Norme Canonice Si Randuieli Bisericesti Privind Administrarea Sfintei Taine a Euharistiei

TEZĂ DE LICENȚĂ

Norme canonice și rânduieli bisericești privind administrarea sfintei taine a euharistiei

CUPRINS

LISTA DE ABREVIERI

INTRODUCERE

CAPITOLUL I FIINȚA, LOCUL ȘI IMPORTANȚA CANONICĂ A SFINTEI EUHARISTII ÎN BISERICĂ

Ființa Sfintei Euharistii

Locul și importanța canonică a Sfintei Euharistii

Aspecte eclesiologico-canonice cu privire la administrarea Sfintei Euharistii în cadrul comunității Euharistice.

CAPITOLUL II NORMELE CANONICE PRIVITOARE LA PERSOANA SĂVÂRȘITORULUI ȘI PRIMITORULUI TAINEI EUHARISTICE

Săvârșitorii canonici ai tainei

Primitorii Euharistiei

CAPITOLUL III NORMELE CANONICE ȘI RÂNDUIELILE BISERICEȘTI CARE REGLEMENTEAZĂ CONDIȚIILE ADMINISTRĂRII SFINTEI TAINE A EUHARISTIEI

Necesitatea unor reglementări

Timpul împărtășirii.

Materia Sfintei Taine a Euharistiei.

Locul celebrării.

Rânduieli canonice privind administrarea Euharistiei.

Săvârșirea și administrarea Sfintei Euharistii – tratare interconfesională

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

LISTA DE ABREVIERI

INTRODUCERE

Taina Sfintei Euharistii este de origine dumnezeiască și instituirea ei s-a făcut de însuși Mântuitorul, la Cina cea de Taină, când Iisus, luând pâinea și binecuvântând, a frânt și, dând ucenicilor, a zis: „Luați, mâncați, acesta este trupul Meu” (Matei 26, 26), apoi, luând paharul și mulțumind, le-a dat, zicând: „Beți dintru acesta toți, că acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 28) și a mai adăugat Hristos: „aceasta să faceți întru pomenirea Mea” (I Cor. 11, 24).

Despre taina aceasta supranaturală a Euharistiei, Mărtirisirile creștine nu învață unanim și-n același fel în toate privințele. Deosebirile dintre ele se referă pe de o parte la ființa Cinei Domnului, iar pe de altă parte la săvșirea ei canonică și la împărtășire. Față de atitudinea diferitelor secte, care spun că Euharistia e doar o comemorare a Cinei sau a morții Domnului, și de Reformați, care precizează că prin Euharistie se primește numai o putere de la Domnul din Cer, Bisericile Ortodoxă, Catolică și Luterană au luat poziție, afirmând solemn că în Euharistie se află prezent spre a se comunica credincioșilor, însuși Domnul nostru Iisus Hristos, Izvorul și Vistiernicul tuturor darurilor, nu numai vreunul din harurile Sale, ca în celelalte taine. Deosebirile dintre cele trei mari confesiuni apar atunci când se determină modul în care e prezent Mântuitorul în Euharistie, raportul acestei prezențe cu elementele pământești și modul de săvârșire și de împărtășire a acestei taine.

Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică învață că prin chemarea Sfântului Duh și sfințirea de către preot a elementelor euharistice, pâinea și vinul se schimbă, în realitate, în însuși trupul și sângele lui Hristos, încât pâinea și vinul, după binecuvântare, sunt pâine și vin numai în forma exterioară și după gust, în timp ce, prin ființă, ele sunt Trupul și Sângele lui Hristos.

Iisus Hristos a venit în lume să vestească și să dăruiască oamenilor împăcarea cu Dumnezeu. El a pus temelia unei noi vieți, a unei noi ordini. El și-a început propovăduirea cu vestirea că „s-a apropiat Împărăția lui Dumnezeu” (Marcu I, 14-15) și a întemeiat în lume Noul Așezământ divino-uman: Biserica, pentru ca să înalțe, prin ea, întreaga lume la Dumnezeu, s-o facă părtașă Împărăției veșnice. Această împărăție a iubirii, Iisus a încredințat-o la Cina cea de taină prin apostoli întregii omeniri. Necesitatea instituirii Euharistiei o nuanțează atât de frumos Sfântul Ioan Damaschin: „Pentru că acest Adam este duhovnicesc trebuia ca și nașterea să fie duhovnicească; tot astfel și mâncarea. Dar pentru că suntem dubli și compuși trebuie ca și nașterea să fie dublă; tot astfel și mâncarea compusă. Nașterea nu s-a dat prin apă și prin Duh, adică prin sfântul botez; iar mâncarea este însăși pâinea vieții, Domnul nostru Iisus Hristos, cel care s-a pogorât din cer”.

Ca Taină e numită după diferita aspecte ale Tainei, Euharistie sau Euloghie (adică mulțumire sau binecuvântare), ca fiind instituită după o mulțumire lui Dumnezeu, conform obiceiului iudaic, Cină domnească ș.a.m.d. de la timpul instituirii, Corpul lui Hristos, Sfântul Potir, ș.a.m.d. din cauza prezenței reale a corpului și a sângelui Domnului, Comuniune (Cuminecătură), Provizie – pentru efectele ei, uniunea cu Domnul. După celălalt caracter e numită și Jertfă sau Aducere și anume Aducere sfântă, mistică, cuvântătoare ș.a.m.d.

Sfintele Taine țin de ființa Bisericii, prin aceasta realizându-se comunitatea sobornicească sacramentală a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt. După temeiul scripturistic al instituirii lor, toate cele șapte taine prezente în Biserica Ortodoxă și în cea Romano-Catolică sunt instituite de Hristos, unele în mod direct (Botezul, Euharistia, Spovedania, Preoția sacramentală), altele în mod indirect (Mirungerea sau Confirmarea, Nunta și Maslul). După părintele Stăniloaie, Botezul, Mirungerea și Euharistia sunt cele trei taine „prin care cel ce crede în Hristos e unit deplin cu El sau introdus deplin în Biserică. Ele sunt cele trei taine ale inițierii”.

Dintre toate tainele, cea mai covârșitoare în esența și în efectele ei este Sfânta Euharistie. Ea are darul de a ne desăvârși unirea noastră cu Hristos în gradul cel mai înalt posibil. Dacă în toate celelalte taine, Hristos împărtășește credincioșilor numai unul sau altul din darurile speciale ale harului mântuitor, iar, în Taina Euharistiei, Hristos se dă pe Sine însuși, în întregime, ca mâncare și băutură – însuși Trupul și Sângele Său – astfel ca , acei care se apropie de această taină „cu frica lui Dumnezeu, cu credință și cu dragoste” se împărtășesc nemijlocit cu Domnul și Mântuitorul lor, se unesc cu însuși harul mântuitor, descoperindu-li-se, prin împărtășire, tot harul și bunăvoința lui Hristos. Prin acest act, credincioșii se leagă între dânșii într-o inimă și-un cuget.

Așadar, atunci când ne împărtășim la această Sfântă Masă, noi, deși suntem în lume, nu mai aparținem lumii, fiindcă trupul și sângele euharistic ne transformă din oameni cu natură păcătoasă, în oameni cu natură transfigurată, îndumnezeită. Prin Euharistie, trupul omului aparține lui Hristos, după cum arată Pavel: „Voi sunteți trupul lui Hristos și unii altora mădulare” (I Corinteni 12, 27).

Părintele Stăniloaie reliefează importanța Euharistiei în actul de mântuire, spunând că „e taina care încoronează Botezul și Mirungerea”. Omul trebuie să depășească starea de păcătoșenie, să uite de „omul vechi”, „murind” prin Botez și, după aceea, prin împărtășirea de Trupul și Sângele Mântuitorului său, să repete această moarte tainică.

Botezul este taina care ne naște în Hristos, prin ea începem o viață nouă, devenim oameni noi și mădulare noi. Noi înșine devenim prin Botez mădulare nu ale trupului păcătos, ci ale trupului mistic al lui Hristos, care este Biserica întreagă, cu toți membrii ei. Pe cei botezați, Hristos îi curățește de întinăciunea păcatului și întipărește în ei chipul Său. În cei miruiți face mai lucrătoare puterile Duhului Sfânt, a căror comoară s-a făcut trupul Său prin ungere. Dar, când credinciosul este dus la Sfânta Masă spre a se hrăni cu însuși Trupul Fiului lui Dumnezeu, atunci în interiorul său are loc acea minunată transfigurare: „noroiul care primește vrednicie de împărat nu mai este noroi, ci se preface în însuși trupul Împăratului”. Mare este această Taină! – nu poate fi cuprinsă de mintea umană. De aceea, pentru a ne apropia de înțelegerea acestei taine, trebuie să pornim cu credința vie, cu cuvintele omului din Evangelie: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele” (Marcu 9, 24).

