Ocrotirea Copiilor Defavorizati. Perspectiva Sociala Si Biblica

Teologie

Ocrotirea Copiilor Defavorizati. Perspectiva Sociala Si Biblica

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

SIGLE ȘI ABREVIERI

Introducere

Capitolul I: Asistența socială în mediile bisericești

1. Context general

2. Nașterea asistenței sociale sub patronatul Bisericii – Spitalul Santa Maria della Scala

3. Perspective biblice privind protecția copilului

Capitolul II: Asistența socială în România

1. Context general

2. Apariția și dezvoltarea serviciilor de asistență socială în România – scurt istoric

3. Protecția copilului în România – metode de protecție (centre de plasament, centre rezidențiale, centre de primire, familii sociale, ONG-uri sociale)

4. Cadrul legislativ

Capitolul III: Copilul instituționalizat

1. Context general

2. Efectele instituționalizării. Abuzul ca efect principal al instituționalizării

3. Alternative rezidențiale la sisteme de protecție ale statului – centru cu module de tip familial

4. Descrierea serviciilor acordate în cadrul unui centru cu module de tip familial

Concluzii

Anex

Bibliografia

SIGLE ȘI ABREVIERI

Cărțile biblice

Ps Cartea Psalmilor

Ier Cartea profetului Ieremia

Il Cartea profetului Ioel

Mt Evanghelia sfântului Matei

Mc Evanghelia sfântului Marcu

Lc Evanghelia sfântului Luca

In Evanghelia sfântului Ioan

Fap Faptele Apostolilor

1Cor Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni

2Cor Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Corinteni

2Tim Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Timotei

2Pt Scrisoarea a doua a sfântului apostol Petru

1In Scrisoarea întâi a sfântului apostol Ioan

2In Scrisoarea a doua sfântului apostol Ioan

3In Scrisoarea a treia sfântului apostol Ioan

2. Alte sigle și abrevieri

ONG Organizație Nonguvernamentală

D.G.A.S.P.C. Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului

ONU Organizația Națiunilor Unite

COR Codul Ocupațiilor din România

AGA Adunarea Generală a Asociaților

PIP Plan Individualizat de Protecție

PIS Plan Individualizat Specific

CD Consiliul Director

CI Carte de Identitate

BI Buletin de Identitate

CNP Cod Numeric Personal

SMO Standarde Minime Obligatorii

OPA Organism Privat Acreditat

CBC Catehismul Bisericii Catolice, București 1993

art. articolul

cap. capitolul

cf. vezi

ed. editor, coordonator

etc. etcetera

Ibidem în același loc

Idem același autor

n. nota(ele)

nr. număr(e)

pp. pagini

p. pagină

pr. preot(i)

ș.a. și altele

ș.u. și următoarele

sec. secolul(ele)

v. versetul(ele)

vol. volumul(ele)

Introducere

Pastorația Bisercii, prin „noua evanghelizare” are în vedere și sectorul social din care face parte protecția familiei, deci și protecția copilului. Răspunzând la mesajul lui Cristos care adesea asemăna Împărăția lui Dumnezeu cu bogăția interioară a copiilor, comunitatea creștină simte datoria de a contribui la îngrijirea categoriilor vulnerabile din societatea contemporană și îndeosebi a copiilor.

Am ales această temă deoarece consider că mulți copii din România suferă din cauza unor probleme sociale, iar cei care ar putea să-i ajute mai bine întârzie să o facă. Acești copii trăiesc situații dificile precum: abandonul părinților, emigrarea părinților plecați la muncă în străinătate, anturaj negativ, violență în familii, abuzul copiilor etc. Toate aceste lucruri ar putea fi evitate dacă cei care ar putea să le fie alături ar conștientiza mai bine acest lucru.

Pentru cercetarea de față mi-au fost utile atât experiența personală, cât și diferite surse precum: experiența profesională din cadrul Asociației Caritas-București, centrul cu module de tip familial – Casa „Sfânul Ioan”; practica profesională pe care am desfășurat-o în cadrul mai multor instituții, documentele magisteriale, conversații cu diferite persoane care activează în sectorul social. Toate acestea m-au impulsionat să îndrăgesc copiii lipsiți de ocrotirea părintească și să pot pleda pentru apărarea lor prin participarea la diferite proiecte.

Copilul care ajunge într-o casă de copii are o istorie încărcată. Consideră că nu poate avea încredere în sine și în alții. Părinții ajung să se simtă incapabili să-l educe. Copilul instituționalizat, simte nevoia de încredere, de înțelegere, de afecțiune, nu numai din partea celor din jur cu care interacționează într-un mod direct, dar și din partea comunității, care are tendința de a-i stigmatiza sau le insuflă acestora acest sentiment care-i face reticenți față de necunoscuți. Trebuie să se creeze un mediu ambiant cât mai liber din punct de vedere al spațiului, astfel încât copilul să nu se simtă constrâns de ceea ce este în jurul său. Problemele afective și sociale, de care suferă copilul instituționalizat, sunt în general provocate de lipsa de timp a pedagogilor de a interacționa cu copilul într-un mod familiar. Copilul instituționalizat nu trebuie să se simtă marginalizat, respins, afectivitatea jucând un rol foarte important în armonizarea structurilor și valorilor personale, cât și în dezvoltarea cognitivă a acestuia.

Un rol important în accelerarea politicilor sociale pentru copilul aflat în dificultate, îl are societatea civilă prin fundațiile nonguvernamentale, cât și cu sprijinul unor instituții sociale în domeniu care, după 1997, au luat în serios această problemă socială.

Copiii instituționalizați au fost și continuă să fie o problemă, atât pentru ei, cât și pentru comunitatea sau cadrul social din care aceștia fac parte. După 1989, România a început să se confrunte cu o serie de probleme sociale necunoscute până la acea dată, cum ar fi: șomajul, discrepanțe accentuate între anumite pături sociale, produse prin sărăcirea tot mai accentuată a unei părți mari a populației, fenomenul ,,copiilor străzii”. Una din problemele majore din domeniul protecției copilului, este cea a integrării copiilor în centre de plasament, încercând să fie educați pentru a fi pregătiți să se adapteze și să-și însușească anumite roluri sociale, în funcție de pregătirea și contextul social în care se află fiecare copil și viitor adolescent, însă ajunși la aceasta vârstă, tinerii instituționalizați se văd obligați să părăsească ,,Centrul de Plasament”, în situația în care termină o anumită formă de studiu, fără a li se acorda asistența psihosocială de care acesta are atâta nevoie în astfel de momente delicate.

Așadar, prin lucrarea Ocrotirea copiilor defavorizați. Perspectivă socială și biblică doresc să prezint câteva aspecte referitoare la copiii defavorizați din România pentru a face cunoscută demnitatea lor din prisma evangheliei, astfel încât să impulsionez comunitatea socială să contribuie la ocrotirea și susținerea lor.

Lucrarea se structurează în trei capitole. Primul capitol tratează despre asistența socială în mediile bisericești scoțând în evidență perspectivele biblice privind proteția copilului. Cel de-al doilea capitol pune în lumină asistența socială la nivel național și prezintă metode de protecție a copiilor din diferite organizații. Capitolul trei prezintă câteva aspecte ale efectului instituționalizării, descriind serviciile acordate într-un cadrul unui centru cu module de tip familial.

CAPITOLUL I

ASISTENȚA SOCIALĂ ÎN MEDIILE BISERICEȘTI

Context general

În orice comunitate există indivizi care au nevoie de ocrotire specială, de atenție acordată într-o manieră personală. Aceștia sunt persoanele cu dezabilități, copiii abandonați ș.a.m.d. Într-un nucleu social vor exista mereu persoane cu probleme sociale care vor avea nevoie de sprijin, înțelegere și ajutor din partea societății. Bătrânii, orfanii, persoanele toxico-dependente, persoanele infestate cu HIV, victimele reducerii standardelor de educație, avortul în rândul adolescentelor, sunt câteva din problemele sociale cu care o societate se confruntă involuntar, uneori. Fiecare individ poate lucra la bunăstarea sa și a celor din jur. Pentru ajutarea și soluționarea acestor categorii de risc trebuie întreprinse activități complexe.

Asistența socială se realizează de către persoane specializate în munca socială, care identifică problemele sociale și le triază: cine trebuie să beneficieze de protecție socială este asistat și ajutat la întocmirea actelor necesare, altul are nevoie de asistență psihologică, altul de medic psihiatru, altul are nevoie de medic psiholog, dar între timp trebuie încadrat temporar la una din formele de protecție socială etc.

Asistentul social este: „Analist social, cercetător activ al distorsiunilor sociale, consultant, practician al intervenției, organizator al serviciilor sociale, pedagog, tehnician al comunicării, animator de grup, instructor cultural” [ … ].

Asistența socială se face în cadru organizat de către Stat sau de către Societatea Civilă, organizată în asociații sau fundații, persoane juridice.

„În sens mai larg, asistența socială se referă la orice beneficiu financiar sau serviciu social noncontributoriu, finanțat din taxele și impozitele generale sau din fonduri sociale speciale. Într-un sens mai restrâns, conceptul de asistență socială, nu include ansamblul de beneficii și servicii sociale universalist-categoriale, definind doar acel ansamblu de instituții, programe, măsuri, activități profesionalizate și servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor sau comunităților, cu probleme speciale, aflate temporar în dificultate. Cu siguranță, asistenții sociali muncesc azi într-o lume extrem de complexă. Ei trebuie să înțeleagă forțele globalizării economice, ecologice și sociale, pentru a fi la același nivel cu colegii lor din toată lumea. Ei aduc servicii directe imigranților, refugiaților sau celor traumatizați de război, terorism sau dezastre naturale sau sociale, precum și favorizarea participării la organizațiile internaționale de profil. Asistența Socială promovează schimbul social, rezolvarea problemelor în relațiile umane și vine în sprijinul oamenilor pentru ca aceștia să trăiască decent. Utilizând teoriile legate de analizarea comportamentului uman și rețeaua sistemelor sociale, asistența socială intervine în punctele în care oamenii se confruntă cu probleme în mediul lor de viață.

Principalele reguli umane și drepturile sociale sunt fundamentale pentru asistența socială. În anumite situații, asistentul social intervine mai mult în sprijinul oamenilor și mai puțin în mediu, iar în alte situații intervenția este în cadrul mediului și a impactului pe care îl are asupra modului de viață al oamenilor în societate. În toate cazurile, asistenții sociali adoptă o viziune holistică, concentrându-se asupra multiplelor interacțiuni dintre oameni și mediile lor de viață. Oamenii sunt afectați de mediile în care trăiesc, având în același timp capacitatea de a schimba mediul în care trăiesc.

Un alt concept central este îmbunătățirea stării de bine a oamenilor. Codul etic al Asociației Naționale a Asistenților Sociali din SUA spune că principala misiune a profesiei de asistent social este îmbunătățirea stării de bine a oamenilor. O publicație a UNESCO definește „starea de bine” ca fiind o stare de performanță de-a lungul cursului vieții, integrând funcțiile psihice, cognitive și social – emoționale care se materializează în activități productive.

Asistența socială se ghidează după legi, acționează clar în funcție de nevoile indivizilor, stipulând cine poate beneficia și cine nu de anumite servicii acordate categoriilor sociale defavorizate.

Caritatea – ne aduce în față o altă dimensiune a ajutorării aproapelui – iubirea față de om, dragostea.plelor interacțiuni dintre oameni și mediile lor de viață. Oamenii sunt afectați de mediile în care trăiesc, având în același timp capacitatea de a schimba mediul în care trăiesc.

Un alt concept central este îmbunătățirea stării de bine a oamenilor. Codul etic al Asociației Naționale a Asistenților Sociali din SUA spune că principala misiune a profesiei de asistent social este îmbunătățirea stării de bine a oamenilor. O publicație a UNESCO definește „starea de bine” ca fiind o stare de performanță de-a lungul cursului vieții, integrând funcțiile psihice, cognitive și social – emoționale care se materializează în activități productive.

Asistența socială se ghidează după legi, acționează clar în funcție de nevoile indivizilor, stipulând cine poate beneficia și cine nu de anumite servicii acordate categoriilor sociale defavorizate.

Caritatea – ne aduce în față o altă dimensiune a ajutorării aproapelui – iubirea față de om, dragostea. În actele ce caritate trebuie să existe iubirea față de aproapele.

În calitatea sa de „sistem subsidiar al protecției sociale”, asistența socială funcționează după următorul principiu: bazându-se doar pe fonduri provenite din bugetul Statului sau din donații ale voluntarilor și ale instituțiilor internaționale, asistența nu presupune nici o contribuție financiară anterioară a persoanei asistate. Ajutorarea persoanelor aflate în situații problematice are la bază principiul solidarității și presupune evaluarea trebuințelor asistatului.

Ca domeniu distinct de activitate, asistența socială este definită drept, „un ansamblu de instituții, programe, măsuri, activități profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor și comunităților cu probleme speciale, aflate temporar în dificultate, care (…) nu au posibilitatea de a realiza prin mijloace și eforturi proprii un mod normal, decent de viață”.

Papa Ioan Paul al II-lea a subliniat că valoarea unei societăți este dată de modul în care ea îi tratează pe membrii săi cei mai slabi și suferinzi. „Nu-i uitați pe cei bolnavi și pe cei bătrâni” a spus în Marea Britanie, în timpul liturgiei Ungerii Bolnavilor din Southwark, la 28 mai 1982.

„Nu-i părăsiți pe cei săraci și pe cei grav bolnavi. Nu-i izolați la marginile societății pentru că dacă faceți aceasta, nu vă dați seama că ei întruchipează un adevăr important. Bolnavii, bătrânii, handicapații și neputincioșii ne învață că slăbiciunea este o parte creativă a vieții umane și că suferința poate să fie acceptată fără pierderea demnității. Înțelepciunea lui Cristos și puterea lui sunt vizibile în slăbiciunea celor care sunt părtași la suferințele sale.”

Nașterea asistenței sociale sub patronatul Bisericii.

Spitalul Santa Maria della Scala

Santa Maria della Scala a fost unul dintre cele mai prestigioase spitale din Evul Mediu, construit la Siena, în Italia. Acum a devenit un muzeu de renume. Spitalul a slujit celor mai defavorizate categorii de persoane ale societății. S-a ocupat de îngrijirea copiilor abandonați, săraci, bolnavi și pelerini. Principala sursă de sponsorizare provenea din moștenirile celor care se dedicau activității din spital, moșia agricolă care aparținea spitalului, precum și din donațiile de diferite tipuri care soseau de la cetățenii din Siena, în special de la cei bogați. Santa Maria della Scala a fost una dintre primele spitale de renume din Europa care datează și astăzi. A jucat un rol cultural major, fiind considerat printre primele trei centre principale artistice.

Construit în Piazza del Duomo, spitalul are locația în vizavi de Catedrala celebră din Siena. De aceea și numele Santa Maria della Scala provine de la faptul că spitalul este poziționat în fața treptelor catedralei. Instituția este alcătuită dintr-un complex de clădiri, dar deține și un număr major de proprietăți în afara orașului precum și alte câteva spitale mai mici sau moșii agricole datate din secolele XIII-XIV. Terenul agricol a servit ca sursă principală la susținerea personalului din spital.

Conform unei legende spitalul a fost fondat în anul 898 de un cizmar pe nume Sorore în preajma căruia se adunau persoane din diferite sfere sociale. Cu timpul, aceasta a înființat un spital care urma să devină foarte semnificativ pentru categoriile cele mai defavorizate ale societății. Primul document care atestă însă construcția clădirii datează din 29 martie 1090. De-a lungul timpului, însă clădirea se extinde, mai târziu necesită renovări, astăzi fiind un muzeu vizitat de persoane din întreaga lume.

