturgic, mutarea moaștelor unui martir dintr-un loc într-altul ș.a.. Prin urmare, persecuțiile îndreptate împotriva creștinilor au avut un rol hotărâtor în creșterea numărului sărbătorilor. Locurile de slujire erau situate, de cele mai multe ori, sub cerul liber sau în imediată apropiere a mormintelor martirilor. Oficializarea praznicelor, înfăptuită după sec. al IV-lea, a dus la o dezvoltare a cultului, creștinii păstrând permanent trează în mintea lor conștiința importanței spirituale și religioase a sărbătorilor.Prin ele, credincioșii comunităților locale creștine doreau modelarea vieții lor după exemplu de trăire a lui Hristos, evocând permanent și împrospătând viața Lui.
Astăzi, la fel ca și în trecut, în cultul public al parohiei, mai precis, prin intermediul sărbătorilor religioase, este actualizată permanent legătura omului cu Dumnezeu, deoarece ritualul bisericesc repetă în tot anul liturgic, întreg ciclul actelor, prin care umanitatea lui Hristos a trecut. De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur, își îndeamnă credincioșii păstoriți de el: ,,să părăsească casele pentru a veni să vadă pe Domnul culcat în iesle și înfășurat în scutece, ca realitate mișcătoare și minunată” a Nașterii lui Iisus. Simpla cunoaștere a vieții Mântuitorului devine în sărbătoare, întâlnire cu El, Cel Care se naște, Se răstignește, Înviază, Se Înalță și ne trimite pe Duhul Său Cel Sfânt, momente ce depășesc temporalitatea oricărei comemorări. Astfel, în orice parohie Nașterea Domnului este și nașterea omului, lucru indicat prin imne pline de bucurie: ,,Astăzi Hristos în Betleem se naște din Fecioară; astăzi, Cel fără de început Se începe (ca om) și Cuvântul Se întrupează; puterile cerului se bucură și pământul cu oamenii se veselesc, magii daruri aduc, păstorii minunea vestesc, iar noi neîncetat strigăm: mărire întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoie. Îngerii cu păstorii măresc, iar magii cu steaua călătoresc.” (Slava de la Laude) sau ,,Fecioara, astăzi, pe Cel mai presu de ființă naște. Și pământul, peșteră Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii măresc, iar magii, cu steaua călătoresc.” (Condacul Nașterii) Viața cu adevărat nouă în parohie nu poate veni decât de dincolo, de la Dumnezeu, Care este mai presus decât legile firii, conform cărora, prin repetiție, tot ce se naște înaintează spre moarte.
După ce Hristos Se naște în noi, în ziua Crăciunului, ne curățește mai apoi, cu apele Iordanului, la Bobotează. În această zi de prăznuire luminoasă El umple toate apele de Duhul Său cel Sfânt, pentru ca toți cei din parohie să se întâlnească personal și să primească această purificare, stropiți cu ele și gustând din ele. Aceeași bucurie este deplină, căci oamenii primesc de la Hristos pacea și puterea Sa, de a trăi în spirit de reconciliere și armonie cu întreaga creație: ,,Cel ce îmbracă cerul cu nori, se îmbracă astăzi cu apa Iordanului și cu a mea curățire se curățește, Cel ce a șters păcatul lumii.” (Stihire de la Luminânda Bobotezei) . Efectul soteriologic al întâlnirii cu Hristos este din plin resimțit în parohie, odată cu Sărbătoarea Învierii, care de asemenea, depășește latura anamnetică a evenimentului, petrecut cu mii de ani în urmă. Oamenii se bucură de actualitatea intervenției lui Hristos, Cel Care biruiește moartea: ,,Prăznuim omorârea morții, sfărâmarea iadului și începătura altei vieți veșnice, […] căci e Ziua Învierii.” Bucuria pascală nu e nici trecătoare, nici nedeplină, de aceea nimeni nu trebuie să fie trist, căci toate motivele de întristare apar acum fără însemnătate față de biruirea morții. De ce să ne întristăm acum de pricini care ne conduc spre moarte, când știm că prin moarte trecem la viața veșnică? ,,Să se veselească cele cerești, cântă Biserica, și să se bucure cele pământești, că a făcut biruință cu brațul Său Domnul, călcat-a cu moartea pe moarte. Cel Întâi-Născut din morți S-a făcut. Din pântecele iadului ne-a izbăvit pe noi. Și a dăruit lumii mare milă”. Veselia este prilejuită de asemenea, de redobândirea chipului dumnezeiesc, prin Hristos: ,,Saltă, Adame, împreună și te veselește, Eva, că hainele prin care v-ați îmbrăcat întru stricăciune de demult în rai, nădăjduind nestricăciune, luându-le pe Sine Cel ce v-a zidit pe voi, în chip negrăit le-a mutat întru nestricăciune, și împreună v-a înălțat astăzi și prin șederea cea împreună cu Tatăl v-a cinstit”. (Penticostar, Săptămâna VII după Paști, Miercuri: stihoavna Vecerniei, stih. II). Sărbătoarea este unul din aspectele principale, care exprimă restaurarea firii umane, iar lipsa ei diminuează această umanitate, ca și în cazul trupului, căruia îi lipsește hrana sau adăpostul. Din trupul înviat al lui Hristos se revarsă peste noi lumina sensului deplin al existenței noastre, cunoscând fiecare că trăim pentru înviere, pentru viața veșnică, plină de iubire și de fericire: ,,Acum toate de lumină s-au umplut și cerul și pământul și cele dedesubt, deci să prăznuiască toată făptura, Învierea lui Hristos, întru care s-a înnoit.” Sărbătoarea este așadar apropierea de fiecare dintre noi, a bucuriei dată de Dumnezeu și din acest punct de vedere întreaga viață a parohiei este o sărbătoare continuă și o pregătire neîncetată de a intra în Împărăția lui Dumnezeu.
A merge la biserica din parohie, nu înseamnă neapărat a sărbători, căci adevărata celebrare înseamnă întotdeauna o participarea activă, ce poate fi întreținută prin pregătirea, care se face înainte de sărbătoare, prin post, împăcare cu aproapele sau Spovedanie. Drumul către Biserică nu este unul oarecare, ci singurul care are la capătul său mîntuirea, cale care este însuși Hristos, Care ne luminează viața. Dimensiunea cultică a parohiei, în dinamica ei nu are nimic din cea ce este pământesc, fiecare membru al acesteia înaintând din slavă în slavă, doxologic, până la slava veșnică, glăsuită acum de către îngeri, dar care așteaptă și ființa noastră. (2 Co 3, 18) În fiecare Duminică, Sf. Liturghie devine un microcosmos, în interiorul căruia timpul și veșnicia, cele cerești și cele pământești ,,sunt aduse într-o unitate de nedespărțit. Doar actul liturgic poate reda pe deplin, pentru biserica locală, înțelesul autentic al sărbătorii, anume participarea la liturghia cerească, arvuna acesteia fiind Sf. Euharistie: ,,Dă-ne nouă să ne împărtășim cu Tine ma adevărat în ziua cea neînserată a Împărăției Tale!”, glăsuiește Biserica în acest sens. Sf. Chiril al Alexandriei explică insistent importanța jertfei euharistice în viața Bisericii: ,,Murind lumii prin mortificarea trupului, vom trăi lui Dumnezeu prin viețuirea evanghelică, urcând cu adevărat cu jertfa duhovnicească și atotbinemirositoare la Tatăl, prin Fiul.” Idealul vieții creștine dobândește un dublu aspect, ascetic dar și îmbucurător căci ,,Cel ce crede în Hristos, viu va fi, chiar dacă va muri.” (In 11, 25) În cadrul Sf. Liturghii săvârșită de preot în parohia sa, Hrisos se face prezent în toate actele Sale mântuitoare rânduiala acesteia rezumând și conținând, în modul cel mai evident adevărurile fundamentale ale creștinătății, Hristos ,,fiind prezent etern, totdeauna același, ieri pe drumurile Palestinei, astăzi în Liturghia Bisericii, în mod etern, în Tabernacolul ceresc.” Toată forța de mortificare după omul vechi, omul păcatului, toată lupta cu patimile și experiența salvatoare a înnoirii îi vine creștinului din Sfânta Împărtășanie, pentru că ,,ori de câte ori vom mânca această pâine și vom bea acest pahar, moartea Domnului vom vesti, până la venirea Lui” (1 Co 10, 26). Prin Împărtășire, Trupul se unește cu trup, Sânge cu sânge și suflet cu suflet, și astfel trupul, sufletul și toate puterile noastre se umplu de Duh Sfânt, Euharistia devenind mijloc de fortificare a experienței creștine în parohie și încununare a acesteia. Putem vedea în parohiile de astăzi, și credincioși, care luați de valul sărbătorilor, nu mai înțeleg adevăratul sens al acestora, comercializând și speculând emotivitatea creată de sărbători. Praznicele împărătești devin prilejuri de a mânca și bea mai mult, adică de a serba cu pântecele, rămânând ca acestea să fie văzute doar ca, manifestări folclorice”, și nu ca adevărate izvoare de viață și mântuire. Sărbătorile însă, constituie tot atâtea prilejuri de interioritate și familiaritate reciprocă în parohie, având ca subiect central pe Hristos, cauza creatoare și susținătoare a vieții tuturor, iar prin intermediul lor, omul sfințește timpul, nu numai ca odihnă, ci ca înnoire a vieții veșnice.
III.2. Sfintele Taine și relația lor specială cu viața parohiei
III.2.1. Sf. Taină a Botezului.
Constituie poarta de intrare în comunitatea parohială. Ca recapitulare a morții și învierii Domnului, botezul înseamnă de fapt prima noastră unire cu Hristos și pregătire pentru unirea deplină în Sf. Euharistie. Acțiunea harului, revărsat prin taina Botezului asupra sufletului credinciosului este pregnant ilustrată de cuvintele Sf. Diadoh al Foticeii: ,,Eu însumi am înțeles din dumnezeieștile Scripturi și din însăși simțirea minții că, înainte de Botez, harul îndeamnă sufletul din afară spre cele bune, iar satana foiește în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate ieșirile dinspre dreapta ale minții. Dar din ceasul în care ne renaștem, diavolul este scos afară, iar harul intră înăuntru. Ca urmare, aflăm că precum odinioară stăpânea rătăcirea asupra sufletului, așa după Botez, stăpânește adevărul asupra lui. Lucrează, desigur, satana asupra sufletului și după aceea ca și mai înainte, ba de multe orichiar și mai rău. Dar nu ca unul ce se află de față împreună cu harul, ci învăluind, prin mustul trupului, mintea ca într-un fum, în dulceața poftelor neraționale.” Restabilirea legăturii ontologice cu Dumnezeu se realizează astfel printr-o ruptură profundă între vechiul mod de viață plin de patimi și existența cea nouă. Pentru cel de curând cufundat în apa botezului, acum începe viața sa spirituală, acea iluminare ca rezultat al lucrării harului în profunzimile tainice ale sufletului, dar și acel război nevăzut, acea râvnă în reactualizarea constantă a roadelor Botezului, ce angajează întreaga ființă. Aceeași energie dumnezeiască primită la Botez infuzează credinciosului o putere, ce-l va sprijini în cunoașterea tot mai deplină a voii lui Dumnezeu și a împlinirii ei. Sf. Vasile cel Mare descrie astfel legătura dintre credință și Botez, modul în care Taina le unește atât de strâns, încât faptul credinței determină împlinirea actului în sine, iar Botezul desăvârșește faptul credinței: ,,cu adevărat, credința și botezul, aceste două mijloace ale mântuirii, sunt legate unul cu celălalt și indivizibile. Căci dacă credința primește din Botez desăvârșirea sa, botezul se fundamentează pe credință; și unul și celălalt prin același nume se desăvârșesc; cum se crede în Tatăl și Fiul și în Duhul Sfânt, la fel se botează în numele Tatălui și al Fiului și al Sf. Duh; mărturisirea credinței, care duce la mîntuire, vine mai întâi, iar botezul, pecetea sentimentului nostru urmează îndeaproape.”
Ca act misionar, Sf. Botez este ,,sacrament al chemării” unice și personale de a sluji, iar prin răspunsul nostru dobândim un statut special în Biserică, acela de fii ai lui Dumnezeu, implicit membri ai comunității creștine. Botezul devine semn ecleziologic, Biserica fiind singura instituție care-l poate practica, iar Hristos este Săvârșitorul (In 4, 1-2), Care dorește să identifice pe creștini ca popor al lui Dumnezeu între ceilalți membri ai societății, taina trebuind înțeleasă ca dar al Duhului Sfânt făcut oricărei comunități mărturisitoare. Fiecare dintre noi vedem împlinindu-se cuvintele lui Hristos rostite ucenicilor Săi: ,,Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi și v-am rânduit să mergeți și să aduceți roadă.” (In 15, 16) Botezul este și semn al Împărăției lui Dumnezeu în mijlocul fiecărei parohii, pe care noi o invocăm permanent în Rugăciunea domnească (Mt 6, 10), fiindcă Hristos este Cel Care a venit prin Întrupare, aducând mesajul încurajator al izbânzii împotriva păcatului și a morții. Noii membri ai parohiei primesc primesc în dar, puterea de a suporta patimii și morții omului celui vechi, în mod insesizabil, dar sămânța sădită prin Botez, va încolți, va crește și va da roade în ființa noastră spiritual sub razele harului, ce se revarsă din celelalte Sf. Taine. R. Hamma descrie practic rânduiala Sf. Botez pentru cei mici, ca încorporare și creștere în noua comunitate: ,,Când copilul, ținut în brațe, intră pe ușa bisericii, cel care-l întâmpină primul este preotul, iar intonarea imnelor de către cei de față înseamnă <<Vino, ești binevenit!>>. După ce se botează, copilul devine membru al Bisericii, Trupul hristic ,,putând primi celelalte Taine”.
Cu toate că Botezul ne amintește de tradiția Bisericii și datoria de a urma viețuirii apostolilor, el ne proiectează pe fiecare dintre noi în viitor, schimbându-ne fundamental percepția față de acesta, în calitatea de ființe nemuritoare și cetățeni ai raiului, depășind cadrul strict instituțional al parohiei. Păzind nepătată haina Botezului, prin împlinirea poruncilor, omul primește ,,întrebuințarea morții ca osândă a păcatului, care-l trece în chip tainic la viața dumnezeiască și fără de sfârșit.” Astfel, după cum ne arată și Rugăciunea de spălare a pruncului, botezul reprezintă ,,o arvună a vieții celei de apoi, pe care nelăsând-o furată, ne învrednicește la viața de veci.” Un alt exemplu de identificare a Tainei, cu dăruirea totală a primitorului, este și Rânduiala tăierii părului, căci ,,trecând prin tundere, orice laic se regăsește călugăr al monahismului interiorizat supus tuturor exigenșelor absolute ale Evangheliei.” Prin urmare, în viața parohiei botezul semnifică acea chemare către viața în Hristos și primul ajutor în urcușul duhovnicesc al fiecărui om.
III.2.2. Mirungerea
Lucrarea acestei taine în viața Bisericii își are începutul la evenimentul Cincizecime: ,,Iar Petru a zis atunci către ei- Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre și veți primi darul Duhului Sfânt” (FA 2, 38). Prin Ungerea cu Mir, credincioșii dobândesc pecetea sfințeniei, întăriți fiind astfel în harul primit la Botez, deoarece pogorârea Duhului Sfânt peste Hristos, la Botezul Său, preînchipuia tocmai ungerea pe care noi o vom primi de sus, la intrarea în Biserică, și despre care amintește și Sf. Ap. Pavel: ,,iar Cel ce ne întărește, pe noi împreună cu noi, în Hristos, și ne-a uns pe noi este Dumnezeu, care ne-a și pecetluit pe noi și a dat arvuna Duhului, în inimile noastre” (2 Co 1, 21, 22). Prin venirea în lume și prin chenoză, Hristos S-a împărtășit pentru noi, ca om, de ,,Sf. Duh al făgăduinței, care este arvuna moștenirii noastre, spre răscumpărarea celor dobândite de El și spre lauda slavei Sale.” (Ef 1, 13) Cea de-a doua Taină, în ordinea primirii, reprezintă chemarea la preoția universală, și trimiterea tuturor la propovăduirea Evangheliei: ,,voi sunteți seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiți în lume bunătățile cerului Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată.” (1 Ptr 2, 9) Dobândind statutul de misionar în comunitatea locală din care face parte, credinciosul este chemat să împlinească destinul Mântuitorului, să fie purtător viu, trăitor al vieții celei bune, Mirungerea fiind în acest sens, de un real folos parohiei.
După cum Botezul este taina renașterii spirituale, Ungerea cu Sf. Mir întărește pe cei ce o primesc în viața duhovnicească, fiind sursă a ,,bărbăției creștine”, atât de necesară vremurilor pe care le traversăm. Astfel, prin fiecare biruință pe care o câștigăm în lupta cu păcatul, pecetea primită în Taina Mirungerii, rămâne nestricată, devenind semn distinctiv, care ne identică drept fii ai lui Dumnezeu. Mirungerea este revărsarea directă a harului necreat în sufletele celor miruiți, deschizându-le astfel drumul sfințeniei. Ca Persoană de relație, între Tatăl și Fiul, Sf. Duh îi face pe cei deveniți prin Botez, fii ai Tatălui, prin încorporarea în Hristos, să simtă iubirea Tatălui față de om și-i îndeamnă la a răspunde la prin propria iubire (1 Tim 4, 14). Botezul și Mirul sunt daruri dumnezeiești, temei pentru creșterea spirituală în Hristos pe parcursul vieții, o arvună și o anticipare pentru desăvârșirea creștină, nu ceva mecanic, automat, magic, căci ,,abia după multe munci și sudori și prin dragostea acestor suflete bune față de Dumnezeu, abia după aceea I se luminează ochii sufletului celui botezat”.
III.2.3. Taina Cununiei, fundament al familiei creștine.
Vorbind despre Cununie și îndatoririle soților unul față de altul, Sf. Ap. Pavel aseamănă unitatea dintre cei doi cu unirea dintre Hristos și Biserică: Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos și în Biserică. Astfel și voi, fiecare așa să-și iubească femeia ca pe sine însuși; iar femeia să se teamă de bărbat” (Ef 5, 32-33). Semnificativ este și faptul că în alte locuri ale Sf. Scripturi relația dintre Dumnezeu și lume, dintre Dumnezeu și Israel, poporul Său ales, și în cele din urmă dintre Dumnezeu și creația restaurată în Biserică, este exprimată în termenii aceleași uniri conjugale. În această dublă analogie noi înțelegem dragostea lui Hristos pentru Biserică, pentru că trăim experiența iubirii conjugale, iar pe de altă parte dragostea dintre soți își are rădăcinile, profunzimea și împlinirea reală în marea Taină a lui Hristos și a Bisericii Sale (2 Co 11, 2). Pentru aceasta adevărul și împlinirea omului, prin Cununie nu se găsește în el însuși, ci în Hristos ținta noastră finală. Tocmai cesta este rolul fundamental al Sf. Taine, acel de a trece viața lui Hristos Cel răstignit și înviat, în viața credincioșilor, în momentele cruciale ale acesteia, în mersul spre Împărăția lui Dumnezeu, care, într-o formă anticipată, este deja în mijlocul nostru aici și acum, ca Împărăție a Duhului Sfânt. Harul care se revarsă prin fiecare lucrare sacramentală a Bisericii este gratuit, de aceea săvârșirea Tainei cununiei în parohie devine dar al iubirii lui Dumnezeu: ,,Căci în har sunteți mântuiți, prin credință; iar aceasta nu este de la voi: este darul lui Dumnezeu.” (Ef 2, 8) Primirea acestui dar de preț, invită pe fiecare membru al Bisericii și în special pe cei care întemeiază o nouă familie creștină, la responsabilitate, rugăciune și împreună-lucrare cu acest har, pentru a înainta permanent în comuniune cu Hristos: ,,De aceea, fraților, cu atât mai mult străduiți-vă să vă faceți chemarea temeinică și alegerea voastră, căci făcând acestea, nu veți greși niciodată. Fiindcă așa, cu bogăție vi se va da intrarea în veșnica împărăție a Domnului nostru și Mântuitorului Iisus Hristos.”(2 Ptr 1, 10-11)
Implicarea lui Dumnezeu în taina Cununiei, prin revărsarea ajutorului Său pentru cei doi miri, imprimă acestei uniri o valoare inestimabilă pentru întreaga comunitate mărturisitoare, întrucât transcende viața pământească, fiind ridicată în ordinea imanenței divine, și integrată în însăși Taina iubirii lui Hristos pentru biserica Sa. Anticipând Împărăția lui Dumnezeu, Căsătoria se află în relație organică cu Euharistia căci Săvârșitorul celor două nu este altul decât Hristos. Putem înțelege mai bine acest aspect dacă ne întoarcem la Biserica primelor veacuri creștine, în care Taina unirii conjugale se derula în strînsă relație cu Sf. Liturghie. Dealtfel Sf. Ap. Pavel repetă deseori, în scrisorile sale pastorale, că ,,trupurile voastre sunt temple ale Duhului Sfânt.” (1 Co 6, 19), iar după Cununie, bărbatul și femeia devin ,,un trup” (Ef 5, 31), dacă amândoi sunt membri al Bisericii, Trupul lui Hristos, statut dobândit tocmai prin administrarea Împărtășaniei, pregustare a Împărăției. Dealtfel întreaga procesiune dinaintea punerii cununilor de către preot reprezintă o intrare în Împărăția lui Hristos, în care documentul stării civile și logodna, sunt înveșnicite, prin cea mai înaltă formă de binecuvântere a lui Dumnezeu. Hristos este arătat în rugăciunile Tainei ca ,,Sfințitorul nunții celei tainice și preacurate și Legiuitorul nunții celei trupești, Păzitorul nestricăciunii și Chivernisitorul cel bun al celor de trebuință vieții.” (Fc 1, 27; 2, 18, 22-24), căci în Cununie cei doi, bărbat și femeie, privesc către Mântuitorul, și apoi privindu-se unul pe altul, această alteritate reprezentând de fapt, comuniunea.
Din perspectivă misionar-pastorală, pentru biserica locală, Cununia, ca temelie a familiei creștine trebuie privită în strânsă legătură cu Botezul și Euharistia, căci vorbim de ,,un singur trup” ce participă la viața în Hristos , găsindu-și împlinirea în Împărăția lui Dumnezeu. De aceea, familiile mixte pot crea o serie de probleme de natură canonică, religioasă, spirituală și socială, care necesită găsirea unor soluții pastorale pentru păstrarea unității ecleziale și mântuirea credincioșilor respectivi. Ridicată la rang de Taină a Bisericii, Căsătoria poate fi oficiată în cadrul parohiei doar pentru cei botezați și care trăiesc în sânul Bisericii, aceste condiții fiind prezente încă din perioada primară a Bisericii. Sf Părinți ai Bisericii amintesc că în perioada persecuțiilor, unii creștini încheiau căsătorii cu iudei și idolatri, care însă au fost socotite ,,legături pervertite’’ și nelegitime, echivalând cu întinarea Bisericii și stricarea mădularelor lui Hristos. Singurul lucru permis era, în cazul căsătoriilor încheiate deja între păgâni și în care unul din soți a devenit creștin celălalt rămânând în necredință, dar dorește să trăiască în continuare împreună. În aceste condiții, se aplică așa numitul, ,,privilegiu paulin” (1 Co 7, 12-17), conform căruia, într-un raport de reciprocitate, cel necredincios se sfințește prin cel credincios. Astăzi, în practica parohială ortodoxă, Biserica îngăduie, prin pogorământ, cununiile dintre ortodocși și eterodocși, pentru a nu închide cu totul ușa mântuirii și a nu lăsa pe membrii ei lipsiți cu totul de binecuvântarea lui Dumnezeu, însă cu obligația botezării copiilor în credința oficierii Tainei, respectiv cea răsăriteană. J. Meyendorff propune reintroducerea vechii practici a Bisericii, de a încorpora Taina Cununiei în interiorul Euharistiei, deoarece căsătoriile mixte, neputând fi oficiate în cadrul Euharistiei, ar dobândi caracter excepțional, realizându-se astfel dimensiunea toleranței pastorale de care Biserica dă dovadă în astfel de cazuri. Aceasta s-ar putea face până la realizarea unității depline a credinței, în Biserica Una a lui Hristos.
III.2.4. Spovedania-Taina Iertării.
Atunci când Nicolae Cabasila afirmă că ,,Biserica este întruchipată în Sf. Taine”, se referă la nevoia pe care fiecare om o are, de a primi harul tămăduitor al iertării, atunci când este cuprins de haosul existențial și neliniștea interioară, în condițiile în care din nefericire, singurul refugiu pe care acesta îl găsește este de multe ori, psihiatrul. Așadar, necesitatea Tainelor, inclusiv a Spovedaniei, este strâns legată de prezența harului, de aici și nevoia restaurării comuniunii cu Hristos, răcită și stricată prin păcat, și a împăcării creștinului cu Biserica, pentru păcatele săvârșite după Botez. Deosebirea principală dintre psihoterapeut și preotul aflat în scaunul spovedaniei, este una fundamentală, legată, în cazul al doilea de prezența tainică a lui Hristos, și coborârea peste credincios a energiei divine necreate, în timpul rugăciunii de dezlegare, odată cu punerea mâinilor și a epitrahilului pe capul acestuia. L. Kenneth face o paralelă între consilierea pastorală, întîlnită cu precădere, în lumea occidentală, și tradiția creștină a Spovedaniei, ca lucrare pnevmatologică, găsind o serie de diferențe, demne de subliniat, ca: preocuparea consilierului personal urmărește doar ameliorarea stărilor de suferință emoțională, practica pare să fie fundamentată doar clinic, pe cabinetul medical, pierzându-se aspectul eclezial-comunitar, iar scopul principal al consilierii ar putea fi doar acomodarea la societate și problemele ei. De aceea, înainte de a exista psihologia, ca știință a fenomenelor sufletești, și psihanaliza, ca încercare de pătrundere a tainelor din subconștientul nostru, Sf. Părinți au arătat rolul pocăinței, în general, și a elementelor ei, în special. Nu în zadar ne povățuiesc, Calist și Ignatie Xanthopol: ,,Înainte de toate, caută cu toată silința un povățuitor și un dascăl neamăgitor. Să fie neamăgitor prin mărturia ce o are pentru cele spuse în Sfintele Scripturi și să se arate că e purtător de Duh, prin viețuirea care consună cu cuvintele. Să fie înalt la înțelegere, smerit la cugetare și blând în toate purtările. Să spună cuvintele predaniei dumnezeiești, ca un învățător, asemenea lui Hristos. Iar aflându-l pe acesta și lipindu-te cu toată ființa de el, ca un fiu iubitor de părintele adevărat, rămâi întreg în atârnare de poruncile lui, socotindu-l ca pe Hristos Însuși.”, cuvinte întărite și de textele canonice ale Bisericii: ,,Căci tot cuvântul lui Dumnezeu și a celui căruia i s-a încredințat cârmuirea de păstor, este să aducă înapoi oaia cea rătăcită și să vindece pe cea mușcată de șarpe; și nici să o împingă spre prăpastia deznădăjduirii și nici a slăbi frâna, spre moleșirea și disprețuirea vieții, ci în orice chip să stea împotriva suferinței, fie prin doctoriile cele mai aspre și mai iuți, fie prin cele mai moi și mai blânde și să se nevoiască spre închiderea rănii, cercetând roadele pocăinței și îngrijind cu înțelepciune, pe omul cel chemat spre strălucirea cea de sus.” (Canonul 102 Sinodul Trulan)
Lucrarea duhovnicului în parohia sa, ca instrument de comunicare al harului iertării, este una specială, ce folosește mai întâi lumina Evangheliei, apoi călăuzirea doctrinei și metodele experimentate și recunoscute în tradiția veche a Bisericii. Cerința misionară a Mărturisirii în parohie este dată de calitatea fiecărui creștin, de mădular al Trupului lui Hristos și mai ales de universalitatea păcatului, precum și de dorința de eliberare de sub povara acestuia. Se poate afirma în acest sens că păcatul însuși constituie boala umanității de astăzi, prin aceea că rupe comuniunea cu Dumnezeu, iar o persoană fără comuniune este ,,bolnavă”, căci: dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi, iar dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios și drept, ca să ne ierte și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea.” (1 In 1, 8-9)
Lipsa Spovedaniei duce la accentuarea urmărilor stării de păcătoșenie personal, ce pot însemna, o conștiință încărcată, generatoare a anxietății, angoasei, scrupulozității și disperării, transferate ulterior în plan somatic, prin evitarea celorlalți din jur, dureri ale unor member ale corpului, nervozitatea ș.a.. Libertatea adevărată față de păcat poate fi dobândită prin căință și acceptarea liberă a harului și iertării lui Hristos, deoarece omul care a săvârșit fărădelegea, fără să-L cunoască pe Dumnezeu a fost rob păcatului (In 8, 34). Venind la duhovnic, omul acceptă să scoată în fața preotului său din parohie, propria sa imagine, auto-interpretarea ei, prin altul, dându-i acea autenticitate ce-i lipsea la început. De aici și atmosfera de încredere, ce marchează spovedania, ca Taină a Bisericii, mijlocită de relația personală cu preotul duhovnic. Rearanjarea imaginii de sine duce la acea creștere spirituală individuală, care se multiplică la nivelul întregii comunități parohiale, căci împăcarea cu Hristos devine împăcare cu tine și cu cel de lângă tine deoarece atunci: ,,Nu mai trăiești tu, ci Hristos trăiește în tine.” (Gal 2, 20)
III.2.5. Sf. Maslu sau parohia ca loc al iertării și al vindecării. Nu trebuie uitat că una dintre principalele misiuni încredințate lui Hristos de către Tatăl, a fost aceea de a tămădui lumea, aflată într-o continuă îmbolnăvire spirituală. Prin păcat, starea primordială a omului, el însuși împărat al celor create, a suferit o pervertire profundă, fiind afectată în principal de lipsa comuniunii directe cu Creatorul. Omul, care fusese creat relativ foarte aproape de desăvârșire, bucurându-se de sănătate, a cunoscut apoi neputința și suferința, prin întreruperea acelei armonii între sufletul și trupul său. Păcatul este prin urmare, definit în tradiția răsăriteană ca o autoamputare, ce diminuează personalitatea umană, și o aruncă într-o neagră robie. Întreaga istorie a lumii și a vieții omenești de după cădere simte ,,pașii” lui Dumnezeu, în sensul purtării de grijă, cu scopul de a-l păzi pe om de a nu se îndepărta și mai mult de scopul esențial al vieții, mântuirea. În spațiul creștin al fiecărei comunități, mântuirea-salvarea, începe astfel, cu Întruparea lui Hristos în istorie, unul din principalele scopuri ale acesteia fiind cel terapeutic. În nenumărate rânduri Mântuitorul vindecă pe cei ce au credință: ,,Du-te, i-a zis sutașului, fie ție după cum ai crezut.” (Mt 8, 13) sau ,,Îndrăznește fiică, credința ta te-a mântuit.” (Mt 9, 22) sau ,,Atunci s-a atins de ochii lor, zicând: după credința voastră, fie vouă.” (Mt 9, 29), și ,,O, femeie, mare este credința ta, fie ție după cum voiești.” (Mt 15, 28) Fiul lui Dumnezeu-Doctorul, îi trimite pe Apostoli spunându-le: ,,Tămăduiți pe cei neputincioși, înviați pe cei morți, curățiți pe cei leproși, […] și ziceți-le: <<S-a apropiat de voi Împărăția lui Dumnezeu!>>” (Mt 10, 8; Lc 10, 8-9) Puterea reală a vindecării fizice este transmisă și Celor 70 dintre ucenicii Apostolilor, unul dintre evangheliști, Sf. Marcu, enunțând un detaliu deosebit de prețios pentru instituirea Tainei tămăduitoare a Sf. Maslu și practica ungerii cu untdelemn, anume că ,,aceștia scoteau mulți demoni și ungeau cu untdelemn pe mulți bolnavi și-I vindecau.” (Mc 6, 12-13). Aspectul fundamental al misiunii ucenicilor lui Hristos îl constituia prin urmare, ,,vindecarea și binevestirea” (Luca 9, 6), ca restaurare a sănătății trupești și duhovnicești pierdute prin păcat, poruncile dumnezeiești fiind adevărate ,,rețete”, prescrise de Hristos împotriva suferinței. A fost definită ca fiind cea mai ,,smerită din toate cele șapte Sf. Taine ale Bisericii”, mai ales datorită faptului că la ea participă, de obicei, doar credincioșii din parohie, care cunosc ceva mai detaliat viața duhovnicească a Bisericii, dar și pentru că teologii s-au dovedit destul de puțin preocupați de o interpretare amănunțită a acesteia, spre deosebire de Botez, Euharistie sau Pocăință unde există nenumărate studii, articole, prezentări și cărți voluminoase.