CAPITOLUL I

FIINȚA, LOCUL ȘI IMPORTANȚA CANONICĂ A SFINTEI EUHARISTII ÎN BISERICĂ

Ființa Sfintei Euharistii

După ființa ei, această Sfântă Jertfă Euharistică este o jertfă de împăcare, de mulțumire, de laudă și de cerere. De împăcare, deoarece prin ea, creștinul dacă se apropie de Dumnezeu cu credință tare și dragoste curată, dobândește mila de la Dumnezeu și iertare de păcate. De mulțumire, întrucât prin Euharistie mulțumim neîncetat lui Dumnezeu pentru binefacerile ce le revarsă asupra noastră. De laudă, fiindcă prin săvârșirea Sfintei Euharistii aducem mereu laudă lui Dumnezeu. De cerere, deoarece prin îndeplinirea acestui sfânt sacrificiu facem nenumărate cereri lui Dumnezeu, pentru nevoile noastre sufletești.

Autorii manualului de „Teologie Dogmatică și Simbolică” fac referire la trei momente importante, atunci când vorbesc de Sfânta Euharistie, și anume:

instituirea dumnezeiască a acestei mari taine;

partea văzută;

partea nevăzută a Euharistiei.

Instituirea dumnezeiască a Sfintei Euharistii.

Promisiunea instituirii tainei e relatată de evanghelistul Ioan. După ce a săturat mulțimea, Mântuitorul a ținut o cuvântare despre pâinea cea cerească, arătând cu claritate necesitatea ca oamenii să se împărtășească cu Trupul și Sângele Său, ca să poată ajunge în Împărăția Tatălui, pentru a dobândi viața veșnică (Ioan 6, 34, 47-51, 53-56). Sfânta Euharistie a fost instituită pentru totdeauna, săvârșindu-se întru pomenirea Domnului și pentru iertarea păcatelor, până la a doua venire a Lui (Luca 22, 19; I Corinteni 11, 24-26). „Pe când în vestibulul Caiafei se discuta modul în care Iisus avea să fie pedepsit și jertfit, Acesta instituia sacramentul trupului și sângelui Său și arăta ce sacrificiu trebuie să i se ofere lui Dumnezeu”.

În timp ce unii umblau să-L ucidă El ne dădea antidotul morții – pâinea vieții celei fără de moarte. În acest moment înălțător al Cinei celei de taină Legea veche se dispersează și se stinge în locul ei apărând o lume nouă, dar reală. Acum se arată lumii lumina Noului Legământ – care împlinește legea și proorocii. „promisiunea dată demult protopărinților noștri se realizează acum când Hristos dă legii Sale o bază de nezdruncinat. El revine asupra scopului morții Sale în consacrarea propriului sânge care va fi vărsat pentru mulți pentru înlăturarea păcatelor”.

Sfânta Euharistie a fost instituită odată pentru toți oamenii din toate timpurile și de oriunde. Aceasta pentru ca jertfa Sa de pe Golgota să nu rămână doar un fapt mărginit la o singură generație și un singur loc. Astfel a considerat Hristos să ne arate calea prin care să putem toți să ne bucurăm de roadele jertfei Sale. Dar El nu numai că ne arată modulși calea în care să săvârșim jertfa Sa nesângeroasă, ci chiar ne poruncește să o săvârșim: „Aceasta s-a faceți întru pomenirea Mea” (Luca 22, 19).

Dacă în Vechiul Testament ca semn al pecetluirii legământului a fost sângele de animale și miaelul pascal, prin instituirea dumnezeieștii Euharistii se pecetluiește și Noul legământ dintre Dumnezeu și om, înlocuind astfel mielul pascal cu jertfa cea de bunăvoie a „Mielului lui Dumnezeu care a ridicat păcatele lumii” (Ioan 1, 29) ca „oricine crede în El” să „aibă viață veșnică” (Ioan 3, 15).

Partea văzută a Sfintei Cuminecături.

În ceea ce privește partea vizibilă a acestei sfinte taine, Liturgica bisericii noastre ortodoxe ne învață că se disting trei părți: 1) materia în sine, 2) cuvintele care se pronunță și 3) lucrarea însăși.

Materia tainei o constituie două elementa: pâinea și vinul. Ambele conțin materii nutritoare, care condiționaeză viața organică. Ele nu numai că susțin corpul omenesc, dar consumarea lor contribuie la întărirea organismului, producând omului și o anumită plăcere. Deci, și Sfânta Euharistie nu numai că susține sufletul celui care o ia cu vrednicie, dar îi argumentează puterile, mai ales cele duhovnicești, prodicându-i și o nespusă bucurie în trăirea unei vieți mai descătușate de materie. Prin valoarea lor nutritivă, pâinea și vinul ajută celui care le consumă la înlăturarea unor defecte, „boli” trupești, deci și prin consumarea Sfintei Euharistii, care în esența ei este însuși trupul și sângele Mântuitorului Hristos, se înlătură „bolile” sufletești, curățindu-se astfel, întreaga fire, de păcate și de patimi.

Biserica Ortodpărți: 1) materia în sine, 2) cuvintele care se pronunță și 3) lucrarea însăși.

Materia tainei o constituie două elementa: pâinea și vinul. Ambele conțin materii nutritoare, care condiționaeză viața organică. Ele nu numai că susțin corpul omenesc, dar consumarea lor contribuie la întărirea organismului, producând omului și o anumită plăcere. Deci, și Sfânta Euharistie nu numai că susține sufletul celui care o ia cu vrednicie, dar îi argumentează puterile, mai ales cele duhovnicești, prodicându-i și o nespusă bucurie în trăirea unei vieți mai descătușate de materie. Prin valoarea lor nutritivă, pâinea și vinul ajută celui care le consumă la înlăturarea unor defecte, „boli” trupești, deci și prin consumarea Sfintei Euharistii, care în esența ei este însuși trupul și sângele Mântuitorului Hristos, se înlătură „bolile” sufletești, curățindu-se astfel, întreaga fire, de păcate și de patimi.

Biserica Ortodoxă folosește pâine dospită și vin de struguri amestecat cu apă. Biserica Romano-Catolică întrebuințează, din secolul IX, azima. Practica Bisericii Catolice e o inovație târzie, fără nici un temei scripturistic, nici tradițional. În secolul VII a apărut în Spania, această practică, după care s-a extins în Anglia – secolul VIII, în Germania – secolul IX, iar spre sfârșitul secolului al IX-lea s-a generalizat în Apus.

În Evanghelia lui Ioan se vede clar că folosirea pâinii dospita e justificată: „Iudeii n-au intrat în pretoriu, ca să nu se spurce, ci să mănânce pasca” și că „ziua Sâmbetei ce a urmat răstignirii Domnului a fost o zi mare” (Ioan 18, 28; 19, 31). De aici, înțelegem că Domnul S-a răstignit în ajunul Paștilor evreiești, numită la Sinoptici prima zi a azimei, deci Cina Domnului a avut loc cu o seară înainte, la 13 Nisan, nu la 14 Nisan, adică atunci când iudeii mâncau mielul pascal și începeau folosirea azimei. De la începuturile sale, Biserica a folosit pâine dospită, așa cum se observă și-n Faptele Apostolilor (2, 42): „și stăruiau în învățătura apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și-n rugăciuni”.

Domnul a instituit Euharistia cu pâine, pentru că n-a voit să se confunde cu vreo practică iudaică și s-o condiționeze de vreun aliment ce nu era în uz decât la iudei, ci a vrut să lege necesitatea pâinii cea de toate zilele – care se află oriunde și oricând la dispoziția oamenilor – cu pâinea vieții, care este Trupul Său.

Biserica Ortodoxă și cu ea și Protestanții, Socinianii și Armenii mărtirisesc că trebuie ca fiecare credincios să se împărtășească sub ambele chipuri: pâine și vin, după porunca Domnului (Luca 22, 19) și după practica bisericească. Biserica Catolică împărtășește pe laici doar cu azimă, rezervând clericilor „privilegiul” de a se împărtăși sub ambele chipuri. Catolicii înțeleg prin „Beți dintru acesta toți” (Matei 26, 27) sau din „Aceasta s-o faceți spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19) doar faptul că Hristos se referă la Apostoli și preoți, rezultă că numai preoții trebuie să se împărtășească din Potir. În afirmarea acestei teorii nu se ține seama nici de Evanghelie, nici de Tradiție.

De fapt, Biserica Catolică voind să ridice pe clerici peste popor și să combată pe cei ce cred că Hristos se cuprinde întreg sub amândouă chipurile și nu sub unul singur au hotărât, în chip de dogmă, că „mirenii și clericii, care nu participă la slujbă nu sunt obligați de nici o poruncă să se împărtășească sub amândouă chipurile, nici nu se pune la îndoială faptul că este deajuns pentru mântuire împărtășirea cu un singur chip”.