În activitatea ce se desfășura la spital se urmărea trăirea Regulii Sfântului Benedict când se punea accentul pe ospitalitatea față de pelerinii săraci care se îndreptau către Roma. De aceea cel nevoiaș era privit ca un alt Cristos, care avea nevoie de adăpost, hrană sau îmbrăcăminte. Cei care participau la oferirea de serviciilor sociale, fie călugări, fie infirmieri răspundeau cu devotament cuvântului evanghelic „Am fost străin și voi m-ați primit…” (Mt 25,35). Iubirea era cea care caracteriza serviciu desfășurat la Santa Maria della Scala și trăirea în comuniune. Astfel se crea o atenție deosebită pentru cei săraci și refugiați, deoarece prin însăși persoana lor era primit Cristos, fapt pentru care cei bogați păstrau un respect profund.

Misiunea principală pe care o avea spitalul a fost de una de tip filantropic. Încă din 1193 și până în secolul al XVIII-lea spitalul a exercitat o misiune multiplă. Aici se desfășurau programe pentru îngrijirea bolnavilor, a copiilor abandonați, primirea pelerinilor precum și participarea la diferite ateliere precum: ferme, dulgherie, lemnărie, atelier pentru construirea băncilor – toate acestea aveau loc pentru a putea răspunde necesității care se prezintă. Pentru copiii abandonați a fost implementată o procedură în funcție de vârstă, pentru ca educarea și îngrijirea lor să fie cât mai eficientă. Împlinind vârsta de 18 ani aceștia puteau opta pentru părăsirea spitalului. La plecare primeau din partea spitalului îmbrăcăminte sau mobilier pentru casă. Celor săraci de pe străzile orașului Siena li se administra hrană de trei ori săptămână. Bolnavilor li se ofereau mese calde și tratament medicamentos. De asemenea, spitalul deținea și un laborator pentru medicii care doreau să învețe mai mult. Un alt serviciu pe care îl făcea spitalul era acela de a se îngriji de pelerini. Aceștia erau găzduiți în sălile de odihnă, iar la părăsirea clădirii primeau alimente pentru drum.

Principala acțiune ce se desfășura cu scop caritativ în perioada Evului Mediu era reprezentată de instituții precum: biserica, spitalul și mănăstirile. Beneficiarii acestor forme de ajutorare erau săracii, pelerinii și călătorii. Hanurile găzduiau un număr însemnat de persoane care erau privite ca însuși Cristos. Îngrijirea bolnavilor era un lucru deosebit tocmai prin faptul că s-a perpetuat gândirea creștină care vorbea despre viața de după moarte. Mulți dintre cei care veneau să susțină pe cei care se refugiau în această instituție aparțineau celor care doreau să se dedice în sprijinul celor nevoiași și făceau chiar donații din propria avere. De asemenea, aceste inițiative s-au intensificat datorită activității intense a ordinelor religioase.

Din complexul de clădiri care aparține spitalului putem aminti importanța sălii Monna Agnese. Această parte a spitalului a fost administrată la început de către femei laice, văduve, căsătorite sau necăsătorite, a căror muncă era dedicată în special femeilor însărcinate.

După cum menționam mai sus, la început, persoanele care se ocupau de serviciile de îngrijire în spital, erau persoanele care se dedicau în mod voluntar acestor activități. Astăzi spitalul devenit muzeu surprinde această scenă într-o structură arhitecturală ce caracterizează participarea comunității la activitatea spitalului. Cu timpul însă aceste servicii erau întreținute în schimbul unor beneficii, persoanele fiind angajate. Acest lucru a surprins un fapt interesant și anume confundarea muncii angajate cu vocația unei carități mai profunde.

Activitatea de ajutorare a spitalului a fost preluată chiar de cetățenii întregului oraș. Aceștia primeau în casele lor și găzduiau turiștii care veneau în oraș. Astfel orașul era vizitat de oameni de diferite statute sociale, de culturi diferite, de limbi diferite, fapt ce reprezenta o bogăție pentru întreaga comunitate. Schimburile de informații sociale, culinare sau tehnice antrenau activitățile cetățenilor în mod frecvent.

Spitalul Santa Maria della Scala avea o tehnică de autofinanțare foarte eficace, pentru acele timpuri, care poate servi drept model și instituțiilor caritative din zilele noastre. Deținând un număr major de proprietăți agricole spitalul administra eficient acest spațiu. Acestea erau utilizate ca și sursă de hrană, precum și asigurarea unui loc de muncă pentru mai multe persoane. Spitalul a devenit, astfel, cea mai mare și cea mai bogată instituție agricolă din Republica Siena, atât de importantă că a dezvoltat chiar și o activitate bancară, oferind credite pentru persoane fizice.

Cel mai mare spital devenea astfel cea mai mare companie din Republică, prin centrul Granges care se ocupa de producția agricolă și de creșterea animalelor. Cu o puternică influență politico-economică, spitalul deținea mari proprietăți în oraș și un centru financiar puternic. Visteriile sale au salvat de mai multe ori Republica de la faliment atunci când nivelul datoriei publice a devenit atât de mare încât nu mai avea încredere în creditori.

Nici măcar ciuma din 1348, care marchează un moment dificil în istoria orașului Siena, nu a întrerupt activitatea spitalului. Dimpotrivă, epidemia, reducând numărul populației din Siena, va aduce noi bunuri mobile și imobile în patrimoniul spitalului Santa Maria della Scala. De fapt, în 1357 spitalul dobândește o excepțională colecție de obiecte relicviere: fie un cui din crucea lui Cristos și o pânză cu chipiul Madonnei, fie și prețioase artefacte bizantine artistice, ceea ce va crește prestigiul său. Achiziționarea acestor obiecte are o semnificație deosebită mai ales în perioada înfloririi creștinismului. Aceasta se întâmplă în contextul în care se răspândește tot mai mult spiritul religios și anume urmarea lui Cristos, care prin misterul Întrupării a devenit om și a influențat cursul istorie. Împotriva oricărui păgânismului superstițios de la acea vreme, evenimentul creștin continuă să dăinuie prin trupul mistic al Bisericii, a cărui natură divină este transparentă în chipurile sfinților. Misterul lui Dumnezeu devine în acest mod obiectul unei experiențe sensibile și cultul relicvelor este un aspect al acestei memorii atât vii.

Dezvoltarea spitalului și patrimoniul bogat garanta experiența extinsă a obiectivele sale de interes: oferirea serviciilor sociale atât pelerinilor, cât și celor săraci și bolnavi. Santa Maria a avut grijă și de copii care au fost abandonați din diferite motive, spitalul găsind un loc de adăpost și educație. Prima atestare de acest gen este din perioada anului 1238, iar șaizeci de ani mai târziu, în 1298, este construită casa pentru copii abandonați, cu fațada înspre piață, pe care se poate citi o inscripție care atestă structura clădirii care poate găzdui până la 300 de copii.

De la începutul anilor 1400 dezvoltarea acestei instituții a căpătat atenție din partea mai multor reprezentanți în domeniul social care veneau la Siena să solicitate informații cu privire la Spital și în special la calitatea de îngrijire, la organele de management, forma arhitecturală. De exemplu, Gian Galeazzo Visconti, a planificat construirea unui spital în Milano după modelul celui din Siena. De aceea a cerut raportul privind operațiunile din 1399. De asemenea, în 1414, împăratul Sigismund de Luxemburg a vizitat orașul Siena pentru a cere un plan al spitalului. În 1427, Brescia a copiat în mod deschis experiența Siena, atunci când a decis să unifice managementul spitalelor lor. Câteva decenii mai târziu, în 1449, papa Nicolae al-V-lea, în autorizația deschiderii spitalului din Pavia, menționează că instituția a fost realizată după modelul spitalului florentin și sienez. În 1451 Cremona se gândea la construirea unui nou mare spital care fusese și el realizat după modelul spitalului sienez și florentin; în anul următor, în 1453, Ducele de Milano Francesco Sforza, se adresează din nou ambasadorilor săi din Siena și Florența pentru a avea informații despre spitalele din aceste orașe, și după modelul lor se dorea a se construi un fi spitalul mare în Milano.

Faptul că spitalul a devenit un model pentru construirea a diferitor instituții de caritate din Europa medievală și modernă, acest lucru nu are o importanță pur arhitecturală, cât mai ales faptul că atesta ca model de principii pe baza cărora s-au fundamentat bazele structurii asistențiale.

Observăm așadar că în perioada secolelor XIV-XV, spitalul din Siena a dezvoltat diferite forme asistențiale adaptate perioadei respective, acțiunea sa fiind un model pentru societatea de astăzi. Ambientul în care sunt primiți pelerinii de deosebește de faimosul Spitalul de Beaune prin frescele impresionante; de asemenea vitraliile impresionează prin rafinamentul lucrării.

Cu timpul a început să se construiască un nou spital modern și arhitectural. Arhitectul Canale a proiectat recuperarea și restaurarea Santa Maria cât și transformarea acestuia într-un spațiu muzeal. În 1995 a fost deschisă un corp al clădirii ce este deschis pentru vizitatori, având un spațiu de 12000 din cei 40000 m2 ai marelui spital.

Statutul pe care îl deține funcționarea spitalului din perioada 1305–1318 a dus la buna organizare a activității caritative. De asemenea, acest statut a ilustrat structura de guvernare a scopurilor caritabile ale centrului Santa Maria della Scala.

Astfel statutul conține câteva principii generale de care fiecare dintre persoanele care activează în spital trebuie să țină seama. Acestea erau responsabile cu primirea și însoțirea bolnavilor către sala unde urmau să fie găzduiți. De asemenea, personalul de serviciu era selecționat cu grijă pentru ca fiecare să lucreze cu devotament și să slujească pe cel aflat în nevoie cu multă pasiune. De asemenea, membrii lucrători trebuiau să dețină calități altruiste, să fie buni și milostivi față de bolnavi și săraci. Un lucru demn de amintit este faptul că cei care lucrau pentru serviciile asistențiale o făceau în spre gloria lui Dumnezeu.

Se amintește în Statut și modul efectiv de îngrijire a celor nevoiași, prin asigurarea unui pat confortabil, garantarea unei alimentații și a tratamentului adecvat pentru starea fiecăruia. Aceste lucruri au ca obiectiv asigurarea unui climat plăcut celui aflat în suferință, fie el sărac, bolnav sau orfan. De asemenea, un lucru demn de menținut este acela că fiecare membru care activează în cadrul spitalului, indiferent de responsabilitățile pe care le are, are obligația de a se îngriji de ceilalți fără a nu desconsidera pe nimeni.

Spitalul găzduia persoanele în mod gratuit și oferea servicii de cea mai bună calitate. Organizarea personalului era adaptată astfel încât să vină în sprijinul bolnavului la recomandarea medicului specialist. Specialiștii care ofereau servicii medicale erau fie din medici fizioterapeuți, fie chirurgi, fie diferiți asistenți. Exercitarea carității adaptată la situația din acea perioadă păstra o inteligență proprie în ceea ce privește normele de igienă. Această notă este amintită în statul prin mențiunea că bătrânii trebuie ajutați să se spele pe mâni înainte de masă.

Spitalul se ocupa și de distribuirea prânzului pe străzile orașului de trei ori pe săptămână. De asemenea se distribuia și îmbrăcăminte sau alte alimente celor săraci din oraș.

O activitate caritativă care devine necesară în timp a fost primirea copiilor abandonați deoarece erau născuți în familii aflate în imposibilitatea de a-i întreține. Copii erau abandonați de obicei noaptea într-un coș pus în piața la intrarea principală a Spitalului. Aceștia erau însemnați de către părinții lor în vederea recuperării când aveau să crească.

„Fiii spitalului” primesc nu doar un acoperiș de asupra capului și o masă caldă, dar mai ales posibilitatea de a fi îngrijiți și educați în acele secole nu era comună această posibilitate. Primeau o instruire și erau orientați către o meserie. Pentru fete se garanta o căsătorie demnă, datorată unei bune zestre, iar băieții la 20 de ani părăseau clădirea Sfânta Maria cu o sumă în parte câștigată prin muncă/donată care îi ajuta să își deschidă o activitate. Legătura cu spitalul nu se rupea o dată cu ieșirea lor dar rămânea un punct de sprijin ca o familie.

Urmărind datele cu privire la fondarea spitalului Santa Maria della Scala, am putut observa că originea carității creștine are un fundament mult mai autentic în comparație cu instituționalizarea din zilele noastre. Practicarea carității în mod gratuit așa cum ne-a învățat Cristos presupune o activitate precum cea a spitalului Santa Maria della Scala: sprijinirea celor mai defavorizate categorii de persoane din societatea noastră, în mod gratuit și fără discriminare. Aceasta constituie un model și totodată un îndemn pentru membrii organizațiilor din timpul nostru și anume de a-l primi în cel nevoiaș pe Cristos însuși.

Perspective biblice privind protecția copilului

Activitatea pastorală a Bisericii cuprinde și un caracter social, ceea ce reprezintă o continuare a tradiției carității manifestate de-a lungul întregii istorii a Bisericii. Aceste activități sunt ecoul învățăturilor Magisteriului în diferite documente despre care am mai amintit. „Biserica în calitate de comunitate, trebuie să practice iubirea. În consecință, iubirea are nevoie de organizare ca suport pentru o slujire comunitară ordonată. Conștiința acestei datorii a avut un caracter constitutiv în Biserică încă de la începuturile sale”.

Privind activitatea pastorală a Bisericii Romano-Catolice, în România există actualmente 423 de activități sociale catolice pentru copii, tineri, familii, adulți și vârstnici. Acestea sunt realizate de congregații feminine și masculine și alte organizații catolice. În cadrul acestor organizații participă personalul angajat, voluntari laici cu studii sau fără studii de specialitate, dar și persoane consacrate. Împreună desfășoară activități sociale conform carismelor proprii congregațiilor din care fac parte, sau prin urmarea sfaturilor evanghelice.

Criteriul după care se ghidează asistentul social catolic trebuie să fie acela al recunoașterii chipului lui Cristos în cel care are nevoie de sprijinul lui. Astfel descoperă în activitatea sa că dincolo de durere, dincolo de cruce există acea dragoste transparentă care a biruit chiar și moartea. Sfântul Apostol Paul ne invită la asumarea acestei iubirii care constă în: a te bucura „cu cei ce se bucură, să plângi cu cei ce plâng” (Rom 12,15), să le faci tuturor toate (cf. 1Cor 9,19-22), „să slujiți unul altuia prin dragoste” (Gal 5,13), „purtați sarcinile unul altuia” (Gal 6,2). Așadar iubirea care vine din interiorul unei inimi care păstrează comuniunea cu Isus, pătrunde în adâncul unui alt suflet unde Cristos lipsește. Astfel El însuși transformă viața fiecărei persoane, construind o civilizație a iubirii adevărate. Important este ca omul să-i facă loc în inima sa și să se lase purtat de Duhul lui Cristos pătruns în el.

Ceea ce îi face pe copii plăcuți în fața lui Dumnezeu, este inocența și puritatea de care se bucură fără intermitențe.

Există un verset grăitor în Biblie care arată concepția creștină despre copii: „Dar pentru cine va face să păcătuiască pe unul dintre acești micuți, care cred în mine, ar fi mai de folos să i se atârne de gât o piatră mare de moară și să fie înecat în adâncul mării” (Mt 18,6).