În parohie, dorința expresă a lui Dumnezeu, de a vindeca creația căzută în păcat este actualizată permanent, în săvârșirea Sf. Maslu, ,,prin care se împărtășește credinciosului bolnav, în chip nevăzut, harul tămăduirii sau ușurarea durerii trupești, al întăririi sufletești și al iertării de păcate rămase după mărturisire, prin ungerea cu untdelemn sfințit, însoțită de rugăciunile preoților.” Utilitatea acestei Taine în fiecare parohie este de necontestat, dat fiind că indiferent de vârstă, rang social, stare materială sau etnie, omul are nevoie de vindecare, pentru viața de aici și cea veșnică. Mai mult decât atât, ca o excepție, Taina Ungerii bolnavilor substituie uneori însăși Taina Pocăinței,atunci când suferindul este în incapacitatea de a vorbi sau voi, situație în care rugăciunea de invocare a (Doctorului sufletului și a trupului) îl dezleagă de păcatele nemărturisite. Putem identifica ușor leacul, în cazul Sf. Maslu, ca fiind mesajul Evangheliei, Cuvântul lui Dumnezeu-Însuși ce face prezentă lângă bolnav ,,mâna Lui, cea puternică” și conferă Maslului, în parohie, un important caracter evanghelizator și mărturisitor.Hristos nu are doar posibilitatea de a vindeca, ci dorește vindecarea noastră ca Unul ,,ce a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn, pentru ca noi murind față de păcate, să viețuim dreptății și cu a Cărui rană toți ne-am vindecat.” (1 Ptr 2, 24)
Cele șapte pericope ale Apostolului, cele șapte Evanghelii, preoții săvârșitori, în număr de șapte, toate exprimă atmosfera eclezial-familială, ,,plenitudinea Bisericii, care întocmai ca un organism, resimte suferința, infirmitatea și neputința unui mădular: ,,Dacă unul dintre ele suferă, toate mădularele suferă împreună.”(1 Co 12, 26 ) Comuniunea mădularelor care alcătuiesc Trupul mistic al lui Hristos este exprimată mai întâi din punct de vedere liturgic în textul Sf. Liturghii: ,,Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim. Pe Tatăl, pe Fiul și pe Sf. Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită”pentru ca în Sf. Taină a Maslului să devine modalitate sigură de vindecare, altfel efectul tainei nu este întotdeauna concludent. Dealtfel până în sec. al XIII-lea, Sfântul Maslu se săvârșea în cadrul Sfintei Liturghii, după cum reiese din Manuscrisul Coislin 213, păstrat în Biblioteca națională din Paris. Rugăciunea celorlalți membri ai parohiei este menționată în dese rânduri în cântările slujbei Sf. Maslu, sub forma cererilor adresate lui Dumnezeu atât în numele celui bolnav, cât și al celor care cu credință se roagă pentru acesta. Ea izvorăște din conștiința că toți membrii comunității sunt cuprinși de suferințe, patimi și păcate, după cum, în mod sugestiv, ne spune unul dintre imnele închinate Maicii Domnului: ,,Una curată, ceea ce ai îmbogățit adâncul păcii cu rugăciunile tale cele de-a pururea către Dumnezeu, izbăvește pe acesta de toate neputințele și necazurile, ca neîncetat să te mărească pe tine.” De asemenea, rugăciunile de la Sf. Maslu întrebuințează mereu pluralul colectiv, prin care cei prezenți îi cer lui Dumnezeu ajutor și harul iertării, pentru cel în suferință. Taina tămăduitoare dezvoltă astfel conștiința întregii parohii, că acolo unde mai mulți se roagă stăruitor cu credință, Hristos coboară în locul acela și în mijlocul lor, făcându-și simțită prezența prin ungerea cea sfântă: ,,Miluiește-ne pe toți, Mântuitorule, după mare și dumnezeiască mila Ta, că pentru aceasta ne-am adunat noi, ca închipuind cu taină coborârea îndurărilor Tale, să aducem cu credință, ungere cu untdelemn robului Tău, pe care tămăduiește-l cu puterea Ta.”
Momentul sfințirii untdelemnului simbolizează rugăciunea omului pentru dobândirea milei și îndurării dumnezeiești, urmând lui Hristos Ce și-a exprimat mila și compătimirea pentru ai Lui, rugându-se cu lacrimi. Untdelemnul, ca materie a Tainei, este adus de către credincioși și în scopul sfințirii, ca dar ceresc spre mântuire și viață veșnică. Împărtășit credinciosului în parohie, este aducător de pace și liniște, redând acel echilibru, necesar activităților cotidiene, căci așa cum în vremea lui Noe, ramura de măslin, purtată de porumbel (Fc 8, 11), anunța încetarea potopului, la fel, uleiul sfințit prevestește alinarea tuturor necazurilor, odată cu Întruparea Mântuitorului Hristos: ,,Stâlparea cea de măslin ai arătat-o odinioară spre încetarea potopului, prin milostivirea Ta cea dumnezeiască; mântuiește, Doamne, prin untdelemnul Tău cel sfânt, și pe acesta ce pătimește.” Prin pecetluire, i se amintește credinciosului dimensiunea jertfelnică a vieții, după modelul urcării pe cruce a lui Hristos, care ne-a dat putere asupra bolii și a morții. De aceea, în timpul Sf. Maslu, se cântă după fiecare rugăciune troparul Crucii, ca simbol al biruinței. Toate aceste adevăruri ne ajută să înțelegem că parohia nu este o comunitatea perfectă sau ,,muzeu de sfinți”, ci loc al vindecării și cetate, aflată permanent în urcuș spre Împărăția cerurilor. Biserica, prelungire și transmitere peste veacuri a lucrării lui Hristos, deține toate ,,medicamente harice”, care să anihileze și să distrugă virusul păcatului, indiferent de perioada istorică pe care o străbate .
III.2.6. Euharistia și valoarea ei pentru parohie
Realitatea întâlnirii cu Hristos în Euharistie. Fiul lui Dumnezeu nu cheamă pe credincioși la a-L urma doar ca pe un model abstract, ci prin stabilirea unei legături vii, ca între două persoane (In 15, 1-7; 14, 23), două realități distincte, în care omul urmează pe Dumnezeu, întruparea Binelui desăvârșit. În cuprinsul Noului Testament, Hristos stă la Cina cea de Taină, înconjurat cu bucurie de cei câțiva Ucenici, pe Care Însuși i-a ales, nu datorită abilităților de a folosi terminologia teologică sau de a dogmatiza, ci în urma prieteniei, ca experiență vie. Să ne amintim apoi de arătarea lui Hristos, după Înviere, înaintea lui Luca și Cleopa care mergeau la Emaus: ,,Pe când vorbeau și se întrebau despre toate cele întâmplate, iată, Iisus Însuși, apropiindu‐Se, mergea împreună cu ei. Dar ochii lor erau ținuți ca să nu‐L cunoască. Și întrebându-i, i‐au povestit, cuprinși de întristare, ca unui străin, toate cele petrecute, precum și îndoielile lor. Dar Domnul, mustrându‐i pentru nepriceperea și zăbăvnicia inimii, le‐a tâlcuit lor, din toate Scripturile cele despre El, că așa trebuia să se întâmple. Și apropiindu‐Se ei de Emaus, El se făcea că merge mai departe. Dar rugându‐L stăruitor, a intrat să rămână cu ei. Și, când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat și, frângând, a dat lor. Și s‐au deschis ochii lor și L‐au cunoscut.” (Lc 24, 15‐31). Cunoașterea lui Dumnezeu în ethosul creștin, nu este rodul discuțiilor și analizelor intelectuale. Nepriceperea și zăbăvnicia inimii celor doi apostoli sunt risipite de prezența lui Hristos în mijlocul lor, de Lumina cuvântului Său. Și ca rod al luminării dumnezeiești, se naște dorința și rugăciunea stăruitoare a omului de a rămâne împreună cu Hristos, de a cina împreună cu El, de a avea împărtășire cu El. Vedem de aici că legătura omului cu Dumnezeu nu este atât o problemă de ființare, cât una de existență desăvârșită în urma unei experiențe,cu Hristosși în Hristos, prin contactul nemijlocit cu Acesta.
Întreaga viață morală a credincioșilor este una euharistică, de laudă și preamărire, de jertfire spirituală în iubire către Dumnezeu-Tatăl, prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt. Împărtășirea nu face altceva decât să imprime ființei umane energiile dumnezeiești mântuitoare, pentru nașterea acelei transparențe desăvîrșite pentru viața duhovnicească, ca depășire a morții și înviere personală, prin unirea deplină cu Trupul și Sângele Mântuitorului. În epistolele Sf. Ap Pavel termenul care exprimă ideea de participare a creștinilor la viața în Hristos este acela de koinonia, reprezentând, în viziunea patrologică mai ales împreunarea cu Hristos, dincolo de orice relație spirituală cu Dumnezeu. ,,Pâinea pe care o rupem, întreabă retoric Sf. Ioan Gură de Aur, nu este ea comuniune cu Trupul lui Hristos? De ce Pavel n-a zis participare? Pentru că el a vrut să dea faptului o semnificație mai mare și să arate marea legătură de unire. Căci prin participare noi numai ne împărtășim cu Trupul lui Hristos, în timp ce prin comuniune suntem în unire cu El. “ Poate părea astfel o nebunie să ceri cuiva să creadă în Dumnezeu, fără a avea mai întâi experiența întâlnirii personale cu acesta în Euharistie, chiar dacă la început Hristos poate fi încă receptat ca ,,Dumnezeul cel necunoscut” (FA 17, 23). Asistăm, la împlinirea unicei bucurii de a fi cu Dumnezeu (Lc 2, 10; 24, 52) ca urmare a invitației Sale formulată textual înPilda talanților: ,,Intră întru bucuria Domnului Tău.” (Mt 25, 21), devenită în plan sacramental chemarea Bisericii de a fi, prin viața proprie, mărturia acesteia în lume. Euharistia devine astfel și imperative misionar, în condițiile în care, trăim într-o lume în care contactul real este mai credibil decât cuvântul propovăduit prin viu grai.
Rămânând tot la îndumnezeire și viață spirituală, este necesar să subliniem importanța pe care Biserica Ortodoxă o acordă momentului epiclezei sau al invocării Duhului Sfânt, ce transfigurează și îndumnezeiește cele ale naturii și pe omul însuși, după cum întîlnim în rugăciunea preotului liturghisitor: ,,Încă aducem Ție această slujbă cuvântătoare și fără de sânge și Te chemăm, îți cerem și Te rugăm- trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste aceste Daruri ce sunt puse înainte.” Categoriile care beneficiază de lucrarea pnevmatologică a prefacerii sunt enumerate în rugăciunile ulterioare: ,,Adu-Ți aminte, Doamne de cei ce călătoresc pe uscat, pe ape și prin aer, de cei bolnavi, de cei ce pătimesc, de cei robiți și de izbăvirea lor. Adu-Ți aminte, Doamne, de cei ce aduc daruri și fac bine în sfintele Tale biserici și-și aduc aminte de cei săraci. Și trimite peste noi milele tale.” Darurile de pâine și vin provin de la acestea, de aceea transformarea lor în Trupul și Sângele lui Hristos iradiază peste preot și comunitatea încredințată spre păstorire, chiar dacă o parte a ei nu se împărtășește. Cei care primesc însă cuminecarea se împărtășescîntr-o măsură și mai mare cu Cel Care S-a jertfit, în ea aflându-se acea putere supraomenească, acea forță irezistibilă, care poate înălța pe om până la Dumnezeu, pentru a trăi alături de El. Care sunt forțele morale, pe care Sf. Taină a Euharistiei le revarsă în trăirea noastra zilnică?
Valoarea morală a Euharistiei. Morala creștină așează la temelia ei învățătura unică și supremă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, credincioșii conformându-și existența cu aceasta, trăind intens pe toate planurile vieții spirituale, în comuniune de iubire cu Dumnezeu și cu semenii. Despre acest înțeles superior vorbește Sf. Vasile cel Mare în lucrarea sa ascetică, Regulile morale. În drumul spre obținerea mântuirii, înfăptuită obiectiv de Hristos, afirmă el, rămâne ca roadele acesteia să ni le însușim fiecare în parte prin har, credință și fapte bune. De aceea, pentru ilustrul capadocian viața duhovnicească este asemenea unei întreceri în urma căreia doar cel care se străduiește cu efortul ascetic ajunge să fie încoronat, iar pârghiile care asigură stabilitatea duhovnicească a nevoitorului, sunt acele norme divine care trasează calea adevărată a urmării lui Hristos. În acest sens, abaterea de la conținutul poruncilor și neîmplinirea acestora duce la anarhie morală, indiferență duhovnicească și neautenticitate existențială. Departe de a fi o simplă împlinire a unor datorii în planul exterior al vieții, învățătura morală creștină accentuează cele dinlăuntru ale persoanei umane, fiind mai mult o descriere a viețuirii în Hristos a credincioșilor adunați în jurul Sf. Altar. Esența oricărei schimbări structural-interioară, pe care Dumnezeu, ca izvor al Binelui, o pornește, o întreține și o dezvoltă în fiecare dintre noi este jertfelnicia dăruitoare, ca expresie a iubirii. De altfel, în istoria umanității, în mod paradoxal, idealul atingerii unui mod superior de viață a fost legat mereu de moarte, în sensul de jertfă. Încă de timpuriu în perioada vechitestamentară, oamenii ofereau divinității roade ale pământului, vase, metale prețioase ș.a., iar evreii, atunci când aduceau ca ardere de tot un animal, își puneau mâinile pe el (Dt 21, 6), ca și cum s-ar dărui pe sine, bunurile constituind o parte a puterii lor în plan pământesc. Jertfele erau însă cu mult mai puțin decât cel ce le oferea, iar necurăția personală se transmitea și acestora și de aceea omul era pe deplin conștient de caracterul incomplet al satisfacției adusă lui Dumnezeu, în scopul sfințirii, ca împăcare cu divinitatea. Omenirea va aștepta până când această stare avea să fie depășită în mod deplin, odată cu dăruirea completă a lui Hristos, prin jertfa de pe cruce, la care ne face părtași pe toți. Devenim astfel martori ai acelui sfârșit de pe Golgota, transformat într-un nou început prin bucuria Învierii, doar atunci când ne străduim să ducem o viață cu adevărat creștină, pentru că după cum afirmă Sf. Ap. Pavel, ,,Mântuitorul a ridicat păcatele noastre în trupul Său pe lemn, ca murind păcatelor să viețuim dreptății.” (I Petr 2, 24) Împăcând creatura cu Creatorul, Hristos Cel mort și Înviat devine început al învierii tainice și spirituale, care crește continuu în ființa noastră lăuntrică, opera sa mântuitoare fiind structural, una sfințitoare, lucru afirmat de morala creștină, una înrădăcinată în adevărurile dogmatice privind relația dintre Treimea cea deoființă și om, adică mântuirea sa prin Hristos în Duhul Sfânt, în Biserică. De aceea, Taina Întrupării Cuvântului la ,,plinirea vremii,”ca expresie a dragostei Sale, marchează începutul moralei creștine, indicând calea îndumnezeirii sau conținutul real al vieții celei adevărate, ,,prin Care noi avem mântuirea” (Col 1, 14). Sf. Atanasie cel Mare remarcă în acest sens- ,,Cuvântul, S-a făcut purtător al cărnii, pentru ca oamenii să poată deveni purtători ai Duhului,” iar acest lucru este posibil numai datorită asumării de către Hristos a naturii umane, în scopul vindecării și redresării ei.
Euharistia constituie principala cheie care dezleagă taina morții și a învierii deoarece, folosind realități ale lumii acesteia (pâinea și vinul) ne orientează spre viața veșnică, prin Trupul și Sângele lui Hristos,de o valoare infinită, aparținând unei Persoane divino-umane, ce ,,a zdrobit porțile morții, deschizând bolțile cerului, nemaifiind acum pământ și cenușă,” după cum afirmă Sf. Ioan Gură de Aur și dealtfel cerem la rându-ne în Rugăciunea a treia din Rânduiala Sf. Împărtășanii- ,,Cel ce cu preaslăvită înălțarea Ta la cer ai îndumnezeit Trupul pe care L-ai luat și L-ai cinstit cu șederea de-a dreapta Tatălui, învrednicește-mă prin împărtășirea Sfintelor Tale Taine să dobândesc partea cea de-a dreapta a celor mântuiți.”
Prin urmare, prin Euharistie expresia de ,,viață morală creștină” încetează a mai fi înțeleasă superficial și ușor denaturat, în sensul în care, ar constitui un capitol din existența noastră, pe lângă cel social, familial, cultural, economic ș.a., secvență în care ne ocupăm cu Dumnezeu și lucrurile Sale. Perspectiva religioasă a moralei acoperă toată existența unui om. A fi moral trebuie înțeles cu a fi duhovnicesc, a trăi cu Dumnezeu prezent în Euharistie, ca o prioritate absolută existențială, din care decurg celelalte atitudini de viață, atributul de om duhovnicesc, exprimând moralitatea prin excelență ca stare, ce vine în contrast cu cea ce exprimă adjectivul lumesc, secular. Din acest punct de vedere, Euharistia poate fi considerată temelia oricărui demers duhovnicesc, activând ca un adevărat mecanism lăuntric, ce declanșează hotărârea și voința de a susține o relație vie cu Hristos. Ethosul ortodox vorbește astfel despre o interiorizare și o transparență a Liturghiei, orientată spre viața veșnică, iar măreția creștinului constă în virtute, în sfințirea sa, în a depune toate eforturile în vederea vieții de apoi, însă fără a o disprețui pe cea prezentă. Părintele Constantin Coman spune în acest sens: ,,Relația cu Dumnezeu este o poveste de iubire, în care orice mișcare, orice relativizare, orice uitare, orice nebăgare de seamă, aduce celuilalt iubit durere. Când iubești pe cineva, cauți să înlături tot ceea ce te desparte de persoana iubită. Alergi spre ea cu toată inima, și nu te poți opri din alergare până nu o afli în intimitatea ta și atunci alergarea ia forma odihnei, contemplării chipului iubit. Aceasta este istoria iubirii sobornicești, a iubirii dintre om și Dumnezeu, a iubirii duhovnicești între om și aproapele său. Doar alcătuind împreună Trupul lui Hristos își simt creștini iubirea împlinită, își schimbă radical perspective asupra vieții și a morții, asupra bucuriei și a suferinței, Hristos devenind suportul și finalitatea întregii existențe.”
Omul- Biserică însuflețită. De asemenea, primitorul Sf. Împărtășanii devine sălaș al Sf. Treimi, în care răsună rugăciunea arhierească a Mântuitorului: ,,Părinte, voiesc ca unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și cei pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit mai înainte de întemeierea lumii.” Din plinătatea pe care Hristos o comunică Trupului Său tainic, în și prin Duhul Sfânt, credincioșii asimilează energiile Sf. Treimi, devenind fii ai Tatălui, membre ale Fiului și temple ale Duhului Sfânt, într-o comuniune după modelul treimic. Cu precădere, Evanghelia Sf. Ap. Ioan ne oferă fundamentul scripturistic, folosit de întreaga literatură patristică, în argumentarea acestei legături interioare dintre Sf. Treime și Euharistie. Iată ce spune Hristos omului: ,,Dacă Mă iubește cineva și Tatăl Meu îl va iubi, și vom veni la el și vom face locaș la el.” (In 14, 23), în sensul de a face casă împreună, această locuință nefiind altceva decât Biserica. Sau cu alt prilej: ,,Nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu-l va trage Tatăl, Care M-a trimis.” (In 6, 44), într-un limbaj lărgit, ,,Nu puteți merge la Tatăl, fără a fi introduși în acea dragoste, care Mă unește cu El, iubire ce exprimă unitatea Duhului Sfânt.” Astfel, Biserica nu este doar acea instituție religioasă ce intermediază între Dumnezeu și om, ci organismul sacramental, în care Dumnezeu-Treime este prezent și lucrează în istorie, Trupul tainic în care credincioșii asimilează energiile divine, într-un proces continuu de îndumnezeire și comuniune cu lumea. Întreaga Creație se restabilește și se desăvârșește după acest prototip perfect, dar aspectul de comuniune eclezială se sprijină și pe faptul că omul, creat după chipul lui Dumnezeu Celui Întreit în Persoane, este un subiect înzestrat ființial cu o intenționalitate spre comuniune, gradul suprem al acesteia fiind atins de Hristos, prin jertfa Sa. De aceea ne împărtășim cu El în stare de jertfă în Liturghie nu numai pentru a-L avea suferind cu noi în greutățile noastre, ci și pentru puterea de a suferi pentru alții, împreună cu El. Întîlnindu-L pe Hristos în aproapele nostru, dărâmăm egoismul interpus între oameni și între fiecare dintre noi și Dumnezeu, orientați spre comuniune, devine astfel teofori, hristofori, pnevmatofori și filantropi, pentru că unde e Hristos acolo e și Tatăl și Duhul Sfânt, însă Mântuitorul este cel mai apropiat de noi pentru că e și Om, nu numai Dumnezeu.
Euharistia, izvor de spiritualitate creștină. Taina Unirii cu Hristos, cere o anumită primenire, înainte și după primirea ei, deoarece Hristos nu produce efecte în mod automat, ci numai odată cu efortul personal, mărturie stând cuvintele ,,Sfintele Sfinților!”, rostite de preot înainte de momentul Împărtășirii, care cheamă la Ospăț, pe cei ce, mai înainte s-au străduit întru curăție. Conștient de posibilitatea întinării actului împărtășaniei, Sf. Apostol Pavel ne dă în scrierile sale un adevărat îndreptar al apropierii de Hristos euharistic: ,,Să se cerceteze însă omul pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind Trupul Domnului.” (1 Co 11, 28-29) De aceea, cei ce se împărtășesc trebuie să fie curați și cu trupul și cu sufletul, abținându-se din seara precedentă de la orice fel de mâncare și băutură, precum și de la alte păcate. Se recomandă mai ales Taina Spovedaniei, ca pregătire a participării la Cina Domnului.
Vorbim aici și despre una din practicile greșite, răspândită în Biserică, referitoare la vrednicia primirii Împărtășaniei. Deseori neparticiparea la aceasta este pusă pe seama nedemnității personale, folosită în acest caz drept pretext, de parcă pentru a ne apropia de Sf. Potir este necesar să răspundem unor cerințe și garanții suplimentare. Părintele Al. Schmemann numește acest fenomen ,,evlavioasa explicație”, pus pe seama înțelegerii particulare a Tainei Euharistiei, care încetează a mai fi receptată ca împlinire a Bisericii și descoperire a Împărăției și a vieții celei noi, urmărind doar un fel de ,,sfințenie materială”, care preface darurile într-o minune anatomică. Pregătirea pentru unirea cu Hristos euharistic nu trebuie să fie fundamentată pe un algoritm și analiză a demnității sau nedemnității personale, deoarece Biserica afirmă că nimeni din întreaga Creație nu este vrednic, prin virtuțile sale să se apropie de Trupul și Sângele lui Hristos. Totul depinde de răspunsul iubirii noastre la iubirea divină, după cum afirmăm în textul Sf. Liturghii- ,,Așa, Dumnezeul nostru, pe nici unul dintre noi să nu-l faci vinovat de aceste ale Tale înfricoșătoare Taine, pentru că se împărtășește cu ele cu nevrednicie. […] ci să ne facem părtași veșnicelor Tale bunătăți, pe care le-ai gătit celor ce Te iubesc pe Tine.” (Ectenia dinaintea Tatăl nostru) Hristos împarte credincioșilor prin Trupul Său iubirea, smerenia, curăția sufletească și trupească, ca pe niște talanți ce trebuie făcuți să rodească, iar această dragoste este mai puternică decât noianul de păcate săvârșite de oameni, idee reluată apoi și în textele Rugăciunilor înainte de Sf. Euharistie, adevărate monumente neîntrecute al evlaviei ortodoxe. Taina Euharistiei devine în Biserică stil de spiritualitate creștină și principiu de solidaritate între oameni, deoarece Hristos a desființat orice fel de prăpastie spirituală care-i separa pe aceștia.
În cadrul spiritualității creștine, ca participare la viața nestricăcioasă a Sf. Duh în Biserica lui Hristos, prezent prin Euharistie, s-a perpetuat paradigma martirică, parte componentă a naturii și vocației ecleziologice. În unirea reală cu Hristos euharistic, omul are conștiința că Hristos Însuși este de față, covârșind toată făptura, și primind la rându-I propria noastră existență, în stare de jertfă. În timpul actului liturgic, cei care se apropie de Sf. Potir șoptesc neîncetat rugăciunea tâlharului de pe cruce: ,,Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta.” (Lc 23, 42), conținut semantic foarte apropiat de cuvintele rostite de Hristos pe cruce: ,,Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu!” (Lc 23 46), indicând participarea reală la jertfa unică și plină de iubire a Mântuitorului. Tocmai această relație vie cu Dumnezeu reprezintă motivația fundamentală a martirilor, care au conștientizat permanent simfonia conlucrării dintre harul sfânt și voința omului. Prin urmare, mișcarea către Dumnezeu necesită o schimbare activă și înnoitoare în propria viață, rezultatele acestei experiențe fiind trăite în comuniune cu ceilalți semeni. Cei care l-au mărturisit prin jertfa supremă pe Fiul lui Dumnezeu au împlinit de fapt vocația liturgică a Bisericii de a sluji lui Dumnezeu. Pentru a ilustra, iată care sunt cuvintele rostite de către cei care stăteau în preajma Sf. Alexandru, înainte de a fi ucis: ,,Bine ai venit, robule al Domnului, să binecuvintezi și orașul și patria noastră […], căci și noi creștinii, cu multă frică și cu cutremur locuim aici. Să-ți dea Domnul răbdare pentru a isprăvi călătoria.” Celor care se nevoiesc întru desăvîrșire Hristos le insuflă o putere ce nu ține de lumea aceasta, toate manifestările spirituale în cadrul bisericii fiind inspirate de Sf. Duh și lăsate spre folosul tuturor credincioșilor. Ca următor al patimilor lui Hristos, Care viază în el prin Taina Euharistiei, fiecare creștin șe face părtaș slavei lui Dumnezeu, iar misiunea sa în comunitate este de a o descoperi pe aceasta lumii întregi, prin tot ceea ce face.
Comuniunea euharistică și unitatea Bisericii. Împărtășirea cu Hristos în Euharistie marchează încorporarea desăvârșită în Trupul tainic al Acestuia, Biserica, privită ca extensie a Sa în umanitate. Se naște o simultaneitate și o reciprocitate, definite în formula binecunoscută a lui Gustave Martelet ,,Biserica face Euharistia și Euharistia face Biserica.” Încă din perioada apostolică primirea Trupului euharistic reprezenta nu doar un act de evlavie personală ci, unul ce izvorăște din apartenența la Biserică, ca împlinire și actualizare a acesteia. Cel ce nu primea Sfânta Împărtășanie timp de câteva săptămâni urma să fie excomunicat și anatematizat deoarece Euharistia era împlinire a Botezului și a Mirungerii, singurele care condiționau unirea cu Hristos. Oricât de complicată și greu de pătruns a devenit mai târziu această înțelegere a Euharistiei, ea nu a fost nicicând înlăturată, păstrându-se ca una dintre regulile ecleziologice fundamentale. Prezența reală a lui Hristos în Euharistie reprezintă fundamentul Bisericii, în interiorul căreia Fiul lui Dumnezeu, deoființă cu Tatăl și cu Sf. Duh, împărtășește membrilor ei viața dumnezeiască. Pentru acest motiv Euharistia a fost numită ,,culme a Tainelor nedespărțită însă de acestea, pentru că orice sacrament se definește în funcție de ea, săvârșindu-se prin puterea ei, care este cea a Bisericii.”
Prin unitatea organică a Sf. Taine credincioșii se nasc în Hristos prin Botez, cresc în comuniunea cu El prin Mirungere, realizând unirea desăvârșită în Euharistie. Aceasta ne unește cu Hristos (I Ioan 1, 3,) dar și unii cu alții, ca membri ai Trupului Său tainic, devenit simbol al unității Bisericii Una, astfel încât Hristos fiind Unul, noi primim același Trup și Sânge cu care se împărtășesc creștinii de pretutindeni. Iată ce afirmă Sf. Chiril al Alexandriei, făcând referire la aceasta: ,,Pentru ca noi înșine să ne împletim într-o unitate cu Dumnezeu și între noi, rămânând totuși distincți, Unul-Născut a găsit un mod pentru aceasta, prin înțelepciunea și sfatul Tatălui, proprii și Lui. Căci binecuvântându-i într-un trup, adică al Său, pe cei ce cred în El, prin împărtășirea tainică, îi unește cu Sine și întreolaltă. Căci cine ar despărți și ar scoate din unitatea naturală întreolaltă pe cei legați prin Trupul Sfânt cel Unul, în unitatea cea cu Hristos? Căci dacă toți ne împărtășim dintr-o pâine, toți alcătuim un trup. Pentru că nu se poate împărți Hristos.” Unitatea realizată în Hristos și prin Hristos, ca izvor al vieții este una supremă, deoarece întreaga omenire este chemată de Dumnezeu să răspundă iubirii Sale. Euharistia, ca taină a unității, reprezentată simbolic prin elementele așezate pe Sf. Disc, dobândește acea putere care, cu adevărat transformă o comunitate umană, care răspunde dragostei dumnezeiești, în Biserica lui Dumnezeu.” Astfel prin Euharistie și celelalte Taine se realizează, se menține și crește Biserica, deosebindu-se doar mijloacele și formele prin care unitatea Trupului lui Hristos se păstrează, lucrând peste tot același Duh. Harul tuturor Sf. Taine este unul al unirii, deoarece sunt prelungiea actelor mîntuitoare ale lui Hristos, care la rîndul lor formează un tot unitar
În spiritul tradiției ortodoxe, Euharistia ca taină a Bisericii este condiționată însă de aceasta din urmă, unitatea euharistică fiind strâns legată de unitatea de credință. (Ef 4, 5) În calitate de manifestare a Bisericii Una și Universală, o Biserică locală posedă prin urmare plenitudinea harului și a adevărului. Acolo unde episcopul liturghisește este Biserica Universală deoarece acesta are calitate de conducător al adunării euharistice, aflată însă în comuniune de credință și adevăr cu celelate comunități și nu ca o simplă manifestare a bunelor relații bisericești. Episcopul trăiește astfel în Biserică, fiind înrădăcinat în viața ei, o personifică pe aceasta, este glasul ei în lume.Există un consens general privind condiționarea încercărilor de realizare a unității creștine de către ecleziologia euharistică, în condițiile în care este semnalată de multe ori tendința de a se acorda o oarecare greutate spiritualității, în dauna dogmei, dând naștere mai mult unei ecleziologii universaliste. Aceasta însă trebuie respinsă din principiu, fiind o deviere de la adevărul de credință al Bisericii celei adevărate, fără nici o bază doctrinară, lucru demonstrat și de părintele Dumitru Stăniloae, apărător înverșunat al ideii de comuniune, bazată pe unitate de credință, de cult și sacramentală: ,,Viața sacramentală, euharistică nu există ca plan separat de învățătura credinței. Credința și Tainele sunt două moduri ale mântuirii, concrescute și nedespărțite. Căci credința se de săvârșește prin Taine, iar acestea sunt întemeiate prin credință. Căci precum credem în Tatăl și în Fiul și în Sf. Duh, așa ne botezăm în numele Tatălui…. Căci precede mărturisirea ducând la mântuire, și urmează Tainele, pecetluind consimțirea noastră.