Această abținere de la Potir s-a numit maniheism, deoarece numai maniheii nu se împărtășeau din potir. Practica catolică s-a generalizat din secolul al XII-lea. Numai Papa sau episcopii îngăduiau împărtĂșirea din potir, mai ales celor care vin la papism. Chiar papa Gelasie a interzis această practică.

Neavând temeiuri scripturistice și tradiționale, catolicii, pentru a argumenta această practică, aduc diferite argumente practice: se păzește mai bine demnitatea Euharistiei, se ocolește necinstirea, vărsarea sângelui, se ușurează administrarea ei întrucât procurarea unei cantități corespunzătoare de vin în anumite ținuturi și păstrarea mai îndelungată a acestui chip e împreunată cu greutăți, apoi mulți oameni au o greață de vin sau nu vor să se împărtășească cu alții din același potir întrucât în anumite împrejurări din pricina aceasta există primejdie de infecție. Dacă acestea ar fi motive serioase, atunci și preoții ar trebui să le respecte.

Cea mai importantă parte a Liturghiei credincioșilor o constituie episodul prefacerii, care începe prin cuvintele rostite de Mântuitorul la instituirea tainei: „Luați, mâncați …” (Matei 26, 26-28) și culminează în invocarea Duhului Sfânt, când darurile euahristice se prefac în însuși Trupul și Sângele Domnului. Dar de lucrurile acestea mă voi ocupa în capitolele următoare ale prezentei lucrări.

Cât privește partea a treia sau lucrarea însăși, prin care se săvârșește taina, aceasta se face prin binecuvântarea din partea preotului cu semnul crucii, pronunțând cuvintele, întâi cele privitoare la darul pâinii, apoi la al vinului și în sfârșit, la ambele daruri.

Partea nevăzută a Sfintei Euharistii.

Sfânta Euharistie se încadrează în Liturghie, deoarece toată slujba Sfintei Liturghii, prin toate actele sale, nu este altceva decât ideea și faptul mtuirii neamului omenesc prin Hristos. Așadar, numai în Sfânta Biserică, în cadrul Sfintei Liturghii, are loc această „înfricoșătoare” taină a prefacerii pâinii în sfântul trup și a vinului în sfântul sânge al lui Hristos, prin rugăciuni de cerere, de umilință și de preamărire. În Sfânta Euharistie este „multă mântuire”, așa cum subliniază Sfântul Ioan Gură de Aur, de aceea ea n-are loc decât în adunare, unde toți membrii aspiră la mântuire.

Forma Euharistiei este pâinea și vinul amestecat cu apă, care prin binecuvântare și invocarea Logosului sau a Sfântului Duh asupra lor devin trupul și sângele Domnului. Speciile sunt vizibile, dar prezența reală a lui Hristos și efectele mântuitoare pe termen lung sunt nevăzute. Această minunată prefacere este considerată de unii ca inexistentă, dar Sfântul Ioan Gură de Aur precizează: „Deoarece Hristos a zis: «Acesta este trupul Meu» (Matei 26,26), să fim convinși de acest lucru, să credem în El și să privim aceasta cu ochii inteligibili (duhovnicești)”. „Sunt numeroși aceia care spun acum: „Aș vrea să văd fața Sa, chipul Său, veșmintele ale, încălțămintea Sa. Dar iată-L (în Euharistie) tu îl vezi, îl atingi, îl mănânci”. Deci, forma nevăzută a Euharistiei ascunde o profundă realitate duhovnicească, care trebuie privită cu ochi duhovnicești și primită, cu credință, cu nădejde și cu dragoste de sufletul însetat de dreptate.

Dar, despre minunata prefacere a elementelor euharisice în Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos, voi vorbi într-unul din capitolele următoare.

Pentru a evidenția importanța vitală a leacului oferit de Sfânta Euharistie, Sfântul Chiril al Ierusalimului ne sfătuiește: „Când te apropii deci să te împărtășești, nu te apropia cu palmele mâinii întinse, nici cu degetele răsfirate; dimpotrivă fă mâna stângă tron mâinii drepte, ca una ce are să primească pe Împărat. Fă-ți căuș palma și primește trupul lui Hristos răspunzând «Amin». După ce-ți vei sfinți cu multă grijă ochii prin atingerea Sfântului Trup, împărtășește-te având grijă să nu pierzi ceva din el. Căci dacă vei pierde ceva este ca și cum ți-ai pierde unul din propriile tale mădulare”. „Sfințește-te împărtășindu-te din Sângele lui Hristos. Și pe când sunt încă umede buzele tale, du degetele la gură și sfințește cu umezeala buzelor tale, ochii, fruntea și celelalte simțuri. Apoi, așteptând rugăciunea, mulțumește-i lui Dumnezeu care te-a învrednicit de atât de mari taine”.

Locul și importanța canonică a Sfintei Euharistii

Din perspectiva Dreptului canonic al Bisericii, totalitatea lucrărilor sfințitoare, Sfintele Taine și ierurgii, sunt privite drept lucrări principale ale activității sfințitoare, ca cea de-a doua activitate a puterii bisericești. Putem afirma aceasta întrucât, administrarea canonică a Sfintelor Taine, prin lucrarea harică specifică a fiecăreia și prin efectele specifice, are drept scop ,,scoaterea credincioșilor din Adam și mutarea lor în Hristos-Preotul, spre a-i face în El ‹‹neam sfânt și preoție împărătească›› (I Petru II, 9)”, adică încorporarea în Biserica lui Hristos și dobândirea posibilității actualizării mântuirii obiective, în chip subiectiv.

Datorită caracterului sfințitor pe care îl posedă și îl împărtășesc, este dificil de făcut o ierarhizare a Tainelor din perspectiva Dreptului canonic. Totuși, în Biserica noastră Împărtășania (Taina Sfintei Euharistii) reprezintă culmea cea mai înaltă sau termenul final al urcușului nostru duhovnicesc, deoarece în urma acestei Sfinte Taine Îl primim pe Însuși Izvorul harului, pe Fiul lui Dumnezeu și devenim teofori sau hristofori. În această stare, primitorii Sfintei Taine a Euharistiei, în deplină libertate, conștientizează apartenența canonică la trupul comunității ecleziale locale, întrucât Hristos e unit cu Biserica în Euharistie, pentru că El Însuși a încopciat-o în El. De aceea putem spune că primind după rânduielile bisericești și după normele canonice ale Bisericii Sfânta Taină a Euharistiei, nu ne putem despărți de Cel ce este Săvârșitorul nevăzut al Tainelor și deci nici de elementele materiale care prefăcute în Sfântul Potir marchează unitatea Bisericii. Dacă scopul existențial al membrilor Bisericii este mântuirea, prin participarea lor canonică la viața practică a comunităților locale, desăvârșirea creștinului este în relație directă cu Taina Sfintei Euharistii. Astfel, ea descoperă bunătatea divină de a vindeca rana căderii în păcat și chiar mai mult, de a preveni orice tendință a păcatului de a deveni o boală incurabilă.

Importanța Sfintei Taine a Euharistiei și locul ei în activitatea sfințitoare a Bisericii este arătată și de faptul că ea este privită drept Taină în Ortodoxie și în Romano-Catolicism, excepție făcând Socinienii și Arminienii, care o privesc drept o simplă ceremonie, reformații care declară că prin Euharistie primesc doar o putere ce vine de la Dumnezeu din cer, precum și alte denominațiuni creștine. Eroarea acestor comunități creștine au ca punct de plecare rătăcirea lui Zwingli, care susține că Dumnezeu comunică cu sufletul pe o cale pur spirituală și că omul poate dobândi mântuirea mult râvnită numai prin încrederea că este mântuit prin moartea lui Hristos. De aici până la a anula caracterul de Taină al Euharistiei și a elimina prezența reală a lui Hristos, ca Săvârșitor nevăzut al Tainelor, nu mai era decât un singur pas, pas pe care urmașii lui Zwingli l-au făcut, considerând Sfânta Taină a Euharistiei o comemorare a morții lui Hristos. De aceea, ea este denumită ,,Cina Domnului”, fiind săvârșită doar în scop comemorativ.

Diferențele dogmatico-practice existe astăzi între diferitele comunități de creștini asupra Sfintei Taine a Euharistiei pleacă de la definițiile date acestei Taine, precum și de la modul cum diverși teologi au înțeles și abordat prezența reală a Trupului și a Sângelui Domnului în Euharistie. Astfel, plecând de la relația de nedespărțit dintre Biserică și Euharistie, încă din perioada creștinismului primar, se poate spune că fără Euharistie nu există Biserică, iar când zicem Euharistie ne referim la administrarea canonică a Sfintei Taine a Euharistiei înțeleasă ca Jertfă și Taină în același timp, unde Însuși Hristos este prezent în mod real prin prefacerea darurilor.