În acest subcapitol se încearcă o aprofundare și o concentrare pe ceea ce spune Sfânta Scriptură despre copii. Aceștia trebuind să fie tratați cu foarte mare seriozitate, deoarece aceasta este și învățătura lui Dumnezeu. În Matei 18,5-6, în limba greacă originală, arată că aceea piatră de moară este de fapt o piatră uriașă, iar persoana posesoare va fi aruncată în adâncurile mării.

O analiză atentă asupra Bibliei, punându-l în centrul atenției pe copil, ne dezvăluie nu doar faptul că inocenții sunt semnificativi dar ei au un rol deosebit de important în drumul spre descoperirea mesajului biblic. Tot din Biblie reiese și faptul că Dumnezeu îi iubește pe copii, îi protejează dar adesea îi folosește ca pe proprii săi mesageri.

La prima vedere s-ar părea că acestora li s-a acordat importanță minimă dacă ar fi să ne ghidăm după o statistică a utilizării cuvântului copil în Sfânta Scriptură după cum urmează: cuvântul copil este folosit de 121 de ori, iar cuvântul copii, de 448 de ori.

Poate părea puțin exagerat, însă copiii se nasc cu o demnitate umană dar și cu o valoare intrinsecă deosebită. Argumentul acestei afirmații fiind, cu siguranță, asemănarea directă a acestora cu Dumnezeu. Confirmarea acestei afirmații dar și întărirea ei, reiese din Psalmul 139,13-6: „Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai țesut în pântecele mamei mele… sunt o făptură așa de minunată… Trupul meu nu era ascuns în tine, când am fost făcut într-un loc tainic, țesut în chip ciudat ca în adâncimile pământului”. Acest psalm dezvăluie faptul că acest adevăr este valabil pentru toți copiii, indiferent de sex, vârstă, limbă, naționalitate, abilitate, comportament, chiar și pentru cei nenăscuți.

Copiii au fost așadar creați cu demnitate, Isus confirmând această demnitate, murind pe cruce pentru a oferi fiecăruia mântuirea, după cum ne spune și versetul: „Așa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât și l-a dat pe unicul său fiu spre jertfire să ne mântuie pe noi” (In 3,15).

Omul biblic privește însă altfel valoarea unui copil. Încă din cele mai vechi timpuri, dându-i adesea un sens negativ, remarcându-se, de asemenea, foarte multe exemple de exploatare sau neglijare a pruncilor, probleme cu care societatea se confruntă și în prezent.

Se poate observa deci că foarte multe probleme cu care s-a confruntat omul în timpurile biblice ne confruntăm și noi în zilele noastre. În cele ce urmează se încearcă o enumerare a câtorva din rândul acestora: prostituția și traficul (cf. Ioel 3,3- 3,8), abuzul (cf. Am 2,7), masacrarea copiilor (cf. Ier 3,15), jertfirea copiilor (cf. Ier 32,35). Dumnezeu nu rămâne indiferent acestor dileme, ci își arată grija și protecția, fiind un real protector al orfanilor, săracilor, al celor asupriți. În peste 30 de pasaje din Biblie Dumnezeu demonstrează că este apărătorul orfanilor și ceea ce-și dorește este ca poporul să-l urmeze (cf. Dt 10,18: „El face dreptate orfanului și văduvei, iubește pe străin și-i dă hrană și îmbrăcăminte”).

Temele Noului Testament cu privire la copii sunt destul de dezvoltate. Găsindu-se multe întâmplări care-i implică pe copii în viața lui Isus: fiica femeii cananeence (cf. Mt 15, Mc 7), băiatul demonizat (cf. Mt 17, Mc 9, Lc 9). Absolut în toate se poate vedea că Isus îi iubește pe copii, iar aceștia la rândul lor sunt atrași de El. Fiul lui Dumnezeu fiind a folosit adesea credința extraordinară pentru a a-i influența pe adulți, fiind un model pentru ucenicii săi, în modul în care și-a pus mâinile peste copii, s-a rugat pentru ei, s-a atins de ei (cf. Mt 19,13; Mc 10,13; Lc 18,15).

Concluzionând acest scurt subcapitol, s-ar putea conchide următorul lucru, copiii nu sunt omiși din Biblie și nici lipsiți de importanță. În nenumărate feluri, aceștia sunt beneficiari ai dragostei și grijii lui Dumnezeu, dar pot fi considerați și agenții lucrării Sale.

CAPITOLUL II

ASISTENȚA SOCIALĂ ÎN ROMÂNIA

Context general

Autoritate publică care are în vedere promovarea drepturilor familiei, copilului, persoanelor vârstnice, persoanelor cu dezabilități și ale oricăror altor persoane aflate în nevoie, este reprezentată de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale.

Legea asistenței sociale numărul 292 din 20 decembrie 2011 reglementează cadrul general de organizare, funcționare și finanțare a sistemului național de asistență socială în România. Prin sistemul național de asistență socială înțelegem ansamblul de instituții, măsuri și acțiuni prin care statul, prin intermediul autorităților administrației publice centrale și locale, precum și societatea civilă intervin pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporale ori permanente ale situațiilor care pot genera marginalizarea sau excluziunea socială a persoanei, familiei, grupurilor ori comunităților. Asistența socială, prin strategiile pe care le comportă cu ajutorul politicilor publice din domeniul serviciilor sociale, are ca obiectiv dezvoltarea capacităților individuale, de grup sau colective pentru asigurarea nevoilor sociale, creșterea calității vieții și promovarea principiilor de coeziune și incluziune socială.

Sistemul național de asistență socială se întemeiază pe următoarele principii și valori: solidaritate socială, subsidiaritate, universalitate, respectarea demnității umane, transparența, nediscriminarea, confidențialitatea etc.

În vederea culegerii datelor beneficiarilor serviciilor de asistență socială se intervine prin metoda anchetei sociale.

Ancheta socială oferă tabloul sintetic al unei investigații sociale complexe și de durată, realizată prin studiul de caz și având o finalitate practică imediată. Ca formă de prezentare, ancheta socială este un înscris (un document oficial) prin care se specifică situația concretă a persoanei/grupului ce necesită o anumită formă de asistare.

Acordarea beneficiile de asistență socială se acordă în bani sau în natură și cuprind alocații, indemnizați, ajutoare sociale și facilități. Acestea au drept scop prevenirea și combaterea sărăciei și a riscului de excluziune socială, susținerea copilului și familiei, sprijinirea persoanelor cu nevoi speciale, susținerea în situații deosebite.

În domeniul asistenței sociale activează asistenți sociali, alt personal de specialitate în asistență socială, precum și personal cu profesii, calificări și competențe diferite. Împreună participă la elaborarea și aplicarea politicilor sociale, strategiilor și planurilor de acțiune la nivel național, județean și local.

Asociația Națională a Asistenților Sociali (NASW) din Statele unite ale Americii a elaborat un cod etic, ce cuprinde principiile și regulile care trebuie respectate în practica asistenței sociale. Dintre acestea putem aminti: asistentul social trebuie să mențină un standard înalt în comportamentului său, în aptitudinile și identitatea sa; în munca pe care o desfășoară să aibă ca prioritate interesul beneficiarului; față de colegi să manifeste respect, obiectivitate sau imparțialitate și politețe; să promoveze bunăstarea generală a societății.

Apariția și dezvoltarea serviciilor de asistență socială în România – scurt istoric

Orice om are înscrisă în natura sa datoria de a se oferi în slujirea celorlalți. Însă o formă concretă de activitate în acest sens este dat de domeniul asistenței sociale, care în România se concretizează după perioada Revoluției din 1989. Această apariție a sferei sociale s-a dovedit benefică mai ales o dată cu problema globalizării când se evidențiază noi forme de necesități sociale.

Comunitățile umane au avut întotdeauna în componența lor indivizi care, din cauze genetice, naturale, sau sociale au întâmpinat imposibilitatea de a-și satisface trebuințele prin mijloace proprii. Astfel sărăcia, dezabilitățile, existența orfanilor și a copiilor abandonați, a bătrânilor bolnavi și fără sprijin familial sunt probleme vechi de când lumea. Societatea a încercat, de-a lungul istoriei, să rezolve aceste probleme sociale, însă apariția unei profesii centrate pe „tratarea maladiilor sociale” în mod științific și sistematic este un fapt relativ recent. În primele decenii ale secolului al XX-lea s-a construit identitatea profesiei de asistent social.

Timp de aproape de două milenii, ocrotirea persoanelor defavorizate a fost preocuparea exclusivă a Bisericii, statul neimplicându-se în probleme sociale decât cu funcții represive. Încă de la începutul creștinismului și până în secolul al XIX-lea, asistența socială practicată de instituțiile și ordinele religioase a fost principalul punct de sprijin pentru săraci și pentru celelalte categorii defavorizate. Promotorii inițiativelor asistențiale mai ales în epoca capitalistă au fost fie indivizii bogați atașați de valorile creștine ale carității, fie comunitățile rurale și urbane, utopiștii și industriașii convinși de eficiența economică pe termen lung a îmbunătățirii condițiilor de viață ale salariaților lor. Mai precizăm că însăși puterea politică din anumite țări (mai ale cele protestante) a manifestat un oarecare interes pentru problemele sociale însă dintr-un alt unghi și din alte motive în comparație cu cele ale Bisericii.

Primul război mondial (1914-1918) a dovedit că problemele sociale grave care există în timp de pace, precum și cele apărute în caz de conflict militar, nu se pot rezolva doar pe baza prestațiilor Bisericii și prin intermediul asigurărilor sociale, ale căror posibilități de compensare erau destul de reduse. După o perioadă de relansare economică a urmat o perioadă de criză economică (1929-1933). Aceasta readucea în actualitate problema intervenției statului în mecanismele economiei liberale prin datoria ce îi revenea și anume satisfacerea raportului dintre cerere și ofertă. Statul se va transforma, începând cu anii 50 în „furnizorul general de resurse și de securitate materială”. Astfel acesta a evoluat în domeniul prestațiilor sociale de la condiția de spectator (din perioada liberalismului clasic) la aceea de tutore (garant al sistemelor de asigurare și protecție socială minimală pentru menținerea echilibrului social (până după al doilea război mondial). Cu toate acestea însă asistența socială fondată pe baza testării mijloacelor individuale era foarte restrânsă și nu reprezenta o soluție definitivă la eliminarea problemelor sociale.

Către sfârșitul secolului trecut, asociațiile de binefacere cu statut privat, precum și decidenții politici și-au dat seama că păstrarea echilibrului social nu se poate realiza doar pe baza unor acțiuni caritabile. Acestea nu făceau decât să îmbunătățească temporar situația câtorva săraci; ameliorarea condițiilor de viață ale tuturor defavorizaților presupunea măsuri legislative, eforturi materiale și umane de anvergură. În 1893 a avut loc o întâlnire internațională a asociațiilor de binefacere, unde s-a pus problema pregătirii de personal specializat pentru o nouă profesie: aceea de asistent social. Prima inițiativă a profesionalizării în acest nou domeniu a avut-o Statele Unite ale Americii, creând în 1897, la New York prima școală de asistență socială. În România, după 1989 a reînviat un domeniu de activitate și, implicit, o profesia de asistent social licențiat. În 1994 apare prima promoție de asistenți sociali cu diplomă universitară. De asemenea, secțiile de teologie (ortodoxă, catolică, baptistă) introduc asistența socială ca o dublă specializare. În 2001 se implementează prima lege cu privire la sistemul de asistență socială, care a fost republicată în 2011.

Societatea contemporană presupune o reevaluare a strategiilor asistențiale, a rolului asistentului social și a statutului său în cadrul comunităților. Diversificarea și specializarea serviciilor sociale necesită multiplicarea resurselor materiale și umane implicate în procesele asistențiale. Statul bunăstării trebuie să transforme comunitățile și indivizii în parteneri, în „afacere asistențială”, eliminând sindromul dependenței și presiunea asupra bugetului public, întrucât experiența a demonstrat că nu întotdeauna creșterea cheltuielilor sociale conduce la creșterea calității serviciilor asistențiale. Este vorba așadar, ca raporturile dintre stat și societate „să treacă de la o logică de asistență și de substituire la o logică de responsabilizare, de paritate, și chiar de egalitate”.

Situația socio-economică a României din ultimii ani a dus la creșterea numărului de persoane aflate în situații de risc. Familia reprezintă principala categorie expusă riscului și în special copii sunt cei care au cel mai mult de suferit. Astfel putem aminti: abandonul copiilor în maternități, abuzarea de către propria familie, victimele violenței și abuzurilor, riscul de a nu crește într-un mediu familial bazat pe dragoste și suport pentru dezvoltare. Așadar copilului trebui să i se asigur o protecție specială împotriva factorilor agresivi ai mediului, asistentul social având un rol important în această direcție.

În ciuda fondurilor alocate, după perioada revoluției, pentru protecția socială, valoarea lor exprimată în termeni reali nu a fost pe măsura așteptărilor. Profesorul Cătălin Zamfir (fost ministru al Muncii și Protecției Sociale din iunie 1990 până în aprilie 1991) consideră că:

„După 1989, protecția socială a cunoscut o creștere extrem de modestă în România. Creșteri au avut loc mai degrabă în serviciile sociale – învățământ și sănătate. În ceea ce privește însă protecția socială propriu-zisă, adică transferurile sociale spre grupurile cele mai dezavantajate, ea a scăzut: cheltuielile pentru copii, familie și pentru asistență socială au scăzut continuu (…); după 1989, statul a tins mai degrabă să se retragă din funcția de protecție socială, decât să asigure o protecție socială mai accentuată”.

Protecția copilului în România – metode de protecție: centre de plasament, centre rezidențiale, centre de primire, familii sociale. ONG-uri sociale

Strategia Națională în domeniul protecției și promovării drepturilor copiilor se desfășoară în perioada 2008–2013, datorită necesității cuprinderii întregii problematici a drepturilor copilului în toate sectoarele care vizează copilul în societate românească. Obiectivul general al strategiei rezidă în mobilizarea resurselor necesare, responsabilizarea factorilor relevanți și asigurarea unui parteneriat eficient în vederea protecției și respectării drepturilor copilului, precum și a îmbunătățirii condiției copilului și valorizarea acestuia.

Implementarea prezentei strategii presupune angrenarea unui număr cât mai mare de actori sociali la nivel național, regional, județean și local, care să împărtășească aceleași valori și principii în activitățile desfășurate, urmărindu-se permanent interesul superior al copilului.

Organizațiile neguvernamentale, în calitate de reprezentanți ai societății civile, reprezintă un partener principal în implementarea strategiei și atingerea obiectivelor propuse:

Dezvoltarea deplină și armonioasă a fiecărui copil în spiritul valorilor culturale și spirituale ale poporului român;

Întărirea și susținerea familiei în asumarea responsabilității față de copil;

Creșterea calității vieții copilului în România, urmărindu-se ca toate serviciile pentru copil, din oricare dintre domeniile de interes pentru acesta, să respecte standardele minime obligatorii prevăzute de legislație în vigoare ;

Creșterea gradului de conștientizare a importanței activității pe care o desfășoară instituțiile care, prin activitatea desfășurată, au legătură cu copiii;

Asigurarea unui cadru coerent pentru intervenția instituțiilor responsabile și promovează colaborarea între aceste instituții, organizații neguvernamentale, profesioniști și beneficiari.