Prezența Euharistiei în inima Sf. Liturghii, dă viață acesteia din urmă, receptată deseori în mod academic-intelectualist, privită ca o înlănțuire de simboluri, într-o ceremonie, care aparține clericilor, urmărită pasiv de câțiva spectatori. Nu constituie nici un secret, că marii teologi ai secolului trecut, Părintele Dumitru Stăniloae, Iustin Popovici și George Florovsky au reclamat infestarea teologiei cu o anumită ideologie, care în loc să se raporteze la o realitate propriu-zisă, la relația vie cu Dumnezeu, pornește de la un discurs, de la un sistem teologic, de la o învățătură. Implicațiile acestei conceptualzări excesive nu sunt de neglijat; mulți credincioși, îi numim noi radicali, fără să aibă nici cea mai elementară experiență a ceea ce înseamnă viață duhovnicească, se fac apărători ai Bisericii, ai Ortodoxiei, luptându-se cu conspirații mondiale și cu trădători ai credinței. Din perspectivă misionară, Euharistia înseamnă comuniune, Sf. Liturghie fiind definită ca proces al realizării Trupului unic al lui Hristos, Biserica. Secularizarea vieții bisericești este rezultatul unei ,,îmbisericiri exterioare”, caracterizată tocmai prin lipsa de comuniune și transformarea Sf. Liturghii într-o ceremonie, formată din oameni care nu au nici o legătură între ei fiind indiferenți unul față de celălalt, cunoscând că fără Biserică nu există mântuire.Euharistia întreține acea nevoie fundamentală a omului de a fi în comuniune, de împărți cu celălalt cele mai adânci trăiri, iar lipsa acestea înseamnă iadul. Biserica Ortodoxă, aflată în dialog ecumenic cu celelalte ramuri lae creștinătății, susține că unitatea de credință, euharistia și unitatea Bisericii lui Hristos trebuie privite împreună. Astfel se înlătură orice competiție între cuvânt și sacrament, cu punerea cuvântului pe primul plan, devenind mijloc de eliberare a omului de orice autoritate eclezială, sau acea despărțire între dogmă și euharistie, care face din Papă singurul subiect al cunoașterii infailibile. Punctul de vedere răsăritean exprimă echilibru, nuanțare deschizând largi orizonturi mișcării ecumenice
CAPITOLUL IV
MISIUNEA LĂUNTRICĂ A PAROHIEI
IV.1. Pe calea desăvârșirii creștine în parohie
IV.1.1. Creșterea vieții spirituale în parohie
Conținutul vieții creștine în parohie și creșterea spirituală a acestuia nu pot fi aprofundate decât în lumina învățăturii Mântuitorului Hristos (Flp 1, 21; In 15, 4; Mt 25, 40), căci pentru a trăi în Hristos, e nevoie de o potrivire cu viața și poruncile Sale, ca o prelungire firească a acestora. În dialogul cu femeia samarineancă, plasat chiar în primele capitole ale celei de a patra Evanghelii, Hristos se descoperă pe Sine ca izvor al vieții (In 4, 10), iar apa vie înseamnă harul dumnezeiesc (2 Co 8, 9), care împreună cu credința și faptele bune ne ajută să ne tranformăm viețile, devenind ,,făptură nouă”” (2 Co 5, 17). Dacă moartea omului a însemnat înstrăinarea de Dumnezeu, moartea lui Hristos a reintrodus pe om în comuniunea de iubire și de viață cu Creatorul său. Evlavia creștină ortodoxă situează astfel în centrul ei învățătura biblică despre Sf. Treime, suprema taină a comuniunii, urmând ca existența în unire cu Dumnezeu să fie numită ,,viață în Hristos”, ,,viață în Duh” sau ,,viață în Dumnezeu” (Ga 3, 28; 2 Co 4, 11; 1 Co 6, 19; Co 3, 3; In 14, 23). Starea culminantă a vieții duhovnicești este omul credincios, ridicat mai presus de nivelul puterilor sale, nu prin sine, ci prin lucrarea Sf. Duh. La această treaptă nu se ajunge însă decât prin îndelungate eforturi sau nevoințe, pentru a ajunge la unirea tainică cu Dumnezeu.
Prin urmare, viața spirituală în parohie trebuie receptată ca o luptă necontenită pentru dobândirea sfințeniei, adresându-ne în acest sens Sf. Duh în rugăciun: ,,Curățește-ne de toată întinăciunea,” dar și ,,Vino și Te sălășluiește întru noi.” Noua existență a vieții Hristos începe de la Botez (Tit 3, 5), care-l dezbracă pe om de haina cea veche a păcatului, și-l îmbracă în podoaba nestricăciunii, continuând cu hrana euharistică și celelalte Taine, care păstrează permanent sentimental de intimidate și iubire a lui Dumnezeu. Botezul poate fi interpretat ca întîiul act ascetic al omului, căci omoară moartea din noi, pentru a ne elibera de robia ei, căci sunt două morți: cea produsă de păcat și moartea față de păcat, pe calea urmată de Hristos. Aceasta constituie și nota distinctivă a spiritualității ortodoxe a parohiilor, faptul că urcușul creștinului spre Dumnezeu urmează calea lui Hristos (In 14, 6; FA 17, 28) iar unirea cu El se întărește prin Duhul Sfânt, în Biserică, dobândind un profund caracter eclesiologic. Cel care lămurește, în mod cât se poate de clar, ce înseamnă a viețui în Hristos, este Sf. Ap. Pavel, care introduce expresia binecunoscută a ,,lepădării de omul cel vechi și îmbrăcarea în cel nou” (Ef 4, 24), capabil să înlăture orice fel de mânie, să-și iubească vrăjmașul, să fie bun și milostiv, să fie pătruns de duhul păcii și al înțelegerii, având conștiința rolului personal în zidirea trupului lui Hristos.
La baza acestei transformări, credinciosul din parohie va pune credința în învățătura doctrinară a Bisericii, care vorbește în esență despre opera soteriologică a lui Hristos, care a însemnat împăcarea între Creator și creație, învățătură unică, cu implicații spirituale în toate domeniile vieții sociale. Din perspectivă ortodoxă, creșterea vieții spirituale trebuie ferită de orice tip de sentimentalism pietist dăunător, deoarece aceasta are un conținut bine definit de Dumnezeu și fixat drept criteriu al mântuirii. Credința devine atunci începutul virtuților și primul pas în viața duhovnicească, deoarece credința este binele concentrat, iar binele e credința actualizată. Credința fiecărui om crește odată cu împlinirea voii divine, arătând că-L simte pe Hristos și se deschide către El și înregistrând astfel, trecerea de la actul rațional la cel spiritual, încât virtutea credinței se va îngemăna cu pomenirea numelui lui Dumnezeu în rugăciune. Acest act, care arată disponibilitatea noastră pentru Dumnezeu, (Ap 3, 20) trebuie să fie săvârșit cu multă smerenie și umilință (Rm 12, 16), presupunând existența unei păci interioare. Mântuitorul îndeamnă în acest sens la alegerea unui loc retras (Mt 6, 6) propice unei convorbiri cu Dumnezeu la modul particular, și care, conform tradiției ortodoxe, este o stare pregătitoare pentru participarea la rugăciunea comună a bisericii din parohie. Tot în aceeași tradiție milenare, rugăciunea făcută de credincioși în parohie este una totală, unde ,,mintea cântă împreună cu trupul”, într-o îmbinare fericită a celor două componente ale ființei umane.
Iară această conlucrare se poate aprofunda, prin descoperirea unor noi valori spirituale prin intermediul postului. Înfrânarea de la acele lucruri ale acestei lumi biologice, este o taină, în care, micșorându-se puterea fizică, este scoasă în relief cea sufletească. În mod paradoxal însă, înfrânarea nu constituie pentru creștin miezul ajunării, ci dragostea față de Hristos, care necesită întotdeauna jertfelnicie. Legat de acest aspect, păstorul de suflete trebuie să arate, în predică, importanța și semnificația postului, care este mai mult un drum al inimii, decât al trupului, către Împărăția lui Dumnezeu. Neînțelegerea postului, poate naște situații în care credincioșii râmân doar la stadiul unei împietriri, considerând, spre exemplu, printr-o gândire mecanică, păcat capital gustarea în post, chiar numai a lactatelor. Prin post și rugăciune curată, omul își găsește rostul vieții sale, acela de a dobândi liniștea și de a lăuda pe Dumnezeu. Astfel, în parohie omul cu credință și voința de a se lepăda de toate cele vechi, primește har, devenind rob al lui Dumnezeu, prieten și fiu al Acestuia, fiind slobod de păcate și căutând viața veșnică.
IV.1.2. Pentru o teologie a familiei
Familia creștină este direct conectată la viața bisericească a parohiei, la fel cum, în contact direct, se află și cu viața socială a așezării. Dar perspectiva creștină face un pas mai departe în această abordare, dorind să examineze care este rolul familiei în planul de mântuire a lui Dumnezeu. Putem vorbi astfel despre o teologie a familiei, în general, și a familiei creștine, în special, apărută însă, de abia la începutul secolului XX. Cauzele acestei întârzieri sunt multiple și fac referire, în primul rând, la teologia apuseană a Evului Mediu, ce subliniază mai mult dimensiunea monastică a vieții creștine, iar în al doilea rând, la concepția eclesiologică, bazată pe instituționalizarea excesivă a Bisericii și familiei, lipsite de sursa iubirii jertfelnice a lui Hristos, întâlnită în paginile Sfintei Scripturi. Gândirea teologică răsăriteană, spre deosebire de Apus, a definit dintotdeauna familia ca formă specifică de comuniune a sfinților, adevăr fundamentat pe viziunea patristică, fidelă spiritului apofatic, reieșind din scrierile primelor secole creștine. Iată ce învăța în predica sa Sf. Ioan Gură de Aur, pe cei care doreau să îmbrățișeze viața de cuplu: ,,Eu nu vă cer să vă retrageți în munți și în singurătățile pustiului, dar vă cer să fiți buni, smeriți și curați, voi, cei care locuiți în orașe și sate. Căci toate poruncile legii ne sunt comune cu cele ale călugărilor, în afară de castitate. Și chiar și în privința castității, oamenii căsătoriți trebuie să le fie asemănători, prin castitatea inimii.” Viața monahală și viața de familie sunt două opțiuni ale vieții, cu responsabilități specifice, însă cu scop unic, mântuirea. În urma acestui realism spiritual, transmis din generație în generație, în spațiul răsăritean al creștinătății a funcționat acea simfonie dintre mănăstiri și parohii, fără însă o aprofundare sistematică a sensului teologic al acestei conviețuiri. Lipsa motivației profund teologice a existenței familiei, crează ideologii șubrede de tip social, foarte prezente în peisajul contemporan, cum ar fi: prioritatea aspectului financiar față de valorile spirituale, elaborarea diferitelor teorii demografice ș.a..
În primul capitol din cartea Genezei vedem că locul familiei, pe scara ordinii creației, este unul privilegiat, primul cuplu apărând în calitate de chip al lui Dumnezeu și cunună a celor făcute: ,,Și a făcut Dumnezeu pe om, după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie.” (Fac 1, 27) Originea umanității nu este o simplă individualitate, ci o co-umanitate, structurată ca familie. Caracteristica de bază a acestei este unitatea, care nu exclude pluralitatea, și acest lucru poate fi aprofundat în relație cu Dumnezeu, Care ,,este iubire” (1 In 4, 16), exprimată nu doar exterior, ci cu refererire directă la comuniunea personal-trinitară. Privită din această perspectivă, familia apare în fiecare parohie, ca icoană a iubirii lui Dumnezeu pe pământ. Același referat al Facerii ne descoperă în capitolul al doilea, că primii oameni dobândesc și statutul de preoți ai întregii Creații. De aceea, zidirea lui Dumnezeu este numită de către părintele Stăniloae ,,Biserică în devenire posibilă.” Unitatea dintre bărbat și femeie nu se referă aici doar la distincția sexuală, prezentă și la regnul animal, ci la comuniunea profundă, cu scopul de a deveni biserică a Cuvântului. Această vocație eclesială a fost însă pierdută, odată cu căderea protopărinților și separarea de harul lui Dumnezeu. Ca medicament împotriva morții și a sepărării, Dumnezeu le dă acestora putința procreării biologice, dar și speranța mîntuirii, prin redobândirea frumuseții originare a familiei. Participarea lui Hristos la Nunta din Cana Galileii, însoțită de săvârșirea primei minuni din activitatea Sa pământească, aduce o nouă dimensiune și demnitate familiei creștine, depășind relația biologică și cea socială, prin fidelitatea față de Evanghelie. Mai târziu, putem urmări, în istoria Bisericii, rolul uriaș al acesteia în primele comunități creștine, apartenența la o biserică locală fiind strâns legată de statutul de membru al unei anumite familii. (Rm 16, 5) Astfel, în cadrul primelor comunități creștine, cele dintâi locuri, în care se săvârșea Euharistia, erau casele creștinilor (FA 10, 18; 1Co 16, 19), iar răspândirea cuvântului lui Dumnezeu era înlesnită de ajutorul unor familii misionare, precum Acvila și Priscila, amintiți în Faptele Apostolilor. (18, 18) Apoi în perioada patristică, numele unor personalități de excepție ale Bisericii sunt legate de mărturia creștină a familiilor din care proveneau. Este de ajuns să amintim doar câteva mame celebre: Antuza, mama Sfântului Ioan Gură de Aur, Monica, mama Fericitului Augustin sau Emilia, a Sf. Vasile cel Mare, pentru a realiza cât datorează Biserica și cultura universală, în general, modelului familiei, devotată întru totul lui Hristos.
Perspectiva ortodoxă, fundamentată biblic și patristic, încadrează familia într-o ordine spirituală bine definită, ce urmărește plinătatea ființei umane, astfel încît exprimarea liturgică vorbește despre ,,Buna înțelegere trupească și sufletească” (Evr 13, 4), într-o comuniune, ce unește sufletele și trupurile dând naștere unei noi existențe deiforme. Prin urmare, modelul familiei ideale este Familia Persoanelor Treimice, din care se revarsă peste cea creștină, dragostea, împreună-viețuirea și jertfelnicia. Când doi oameni se căsătoresc, ei se ancorează pentru a parcurge o cale întinsă de urcare spre Dumnezeu-Treime, de aceea se și căsătoresc pentru a se ajuta unul pe altul în acest urcuș. La slujba cununiei, preotul le dă noilor căsătoriți să bea din același pahar de obște, pentru că pe această cale spre Împărăție vor purta împreună poverile căsătoriei, iar copiii, rod al dragostei, reprezintă darul lui Hristos și continuare a actului creator al omului. Întemeierea cuplului devine astfel, în parohie, binecuvântare și lumină a iubirii Preasfintei Treimi, iar dragostea dintre soți este prototip al celei intertreimice.
Un alt semn al originalității familiei creștine din parohie, este cea privitoare la natura eclesială a acesteia, prin contribuția sa la manifestarea unității în diversitate, a bisericii locale. Comunitatea familiei, la fel ca și cea a Bisericii, este diferită de a oricărei asocieri umane, prin reflectarea chipului autentic al omului, plin de bucurie, ce transcende senzualitatea cărnii. Unicitatea relației matrimoniale devine, din punct de vedere teologic, normă a sfințeniei, prin aceasta fiecare dintre cei doi soți definindu-se ca persoană completă în relație cu celălat. Doar prin acest tip de alteritate împlinitoare poate afirmată sursa originară a unității și apropierii dintre cei doi, anume Hristos, familia fiind, de fapt, prin aceasta, prelungire a Bisericii în lume. În persoana lui Hristos, posibilitatea devine certitudine, deoarece separarea dintre bărbat și femeie este depășită, deschizându-se în existența omenirii, două căi ale mântuirii: viața monahală și cea de familie. Hristos este Cel Care în taina Cununiei arată demnitatea și importanța familiei, într-o exprimare a ceea ce Însuși Mântuitorul a spus în Evanghelie: ,,Unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor.” (Mt. 18, 20) Cei doi soți stabilesc o comuniune, care-i angajează, potrivit structurii psiho-somatice a fiecăruia, comuniune ce duce spre comunitatea de tip eclezial, de aceea putem spune că vocația familiei în parohie este identică cu cea a Bisericii, ca loc al săvârșirii liturghiei cerești. Păstrând același paralelism putem observa că, în parohie, familia creștină are ca punct central jertfa Mântuitorului Hristos. Astfel, prin sacrificiu, familia se deschide către Împărăția lui Dumnezeu, devine adunare (mica biserică) și își conservă caracterul eclezial și celebrant. Are loc o adevărată convertire a mediului familial, prin transformarea acestuia în vector al misiunii Bisericii în cadrul parohiei, prin deschiderea spre Dumnezeu, ca ultimă realitate spirituală. Tot prin jertfă, cei doi pot aduce la viață copilul, ca rod al dăruirii de sine și semn al urcușului spre sfințenie, împlinită pe deplin prin asumarea condiției umane și a responsabilității vieții de cuplu. Întemeiată în Hristos și în Biserică, familia devine de fapt, ,,taina iubirii lui Dumnezeu”, pe Care-L descoperim în celălalt, ca și chip al Său, aflat într-o continuă receptivitate față de celălalt.
IV.1.3. Criza familiei- pierderea familiarității cu Dumnezeu
Reflexia teologică ortodoxă și slujirea liturgică conferă familiei creștine, în parohie, un nebănuit realism, ce o evidențiază ca mediu al întrepătrunderii dintre dumnezeiesc și uman. Datorită crizei morale și spirituale a lumii de astăzi, modelul teologic al familiei creștine tradiționale este de multe ori considerat de unii depășit de realitatea cotidiană. Traversăm vremuri dominate de mentalități individualiste și secularizate, pentru care ,,cununia nu este decât o lege a firii, ce nu are nimic în comun cu credința”, Taina fiind subordonată astfel, intereselor efemere și materialiste ale omului și societății. La această criză de ordin spiritual, cu care se confruntă astăzi familia ortodoxă, se adaugă și situația socială precară, marcată de sărăcie, șomaj și nesiguranța zilei de mâine. Însă Hristos Același este ieri, astăzi și în veac (Evr 13, 8) iar Biserica, întemeiată pe Răstignirea și Învierea Sa, una și aceeași este în trecut, present și viitor, iar oamenii au același acces, prin Sfintele Taine, la harul îndumnezeitor (2 Petru 1, 4). De aceea, în pofida tuturor denaturărilor, la care asistăm, la nivel parohial, este necesară o abordare a problemelor conjugale în toată profunzimea lor, inclusiv a celor legate de relațiile trupești ale soților, o evitare a acestora constituind o mare eroare a Bisericii în plan misionar. Misiunea concretă a parohiei este astfel, de a prezenta familia ca mediu de evanghelizare, în sensul mărturisirii lui Hristos, de către părinți și copiii lor, în contextul actual, în care raporturile sunt inversate, în multe cazuri, cei mici, prin credința lor statornică, reușind să fie modele pentru cei mari, și să-i aducă la starea de creștini autentici. În scopul folosirii tuturor resurselor duhovnicești, de care biserica locală dispune (textul evanghelic, experiența sfințeniei, structura eclesială a existenței omului), trebuie însă, mai întâi să identificăm problematica familiei creștine, pentru a urmări apoi contribuția Bisericii la soluționarea ei.
a. Printre cauzele majore ale degradării instituției familiei, numărăm pierderea sensului spiritual al familiei, prin slăbirea vieții duhovnicești din sânul acesteia. Se pierde astfel din vedere importanța rugăciunii și a puterii binefăcătoare a acesteia, deseori părinții și copiii lor trăind în risipire de gânduri și sentimente contradictorii. Rugăciunea particulară este legată indisolubil de trăirea credinței, căci numai acolo unde este credință, vine și binecuvântarea lui Dumnezeu. Sf. Ioan Gură de Aur subliniază acest lucru în sfaturile sale date tinerilor: ,,De vrei să-ți iei soție, mai înainte de orice, vezi de este iubitoare de Dumnezeu, dacă-și atrage bunăvoința de sus. Dacă sunt acestea, vin și celelalte; iar în lipsa lor, oricâte averi ar avea, nimic nu folosește.” Astfel, criteriile subliniate de arhipăstorul Constantinopolului, nu țin de nimic fizic sau material, ele fiind doar cele sufletești: dragostea de Dumnezeu și purtarea aleasă, ,,semne ale frumuseții celei adevărate.” Când soții descoperă taina rugăciuni, se vor ruga pentru aceasta, se vor ruga împreună și nu vor ignora să se roage unul pentru celălalt, căci ,,bucuria și satisfacția lor sporesc semnificativ atunci când simt că zidesc împreună cu Dumnezeu.”
b. Un alt aspect al familiei de tip modern este cel legat de lipsa educației creștine a copiilor, clădit pe învățătura mântuitoare a lui Hristos. În parohia ortodoxă, familia a fost dintotdeauna spațiu revelator, prin învățătura cuprinsă în Sfânta Scriptură, și care capătă viață, prin relația cu Hristos, în îndrumarea zilnică a copiilor, în rugăciune sau participare la Sfânta Liturghie, încât comuniunea familială devine ,,mediul propice pentru transmiterea credinței prin viu grai.” Care ar trebui să fie principalele virtuți cultivate într-o familie creștină, care se vor transforma în piloni de susținere a adevărurilor de credintă pentru tot restul vieții, vizând integrarea celor mici în viața parohiei? Prima dintre acestea este ascultarea față de părinți, înrudită cu supunerea față de Dumnezeu ,,scara cea mai scurtă către cer,” și calitate de căpătâi a fiecărui copil bine educat. Între poruncile date de Dumnezeu lui Moise, cea de-a patra se referă exact la acest lucru: ,,Cinsteste pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani multi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție" (Iș 20, 12). Fiind dătătoare de viață, această poruncă a lui Dumnezeu este amintită și în Noul Testament: ,,Copiilor, ascultați pe părinții voștri întru toate, căci aceasta este bine-plăcut Domnului" (Co 3, 20). Neascultarea, marchează o ruptură adâncă, între copii și părinți sau între om și Dumnezeu, ca manifestatre vădită a împuținării credinței și a răcirii dragostei, privite de Sf. Ap. Pavel ca semne apocaliptice: ,,În zilele din urmă vor veni vremuri grele, când oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de arginți, lăudăroși, trufași, neascultători de părinți, nemulțumitori, lipsiți de dragoste, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfățișarea dreptei credințe, dar tăgăduind puterea ei.” (2 Tim 3, 1-5) Într-o societate marcată deseori de egoism și nerecunoștință, mulți tineri se arată a fi prea ocupați de viața lor, pentru a-și mai aduce aminte de meritele propriilor părinți, cuprinși de bătrânețe și boală, iar azilul devine simbolul uitării acestora și a lui Dumnezeu.
În interiorul familiei creștine, părinților le revine apoi, rolul de a învăța pe cei mai mici membri ai parohiei să iubească adevărul și să urască minciuna, căci ,,năravul omului mincinos este ocara și rușinea lui și este cu el pururea” (Sir 20, 26). Copilul care va crește înconjurat de fals și minciună va fi expus cu ușurință viciilor, în timp ce dreptatea pune temelie tuturor virtuților. Dragostea față de adevăr se cultivă prin propovăduirea adevărurilor despre Dumnezeu, deoarece Hristos este adevărul, iar mărturiile Lui sunt nemincinoase, astfel încât, fiind atotștiutor, cunoaște tot gândul mincinos. Prin dragostea față de adevăr vom reuși să deschidem inima micuțului spre dragostea față de evlavie și cucernicie. Un copil cucernic va fi și cu bun simț, se va rușina de păcat și se va înfrâna. Iată ce spune în acest sens Sf. Ioan Gură de Aur: ,,Răutatea se face cu anevoie de smuls, pentru că nimeni nu se mai ocupă de copii, nimeni nu mai vorbește cu ei despre feciorie, nimeni depre cumințenie, nimeni despre disprețuirea banilor și a slavei, nimeni despre cele vestite în Scriptură.”Aceste virtuți, însoțite de bunul simț, respect față de generațiile anterioare ș. a. constituie baza solidă, pilonii care vor susține pentru tot restul vieții adevărurile credinței, deprinderi cu care copiii vor merge la școală sau vor participa la viața spirituală a Bisericii. De multe ori, părinții caută cauzele unor carențe de comportament ale fiilor lor în factori exteriori, sustrăgându-se de la această uriașă responsabilitate în interiorul familiei. Privind în profunzime, lucrurile trebuie interpretate prin prisma poruncilor divine, formarea sau modelarea copilului după chipul lui Dumnezeu prin învățare și exemplu personal, fiind o împlinire a scopului divin: „Dumnezeu S-a făcut Om, pentru ca omul să devină dumnezeu”.
Doar în acest sens trebuie să vedem legătura între planul lui Dumnezeu și misiunea părinților de a-i învăță pe copii. Este esențial ca procesul de educație în familie să se înfăptuiască permanent păstrând legătura cu biserica și slujitorii ei, scopul fiind unul singur, anume mântuirea, ce se realizează însă doar în spațiul eclezial. Preotul din parohie poate fi un sprijin deloc neglijabil, iar învățăturile de credință expuse de acesta pot fi explicate și aplicate apoi în familie. Acest proces este foarte asemănător catehumenatului, ce-i instruia și-i pregătea pe cei care aspirau la botezul creștin. Construirea unui dialog de încredere va urmări cultivarea dragostei de Dumnezeu, evitând cu dibăcie de a face vreo trimitere către frică sau judecata divină, până la o vârstă la care aceste aspecte pot fi înțelese pe deplin. Există prin urmare o responsabilitate a felului în care părinții se fac înțeleși de copii, ținând cont de conținutul învățăturii mântuitoare. Ca mediu de evanghelizare, familia ce respiră prin credința în Dumnezeu reușește să împrăștie în cuprinsul parohiei lumina prezenței lui Hristos și a iubirii Sale, manifestată în întreaga umanitate ce se constituie în Biserica Dumnezeului Celui viu. Instaurarea Împărăției în sufletele fiecăruia dintre creștini este, lucrare colectivă, ca mod esențial de prezență și comuniune cu Dumnezeu, la care membrii familiei creștine sunt chemați să participe în baza preoției generale, fără a fi însă reprezentanți calificați ai Bisericii.
c. Identitatea profund creștină a familiei în parohie, este amenințată de confuzie și relativism, prin infidelitatea conjugală și așa-zisa ,,căsătorie de probă”, ultima întâlnită mai mult și chiar legiferată în Occiodent. Se vorbește tot mai des astăzi de o pretinsă ,,eliberare a femeii”, sau ,,democratizare sexuală”, ca rezultat al noii dezordini amoroase.” Mediul familial este astfel antrenat într-o criză a comuninii moderne, ce înmănunchiază, într-un spectru al întunericului, heterosexualitatea lipsită de orice normă, la care se adaugă homosexualitatea și alte derapaje ale vieții de cuplu. Infidelitatea conjugală, ca formă de concubinaj mascat, afectează procreerea însăși, deoarece este lipsită de responsabilitate morală, față de actul nașterii, și promovează doar plăcerea carnală, trupul încetând a mai fi considerat ,,templu al Duhului Sfânt,” (1 Co 3, 16). Partenerul devine inter-schimbabil, și valoarea sa se diminuează până la a fi doar una conjuncturală, suportabilă doar datorită unui interes reciproc. În mod concret, scindarea căsătoriei generează nenumărate tensiuni între membrii aceleași comunități, de aceea Biserica, prin taina Spovedaniei, ea confirmă gravitatea acestui păcat, prin asprimea penitenței, la care îi cheamă pe cei căzuți. Promiscuitatea conjugală poate fi împinsă mai departe, încît întâlnim astăzi în parohii ortodoxe, cazuri de cupluri monogame, printr-o înțelegere total eronată a noțiunii de familie.
Căsătoria, privită ca taină dumnezeiască, după cum ne arată și textul biblic (Mt 19, 5-6), contravine oricăror relații extraconjugale sau schimb de parteneri, motivate de un așa-zis principiu al conviețuirii libere. Realizată prin invocarea Duhului Sfânt, cununia este indisolubilă, exclusivă și pentru toată viața, iar unul dintre principiile necondiționate și radicale îl constituie fidelitatea conjugală (Mt 5, 28). A-i mprima acesteia un caracter de provizorat, duce la schimbarea relației subiect-subiect, într-una de tip subiect-obiect, ceea ce exclude comuniunea de viață și iubire, după model treimic. Criza este deteminată în principal, de dorința omului de a pune într-o ordine a lui, prin substituire, ceea ce de fapt este pus în ordine de către Dumnezeu (Mc 10, 9). Nerespectarea poruncii divine, inclusiv eliminarea oricărei dimensiuni spirituale a căsătoriei, înlătură adevărata libertate de care omul are nevoie și care înlătură orice formă de egoism în relația dintre soți. În predica, prilejuită de săvârșirea Cununiei în parohie, preotul va sublinia mereu această viziune autentică a Bisericii, asupra unirii dintre bărbat și femeie, în scopul întemeierii familiei. Sf. Ioan Gură de Aur sublinia: ,,E ușor să ducem o viață curată doar când dorim acest lucru cu adevărat și îndepărtăm de la noi tot ceea ce e primejdios în această privință. Însă dacă ne lipsește voința, ușa și poarta le stau deschise tuturor viciilor. De aceea, cândva vom primi răsplată sau pedeapsă.” Astfel, mesajul păstorului din parohie trebuie să sublinieze atât solidaritatea Bisericii față de cei doi, cât și necesitatea voinței și a efortului permanent al soților de a proteja căsnicia. Fidelitatea, situată în central oricărei relații conjugale presupune iertarea, ca deschidere și disponibilitate pentru celălalt, fără a încerca vreo îngrădire a lui. Din acest punct de vedere, una dintre metodele terapeuticii spirituale, aflată la îndemâna preotului duhovnic este dialogul purtat împreună cu tinerii căsătoriți, atât sub formă de discuție, cât mai ales în Taina Spovedaniei, unde șansele însănătoșirii devin , evident mai mari. În concluzie, este foarte important ca taină ce întemeiază familia să fie aprofundată din perspectivă creștină, iar momentul concret al primirii binecuvântării, în biserica din parohie, să fie pregătit de către preot cu multă atenție.