Aspecte eclesiologico-canonice cu privire la administrarea Sfintei Euharistii în cadrul comunității Euharistice.

Referitor la legătura dintre comuninea frățească din Biserică și împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos, Sfântul Ignatie Teoforul le scrie efesenilor: ,,Nimeni să nu se înșele! Dacă cineva nu este înăuntru (în comuniune) unde este jertfelnicul, este lipsit de pâinea lui Dumnezeu. Dacă rugăciunea unuia sau a doi are atâta putere, cu cât mai mult rugăciunea episcopului și a întregii Biserici. Cine nu vine la adunare este un îngâmfat și singur s-a și despărțit”. Frângerea pâinii devine pentru Sfântul Ignatie ,,leacul nemuririi și doctorie pentru a nu muri, ci a trăi veșnic în Iisus Hristos” și de aceea comuniunea și frângerea pâinii nu trebuie să rămână simple comemorări ale unor evenimente trecute, ci prin ele să se reflecte mulțumirea neamului omenesc pentru jertfa lui Hristos. De aceea, Sfântul Ignatie folosește acum pentru prima oară în Istoria bisericească termenul de „Euharistie”, termen prin care unește comuniunea cu frângerea pâinii prezentând actele liturgice drept mulțumire adusă lui Hristos: ,,Sârguiți-vă, dar, să vă adunați mai des pentru Euharistia lui Dumnezeu și spre slava Lui”. Astfel, din perspectivă ecleziologico-canonică, dacă efectul juridic al Tainei Sfântului Botez este încorporarea în Trupul eclezial, Biserica lui Hristos, dobândirea calității de membru deplin al comunității de viață în Hristos, cei ce primesc Tainele Bisericii, deci și Taina Euharistiei, trebuie să fie membri deplini al Bisericii, cu excepția cazurilor de necesitate (după iconomia bisericească). Cei ce sunt membri ai Bisericii prin Botez, adică acei credincioși asupra cărora nu există îndoială privind calitatea de membri deplini, participă activ la unitatea Bisericii prin împărtășirea cu vrednicie din același Potir. Fundamentul împărtășirii din același Sfânt Potir este credința comună trăită de membrii aceleiași comunități. De aceea, credința și trăirea în Hristos, nealterate de lumea păcatului, constituie baza unității creștine pentru care Însuși Mântuitorul Hristos S-a rugat (Ioan XVII, 20-26). Cei ce nu împărtășesc aceeași credință nu se pot împărtăși din același Potir al unității creștine, deși astăzi, după cum afirmă un regretat ierarh al Bisericii noastre avem „un har special și trebuie să ne ridicăm la înălțimea lui: ecumenismul, redescoperirea refacerii unității creștine”.

Pentru Sfântul Vasile cel Mare, marele Părinte capadocian, prin unirea noastră cu Hristos în Taina Sfintei Euharistii, devenim martori ai evenimentelor mântuitoare ale Patimilor și Învierii Sale din morți și pomenirea la care Mântuitorul face referire atunci când zice: ,,aceasta să faceți spre pomenirea Mea”, devine în viziunea vasiliană o ,,recapitulare a iconomiei divine”. Este de subliniat faptul că, plecând de la practica apostolică a comemorării Cinei Domnului, Părintele Alexander Schmemann, accentuează asupra unei alte denumiri a Tainei Euharistiei și anume Taina Adunării. În viziunea părintelui, atunci când vorbim de Euharistie nu putem pierde din vedere alte două coordonate ale vieții Bisericii primare: Adunarea și Biserica. Discutăm astfel de o ,,trinitate” de termeni (Adunare, Euharistie și Biserică) care nu pot fi percepuți unul în absența celuilalt. Taina Euharistiei devine așadar Taina Bisericii și Taina Adunării. Teologul Schmemann face o remarcă deosebită în ceea ce privește evoluția rânduielii bisericești de la protoperioada apostolică până în timpurile noastre, arătând că perceperea Tainei Euharistiei ca Taină a Adunării ,,a dispărut treptat, așa cum a dispărut și din evlavie”. Separarea Teologiei de slujirea propriu-zisă, de practica bisericească, prin abordări scolastice, a făcut ca manualele „să reducă Euharistia la slujirea divină obștească, iar Liturghia se săvârșește mai ales datorită afluenței credincioșilor, dar această afluență a credincioșilor, adică adunarea, a încetat să fie înțeleasă ca prima formă a Euharistiei, iar în Euharistie nu se mai vede și nu se mai percepe forma primară a Bisericii. Evlavia liturgică a devenit individualistă, mărturie elocventă este practica contemporană a împărtășirii, redusă în cele din urmă la necesitățile spirituale personale ale credincioșilor, împărtășire pe care nimeni, nici clerul, nici mirenii, nu o mai primește în duhul rugăciunii euharistice: ‹‹Pe noi toți care ne împărtășim dintr-o Pâine și dintr-un Potir, să ne unești unul cu altul prin împărtășirea Aceluiași Sfânt Duh››”.

Universalitatea Tainei Euharistiei face ca ea să fie numită Taină universală prin excelență a unității, în care este încorporată lucrarea dumnezeieștii iconomii. Hristos este Cel care lucrează prin această Taină și de aceea rodul ei este mântuirea omului și a lumii create. Și dacă Euharistia este legată de Biserică și Adunare, așa cum am văzut mai sus în argumentarea Părintelui Schmemann, formând o trinitate, asemănătoare celei dumnezeiești, ea devine ,,Taină a Tainelor”, o Taină a unității. În acest sens, dă mărturie Didahia celor 12 Apostoli, unde în capitolul IX se cere lui Dumnezeu: ,,După cum această pâine frântă era împrăștiată pe munți și fiind adunată a ajuns una, tot așa să se adune Biserica Ta, de la marginile lumii în Împărăția Ta”. Urmând acestei învățături, în Sfânta Liturghie ortodoxă, înainte de anaforaua liturgică, credincioșii rostesc: ,,Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim”, urmând apoi Mărturisirea de credință (Crezul). Unitatea de credință mărturisită este amplificată de împărtășirea credincioșilor, care devin părtași ai Aceluiași Trup și Sânge al lui Hristos. În Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, preotul însuși, între momentul sfințirii Darurilor și împărtășire cere în numele credincioșilor: ,,iar pe noi pe toți, care ne împărtășim dintr-o pâine și dintr-un potir, să ne unești unul cu altul prin împărtășirea Aceluiași Sfânt Duh …”.

Alte numiri pe care le găsim cu privire la Taina Euharistiei sunt: binecuvântare, referindu-se la faptul binecuvântării pâinii și vinului de către Mântuitorul la Cina cea de Taina, înainte de a fi date apostolilor (cf. Matei XXVI, 27); cuminecătură, comuniune, (cf. Matei XXVI, 26-27), pentru că unește pe cei ce se împărtășesc cu Trupul și Sângele lui Hristos-euharistic, cu Hristos însuși și între ei; Cina Domnului (cf. I Corinteni X, 17-21), Cina cea de Taină și dumnezeiască, Masa Domnului (cf. I Corinteni XI, 20), Masa lui Hristos, Masa sfântă, Taina altarului, Pâinea Domnului, Pâinea lui Dumnezeu, Pâinea cerească (cf. Ioan VI, 33), Pâinea spre ființă (cf. Ioan VI, 48), Paharul binecuvântării (cf. I Corinteni X, 16), Paharul Domnului (cf. I Corinteni X, 21), Pâinea și Paharul (cf. I Corinteni XI, 26-28), Paharul vieții, Paharul mântuirii, Trupul lui Hristos, Trupul Domnului, Trupul Sfânt, Sângele lui Hristos, Sânge prețios, Sfintele și dumnezeieștile și înfricoșătoarele Taine, Jertfă sfântă, tainică, înțelegătoare, merindea pentru viața veșnică (Sfântul Vasile cel Mare), etc.

CAPITOLUL II

NORMELE CANONICE PRIVITOARE LA PERSOANA SĂVÂRȘITORULUI ȘI PRIMITORULUI TAINEI EUHARISTICE

Săvârșitorii canonici ai tainei

a. Legislația canonică ortodoxă. Săvârșitorii văzuți ai Tainei Euharistiei sunt episcopii și preoții, cu hirotonie validă. Practica bisericească a interzis diaconilor sau altor credincioși laici sau monahi să săvârșească această Taină. Totuși în ceea ce privește administrarea Sfintei Împărtășanii, în cazuri excepționale, le este îngăduit diaconilor să împărtășească pe altcineva sau chiar mireanului să își dea sieși Sfânta Împărtășanie. Aceste cazuri excepționale nu pot deveni regulă, deoarece prin canonul 58 al Sinodului VI Ecumenic (Trulan) se prevede ca: ,,În prezența episcopului sau a prezbiterului sau a diaconului, nici unul dintre cei care sunt rânduiți între laici să nu-și dea lui însuși dumnezeieștile taine”, pedepsind pe cei ce nu respectă această rânduială cu afurisirea timp de o săptămână.