Un centru cu module de tip familial răspunde cu vehemență necesității contractării de servicii sociale, în calitatea sa de reprezentant al societății civile, fiind un susținător în domeniul protecției și promovării drepturilor copiilor. Conform prezentei strategii, a fost resimțită nevoia de întărire a statutului de utilitate publică a ONG-urilor, dată fiind gestionarea dificilă a serviciilor sociale din partea D.G.A.S.P.C.-urilor, în contextul unei organigrame mari, lipsei specialiștilor și a posibilității reduse de atingere și menținere a standardelor minime obligatorii.

Serviciile pentru protecția copilului de tip familial, acordate în cadrul unui astfel de centru, conform Ordinului nr. 21/26.02.2013 au drept scop furnizarea sau asigurarea accesului copilului, separat temporar sau definitiv de părinții săi, pe o perioadă determinată, la găzduire, îngrijire, educație și pregătire în vederea reintegrării sau integrării familiale și socio-profesionale.

Activitățile de găzduire, îngrijire, educație non-formală și informală, sprijin emoțional, consiliere, precum și dezvoltarea deprinderilor de viață independentă acordate în cadrul serviciului de tip rezidențial sunt completate de activități susținute de alți furnizori de servicii din comunitate (școală, medic, poliție, biserică), însă accesul la aceste activități este asigurat și monitorizat de serviciul în responsabilitatea căruia se află copilul și care îi asigură găzduire.

Centrul cu module de tip familial este o alternativă la sistemul public de protecție a copilului, ca și consecință a aplicării politicii de dezinstituționalizare a copiilor, fie prin reintegrare acestora în familia naturală sau extinsă, fie prin înlocuirea măsurii speciale a plasamentului cu una de tip familial, fiind promovată ideea că dezvoltarea armonioasă din toate punctele de vedere (fizic, psihic, intelectual) a unui copil, ca și posibilitatea integrării lui în societate sunt cel mai bine realizate în cadrul unei familii.

Conform datelor statistice publicate de Ministerul Muncii, Familie, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice – Direcția pentru Protecția Copilului, numărul copiilor aflați în instituții a scăzut, în timp ce numărul copiilor plasați în familii substitut înregistrează o creștere constantă. Din populația totală a României de 21.504.442 locuitori, sunt:

Copii sub 18 ani: 4.014.960;

Copii sub 2 ani: 428.202;

Copii în îngrijirea statului: 69.246;

Copii în instituții: 23.696.

Conform statisticilor publicate, la 31 decembrie 2012 existau 1.210 servicii de tip rezidențial publice și 356 servicii de tip rezidențial aflate în subordinea organismelor private acreditate. Aceste servicii includ: centre de plasament clasice sau modulate, apartamente, case de tip familial, centre maternale, centre de primire în regim de urgență, alte servicii (serviciul pentru dezvoltarea deprinderilor de viață independentă, adăpost de zi și de noapte).

În vederea întocmirii prezentului raport s-au utilizat informații publicate pe site-ul Ministerului Muncii, Familie, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice – Direcția pentru Protecția Copilului (subcapitole: Strategie, Statistici).

Cadru legislativ

Activitățile desfășurate se ghidează după prevederile normative în vigoare, respectiv:

Legea nr. 18/1990 pentru ratificarea Convenției cu Privire la Drepturile Copilului;

Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului;

Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, republicată 2012;

Codul familiei;

Legea nr. 292/2011 a asistenței sociale;

Ordonanța nr. 68/2003 privind serviciile sociale;

Hotărârea nr. 1438/2004 pentru aprobarea regulamentelor cadru de organizare și funcționare a serviciilor de prevenire a separării copilului de familia sa, precum și a celor de protecție specială a copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinților săi;

Hotărârea nr. 1024/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 68/2003 privind serviciile sociale, precum și a Metodologiei de acreditare a furnizorilor de servicii sociale;

Hotărârea nr. 1440/2004 privind condițiile și procedura de licențiere și de inspecție a serviciilor de prevenire a separării copilului de familia sa, precum și a celor de protecție specială a copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinților săi;

Hotărârea nr. 539/2005 pentru aprobarea Nomenclatorului instituțiilor de asistență socială și a structurii orientative de personal, a Regulamentului-cadru de organizare și funcționare a instituțiilor de asistență socială, precum și a Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 68/2003 privind serviciile sociale;

Ordinul nr. 48/2004 pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind serviciul pentru dezvoltarea deprinderilor de viață independentă;

Ordonanța nr. 26/2000 actualizată cu privire la asociații și fundații;

Ordinul nr. 73/2005 privind aprobarea modelului Contractului pentru acordarea de servicii sociale, încheiat de furnizorii de servicii sociale, acreditați conform legii, cu beneficiarii de servicii sociale;

Ordinul nr. 21/2004 pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind serviciile pentru protecția copilului de tip rezidențial;

Ordinul nr. 286/2006 pentru aprobarea normelor metodologice privind întocmirea planului de servicii și a normelor metodologie privind întocmirea planului individualizat de protective;

Ordinul nr. 288/2006 pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind managementul de caz în domeniul protecției drepturilor copilului;

Ordinul nr. 177/2003 privind aprobarea standardelor minime obligatorii pentru telefonul copilului, standardelor minime obligatorii privind centrul de consiliere pentru copilul abuzat, neglijat și exploatat, precum și a standardelor minime obligatorii privind centrul de resurse comunitare pentru prevenirea abuzului, neglijării și exploatării copilului;

Legea 61/1993 privind alocația de stat pentru copii, republicată 2009;

Legea nr. 195/2001 legea voluntariatului (republicată cu nr. 276/2007).

CAPITOLUL III

COPILUL INSTITUȚIONALIZAT

Context general

D. Bowlby a denumit tipul personalității formate la copilul care de la naștere a fost abandonat de mamă „caracter fără emoții”, tabloul general fiind următorul: retard intelectual, incapacitatea de a stabili relații profunde cu alte persoane, atonia reacțiilor emoționale, agresivitate, neîncredere în sine, tendințe accentuate de antisocialitate, strâns legate de problemele afective – chiar si zâmbetul si plânsul sunt afectate, sunt mai puțin nuanțate. Sunt înregistrate accese de furie, hiperactivitate sau pasivitate, apatie extrema, în unele cazuri mergând până la autism. Chiar și la copiii relativ bine integrați și aparent echilibrați, din punct de vedere afectiv se remarcă o dezvoltare a sentimentelor esențial-sărăcita, precum si dificultăți în stabilirea contactelor sociale.

Descrierea succinta pe care Françoise Gaspari-Carrière o face copilului abandonat este mai mult decât sugestivă: „Copilul pare trist, distant și în același timp hiperafectuos, instabil, drăgăstos și nestatornic. Este capabil a se atașa de oricine, fără a crea legături profunde cu nimeni, ca și cum s-ar rezerva ori păstra. Respingerea îl face răutăcios, agresiv; tandrețea îl face să fugă. Cu toate acestea este într-o căutare afectivă necontenită…”.

Copiii instituționalizați sunt copiii care nu au avut posibilitatea de a crește în propria familie, din motive atât socio-economice cât și din cauza decesului părinților, separarea in contextul unui conflict armat, abuz, respingere din partea familiei etc.

Ocrotirea unui copil într-un centru de plasament poate fi cazată și de situații în care sănătatea copilului este pusă în pericol prin conviețuirea cu părinții. Aici intră copiii care au părinți cu boli psihice sau somatice, contagioase, familie monoparentală, familie dezorganizată, relații tensionate între soți, dezinteresul părinților față de copil, abuzul asupra copilului. Copilul instituționalizat întâlnește obstacole în modul de a-și crea viitorul. Lipsa unui model de urmat îl aduce în stadiul de a fi delăsător, viața lui învârtindu-se în jurul lucrurilor materiale, palpabile, acestea dându-i stabilitate pentru moment. Lipsa părinților le induce lipsa originilor lor și neputința de a se adapta în societate.

Efectele instituționalizării. Abuzul ca efect principal al instituționalizării

Termenul de „sindrom al copilului abuzat”, exprimând morbiditatea de dezvoltare, a fost folosit pentru prima oară sub egida medicală a lui C. H. Kempe și a colaboratorilor săi, în 1962. Conform statisticilor lor, realizate în America acelor ani, până la 300 de copii dintr-un milion erau bătuți.

H. Kempe a impus medicilor pediatri din S.U.A., mai întâi, și apoi din lumea întreagă, în 1962, „sindromul copilului bătut”, fiind recunoscut drept inițiatorul domeniului prevenirii abuzului și neglijării copilului.

Comportamentele abuzive ale adulților asupra copiilor sunt des întâlnite în literatura de specialitate și sub denumirea de maltratare a copilului de către persoanele responsabile cu îngrijirea lui.

Chiar dacă nu este un fenomen nou, maltratarea este un fenomen social care a reținut atenția de-abia la sfârșitul sec. al XIX-lea. Până în acest moment, copiii erau considerați proprietatea părinților și constituiau o resursă economică, reprezentând o mână de lucru în plus. De atunci, în țările occidentale dezvoltate, a avut loc o redefinire culturală a reprezentării copilului.

Din cauză că familia își pierde calitatea de producător direct, copilul nu mai constituie un capital, ci un cost pe care părinții îl acceptă sau îl refuză. Capitalul este perceput acum ca „un bun de consum afectiv”. El are valoare afectivă și este perceput ca o garanție a unei relații afective privilegiate. În unele cazuri, copiii pot exercita funcții instrumentale (care cresc în importanță pe măsură ce statutul socio-economic al părinților scade) și face oficiul de furnizor de statut și/sau de asigurare.”

De-a lungul timpului, diferiți cercetători care au studiat fenomenul abuzului asupra copilului au propus mai multe definiții care doreau să evidențieze caracteristicile și modul de abordare a acestui fenomen social.

Fenomenul de abuz asupra copilului, prezent astăzi în toate societățile și în rândul fiecărei clase sociale, are la bază mai multe teorii universal acceptate: medicală, psihologică, socială, ecologică, feministă ș.a. Aceste teorii conduc la definirea abuzului ca: o încălcare a legilor/ codului penal, un act cu consecințe medicale și/sau psihologice, un fenomen multidimensional rezultat din interacțiunea mai multor elemente: caracteristicile părinților și ale copiilor, procesul de interacțiune familială, contextul comunitar, cultural și social.

În literatura de specialitate se pot regăsi următoarele definiții:

– Abuz asupra copilului: „profitarea de pe urma diferenței de putere dintre un adult și un copil prin desconsiderarea personalității celui de-al doilea sau cauzarea intenționată a unei vătămări ce afectează sănătatea fizică sau psihică a copilului”.

– Maltratarea: „orice formă de acțiune sau de omitere a unei acțiuni care este în detrimentul copilului și are loc profitându-se de incapacitatea copilului de a se apăra, de a discerne între ceea ce este bine sau râu, de a căuta ajutor și de a se autoservi” sau „orice formă de violență, de tentativă sau de brutalizare fizică sau mentală sau de neglijare, inclusiv violență sexuală, în timpul în care copilul se află în îngrijirea părinților, sau a unuia dintre aceștia, sau a reprezentanților legali ai acestora, sau în îngrijirea oricărei alte persoane căreia i-a fost încredințată”.

Maltratarea este de două tipuri: maltratarea de criză (apare în familiile cu o funcționare armonioasă dar al căror ciclu de viață trece prin momente de adaptare care le pune în pericol echilibrul intern) și maltratarea trans-generațională (întâlnită în familiile a căror mod de viață este haotic, ale căror relații sunt dezorganizate și în care carențele, maltratările, confruntările de roluri se repetă de-a lungul mai multor generații.).

– Rele tratamente aplicate minorului – „punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului de către părinți sau orice persoană căruia minorul i-a fost încredințat spre creștere și educare”.

– Copilul în situație de risc – „se referă la o populație de copii necunoscută ca număr sau ca pondere, în privința unor rele tratamente suportate de către minor (diferite tipuri de neglijare sau de abuz), dar nu avem certitudinea comiterii lor în prezent” (Rotariu și colaboratorii, 1996).

Abuzul reprezintă o problemă socială ce trebuie definit adecvat, care necesită intervenție socială și instituții de asistență socială și de sănătate specializate, cadrul juridic corespunzător pentru protecție. Indiferent de faptul că există o gamă largă de definiții ale abuzului toate au câteva elemente comune:

sănătatea fizică sau psihică a copilului este afectată,

vătămarea este făcută în mod intenționat.

Abuzul este o manifestare a violenței împotriva copiilor, profitându-se de diferența de forță (fizică, psihica, economica) dintre adulți și copii. Orice act prin care se produc vătămări corporale, tulburări psiho-emoționale și expuneri la situații periculoase sau percepute ca fiind periculoase de către copil constituie abuz.

Copilul interacționează cu adulții, în principal, în trei medii: mediul școlar, mediul familial și mediul social larg. De aceea, sociologii și psihologii consideră că, în toate aceste medii, copilul poate fi confruntat cu realitatea abuzului. Abuzul se poate produce astfel la următoarele niveluri:

Nivelul societal se referă la „suma acțiunilor, atitudinilor și valorilor societății care împiedică buna dezvoltare a copilului. Înțelegerea caracterului societal al abuzului se referă la:

existența inegalității educaționale sau de formare profesională între diferitele categorii de familii și copiii acestora;

marginalizarea unor familii și împingerea lor treptată spre o zonă de risc din ce în ce mai mare;

gradul crescut de violență din societate care favorizează apariția climatului de abuz asupra copilului;

neinterzicerea prin lege a diferitelor forme de pedeapsă corporală oferă un context societal în care violența împotriva copiilor este posibilă.

Nivelul Instituțional este cel prin care autoritățile, unități medicale, școlile operează în moduri discriminatorii sau nu respectă drepturilor copilului.

Nivelul grupal include, în principal, familia dar și alte microgrupuri în care copilul poate fi integrat: colegi, vecini, rude mai îndepărtate, prieteni ai părinților, cunoștințe mai mult sau mai puțin întâmplătoare.

Datele statistice disponibile referitoare la abuzul copiilor relevă că mediul cu gradul cel mai mare risc, în care incidența și gravitatea unor astfel de acte sunt mai ridicate rămâne mediul familial.

Forme de abuz asupra copilului:

În general se face clasificarea abuzurilor în abuz fizic, psihic, sexual și economic. Aceasta clasificare este artificială întrucât, in fapt, exista o împletire a diferitelor forme de abuz. Este greu de crezut că abuzul fizic nu are și consecințe psihice sau că abuzul sexual nu este însoțit de efecte fizice și psihice asupra copilului abuzat. Abuzul economic poate deveni abuz fizic (dacă munca depășește capacitatea fizică a copilului), psihic (mai ales dacă munca este umilitoare) sau sexual (prostituția, pornografia).

Variațiile abuzului se înscriu pe o gamă largă de intensități, de la maltratarea lejeră, simpla neglijare (indiferența față de nevoile fundamentale ale copilului și față de îngrijire) ori diferitele forme de abuz emoțional (injurii, ironie, umilire, depreciere, exigențe sau constrângeri nerealiste, violența verbală), până la formele de abuz fizic (bătaie, schingiuire, exploatare prin supunerea la munci nepotrivite cu vârsta) și abuz sexual (inclusiv expunerea la situații imorale). Abuzul grav, repetat, mai ales asupra unui copil mic, poate conduce la moarte accidental sau infanticid sadic.

a. Abuzul fizic implica folosirea forței fizice asupra copilului si supunerea la munci dificile care depășesc posibilitățile acestuia având ca rezultat vătămarea integrității sale corporale. El presupune pedepse ca: așezarea în genunchi a copilului, legarea lui, lovirea, rănirea, otrăvirea, intoxicarea sau arderi produse intenționat.