IV.1.4. Fenomenul sectar: contra-mărturie creștină în parohie
Având ca îndrumător pe Mântuitorul Hristos, Biserica va exista până la sfârșitul veacurilor (Mt 16, 18; 28, 20), reprezentând un singur trup mistic, fiind inspirată de un singur Duh Sfânt, chiar dacă structural, există nenumărate comunități locale mărturisitoare. Doar prin păstrarea acestei unități, Biserica și-a putut perpetua identitatea ei, adoptând o atitudine fermă față de cei care au deviat de la adevărul creștin, s-au rupt și s-au înstrăinat de Hristos, pierzând astfel mântuirea, în perspectiva veșnică a Împărăției lui Dumnezeu. Nici parohia ortodoxă, spațiu al comuniunii iubitoare dintre Dumnezeu și om, nu este ocolită astăzi de apariția fenomenului sectar, ce urmărește în principal, prin prozelitismul agresiv, smulgerea credincioșilor din sânul Bisericii ei și alipirea la secte, folosind diverse metode de alienare spirituală sau exploatând necunoașterea de către credincioșii ortodocși a propriei învățături de credință, îmbinată de multe ori și cu lipsurile materiale ale acestora. Manifestarea concretă a fenomenului sectar în biserica locală poate fi văzută ca un protest eclesiologic, vizând calitatea ei de instituție divino-umană, cu funcție soteriologică și transfiguratoare. De aceea sectarismul modern lovește în elementele specifice parohiei ortodoxe, anume viața de sfințenie, ca participare la misterul divin, și cultul liturgic, ce face vizibilă lucrarea lui Dumnezeu în Sfintele Taine. Ideologia sectară neagă de asemenea, adevărul de credință, propovăduit de preotul comunității, dorind instituirea unei alte structuri, care să monopolizeze adevărul și calea spre mântuire.
Ideologia sectară Declarând Sf. Scriptură drept singură sursă a credinței lor și înlăturând astfel Sf. Tradiție, marii refornatori au făcut posibilă dezintegrare protestantismului într-o mulțime de grupări, cu nuanțe diferite. Astfel, nu doar marile ramuri protestante se deosebesc între ele, ci chiar și în rândul acestora se observă nuanțe diferite, așa numitele protestantisme moderne. Rupte de trupul Bisericii, aceste ,,formațiuni parabisericești” s-au abătut de la învățăturile de credință fundamentale, și chiar dacă o parte dintre acestea sunt păstrate, ele nu au conținut autentic creștin, rămânând lipsite de semnificație. Astfel, asistăm din partea lor la o relativizare a Sfintei Treimi, cu consecințe grave în planul operei de mântuire înfăptuită de Hristos, Fiul-Tatălui. Neînțelegând motivul Întrupării Logosului, protestanții L-au transformat pe Hristos într-un simplu om, chiar dacă având o existență neobișnuită, legendară și o legătură cu viziunile mesianice ale profeților biblici. Desacralizarea celei de-a doua Persoane a Sf. Treimi, cum întâlnim în cazul Martorilor lui Iehova, este extrem de gravă pentru spiritualitatea ortodoxă, deoarece nu mai poate fi vorba de o îndumnezeire a naturii umane a Mântuitorului. În concepția membrilor acestei secte, Fiul lui Dumnezeu este numărat printre alți diferiți întemeietori de religii sau printre profeți, uitându-se faptul că El este Creatorul lumii, alături de Tatăl și de Duhul Sfânt și că nicăieri nu apare drept inițiatorul vreunei școli filozofice sau mișcări religioase. Împotriva unor asemenea erezii, Biserica Ortodoxă afirmă că mîntuirea are caracter cosmic și nu individual, astfel încât Hristos nu poate fi văzut în mai multe moduri, așa cum întâlnim în cazul sectarilor. Comuniunea de viață a oamenilor cu Sf. Treime-Dumnezeu este posibilă doar datorită aspectului recapitulativ, prin care virtual, întreaga omenire este cuprinsă în Hristos cel răstignit și înviat, opera Sa mântuitoare fiind actualizată în Trupul eclesial, Biserica (1 Co 12, 12-14; Rm 12, 4-5). Tot ca urmare a acestor viziuni eronate, Sf. Duh ajunge să fie subiect de controversă și dispută între pocăiții sectelor, ce cutreieră parohiile ortodoxe. Despărțit de Hristos, Duhul Sfânt este pur și simplu privatizat, trecut în câmpul individual al credinței și folosit în mod personal prin harisme diverse, despre se vorbește insistent astăzi, mai mult ca oricând. Darurile, la care Sf. Ap. Pavel face referință în scrierile sale pastorale, nu pot fi lucrătoare decât în Biserică, deoarece aceasta reprezintă prelungirea lucrării mântuitoare a lui Hristos în lume (1 Co 12, 3). Sf. Duh împărtășește darurile Sale în Sf. Taine, în mod real, având ca efect împăcarea cu Dumnezeu (Mt 19, 17; 2 Co 5, 20), Cel ce poartă de grijă întregii Sale zidiri, după încetarea actului creator. Întreaga lucrare mântuitoare, inaugurată la primirea Botezului, se continuă astfel, prin harul Sf. Taine și săvârșirea faptelor bune (Ef 2, 8-10) în toată existența creștinului.
Chiar dacă sectele invocă de cele mai multe ori autoritatea absolută a Bibliei în materie de credință, folosirea acesteia se face tendențios, fiind invocate doar acele pericope ce vin în sprijinul rătăcirilor lor doctrinare, cum ar fi, predestinația (Rm 8, 28-38; 9, 6-24; Ef 1, 4-5; 2 Tes 2, 13-14) sau elecția divină, aspectul strict simbolic al Bisericii, milenarismul ș.a.. Bazată pe un antropomorfism păgân, elecția vorbește despre hotărârea lui Dumnezeu de a da celor predestinați spre fericire, credința și harul Său, iar pe ceilalți de a-i vitregi de acest har. Dumnezeu treimic est conceput astfel cu slăbiciuni împrumutate de la om, fiind părtinitor în lucrarea Sa, ceea ce contrazice flagrant Revelația. Din Predica de pe Munte învățăm că Tatăl ceresc ,,face să răsară soarele și peste cei răi și peste cei buni, și trimite ploaie și peste cei drepți și peste cei nedrepți (Mt 5, 45), voind ca toți să ajungă la cunoștința adevărului. Atunci când vorbește despre ,,cei chemați după voia Lui” (Rm 8, 28) Dumnezeu nu-Și selectează o categorie aparte de creștini, ci îi cheamă pe toți la credința creștină, potrivit unei hotărâri din veșnicie. Sunt apoi invocate așa-zisele texte care vorbesc doar despre o preoție universală (1 Ptr 2, 5, 9), ce o înlătură pe cea sacramentală, fiind evitate, în mod voit, locuri scripturistice (Mt 15, 19; 28, 19; Mt 5, 16), ce subliniază chemarea specială de care se învrednicește preotul, prin primirea harului în Taina Hirotoniei.
O altă rătăcire sectară, ce atentează de data aceasta la caracterul comunitar al parohiei, este învățătura eronată cu privire la Biserică. Protestanții accentează caracterul nevăzut al acesteia, eliminând orice tip de instituționalism. Astfel, secta devine ,,un grup voluntar de credincioși, care constituie un mic cerc de aleși, indiferenți, dacă nu ostili problemelor culturii, dornici de a trăi viața individuală.” Afirmarea de către mișcările evanghelice doar a naturii spirituale a Bisericii, ce nu are nimic în comun cu viața sacramentală sau cu organizarea ierarhică în jurul episcopatului, poate genera în rândul credincioșilor din parohie o mare confuzie, deoarece pune sub semnul întrebării definiția acesteia, căci, rezumând învățătura neoprotestantă, biserica locală se constituie prin Botez, pe baza mărturiei personale, acesta neavând valoare, fără actul psihologic al convertirii la credința în Iisus Hristos ca Mântuitor personal. Credința individuală atrage după sine iertarea păcatelor, iar nu nașterea din nou, altfel, putem asista la o autoguvernare a adunării locale, care hotărăște chiar și cine poate fi sau nu membru al acesteia. De fapt, asistăm la o încercare de eliberare a sectelor de sub orice autoritate ecclesial-ierarhică, căci în opinia lor ,,Biserica și Sacramentele îl separă pe om de Dumnezeu.” Parohia ortodoxă este Trupul lui Hristos și poporul lui Dumnezeu, fiind întemeiată ca o comunitate istorică concretă, prin pogorârea Sf. Duh peste Apostoli la Cincizecime, iar Taina Sf. Botez realizează pentru primitor încorporarea și participarea la realitatea Bisericii (In 3, 5; Mc 16, 16). Fără unitatea în Hristos dată de Sf. Botez și convertirea personală, manifestată în mărturisirea credinței, o comunitate locală eclesiologică se transformă într-o asociație cu caracter social, chiar dacă vorbește despre Dumnezeu. În parohie este foarte important propovăduirea cuvântului, în atmosfera Bisericii, însă acest moment conduce imediat spre manifestarea liturgică a credinței dobândite prin auz, încât ethosul local se întrepătrunde permanent cu viața liturgică a comunității. Iată de ce mulți dintre tinerii parohiilor ortodoxe, poate cei mai avangardiști, care deja au constatat că promisiunile, fie ale capitalistei, fie ale socialistei versiuni, aparținând culturii apusene sunt înșelătoare, se întorc la tradiția religioasă locală, căutând răspunsuri la anxioasele interogații existențiale.
Prezența sectelor devine foarte periculoasă pentru orice parohie, căci, refractare la dogmă, produc dezordine și neascultare, iar în cel mai multe cazuri, crează dumnezei falși, ce respectă viziunile unora, inspirați de duhuri rătăcitoare. Într-adevăr, una din principalele cauze ale pătrunderii sectelor poate fi identificată în lucrarea duhurilor satanice, în legătură cu care Sf. Ap. Pavel ne avertizează: ,,Unii credincioși se vor îndepărta de la credință, dând ascultare la duhurile înșelătoare și la învățături satanice prin fățărnicia unor mincinoși, care sunt înfierați în cugetul lor.” (1 Tim 4, 1-2) Diavolul însă nu are putere asupra minții omului și a simțirii sale, dacă omul nu se abate de la voința liberă, de a urma calea deschisă de Hristos. Predilecția pentru iluminări ale duhului, ce se doresc a fi adevărate experiențe pnevmatologice, o întâlnim în special la penticostali, auto-intitulați Biserica lui Dumnezeu Apostolică sau Creștinii botezați cu Duh Sfânt, și care sunt o prezență frecventă în parohie. Acest gen de entuziasm religios, presărat cu profeții și interpretări stranii ale unor rostiri bolborosite, amintesc de păgânismul șamanic, ce capătă, prin intermediul penticostalilor, așa-zisa fațadă creștină. Din punct de vedere ortodox, lucrarea Sf. Duh este una eclesiologică, manifestată în Biserică, Trupul lui Hristos, de aceea, acțiunile directe ale duhurilor asupra membrilor sectelor cu caracter harismatic sunt foarte apropiate de patologic. Iluminarea, ca legitimare directă de către Dumnezeu, dă naștere unui fals elitism, ca separare de ceilalți credincioși. De asemenea, respectivele grupări prezintă și un pericol social pentru credincioșii ortodocși din parohie, care nu pot iniția nici un fel de dialog ecumenic sau de altă natură, datorită spiritului polemic și negativist, promovat de acestea.
În strânsă relație cu elitismul religios, întâlnim totala dependență și ascultare, a grupărilor sectare, față de cei pe care ei îi consideră lideri supremi. Întreaga literatură teologică sectară respinge cinstirea sfinților în parohiile ortodoxe, acuzându-i pe credincioși că-i substituie pe aceștia lui Dumnezeu, în realitate, o diversiune creată, pentru a disimula antropocentrismul eretic, acea prosternare înaintea unor oameni ce au avut rolul de întemeietori ai grupării. Multe ramuri și facțiuni sectare poartă chiar numele lor: mennoniști (Menno Simons) petrobrusienii (Petru Bruys) pentru Baptism, irwingieni (Eduard Irwing), darbyști (John Nelson Darby) și tudoriști (Tudor Popescu) pentru Evanghelism, russeliști (Charles Taze Russell) pentru Adventism ș.a.. Această dependență este întărită de diferite jurăminte și ritualuri, ținute în secret, la care se adaugă întotdeauna sprijinul financiar, și contribuția fiecărui membru de rând al sectei la sporirea beneficiilor materiale. Are loc astfel, un proces de depersonalizare accentuată, care, pe fondul îndoctrinării ideologice, duce în cele din urmă la moartea spirituală. În acest timp, întreaga viață a parohiei ortodoxe situează în centrul ei pe Hristos, Care este în același timp, în cer, pe scaunul slavei, alături de Tatăl, dar și în Biserică, prin lucrarea Sf. Duh. Alături de adorarea lui Dumnezeu, poporul a cultivat și cinstirea sfinților în calitatea lor de trăitori și împlinitori ai voii dumnezeiești: ,,Filozofii și oratorii au căzut în uitare; poporul nici măcar nu cunoaște numele împăraților și ale generalilor lor; dar toată lumea știe numele martirilor, mai bine decât pe cele ale prietenilor.” Numele și personalitatea sfinților sunt o permanență și astăzi, bisericile locale le poartă numele, icoanele lor sunt puse la loc de cinste iar calendarul cuprinde sărbători legate de viața, moartea sau minunile lor. Cultul sfinților este atât de înrădăcinat în ortodoxie, încât cu greu ne-o putem imagina fără aceste prezențe familiare.
Incapabili de a sesiza distincția dintre Adevăr și propria persoană, perspectiva teologică sectară devine patologie, ce însumează mai multe maladii, dintre care, la loc de frunte se situează și milenarismul, ce pretinde a oferi date exacte ale Parusiei, calculate pe baza unor combinații numerice îndoielnice, extrase în special din cuprinsul ultimei cărți a canonului biblic (Ap 20, 1-14). Pătrunsă în parohiile ortodoxe sub diferite forme (adventă, iehovistă, penticostală), învățătura despre existența unui așa-zis calendar eshatologic este de fapt o imagine pervertită a Judecății celei de apoi, condamnând Biserica pentru neglijarea propriei eshatologii și a semnelor nenumărate ce anunță un sfârșit iminent. Ca o consecință a acestor rătăciri doctrinare, toți milenariștii nu cred în învierea morților, socotind sâmbăta drept zi de odihnă, ignorând prin aceasta Duminica, Ziua Domnului și a biruinței Sale asupra morții. În legătură cu acest subiect, Biserica Ortodoxă a manifestat dintotdeauna o anumită pedagogie, atunci când a fost nevoită să învețe despre viața de aici a oamenilor, despre pregătirea pentru pășirea în existența veșnică și despre Venirea a doua. Eshatologia sectară este una de tip apocaliptic, conform căreia creștinii nu pot întreprinde nimic pentru îmbunătățirea realității umane, căci Împărăția lui Dumnezeu va veni curând, neavând ce aștepta de la istorie. Comunitatea parohială opune acestui scenariu pesimist, eshatologia profetică, ce se referă nu doar la anunțarea inevitabilului, ci și la chemarea credincioșilor de a alege liber între două tipuri de comportament, ce apropie sau distanțează pe om de Hristos. Astfel, timpul, făcând parte din veșnicia Împărăției lui Dumnezeu, este unul destinat pregătirii, ca lucrare a mîntuirii personale, iar cultivarea acesteia se face doar în Biserică,structurată în luptătoare și biruitoare. De aceea Biserica se roagă pentru sufletele celor plecați dintre noi, în perspectiva eshatologică a invocării milostivirii lui Hristos la Judecata universală (1 Co 15, 29), pomenirea după moarte fiind considerată ca faptă a milei sufletești. Este nevoie, în continuare, de o astfel de abordare teologică în parohiile ortodoxe, întrucât prezicerile legate de sfârșitul lumii, anunțat de numeroase alte nenorociri, crează stări de frică, nesiguranță și dezordine morală și socială.
Prozelitismul sectar în parohie. Cuvântul prozelitism derivă de la compusul grecesc προς= din afară și ήλθον=a veni și este folosit de Septuaginta (Mt 23, 15; Fa 2, 10; 6, 5; 13, 13) ce numește astfel pe păgânul sau cel de alt neam și de religie diferită decât cea a poporului evreu, și care, în cele din urmă este convertit. Acțiunea prozelită apare astfel ca o caracteristică principală a spiritului misionar iudaic, ce a făcut ca religia mozaică să se răspândească în Imperiul Roman până în sec. al II-lea, când prozelitismul a devenit ilegal. În zorii creștinismului acesta era încă foarte activ, de aceea Mântuitorul Hristos Îl condamnă cu vehemență: ,,Vai vouă cărturari și farisei fățarnici, căci cutreierați marea și uscatul ca să faceți un prozelit și dacă îl dobândiți, îl faceți fiu al gheenei” (Mt 23, 15) Adevăratul înțeles al acestor cuvinte se referă atât la conținutul mesajului prozelitist, cât și la mijloacele folosite pentru impunerea lui. Hristos cheamă întreaga umanitate pentru a auzi Evanghelia și a crede, însă respectă darul dumnezeiesc al libertății, care înseamnă mai întâi convingerea personală. Refuzându-i mai întâi, comunității locale statutul de biserică sau chiar, în mod fundamentalist, asimilând-o unei grupări nebisericești, în interiorul căreia membrii nu se pot mântui atât timp cât rămân în ea, secta poate fi considerată și o deformare a mărturiei autentice, în total dezacord cu propovăduirea Evangheliei. Conștiente de importanța capacității lor de a recruta noi membri, sectele de astăzi s-au adaptat lumii moderne. Astfel, prozelitismul sectar, manifestat în parohiile ortodoxe, urmărește dizlocarea, sub presiune psihologică, morală sau economică, a unui creștin sau grup de creștini, din trupul Bisericii, pentru a-i converti la gruparea respectivă.
Într-o lume secularizată, aflată într-o permanentă schimbare, în care individualismul egoist scufundă omul în singurătate, cu o societate confruntată, la rândul ei, cu invazia de concepții și învățături religioase, care uneori se anulează reciproc, semănând confuzia, agresivitatea sectelor în parohie folosește aceste motivații pentru prezența și scopul lor. În cadrul structurii sociale a parohiei putem întâlni astfel despre trei factori principali, ce determină convertirea și apoi adeziunea la o sectă: problemele economice, care țin de sărăcie și lipsa mijloacelor de trai, lipsa unei participări active din partea unor membri ai parohiei, la viața tradițională și religioasă a acesteia, precum și dorința unei anumite categorii de credincioși de a participa la noi experiențe religioase. Cu toate acestea, sociologul R. Campiche este de părere că nu există un model tipic de recrutare, adoptat de secte, ci trebuie ținut cont de fiecare caz în parte și de asemenea, de fiecare context religios local. În parohiile ortodoxe spre exemplu, o prezență des întâlnită, este cea a Martorilor lui Iehova, care-și arată intențiile chiar prin denumirea programului misionar,anume ,,anunțul veștii celei bune”, iar acțiunea prozelită se adaptează pe specificitatea fiecărei biserici locale, pervertind modelul paulinic ,,tuturor toate m-am făcut” (1 Co 9, 22 ), și invocându-se de fiecare dată o situație socială deosebită, o nenorocire, ce pot stârni interesul direct al interlocutorului. Conversația din ușă în ușă dezvoltă teme de interes general, precum familia, copiii, fericirea, bătrânețea și moartea, adepții sectei venind cu o ofertă greu de refuzat, o lume viitoare fără suferință, folosind în argumentarea acestor idei, diferite broșuri cu conținut biblic trunchiat. Milenarismul și frățietatea par să reprezintă principalele rezolvări ale diverselor problemele întâmpinate de creștinii ortodocși ai parohiei, ele fiind metode de a renaște la o nouă viață, ca membru al grupării, chiar dacă doctrina milenaristă este una îndoielnică și controversată, chiar în interiorul grupării.
Privitor apoi la munca de teren a adventiștilor, o altă grupare sectară deosebit de activă în parohiile ortodoxe, aceasta este prestată de misionari ce acționează din afara comunității locale, cât și de cei care se integrează foarte bine în interior, ca profesori, ingineri, specialiști, asistenți medicali, formând acea structură de Tentmakers (Creatori de corturi). Proclamarea Evangheliei, prin casele creștinilor din parohie, poate fi asigurată, în concepția adventiștilor, prin contextualizarea metodelor folosite, ce trebuie să ia în considerare forma accesibilă a prezentării mesajului și valorificarea tradițiilor locale. Folosind mass-media, ei atacă în mod constant Bisericile istorice (Ortodoxă și Catolică) în diferite conferințe, emisiuni radio și televizate, conform principiului, după care ,,Dumnezeu îi întâlnește pe oameni acolo unde sunt ei”, formulat de J. Paulien, un cunoscut adventist american. La fel ca și celelalte secte neoprotestante, Adventiștii de Ziua a Șaptea consideră timpul un bun prilej pentru o creștere calitativă a vieții fiecărui credincios (Rm 13, 11) și de aceea este necesară, în accepțiunea lor, o accelerare a activității de predicare, pentru a grăbi Adventul: ,,Dacă Biserica lui Hristos și-ar fi adus la îndeplinire lucrarea așa cum a rânduit El, întreaga lume ar fi fost avertizată și Domnul Iisus ar fi venit pe pământ cu putere și cu slavă mare.” La toate acestea se adaugă sentimentalismul pietist, ca rezultat al îndepărtării de doctrina creștină și viața evanghelică autentică, care urmărește punerea în mișcare a unui anumit tip de emotivitate, foarte importantă pentru convertire. Pietismul este foarte apropiat de patologic, prin evadarea într-o lume a iluziilor și a exaltării religioase, ducînd de multe ori la zdruncinarea sistemului nervos și chiar la depresie. Din punctul de vedere al învățăturii de credință ortodoxă, sentimentul are un rol important în răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu, Însuși Fiul întrupându-se din iubire pentru omenire iar dragostea rămânând cea mai importantă virtute teologică (1 Co 13, 18). De aceea, miezul propovăduirii, în viziune ortodoxă, trebuie să fie dragostea față de aproapele și față de Dumnezeu, toate emoțiile ce decurg de aici slujind creșterii spirituale a oricărei parohii. În ceea ce privește pietismul sectar, urmărește în principal schimbarea credinței, folosind idei cu caracter fundamentalist, disprețuind tradițiile locale ale parohiei, Biserica Ortodoxă, clerul și viața sacramentală.
Aceste manifestări nihiliste, comune sectarismului, le întâlnim și în campaniile misionare ale penticostalilor, grupare, pentru care experiența creștină fundamentală este aceea a Botezului cu Duhul Sfânt, având ca semn incontestabil vorbirea în limbi. Ca mișcare harismatică, Penticostalismul face o separație între Hristos și Duhul Sfânt, ce anulează comuniunea intertrinitară în lucrarea acesteia de mântuire și consacrare a lumii. Căutând să îndrepte această greșeală pe care o fac protestanții, părintele Stăniloae precizează: ,,Dacă apostolii au cunoscut deplin pe Hristos ca Dumnezeu numai la Cincizecime, e pentru că numai prin Înălțarea lui Hristos, Duhul, ce se odihnea și strălucea peste El și din El, ca Dumnezeu, s-a revărsat deplin peste El și ca om. De aceea, nu se vorbește în Scriptură de vederea Duhului pentru sine și nici chiar de vederea Duhului în general, afară de cazul arătării simbolice ca porumbel sau ca limbi de foc, ci se vorbește numai de vederea lui Hristos, în Duhul.” Duhul Sfânt este Cel prin Care omul trăiește prezența lui Hristos, și de aceea El strălucește prin sfinți, ca purtători de Duh. Practicile penticostale prozelitiste urmăresc de fapt o resacralizare a vieții comunității locale vizată, cuprinsă, în concepția lor, de un duh lumesc, ce are drept model suprem societatea occidentală. Avem de a face cu expunerea unei alternative la procesul de descompunere a elementului religios apusean, ca urmare a secularizării și a prăbușirii marilor sisteme ideologice. Însă membrii parohiilor ortodoxe dețin resurse teologice și apirituale pentru a preîntâmpina acest tip de ocultism spiritist, ce refuză asceza, ca viață în Hristos, și susține dobândirea sfințeniei doar prin botezul special al Duhului Sfânt.
Mijloace pastorale antiprozelitiste în parohie. Ofensiva sectară este îndreptată în special către biserica locală, ca nucleu de bază eclesiologic, chemat să-și afirme identitatea creștină, prin iubire și viață în Hristos. Atunci când membrii parohiei se întâlnesc cu sectarii, aceștia din urmă, manifestă în primul rând o anumită predilecție în a-și motiva propria apartenență, prin minusurile și slăbiciunile preotului, ce păstorește acea biserică locală. Necunoașterea de către acesta, a învățăturii celei adevărate (Mt 7, 7), precum și lipsa de informare, privind concepțiile greșite promovate de membrii sectelor de pe cuprinsul parohiei sale, pot crea confuzie și îndoială, ce se propagă imediat. În întreaga istorie a spiritualității ortodoxe, preotul a fost receptat ca personalitate culturală, în mijlocul credincioșilor păstoriți de el, ce poate răspunde oricând întrebărilor timpului său, adresate de către credincioși. În parohia în care slujirea cuvântului, prin explicarea tâlcului Evangheliei și catehizare, prin predica ocazionată de anumite slujbe din viața oamenilor, este una deficitară, întreaga comunitate devine ținta atacurilor sectare, datorită ignoranței teologice. Întărirea în credință, prin expunerea și apărarea ei, trebuie privită ca obligație a apostolatului misionar, ce decurge din actul hirotoniei, îndeplinit de episcop. Pe lângă amvon, preotul deține și alte mijloace, ce-i stau la îndemână, pentru motivarea și determinarea misionară a credincioșilor săi. Viața cultică se cere astfel intensificată, prin săvârșirea tradițională a slujbelor, care însumate, formează ritmul liturgic al parohiei, fără de care dinamica eclesiologică nu există. În această vitalitate a Trupului lui Hristos, Sf. Liturghie reprezintă, înnoirea continuă a relației dintre lume și Dumnezeu, iar grupul celor puțini, care ajung la o atitudine de participare efectivă la aceasta, formează acea minoritate, ce poate fi considerată elita parohiei, nucleul și punctul de rezistență al ei.
De asemenea, încrederea personală poate fi un obstacol de netrecut în fața sectarismului agresiv. Ea este câștigată de preot mai ales în Taina Spovedaniei, în care se poate apropia cât mai mult posibil de fiecare fiu duhovnicesc al parohiei, putând construi acea unitate de gândire, de simțire, viețuire și acțiune ortodoxă. Pe lângă dialogul individual foarte importante sunt vizitele pastorale, în condițiile în care neoprotestanții descind în casele credincioșilor, ajungând la o anumită familiaritate cu aceștia, deosebit de nocivă. Cercetarea credincioșilor de către preot, depășește acel formalism, care se interpune între ei, putând alimenta prietenii care pot trece dincolo de tărâmurile acestei vieți. Cu toate acestea pot fi întâlnite cazuri în care unii dintre credincioși părăsesc biserica strămoșească, având chiar și o așa-zisă justificare biblică , situație ce necesită tact pastoral, mai ales în dialogul cu aceștia. Este de preferat ca în dicuțiile directe să fie evitată polemica dogmatic, știut fiind faptul că motivația principală a aderării la sectă nu este una de ordin dogmatic, aceasta urmărind mai ales avantaje materiale. Importante sunt cunoașterea evoluției grupării sectare, precum și teologhisirea textului scripturistic, ce se încearcă a fi răstălmăcit. Ca exemplu în acest sens, avem parabolele expuse de Hristos și tâlcuirea lor, pe înțelesul tuturor (Lc 8, 11-16)
Cel mai puternic argument și în același timp, fapt copleșitor pentru toți cei rătăciți este însă devotamentul total al păstorului față de Biserică, descoperit în exemplu de comportare în parohie. În cele mai multe cazuri, moralitatea reprobabilă a conduitei sale, deghizată ca ,,slăbiciune umană”, produce sminteala, aspru condamnată în cuvintele lui Mântuitorului Hristos: ,,Vai de cel prin care vine sminteala […] mai bine și-ar lega de gât o piatră de moară și s-ar arunca în mare.” (Mt 18, 6-7) Sursa principală a moralității îndoielnice în rândul clerului poate fi intuită ca fiind lipsa vieții de sfințenie, la care acesta este chemat. Sf. Grigorie Teologul pretinde ca preoții ,,să fie asemenea unor făpturi cerești, care să propovăduiască Evanghelia și cu vorba, dar mai ales cu pilda lor cea bună.” Cel ce ia jugul preoției trebuie să fie ,,sarea pământului și lumina lumii” (Mt 5, 13-14), conștient de sublimul misiunii preoțești reafirmat în jurământul hirotoniei, rostit atât în prezența episcopului, cât și a membrilor comunității încredințată spre păstorire. Jertfelnicia sa, după model apostolic, asigură creșterea autentică a parohiei, atât în sens văzut, ca instituție, cât și spiritual, prin exemplul vieții sale de sfințenie, prin care-și poate continua mandatul de pescar de oameni.
De asemenea, caracterul anti-Biserică, pe care sectarismul îl afirmă în mod voit, poate fi ușor apropiat și de contestarea imaginii familiei preotului chiar dacă la o primă vedere nu ar avea nici o legătură, principal model de viețuire creștină în parohie. Pentru clerul ortodox, spre deosebire de cel romano-catolic, căsătoria reprezintă un privilegiu dar și o mare responsabilitate, ce se adaugă la misunea sa pastorală, casa preotului fiind aluatul care dospește întreaga frământătură, deoarece exemplul, mai mult decât cuvântul, convinge și transformă. Ținând cont de complexitatea misiunii sale în parohie, consecvența sa și lipsa duplicității fac parte integrantă din slujirea sa de păstor de suflete, iar neglijând latura familială proprie se va afla în imposibilitatea de a zidi și îndrepta pe alții, fără această susținere practică. Prin urmare, soția și copiii preotului, sunt modele de viață creștină, dar și mijloace de păstrare și promovare a dreptei credințe, în fața pericolului sectar. Conștient de importanța pastorației, Sf. Pavel le spune ucenicilor săi, Tit și Timotei: ,,Totul este curat pentru cei curați, dar pentru cei întinați și necredincioși, nimic nu este curat, până și mintea și cugetul le sunt spurcate.” (Tit 1, 16) De aceea, autoritățile eclesiastice vor insista pe nevoia de moralitate și vocație pentru preoții aflați sub jurisdicție canonică, încercând să nu tolereze sau să acopere diferite vicii ale acestora, sublinind responsabilitatea de care trebuie să dea dovadă în lucrarea misionară inspirată de Ucenicii lui Hristos.