Tot în ceea ce privește săvârșitorii acestei Taine, Sinodul local de la Gangra formulează împotriva celor ce considerau Tainele oficiate de preoții căsătoriți drept invalide sau nedepline, următorul canon: ,,Dacă cineva ar afirma că nu se cuvine a primi cuminecătura de la un preot însurat, când liturghisește acesta, să fie anatema” (canonul 4 Gangra), completând astfel canonul 5 apostolic, unde se stabilise că preotului nu îi este permis sub pretext de evlavie să își lase soția. Preoții și episcopii sunt datori să administreze Taina Euharistiei fără a pretinde vreo răsplată materială în schimbul acesteia. În caz contrar, aceștia săvârșesc păcatul simoniei. Canonul 23 al Sinodului VI Ecumenic precizează în acest sens: ,,nici unul dintre episcopi, sau prezbiteri, sau diaconi, împărtășind prea curata Cuminecătură, să nu ceară de la cel ce primește împărtășirea… bani sau ceva de acest fel, căci harul nu se vinde, nici nu dăm sfințenia duhului pe bani, ci se dă fără lăcomie celor vrednici de acest dar. Iar dacă s-ar vădi că cineva dintre cei consemnați în cler pretinde ceva de acest fel de la cel căruia se dă prea curata cuminecătură, să se caterisească, ca un râvnitor al rătăcirii și răutății lui Simon”. În Regulamentul de procedură al instanțelor disciplinare și de judecată al Bisericii noastre, în articolul 23, se prevede: ,,preotul care ar pretinde sau ar impune cu silă plată pentru orice slujbă religioasă, va fi pedepsit cu pedeapsa canonisirii la mânăstire sau la Episcopie, până la o lună”. Normele canonice ale Bisericii Ortodoxe opresc de la săvârșirea Sfintei Liturghii și implicit de la săvârșirea Euharistiei episcopii și preoții caterisiți din cauza abaterilor de ordin dogmatic, moral sau canonic.

Referitor la comportamentul săvârșitorilor, Sfinții Părinți au fost destul de clari în formulările lor. Astfel, luând în discuție doar pe Sfinții Trei Ierarhi (Grigorie Teologul, Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur), se observă că în operele lor au adus omagii preoției sacramentale, arătând foloasele spirituale pe care o astfel de slujire le aduce. De asemenea, tot ei conștientizează pe preoți de importanța misiunii la care au fost chemați. Preoția reprezintă în viziunea celor Trei Părinți ai secolului de aur al creștinismului ,,cea mai sfântă și folositoare slujire a credincioșilor și un omagiu adus lui Hristos-Dumnezeu”. Chipul preotului creștin, în slujirea euharistică, trebuie să fie luminos și curat, ca și cum viața lui nu ar fi pământească, ci cerească. Coordonatele vieții sale trebuie să fie stabilite de trăirea evanghelică, fiindcă s-a învrednicit de a împărtăși harul sfânt credincioșilor.

Una dintre marile dimensiuni pe care preoția trebuia să le arate creștinismului și lumii întregi, în afară de sfințenie de care depindea moralitatea unui preot, era și dragostea față de Dumnezeu și de oameni. Datorită acestei mari dimensiuni a preoției, Sfinții Trei Ierarhi au făcut din preoția lor o ,,realitate profundă, cuceritoare și transformatoare de inimi”. Preotul era dator cu dragoste semenilor pentru că aceștia formează Biserica lui Hristos în lume. Din profilul moral al preotului nu poate lipsi evlavia, care tot din dragoste trebuie să izvorască: ,,evlavia dă tărie în ceasurile de ispită iar prin ea preotul capătă forța de a răspândi liniște în sufletul credincioșilor”. În acest sens, una din datoriile preotului este aceea de ,,a feri pe credincioșii săi de patimile trupești și sufletești care pot pune stăpânire pe ei, iar când acestea au cuprins pe unii dintre ei să-i ajute să se elibereze”.

Cu privire la vrednicia preotului, ca săvârșitor al Sfintelor Taine, Sfântul Vasile cel Mare atrage atenția preotului față de responsabilitatea pe care o are ca purtător al harului lui Dumnezeu: ,,Sârguiește-te, o, preote, a te arăta pe tine lucrătoriu nerușinat, învățând drept cuvântul adevărului și niciodată să nu stai la slujbă având vrajbă asupra cuiva, ca să nu izgonești de la tine pe Mântuitorul Duh. În ziua slujbei să nu te judeci, nici să te pricești (cerți) cu cineva, ci în biserică stând, roagă-te și cetește până la ceasul întru carile și se cade să săvârșești Dumnezeiasca Liturghie și așa să stai cu umilință și cu inimă curată înaintea Sfântului Jertfelnic și să nu cauți aici și acolo, ci cu groază și cu frică să stai înaintea Învățătorului ceresc, să nu te grăbești a săvârși (sfârși) rugăciunile pentru vreo slujbă omenească, nici să le scurtezi, nici să iei fața cuiva, ci să cauți către singur împăratul cel ce stă înainte și către puterile îngerești ce stau împrejurul lui. Fă-te vrednic pe sine sfintelor canoane. Să nu slujești împreună cu aceia care sunt opriți, nici cu ereticii. Vezi cum Îi stai înainte, cum lucrezi cele sfinte și pe cine cumineci cu dânsele. Să nu uiți porunca cea stăpânească și pe cea a Sfinților Apostoli, că zice: Nu dați cele sfinte câinilor, nici nu aruncați mărgăritare porcilor. Vezi să nu vinzi pe Fiul lui Dumnezeu în mâinile celor nevrednici. Să nu te sfiești, nici să te rușinezi de cei slăviți ai pământului, nici de însuși cel cu coroană încoronat în ceasul acela, iară pe cei vrednici de împărtășire să-i împărtășești în dar precum și tu însuți în dar ai luat. Pe aceia cărora dumnezeieștile canoane nu le dă voie, să nu-i împărtășești (Caută ca nu cumva din lenevirea ta să se atingă de Dumnezeieștile Taine vreo molie sau vreun șoarece sau altceva de acest fel. Nici să se umezească sau să se afume sau să se uneltească de cei nesfințiți și nevrednici). Aceste și pe cele asemenea acestora de le vei păzi, vei mântui pe sine și pe cei ce te vor asculta pe tine”.

Canonistul ortodox român, Părintele Profesor Liviu Stan, face o remarcă importantă atunci când vorbește despre săvârșitorii Tainei Împărtășaniei, arătând că deși episcopii și preoții sunt cei îndreptățiți a săvârși în mod valid Sfânta Jertfă, nu trebuie trecuți cu vederea nici mirenii. Având în vedere remarcabila cercetare științifică a canonistului român privind locul și importanța mirenilor în Biserică, Părintele Profesor Liviu Stan afirmă întemeiat canonic faptul că aceștia ,,colaborează cu preotul în viața cultului creștin la chemarea Duhului Sfânt. Prin rugăciunile lor, ei se unesc într-un tot închinător, formează o unitate rugătoare, care într-un glas, într-un elan de cucernicie și umilință, invocă trimiterea Sfântului Duh. În chipul acesta și sacrificiul nesângeros pe care-l consacră preoții propriu-ziși, este adus de întreaga adunare a credincioșilor, de mireasa lui Hristos cea nemaculată”. Se poate afirma acest lucru deoarece Biserica nu poate fi concepută ca având și lucrând o Liturghie doar pentru preoți. Mai mult, plecând de la cele trei categorii de membri ai Bisericii, de la importanța și locul fiecărei categorii de membri în viața practică bisericească, putem afirma și sublinia faptul că, pe lângă clerici, mirenii constituie cea de-a doua categorie de membri esențiali ai Bisericii, adică un element esențial sau indispensabil fără de care Biserica nu poate exista. De aceea, ei participă activ la viața practică a Bisericii, fără ca aportul lor să poată fi ignorat.

b. Legislația canonică romano-catolică. Ca și în Ortodoxie, și în Biserica Romano-Catolică, săvârșitorul (ministrul) vizibil al Sfintei Taine a Euharistiei este preotul hirotonit în mod valid. Celebrarea Sfintei Jertfe se face în mod licit numai în momentul în care săvârșitorul nu este împiedicat de vreo dispoziție canonică și respectă tradițiile și practicile liturgice ale Bisericii. În actualul drept canonic romano-catolic sunt prevăzute cele spuse mai sus în canonul 900, alin. 1 și 2. Canonul 910 precizează: ,,§1. Slujitorul obișnuit al Sfintei Împărtășanii este Episcopul, preotul și diaconul. §2. Slujitorul extraordinar al Sfintei Împărtășanii este acolitul, precum și un alt credincios desemnat în conformitate cu canonul 230, §3”. În schimb, canonul 45 al vechiului Cod din 1917 stabilea că preotul este singurul slujitor al Comuniunii, iar diaconul este un slujitor extraordinar, care poate exercita această slujire numai cu permisiunea Ordinariului locului și numai din motive serioase.