Violența fizică se exprimă prin diferite gesturi aplicate copilului, în mod intenționat, de către o altă persoană, gesturi care pot merge de la pedepse corporale excesive până la comportamente extreme, care pot pune în pericol viața copilului. Printre consecințele comportamentelor extreme, care pot fi regăsite și semnalările referitoare la copii abuzați fizic putem menționa: arsurile de țigară, fracturile, hemoragiile interne. Acestea sunt consecințele cel mai des semnalate și identificate de medicii din spitale, pentru că ele au consecințe grave asupra dezvoltării copilului.

Orice adult crede ca-și poate exercita liber dreptul de a-l pedepsi pe copil, mai ales când este vorba despre propriul copil. Pedeapsa fizică este folosită pentru a provoca durere. Pedeapsa minoră, cea care nu periclitează fizic copilul, prin repetare, sau folosită impropriu, în neconcordanță cu faptele comise, poate conduce la traume psihice și variată de la lovirea cu palma până la utilizarea unor obiecte dure, rănirea, legarea, provocarea de arsuri, trasul de păr sau chiar otrăvirea. În măsura în care lovirea produce vătămare, risc substanțial pentru sănătate/integritate corporală, pedeapsa gravă devine abuz fizic.

b. Abuzul emoțional (psihologic) este cel mai greu de definit dintre toate formele de abuz și poate să apară în situații foarte diferite din viață. Poate fi definită ca o „atitudine sau acțiune cronică a părinților sau a altor persoane îngrijitoare, care dăunează sau împiedică dezvoltarea unei imagini de sine pozitive a copilului”. Constă în afectarea gravă a dezvoltării copilului prin atitudinea și comportamentul părinților. Este atacul unui adult asupra dezvoltării conștiinței de sine și a competenței sociale a copilului.

Abuzul emoțional este un comportament comis intenționat, de un adult lipsit de căldură afectivă, care jignește, batjocorește, ironizează, devalorizează, nedreptățește sau umilește verbal copilul, în momente semnificative sau repetat, afectându-i, în acest fel, dezvoltarea și echilibrul emoțional.

Abuzul emoțional reprezintă respingerea copilului ca ființă; fie intruziunea emoțională, fie ignorarea emoțiilor pozitive sau negative, „călirea” prin reguli stricte, fără drept de negociere, înfricoșarea copilului prin izolare, închizându-l în spații întunecoase, făcându-l să aștepte cu încordare, dezamăgindu-l mințindu-l, blamându-l, amenințându-l cu abandonul, abordându-l cu atitudini inconsecvente pentru același tip de greșeli, comunicând cu el într-o manieră neclară, ambivalentă, prea încărcată, insensibilă. Tot abuz emoțional poate fi considerată și atitudinea autoritară, dominatoare, îngrijirea și controlul excesiv sau discontinuu, care sufocă independența copilului.

Toate formele de abuz au o componentă emoțională. Abuzul emoțional este un comportament inadecvat al adultului fata de copil, cu efecte negative asupra personalității in formare a copilului. Respingerea, izolarea forțată, terorizarea, ignorarea, și coruperea minorului reprezintă forme ale acestui tip de abuz.

c. Abuzul sexual împotriva copilului este obligarea sau îndemnarea acestuia, de către o persoană adultă, să participe la activități sexuale care servesc plăcerii adultului.

Abuzul sexual constă în expunerea copilului la vizionarea de materiale pornografice, seducție (avansuri, manglieri și promisiuni) sau implicarea sa în acte sexuale genitale, orale sau anale.

Exploatarea sexuală al copiilor se referă la implicarea unor copii și adolescenți aflați încă într-un stadiu de dezvoltare imatur, dependent de adult, în activitățile sexuale pe care nu sunt capabili să le înțeleagă pe deplin, și pentru care deci sunt incapabili de a-și da un consimțământ în cunoștință de cauză, și care violează tabu-urile sociale cu privire la rolurile familiei, și care au ca scop satisfacerea cerințelor și ale dorințelor sexuale ale agresorului. Relația sexuală constituie un abuz al copilului deoarece o relație sexuală poate avea loc doar pe baza dorinței libere și a posibilității de a alege fără a fi supus nici unei forțe coercitive. Deci ambii parteneri sexuali trebuie să fie capabili să consimtă pe deplin și în cunoștință de cauză al actului sexual la care participă.

Abuzul sexual al copilului trebuie văzut simultan ca o încălcare a drepturilor copilului și ca o vătămare a sănătății fizice și mentale ale acestuia.

d. Abuzul economic presupune atragerea, convingerea sau obligarea copilului să desfășoare activități aducătoare de venit (cel puțin parțial sau indirect, de aceste venituri beneficiind și unii adulți, apropiați ai copilului). Grupurile de risc în această privință sunt „copii străzii”, copii din mediul rural și copii din familii cu un statut socio-economic foarte scăzut. In afara unor consecințe fizice si psihice, abuzul economic duce la îndepărtarea copilului de scoală, deci îl privează de oportunitatea de a accede la un nivel social și cultural superior: prea obosit, el își va neglija temele, apoi va absenta de la scoală, ajungând, în final, să o abandoneze complet.

e. Abuzul prin omisiune. Neglijarea este considerată de către unii autori o formă specifică de abuz și constă în forme de rele tratamente prin care se omite asigurarea nevoilor biologice, emoționale și educaționale ale copiilor, punând astfel în pericol dezvoltarea lor fizică, emoțională, cognitivă și socială.

Neglijarea mai este definită de unii autori ca reprezentând condițiile în care persoana responsabilă de îngrijirea copilului, fie intenționat, fie prin neatenție, permite copilului să experimenteze suferințe care pot fi evitate și/sau nu reușește să asigure una sau mai multe condiții care sunt esențiale pentru dezvoltarea capacităților fizice, intelectuale și emoționale ale unei persoane.

Neglijarea pune în pericol dezvoltarea normală a copilului –dezvoltarea bio-psiho-socio-culturală. Cele mai grave forme de neglijare sunt:

– neglijarea hrănirii copilului;

– neglijarea îmbrăcămintei lui;

– neglijarea curățeniei și a siguranței locuinței;

– neglijarea supravegherii copilului;

– neglijarea îngrijirii sănătății lui;

– neglijarea educației școlare;

– neglijarea nevoilor sale afective și de comunicare;

– abandonul copilului.

Copilul victimă a abuzului:

Se afirmă că plasarea copilului în centrul intereselor unei societăți trebuie să constituie o prioritate a tuturor factorilor implicați și responsabili cu protecția lui.

„Prin sistemele de servicii sociale destinate bunăstării copilului, o societate exprimă valoarea și drepturile pe care le acordă copiilor și copilăriei. Renumiți psihanaliști, psihiatri și psihologi ca R. A. Spirz (1946), J. Bowlby (191,1954,1960), A. Freud (1942, 1946, 1952), Winnicott (1964), Ainsworth și Boston (1952), E. Pikler (1969) și alții și-au propus să aducă în atenția opiniei publice efectele traumelor care afectează copii datorită separării de părinți, neglijării sau a condițiilor inadecvate de creștere și de educație și să orienteze atât pe părinți cât și pe autoritățile responsabile de situația copiilor spre acele nevoi ale copiilor a căror îndeplinire va conduce la menținerea sănătății lor psihice”.

În acest domeniu, perioada anilor 1960 a adus schimbări importante în privința înțelegerii consecințelor negative ale ocrotirii copiilor în instituții, în descoperirea riscurilor posibile de abuz împotriva copiilor în propriile lor familii, în privința introducerii unor programe comunitare de tip preventiv și în stabilirea unor convenții internaționale referitoare la drepturile copiilor. Declarația Drepturilor Copilului, elaborată de O.N.U în 1959, atrage atenția membrilor Organizației Națiunilor Unite că toți copii, indiferent de rasă, culoare, sex, și naționalitate, fără nici un fel de discriminare, au dreptul la protecție socială și la asigurarea posibilităților pentru o dezvoltare sănătoasă, îndeplinindu-se nevoile de dragoste, înțelegere, de stimulare și de securitate. În anii următori se constată o dezvoltare a cercetărilor în ceea ce privește nevoile copilului, în asigurarea cărora familiei îi revine rolul central. Nevoile copilului au fost asigurate în: nevoi de hrană, de adăpost, de îndrumare și educație, nevoia de identificare și apartenență, de a fi acceptat și apreciat. Pe măsură însă ce s-au înmulțit studiile cu privire la nevoile și drepturile copilului în întreaga lume și au început să fie cunoscute, nevoile copilului s-au diversificat, atât ca număr și ca importanță, ele constituind baza pe care s-au creat legislațiile internaționale și naționale în domeniul protecției copilului.

Anii 1980, și 1990 sunt caracterizați pe plan internațional printr-o creștere continuă a atenției orientate spre acest domeniu, cauzată, pe de o parte, de perfecționarea chiar și în țările dezvoltate din punct de vedere economic al fenomenului abuzului și neglijării copilului, iar pe de altă parte de situația din țările slab dezvoltate și în curs de dezvoltare, în care copiii constituie cea mai vulnerabilă categorie socială, expusă sărăciei și violenței.

Datorită specificului vârstei, lipsei de experiențe sociale și mai ales datorită dependenței totale de adult, copiii reprezintă cea mai vulnerabilă categorie socială.

„Copilul este o ființă cu însușiri calitativ diferite de cele ale adultului și are în mod legitim dreptul de a ocupa o poziție privilegiată și de a se bucura de un tratament specific” (Organizația Salvați Copiii/Alternative sociale, 2002:22.).

Studiile arată că un copil pentru a se dezvolta armonios, pentru a deveni un adult echilibrat și adaptat, are nevoie de:

Dragoste din partea celor care îl îngrijesc pentru a deveni un adult echilibrat și adaptat;

Condiții optime de dezvoltare fizică și sănătate;

Un cadru familial echilibrat, fără tensiuni și conflicte, bazat pe atașament și respect între membrii familiei;

Condiții de educație și acces la informație;

Copilul are nevoie să i se recunoască valorile, să fie recompensat pentru realizările sale, înțeles atunci când greșește și ajutat atunci când trebuie să găsească soluțiile cele mai potrivite problemelor sale;

Copilul poate fi educat cu tact și răbdare evitând violența și pedepsele nejustificate; acestea nu vor conduce la o disciplinare a copilului și la reacții contrare așteptărilor adultului.

În lipsa unei imagini puternice sau cel puțin normale față de persoane adulte în special părinții și în lipsa unui atașament adecvat, dezvoltarea copilului este periclitată iar evoluția lui spre o viață de adult firească afectiv este pusă sub semnul întrebării. Stabilitatea și „forța” personalității adulte își au originea în stabilitatea și profunzimea sentimentelor de atașament afectiv din timpul copilăriei.

Indiferența, ignorarea și respingerea copilului sunt la fel de traumatizante ca și hiperprotecția sau pretențiile prea mari din partea adultului:

Copilul este vulnerabil și are nevoie de protecție specială datorită caracteristicilor specifice vârstei:

Lipsa aproape completă a posibilităților fizice și psihice de apărare;

Capacitatea redusă de înțelegere a efectelor, a consecințelor unor acțiuni proprii sau ale altor persoane;

Imposibilitatea de a discerne între intențiile bune sau rele ale altor persoane;

Gradul crescut de sugestibilitate și inocență.

Copilul trebuie recunoscut ca persoană independentă care reprezintă o valoare în sine și care are drepturi ce trebuie respectate.

El trebuie protejat împotriva oricăror forme de violență, maltratare, neglijare, împotriva explorării sexuale, a abuzului sexual, precum și a celorlalte forme de abuz.

Copilul trebuie respectat ca o persoana distinctă.

Dreptul lui la o viață particulară, la intimidate și la o dezvoltare normală, trebuie apărat. Trebuie creată și asigurată o lume în care dreptul copilului la protecție, libertate să fie recunoscut, iar abuzul sau exploatarea să nu-i pună în pericol nici existența, nici dezvoltarea lui. Este necesară aplicarea unei strategii care să ia în considerare un evantai de cauze și contexte pentru explicarea originii fenomenului și a repetării abuzurilor asupra copiilor, ceea ce ar conduce la găsirea căilor de prevenire la diferite nivele și circumstanțe. Munca de prevenire trebuie să facă parte integrantă din viața de zi cu zi a copilului, iar ea nu trebuie să se concentreze numai pe copil, ci în egală măsură asupra părinților, profesorilor și altor persoane din anturajul copilului.

Alternative rezidențiale la sisteme de protecție al statului – centre cu module de tip familial

Majoritatea copiilor integrați într-un centru cu module de tip familial provin din familii cu experiențe de abandon ele însele. Familiile sunt dezorganizate, unele cu un singur părinte, și experimentează o viață de lipsuri materiale și financiare severe. Începând cu anii ’90, diferite organizații umanitare, naționale și internaționale, au început să sprijine statul român în încercarea de a oferi asistență socio-economică copiilor care proveneau din astfel de familii.

Se acordă o atenție sporită menținerii unei continuități în acordarea serviciilor sociale și creșterii calitative a îngrijirii copiilor. Se mențin obiectivele generale, de reintegrare familială sau de pregătire pentru o viață autonomă.

Fiecare centru cu module de tip familial, conform Ordinului Nr. 21 din 26 februarie 2004 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii privind serviciile pentru protecția copilului de tip rezidențial este imperios necesar să aibă ca și obiective componente misiune, viziune, principii, obiective, servicii.

Serviciul are drept misiune creșterea și dezvoltarea personală a copiilor lipsiți de ocrotire părintească, într-un mediu cât mai asemănător celui familial, în vederea integrării sociale reale.

În viziunea unui centru cu module de tip familial, fiecare copil contribuie la construirea propriului viitor.

Există o serie de principii care stau la baza activităților unui centru cu module de tip familial:

Copilul este centrul activităților;

Interesul superior al copilului primează;

Fiecare copil găzduit într-un astfel de centru are dreptul la opinie personală și participă la deciziile care se iau în interesul său;

Toți copiii au aceleași drepturi și li se acordă aceleași șanse în dezvoltarea potențialului individual;

Fiecare copil este sprijinit în dezvoltarea abilităților pentru o viață independentă;

Fiecare membru al echipei multidisciplinare asigură protecția copiilor împotriva oricărei forme de abuz;

Relațiile interumane au la bază respectarea demnității fiecăruia, copil și adult deopotrivă;

Fiecărui copil i se asigură confidențialitatea privind datele sale personale.

În planificarea activităților, se ține cont de următoarele obiective generale ale proiectului:

Asigurarea unui mediu de viață securizant, cât mai asemănător celui familial;

Pregătirea psihosocială a copiilor care provin din familii defavorizate sau medii sociale marginalizate;

stimularea păstrării relațiilor cu familiile de origine ale copiilor și alte persoane care au avut un rol în trecut în dezvoltarea acestora;

ameliorarea efectelor stigmatului social specific copilului instituționalizat.

Serviciile de asistență socială acordate într-un centru cu module de tip familial sunt stipulate în Convenția ONU cu privire la drepturile copilului, publicat în Monitorul Oficial, partea I, nr. 109 din 28 septembrie 1990 și în ORDINUL Nr. 21 din 26 februarie 2004 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii privind serviciile pentru protecția copilului de tip rezidențial, anexa 1, standardul 10-15.

Găzduire pe perioadă nedeterminată;

Informare;

Educare;

Suport emoțional și după caz, consiliere psihologică;

Consiliere socială;

Socializare și petrecere a timpului liber;

Reintegrare familială și comunitară.