Conștiința apartenenței la familia creștină a parohiei, ca fii al lui Dumnezeu este împărtășită și de către credincioși, angajați în aceeași măsura cu clericii, în apărarea adevărului de credință și mărturisirea lui, prin viață liturgică și angajament filantropic. Biserica reprezintă pentru enoriași locul Botezului, al întemeierii familiei sale și al îndrumării spirituale, astfel încît ei sunt legați de bogăția de expresii religioase care alcătuiesc viața parohială. Prin urmare, este indicată reactivarea apostolatului social al laicilor în acțiunea de combatere a prozelitismului sectar, prin grija față de lăcașul de închinare, întreținerea cimitirelor și a altor monumente de cultură și artă religioasă. Putem întâlni în cuprinsul parohiile ortodoxe și forme de ecumenism local ca frățietate, întreținută în special, de ospitalitatea creștină, înscrisă în inimile credincișilor, sursa acestei reconcilieri fiind Hristos –Însuși, ce unește, prin Întrupare, Răstignire și Înviere, pe oameni cu Dumnezeu, și pe oameni între ei. Caracterul contemplativ al spiritualității răsăritene, ce o identifică între celelalte, reprezintă o binecuvântare, într-o lume plină de răceală și ură, iar contemplarea rodește doar când se transformă în misiune, ca angajament plenar, știind că ,,mărturisindu-l pe Hristos înaintea oamenilor, devenim la rândul nostru subiecte ale mărturisirii Fiului lui Dumnezeu înaintea Tatălui ceresc.
IV.2. Filantropia ca aspect social al Evangheliei în parohie
IV.2.1. Perspective istorice ale filantropiei
Filantropia este un cuvânt grecesc compus (gr. philos – prieten, anthropos – om), moștenire a Antichității, care suportă în traducerea sa o multitudine de înțelesuri. În vechea Mesopotamie era asimilată onoarei și demnității, valori esențiale ale vremii, practicarea filantropiei ducînd la o bună reputație și situare pe o anumită treaptă a societății. În De officiis (Despre îndatoriri), Cicero (160-43 î. Hr.) numește filantropia generozitate (lat. liberalitas), ca ospitalitate și sprijin, acordate cerșetorilor, săracilor și străinilor, conservând același interes manifestat de cetățenii Romei între ei, iar Seneca, în De beneficii (Depre binefaceri), sublinind valoarea dispoziției celui care dăruiește, anunță parcă discursul Sf. Ap. Pavel din 2 Co 9, 7-8: ,,Darurile care sunt greu de obținut de la cel care dăruiește, sau care cad nebăgate în seamă din mâna lui, nu pretind nici o recunoștință din partea noastră, oricât de mari ar fi.” Ca virtute de prim rang, filantropia implica respectul față de om și umanitate în general, politețea, amabilitatea, toate fiind, în același timp, idealizate de poeți și filozofi, dar puse în practică de cetățeanul de rând, participant activ la viața orașului. Toate aceste conținuturi semantice sunt așadar focusate pe cele două componente ale filantropiei valoarea și acțiunea, Ce este? și De ce există?, cu referire la caritate, compasiune, fapte bune sau chiar sentimentul de comuniune.
Asistăm apoi în Grecia antică la dezvoltarea unui accentuat simț filantropic, legat mai ales de existența nenumăratelor instituții de binefacere pentru categorii defavorizate în rândul locuitorilor dintr-o anumită regiune. Astianax troianul, fiul lui Hector și al prințesei Andromaca, devine odată cu invazia greacă și uciderea tatălui, simbolul grijii de care se bucurau în vechime orfanii, situația lor fiind privită cu deosebită compasiune: ,,Cum e orfan un copil, se duc și tovarăși și jocuri;/ Merge cu capul plecat și lacrimi îi șiruie-n față./ El la prietenii tatălui umblă cerșind de nevoie,/ Pe-unul îl trage de mantie, pe-altul îl trage de haină./ Biet Astianax! El care-nainte în brațe la tata/ Nu se hrănea fără numai din măduvă și din grăsimea/ Cărnii de oi. Mult o să sufere acuma, de tată lipsit, Astianax.” Platon propune ca toți cei care rămân fără părinți să fie dați în grija tutorilor publici, ca o instituționalizare, arătânduli-se dragoste și compasiune: ,,Oamenilor ar trebui să le fie teamă de singurătatea orfanilor… Tutorele nefericitului orfan ar trebui să-l iubească ca pe propriul copil și să fie la fel de grijuliu și de atent cu gestionarea bunurilor acestuia ca și când ar fi vorba de propria sa avere, ba chiar mai mult decât atât.” O categorie aparte era cea a orfanilor de război, rămași în condițiile în care confruntările armate constituiau o stare permanentă a timpului, toți acești năpăstuiți ai soartei fiind întreținuți din bani publici. Un respect și o grijă deosebită le manifestau vechii greci față de persoanele aflate la o vârstă înaintată. Privitor la aceasta, istoricul
P. Johnson, specialist în studierea imaginilor și atitudinilor sociale în Antichitatea grecească apreciază: ,,Pentru o mare parte a populației lumii vechi vârsta senectuții reprezenta o realitate, o experiență, pe care toate persoanele urmau să o împărtășească. Deci nu poate fi surprinzător faptul că bătrânețea, ca vârstă a deplinătății, atrage atenția scriitorilor, urmărind aproape toate genurile literare, de la filozofie la comedie, de la poezie la satiră.” Săracii erau apoi ajutați în diverse moduri, prin hotărâri sau dispoziții legale pentru iertarea datoriilor, acordarea de asistență sau împrumutarea diverselor lucruri de care aveau nevoie. De multe ori, aceste ajutoare erau acordate într-un cadru organizat asigurat de existența diferitelor așezăminte sociale specializate (xenonia, katogonia ș.a.) plasate în imediata proximitate a unor temple, puse sub ocrotirea zeilor. Îngrijirea bolnavilor era considerată de asemenea, o prioritate a vremii, principala motivație a acestei îndeletniciri fiind dragostea față de oameni. În acest sens Jurământul hipocratic subliniază esența morală a medicinei, considerată adevărată artă a vindecării. Vizitele la domiciliu, sfaturile și îngrijirea, administrate oamenilor săraci, fără a pretinde vreun onorariu erau privite ca un soi de ascetism față de poluarea și rigorile financiare ale societății, stratificată pe diferite ranguri sociale. Între doctorii voluntari se numărau și cei care vizitau populația rurală, în special pentru îngrijirea copiilor și a săracilor. Mulți dintre medicii cu dăruire au plătiti cu viața altruismul arătat față de cei bonavi așa cum s-a întâmplat în timpul ciumei cumplite care a lovit Atena în primăvara anului 430 î. Hr., descrisă de același Tucidide. Nu puține erau și așezările, renumite prin generozitatea locuitorilor și spiritul umanitar. Astfel, Empedocle, vorbește în sec. al V-lea de cetatea sa natală, Acragas din Sicilia, pe care o numește ,,oază de ajutor pentru cei străini”, descriind și truda sa în scopuri filantropice: ,,Voi, prieteni, ce sălaș aveți în marea și mîndra cetate,/ Lâng-acel galben Acragas, de Acropole atît de aproape./ Treburi alese trudind voi, salut vă trimit tuturora !/ Împodobit cu panglici și cununi înflorite/ Intru cu-alaiu-mi de oameni, bărbați și femei, care-n cinstea-mi/ Zeci de mii vin după mine pe calea ce dă fericire,/ Unii dorind profeții, iar alții să afle cuvântul/ Mîntuitor, ce dă vindecare de bolile crunte.” Scrierile etice și sociale ale filozofilor și poeților antici au atras atenția oamenilor politici și cetățenilor asupra injustiției și a sărăcie drept consecință directă a acesteia, precum și asupra îndatoririlor lor față de categoriile defavorizate. A devenit deja clasic sfatul pe care Aristotel, îl dă atenienilor și celorlalți greci de a lua exemplul cetății Tarentum, ai cărei locuitori bogați își împărțeau bunurile cu săracii. În această atmosferă de profund umanitarism, sunt organizate numeroase colecte, în scopul strângerii de alimente, provizii sau bani pentru diferite mese publice, gesturi care aveau, pe lângă considerațiile politice și o bază religios-morală. Zeii erau cei care îngrijeau de nevoiași, iar principiul care orienta activitatea filantropică era acela că ,,omul imită divinitatea atunci când face fapte bune.”
Pe acest teren fertil va crește filantropia creștină, Imperiul Bizantin nefiind, după limbă și tradiție culturală decât o prelungire a lumii grecești. Creștinismul preia mult din elenism și, asimilând morala iudaică, dezvoltă propria sa concepție, metamorfozată în timp într-una teocentrică, ce plasează în centrul ei iubirea lui Dumnezeu și mai puțin mila umană sau compasiunea binevoitoare față de omul aflat în situații dificile. Sursa grijii față de aproapele este mântuirea, care înlătură orice tip de egoism, încurajând mai ales dragostea dezinteresată, arătată mai întâi de Hristos: ,,Căci Fiul n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți (Mc 10, 45; Mt 20, 28). Dimensiunea maximă a dragostei dumnezeiești arătată omului constă în dăruirea și trimiterea Fiului Său în lume ,,la plinirea vremii” (Ga 4, 4), Întruparea schimbând profund vechile concepții: ,,Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Căci n-a trimis pe Fiul Său ca să judece lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin El“ (In 3, 16-17). Noutatea Întrupării este reprezentată de jertfa, ce capătă valoare atunci când este asumată de bunăvoie, căci ,,mai mare dragoste nu are nimeni, ca sufletul să și-l pună pentru prietenii săi.” (In 15, 13)
IV.2.2. Filantropia în Faptele Apostolilor, paradigmă a solidarității la nivel local
În special în cea de a doua scriere a Sf. Luca, Faptele Apostolilor sau Fapte ale unor apostoli (gr. Praxeis apostolon) întîlnim expuneri asupra diferitelor aspecte ale vieții Bisericii și lucrării misionare din epoca creștinismului primar, care pot fi considerate prototipuri sau modele ce contribuie la înțelegerea unor evenimente și situații asemănătoare, făcând referire la parohie, ca imagine a bisericii locale. După Pogorârea Duhului Sfânt creștinii au devenit treptat conștienți că ei constituie o realitate unică, întemeiată pe credința în Învierea Mântuitorului Hristos, dezvoltând forme de solidaritate în acel model comunitar al ,,Bisericii mame” din Ierusalem. Vorbim aici despre o viață religios-morală cu totul nouă, formată în urma primirii cuvântului și a botezului (FA 2, 14) și care se va răsfrânge apoi și asupra laturii sociale, prin practicarea filantropiei. Această descriere, chiar dacă folosește mijloace de expresie restrânse, acoperă o gamă foarte largă de probleme și situații, oferindu-ne posibilitatea de a înțelege, în toate dimensiunile sale uriașa lucrare misionară desfășurată în această epocă. Respectând acest principiu fundamental, al întregului prin parte, textul capătă autenticitate, iar parcurgerea sa explică de ce tradiția Bisericii a putut formula o viziune globală asupra activității misionare din toate timpurile, sprijinindu-se doar pe acest unic izvor, a doua carte a Sf. Luca.
Împărțirea averilor către săraci Iată descrierea sumară a vieții religioase în Biserica primară: ,,[n.n. Creștinii] stăruiau în învățătura apostolilor și în părtășie, în frângerea pâinii și în rugăciuni. Și tot sufletul era cuprins de teamă, că multe minuni și semne se făceau prin apostoli. Iar toți cei care au crezut era laolaltă și aveau toate îndeobște. Și își vindeau pământul și bunurile și le împărțeau tuturor, după cum aveau nevoie fiecare. Și zi de zi într-un cuget stăruind în templu, și-n casă frângând pâinea, împreună își luau Hrana întru bucurie și întru curăția inimii, lăudându-l pe Dumnezeu și avînd har la tot poporul. Iar Domnul îi adăuga zilnic pe cei ce se mântuiau.” (FA 2, 42-47) ,,Învățătura apostolilor” exprimă aprofundarea credinței, pe care mai apoi primii creștini au mărturisit-o la primirea Botezului, dar și obligația propovăduirii ei, ca act misionar fundamental. El este întregit de părtășie, frângerea pâinii și rugăciune. Părtășia (gr. koinonia) este manifestarea concretă a spiritului comunitar, participarea la ceea ce-i implică și pe alții, la sentimentele, acțiunile și dificultățile lor, interpretare reluată atunci când Sf. Luca folosește cuvintele laolaltă și îndeobște. Un alt semn distinctiv al comunității primare este ritualul euharistic al frângerii pâinii, moment plin de bucuria prezenței lucrătoare a lui Hristos Cel Înviat, adevărata sursă a armoniei și unității dintre membrii Bisericii ierusalimitene.
Stăruința în rugăciune arată nevoia invocării permanente a prezenței și ajutorului lui Hristos în misiunea Bisericii, ca particularitate a sinaxei creștine. Rugăciunea într-un singur cuget indică acordul perfect dintre ucenicii Mântuitorului ce are ca urmare directă unanimitatea intențiilor în slujirea filantropică, fundamentată pe acea comuniune profundă între persoane. Filantropia este legată organic de dimensiunea orantă a Bisericii, în condițiile în care rugăciunea este o formă de reuniune și de identificare a propriei experiențe în numele Mântuitorului Hristos: ,,auzind ei, într-un cuget au ridicat glasul către Dumnezeu și au zis- <<Stăpâne, Dumnezeule, Tu, Cel ce ai făcut cerul și pământul și marea și toate cele ce sunt într-însele, […] întinde-Ți mâna spre vindecare, și semne și minuni săvârșește prin numele Sfântului Tău Fiu, Iisus!>>” (FA 4, 23-30) Unitatea în rugăciune face trimitere imediată la solidaritate, creștinii împărțind unul cu altul, tot ceea ce sunt și tot ceea ce au, într-o perpetuă prietenie. Pentru a întări cele afirmate, trebuie să amintim și observația pertinentă a lui J. Pelikan, care consideră descrierea lucanică a comunității locale din Ierusalim contrastând izbitor cu cea a uneia de același fel, dar nefuncțională, cum a fost cea din Corint (1 Co 1, 10-17). Autorul epistolei adresate corintenilor, Sf. Pavel, ne lasă, prin intermediul Sf. Luca portretul preotului, cel dintâi filantrop al comunității: ,,Argint sau aur sau haină, n-am poftit de la nimeni; Voi înșivă știți că mâinile acestea au lucrat pentru trebuințele mele și ale celor ce erau cu mine. Toate vi le-am arătat, căci ostenindu-vă astfel, trebuie să ajutați pe cei slabi și să vă aduceți aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis- Mai fericit este a da, decât a lua.” (FA 20, 33-35) Prin urmare, faptele de milostenie dobândesc în Biserica primelor veacuri creștine acea autoritate apostolică (FA 4, 35-37) ca premisă a exercitării slujirii filantropice de mai târziu.
Slujirea la mese. Așa cum va sublinia Sf. Ioan Gură de Aur, toate evenimentele din existența Bisericii apostolice stau sub semnul proniei divine iar răspunsurile la toate problemele ce se iveau atunci nu au fost găsite într-o teorie politico-economică, ci în generozitatea voluntară dictată de credința în Iisus Hristos, și de experiența Pogorârii Duhului Sfânt. Expresia ,,slujirea la mese”, întâlnită în Faptele Apostolilor (6, 1) trebuie înțeleasă tocmai prin nevoia concretă de a rezolva problema sărăciei, prin instituirea Celor Șapte diaconi, cu slujiri diferite de cea a Apostolilor, ce consta mai mult în ,,rugăciunea și slujirea Cuvântului.” (FA 6, 2) Contextul general este însă unul special: în interiorul comunității apar neînțelegeri între iudeii de limbă greacă, legați de diaspora prin limbă și cultură, și iudeii palestinieni, vorbitori de limbă aramaică. Primii se plângeau că văduvele lor erau neglijate în slujirea zilnică, astfel rolul diaconilor fiind acela de a se ocupa de asistența materială, în fapt slujirea la mese și acordarea unui ajutor pecuniar străinilor, orfanilor și văduvelor. (FA 6, 1-2) Această activitate este una zilnică, având în vedere asigurarea alimentelor, a hainelor și a tot ceea ce e necesar unui om sărac. Numele de ,,diacon” nu trebuie astfel înțeles potrivit vremurilor noastre, ca treaptă sacramentală instituționalizată în cadrul Bisericii, cei Șapte fiind aleși pentru administrarea temporară a comunității, alături de Apostoli, cu toate că Sf. Ștefan și Filip (FA 6, 9-10) se disting și prin slujirea cuvântului, ceea ce nu diminuează cu nimic rolul lor social.
În concluzie, relatarea Sf. Luca evidențiază atenția unei comunități locale creștine față de sărăcie, fără a face deosebire între membrii ei, prin constituirea unui grup specific, alcătuit din persoane alese, cu reputație bună, ,,pline de Duh Sfânt și înțelepciune”. (FA 6, 10) Faptele Apostolilor atestă o schimbare de paradigmă în slujirea filantropică a Bisericii: solidaritatea creștină, ce trece la început printr-o fază incipientă, devine o asistență cotidiană matură, organizată sub conducerea celor șapte, instituirea lor dovedindu-se mai târziu o soluție potrivită și funcțională. Acest episod ne arată că toate comunitățile sunt legate între ele, neputînd exista în izolare, căci oamenii își comunică nevoile și se bucură reciproc, sau se ajută când întâmpină vreo greutate, într-o admirabilă legătură, care apoi îi unește cu Hristos.
Colecta din Antiohia, ospitalitatea și agapele, expresii comunitare ale organizării primelor comunități locale. Atât împărțirea bunurilor pentru săraci, slujirea la mese cât și colecta antiohiană descrise în Faptele Apostolilor, consacră diaconia drept relație ființială, ce unește în mod intim persoane diverse, comunități (parohii) diferite, ce mărturisesc pe același Fiu al lui Dumnezeu întrupat. În vremea împăratului Claudiu (41-54 d. Hr.) Iudeea se confruntă cu o severă criză de alimente, Sf. Luca păstrând amintirea unei colecte, organizată de creștinii antiohieni pentru locuitorii regiunii afectate. La aceasta contribuie fiecare după posibilitățile sale (FA 11, 29), după cum au hotărât de comun acord ucenicii Mântuitorului, numiți în Antiohia pentru prima dată ,,creștini”. (FA 11, 26) Potrivit Epistolei 1 Corinteni 16, 1, colectele se organizau de regulă cu ocazia vreunei sărbători, în cadrul cultului divin sau după terminarea acestuia, când credincioșii erau îndrumați să pună în practică mesajul evanghelic privind dragostea față de aproapele. Pentru Sf. Luca acest model de într-ajutorare depășește prin urmare, orice graniță etnică, socială sau economic, slujirea celui sărac fiind slujbă adusă lui Dumnezeu, manifestată în comuniune, în reciprocitate și unanimitate de sentimente, ce scot în evidență lucrarea Sf. Duh. Mesajul credinței se prezintă în mod paradoxal, creștinii primelor veacuri ale Bisericii alegând în mod liber să devină săraci cu cei săraci, pentru a putea fi toții părtași bogăției darului, care vine de la Dumnezeu, exprimând astfel participarea la sărăcia tainică a lui Hristos, menționată de Sf. Ap. Pavel: ,,Căci cunoașteți harul Domnului nostru Iisus Hristos; că El, bogat fiind, a sărăcit de dragul vostru pentru ca voi, prin sărăcia Lui să vă îmbogățiți.” (2 Co 8, 9) Prin urmare, colecta poate fi definită ca o aplicare practică a harismei ajutătorilor (1 Co 12, 28), care pornește de la un organism social sacramental către un alt organism social sacramental-Biserica locală, care-și dovedește dinamica sa prin activitatea tuturor mădularelor din dragoste față de Dumnezeu și căutarea bucuriei, în bucuria celuilat.
Disponibilitatea de a primi pe cel străin reprezentă o altă caracteristică a vieții cotidiene a creștinilor primelor secole. Dealtfel Însuși Hristos este prezentat de Sf. Scriptură ca Acel ce e trimis în lume, devenind oaspete al locuitorilor ei: ,,Tot cel ce va primi în numele meu pe unul dintre aceștia pe Mine Mă primește…și pe Cel ce M-a trimis pe Mine”.(Mc 9, 37; In 13, 20) mărturie fiind și surprinzătoarea bogăție a textelor lucanice din Faptelor Apostolilor, referitoare la acest subiect, al ospitalității (FA 9, 43; 10, 6; 18, 23; 17, 20). Astfel, unul dintre acestea, denumit episodul Malta ( FA 28, 1-10) captivează prin felul în care reușește să sintetizeze ideea de ospitalitate manifestată față de străini. În drum spre Roma, în urma unui dramatic naufragiu de aproape 14 zile Apostolul Pavel, împreună cu ceilalți pasageri este ospețit pe insula Malta: ,,Iar băștinașii nu mică omenie le-au arătat; că din pricina ploii care cădea și a frigului au aprins foc și i-au primit pe toți la ei.” Ospitalitatea era înțeleasă într-un astfel de context, ca exercițiu al dragostei dăruitoare, dar și ca practică misionară, primii creștini contribuind definitiv la răspândirea Evangheliei prin primirea Apostolilor în casele lor, această solidaritate fiind concomitent, semn al fraternității dar și mijloc de propovăduire a credinței creștine.
Veacul apostolic este legat și de o formă specifică de apostolat filantropic, prezent în acea epocă la nivelul tuturor bisericilor locale creștine nou întemeiate, agapele sau mesele dragostei. Originea cuvântului este grecească și desemnează o tipologie a dragostei, exemplificată de Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care ,,a ales să moară din dragoste (agape) pentru noi, pe când eram încă păcătoși”. (Rm 5, 9). După ce cultul divin zilnic se încheia, toți creștinii, bogați și săraci, stăpâni și sclavi, se așezau la aceeași masă ,,luând împreună hrana întru bucuria și curăția inimii. (FA 2, 46) agapele fiind astfel o prelungire a bucuriei euharistice, izvorâtă din acea întâlnire cu Hristos euharistic. Fiind legate de Sf. Liturghie, cea care reușea să focuseze întreaga comunitate dintr-un anumit loc, agapele au constituit și adevărate mijloace de catehizare, fundamentată pe frățietate și comuniune ca expresii văzute ale unui comportament nou. Practicate, mai întâi la nivel local, în Ierusalim, ele au cunoscut mai apoi o generalizare rapidă și în afara Bisericii de aici, după cum întâlnim în scrierile noutestamentare și cele apărute după perioada apostolică, fiind în accepțiunea unora dintre teologi, singurele mese la care puteau lua parte chiar și sclavii, fără a fi supuși vreunui fel de discriminare specifică lumii vechi. Mai târziu, importanța acestui model filantropic va fi subliniată și în literatura patristică, după cum vedem într-unul din textele Sf. Vasile cel Mare: ,,Să ne întoarcem la exemplul dat de cei trei mii de bărbați! Să imităm prima adunare a creștinilor. Aceia aveau toate în comun viața, sufletul, înțelegerea; masa le era comună, frăția nezdruncinată dragostea nefățarnică; multele trupuri făceau un singur trup; feluritele suflete erau unite într-o singură înțelegere”. Aceste cuvinte ne zugrăvesc o atmosferă cu totul înălțătoare, ce caracteriza primele zile din viața Bisericii creștine, chiar dacă ulterior întîlnim și aspecte mai puțin dorite, legate de lăcomia și unele fapte reprobabile apărute sub influența vechilor ospețe ale păgânilor. În parohiile de astăzi întâlnim o serie de reminescențe ale agapelor de altădată- anafora oferită credincioșilor după Sf. Liturghie, mesele organizate cu prilejul hramului din parohie, la care participă îndeobște străinii și săracii, praznicele ce uramează pomenirii morților ș.a.- tradiții ce trebuie păstrate și cultivate, amintind tocmai de ambianța comunitară a filantropiei, ce s-a născut odată cu biserica, și având drept motto principal cuvintele lui Hristos: ,,Dați-le voi să mănânce.” (Mt 14, 16)
IV.2.3. Semnificația teologică a filantropiei. Sfânta Liturghie- sursă a filantropiei în parohie
Conceptul de filantropie este înfățișat de unii autori ca ,,termen umbrelă,” sub acoperământul căruia pot fi adăpostite nenumărate înțelesuri, încorporate în grija pentru ,,bunăstarea spirituală” a comunității locale, ca popor al lui Dumnezeu, prin vizitarea bolnavilor și a persoanelor aflate în stadii terminale ale bolii, sprijinul moral al familiilor îndoliate, convorbiri duhovnicești cu cei căsătoriți de curând, cu persoanele în vârstă sau cu cele singure ș.a.. Imaginea biblică a păstorului, care plin de curaj își conduce turma (Ioan 10, 11), purtând de grijă fiecărei oi în parte, reprezintă cea mai întâlnită metaforă a filantropiei, încă din perioada Bisericii primare. Depășind etapa clasică a acestei simbolistici teologi ca R. Dykstra, Ch. Gerkin sau A. Campbell, construiesc o nouă conceptualizare pentru slujirea aproapelui, care de multe ori ar putea părea paradoxală sau cel puțin stranie (,,Vindecător al rănilor”, ,,Străinul foarte apropiat”, ,,Samarineanul milostiv”, ,,Cel care aduce speranță”, ,,Moașa renașterii spirituale”, ș.a.). Analizând de data aceasta noi direcții ale misiunii și evanghelizării, trasate de documentele Adunărilor Generale ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor (WCC), desfășurate între 1975 (Nairobi) și 1991 (Canberra), un alt mare specialist în teologia pastorală, Stephen Bevans consideră că mare parte a telogiei contemporane încearcă să se preocupe mai mult, atunci când vine vorba de filantropia creștină, de schimbarea structurilor sociale exterioare, capabile să creeze noi raporturi umane și mai puțin de restaurarea interioară a omului în Hristos, prin puterea Duhului Sfânt. El folosește în argumentația sa un fragment din documentul final al Celei de-a 7- Adunări a WCC de la Canberra (1991): ,,grație puterii insuflate de Duhul Sfânt, Biserica devine capabilă să studieze mecanismele sociale și economice juste și viabile și să descopere mijloace creatoare, specifice fiecărui context, ca să-și asume această responsabilitate.” Textul face abstracție așadar, de conținutul renașterii spirituale a omului, insistând pe ordinea economică mondială, marcată de consumism și concurență, lipsită de suportul interior al iubirii și care nu îmbracă haina milostivirii, pe care Hristos a arătat-o desăvârșit prin jertfa de pe Golgota.
Toate aceste abordări scot în evidență din dificultățile majore în definirea filantropiei, ca angajament ecleziologic în contextul problematicii sociale, neînțelegându-se pe deplin legătura organică dintre unitatea de credință, viața sacramentală și slujirea socială a Bisericii. Înțelesul acestei întrepătrunderi poate fi descifrat în viziunea scripturistică asupra Bisericii, descoperită ca Trup al lui Hristos și comuniune divino-umană Co 1, 18). Astfel Biserica nu poate fi redusă la o societate umană pură, fiind constituită prin lucrarea Duhului Sfânt (1 Co 12, 13; Ef 4, 4), natura ei aparținând transcendentului. De asemenea, ecleziologia paulină înfățișează Biserica drept o realitate dinamică, căci ,,noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu, însă nici cel ce sădește nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu Care face să crească. (1 Co 3, 7) Filantropia înseamnă, prin urmare mărturia faptului că temelia slujirii noastre este Hristos (1 Co 3, 11), Cel Care adună persoanele umane într-un singur Trup și face ca Biserica Sa să crească. Să amintim doar unul din memorabilele episoade biblice, în care Dumnezeu Se definește ca prioritate absolută a vieții noastre. Când Hristos a intrat în casa lui Simeon, cel care fusese vindecat de lepră, o femeie a venit și I-a uns capul cu nard, un ulei foarte aromat și scump (Mc 14, 3-9). Unii au văzut în gestul femeii o risipă și chiar au spus că mai bine s-ar fi vândut nardul, care valora 300 de dinari, iar banii să fi fost dați săracilor. Mântuitorul clarifică gestul femeii și-i dă un sens mult mai profund; nu exclude faptul că și săracii trebuie ajutați, însă femeia a făcut un gest prin care și-a arătat dragostea și respectul pentru Persoana Sa. Perspectiva este una duhovniceasă: „Mai dinainte a uns trupul Meu, spre îngropare,“ (Mc 14, 9) altfel spus ceea ce-I dăm lui Dumnezeu se cuvine doar Lui, iar ceea ce oferim săracilor o facem pentru că Hristos-Domnul ne-a învățat acest lucru, ca pildă de dăruire și iubire pentru toți care cred în El. Iisus se identifică în acest context cu Înțelepciunea divină, tranformând un gest, care la prima vedere părea ciudat, în semn al mesianității Sale.
Membrii fiecărei comunități parohiale aparțin Trupului mistic al lui Hristos în măsura în care Sf. Duh este lucrător în ei, prin deschiderea și împreună-lucrarea cu Acesta. Primul act al încorporării în Biserica lui Hristos este primirea Sf. Botez, însă omul poate ,,stinge Duhul” (1 Tes 5, 19) adică refuză cooperarea cu acesta. (Rm 8, 9) Filantropia va urmări întotdeauna semnificația sa ecleziologică, deoarece simpla apartenență la Biserica locală, prin botez, nu garantează automat apartenența la Trupul lui Hristos, deoarece nu orice activitate a creștinilor în societate, duce la zidirea Bisericii, căci roadele Duhului Sfânt, ca manifestare a Sa în viața noastră sunt ,,dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința.” (Ga 5, 22)
Solidaritatea creștină se bazează și dobândește unicitate, afirmând ,,iubirea lui Dumnezeu care s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Rm 5, 5).Cele patru Evanghelii, urmărind traseul Mântuitorului ,,înconjurat de mulțimi,” repetă ca un refren salvator expresia verbală a iubirii Sale nemărginite, folosită atunci când vindecă sau învie din morți: ,,Mi-e milă!” (Mt 9, 2; 14, 1, Mc 6, 2) Pornind de la acest fapt Sf. Grigorie de Nazians adaugă: ,,Având în Hristos o pildă de atâta milă și împărtășire a suferinței, vom diprețui oare, cei nenorociți și vom trece pe lângă ei? Îi vom părăsi ca pe niște morți, ca pe niște blestemați, ca pe niște infame reptile și fiare? Nu, frații mei, pentru că noi suntem oile lui Hristos, Păstorul cel Bun, care-Și aduce la turmă oaia cea rătăcită, care caută pe cea pierdută și întărește pe cea slăbită. Prin facerea de bine față de semenul nostru […], noi repetăm în mic și față de puțini, opera de mântuire a lui Iisus Hristos față de întreaga umanitate; ajungem și noi un fel de mântuitori, de hristoși, cu perspectiva îndumnezeirii.”