Dar, în Codul actual din 1983, prin canonul 910, se observă că sunt amintiți și anumiți slujitori speciali, acest termen referindu-se la săvârșitorii Euharistiei, în afara celor obișnuiți. În conformitate cu canonul 230 §3, acoliții și alți slujitori speciali ai Euharistiei, pot administra Împărtășania atunci când nevoile Bisericii cer acest lucru și când slujitorii obișnuiți lipsesc. Acest lucru se poate face fie în timpul celebrării Misei, fie în afara ei și aceștia (săvârșitorii extraordinari) pot administra fie Trupul, fie Sângele Domnului. Episcopii diocezani au, de asemenea posibilitatea de a permite preoților numirea unei persoane calificate, care să administreze Împărtășania pentru o ocazie specială, când există o reală necesitate. Această posibilitate se prevede doar pentru cazurile excepționale, când numărul slujitorilor ordinari este insuficient pentru a face față nevoilor pastorale. Cei care fac uz de această prevedere trebuie să obțină în prealabil permisiunea episcopului diocezan de care aparțin.

Referitor la respectarea practicilor liturgice de care preotul trebuie să țină cont atunci când săvârșește Taina Euharistiei, canonul 846 din Codul de Drept Canonic precizează: ,,§1. În celebrarea sacramentelor să se urmeze cu fidelitate cărțile liturgice aprobate de autoritatea competentă; de aceea nimeni să nu adauge, să nu scoată și să nu schimbe ceva din proprie inițiativă. §2. Slujitorul să celebreze sacramentele după propriul rit”. Mai departe, se arată în mod expres că singurul săvâșitor al Tainei este episcopul sau preotul și în niciun caz diaconul sau laicul, persoane cărora canonul 907 le interzice ,,să recite rugăciunile, mai ales rugăciunea euharistică, sau să săvârșească acțiuni care sunt proprii preotului celebrant”.

Pregătirea spirituală și trupească a preoților, necesară în ritul ortodox, este menționată și în cel romano-catolic, prin canonul 909, unde preoții sunt îndemnați ,,să nu omită a se pregăti cum se cuvine, prin rugăciune, la celebrarea Jertfei Euharistice, nici a aduce mulțumiri lui Dumnezeu la terminarea ei”. Astfel, săvârșitorul, apropiindu-se de Altar, este îndemnat să mediteze la cuvintele Sfântului Ioan Botezătorul care zice: ,,El (Hristos) trebuie să crească, iar eu să mă micșorez” (Ioan III, 30) pentru că El Însuși este cel ce conduce și prezidează Liturghia. Acțiunea sublimă și centrală a Bisericii cheamă la umilință și rezervă (înțeleasă în sensul de recunoaștere a nevredniciei noastre). Săvârșitorul este dator ca prin acțiunile sale văzute (cuvinte și gesturi liturgice) să facă poporul să participe activ în sensul cel mai profund la Sfânta Liturghie.

Obligațiile pe care preoții, ca săvârșitori și administratori ai Tainei Sfintei Împărtășanii le au, sunt bine definite în Dreptul canonic romano-catolic. Astfel, se face referire la cei care sunt îndatorați să administreze Sfânta Euharistie bolnavilor și celor ce nu se pot deplasa. Printre aceștia, canonul 911 menționează: ,,parohul și vicarii parohiali, capelanii, precum și Superiorul comunității în institutele călugărești clericale sau în societățile de viață apostolică clericale”. Trebuie spus că există și cazuri excepționale când, din necesitate sau cu aprobarea parohului, a capelanului sau a Speriorului, Viaticul poate fi dus de către orice preot sau alt slujitor al Sfintei Împărtășanii.

Primitorii Euharistiei

a. Rânduiala canonică ortodoxă. Sfintei Taine a Euharistiei sunt numai credincioșii creștini botezați în mod valid și care în urma mărturisirii păcatelor au primit dezlegare de la preotul duhovnic pentru a se împărtăși cu vrednicie și care își manifestă dorința sinceră de a se împărtăși. Cu privire la primitori, în cele ce urmează vom face anumite lămuriri, deoarece canoanele bisericești prevăd strict potențialii primitori ai Împărtășaniei și interzic anumite practici locale în ceea ce îi privește pe aceștia.

Astfel, luând ca punct de plecare perioada apostolică se observă că Împărtășirea era un act zilnic și al tuturor căci ,,în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu și, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie și întru curăția inimii” (Faptele Apostolilor II, 42-46). Totuși, afirmația Sfântului Apostol Pavel: ,,oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat față de trupul și sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind trupul Domnului” (I Corinteni XI, 27-29) arată că încă din acea perioadă a Bisericii, Împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului necesita o pregătire prealabilă. Mântuitorul Însuși zice în acest sens: ,,Nu dați cele sfinte câinilor, nici nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și, întorcându-se, să vă sfâșie pe voi” (Matei VII, 6). De aceea practica apostolică și postapostolică a împărtășirii prevedea exclusivitatea împărtășirii membrilor Bisericii. Și cum, prin analogie, membri ai Bisericii deveneau numai prin Taina Botezului, cei care nu era botezați nu puteau să se apropie de Trupul și Sângele Domnului. Acest lucru este observat și din practica scoaterii catehumenilor la cuvintele: ,,Câți sunteți chemați ieșiți, cei chemați ieșiți, ca nimeni din cei chemați să nu rămână” pentru ca în momentul împărtășirii nici măcar să nu mai fie în biserică. În Constituțiile Apostolice se face referire atât la exclusivitatea primirii Euharistiei de către cei botezați cât și la împărtășirea tuturor celor prezenți la Sfânta Liturghie. Pentru aceasta, înainte de Sfințirea Darurilor, credincioșii erau așezați de către diaconi, într-o anumită ordine, pe categorii, în funcție de vârstă și sex. ,,Portarii să stea la intrările bărbaților, păzindu-le, iar diaconițele la ale femeilor, cum stau cei care țin socoteală de călătorii, care se suie în corabie, căci și la cortul mărturiei se urma într-același chip. Și de se află cineva că nu șade la locul său, să se mustre de diacon, care ține locul pilotului și să fie dus la locul ce i se cuvine, căci biserica se aseamănă nu numai cu o corabie, ci și cu o turmă. Și precum păstorii pe fiecare din necuvântătoare, zic despre capre și oi, le așează după sex și vârstă, și fiecare din ele aleargă la cea cu care se aseamănă și se înrudește, astfel și în Biserică: cei mai tineri să se așeze deoparte, dacă este loc, iar dacă nu, să stea în picioare, cei înaintați în vârstă să stea în bunărânduială, iar pe copii să-i ia lângă ei părinții și mamele lor. Tinerele să se așeze iarăși deoparte, dacă este loc, iar dacă nu, să stea în urma femeilor, iar femeile măritate și care au copii să stea aparte. Fecioarele însă și văduvele și bătrânele să stea sau să se așeze în fruntea tuturor. Diaconul să poarte grija locurilor, ca fiecare dintre cei care intră, să se ducă la locul său și să nu se așeze la intrare… Și când s-a sfințit (Sfânta Jertfă), să se împărtășească fiecare categorie cu Trupul Domnului și cu Scumpul Sânge, în ordine, cu sfială și evlavie, ca apropiindu-se de Trupul Împăratului; și femeile să aibă capul acoperit, cum se și cuvine sexului femeiesc. Să fie păzite însă ușile ca să nu intre vreun necredincios sau nebotezat”.