Principalele atribuții și descrierea activităților:

respectă Standardele Minime Obligatorii în planificarea protecției copilului: echipa de proiect (asistent social, educatori, supraveghetori), coordonată de managerul de proiect, verifică permanent concordanța cu standardele obligatorii în realizarea documentelor și planificarea activităților;

elaborează rapoarte privitoare la evoluția dezvoltării fizice, mentale, spirituale, morale sau sociale a copilului și a modului în care acesta este îngrijit: rapoartele privitoare la copil se diferențiază în rapoarte solicitate de instituții abilitate (direcții de asistență socială etc.) și rapoarte interne realizate în scopul păstrării unei evidențe în dosarul fiecărui copil; primele se elaborează ori de câte ori este cazul, iar cele interne se elaborează la admiterea copilului și periodic, o dată la 3 luni, de către asistentul social cu sprijinul educatorilor și supraveghetorilor;

sesizează comisia pentru protecția copilului în situația în care se constată necesitatea modificării, sau, după caz, a încetării măsurii de protecție;

elaborează și verifică Planul Individualizat de Protecție al copilului periodic: înainte și după admiterea copilului în centru, se colectează informații pe baza cărora se elaborează raportul inițial de evaluare a situației copilului. La întocmirea raportului se includ prevederi ale Planului Individualizat de Protecție anterior elaborat de către managerul de caz al Direcției de Asistență Socială de la care provine copilul. După admitere, se elaborează pe baza raportului de evaluare inițială un nou Plan Individualizat de Protecție de către managerul de caz al centrului. Acesta se revizuiește o dată la 3 luni și se verifică modul de îndeplinire al obiectivelor propuse;

elaborează contractul cu furnizorii de servicii implicați în elaborarea și implementarea Planului Individualizat de Protecție: se identifică furnizorii de servicii specializați (școala la care învață copilul, medicul de familie, medicul specialist, instituții furnizoare de servicii de petrecere a timpului liber), se negociază condițiile colaborării și, de comun acord, se încheie un contract/convenție de colaborare. Contractul/convenția încheiată are ca scop colaborarea în vederea elaborării și implementării Planurilor Individualizate de Protecție, precum și a Programelor de Intervenție Specifică.

asigură pregătirea corespunzătoare a ieșirii copilului/tânărului din centru, prin dezvoltarea deprinderilor de viață independentă: întreaga activitate desfășurată pentru și cu fiecare copil are la bază finalitatea de reintegrare familială și/sau de integrare socio-profesională pentru cei care au vârsta de peste 18 ani și care urmează să părăsească sistemul de protecție a copilului. Copiii participă zilnic la activități de curățenie a spațiului personal și comun, la activități de preparare și pregătire a mesei și sunt implicați activ în deciziile care se iau în interesul lor superior cu scopul de a dezvolta abilități de viață independentă. Totodată sunt sprijiniți în procesul de adaptare la cerințele educaționale, sunt identificate împreuna cu ei modalități de petrecere a timpului liber și este încurajată construirea de relații sociale cu alți copii din comunitate, persoane care se implică în activitățile centrului în mod voluntar etc.;

menține legătura cu familiile naturale, oferindu-le asistență si sprijin în vederea reintegrării copilului aflat în centru și colaborează cu serviciile locale pentru copil și familie: în situația în care este posibilă menținerea relațiilor cu familia de origine sau cea extinsă, copilul este încurajat să contacteze, cu sprijinul personalului centrului, membri ai acesteia. La admiterea copilului în centru, asistentul social realizează, după caz, o anchetă socială la domiciliul familiei naturale și/sau familiei extinse/substitutive (asistentul maternal). Scopul vizitei și anchetei sociale este evaluarea situației sociale și financiare a familiei, precum și evaluarea posibilității de consolidare a relațiilor cu aceasta. Acolo unde situația o permite, se încheie un contract cu familia, prin care aceasta este implicată în viața copilului pe perioada șederii.

acordă consiliere psihologică și socială pentru menținerea, crearea sau normalizarea relațiilor familiale, având în vedere respectarea interesului copilului: fiecare copil beneficiază de consiliere psihologică și socială în cadrul întâlnirilor individuale și de grup realizate de psihologul centrului.

Instrumentele de lucru utilizate sunt (a se vedea ANEXA 1 – 5):

Raportul psihosocial,

Ancheta socială,

Planul individualizat de Protecție,

Programele de Intervenție Specifică,

Rapoarte lunare/trimestriale/semestriale,

Rapoartele medicale și evaluările psihologice,

Contract de furnizare de servicii sociale,

Rapoartele de vizita etc.

Evaluarea activității desfășurate – Centrul cu module de tip familial este un proces continuu, care are în vedere atât gradul de îndeplinire a activităților și de atingere a obiectivelor propuse, cât și tipurile de strategii utilizate și gradul lor de reușită. Informațiile necesare în procesul evaluării provin din mai multe surse: membrii echipei de proiect, copiii din cadrul centrului, persoane din comunitate care participă la diferite evenimente, alți furnizori de servicii din comunitate care vin în întâmpinarea unor nevoi ce nu pot fi satisfăcute în cadrul centrului (școala, cabinet medicină de familie și alte specializări, biserică).

Procesul de evaluare presupune înregistrarea scrisă zilnică, săptămânală și trimestrială a acestor activități:

activitățile desfășurate și evaluarea acestora în funcție de obiectivele propuse;

atitudinile observate la copiii din cadrul centrului;

progresul/regresul școlar al fiecărui copil;

consemnarea situațiilor conflictuale/divergențelor în care au fost implicate copiii și modalitățile de soluționare a acestora;

Instrumentele de lucru care stau la baza evaluării activității desfășurate în cadrul unui asemenea proiect sunt: minutele întâlnirilor membrilor echipei de proiect, foile de observație periodică pentru fiecare copil în parte, rapoarte lunare/trimestriale/semestriale etc..

Echipa de implementare a proiectului: organigrama, roluri.

Organigramă – Centru cu module de tip familial

Descrierea responsabilităților fiecărei figuri profesionale:

Coordonatorul de proiect, conform fișei postului publicată în Codul Ocupațiilor din România (COR) cu responsabilități de manager de caz (desemnate și/sau delegate), în îmbinare cu activitățile prevăzute în ORDIN Nr. 21 din 26 februarie 2004 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii privind serviciile pentru protecția copilului de tip rezidențial are următoarele îndatoriri:

Monitorizează în timp progresul atins față de obiectivele propuse și redactează rapoarte lunare către finanțatori, parteneri și beneficiari cu respectarea datelor prevăzute în contract;

Asigură circulația informației în cadrul programului și pentru alte departamente ale organizației, organizând periodic întâlniri cu echipa de program și prezentând programul celorlalte departamente;

Asigură rezolvarea problemelor apărute în realizarea programului și informează la timp echipa de management despre problemele apărute și pe care nu le poate rezolva la nivelul său;

Arhivează corespunzător toată documentația legată de program;

Pregătește noi programe care valorifică expertiza existentă la nivelul organizației și rezultatele programelor anterioare și face propuneri de buget pentru fiecare program pe care le înaintează spre aprobare Managerului Departamentului Financiar-Contabilitate;

Face propuneri de îmbunătățire a stilului de lucru pentru a maximiza eficiența atingerii obiectivelor propuse;

Stabilește, conform structurii organizatorice, sarcinile și responsabilitățile personalului din subordine, în baza fișelor de post;

Motivează echipa prin comunicare și prin evaluarea permanentă a subordonaților direcți;

Verifică pontajul lunar pentru personalul din subordine și îl transmite inspectorului de resurse umane;

Organizează acordarea concediului de odihnă și a zilelor libere pentru personalul din subordine;

Exercită permanent sau temporar, prin delegarea competențelor, acele atribuții specifice specialității sale, stabilite prin actul constitutiv al societății sau prin organul decizional statutar (AGA, CD) în sarcina reprezentantului legal;

Execută orice alte dispoziții date de superiorul ierarhic în realizarea strategiilor pe termen scurt ale organizației în limitele respectării temeiului legal.

Asistentul social, cu responsabilități de manager de caz (desemnate și/sau delegate), în îmbinare cu activitățile prevăzute în ORDIN Nr. 21 din 26 februarie 2004 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii privind serviciile pentru protecția copilului de tip rezidențial are următoarele îndatoriri:

Participă la dezvoltarea abilităților de viață independentă a beneficiarilor;

Asistă beneficiarul în toate activitățile prevăzute pentru atingerea obiectivelor precizate în planul de intervenție;

Furnizează informațiile necesare beneficiarilor;

Elaborează instrumentele de lucru necesare activității sale;

Realizează anchetele sociale pentru minorii din centru când i se solicită;

Participă la ședințele săptămânale ale centrului în care își desfășoară activitatea;

Coordonează echipa de proiect în scopul realizării planului individualizat de protecție și a programelor de intervenție pentru activitățile desfășurate cu copiii înscriși în centru;

Suplinește activitatea unui educator când acesta lipsește din diferite motive (concediu de odihnă, boală, învoire etc.);

Verifică și propune măsuri de îmbunătățire a serviciilor sociale în conformitate cu standardele minime de calitate în vigoare;

Identifică și contactează toate rudele asistaților, realizează o evaluare a acestora, analizând resursele familiei și posibilitățile de sprijinire a beneficiarului;

Evaluează rezultatele intervențiilor întreprinse și gradul de atingere a obiectivelor stabilite pentru fiecare caz;

Identifică și face propuneri privind necesarul de resurse materiale/financiare pentru desfășurarea activităților din cadrul programului;

Face propuneri pentru acordarea în situații speciale a unor ajutoare materiale beneficiarilor;

Participă la realizarea unei baze de date cuprinzând informații legate de cazuri, rețeaua de sprijin din teritoriu etc.;

Ține evidența dosarelor individuale ale cazurilor, consemnează intervențiile întreprinse, precum și rezultatele acestora;

Participă la realizarea documentelor necesare pentru procesele de acreditare și licențiere a serviciilor sociale;

Execută orice alte dispoziții date de superiorul ierarhic în realizarea strategiilor pe termen scurt ale organizației în limitele respectării temeiului legal.

Educatorul specializat, conform fișei postului publicată în Codul Ocupațiilor din România (COR) cu responsabilități de manager de caz (desemnate și/sau delegate), în îmbinare cu activitățile prevăzute în ORDIN Nr. 21 din 26 februarie 2004 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii privind serviciile pentru protecția copilului de tip rezidențial are următoarele îndatoriri:

Participă la dezvoltarea abilităților de viață independentă a beneficiarilor;

Asistă beneficiarul în toate activitățile prevăzute pentru atingerea obiectivelor precizate în planul de intervenție;

Este desemnat persoana de referință pentru copil;

Prezintă copilului, clar, în funcție de gradul său de maturitate care sunt principalele reguli de organizare a centrului;

Menține permanent legătura cu școala, educatorii, învățătorii și profesorii devenind un partener în instruirea și educarea copiilor, efectuează vizite regulate la școală pentru a discuta situația fiecărui copil;

Participă, împreună cu personalul de specialitate din cadrul instituției, la elaborarea PIS nevoi educaționale și urmărește obținerea de rezultate școlare corespunzătoare potențialului de dezvoltare a copilului;

Elaborează, împreună cu cadrul didactic de la școala frecventată de copil, Programul educațional, anexă a PIP, urmărește pregătirea temelor școlare și asigură sprijinul necesar pentru realizarea acestui lucru;

Participă la toate activitățile la care unitatea de învățământ solicită prezența reprezentantului legal;

Organizează activități de grup, în funcție de propunerile și preferințele personale ale copiilor, stimulând libera exprimare a opiniei, contribuind la educarea spiritului de echipă, la promovarea întrajutorării a comunicării între copii;

Organizează și animă activitățile de timp liber: sportive, culturale, gospodărești, turistice, jocuri, etc.;

Participă, împreună cu personalul de specialitate din cadrul instituției, la elaborarea PIS nevoile de recreere si socializare, PIS dezvoltarea deprinderilor de viață independentă;

Participă la amenajarea spațiului de locuit, acționând pentru personalizarea lui și implică pe copii în această activitate, ținând cont de preferințele lor;

Organizează activități de grup, în funcție de propunerile și preferințele personale ale copiilor, stimulând libera exprimare a opiniei, contribuind la educarea spiritului de echipă, la promovarea întrajutorării, a comunicării între copii;

Supraveghează prezența în unitate a copiilor încredințați și stabilește măsurile, conform procedurilor existente, pentru aducerea acestora în instituție atunci când o părăsesc;

Ajută copilul să dezvolte relații pozitive cu ceilalți: cu părinții, cu copiii din instituție și din unitatea de învățământ frecventată, cu personalul din instituție și alți profesioniști implicați în derularea PIP/PIS;

Încurajează copiii să-și exprime opiniile cu privire la toate aspectele care îi privesc, inclusiv ale vieții cotidiene din instituție;

Participă la întâlnirile de schimbare a turelor și redactează pe scurt și utilizând un limbaj neutru raportul de tură în caietul de comunicări; participă la ședințele de supervizare, la întâlnirile de perfecționare lunare, la ședințele administrative și are datoria de a se autoperfecționa profesional;

Respectă, în interacțiunea cu copilul, valorile de bază ale unei relații parentale de calitate: căldură și afecțiune, limite clare și bine precizate, răspuns imediat la nevoile copilului, disponibilitatea de a răspunde întrebărilor copilului, sancționare educativă, constructivă a comportamentului inacceptabil al copilului, respect, deschidere și comunicare, recunoașterea calităților și a reușitelor, confidențialitate și încredere reciprocă;

Respectă demnitatea copilului și folosește formula de adresare preferată de copil;

Cunoaște particularitățile de vârstă, diferențele individuale de conduită și istoricul copiilor de la grupă astfel încât să poată stabili o comunicare și o relaționare adecvată cu aceștia;

Abordează relațiile cu copiii sau cu grupul de copii în mod nediscriminator, fără antipatii și favoritisme; trebuie să știe să își controleze emoțiile în fața copilului; să observe, să recunoască și să încurajeze toate aspectele pozitive ale comportamentului copilului; să nu judece sau să eticheteze copilul; să fie capabil să negocieze și să ofere recompense copilului; să știe cum să formeze la copil simțul responsabilității, de asumare a consecințelor faptelor sale; să transmită copilului prin mesaje verbale și nonverbale că este permanent alături de el; să fie capabil sa stabilească limite în relația cu copilul și cum să le facă acceptate de către acesta;

Își însușește și respectă legislația în vigoare cu privire la protecția copilului;

Acționează în conformitate cu S.M.O. existente, asumându-și rolurile corespunzătoare;

Acționează pentru asigurarea unui mediu securizant pentru copil;

Aduce la cunoștință conducerii centrului de plasament orice disfuncțiuni întâlnite care pot aduce prejudicii sănătății copiilor din centru;

Primește și soluționează și alte sarcini trasate de conducerea instituției, pe linie ierarhică, în limita competențelor profesionale pe care le are;

Identifică și face propuneri privind necesarul de resurse materiale/financiare pentru desfășurarea activităților din cadrul programului;

Face propuneri pentru acordarea în situații speciale a unor ajutoare materiale beneficiarilor.

Voluntarul:

Voluntarul este persoana care, fără anumite constrângeri, dorește să ofere timpul său în folosul altor persoane care au nevoie de un sprijin, ajutor. Organizația în care urmează ca voluntarul să activeze este obligată sa încheie un contract de voluntariat cu respectiva persoană.