Filantropia depășește actul moral, ce intervine ca obligație personală, dobândind caracteristicile sacramentului slujirii aproapelui, săvârșit în interiorul Bisericii. Biserica se extinde astfel prin lucrarea mântuitoare plină de iubire a Fiului lui Dumnezeu, în celelalte ființe umane, iar Evanghelia nu este o colecție de rețete pentru o bună practică socială, acestea rezultând mai curând din principiile morale, în special ,,să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Mt 19, 19). Când Mântuitorul a fost întrebat în Evanghelie de omul bogat cum se dobândește viața veșnică (Mt 10, 17-22), Învățătorul a dorit ca mai întâi să descopere prin dialog formalismul moral al tânărului, cunoscător și împlinitor al legii Vechiului Testament, ca apoi să-l îndemne la continuarea urcușului său spiritual prin vinderea averilor și împărțirea banilor la săraci. Însă interlocutorul său ,,se întristează și pleacă” (Mt 10, 21), deoarece averile i-au întrerupt drumul către mântuire. Nu poți fi cetățean al raiului fără iubirea aproapelui și răstignirea egoismului, cu atât mai mult cu cât Mântuitorulatunci când vorbește despre Judecata de Apoi formulează și criteriile unice ale acesteia, faptele milei trupești și sufletești. (Mt 25, 31-51) Despre acest moment al adevărului vorbește și Sf. Vasile într-una din scrierile sale: ,,Banii îi vei lăsa pe pământ, chiar dacă nu vrei; dar cinstea, ce o ai de pe urma faptelor bune, o vei duce înaintea Stăpînului, cînd tot poporul stând împrejurul Judecătorului obștesc, te va numi hrănitorul și binefăcătorul lui și te va numi cu toate numele ce se cuvin iubirii de oameni. […] Dumnezeu te va primi, îngerii te vor lăuda, toți oamenii, câți sunt de la începutul lumii, te vor ferici; slava veșnică, cununa dreptății, împărăția cerurilor, vor fi răsplățile bunei administrări a acestor bogății stricăcioase.”
Prin Întruparea lui Hristos ,,la plinirea vremii” (Ga 4, 4) taina cea ascunsă a ființei lui Dumnezeu, se descoperă în divino-umanitatea Mântuitorului, realitate nouă, ce apare la început ca blasfemie (1 Co 1, 12), dar ulterior modifică fundamental ontologia umană. Părintele Stăniloae afirmă că ,,în Hristos, Absolutul se revelează ca Treime, forma fundamentală și izvorul oricărei existențe sociale, Dumnezeu fiind realitate socială, cu totul diferită, deoarece nu explică socialitatea ca un raport între diferite divinități, ci ca însăși interioritatea lui Dumnezeu Unul.” În acest sens numai după ce Dumnezeu a spus despre Sine ,,Suntem” (Fc 10, 30), poate să afirme și omul același lucru, fiindcă e creat ,,după chipul și asemănarea divină.” (Fc 1, 26-27) Mai târziu, adevărurile fundamentale împărtășite de Hristos oamenilor se constituie ca realități sociale: modelul de rugăciune indicat este ,,Tatăl nostru” (Mt 6, 9) și nu ,,Tatăl meu”, instituirea Euharistiei o face în mijlocul unei comunități, spunând: ,,Faceți aceasta întru pomenirea Mea.” (Lc 22, 19), iar la săvârșirea celei dintâi minuni, prefacerea apei în vin, Hristos vine în mijlocul unei familii nou întemeiate (In 2, 1-11), prilej, prin excelență unul social.
Filantropia este apoi imitare a jertfei hristice, având ca urmare imediată slujirea aproapelui, cu participarea întregii ființe, ajungându-se la ceea ce teologii numesc ,, robia iubirii” sau doctrina socială a Bisericii. Datorită aprofundării doctrinare realizată de Părinții Bisericii, slujirea filantropică va deveni nota distinctă a creștinismului în raport cu lumea păgână. Astfel, Sf. Ignatie al Antiohiei scrie comunității ecleziale din Smirna: ,,Țineți seama de cei care au opinii contrare în ceea ce privește harul lui Iisus Hristos […] cât de diferiți sunt ei […]. Pe aceștia nu-i interesează actele de iubire, nu le pasă de văduvă, de orfan, de sărac de cel care suferă, de prizonier sau de cel care a fost eliberat din închisoare, nu-i preocupă persoana celui flămând sau însetat.” Referitor la raportul dintre bogați și săraci, ajutorarea celor din urmă înseamnă vederea Împărăției lui Dumnezeu: ,,Cei mari nu pot fi fără cei mici și nici cei mici fără cei mari; este o legătură între toți și sunt de folos unul altuia. Să luăm ca pildă trupul nostru; capul fără picioare nu este nimic, la fel nici picioarele fără cap; iar cele mai mici mădulare ale trupului nostru sunt de neapărată trebuință și folositoare întregului trup; dar toate mădularele se înțelegși au nevoie de o unică supunere pentru bunăstarea întregului trup. Să se mântuie dar, întreg trupul nostru în Iisus Hristos și fiecare să se supună semenului său, așa precum a fost rânduit în harisma lui. Cel tare să se îngrijească de cel slab, iar cel slab să respecte pe cel tare; bogatul să ajute pe sărac, iar săracul să mulțumească lui Dumnezeu, care i-a dat să-și împlinească prin cel sărac lipsa lui.”
Scopul final al Evanghelizării la nivel local este atins atunci când aceasta este combinată și cu implicarea socială, acea încercare de a ieși în întâmpinarea nevoilor oamenilor, în modul cel mai eficient, folosind toate capacitățile și resursele disponibile, căci ,,cine are bogăția lumii acesteia și se uită la fratele său, care este în nevoie și își închide inima față de el, cum rămâne în acela dragostea lui Dumnezeu? Fiilor, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta și cu adevărul.” (1 In 3, 17- 18) A face acest lucru înseamnă a te coborî la durerea, disperarea și rănile oamenilor, chiar la păcatul și tragedia lumii reale. Modelul de bază al filantropiei creștine îl va constitui în parohie Hristos, Cel Care afirmă: ,,Eu sunt în mijlocul vostru asemenea celui ce slujește.” (Lc 22, 27), exemplu continuat în perioada Bisericii primare de Ucenicii Mântuitorului printr-o slujire de tip alternativ, descrisă în capitolul al șaselea din Faptele Apostolilor. Sf. Pavel adună împreună Biserica creștină a celor dintre neamuri cu Biserica-mamă din Ierusalim tocmai prin practicarea filantropiei, ca ajutorare a celor lipsiți de mijloace necesare traiului.
Diaconatul primelor două secole creștine reprezintă piatra de temelie a ceea ce numim filantropie, ca misiune permanentă, a Bisericii, exercitată de-a lungul timpului, ca prelungire firească a liturghiei sacramentale, în liturghia aproapelui. Conceptualizarea filantropiei s-a materializat în timp printr-o metaforizare dominată în principal de imaginea biblică a Blândului Păstor, ce subliniază curajul în a îndruma turma Sa și a fi receptiv la nevoile fiecărei persoane în parte, însoțită de alte simboluri cum ar fi ,,Doctorul sufletelor și al trupurilor” sau ,,Tămăduitorul celor răniți”. Toate dintre acestea indică în primul rând în principal funcțiile de bază ale filantropiei: a. vindecarea, ca restaurare a persoanei, ce se confruntă cu un anumit grad de deteriorare sufletească sau trupească; b. ajutorarea persoanelor în depășirea situațiilor limită (boli foarte grave, pierderea unui membru al familiei ș.a.); c. îndrumarea duhovnicească în alegerea unui set de valori spirituale în luarea unor decizii; d. reconcilierea în relația omului cu Dumnezeu și cu semenii săi, prin iertare, pocăință și cuminecare. În acord cu viziune generală, observăm că filantropia nu este domeniul aparținând doar clerului sau laicilor, ci tuturor membrilor din parohie, care scot în evidență, prin slujirea lor purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de om. Mărturia dintru început a Bisericii nu consideră rea bogăția în sine, ci nemilostenia, ca recunoaștere a darului pe care Dumnezeu ți-l dăruiește: ,,Bogatul are averi, dar înaintea Domnului este sărac, pentru că este atras de bogăția lui; se roagă foarte puțin iar mărturisirea sa către Domnul, chiar dacă o face, este slabă, neîndestulătoare și fără putere. Când ajută pe sărac și-i dă cele de care are nevoie, bogatul crede că, dacă face aceasta săracului, va putea găsi răsplata de la Dumnezeu, că săracul este bogat prin rugăciunea și mărturisirea sa și că rugăciunea lui are mare putere înaintea lui Dumnezeu, gândindu-se la asta, bogatul îi dă săracului de toate, fără a sta pe gânduri.” Prin urmare, mesajul evanghelic se metamorfozează în filantropie, începând cu creștinismul primar, al cărui originalitate este imprimată de binefacerea și împărțirea frățească a bunurilor: ,,iar inima și sufletul mulțimii celor care au crezut erau una; și niciunul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate erau de obște. Și cu mare putere dădeau Apostolii mărturie despre Învierea Domnului Iisus Hristos și mare har era peste ei toți […] Și împărțea fiecare după cum avea nevoie.” (FA 4, 32-35) Împărăția lui Dumnezeu, principalul conținut eshatologic al Evangheliei, are în vedere în principal valoarea umană în integritatea ei, condamnând orice tip de asuprire socială și religioasă, prin înrobire și sărăcie, provenite din iubirea nestăpânită pentru bunurile materiale și greșita lor întrebuințare. De aceea creștinii, împlinitori ai cuvântului, renunțau la averile materiale, pentru semenii lor, având conștiința că acestea erau doar primite în dar de la Dumnezeu și trebuie oferite celor neajutorați: ,,Oare nu Dumnezeu i-a ales pe cei ce sunt săraci în ochii lumii pentru ca să fie ei bogați în credință și moștenitori ai împărăției, pe care El a făgăduit-o celor ce-L iubesc? Iar voi l-ați necinstiti pe cel sărac!”(Iacov 2, 5-6) De fapt, slujirea filantropică devine slujirea lui Dumnezeu, într-o întrepătrundere a celor două dimensiuni, orizontală și verticală, formând semnul văzut al jertfirii pentru aproapele și pentru Dumnezeu.
Teologic și sacramental, Sf. Liturghie celebrează în parohie lucrarea lui Dumnezeu ca prelungire a lui Hristos în lume și în Biserică, respectiv în parohie. Dacă atunci când participă la ea, creștinul aduce cu sine lumea pentru a o pune în fața lui Dumnezeu, prin acel ,,ale Tale dintru ale Tale, Ție Ți aducem de toate și pentru toate”, Liturghia devine prilej de mulțumire și recunoștință a credincioșilor pentru darurile primite, dar confirmă și lucrarea sfințitoare a lui Dumnezeu pentru toți oamenii. Referitor la această întrepătrundere semantică, percepția actului liturgic este una plină de profunzime, ca recunoștința a noastră față de iubirea lui Dumnezeu- Filantropia divină: ,,Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe Fiul Său Cel Unul-Născut, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”. (In 3, 16) Suntem chemați să imprimăm în ființa noastră numele lui Hristos și dragostea Sa, prin comunicarea acesteia, încât Persoana Mântuitorului face legătura dintre filantropia divină a Sf. Treimi și filantropia socială exercitată de membrii parohiei: ,,Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiți unul pe altul precum Eu v-am iubit pe voi.” (In 15, 12) Astfel parohia se conturează ca spațiu de prelungire firească a Euharistiei în viața de zi cu zi, prin cercetarea, mângâierea și împărtășirea celor bolnavi, a celor singuri, prin împărțirea bunurilor materiale cu cei aflați în lipsuri și nevoi de tot felul, forme de slujire filantropică, fără de care ,,pacea și bună așezarea întregii lumi” nu ar fi posibile.
Sf. Ioan Gură de Aur își întemeiază predica socială tocmai pe această legătură organică între dimensiunea liturgică și cea social-filantropică, încât: ,,Fără iubirea și rugăciunea tuturor, Duhul nu se poate coborâ”. Prin invocarea preotului Sf. Duh face simțită prezența sensibilă a lui Hristos în Trupul și Sângele Său, cu care credincioșii se împărtășesc, viața Lui devenind viața participantului la Cina euharistică din parohie. Jertfa lui Hristos depășește aspectul cultic, devenind realitatea plină de har a mântuirii, mijloc dumnezeiesc, prin care putem intra în dialog cu viața divină. Scriptura dezvoltă de altfel noțiunea de cult interior, de sacrificiu spiritual, după cum vedem chiar din cuvintele lui Hristos, ce identifică în ritual acea expresie vie a reconcilierii cu aproapele și ajutorarea acestuia: ,,Dacă-ți vei aduce darul tău la altar și acolo îți vie aminti că fratele tău are ceva împotrivă-ți, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, mergi mai întâi și te împacă cu el și numai după aceea întoarcete și adu-ți darul”. (Mt 5, 23-24) Sunt zugrăvite apoi adevărate icoane, ilustrând complementaritatea dintre spiritual și social, care trebuie să inspire oricare parohie, ce trebuie să rodească prin fapte bune în misiunea ei socială, iar aceasta la rândul ei, să primească putere din existența ei spirituală.
Un prim exemplu este cel al surorilor lui Lazăr, Maria și Marta (Lc 10, 38-42), Spiritualitatea și Ospitalitatea, care nu se exclud una pe alta, dar nici nu se pot substitui una celeilalte. În acest sens, Hristos afirmă primatul rugăciunii față de caritate, iar darul primit de la Dumnezeu este mai important decât bunurile exterioare: ,,Marto, Marto, te îngrijești și pentru multe te silești, dar un lucru trebuie: căci Maria partea cea bună și-a ales, care nu se va lua de la ea”. (Lc 10, 41- 42) Un alt episod semnificativ este cel al minunii Înmulțirii pâinilor (In 6, 1- 13), în care hrana spirituală a sufletului este fundamentală, însă trebuie completată cu cea pentru trup: ,,Dați-le voi să mănânce”. (Lc 9, 13) Porunca Mântuitorului a fost dată de Acesta după ce a hrănit El Însuși mulțimile cu hrana Evangheliei și a vindecat bolnavii aduși la El (In 6, 1-13) nedespărțind nicicând iubirea aproapelui, de iubirea de Dumnezeu. Sf. Liturghie, cultul în general este viață și nu religie. În dialogul cu femeia samarineancă, întrebarea acesteia către Hristos a fost: ,,Ierusalimul este locul unde trebuie să ne închinăm?” (In 4, 20), o întrebare de natură liturgică, însă în răspunsul Său, Mântuitorului schimbă perspectiva, deoarece El era sfârșitul oricărei religii și răspuns la toate întrebările (In 4, 26 ).
Prin mâncarea Trupului euharistic credinciosul simplu al parohiei devine ,,Hristos”, ființa sa fiind ridicată pnevmatic în noua sa calitatea de primitoare a Preasfintei Treimi. Euharistia spulberă orice incompatibilitate existențială între Dumnezeu și poporul Său, adâncind și mai mult comuniunea și intensificând relațiile între membrii parohiei, marcate de credință și dragoste: ,,Unitatea de credință și împărtășirea Sf. Duh cerând, pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos –Dumnezeu să o dăm!”, acțiunea socială devenind sursă de speranță și înnoire în evanghelizarea oricărei comunități ecleziale locale. Binecuvântarea ,,Cu pace să ieșim!”, din finalul Liturghiei, care trimite pe toți credincioșii în lume, pe calea parcursă de Cel care ne-a adus nouă Împărăția, ne invită la acest pelerinaj ce implică un neîntrerupt efort de unificare pnevmatică între cer și pământ. O altă componentă majoră a acestui itinerar îl constituie filantropia, ca stare de jertfă, și depășire a egoismului, câștigate doar prin primirea Trupului lui Hristos, ,,jertfit și sfințit, curățat de orice pornire individualistă”, elanul sacrificiului hristic generându-l pe cel al dăruirii noastre lui Dumnezeu și oamenilor.
IV.2.4. Conduita filantropică a păstorului în parohia sa
Apostolatul social devine pentru preotul din parohie modalitate de accedere în Împărăția lui Dumnezeu, folosind forme și mijloace diferite, inspirate de iubirea față de aproapele: ,,Preoții să fie miloși, și milostivi cu toții; să întoarcă pe cei rătăciți, să cerceteze pe cei bolnavi, să nu treacă cu vederea pe văduvă sau pe orfan sau pe sărac, ci să se gândească pururea la ce este bun înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor.” În mijlocul credincioșilor, preotul reprezenta în trecut, ca de altfel și astăzi, garanția instituționalizării actului caritabil, ce presupune implicare, dar și responsabilitate administrativă față de ierarhia bisericească. Cei săraci constituiau o categorie specială în cadrul comunității întemeiate de Hristos, făcând din iubirea Lui, mai degrabă din cea a omului, principiul carității. Legislația bisericească prevedea construirea, precum și administrarea unor astfel de instituții filantropice (spitale, case pentru săraci, orfelinate și alte așezăminte): ,,Clericii azilurilor pentru săraci, ai mănăstirilor și ai sanctuarelor de martiri, să rămână sub ascultarea episcopilor ce sunt în fiecare cetate, după tradiția Sf. Părinți” (Canonul 8, Sinodul I Eccumenic). La rândul lor, episcopii locali sunt datori să facă acte de milostenie față de cei săraci, bolnavi sau aflați în prag de moarte. O veche practică a Bisericii amintește de împărtășirea celor muribunzi: ,,se cuvine să se dea Dumnezeiasca Împărtășanie celui bolnav, în primejdie de moarte, chiar și după ce a gustat mâncare.“ (Canonul 9, Sf. Nichifor Mărturisitorul), în vreme ce o altă realitate surprinsă de canoane este și grija deosebită în administrarea postului pentru suferinzi: ,,Se cuvine a se îngădui să ia cel bolnav și hrană și băutură cât poate suporta; căci este cu dreptate, că mai cu seamă cel slăbit să se împărtășească de untdelemn.“ (Can. 10, Sf. Timotei al Alexandriei) Asistența și îngrijirea bolnavilor este oglindită canonic și prin administrarea acestora a Botezului de necesitate, ca adaptare la o situație pastorală nouă. (Canonul 12, Sinodul Neocezareea; 47, Sinodul Laodiceea )
Solidaritatea Mântuitorului este afirmată pregnant în Biserică, implicit în varianta ei locală, Hristos fiind cu noi aici ,,până la sfârșitul lumii” (Mt 20, 28) prin lucrarea permanentă a Sf. Duh. Rod al iubirii lui Dumnezeu, ființa umană este creată pentru ca să iubească, pentru ca la rându-i să fie iubită, dragostea marcând criteriul de bază prin care spiritul creștin dobândește autenticitate: ,,întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții.” (In 13, 34- 35) Ca ucenici și membri ai Trupului lui Hristos, creștinii sunt oameni ai comuniunii, persoane interdependente între ele, după cum afirmă și Sf. Apostol Pavel: ,,Sprijiniți pe cei neputincioși, fiți îndelung-răbdători față de toți, luați seama să nu răsplătească cineva cuiva răul cu rău, ci totdeauna să urmați cele bune unul față de altul și față de toți. (1 Tes 5, 14-15) Toate acestea creionează în fiecare parohie profilul filantropului, după modelul lui Hristos și după porunca dată de El ucenicilor, iar prin ei, urmașilor acestora: ,,Să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu.” (In 15, 12) Filantropia lui Dumnezeu este universală, făcând abstracție de apartenența socială sau de alt tip, scrierile noutestamentare abundând în astfel de exemple; în egală măsură Hristos vindecă bolnavii evreilor, dar și pe cei dintre neamuri- sluga sutașului din Capernaum (Lc 7, 1), pe fiica femeii din Fenicia Siriei (Mc 7, 26), pe îndrăcitul din ținutul Gadarenilor (Mc 5, 1) ș.a..
Un loc aparte în fundamentarea practicii filantropice în comunitățile creștine de pretutindeni, este ocupat de Pilda samarineanului milostiv, sintagmă și metaforă universală a întâlnirii cu Hristos-Filantropul. Dumnezeu este Cel care dă definiția cea mai potrivită conceptului de ,,aproapele”, arătând că acesta este orice om, indiferent de anumite clasificări, dragostea neavând limite sau bariere, atunci când trebuie să acorzi cuiva ajutor. În dinamica ei, filantropia divină nu este doar un ,,prim ajutor” de moment, ci o acțiune concretă, prin care cel în cauză este scos definitiv din impasul străbătut la un moment dat, suferind o refacere ,,ad integrum”. Doar astfel Sf. Clement Alexandrinul poate interpreta filantropia ca fiind ,,un har și o cinste ce I le facem Lui Hristos”, iar lipsa acesteia ,,nerecunoștință și necinstire”. Același episod, descris de Sf. Ap. Luca reliefează un alt aspect definitoriu, privitor la dragostea Fiului lui Dumnezeu ca model fundamental pentru filantropia Bisericii. Mentalitatea contemporană lui Hristos vedea ca oponent al ,,aproapelui”, ,,vrăjmașul”, ce trebuia urât (Mt 5, 43) deoarece ni se împotrivește, pricinuindu-ne de multe ori răul. În mod surprinzător, dar cât se poate de ziditor, Mântuitorul modifică această paradigmă, cerându-i omului să iubească pe dușmanul său (Mt 5, 44), pentru a nu se contamina de răutate, ca sentiment inferior ființei purtătoare a chipului dumnezeiesc ce înaintează spre desăvârșire. (Mt 5, 48) Hristos inversează așadar logica pământească, cerând omului, ființă spirituală, să folosească metodele adaptate acestuia în urcușul său duhovnicesc iar acest îndemn depășește nivelul teoretic, atunci când Fiul Omului răstignit pe cruce se roagă pentru iertarea ucigașilor: ,,Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac.” (Lc 23, 34) Împliniea acestui apel la generozitate maximă se împlinește în chip tainic în Biserică, iubirea semenului fiind singurul mijloc prin care putem intra și ne putem menține în comuniunea de iubire a lui Dumnezeu. Sintetizând, putem afirma că firul roșu ce străbate întreg textul Noului Testament este iubirea creștină (gr. Agape), cu izvorul direct în Dumnezeu (In 4, 8), dobândind astfel caracter etern (1 Co 13, 13) și fiind considerată virtutea virtuților și ,,lege împărătească” (Iac 2, 8).
STUDIU DE CAZ
(În loc de concluzii)
Precizări
Ultima parte a lucrării, care poate să fie receptată și ca o însumare a concluziilor generale, își propune, ca, printr-o cercetare de ordin statistic, să evalueze problematica contemporană și importanța mesajului religios, la nivel parohial. Studiul practic poate fi privit și ca o reflectare în rândul credincioșilor, a modului în care am încercat să prezentăm viața bisericii locale, ca manifestare plenară a Bisericii Universale. Putem descoperi, atât opiniile credincioșilor din parohie, legate de tematica respectivă, reflectată în răspunsurile la cele15 întrebări, cât și metodele de îmbunătățire a pastorației colective și individuale, în sensul conștientizării rolului Bisericii în viața noastră.
Evaluarea răspunsurilor la chestionarul alcătuit din 15 întrebări, pe un eșantion aleatoriu de 67 de respondenți, membri ai aceleiași parohii sunt relevante din punct de vedere misionar-pastoral și liturgic, cu accent pe relația vie, care există între păstor și credincioșii lui. Persoanele chestionate sunt credincioși și credincioase, cu vârste, începând de la 18 ani, până la peste 60 de ani, care au avut posibilitatea de a oferi una și/sau mai multe variante de răspuns pentru o singură întrebare. Chestionarea a fost realizată, în parohia Sf. Gheorghe Tg. Ocna, județul Bacău, pe parcursul a cinci zile, iar interpretarea datelor s-a făcut cu ajutorul programului Microsoft Word for Windows. Menționăm că pentru fiecare întrebare avem o pereche de desene grafice, unul reprezentând frecvența răspunsurilor, iar celălalt, corespondentul procentual.
Reprezentarea grafică a chestionării:
I. Considerați că Biserica are un rol important în viața dumneavoastră?
Frecvența răsp. Procente
a. Da; 65 97
b. Nu; 2 3
II. Când vorbim de Biserică, ne referim la:
Frecvența răsp. Procente
1. Preoți; 9 13,4
2. Preoți și credincioși împreună; 44 65,7
3. Construcția în care se țin slujbele; 18 26,9
4. Oricare organizație religioasă creștină,
care slujește lui Dumnezeu; 23 34,3
III. Parohia este:
Frecvența răsp. Procente
1. O instituție administrativă ce prestează servicii religioase; 25 37,3
2. Adunarea credincioșilor dintr-o anumită localitate,
care participă activ la viața bisericească; 47 70,1
3. Cea mai mică unitate bisericească aflată în strânsă legătură
cu celelalte parohii 13 19, 4
4. Nu știu 1 1,5
IV. Ce rol are, după părerea dumneavoastră, parohia?
Frecvența răsp. Procente
Organizarea de colecte pentru creștinii aflați
în situații dificile; 13, 19,4
Asigurarea unui anumit loc, în care credincioșii
să se întâlnească duminica și în sărbători; 24 35,8
Conducerea credincioșilor prin rugăciune
și fapte bune spre Împărăția lui Dumnezeu; 57 85,1
Nu știu; 1 1,5
V. Cât de des mergeți la Biserică?
Frecvența răsp. Procente
Cu ocazia unui eveniment religios; 17 25,4
La marile sărbători; 31 46, 3
Săptămânal; 29 43,3
Foarte rar; 10 14, 9
VI. Ce înseamnă pentru dumneavoastră participarea la viața parohiei din care faceți parte?
Frecvența răsp. Procente
Acordarea de ajutoare pentru construirea
sau întreținerea bisericii; 18 26,9
Implicarea atât în activitatea administrativă,
cât și participarea la slujbe și primirea Sf. Taine
(Spovedania, Împărtășania, Sf. Maslu); 53 79,1
Convingerea și a celorlalți credincioși de importanța
participării la viața bisericească a parohiei; 30 44,8
Nu știu; 1 1,5
VII. Considerați că implicarea credincioșilor în viața parohiei ar trebui să fie:
Frecvența răsp. Procente
Totală; 34 50,7
Mai mare; 31 46,3
Mai mică; 1 1,5
Nu știu; 4, 6
VIII. Credeți că rolul credincioșilor din parohie ar trebui să fie mai mare în luarea deciziilor:
Frecvența răsp. Procente
Administrativ-gospodărești; 30 44,8
Religioase (săvârșirea slujbelor); 16 23,9
Toate deciziile, indiferent de felul lor; 34 50,7
Nu știu/Nu răspund; 5 7,5
IX. Care considerați că ar trebui să fie calitățile unui bun creștin?
Frecvența răsp. Procente
Să-și achite toate datoriile financiare față de Biserică; 30 44,8
Să asculte de păstorul lor din parohie ; 32 47,8
Să trăiască după poruncile Evangheliei, având o viață morală; 58 86,6
Să lupte pentru unitatea parohiei; 24 35,8
X. Pentru a fi un bun creștin este important să participi la Sf. Slujbe?
Frecvența răsp. Procente
Nu, pentru că poți avea o legătură cu Dumnezeu
și fără să mergi la Biserică; 7 10,4
Este de ajuns să participi doar ocazional la Sf. Slujbe ; 5 7,5
Da, pentru că viața duhovnicească și creșterea ei o
dobândim prin primirea Botezului, a Sf. Împărtășanii,
a Sf. Maslu, a Cununiei și a celorlalte Taine; 58 86,6
Da, pentru că te întâlnești cu ceilalți membri ai comunității; 14 20,9
XI. Care credeți că este cea mai importantă slujbă a Bisericii?
Frecvența răsp. Procente
1. Sf. Botez, pentru că se iartă păcatul strămoșesc
și devii membru al Bisericii; 34 50,7
2. Sf. Liturghie, pentru că credincioșii participanți se unesc
cu Hristos, prin Împărtășire ; 54 80,6
3.Cununia, pentru că primim binecuvântarea pentru o nouă familie; 24 35,8
4. Nu știu 2 3
XII. Care ar trebui să fie calitățile unui preot (păstor) bun?
Frecvența răsp. Procente
Bun administrator; 35, 52,2
Pregătire teologică bună și bun slujitor; 60 89,6
Să fie un om blând; 33 49,3
Să se adapteze la tradițiile locale din parohie; 23 34,3
XIII. Cum credeți că-i poate conduce preotul pe credincioși spre mântuire?
Frecvența răsp. Procente
Prin exemplul personal; 33 49,3
Prin predicarea cuvântului Evangheliei și slujire în biserică; 54 80,6
Prin respectarea tradițiilor locului; 16 23,9
Prin împărtășirea cu Sfintele Taine
(Trupul și Sângele lui Hristos); 32 47,8
XIV. Care ar trebui să fie relația dintre preot și credincioși?
Frecvența răsp. Procente
Să se cunoască foarte bine; 26 38,8
Să se cunoască, dar să nu fie prea apropiați; 5 7,5
Preotul să colaboreze în mod deosebit cu familiile de buni creștini; 22 32,8
Preotul să-i trateze pe toți ca pe niște fii duhovnicești; 57 85,1
XV. Unde ar trebui să se citească Biblia?
Frecvența răsp. Procente
Numai în Biserică; 7 10,4
În familie, individual ; 11 16,4
În Biserică și în familie; 60 89,6
Nu știu 1 1,5
Sexul respondentului
Frecvența răsp. Procente
a.Masculin 23 34,3
b. Feminin 44 65,7
Nivel de vârsta
Frecvența răsp. Procente
A. 18-36 ani 11 16,4
B. 36-60 ani 33 49,3
C. Peste 60 ani 23 34,3
Nivel de studii
Frecvența răsp. Procente
A. Fără studii; 2 3
B. 4-8 clase; 3 4,5
C. Școală Profesională sau Liceu; 38 56,7
D. Studii superioare 24 35,8
Interpretare
La întrebarea a I a, privitoare la importanța Bisericii în viața fiecărui credincios din parohie, putem vedea o majoritate zdrobitoare a celor care au răspuns afirmativ (65 răsp.- 97% ), cu toate că realitatea religioasă de astăzi ne arată că implicarea în viața parohiei este mai redusă, neputând fi acoperită printr-o simplă adeziune. În acest sens trebuie privite și rezultatele statistice privitoare la populație ortodoxă din România, care este procentual, foarte mare, în raport cu angajamentul față de valorile Bisericii. Totuși, procentul nostru reprezintă un punct de plecare în lucrarea de evanghelizare a preotului, prin această deschidere de principiu, față de Biserica respectivei așezări. Dacă am încerca să construim portretul unuia dintre cei 2 respondenți, care au bifat varianta negativă, printre cei care au o astfel de viziune se numără persoane din mediul urban, mai secularizat, cu vârsta între 18-36 ani și cu nivel mediu sau superior al studiilor. Luând act de aceste constatări, preotul va manifesta o grijă pastorală deosebită față de tinerii și intelectualii din parohie, care pot deveni un real sprijin în misiunea Bisericii.
Itemul Nr. II le cerea respondenților să precizeze ce înțeleg prin noțiunea de Biserică. Procentajul cel mai mare (44 răsp.-65%) a înregistrat răspunsul: ,,Totalitatea preoților și a credincioșilor”. Aceasta ne arată că există o conștiință foarte puternică a apartenenței la o anumită Biserică, cea Ortodoxă, în condițiile în care, un procent mai mic, dar semnificativ, a ales varianta ,,Biserica este oricare organizație religioasă creștină, care slujește lui Dumnezeu” (23 răsp.-34,3%). Se recomandă păstrarea acestei conștiințe a propriei identități spirituale și evidențierea, prin cuvânt, a caracterului Bisericii de Trup al lui Hristos, în care fiecare mădular este unic și de o infinită valoare, doar atunci cînd rămâne în unire cu celelalte.
Răspunsurile la întrebarea descriptivă cu Nr. III ,,Parohia este:” demonstrează că biserica locală reprezintă plenitudinea Bisericii Universale. Astfel, parohia este ,,adunarea credincioșilor dintr-o anumită localitate, care participă activ la viața bisericească;” (47 răsp.-70,1). De remarcat este diferența majoră de 32,8 procente, între primul și al doilea răspuns, ce indică o puternică valorizare a noțiunii de parohie, privită ca mediu familial de comuniune. Totuși, răspunsul 1 ,,O instituție administrativă ce prestează servicii religioase” (25 răsp.-37,3%), poate constitui un semnal de alarmă pentru misiunea preotului în parohie, ce nu trebuie văzută, în primul rând, ca sursă de câștig. Comuniunea poate fi păstrată, prin vitalizarea vieții sacramentale, centrată în Hristos-Euharistic, dar și prin alte mijloace pastorale care identifică respective parohie, între celelalte de același fel (slujbe special, hramuri, pelerinaje, activitate filantropică ș.a.).