Deși pentru primitorii Sfintei Taine a Euharistiei se cere o pregătire specială, totuși, în anumite canonane, prin iconomie, Părinții Bisericii au îngăduit ca în caz de primejdie de moarte sau boală gravă (caz de necesitate) ca și catehumenii, adică nebotezați fiind, indiferent de etapa în care se aflau aceștia, să poată primi Sfânta Taină a Euharistiei. Canonul 13 al Sinodului I Ecumenic prevede: ,,În privința celor care stau să moară să se observe și acum vechea și canonica lege, încât dacă cineva stă să moară, să nu fie lipsit de cea mai de pe urmă și mai trebuitoare merinde. Iar dacă, fiind desnădăjduit și luând împărtășirea, s-ar număra din nou între cei ce trăiesc, acela să fie împreună cu cei ce iau parte numai la rugăciune. Dar peste tot și în privința oricui ar sta să moară, cerând a se face părtaș de cuminecătură (stabilim ca) episcopul, cu cercetare, să-l facă părtaș sfântului dar”. Pentru cei care primeau Sfânta Taină a Împărtășaniei în asfel de situații excepționale și trăiau, se făceau sănătoși, canonul 13 al Părinților de la Niceea prevede că aceștia rămâneau catehumeni, nebotezați, până la termenul stabilit anterior, adică urmându-se perioada stabilită a catehumenatului în respectiva Biserică locală. Dacă decedau, se considerau botezați cu Botezul dorinței. În tâlcuirea acestui canon, 13 I ec., din Pidalion, regăsim atât importanța primirii Dumnezeieștilor Taine („cea de săvârșit și mai de pe urmă și prea de nevoie merinde”) pentru cei aflați nepregătiți pe patul de moarte, în același timp precizându-se cu privire la cei însănătoșiți că: „acesta să stea numai cu cei credincioși, și să se roage împreună, nu însă și să se împărtășească”. Canonistul bizantin Teodor Balsamon, în interpretarea acestui canon, menționează că cel ce s-a împărtășit pe patul de moarte, fiind catehumen, trebuie, ca în caz de însănătoșire, să se întoarcă în starea sa dinainte de împărtășire.

Tot în aceeași notă, Sfântul Nichifor Mărturisitorul, prin canonul 9, îngăduie Cuminecarea celor aflați în primejdie de moarte chiar și în eventualitatea că aceștia au mâncat: ,,Se cuvine să se dea dumnezeiasca împărtășanie celui bolnav în primejdie de moarte, chiar și după ce a gustat mâncare”. Rânduiala canonică a Bisericii, prin aplicarea principiului iconomiei bisericești, a statornicit ca în cazurile excepționale cei aflați în astfel de situații să nu fie privați de merindea cea de pe urmă și mai necesară, întrucât Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, scopul în sine al Bisericii fiind dobândirea mântuirii credincioșilor în chip subiectiv. Canonul 7 al Sinodului local de la Cartagina (419) este relavant în acest sens: „Episcopul Aureliu zise: Dacă cineva fiind în primejdie de moarte ar cere să se împace cu sfintele altare, lipsind episcopul, atunci este cu dreptate ca presbiterul să întrebe pe episcop, și așa, după dispoziția acestuia, să împace pe cel ce este în pericol de moarte, această rânduială trebuie să o întărim prin hotărâre mântuitoare. Toți episcopii au răspuns: Se hotărăște ceea ce sfințenia voastră crede de cuviință să aprobăm în chip necesar” (52 ap.; 11, 13 I ec.; 6, 22 Ancira; 2 Neocezareea; 43 Cartagina; 73 Vasile cel Mare; 2, 5 Grigorie de Nyssa). Se poate constata din textul acestui canon că se face o excepție de la canonul precedent, care preciza că „nu este îngăduit presbiterului să împace pe cineva la liturghia publică; aceasta este părerea tuturor” (can. 6 Cartagina). Astfel, deși episcopul avea îndatorirea prin excelență a împăcării penitenților cu Biserica, totuși pentru cazurile de necesitate s-a îngăduit aceasta și preotului, însă numai dacă este cu neputință prezența episcopului și din dispoziția acestuia. Pocăința pentru păcatele săvârșite este un criteriu important acceptat de Părinții Bisericii pentru a-i primi la comuniunea cu Biserica și pe cei aflați pe patul de moarte, deși se făcuseră vinovați de păcate grave. Sfântul Vasile cel Mare, care s-a remarcat prin asprimea sau prin limitele impuse ale acriviei canonice (canoanele sale cuprinse în Colecția fundamentală de canoane), ia în considerare importanța pocăinței drept criteriu al judecății duhovnicești, numai pocăința și mărturisirea păcatelor făcându-i pe cei ce s-au lepădat de Hristos să se învrednicească de primirea Sfintei Euharistii: „Cel ce s-a lepădat de Hristos și a călcat taina mântuirii trebuie să se tânguiască tot timpul vieții sale și este dator a se mărturisi la vremea când iese din viață, învrednicindu-se de cele sfinte, pentru credința în iubirea de oameni a lui Dumnezeu” (can. 62 ap.; 10 I ec.; 1, 2, 3, 12  Ancira; 8, 10, 14 Petru Alex.).

După legislația canonică ortodoxă, pentru ca primitorii Sfintelor Taine în general și ai Sfintei Taine a Euharistiei în special să poată îndeplini toate condițiile canonice, ei trebuie să fie în viață, să creadă și să conștientizeze importanța Tainei. Cei morți nu pot fi împărtășiți. Biserica a combătut o astfel de practică, numită de Sfântul Ioan Gură de Aur drept „fără rațiune”, deși a existat în Biserica veche un adevărat obicei de a-i împărtăși pe cei morți. O mărturie în acest sens stă canonul 83 al Sinodului VI Ecumenic: ,,Nimeni să nu dea Cuminecătura trupurilor celor ce au murit. Căci este scris: ‹‹Luați mâncați›› (Matei XXVI, 26), dar trupurile celor morți nu pot lua, nici mânca”, precum și canonul 18 Cartagina: „…Tot așa s-a hotărât să nu se dea Euharistia trupurilor celor morți. Căci s-a scris: ‹‹Luați, mâncați››; dar trupurile morților nu pot nici a lua, nici a mânca, și ca presbiterii să nu boteze din neștiință pe cei ce au murit deja…”. Deși celor morți, conform legislației și doctrinei canonice, nu se poate administra Sfânta Taină a Euharistiei, totuși celor în viață, deși grav bolnavi, în stare de inconștiență, deci incapabili de a-și manifestra dorința de a se împărtăși, li se poate da Sfânta Euharistie, pentru a nu-i priva pe cei credincioși de merindea cea mai de pe urmă și mai necesară, pentru cazurile de necesitate. Putem spune că în această problemă părerile canoniștilor sunt diferite. Se susține astfel de către unii că starea de inconștiență este asemănătoare cu cea de moarte, iar bolnavul trebuie să manifeste dorința de a se împărtăși, ori inconștienții sau în unele cazuri chiar persoanele paralizate nu pot face acest lucru și atunci se pot aplica prevederile canoanelor 83 VI Ecumenic și 18 Cartagina, pentru că trupurile lor ,,nu pot lua, nici mânca”. Conform acestei poziții, aceste persoane nici nu conștientizează importanța Tainei pe care o primesc, existând posibilitatea ca dacă ar fi fost conștienți să fi manifestat repulsie față de primirea acestei Sfinte Taine a Bisericii. Totuși, conform canonului 13 al Sinodului I Ecumenic: ,,dacă cineva stă să moară, să nu fie lipsit de cea mai de pe urmă și mai trebuitoare merinde”, cei bolnavi, oricât de grav ar fi, nu pot fi echivalați ca stare cu cei morți. Noi împărtășim poziția conform căreia, avându-se în vedere că moartea reprezintă despărțirea sufletului de trup și atâta timp cât sufletul mai este încă în trup, iar omul este ființă vie, cei aflați în această stare de inconștiență pot fi împărtășiți (can. 13 I ec.), însă urmându-se practica Botezului pruncilor (sau a pruncilor până la șapte ani, pentru credința celor ce-i aduc pe dânșii), ca familia sau cei apropiați care cer preotului Euharistia pentru cel bolnav, să mărturisească dreapta credință în numele celui bolnav, garantând credința acestuia. Și aceasta, cu atât mai mult cu cât celor aflați în stare de căință (lapsi), pe patul de moarte, fie botezați, fie nebotezați (catehumeni), li se permite primirea Euharistiei. Asupra tuturor acestor dezbateri, preotul, ca învățător, medic și judecător al credincioșilor săi, trebuie să acționeze cu tactică pastorală, fiind în același timp un ,,părinte iubitor”, lucrând după iconomie, dar și un păstrător al rânduielilor canonice bisericești.