Implicarea în activități identificate în cadrul centrului de către echipa de implementare, în concordanță cu capacitatea voluntarului de a răspunde prompt și la un nivel înalt calitativ la respectiva activitate;

Realizarea de activități de socializare și petrecere a timpului liber în cadrul centrului/în exteriorul acestuia (jocuri individuale și de grup cu alegeri tematice în funcție de vârsta și gradul de înțelegere a copiilor găzduiți în cadrul centrului);

Menținerea la un nivel ridicat a gradului de comunicare cu membrii echipei de implementare a proiectului, cu precădere educatorii specializați;

Raportare privind activitatea desfășurată la cererea coordonatorului de proiect.

NORMELE ETICE CARE STAU LA BAZA RELAȚIEI

CU BENEFICIARII ȘI FAMILIILE LOR

Normele etice care stau la baza relației cu beneficiarii și familiile lor derivă din legislația în vigoare cu privire la serviciile sociale, standardele de calitate privind serviciile pentru protecția copilului de tip rezidențial, codurile etice ale profesiei de asistent social și psiholog, precum și din Doctrina socială a Bisericii Catolice.

NORME CARE DERIVĂ DIN CODUL DEONTOLOGIC

AL PROFESIEI DE ASISTENT SOCIAL

Notă: Normele ce vor fi prezentate în continuare sunt aplicabile în ceea ce privește centrul cu module de tip familial, activitatea întregului personal social: asistentul social, educatori, supraveghetori, manager proiect – reprezentantul legal al copiilor găzduiți.

Conform Capitolului V – „Obligații față de beneficiari” din Codul deontologic al profesiei de asistent social (publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 173 din 6 martie 2008), activitățile de asistență socială se desfășoară ținând cont de următoarele aspecte:

a) Onestitate și confidențialitate

Relațiile personalului social cu copiii / beneficiarii serviciilor oferite de centru se bazează pe onestitate și confidențialitate, personalul social având obligația de a informa beneficiarii asupra problemelor specifice pe care le implică prestarea serviciilor de asistență socială.

Personalul social are obligația de a informa beneficiarul în timp util asupra oricăror modificări intervenite în legătură cu prestația sa, care ar putea influența calitatea și termenele de prestare a serviciilor.

b) Respectarea principiului autodeterminării

Respectarea principiului autodeterminării obligă personalul social să nu decidă în numele beneficiarului. Personalul social sprijină copiii găzduiți, pentru identificarea și dezvoltarea resurselor în vederea alegerii celei mai bune opțiuni în ceea ce privește viitorul său.

Personalul social poate limita drepturile beneficiarilor la autodeterminare atunci când acesta consideră că acțiunile prezente și / sau viitoare ale beneficiarilor prezintă un risc pentru ei înșiși și / sau pentru alte persoane (de exemplu, în caz de abuz, neglijare, etc.).

c) Furnizarea serviciilor în cadrul unei relații contractuale

Personalul social va furniza serviciile de asistență socială copiilor beneficiari ai serviciilor oferite, numai în contextul unei relații profesionale contractuale și al consimțământului informat al beneficiarului, după caz.

d) Folosirea unui limbaj adecvat

Personalul social utilizează un limbaj clar și adecvat pentru a informa beneficiarii, despre scopul, riscurile și limitele serviciilor, alternativele existente, precum și despre perioada pentru care sunt încheiate raporturile contractuale de asistență socială.

Personalul social folosește un limbaj adecvat și respectuos față de beneficiari și evită folosirea termenilor care pot aduce prejudicii persoanelor, grupurilor sau comunităților.

e) Informarea cu privire la limitele și riscurile serviciilor sociale furnizate

Personalul social informează beneficiarii, cu privire la limitele și riscurile furnizării de servicii prin intermediul tehnicii de calcul și de comunicare moderne, solicitând acordul scris al acestora pentru orice înregistrare audio și video, precum și pentru prezența unei terțe persoane, în calitate de observator sau supervizor, în conformitate cu procedurile de lucru ale Centrului.

f) Respectarea serviciilor și tehnicilor de lucru specifice asistenței sociale

Pentru a asigura o intervenție competentă în favoarea copiilor, personalul social are dreptul și obligația de a asigura și de a utiliza servicii și tehnici specializate de intervenție, în condițiile respectării obligației de formare profesională continuă, potrivit legii.

g) Respectarea profilului cultural al beneficiarilor

Personalul social al centrului furnizează serviciile profesionale în concordanță cu specificul cultural al beneficiarilor, adaptându-se diversității culturale prin cunoașterea, înțelegerea, acceptarea și valorizarea modelelor culturale existente.

Personalul social trebuie să dețină cunoștințe de bază despre mediul cultural și caracteristicile grupului sau comunității din care fac parte beneficiarii serviciilor de asistență socială.

Formarea profesională a personalului social îi permite acestuia înțelegerea diversității sociale și culturale privind etnia, vârsta, dezabilitățile mentale ori fizice ale copiilor, precum și particularitățile socio-culturale ale familiei sale.

h) Evitarea conflictelor profesionale

Personalul social evită conflictele de interese în exercitarea profesiei și promovează o abordare imparțială a situațiilor profesionale. Personalul social informează beneficiarul despre posibilele conflicte de interese și intervine, după caz, în prevenirea sau rezolvarea acestora. Personalul social nu folosește relația profesională cu beneficiarul serviciilor sale profesionale pentru obținerea de avantaje sau alte beneficii de orice natură în interes personal.

i) Respectarea și apărarea intimității beneficiarului

Personalul social angajat furnizează servicii pe baza principiilor respectării și apărării intimității beneficiarului, confidențialității acestuia, precum și pe principiul utilizării responsabile a informațiilor obținute în timpul exercitării profesiei sau în legătură cu aceasta.

Personalul social nu poate solicita informații despre viața privată a beneficiarului serviciilor sale, decât în cazul în care acestea sunt relevante pentru intervenție, personalul social având obligația păstrării confidențialității în privința acestora.

În anumite situații, personalul social poate dezvălui informații confidențiale, cu acordul beneficiarului, în condițiile legii și ale actelor normative adoptate în vederea executării acesteia sau atunci când nedezvăluirea acestora ar pune în pericol viața, integritatea fizică a beneficiarilor sau a altor persoane.

Personalul social informează beneficiarii serviciilor, despre încălcarea confidențialității informațiilor pe care le dețin în legătură cu aceștia, motivația avută în vedere, precum și despre posibilele consecințe, în condițiile legii.

Personalul social trebuie să păstreze confidențialitatea asupra identității beneficiarilor, atunci când acesta prezintă informații în mass-media, în condițiile legii.

În cazul în care autoritățile publice competente solicită, pe cale legală, informații despre un anumit caz sau atunci când sunt puse în pericol interesele legitime, viața ori integritatea beneficiarilor, personalul social poate dezvălui informațiile cerute, în condițiile legii.

Accesul la documentele beneficiarilor și transferul acestora se realizează astfel încât să se asigure protecția deplină a informațiilor confidențiale conținute.

La cerere, beneficiarii au acces la informații din propriile dosare, în măsura în care personalul social apreciază că acestea servesc intereselor lor și nu prejudiciază alte persoane.

La încheierea serviciilor, dosarele beneficiarilor se arhivează pentru a asigura accesul la informație în viitor și protecția informațiilor confidențiale.

j) Contactele fizice

Contactele fizice între personalul social și beneficiarii serviciilor oferite, trebuie evitate în cazul în care se constată că acest lucru îi prejudiciază în vreun fel pe aceștia.

Personalul social care se angajează în contacte fizice cu beneficiarii trebuie să aibă responsabilitatea de a stabili limite adecvate diferențelor culturale, în condițiile legii.

Personalul social nu poate întreține relații sexuale cu beneficiarii serviciilor sau cu rudele acestora, pe toata durata prestării serviciilor profesionale către aceștia.

Personalul social nu manifestă față de beneficiarii actului său profesional comportamente verbale sau fizice de natură sexuală, menite a fi înțelese ca avansuri sexuale sau solicitări de favoruri sexuale.

k) Asigurarea continuității serviciilor

Personalul social asigură continuitatea serviciilor cuprinse în planul individualizat de protecție pentru copiii beneficiari în baza sentinței civile judecătorești de instituire a măsurii de protecție specială a plasamentului.

Personalul social poate finaliza relația profesională cu beneficiarii, precum și serviciile oferite acestora atunci când acestea nu mai răspund nevoilor și intereselor acestora sau dacă nu se mai îndeplinesc criteriile de eligibilitate pentru oferirea de servicii.

Personalul social se asigură că finalizarea relației profesionale cu beneficiarii și a serviciilor oferite este un proces planificat, asupra căruia beneficiarii dețin toate informațiile necesare.

NORME CARE SE INSPIRĂ DIN DOCTRINA SOCIALĂ A BISERICII CATOLICE

– Angajații sociali vor respecta credința religioasă a celor care beneficiază de serviciile sociale. În acest sens ei se vor abține în relațiile cu beneficiarii de la orice acțiune prin care i-ar putea forța pe aceștia să practice o anume religie. În toate acțiunile lor, angajații vor avea grijă să se abțină de la afirmații negative, denigratoare sau disprețuitoare față de alte religii la care aderă beneficiarii;

– Angajații pot oferi, în cadrul activităților educative, de socializare sau de joc, formare creștină beneficiarilor cum ar fi: să fie învățați să se roage, să primească informații despre viața de credință, despre viețile sfinților, să participe la diferite momente ale timpului liturgic (Crăciun, Paști etc.), cu respectarea diferențelor confesionale și a particularităților de vârstă și înțelegere ale copiilor. Aceste acțiuni nu vor depăși ca pondere și frecvență serviciile sociale;

– Astfel angajații se vor strădui să respecte drepturile și libertățile umane fundamentale, care sunt garanția respectării demnității ființei umane, precum și normele de conduită morală;

– De asemenea, angajații vor avea în vedere respectarea principiului binelui comun, conform căruia binele și împlinirea personală și socială depind de binele și împlinirea celorlați și necesită eforturi de ambele părți pentru a putea fi dobândite.

Procedura de admitere a unui copil nou într-un centru cu module de tip familial, conform ORDIN Nr. 21 din 26 februarie 2004 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii privind serviciile pentru protecția copilului de tip rezidențial, se face în funcție de profilul fiecărui centru, de către Coordonatorul centrului și Asistentul social.

Model procedură de admitere a unui copil într-un centru cu module de tip familial

1. Evaluarea inițială a situației copilului: în cadrul echipei multidisciplinare este evaluat dosarul copilului care va cuprinde:

actele de identitate ale copilului (certificat de naștere, carte de identitate);

actele de studii ale copilului (copie foaie matricolă, copie carnet de elev, adeverință școlară, caracterizare școlară realizată de un cadru didactic de la școala în care învață acesta sau de către managerul de caz);

ancheta socială;

scurtă descriere a situației medicale a copilului (vaccinări, internări, medicație, prezentare a serviciilor medicale de care beneficiază copilul, dacă este cazul);

raportul psihosocial.

2. Vizita coordonatorului și a asistentului social ai centrului cu module de tip familal la centrul de plasament (sau, după caz, la locuința asistentului maternal) de la care provine copilul (într-o zi stabilită de comun acord cu managerul său de caz) în scopul cunoașterii acestuia în mediul în care trăiește în prezent.

3. Vizita copilului însoțit de managerul său de caz la centrul propus pentru acomodare într-o zi stabilită de comun acord cu personalul acestuia.

4. Întâlnire între copilul pentru care se inițiază procedura de admitere și copiii care sunt găzduiți în centru, într-un mediu neutru (parc, vizită la muzeu etc.).

5. Etapa preliminară de acomodare: copilul va fi găzduit în centru pentru perioada unui sfârșit de săptămână (vineri – duminică) în scopul evaluării modului de relaționare cu membrii centrului (copii și personal).

6. Etapa propriu-zisă de acomodare: copilul va fi găzduit în centru pentru o perioada de 2 săptămâni.

7. Demararea procedurilor de dispunere a măsurii de plasament la centrul cu module de tip familial.

8. Găzduirea definitivă a copilului în centru după obținerea sentinței de plasament definitive.

Procedura de încetare a furnizării serviciilor pentru copiii care au depășit vârsta de 18 ani și nu frecventează o formă de învățământ.

Copiii care au depășit vârsta de 18 ani beneficiază în continuare de serviciile centrului pentru o perioadă de maxim 6 luni de la terminarea școlii. În această perioadă copilul va fi îndrumat și orientat către o viață autonomă.

Aspecte procedurale:

Tânărul va locui în continuare în centru într-un spațiu care să-i confere intimitatea de care are nevoie o persoană adultă;

Tânărul va intra într-un program de asistență și sprijin pentru integrare socio-profesională.

Se vor identifica împreună cu el cursuri de formare profesională pe care va avea obligația să le frecventeze. Va fi sprijinit în căutarea unui loc de muncă pe care va avea obligația să-l frecventeze cu regularitate; va fi ajutat să iși găsească o locuință alternativă.

Conform noului statut, pe perioada celor 6 luni, tânărul va avea în cadrul centrului atribuții suplimentare față de ceilalți beneficiari ai proiectului;

Tânărul va fi îndrumat pentru accesarea de ajutoare sociale pentru tineri care au împlinit vârsta de 18 ani și sunt încă instituționalizați.

Descrierea serviciilor acordate în cadrul unui centru de tip familial

Serviciile acordate într-un centru cu module de tip familial sunt ghidate strict de legislația în vigoare:

a) Găzduire pe perioadă nedeterminată

Copiii găzduiți într-un centru cu module de tip familial beneficiază de acces la dormitoare cu spații personale, hrană caldă, apă curentă, cazarmament precum și celelalte utilități necesare unei vieți obișnuite.

b) Informare

Copiii găzduiți beneficiază de întâlniri periodice individuale și de grup, planificate sau organizate ad-hoc prin intermediul cărora sunt informați cu privire la diferite aspecte care îi privesc direct: drepturi și îndatoriri specifice, prevederi ale planurilor de intervenție personalizată (PIP), diferite acțiuni desfășurate în centru cu scop educativ, propuneri din partea copiilor legate de modul de petrecere al timpului liber etc.

c) Educare

Fiecărui beneficiar i se întocmește trimestrial un plan de intervenție personalizată și unul de intervenție specifică pentru educația formală, nonformală și informală. Aceste planuri vizează, în general, obiective privind adaptarea la statutul școlar și îmbunătățirea performanțelor școlare. În vederea atingerii acestor obiective, echipa pluridisciplinară ține legătura periodic cu unitățile școlare la care sunt înscriși copiii pentru a afla informații despre situația școlară a acestora și colaborează cu cadrele didactice implicate în educația formală.

d) Suport emoțional și după caz, consiliere psihologică

Fiecare copil are desemnat un educator de referință care asigură în principal serviciul de suport emoțional, sprijinit de câte ori este necesar de toți ceilalți membri ai echipei. Suportul emoțional constă într-un mod de raportare individualizat față de fiecare copil prin care se creează un climat de siguranță, cât mai asemănător cu cel dintr-o familie obișnuită. Copilul găsește sprijin, înțelegere și dorința de a rezolva orice problemă apărută într-un mod favorabil lui. Copiii beneficiază pe toată perioada instituționalizării de întâlniri de psihoterapie individuală și de grup.

e) Consiliere socială

Managerul de caz al copiilor, precum și educatorii de referință ai acestora realizează ori de câte ori este necesar, dar cel puțin o dată pe lună, întâlniri de consiliere individuală pe teme precum educația, menținerea legăturii cu familia, drepturi și îndatoriri în centru și societate.

f) Socializare și petrecere a timpului liber

Activitățile de socializare și petrecere a timpului liber au rolul de a sprijini beneficiarii din centru să relaționeze cu educatorii sau profesorii, cu reprezentanții autorităților, dar în primul rând cu cei din jurul lor, colegi sau prieteni. Această activitate este una continuă în formarea de comportamente și atitudini pozitive a beneficiarilor față de ei înșiși și față de cei din jurul lor. În timpul vacanțelor școlare, cu precădere, dar și în celelalte perioade, copiii beneficiază de plimbări în aer liber, vizionări de filme potrivite vârstei lor în și în afara centrului, vizite la muzee și audiții de concerte. În cadrul centrului trebuie să existe un loc special amenajat pentru petrecerea timpului liber ca alternativă pentru zilele în care nu se pot realiza activități în aer liber, dotat cu masă de ping-pong, masă de mini-fotbal, jocuri de grup sau individuale.

e) Reintegrare familială și comunitară

Finalitatea majorității planurilor de intervenție într-un centru cu module de tip familial este cea de reintegrare în familie (după caz). În acest scop este încurajată menținerea legăturilor cu familia de origine sau cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat o legătură de atașament – asistentul maternal (acolo unde este cazul). Membri ai familiilor de origine sau substitutive pot solicita învoirea copilului pentru o perioadă scurtă de timp pentru a face vizite la domiciliul acestora. În prealabil trebuie investigate condițiile de găzduire temporară pentru asigurarea siguranței copiilor. Îi pot vizita ori de câte ori doresc și pot sprijini procesul educativ desfășurat de personalul centrului.