La întrebarea a IV a, ,,Ce rol are, după părerea dumneavoastră, parohia?”, marea majoritate a respondențílor a realizat scopul principal al bisericii locale, acela de ,,conducere a credincioșilor prin rugăciune și fapte bune spre Împărăția lui Dumnezeu;” (57 răsp.-85,1%), preferând și alte aspecte ale vieții parohiei (grija față de lăcașul de cult, filantropia), dar care nu sunt definitorii, chiar dacă nu pot fi neglijate.
La întrebarea a V a, ,,Cât de des mergeți la Biserică?”, răspunsurile 2 și 3, respectiv ,,La marile sărbători” (31 răsp.-46,3) și ,,Săptămânal” (29 răsp.-43,3), sunt foarte echilibrate, ca procentaj, însă diminuate, în raport cu răspunsul pozitiv de la întrebarea a I a, legată de importanța Bisericii în viața credincioșilor, unde procentajul a fost de 97%. Ca recomandare ar putea fi indicată sublinierea importanței cultului în viața parohiei, punând accentul pe centralitatea Sf. Liturghii, ca moment al întîlnirii personale cu Hristos, Cel răstignit și înviat a treia zi.
La întrebarea a VI a, ,,Ce înseamnă pentru dumneavoastră participarea la viața parohiei din care faceți parte?”, răspunsul 2, ,,Implicarea atât în activitatea administrativă, cât și participarea la slujbe și primirea Sf. Taine (Spovedania, Împărtășania, Sf. Maslu)” se detașează net, prin procentajul mare obținut (53 răsp.-79, 1). Răspunsul 3, ,,Convingerea și a celorlalți credincioși de importanța participării la viața bisericească a parohiei” întrunește 30 răsp., adică 44,8%, ceea ce descoperă conștiința misionară a parohiei, care trebuie însă dinamizată în viitor.
La întrebarea a VII a, ,,Considerați că implicarea credincioșilor în viața parohiei ar trebui să fie:”, cele mai mari scoruri, înregistrate de primele două răspunsuri, ,,Totală” și ,,Mai mare” (34 răsp.-50,7% și 31 răsp.-46,3%). Un procent destul de ridicat de enoriași, doresc o implicare mai mare în viața Bisericii, și de aceea încercarea de a remedia acest neajuns, va urmări cooptarea în diferite activități, care sunt specifice mirenilor, fără o încălcare a dispozițiilor canonice ale Ortodoxiei.
La întrebarea a VIII a, ,,Credeți că rolul credincioșilor din parohie ar trebui să fie mai mare în luarea deciziilor”, au fost obținute următoarele rezultate: ,, Administrativ-gospodărești”(răsp. 30-44,8%), ,,Religioase -săvârșirea slujbelor” (16 răsp.-23,9%) ,,Toate deciziile, indiferent de felul lor” (34 răsp.-50,7%), ,,Nu știu/Nu răspund; (5 răsp.-7,5%). Se observă din nou dorința de implicare, mai mult în activitățile administrative și mai puțin în cele religioase, unde este bine ca folosind mijloacele pastorale adecvate (rugăciunea, cântarea) să atragem cât mai mulți tineri, care caută o viață spirituală autentică.
La întrebarea a IX a, ,,Care considerați că ar trebui să fie calitățile unui bun creștin?” constatăm o ușoară apropiere procentuală între răspunsurile: 1 ,,Să-și achite toate datoriile financiare față de Biserică” (30 răsp.-44,8%), 2 ,,Să asculte de păstorul lor din parohie” (32 răsp.-47,8%) și 4 ,,Să lupte pentru unitatea parohiei” (24 răsp.-35,8%), ]n timp ce, răspunsul 3 ,,Să trăiască după poruncile Evangheliei, având o viață morală” (58 răsp.-86, 6%) se detașează net, față de celelalte. Aceasta ne arată că viața creștină a parohiei este în strânsă legătură cu conținutul învățăturii Mântuitorului Hristos, care va fi dealtfel și unul din criteriile de bază ale Judecății universale. Ortodoxia românească, în special, este în același timp, mistică, dar și practică, dovadă și procentajul important de la celelalte răspunsuri.preotul va sublinia permanent în parohie latura ascetică a existenței fiecărui creștin, dar și relația indisolubilă, dintre aceasta și viața cultică.
Tocmai acest lucru îl subliniază și întrebarea a X a, ,,Pentru a fi un bun creștin este important să participi la Sf. Slujbe?”. Răspunsul 3, ,,Da, pentru că viața duhovnicească și creșterea ei o dobândim prin primirea Botezului, a Sf. Împărtășanii, a Sf. Maslu, a Cununiei și a celorlalte Taine” (58 răsp.-86,6%) este îmbucurător, pentru oricare preot, însă procentul de 7 răsp.-10,4%, pentru răspunsul 1, ,,Nu, pentru că poți avea o legătură cu Dumnezeu și fără să mergi la Biserică”, trebuie să-l mobilizeze pe acesta în a dezvolta mijloace pastorale adecvate în scopul creșterii frecvenței la slujbele din parohie și a menținerii în sânul Bisericii mame.
La întrebarea a XI a, ,,Care credeți că este cea mai importantă slujbă a Bisericii?”, cei intervievați în scris, răspund, în marea lor majoritate, ,,Sf. Liturghie, pentru că credincioșii participanți se unesc cu Hristos, prin Împărtășire” (Răspunsul 2, 54 răsp.- 80,6%). Procentaje apreciabile sunt înregistrate și la celelalte răspunsuri: Răspuns 1, ,,Sf. Botez, pentru că se iartă păcatul strămoșesc și devii membru al Bisericii” (34 răsp.-50,7%), Răspuns 3, ,,Cununia, pentru că primim binecuvântarea pentru o nouă familie” și Răspuns 4, ,,Nu știu” (2 răsp.-3%), ceea ce arată anumite lacune în pregătirea catehetică. Prin urmare, este necesară menținerea unei permanente legături cu profesorul de religie din școala parohiei, care, prin apostolatul educativ al său, poate sprijini catehizarea preotului. Persoanele în vârstă nu au avut posibilitatea de a învăța sistematic dogmele Bisericii, însă acest lucru poate fi suplinit prin predica cu caracter dogmatic, liturgic și apologetic.
Interpretarea rezultatelor la a XII a întrebare, ,,Care ar trebui să fie calitățile unui preot (păstor) bun?”, devine fundamental pentru misiunea păstorului de suflete din parohie. Rezultatul este următorul: Răspuns 1, ,,Bun administrator” (35 răsp.-52,2%), Răspuns 2, ,,Pregătire teologică bună și bun slujitor” (60 răsp.-89,6%), Răspuns 3, ,,Să fie un om blând” (33 răsp.-49,3%), Răspuns 4, ,,Să se adapteze la tradițiile locale din parohie” (23 răsp.-34,3%). Astel, preotul este, în primul rând, persoana care slujește lui Dumnezeu, pentru oameni, aceasta fiind pricipala așteptare de la oficiul sacerdotal. Administrarea, consrvarea tradițiilor locale și blândețea sunt trăsături generale tuturor oamenilor, însă harul slujirii este unic, prin consacrare, de aici și sublimul preoției, în literatura patristică. Atunci când comunitatea caută un model de viețuire creștină, primul trebuie să-l reprezinte preotul și familia sa.
La întrebarea a XIII a, ,,Cum credeți că-i poate conduce preotul pe credincioși spre mântuire?”, Răspunsul 2, ,,Prin predica cuvântului Evangheliei și slujire în biserică” (54 răsp.-80,6) constituie o confirmare a celor spuse anterior. Mesajul preotului ce indică drumul către Împărăție, va trebuie însoțit și de indicarea modalității de a obține intrarea în Împărăție, iar acest lucru este posibil prin exemplul personal.
Întrebarea a XIV a, ,,Care ar trebui să fie relația dintre preot și credincioși?”, majoritatea enoriașilor (57 răsp.-85,1%) a răspuns ,,Preotul să-i trateze pe toți ca pe niște fii duhovnicești” (Răspuns 4), în comparație cu Răspunsul 2, ,,Să se cunoască, dar să nu fie prea apropiați”, care înregistrează un punctaj foarte mic (5răsp.-7,5%). Acest rezultat arată paternitatea duhovnicească a preotului și dorința credincioșilor de a fi părtași la ea, de aici importanța pe care o capătă pastorația individuală, mai ales prin taina Spovedaniei, care-l naște pe om din nou, prin lacrimile pocăinței.
Ultima întrebare, a XV a, ,,Unde ar trebui să se citească Biblia?”, se constituie, indirect, într-un îndemn pastoral de a citi individual Sf. Scriptură, ca hrană zilnică pentru viața creștină a parohiei. Chiar dacă răspunsul cu procentele cele mai multe a fost ,, În Biserică și în familie” (60 răsp.-89,6%), nu poate emite pretențía de a fi unul, care oglindește situațía de fapt a parohiilor ortodoxe, în care Sf. Scriptură este folosită foarte mult în cult și mai puțin, individual. Prin intermediul pangarului de la parohie, Biblia poate pătrunde în casa fiecărui creștin, unde Hristos-Cuvântul devine hrană zilnică.
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
IZVOARE
SFÂNTA SCRIPTURĂ, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2008
PATRISTICĂ
***, Actele martirice, traducere și note de Pr. Prof. Ioan Rămureanu, coll. Părinți și Scriitori Bisericești,11, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.
***, Apologeți de limbă greacă, traducere și note de Pr. Prof. T. Bodogae, Pr. Prof. Olimp Căciulă și Pr. Prof. Dumitru Fecioru, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, 2, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980.
***, Apologeți de limbă latină, traducere și note de Prof. Nicolae Chițescu, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.
***, Filocalia sau Culegere din scrierile Sfînților Părinți, traducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1979.
***, Pidalionul sau Cârma Bisericii Ortodoxe, traducere Protos. Neofit Scriban, Mănăstirea Neamț, 1844.
***, Scrierile Părinților Apostolici, traducere și note de Pr. Dumitru Fecioru, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979.
Eusebiu de Cezareea, Scrieri-Partea a doua, traducere și note de Radu Alexandrescu, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, 14, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991.
Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii și Despre Viața în Hristos, traducere de pr. prof. dr. Ene Braniște și pr. prof. dr. Teodor Bodogae, Ed. Arhiepiscopiei Bucureștilor, 1989.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete teologice, în Filocalia, traducere de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. Apologeticum, vol. 2, București, 2005,
Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri, traducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, 41, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000
Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze- Partea a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1945.
Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete -Despre ierarhia bisericească, traducerea Ed. Paideia, București, 1996.
Sfântul Grigore Teologul, Despre iubirea de săraci, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, trad. de Pr. Dr. Gheorghe Tilea, Suceava, 2006.
Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri-Partea a doua, traducere de Pr. Prof. Teodor Bodogae, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, 30, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998.
Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri-Partea întîia, traducere de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae și Pr. Ioan Buga, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, 29, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Apologeticum, București, 2004.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariul la Faptele Apostolilor, în vol. Traduceri patristice, traducere de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Ed. Teologie pentru azi, București, 2014.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre feciorie. Despre creșterea copiilor, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Romani a Sf. Apostol Pavel, traducere de P.S. Teodosie Atanasiu, Ed. Christiana, București, 2005
Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni, traducere de arhim. Theodosie Athanasiu, Ed. Dacia, Iași, 1902.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la duminici și sărbători, traducere de Melchisedec Ștefănescu, Ed. Bunavestire, Bacău, 2005.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la Sărbători Împărătești și Cuvântări de laudă la sfinți, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigore de Nazians și Sfântul Efrem Sirul, Despre Preoție, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola Întâi către Timotei, traducere de Teodor Atanasiu, XI, Ed. Nemira, București, 2005.
Sfântul Irineu al Lyonului, Aflarea și respingerea falsei cunoașteri sau Contra ereziilor, traducere de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, vol. I-II, Ed. Teologie pentru azi, București, 2007.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, traducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, 80, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1983.
Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, traducere și note de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu și Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, 12, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988.
Sfîntul Vasile cel Mare, Scrieri-Partea Întâia, traducere și note de Pr. D. Fecioru, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, 17, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986.
Sfântul Ambrozie al Milanului, De Sacramentis, traducere și introducere de Pr. Prof. Ene Braniște, în: Studii Teologice, XIX (1967), nr. 9-10, pp. 565-599.
Origen, Scrieri alese- Partea a doua, traducere și note de Pr. Prof. T. Bodogae, Pr. Prof. Nicolae Neaga și Zorica Lațcu, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, 7, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.
Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoințe, traducere de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, coll. Filocalia, 10, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.
Pidalion (Cârma Bisericii), Editat de Arhim. Zosima Târâlă, București, 1992.
CĂRȚI DE CULT
Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2012.
Molitfelnic, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2013.
Ceaslov, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001.
Penticostar, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1999.
DICȚIONARE ȘI ENCICLOPEDII
A New Dictionary of Christian Theology, Edited by Alan Richardson and John Bowden, SCM Press Ltd, London 1989.
Concise Dictionary of the Christian World Mission, Edited by Stephen Neill et alii, United Society for Christian Literature Lutterworth Press, London, 2009.
Dictionary of Mission Theology-Evangelical Foundations, editat de John Corrie, Inter-Varsity Press, Nottingham, 2007.
Dictionary of the Ecumenical Movement, Edited by Nicholas Losky et alii, WCC Publications, Geneva, 2002.
Dictionnaire de la Theologie Catholique, Editeurs A. Vacant et E. Mangenot, Libraire Letouzey et Ane, Tome 12, Paris, 1929.
Dictionnaire de la vie spirituelle, Sous la direction de Stefano De Fiores et Tullo Goffi, Cerf, Paris, 2001.
Dictionnaire Encyclopedique de la Theologie Catholique, Gaume Freres et J. Duprey Editeurs, Tome 5, Paris, 1864.
Dicționar Biblic, Editat de J.D. Douglas, traducere de Liviu Pup, Ed. Cartea creștină, Oradea, 1995.
Dicționar de Teologie Ortodoxă, Editat de Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.
Dicționar grec-român al Noului Testament, Editat de Maurice Carrez, traducere de Prof. Gheorghe Badea, Societatea Biblică Interconfesională din România, 1999.
Encyclopedia Christianity, Edited by Jaroslav Pelikan et alii,
Oxford Dictionary of the Christian Church, Edited by F. Cross, Oxford University Press, 2000.
Religions of the World, A Comprehensive Encyclopedia of Beliefs and Practices, Editors J. Gordon Melton and Martin Baumann, ABC-CLIO. LLC, California, 2010.
The Oxford Companion to Christian Companion, Edited by Adrian Hastings et alii, Oxford University Press, 2009.
CĂRȚI DE SPECIALITATE
+Anastasie, Arhiepiscop, Misiune pe urmele lui Hristos, traducere de Diac. Dr. Ștefan Toma, Ed. Andreiană, Sibiu, 2013.
+Daniel, Liturghie euharistică și filantropie socială, în: Asistența social-filantropică și medicală organizată de Biserica Ortodoxă în trecut și astăzi, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2012
+Ioan Mihălțan, Episcopul Oradiei, Preoția Mântuitorului și Preoția bisericească, Ed. Episcopiei Oradea, 1993.
+Nicolae Corneanu, Quo Vadis. Studii, note și comentarii teologice, Ed. Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1990.
+Nicolae Mladin, Studii de Teologie morală, Ed. Arhiepiscopiei Ortodoxe Române, Sibiu, 1969.
Achimescu, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Religie, Modernitate și Postmodernitate, Editura Trinitas, București, 2013.
Allen, Pr. Dr. Joseph J., Slujirea Bisericii, chip al grijii pastorale, traducere de +Dr. Irineu Pop-Bistrițeanul, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2010.
Altitzer, Thomas, The New Gospel of the Christian Atheism, The Davies Group Publishers, USA, 2002.
Ammerman, Nancy, Congregation and Community, Rutgers University Press, New Jersey, 1997.
Arbuckle, Gerald A., Culture, Inculturation and Theologians: A Postmodern Critique, Liturgical Press Collegeville, Minnesota, 1996.
Arbuckle, Gerald A., Strategies for Growth in Religious Life, Alba House, Society of St.Paul, NewYork, 1986.
Baggio, Antonio Maria, Doctrina socială creștină: identitate și metodă, traducere de Călin Pop, în: Ioan Ică Jr, Gândirea socială a Bisericii. Fundamente-documente-analize-perspective, Ed. Deisis, Sibiu, 2002
Barclay, William, Analiza semantică a unor termeni din Noul Testament, traducere de Boris Laurențiu, Ed. Societății Misionare Române, Illinois, 1992.
Barth, Karl, Parole de Dieu et parole humaine, Libraire Protestante, Paris, 1966.
Bauckham, Richard, Bible and Mission- Christian Witness in a Postmodern World, Patternoster Press, London, 2003.
Bejan, Pr. Stefan, Dogma Sf. Treimi în concepția creștinismului. Studiu dogmatic-istoric, Ed. Cartea Românească, Chișinău, 1930.
Bel, Pr. Prof. Dr. Valer, Misiune, Parohie, Misiune, Parohie, Pastorație- Coordonate pentru o strategie misionară, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2006.
Bel, Pr. Prof. Dr. Valer, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2010.
Bernadot, Michael, The Eucharist and the Trinity, O.S.B. Sands & Co., London and Edinburgh , 1977.
Bevans, Stephen, Models of Contextual Theology, Orbis Books, New York, 2009.
Bianchi, Enzo, Ascultând Cuvântul- pentru lectura duhovnicească a Scripturii în Biserică, traducere de Maria-Cornelia Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2011.
Bilezikian, Gilbert, Reclaiming the Local Church as Community of Oneness, Zondervan Publishing House, Michigan, 1997.
Bisoc, Alois, Parohia, comunitate de credință, speranță și iubire creștină, Ed. Sapientia, Iași, 2002.
Bizău, Pr. Ioan, Liturghie și teologie, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2009.
Bolocan, Carmen Maria, Catehetica și Didactica Religiei, Ed. Sf. Mina, Iași, 2010.
Braniște, Pr. Ene, Participarea la Sfânta Liturghie, Ed. România Creștină, București, 1999.
Breck, John, Darul sacru al vieții, traducere de +Irineu Pop Bistrițeanul, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2001.
Breck, John, Puterea cuvântului în Biserica dreptmăritoare, traducere de Monica Herghelegiu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1999.
Breck, John, Sfânta Scriptură în Tradiția Bisericii, traducere de Ioana Tămăian, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2008.
Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Credința pe care o mărturisim, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.
Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Spiritualitate pentru timpul nostru, Geneva, 1990.
Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Tratat de Teologie dogmatică și ecumenică, Editura creștină, București, 1999.
Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Viitorul Ortodoxiei, București, 1989.
Bria, Pr. Prof. Ion, Iisus Hristos, coll. Orizonturi Spirituale, Ed. Enciclopedică, București, 1992.
Bria, Pr. Prof. Ion, Liturghia după Liturghie- Misiune apostolică și mărturie creștină azi, Ed. Athena, București, 1996.
Bruckner, Pascal, Noua dezordine amoroasă, traducere de Luminița Brăileanu, Ed. TREI, București, 2005
Buga, Ion, Pastorala-Încercări de psihologie pimenică, Ed. International Scorpion, București, 1992.
Buga, Pr. Prof. Ion, Pastorala- calea preotului, Ed. Sfântul Gheorghe-Vechi, București, 1999.
Bulgakov, Serghei, Ortodoxia, traducere de Nicolae Grosu, Ed. Paideia, 1994.
Campiche, Roland, Contextuality in Reformed Europe. The Mission of the Church in the Tranformation of European Culture, Editions Rodopi B. V., Amsterdam-New York, 2004.
Casel, Odo, Le mystere de cult dans le Christianisme, Les editions du Cerf, Paris, 1964.
Champagny, Franz de, La charite chretienne dans le premiere siecles de l’ Eglise, Imprimerie de W. Remquet, Paris, 1854.
Chester, Tim, Good News to the Poor- Sharing the Gospel through Social Involvement, Inter-Varsity Press, Nottingham, 2003.
Chevalier, Andre, La Paroisse Postmodern, Edition Paulines, Montreal, 1992.
Cismaș, Iacob, Preotul misionar în contextul lumii contemporane, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2010.
Clapsis, Emmanuel, The Orthodox Churches in a Pluralistic World, WCC Publications, Geneva, 2004.
Clebsch, William, Pastoral Care in Historical Perspective, Jason Aronson Inc., New Jersey, 1994.
Clifford, Paul Rowntree, The Mission of the Local Church, SCM Press Limited, Londra, 1953.
Cockerell, David, Beginning Where We are. A Theology of Parish Ministry, SCM Press Ltd., London, 1989.
Codrescu, Răzvan, Teologia sexelor și Taina Nunții, Ed. Christiana, București, 2002.
Congar, Yves, Parole de Dieu et Sacerdoce-Les deux formes de pain de vie dans l’ Evangile et dans la Tradition, Desclee, Paris, 1962.
Congar, Yves, At the Heart of the Christian Worship, Liturgical Press, Collegeville, Minnesota, 2010.
Congar, Yves, L’episcopat et L’eglise universelle, Paris, 1962.
Congar, Yves, Sacerdoce et Laicat, Les editions du cerf, Paris, 1962
Constantelos, Demetrios, Understanding the Greek Orthodox Church, Hellenic College Press, Brookline, 2005.
Constantinescu, Eduard, Contextualizarea –Revelație sau inovație, Ed. Universitară, București, 2010.
Court, John M., Approaching the Apocalypse: A Short History of Christian Millenarianism, I. B. Tauris Publishers, London, 2008.
Cristescu, Pr. Conf. Dr. Vasile, Rolul și importanța Sf. Liturghii în viața credincioșilor, în: Asistența social-filantropică și medicală organizată de Biserica Ortodoxă în trecut și astăzi, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2012.
Cucoș, Constantin, Educația religioasă. Repere teoretice și metodice, Ed. Polirom, Iași, 1999.
Culmann, Oscar, Christologie du Nouveau Testament, Delachaux & Niestlé, Neuchatel,1969.
David, Petru I., Călăuza creștină, Ed. Episcopiei Argeșului, Curtea de Argeș, 1994.
Deneken, Michel, Pourquoi precher-Plaidoyers catholique et protestant pour la predication, Editions Labor et Fides, Montreal, 2010.
Denis, Henri, Les sacrements ont-ils un avenir?, Les editions du Cerf, Paris, 1971.
Drummond, Lewis, Mesajul Crucii-O teologie contemporană a evanghelizării, traducere de Ligia Popovici, Ed. Institutului Biblic din Oradea, 2001.
Dupont, Jean, Etudes sur Les Actes des Apôtres- Le Discours de l’Areopage, Les Editions du Cerf, Paris, 1967.
Eswine, Zack, Preaching to a Post Everything World: Crafting Biblical Sermons That Connect with Our Culture, Baker Books, U.S.A., 2008
Eudes, Jean, Euvres completes-Le predicateur apostolique, P. Lethielleux, IV, Paris 1924.
Evdokimov, Paul, L’ Esprit Saint dans la tradition Orthodoxe, Les Editions du Cerf, Paris, 1969.
Evdokimov, Paul, Taina iubirii-Sfințenia unirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe, traducere de Gabriela Moldoveanu, Ed. Christiana, București, 1994.
Evdokimov, Paul, Vârstele vieții spirituale, traducere de Pr. Prof. Ion Buga, Ed. Christiana, București, 1993.
Făgețeanu, Ierom. Adrian, De ce caută omul contemporan semne, minuni și vindecări paranormale-un răspuns ortodox, Ed. Sophia, București, 2004.
Faros, Pr. Filotheos Căsnicia- dificultăți și soluții, traducere de Pr. Șerban Tica, Ed. Sophia, București, 2012.
Faros, Pr. Filotheos, Înstrăinarea ethosului creștin, traducere de Gabriel Mândrilă, Ed. Platytera, București, 2004.
Felea, Pr. Dr. Ilarion V., Pocăința- studiu de documentare teologică și psihologică (Teză de doctorat), Sibiu, 1939.
Felea, Pr. Dr. Ilarion, Duhul Adevărului, Ed. Diecezană Arad, 1943.
Felea, Pr. Ilarion V., Tâlcuirea Sf. Liturghii, Ed. Fundația Iustin Pârvu, Suceava, 2012.
Finney, John, Emerging Evangelism, Daton, Longman and Todd Ltd., London, 2004.
Florovski, Georges, Creștinism și cultură, traducere de Radu Teodorescu, Compania Publicistică Nordland, Belmont, Massachusetts, 1974.
Florovsky, Pr. George, Biserica, Scriptura, Tradiția- Trupul viu al lui Hristos, Ed. Platytera, București, 2005.
Galeriu, Pr. Constantin, Jertfă și răscumpărare, Ed. Harisma, București, 1991.
Green, Canon Peter, Fishers of Men, A.R. Mowbray& Co. Limited, London, 1953.
Grimes, Howard, The Rebirth of the Laity, Abingdon Press, Nashville New York, 1962.
Hamma, Robert, Together at Baptism, Ave Maria Press, Notre Dame, U.S.A., 2012
Harnack, Dr. Adolf, History of Dogma, Little Brown and Company, vol. 2, Boston, 1901.
Henri, Cardinal de Lubac, Corpus Mysticum: The Eucharist and the Church in the Middle Ages, University of Notre Dame Press, Indiana, 2007.
Henry, Michel, Cuvintele lui Hristos, traducere de Ioan Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2005.
Himcinschi, Pr. Prof. Dr. Mihai, Misiune și dialog: ontologia misionară a Bisericii din perspectiva dialogului interreligios, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009.
Hitchens, Christopher, God is Not Great: How Religion Poisons Everything, Allen & Unwin Grand Central Publishing, New York, 2013.
Hofstede, Geert, Cultures and Organisations: Sofware of the Mind- Intercultural Cooperation and Its Importance for Survival, Mc Graw-Hill, USA, 2010.
Homiakov, Alexis, Biserica este una, traducere de Elena Derevici, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2008.
Hopewell, James F., Congregation- Stories and Structures, Fortress Press, Philadelphia, 1987.
Hutten, Kurt, Le monde spirituel des sectares, Delachaux et Niestle, Neuchatel, Suisse, 1965.
Ică, Diac. Ioan I. jr., Canoanele Ortodoxiei, Editura Deisis Stavropoleos, vol.1, București, 2008.
Ică, Diac. Ioan I. jr., Maica Domnului in teologia secolului XX si in spiritualitatea isihasta a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, Ed. Deisis, București, 2008.
Jenkins, Philip, The Next Cristendom: The Coming of Global Christianity, Oxford University Press, 2011.
Jipp, Joshua, Divine Visitations and Hospitality to Strangers in Luke-Acts, Koninkliijke Bril NV, Leiden, The Netherlands, 2013.
Jurcan, Pr. Emil, Jan, Pr. Nicolae, Cine este Biserica (Wer Ist Die Kirche), Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2008.
Kimball, Dan, They Like Jesus but not the Church- Insights from Emerging Generations, Zondervan, Grands Rapids, Michigan, 2007.
Klein, Gilbert, Les sectes et l’ordre public, Presses universitaires de Franche-C omte, Paris, 2005.
Kokulis, Ioannis V., Îmbisericirea elevilor- pentru o educație religioasă liturgică, traducere de +Mihail Filimon, Ed. Deisis, Sibiu, 2012.
Kuiper, Rienk, God- Centered Evangelism, Banner of Truth, London, 1966.
Lakeland, Paul, Catholicism at the Crossroads or How the Laity Can Save the Church, The Continuum International Publishing Group Ltd., London, 2007.
Lecky, William, History of European Morals from Augustus to Charlegmane, Longmans & Green Press, vol. II, London, 1890.
Leech, Keneth, Soul Friend, Harper & Row Publishers, San Francisco, 1977.
Leon-Dufour, Xavier, Dictionnaire du Nouveau Testament, Editions du Seuil, Paris, 1996.
Lyotard, Jean-Francois, The Postmodern Explained: Correspondence, 1982-1985, University of Minnesota, Minneapolis, 1997.
Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educație ortodoxă a copiilor de azi, Ed. Deisis, Sibiu, 2000.
Maritain, Jacques, 3 Reformers: Luther, Descartes, Rousseau, Thomas Y. Crowell Company, London, 1970.
Martelet, Gustave, Resurrection, Eucharistie et genese de l' homme, Desclee, Paris, 1972.
Martin, Walter, Jehovah of the Watchtower, Bethany House Pub., London, 1981.
Mauss, Marcel, Hubert, Henri, Teoria generală a magiei, traducere de Ingrid Ilinca, Ed. Polirom, Iași, 1996.
Mehedinți, Simion, Creștinismul românesc, Ed. Anastasia, București, 1995.
Merton, Thomas, Life and Holiness, The Abbey of Ghetsemani, New York, 1963.
Metallinos, Gheorghios D., Parohia- Hristos în mijlocul nostru, traducere de Pr. Prof. Ioan I. Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 2004.
Metzger, Marcel, Ministeres et Liturgie dans l’ Eglise ancienne, L’ Institut de Droit canonique de Strasbourg, France, 2001.
Meurice, Abbe & Michonneau, Abbe, Catholic Action and the Parish, Oxford University Press, New York, 1956.
Meyendorff, John, Căsătoria. Perspectivă ortodoxă, traducere de Cezar Login, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2007.
Meyendorff, John, Teologia bizantină- Tendințe istorice și teme doctrinare, traducere de Pr. Conf. Dr. Al. Stan, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996.
Michonneau, Abbe, The Misionary Spirit in Parish Life, The Mercier Press, 19 Maylor St., Cork, 1952.
Mihoc Ioan, Credință,viață și misiune în perspectivă paulină și ioaneică, Ed. Eftimie Murgu, Reșița, 2012.
Moens, Jean Luc, Paroisse et nouvelle evangelisation, Editions de l’ Emmanuel, Paris, 2009.
Moisescu, Iustin, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, Ed. Centrului Mitropolitan al Olteniei, 1955.
Moldovan, Pr. Prof. Ilie, Adevărul și frumusețea căsătoriei. Teologia iubirii, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2011.
Moldoveanu, Ierom. Visarion, Rătăcirea penticostală, Ed. Vicovia, Bacău, 2008.
Moles, Abraham, Sociodinamica culturii, traducere de Ion Pecher, Ed. Științifică, București, 1974.
Motte, A., La vie spirituelle dans la condition charnelle, Paris, Les Editions Cerf, 1968.
Nechita, Pr. Prof. Univ. Dr. Vasile, Centralitatea lui Hristos în Sf. Liturghie a Sf. Vasile cel Mare, în: Părinții Capadocieni, ediție coordonată de Pr. Prof. Univ. Dr. Petre Semen și Diac. Drd. Liviu Petcu, Ed. Fundației Academice Axis, Iași, 2009.
Necula, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Biserică și cult pe înțelesul tuturor, Ed. Europartner, București, 1996.
Newbigin, Lesslie, Foolishness to the Greeks: The Gospel and Western Culture, Wm. B. Eerdmans Publishing Company, London, 1986.