Concluzie

Încă din cele mai vechi timpuri, Biserica a fost recunoscută ca fiind o reală ocrotitoare, dar și un ghid practic pentru cei aflați în situații de risc. Crearea alternativelor de protecție pentru copil și nu numai este, de fapt, o urmare a ceea ce Biserica a pus în practică din iubire față de aproapele, născându-se astfel noțiunea de caritate. În rândul persoanelor defavorizate se află chiar și ceea ce noi numim, inocența lumii – copiii.

Ceea ce este cu adevărat îngrijorător este că acești copii nu se află în postura de a alege mediul în care vor trăi sau cum va decurge viața lor după momentul nașterii. Abandonul este una dintre cauzele principale ale instituționalizării. Spre exemplu, înființarea anumitor centre cu specific social focusate strict pe protecția copilului, cum ar fi centrele cu module de tip familial, unde se încearcă imitarea modelului familial este o oportunitate pentru copiii rămași fară ocrotirea perintească. Ceea ce face ca aceste centre să funcționeze sunt, cu siguranță, specialiștii înrolați în munca socială cu copiii, prin entuziasm, empatie și deziratul de a ajuta persoanele defavorizate.

Copiii au nevoie să fie priviți și acceptați necondiționat, așa cum sunt ei, au nevoie de adulți capabili de a se angaja pozitiv în privința lor și de a-i respecta. Copiii au nevoie să se simtă în siguranță. Este important ca ei să se simtă siguri că dacă vreun pericol apare, părinții sau îngrijitorii lor îi vor proteja. Ei au nevoie de continuitate și stabilitate în relațiile lor. Ei au nevoie de adulți capabili să le simtă nevoile și la timpul potrivit și care să le dea ocazia să învețe și să se dezvolte din propriul lor potențial. Ei au nevoie de adulți care știu să înfrunte conflictul fără violență.

Aceptarea de a ajuta și de a spune „da” în fața luării unor asemenea angajamente, continuă să dovedească bunătatea, iubirea și interesul față de aproapele al unor oameni speciali, care au înțeles termenul de caritate și nu doar atât, dar – ceea ce e cel mai important – îl pun în practică.

Anexe

Anexa 1

RAPORT PSIHOSOCIAL

PRIVIND SITUAȚIA COPILULUI

………………………………………………………………..

Întocmit la data de ……………………………, privind situația copilului ……………………………………………, născut în data de ……………………………., fiul lui ………………………… și ………………………………………………..

Copilul mai sus menționat se află sub măsura de protecție – plasament la Casa „Sf. Ioan” – Centrul cu module de tip familial din cadrul organizației umanitare Asociația Caritas București, conform Sentinței Civile ………………………………….., emise de Tribunalul …………….., ………………………………………….

DATE DE IDENTIFICARE:

COPILUL: ……………………………………………………….

Data și locul nașterii: …………………………………………

C.N.P.: ……………………………………………………………

Părinții: ……………….. și ……………………………………..

Certificat de naștere: Seria …………….., nr. …………….

MAMA: …………………………………………………………….

Data și locul nașterii: …………………………………………..

Părinții: ………………………….. și …………………………….

C.N.P.: ……………………………………………………………..

Domiciliul: ………………………………………………………….

În fapt: ……………………………………………………………….

Act de identitate: seria ……., nr. ………………., eliberat la data de ……………….. de ………………………

TATA: …………………………………………………………….

Data și locul nașterii: …………………………………………..

Părinții: ………………………….. și …………………………….

C.N.P.: ……………………………………………………………..

Domiciliul: ………………………………………………………….

În fapt: ……………………………………………………………….

Act de identitate: seria ……., nr. ………………., eliberat la data de ……………….. de ………………………

PERSONALITATEA, STAREA FIZICĂ ȘI MENTALĂ A COPILULUI

ANTECEDENTELE SOCIO-MEDICALE ȘI EDUCAȚIONALE ALE COPILULUI

CONDIȚIILE ÎN CARE A CRESCUT COPILUL ȘI MEDIUL ÎN CARE A TRĂIT

SITUAȚIA ACTUALĂ

CONCLUZII

Întocmit,

Coordonator proiect

Manager de caz

Anexa 2

RAPORT DE ANCHETĂ SOCIALĂ

1. Date de identificare a beneficiarului

Nume și prenume:

Locul și data nașterii:

CNP:

Măsura de protecție:

În baza:

Reprezentant legal:

Domiciliu:

Școlarizare:

Religia:

2. Date despre familie

Numele și prenumele mamei:

Data nașterii:

Părinți:

BI/CI:

Domiciliul legal:

Domiciliul fără forme legale:

Stare civilă:

Cetățenie:

Etnie:

Nivel de școlarizare:

Ocupație:

Numele și prenumele tatălui:

Data nașterii:

Părinți:

BI/CI:

Domiciliul legal:

Domiciliul fără forme legale:

Stare civilă:

Cetățenie:

Etnie:

Nivel de școlarizare:

Ocupație:

Informații suplimentare despre părinți:

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Alți membri ai familiei:

Alte aspecte referitoare la membrii familiei:

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Informații despre membrii familiei lărgite:

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

3. Date despre locuință

Forma de proprietate:

Număr de camere / număr de persoane:

Bucătărie:

Baie:

Dependințe:

Electricitate:

Încălzire:

Apă curentă:

Stare de igienă a locuinței:

Mobilier:

Alte dotări:

Curte și împrejurimi:

Pericole pentru copii:

Locuința este prevăzută cu :

□ Aragaz ; □ Mașină de spălat; □ Aspirator; □ Frigider; □ Radio/Televizor;

□ Computer/PC

Alte dotări: …………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

4. Situație financiară / cheltuieli lunare de întreținere a familiei

Venituri lunare:

– stabile:

– ocazionale:

Costuri aproximative de întreținere:

Situații care necesită cheltuieli deosebite:

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

5. Starea de sănătate a familiei

6. Climatul familial

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

7. Observații/ informații suplimentare:

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

9. Concluzii si propuneri:

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Nume și prenume părinte:

Semnătura:

Data:

Asistent social :

Semnătura:

Data:

Anexa 3

PLANUL INDIVIDUALIZAT DE PROTECȚIE

Numele și prenumele copilului:

C.N.P.:

Cererea pentru instituirea unei măsuri de protecție specială nr./data: – efectuată de –

Referire din partea: –

Obiectivul general:

Finalitatea:

Măsura de protecție:

În baza:

Instituția/Persoana responsabilă pentru aplicarea măsurii de protecție:

Reprezentantul legal al copilul ui: drepturile si obligațiile părintești privind persoana copilului sunt exercitate și îndeplinite………………………………………………….; drepturile și obligațiile privind bunurile copilului sunt exercitate și îndeplinite de ……………………………………………………………………

Data realizării / revizuirii Planului individualizat de protecție:

Dosar nr. / data:

Manager de caz: …………………………………………………………………….

Delegarea totală / parțială a responsabilităților către responsabilul Planului de intervenție specific (PIS):

Schimbarea managerului de caz (motive):

Membrii echipei și instituția din care provin:

………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Prestații

Servicii pentru copil

Servicii pentru familie

Servicii pentru persoana față de care copilul a dezvoltat legaturi de atașament

Observații :

Manager de caz:

Anexa 4

PROGRAM DE INTERVENȚIE SPECIFICĂ PENTRU ………………………..

Nume și prenume copil: Perioada de desfășurare:

Educator de referință/Asistent social/Doctor specialist/ Doctor de familie.

Anexa 5

RAPORT DE VIZITĂ

Data: ……………………………………………………..

Durata: …………………………………………………..

Persoane prezente:

Asociația Caritas București:

Nume persoană:……………………………………………………….. Funcția: ………………………

Instituția: …………………………………………………………………………………………………………………

Nume persoană:……………………………………………………….. Funcția: ………………………

Scopul vizitei: ………………………………………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………………………………………………………………

Descriere activitate:

……………………………………………………………………………………………………………………………..

………………………………………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………………………………..

………………………………………………………………………………………………………………………………

Concluzii:

……………………………………………………………………………………………………………………………..

………………………………………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………………………………..

Raport întocmit de:…………………………………………………………………….

Funcția:……………………………………………….

Semnătura:………………………………………….

Bibliografie

Magisteriul Bisericii

BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii. Ortodoxe Române, București 1997.

Benedict al XVI-lea, papă, Deus Caritas Est, Editura Presa Bună, Iași 2006.

Consiliul Pontifical pentru Dreptate și Pace, Compendiu de Doctrină Socială a Bisericii, Editura Sapientia, Iași 2007.

Opere și autori

Ascheri, M., Siena centro finanziario, gioiello della civilta comunale italiana, in Le Biccherne di Siena. Arte e Finanze all’alba dell’economia moderna, Roma, Retablo-Bolis, 2002.

Beca, Ș. C., Acțiunea socială a Bisericii Romano-Catolice din România la începutul mileniului trei.

Bocancea, C. ; Neamțu, G., Elemente de asistență socială, Ed. Polirom, Iași 1999.

BOWLBY, J., Psychology and Psychotherapy, Ed.The British Psychological Society, Marea Britanie, 1956.

Brunetti, L., Agnese e il suo ospedale, Pisa, Pacini, 2005.

Carlotti, M., Ante gradus. Quando la certenzza diventa creativa. Gli affreschi del Pellegrinaio di Santa Maria della Scala a Siena, Società Editrice Fiorentina, Firenze 2011.

Constantin, Mădălina, Maltratarea copilului- între cunoaștere și intervenție, Iași, Ed. Lumen, 2004.

GASPARI, F., Les enfants de l’abandon, Ed. Psychopathology Clinique, Franța, 2001.

Gesana, G., Il ministero della salute, Società Editrice Fiorentina, Firenze 2005.

Ionescu, Ș., Copilul maltratat, Evaluare, Prevenire, Intervenție, Ed. Fundației Internaționale pentru Copil și Familie, București 2001.

Irimescu, G., „Abuzul asupra copilului. Forme de intervenție socială”, în V. Miftode, (coord), Populații vulnerabile și fenomenede automarginalizare, Ed. Lumen, Iași 2002.

Killen, K., Copilul maltratat, Ed. Eurobit, Timișoara 1998.

Ludușan, M., Sistemul de asistență socială, Alba Iulia 2005.

Pellegrini, M., La comunità ospedaliera di Santa Maria della Scala e il suo più antico statuto, Pisa, Pacini, 2005.

Miftode, V., Fundamente ale Asistenței Sociale, Ed. Eminescu, 1999.

Nanu, M. Ș. ; Marin, E., Adolescentul instituționalizat, Ed. Per Omnes Artes, București 1997.

Neamțu, G., Asistența socială: Studii și aplicații, Ed. Polirom, Iași 2005.

Idem, Tratat de asistență socială, Ed. Polirom, Iași 2003.

Neculau, A., Dinamica grupurilor: texte de bază, Ed. Polirom, Iași 2001.

Nevola, F., Siena: Constructing the Renaissance City, Yale University Press: Singapore, 2007.

Organizația Salvația Copiii, Abuzul și neglijarea copilului, Ed. Ars Docendi, București 2000.

Piccinni, G., „L’Ospedale e il mondo del denaro”, în Arte e assistenza a Siena. Le copertine dipinte dell’Ospedale di Santa Maria della Scala, a cura di G. Piccinni, C. Zarrelli, Pacini, 2003.

Sordini, B., Dentro l’antico Ospedale. Santa Maria della Scala, cose e spazi di vita nella Siena medicale, Siena, Editizioni Protagon, 2010.

Toti, Enrico, (a cura di), Santa Maria della Scala. Mille anni tra storia, arte e archeologia, Siena, Protagon, 2008.

Szamoskozi, R., Protecția copilului-Dileme, concepții și metode, Ed. Presa Clujeană, Cluj-Napoca 1999.

Tilman, F., Manual multiprofesional pentru abuzul sexual al copilului, Ed. Waldpress, Timișoara 2005.

Wright, J., What the Bible Says about, Ed. Miles, 2003.

Zamfir, C. (ed.), Dimensiuni ale sărăciei, Ed. Expert, București 1995.

Zamfir, E., „Asistența socială în România”, în Revista de Asistență socială, Universitatea București.

Idem, Psihologie socială – texte alese, Ed. Ankarom, Iași 1997.

Zuck, R., Preciuos in his sight, Ed. Life, Oradea 2005.

Legislație

Legea nr. 292 / 2011, Legea Asistenței Sociale, publicat în Monitorul Oficial al României, nr. 905 din 20 decembrie 2011.

Codul Deontologic al profesiei de asistent social.

Codul etic al Asistenței Sociale a Asistenților Sociali din SUA, adoptat în 1979 de către Delegația Adunării Asociației Naționale a Asistenților Sociali (National Association of Social Works, NASW) din SUA, în vigoare din iulie 1980.

Codul Penal Român, art. 306.

ORDIN Nr. 21 din 26 februarie 2004 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii privind serviciile pentru protecția copilului de tip rezidențial, anexa 1, standardul 1.

Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului.

LEGEA privind reglementarea activității de voluntariat în Romania.

Surse internet

Baron, J. H., The Hospital of Santa Maria della Scala, Siena, 1090 BMJ 301 (1990): 1449-1451 ˂http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC1679844/pdf/bmj00211-0053. pdf˃ (accesat la 14.2014).

Dumitru, A., Istoricul Asistenței Sociale în România, 2013, <http://cabinetdeasistentasociala-ro.webnode.ro/news/istoricul-asistenței-sociale-în-românia/> (accesat la 12.04.2014).

Fișa postului, <http://ro.scribd.com/doc/94587185/Fisa-Post-Asistent-Social>, (accesat 10.06.2014).

Santa Maria della Scala – The museum complex, ˂http://www.santamariadellascala.com /w2d3/v3/view/sms2/complesso–24/index_en.html˃ (accesat la 14.04.2014).

Papa Ioan Paul al II-lea, Liturgia Ungerii Bolnavilor, în Catedrala din Southwark – Marea Britanie la 28 mai 1982, ˂www.vatican.va˃ (accesat la 04.05.2014).