Nicolau, Irina și Huluță, Carmen, Credințe și superstiții românești, Ed. Humanitas, București, 2013.
Noica, Ierom. Rafail, Cultura Duhului, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2002.
O’ Murchu, Diarmuid, Consecrated Religious Life- The Changing Paradigms, Orbis Book Maryknoll, New York, 2006.
Ocoleanu, Picu, Viață liturgică și ethos comunitar- Preliminarii la o teologie socială ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2007.
Osborne, Kenan, The Permanent Diaconate: Its History and Place in the Sacrament of Orders, Paulist Press Mahwah. New Jersey, 2007.
Patriarhia Română, Apostolat educațional- Ora de Religie-cunoaștere și devenire spirituală, Ed. Basilica, București, 2010.
Patriarhia Română, Familia creștină, o binecuvântare pentru Biserică și societate, ediție coordonată de +Varlaam Ploieșteanul, Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Ed. Basilica, București, 2012.
Pelikan, Jaroslav, Acts, Baker Publishing Group Press, London, 2005.
Petraru, Pr. Prof. Dr. Gheorghe, ,,Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura…”- O istorie a misiunii creștine, Ed. Sf. Mina, Iași, 2013.
Petraru, Pr. Prof. Dr. Gheorghe, Secte neoprotestante și noi mișcări religioase în România, Ed. Vasiliana ’98, Iași, 2006.
Petraru, Pr. Prof. Gheorghe, Misiologie ortodoxă- Revelația divină și misiunea Bisericii, Ed. Panfilius, 2002.
Petraru, Pr. Prof. Gheorghe, Ortodoxie și prozelitism, Ed. Trinitas, 2000.
Philibert, Paul J., The Priesthood of the Faithfull, Key to a Living Church, Saint John Abbey Press, Minnesota, 2005.
Popescu, Prof. Dr. Teodor M., Biserica și Cultura, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996.
Popper, Karll, Societatea deschisă și dușmanii ei, traducere de Dumitru Stoianovici, vol. 2, Ed. Humanitas, București, 2005
Preda, Pr. Conf. Constantin, Forme de solidaritate și asistență socială în Faptele Apostolilor, în: Asistența social-filantropică și medicală organizată de Biserica Ortodoxă în trecut și astăzi, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2012
Ratzinger, Joseph, Called to Communion- Understanding the Church Today, Ignatius Press, San Francisco, 1996.
Reis, Julien, Religion, magie et sects. Une approche phenomenologique, Louvain-la-Neuve, 1981.
Rivera, Alexandro Garcia, Living Beauty: The Art of the Liturgy, Rowman&Littlefield Publishers Inc., Plymouth, 2008.
Schillebeeckx, Edward, Le Christ, sacrement de la rencontre de Dieu, Les editions du Cerf, Paris, 1960.
Schmemann, Pr. Alexander, Liturghie și viață- Desăvârșire creștină, prin intermediul experienței liturgice, traducere de Pr. Viorel Sava, Ed. Basilica, București, 2014.
Schmemann, Pr. Prof. Alexander, Pentru viața lumii- Sf. Taine și Ortodoxia, Ed. Basilica, București, 2012.
Schmemann, Pr.Alexander, Biserică, lume misiune, traducere de Maria Vințeler, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2006.
Schumaker, John, Human Suggestibility – Advances in Theory, Research and Aplication, Routeledge, Chapman and Hall, Inc., New York, 1991.
Șelaru, Pr. Lect. Dr., Vlaicu, Pr. Lect. Dr., Misiunea sacramentală a Bisericii Ortodoxe în context european, Ed. Basilica, București, 2013.
Senn, Franc C., The People’ s Work. A Social History of the Liturgy, Augsburg Fortress, Minneapolis, U.S.A., 2006.
Shands, Alfred, The Liturgical Movement and the Local Church, SCM Press LTD, London, 1959.
Stan, Pr. Prof. Dr. Liviu, Mirenii în Biserică- Studiu canonic și istoric, Sibiu, 1939.
Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986.
Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxie, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993.
Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987.
Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ed. Omniscop, Sibiu, 1943.
Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt, Ed. Deisis, București, 1995.
Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Spiritualitatea Ortodoxă. Ascetica și Mistica, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992.
Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1, 2, 3, București, 1997.
Stark, Rodney, Religious Movements: Genesis, Exodus, and Numbers, Paragon House, New York, 1998
Stockhums, Wilhelm, The Priesthood, Tan Publishers Inc., Illinois, 1974, p. 6.
Stookey, Laurence Hull, Baptism-Christ’ s Act in the Church, Abingdon Press, Nashville, 1982.
Taylor, John, For All the World: The Christian Mission in the Modern Age, Hazell Watson&Viney Ltd., Aylesbury, London, 1966.
Tennen, Timothy, Invitation to World Mission: A Trinitarian Missiology for the Twenty-first Century, Kregel Academic & Professional, Grand Rapids, 2010.
Țepelea, Marius, Aspecte ale vieții sociale în Biserica primară, Ed. Emia, Deva, 2004
Teșu, Pr. Prof. Dr. Ioan, Frumusețea și sublimitatea preoției creștine, Ed. Doxologia, 2010.
Thatcher, Adrian, Descătușarea sexului. O teologie creștină a sexualității, traducere de Mariana Grancea, Ed. Polimark, București, 1995.
Thomas, Richard, Counting the People in Changing the Way We Think about Membership and Church, The Cromwell Press, Trowbridge, London, 2003.
Thurian, Max, Joie du ciel sur la terre, Edition Delachaux et Niestle, Neuchatel, 1946.
Tillard, Jean-M.-Roger, Eglise d’Eglises. L’ecclesiologie de communion, Les Editions du Cerf, Paris, 1987.
Tofană, Pr. Dr. Stelian, Iisus Hristos Arhireu veșnic, după Epistola către Evrei, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000
Toynbee, Arnold, A Study of History-Reconsideration, Oxford University Press, 1948.
Vaghi, Peter, Encountering Jesus in Word, Sacraments and Works of Charity, Ave Maria Notre Dame Press, Indiana, 2013.
Van Engen, Charles, God's Missionary People: Rethinking the Purpose of the Local Church, Baker Book House Company, New York, 1991.
Vernette, Jean, Les sectes, Presses Universitaires de France, Paris, 1997.
Vintilescu, Iconom Petre, Cultul și ereziile (Teză de doctorat), Pitești, 1926.
Vintilescu, Pr. Petre, Spovedania și Duhovnicia, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române, Alba- Iulia, 1995.
Vizitiu Pr. Mihai, Bazele nou-testamentare ale filantropiei creștine, în: Asistența social-filantropică și medicală organizată de Biserica Ortodoxă în trecut și astăzi, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2012.
Vizitiu, Pr. Mihai, Filantropia divină și filantropia Bisericii după Noul Testament, Ed. Trinitas, Iași, 2002.
Vlahos, Arhim. Hierotheos, Predici la marile Sărbători- Prefață, traducere de Daniela Filioreanu, Ed. Egumenița, Galați, 2004.
Vlahos, Mitropolit Hierotheos, Boala și tămăduirea sufletului în tradiția ortodoxă, Ed. Sofia, București, 2001.
Vlahos, Mitropolitul Hierotheos, Cugetul Bisericii Ortodoxe, traducere de Constantin Făgețeanu, Ed. Sofia, București, 2000.
Von Balthasar, Hans Urs, La glorie et la croix-Les aspects esthetiques de la Revelation, coll. Theologie, Nr. 61, Paris, 1965.
Voronca, Elena Niculiță, Datinile și credințele poporului român, Ed. Polirom,vol.1-2, Iași, 1998.
Walls, Andrew, Mission to the Twenty-First Century: Exploring the Five Marks of Global Mission, Darton, Longman and odd Ltd., London, 2008.
Ward, Pete, Eucharist and Mission in a Post-Modern World, The Bible Reading Fellowship, Oxford, 1999.
Weber, Max, Sociologia religiei. Tipuri de organizări comunitare religioase, traducere de Claudiu Baciu, Ed. Teora-Universitas, 1998.
Willows, David, Spiritual Dimensions of Pastoral Care, Jessica Kingsley Publishing, London, 2000.
Willson, Tood, Preach the Word, Crossway Books, Illinois, 2007.
Wilson, Bryan R., Paterns of Sectarianism. Organisation and Ideology in Social and Religious Movements, Heinemann, Minnesota, 1967.
Yannaras, Christos, Heidegger și Areopagitul, traducere de Nicolae Șerban Tanașoga, Ed. Anastasia, București, 1996.
Zizioulas, Ioannis, Comuniune și alteritate- Ființarea personal-eclesială, traducere de Pr. Dr. Liviu Barbu, Ed. Sofia, București, 2013.
Zizioulas, Ioannis, Euharistie, Episcopie, Biserică- Unitatea Bisericii în dumnezeiasca Euharistie și episcop, în primele trei secole creștine, traducere de Pr. Dr. Ioan Valentin Istrati și Geanina Chiriac, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009.
Zizioulas, Ioannis, Prelegeri de dogmatică creștină, traducere de Florin Caragiu, Ed. Sophia, București, 2008.
ARTICOLE ȘI STUDII
+Vasile Coman, Lucrarea Sfântului Duh pentru sfințirea și îndumnezeirea omului, în Ortodoxia XL (1988), nr. 2, pp. 7-27.
Abrudan, Pr. Lect. Dumitru, Bisericile locale și Biserica universală, în: Studii Teologice, Seria a II-a, XXX (1978), pp. 732-738.
Alexe, Pr. Conf. Ștefan, Biserica una și bisericile cel multe, în: Ortodoxia, XXV (1973), nr. 2, pp. 320-326.
Andreicuț, Pr. Drd. Ion, Pietismul sectant- îndepărtarea de la credința ortodoxă, în: Ortodoxia, XL (1989), pp. 54-63.
Balca, Nicolae, Aspectul patologic al persoanei umane și pastorația religioasă, în: Studii Teologice, VII (1955), nr. 7-8, pp. 489-510.
Behr, John, Scripture, the Gospel and Orthodoxy, în: Saint Vladimir’s Theological Quarterly, XLII (1999), nr. 3-4, pp. 223-248.
Bogdaproste, Drd. Gh., Cinstirea aproapelui după Decalog, în: Studii Teologice, Seria a II–a, XXI (1969), nr. 9-10, pp. 699-715.
Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Câteva din virtuțile necesare preotului ca păstor și om, în: Glasul Bisericii, XVI (1956), nr. 8-9, p. 473-483.
Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Despre ,,inovații”în săvârșirea serviciilor divine, în: Studii Teologice, V (1953), nr. 3-4, p. 279-303.
Bria, Diac. Asist. Ion, Un obstacol în calea ecumenismului: prozelitismul confesional, în: Biserica Ortodoxă Română, LXXXVIII (1970), nr. 9-10, pp. 1053-1064.
Bria, Diac. Ion, Ecleziologia comuniunii, în: Studii Teologice, XX (1968), nr. 9-10, pp. 669-681.
Bria, Mrd. Ion, Aspectul dogmatic al Sfintei Liturghii, în: Ortodoxia, XI (1959), nr. 7-8, pp. 417-424.
Bria, Pr. Conf. Ion, Introducere ecleziologia ortodoxă, în: Studii Teologice, XXVIII (1976), nr. 7-10, pp. 695-705.
Bria, Pr. Prof. Ion, Mărturia creștină în Biserica ortodoxă. Aspecte, posibilități și perspective actuale, în: Glasul Bisericii, XLI (1982), nr. 1-3, pp. 70-109.
Bria, Pr. Prof. Ion, Preoție și Biserică, în: Ortodoxia, XXIV (1972), nr. 4, pp. 523-535.
Bria, Pr. Prof. Ion, Prezența și lucrarea Sfântului Duh în Biserică, în: Ortodoxia, XXX (1978), nr. 3, pp. 488-497.
Bria, Pr. Prof. Ion, Slujirea creștină în lumea contemporană, în: Mitropolia Moldovei și Sucevei, XLV (1969), nr. 3-4, pp. 145-155.
Bucevschi, Diac. Prof. Orest, Hristos în viața socială, în: Ortodoxia, VII (1955), nr. 1, p. 147.
Buga, Pr. Prof. Ion, Chipurile rugăciunii în lumea Patericului, în: Ortodoxia, XXV (1983), nr. 3, pp. 457-463.
Butnariu, Pr. Mrd. Gheorghe, Rolul comunității în însușirea mântuirii subiective după cărțile istorice ale Noului Testament, în: Studii Teologice, IX (1957), nr. 5-6, pp. 350-356.
Chilea, Pr. Sebastian, Doctor al sufletelor, în: Mitropolia Olteniei, VI (1956), nr. 6-7, pp. 167-174.
Chițu, I .Viorel, Mrd., Raportul dintre cultul Vechiului Testament și cultul creștin, în: Studii Teologice, Seria II, XIII (1961), nr. 5-6, pp. 296- 321.
Cîndea, Pr. Prof. Spiridon, Mijloace pastorale pentru anihilarea acțiunilor eterodoxe, în: Mitropolia Moldovei și Sucevei, XXXIV (1958), nr. 3-4, pp. 273-283.
Citirigă, Pr. Prof., Vasile, Premise ale concepțiilor depre Ministerium și Sacerdotium exprimate în BEM și în răspunsurile Bisericilor la acest document ecumenic, din perspectivă ortodoxă, în: Ortodoxia, Seria II, VI (2014), pp. 27-43.
Coman, Ioan G., Sensul ecumenic al lucrării Sfântului Duh în teologia Sfinților Părinți, în: Ortodoxia, XVI (1964), nr. 2, pp. 220-240.
Coman, Ioan G., Unitatea Bisericii și problema refacerii ei în lumina Sfinților Părinți, în: Ortodoxia, VI (1954), nr. 2-3, pp. 430-466.
Coman, Pr. Constantin, Viața duhovnicească în societatea postmodernă, în: Ortodoxia, Serie Nouă, V (2013), nr.1, pp. 187-205.
Comșa, Pr. Lect. Dr. Petre, Despre calitățile intelectuale și morale ale profesorului de Religie, în: Studii Teologice, Seria a II a, LV (2003), nr. 3-4, pp. 59-77.
Cornițescu, Mrd. Constantin, Idei dogmatice în cuvântările Sf. Ioan Hrisostom, în: Studii Teologice, XVII (1965), nr. 7-8, pp. 441-449.
Cristescu, Pr. Prof. Grigore, Predică și predicator în vremea noastră, în:Studii Teologice, II (1950), nr. 3-6, pp. 137-157.
Deheleanu, P., Preoția ortodoxă, documentare biblică, în: Biserica Ortodoxă Română, LXXXXVII (1975), nr. 7-8, pp.
Drăgușin, Pr. Valeriu, Rugăciunile pentru cei adormiți, în: Ortodoxia, XXXVIII (1986), nr. 4, pp. 116-126.
Dumitru, Pr. Drd. Radu I., Slujirea socială a omului, a societății și a lumii, obiectiv al misiunii Bisericii, în: Ortodoxia, LVII (2006), nr. 1-2, pp. 103-114.
Dură, Pr. Nicolae, Căsătoriile mixte, în lumina învățăturii și practicii ortodoxe, în: Ortodoxia, XXXIX (1988), nr.1, pp. 92-113.
Felmy, Karl Christian, Slujirea și Hirotonia în dialogul cu Ortodoxia, în: Studii Teologice, Seria III, III (2007), nr. 4, pp. 211-227.
Filimon, Drd. Daniel-Grigore, Repere pastorale referitoare la parohie, în teologia Părintelui Stăniloae, în: Studii Teologice, S II, VI (2014), nr. 1, pp. 149-176.
Galeriu, Constantin, Slujirea preoțească după Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, în: Studii Teologice, XXIX (1977), nr. 1-2, pp. 5-14.
Galeriu, Pr. Prof. Constantin, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Învățătorul nostru suprem, în: Ortodoxia, XXXV (1983), nr. 1, pp. 34-61.
Galeriu, Pr. Prof. Constantin, Preoția ca slujire a cuvântului, în: Ortodoxia, XXXI (1979), nr. 2, pp. 294-313.
Gomboș, Drd. Stelian, Părintele duhovnicesc- Inima care duce mădularele trupului Bisericii la Hristos, în: Teologie și Viață, Seria a II a, I (2010), nr. 2, pp. 122-142.
Grigoraș, Pr. Aurel, Dogmă și cult privite interconfesional și problema intercomuniunii-Teză de doctorat, în: Ortodoxia, XXIX (1977), nr. 3-4, pp.
Manolache, Anca, Taina Sfântului Maslu- (Eleoungerea), în: Glasul Bisericii, XLVIII (1988), nr.6, pp. 4-15.
Marcu, Pr. Prof. Grigorie T., ,,Omul cel nou” în concepția antropologică a Sfântului Apostol Pavel, în: Studii Teologice, III (1951), nr. 7-8, pp. 417-429
Masson, Joseph, L’Eglise ouverte sur le monde, în: Nouvelle Revue Theologique, X (1962), nr. 84, pp. 1032-1043.
Matei, Pr. Zaharia, Valoarea doctrinară a cântărilor Tainei Sfântului Maslu. Slujba Sfântului Maslu, în: Studii Teologice, Seria III, VIII (2012), nr. 4, pp. 109-163
Mihoc, Pr. Asist., Iisus Hristos Arhiereu, după Epistola către Evrei, în: Ortodoxia, XXXV (1983), nr.2, pp. 176-200.
Mircea, Pr. Ioan, Taina Mirungerii, în: Ortodoxia, XXXI (1979), nr. 3-4, pp. 477-485.
Miron, Arhim. Lect. dr. Vasile, Caracterul hristologic și comunitar al cultului divin ortodox, în: Studii Teologice, Seria II, LIV (2002), nr. 1-2, pp. 271-284.
Miron, Arhim. Lect. dr. Vasile, Preotul de astăzi, misionar și apostol al lui Hristos, în: Studii Teologice, S II, LV (2003), nr. 3-4, pp. 39-46.
Miron, Arhim. Lect. Dr. Vasile, Vechimea și instituirea sărbătorilor creștine, în: Ortodoxia, Seria a II- a, III (2009), nr. 1, pp. 92-109.
Mladin, Ierom. Prof. Nicolae, Sfinții în viața morală a Bisericii, în: Studii Teologice, VIII (1956), nr.1-2, pp. 3-25.
Mladin, Pr. Prof. Nicolae, Valoarea morală a Sfintelor Taine, în: Mitropolia Moldovei și Sucevei, XLI (1965), nr. 1-2, pp.
Moisescu, Dr. Iustin, Folosul citirii Sfintei Scripturi după Sf. Ioan Hrisostom, în: Revista Teologică, XXXIII (1943), nr. 1-2, p. 91-97.
Moldovan, Pr. Conf. Ilie, Taina Nunții, în: Ortodoxia, XXXI (1979), nr. 3-4, pp. 511-531.
Necula, Pr. Constantin, Să ne merităm ortodoxia, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2004.
Nicolaescu, Diac. Prof. N. Ioan, Sfânta Scriptură în Biserica noastră, în: Studii Teologice, XXVI (1974), nr. 5-6, pp. 333-343.
Nicolescu, Costion, Leacul. O teologie a sănătății la Sf. Efrem Sirul, în: Ortodoxia, Seria a II -a, I (2010), nr. 2, pp. 83-122.
Niculcea, Pr. Lect. Dr. Adrian, Elemente pentru o doctrină socială a Bisericii, în: Ortodoxia, LVII (2006), nr. 3-4, pp. 66-88.
Niculcea, Pr. Lect. Dr. Adrian, Elemente pentru o doctrină socială a Bisericii, în: Ortodoxia, LVII (2006), nr. 3-4, pp. 66-88.
Păduraru, Mircea, Practica ,,deschiderii cărții’’. Considerații generale asupra unei teme de religie populară, neglijată, în: Philologica Jassyensia, IX (2013), nr. 2, pp. 185-194.
Pestroiu, Pr. David, Dimensiunea euharistică a misiunii eclesiale ortodoxe, în: Ortodoxia, Seria a II-a, III (2011), nr. 2, pp. 50-63.
Petraru, Drd. Gheorghe, Euharistia- Taina unității Bisericii și a mântuirii în Hristos, în: Mitropolia Moldovei și Sucevei, LIX (1983), nr. 10-12, pp. 627-642.
Petraru, Pr. Conf. Dr. Gheorghe, Evanghelizare și mărturie creștină prin cult, în: Analele Științifice ale Universității «Al.I. Cuza» Iași, SN, tom. X, 2005, pp. 357-372.
Petraru, Pr. Prof. Dr. Gheorghe, Parohia, orizont al evanghelizării, mărturiei creștine, apostolatului cultural și social. Statutul preotului, în vol. Studia Theologica Doctoralia vol. V, Iași, 2013.
Pietreanu, Mrd. Vasile, Principii de morală socială în epistolele sobornicești, în: Studii Teologice, IX (1957), nr. 5-6, pp.
Popescu, Pr. Conf. Dr. Ioan, Unitatea și universalitatea mântuirii prin Hristos în Duhul Sfânt în Biserică, prin Sfintele Taine, în: Studii Teologice, Seria a III a, I (2005), nr. 2, p. 122-131.
Popescu, Pr. Prof. Dumitru, Biserica locală și comunitatea conciliară, în: Ortodoxia, XXIX (1977), nr. 3-4, pp. 507-513.
Popescu, Pr. Prof. Dumitru, Principii care stau la baza formațiilor sectare și activitățile lor agresiv prozelitiste, în: Ortodoxia, XLIX (1997), nr. 3-4, pp. 19-24.
Popescu, Prof. Teodor M., Creștinismul nu este învățătură secretă și magică, în: Studii Teologice, I (1949), nr. 5-6, pp. 429-435.
Popescu, Prof. Teodor M., Familia preotului, în: Mitropolia Olteniei, VII (1955), nr. 7-9, pp. 429-435.
Preda, Constantin, Credința și viața Bisericii. O analiză a Faptelor Apostolilor, în: Studii Teologice, Seria II, LIV (2002), nr. 1-2.
Prelipceanu, Pr. Prof. Vladimir și Marcu, Pr. Prof. Grigorie, Cuvântul lui Dumnezeu în viața Bisericii, XXIII (1971), nr. 1-2, pp. 31-74.
Pricop, Prof. Ioan, Sfânta Taină a Mirungerii, în: Mitropolia Moldovei și Sucevei, LIII (1977), nr. 1-3, pp. 125-140.
Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine și problema intercomuniunii- Teză de doctorat, în: Ortodoxia, XXX (1978), nr. 1-2, pp. 13-338.
Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Preotul ca săvârșitor al Tainei Spovedaniei și puterea lui de a dezlega păcatele, după învățătura ortodoxă, în: Biserica Ortodoxă Română, C(1982), nr. 9-10, pp. 817-833.
Răducă, Pr. Prof. Dr., Misiunea Bisericii Ortodoxe azi- provocări, dileme și sugestii, în: Ortodoxia, LVI (2005), nr. 1-2, pp. 11-21.
Răducă, Pr. Prof. Vasile, Taina Sfântului Maslu în viața creștinului, în: Biserica Ortodoxă Română, CVII (1989), nr. 7 –10, pp. 175-189.
Răducă, Pr. Vasile, Familia creștină într-un mediu secularizat, în: Ortodoxia, Seria a II a, IV (2012), nr. 1, pp. 13-32.
Rezuș, Pr. Prof. Petru, Învățătura ortodoxă despre îmbunătățirea vieții religioase a credincioșilor, în: Mitropolia Moldovei și Sucevei, XXXV (1959), nr. 9-12, pp.
Rezuș, Pr. Prof. Petru, Psihologia preotului, în: Mitropolia Moldovei și Sucevei, XXXIV (1958), nr. 7-8, pp. 593-598.
Rus, Drd. Remus, Poziții creștine față de religiile necreștine, în: Ortodoxia, XXV (1973), nr. 2, pp. 264-277.
Sârbu, Pr. Prof. Corneliu, Sfânta Euharistie și unitatea creștină, în: Ortodoxia, XIX (1967),nr. 1, pp. 49-65.
Schreiter, Robert, Faith and Cultures: Challenges to a World Church, în: Theological Studies, 1989, nr. 50, p. 745- 759.
Semen, Pr. Prof. Dr. Petre, Sfințenia lui Dumnezeu și sfințenia oamenilor în Vechiul și Noul Testament, în: Teologie și Viață, an II, LXVIII (1992), nr. 1-3, pp. 46-57.
Simonopetritul, Arhim. Emilianos, Cea mai frumoasă cuvântare despre Taina Nunții, în: Familia ortodoxă, XXXVI (2012), nr. 1, p. 12-20.
Stan, Pr. Conf. Dr. Alexandru, Sfinți și sfințenie- un punct de vedere ortodox, în: Teologie și Viață, LXVIII (1992), nr. 1-3, pp. 58-66.
Stănciulescu-Bârda, Alexandru, Sfintele Taine reflectate în proverbele românești, în: Ortodoxia, Seria a II a, III (2011), nr. 3, pp. 211-257.
Stancu, Pr. Prof. Dr. Ioan, Obiceiuri și practici ale celor vii pentru cei morți, în: Ortodoxia, LVI (2005), nr. 1-2, pp. 147-154.
Stăniloae, Pr. Prof Dumitru, Icoanele în cultul ortodox, în: Ortodoxia, XXX (1978), nr. 3, pp. 475-488.
Stăniloae, Pr. Prof Dumitru, Unitate și diversitate în Tradiția ortodoxă, în: Ortodoxia, XXII (1970), nr. 3, pp. 333-347.
Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Criteriile prezenței Sf. Duh, în: Studii Teologice, XIX (1967), nr. 3-4, pp. 103-127.
Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Dumnezeiasca Euharistie în cele trei confesiuni, în: Ortodoxia, V (1953), nr. 1, pp. 3-28.
Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Slujitori ai lui Dumnezeu, slujitori ai oamenilor, în: Biserica Ortodoxă Română, LXXXVIII (1970), nr. 3-4, pp. 408-416.
Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Taina Euharistiei, izvor de viață spirituală, în: Ortodoxia, XXX (1979), nr. 3-4, pp. 499-510.
Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Natură și har în teologia bizantină, în: Ortodoxia, (XXVI) 1974, nr. 3, pp. 392-439.
Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Din aspectul sacramental al Bisericii, în: Studii Teologice, XVIII (1966), nr. 9-10, pp. 530-562.
Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Drumul cu Hristos, Mântuitorul, prin tainele și sărbătorile Bisericii Ortodoxe, Ortodoxia, XXVIII (1976), nr. 2, pp. 402-417.
Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Formele și cauzele falsului misticism, în: Studii Teologice, IV (1952), nr. 5-6, pp. 252-272.
Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Jerfa lui Hristos și spiritualizarea noastră prin împătășirea de ea în Sfânta Liturghie, în: Ortodoxia,XXXV(1983),nr.1,pp.104-118.
Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Legătura interioară dintre moartea și Învierea Domnului, în: Studii Teologice, VIII (1956), nr. 5-6, pp. 275-287.
Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Liturghia și unitatea religioasă a poporului român, în: Biserica Ortodoxă Română, LXXIV (1956), nr. 10-11, pp. 1078-1087.
Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Paștile, Sărbătoarea luminii și a bucuriei în Ortodoxie, în: Studii Teologice, Seria a II a, XXVII (1975), nr. 5-6, pp. 349-359.
Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Rugăciunea pentru celălalt și universalitatea Bisericii, în: Ortodoxia, Seria II, V (2013), nr. 4, pp. 11-23.
Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Semnificația Întrupării Domnului, în: Glasul Bisericii, XX (1968), nr. 11-12, pp.
Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Sfânta Treime–Creatoare, Mântuitoare și Ținta veșnică a tuturor credincioșilor, în: Ortodoxia, XXXVIII (1986), nr. 2, pp. 14-42.
Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Sinteză ecleziologică, în: Studii Teologice, VII (1955), nr. 5-6, pp. 267-284
Stoica, Drd. Ioan, Unirea cu Hristos în Sfintele Taine, în: Mitropolia Moldovei și Sucevei, LV (1979), nr. 3-6,
Stoleru, Pr. Nicolae, Spiritualitatea ortodoxă și slujirea creștină-Teză de doctorat, în: Ortodoxia, XLII (1990), pp. 5-102.
Streza, Ciprian, Sfânta Liturghie- Taina întâlnirii personale a omului cu Dumnezeu, în: Ortodoxia, Seria a II a, IV (2012), nr. 3, pp. 97-123.
Tămaș, Pr. Drd Ovidiu, Problema raportului dintre Biserica locală și Biserica Universală- implicații ecumenice, în: Studii Teologice, XLIII (1991), nr. 5-6, pp. 90-105.
Teșu, Pr. Ioan, Bolile- divina filozofie; suferința- pedagogie divină, în: Teologie și Viață, Serie nouă, XXII (LXXXXVIII) 2012, nr. 1-4, pp. 5-25.
Teșu, Pr. Lect. Dr. Cristian, Sufletul curat al preotului, în: Teologie și Viața, X (2000), nr. 1-6, pp. 181-190.
Todoran, Pr. Prof. Isidor, Eros și Agape, în: Studii Teologice, VIII (1956), nr. 3-4, pp. 139-154.
Tselengidis, Dimitrios, Premisele și condițiile vieții duhovnicești, identitatea și trăirea ei, în: Studii Teologice, Seria a II a, II (2010), nr. 1-3, pp. 32-47.
Ungureanu, Pr. Dr. Dragoș, Sfântul Maslu- Taină a vindecării, în: Teologie și Viață, Serie nouă, XXII (LXXXVIII) 2012, nr. 9-12, pp. 56-71.
Vasilescu, Prof. Diac. Emilian, Religie, superstiție, ocultism, spiritism și teosofie, în: Studii Teologice, II (1949), nr. 5-6, pp. 304-326.
Vasiliadis, Prof. Dr. Petros, Misiunea Bisericii și eshatologia. Cinstire Părintelui Dumitru Stăniloae, în: Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă ,,Patriarhul Justinian”, an universitar 2003-2004 (2004), pp. 307- 319.
Verzan, Pr. Dr. Sabin, Faptele Apostolilor, o Carte a prototipurilor, în: Studii Teologice, Seria a II a, XLII (1990), nr. 1, pp. 38-76.
Verzan, Pr. Dr. Sabin, Sfânta Scriptură în cultura românească, în: Biserica Ortodoxă Română, CIV (1986), nr. 3-4, pp. 91-102.
Vild, Pr. Drd. Marian, A fi ,,în Hristos” după Epistolele Sf. Apostol Pavel, în: Studii Teologice, seria III, II (2006), nr.3, pp. 24-46.
Vizitiu, Pr. Drd. Mihai, Iisus Hristos- viața lumii, în: Ortodoxia, XXXV (1983), nr. 1, pp. 145-155
Vlad, Pr. Prof. S, Lămurirea ortodoxă a unor texte biblice, în: Ortodoxia, VI (1954), nr. 1, pp. 42-64.
Vlad, Pr. Prof. S., Lămurirea ortodoxă a unor texte biblice, în: Ortodoxia, VI (1954), nr. 1, pp. 42-63.
Vornicescu, Ierom. Mrd. Nestor, Principii pedagogice în opera ,,Pedagogul” a lui Clement Alexandrinul, în: Studii Teologice, IX (1957), nr. 9-10, pp. 726-740.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Parohia Ortodoxa Orizont al Propovaduirii Evangheliei, Marturiei Crestine Si Culturale, Si al Filantropiei (ID: 167784)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.