În Biserica Ortodoxă Română, Povățuirile pentru preoți, care se fundamentează pe legislația canonică, și care au dobândit obligativitate în Biserică prin aprobarea cărților de slujbă de către Sfântul Sinod al Bisericii noastre, care garantează conținutul acestora, precizează că ,,toți creștinii cei ce sunt de o credință, de o biserică, care n-au asupra lor îndepărtare sau blestem și își aduc prin mărturisire pocăința curată, care trăiesc în dreapta credință și de duhovnicul lor nu sunt opriți pentru o vreme, aceia să se împărtășească cu Trupul lui Hristos și cu Sângele Lui cu cuvenita cinste. Asemenea și copiii care au mai mult de șapte ani, care pot fi primiți la mărturisire, și pruncii cei mici după obiceiul bisericii se cade pentru credința celor ce-i aduc pe dânșii, să se învrednicească întru sfințirea sufletelor lor și întru primirea harului Domnului”. Povățuirile îi enumeră mai departe și pe aceia care nu pot fi împărtășiți, și anume: cei care au asupra lor blestem de la episcop sau care sunt opriți fie de părinți, fie de duhovnic, pentru vreo pricină oarecare, păcătoșii învederați, desfrânați (can. 26 al Sfântului Ioan Ajunătorul), concubine, pervertiții sexuali, cămătarii, fermecătorii și vrăjitorii, ghicitorii și descântătorii, cei care fură cele sfinte, jucătorii de cărți, hulitorii și cei care grăiesc cuvinte de ocară, provocatorii de neorânduială și de scandal, bețivii etc. Tot din categoria celor care nu pot să se împărtășească fac parte și păgânii, iudeii, mahomedanii, ereticii și schismaticii. Cei ce nu sunt membri ai Bisericii nu pot fi împărtășiți, Sfânta Taină a Euharistiei fiind prin excelență Taina comuniunii depline pe baza împărtășirii aceleași credințe. Nicio taină a Bisericii nu se administrează celor dinafară, acesta fiind un drept dobândit de primitor, ca membru deplin al Bisericii, prin Sfânta Taină a Botezului. Botezul este singura Taină administrată celor dinafară. În acest sens, Sfântul Ioan Damaschin precizează: ,,Așadar, cu toată puterea să ne păzim să nu luăm o împărtășanie de la eretici și nici să dăm. Căci spune Domnul: ‹‹Nu dați cele sfinte câinilor, și nici nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor›› (Matei , 6), ca să nu ne facem părtași relei lor credințe și osândirii lor. Dacă negreșit împărtășania este unire cu Hristos și a unora cu alții, atunci negreșit ne unim cu toții cei care, potrivit voinței libere, se împărtășesc împreună cu noi”. Însă, avându-se în vedere că prin erezie se cade din har, pierzându-se și efectul juridic al Botezului, calitatea de membru al Bisericii, Sfintele canoane fac mențiunea anumitor categorii de eretici care, reîntorcându-se în sânul Bisericii, puteau fi reprimiți numai prin administrarea Sfintei Taine a Euharistiei, devenind membri deplini (can. 7 II ec.; 95 Trulan).

În cazul celor opriți de către episcopi sau preoți să se împărtășească o anumită perioadă, ca urmare a păcatelor săvârșite anterior și care se află în pericol de moarte, Sfântul Grigorie de Nyssa prevede ca timpul de penitență să se reducă și dacă se manifestă din partea acestora căință pentru faptele săvârșite (chiar și în caz de ucidere), ei ,,să se integreze în Biserică și în comuniunea Bunului. Iar dacă cineva neîmplinind timpul de penitență hotărât de canoane, ar ieși din viață, blândețea Părinților poruncește ca împărtășit cu cele sfinte, iar nu lipsit de merinde să se trimită la acea mai de pe urmă și îndepărtată călătorie; iar dacă împărtășindu-se de cele sfinte iarăși s-ar întoarce în viață, să rămână timpul de pocăință cel hotărât, fiind întru acea treaptă, în care era înainte de împărtășirea cea dată lui de nevoie”. Și păcătoșii aflați pe patul de moarte, după ce se vor mărturisi pot fi însă împărtășiți, dacă cer aceasta, fără împlinirea canonului, sau chiar fără spovedanie și fără ajunare. Astfel, cei aflați sub canon bisericesc se pot împărtăși numai în caz de necesitate, pe patul de moarte, făcându-se excepție de la regula împlinirii canonului sau a epitimiei pentru dezlegarea de păcate.

Nu se poate administra Sfânta Împărtășanie alienaților (celor ieșiți din minte) sau celor leșinați, atâta vreme cât sunt în stare de nebunie sau de leșin, precum nici celor care nu au capacitatea fizică de a primi și reține Sfânta Împărtășanie. Cei îndrăciți pot fi împărtășiți în momente de luciditate, dacă nu hulesc Sfintele Taine. În acest sens, canonul 3 al Sfântului Timotei al Alexandriei zice: ,,Întrebare: dacă cineva credincios se îndrăcește, se cuvine a se împărtăși cu Sfintele Taine, ori nu? Răspuns: Dacă nu trădează Taina, nici în alt chip oarecare nu o hulește, să se împărtășească, dar nu în fiecare zi, căci destul este numai duminica”. O altă abordare asupra împărtășirii demonizaților o are Sfântul Nicolae al Constantinopolului, care face distincție între boală și demonizare. Astfel, ,,dacă cineva pătimește de veninul negru, încât se pare că este îndrăcit, nu se va opri; dar dacă cu adevărat este demonizat, nicidecum nu se va învrednici de cele sfinte, fiindcă lumina nu are nicio comuniune cu întunericul” (canonul 4). Nu pot fi împărtășite femeile în timpul scurgerii lunare și în perioada lăuziei (cf. can. 2 al Sfântului Dionisie al Alexandriei și can. 7 al Sfântului Timotei al Alexandriei) și nici bărbații care în noaptea precedentă au avut scurgere în vis (cf. can. 8 și 9 ale Sfântului Ioan Ajunătorul și can. 4 al Sfântului Dionisie al Alexandriei). Bolnavii pot fi împărtășiți de preot în afara bisericii, adică la casele lor, sau la spital, cu părticele din Sfântul Trup sfințit anume pentru acest scop în Joia Patimilor și păstrat în Altar, în chivotul de pe Sfânta Masă. În aceste cazuri, împărtășirea se face după o rânduială deosebită înscrisă în Molitfelnic. Nu se poate da Sfânta Împărtășanie bolnavilor ieșiți din minți, nebunii.

Faptul că preotul se împărtășește cu părticica HS și credincioșii cu NI și KA ne arată o anumită distincție între el și credincioși. Prin împărtășirea preotului cu părticica HS se arată că nu numai el se împărtășește cu Hristos coborât la lucrare în biserică, ci și trimiterea lui de către Hristos la împlinirea văzută a minunii lui în slujba lui Hristos, în vreme ce împărtășirea mirenilor din NI și KA se arată împărtășirea lor de lucrarea biruitoare a lui Hristos asupra păcatului și morții propriei lor persoane dar și de puterea lui Hristos de a-i face biruitori în lume.

Neofiții însă, adică cei de curând botezați, indiferent de vârsta lor, inclusiv pruncii, vor fi admiși la împărtășire îndată după administrarea Sfintei Taine a Botezului, fără nici o excepție așa cum a fost practica în biserica universală până în secolul al XIII-lea. Sfântul Ipolit dă mărturie despre practica împărtășirii neofiților imediat după Botez. Numai de atunci încoace, Biserica Apusului, iar după ea și cea armeană, au început a amâna împărtășirea pruncilor până la vârsta priceperii (7-12 ani) sub pretext că primitorul trebuie să conștientizeze singur importanța ei.

Tot din categoria primitorilor Sfintei Euharistii fac parte și preoții și diaconii, precum și toți ceilalți membri ai clerului. Aceștia sunt datori să se împărtășească, cu vrednicie, la fiecare Sfântă Liturghie. Canonul 8 apostolic prevede: ,,Dacă vreun episcop sau prezbiter sau diacon sau vreunul din catalogul clerului, aducându-se Sfânta Jertfă nu s-ar împărtăși, să spună cauza. Și dacă ea ar fi binecuvântată, să aibă iertare; iar de n-ar spune-o, să se afurisească, ca unul ce s-a făcut vinovat de tulburarea poporului și a făcut să nască bănuiala împotriva celui care a adus ca și când acesta nu ar fi adus-o după rânduială”. Comentând textul acestui canon, Profesorul Dimitrie Boroianu arată că Preoția ca Taină îl obligă pe preotul care ia parte la serviciul divin să fie întotdeauna pregătit de a primi Euharistia. Prin urmare, preotul având îndatorirea canonică de a se împărtăși, se înțelege că el trebuie să îndeplinească toate condițiile canonice pentru a se împărtăși, putând, conform canonului mai sus menționat, să slujească și fără a se împărtăși „dacă pentru aceasta se poate invoca un motiv justificat”. Tot canonistul Boroianu precizează că uneori se pot întâmpla diverse ispite ale trupului (ex: indispoziție a stomacului), care îl fac pe preot să nu fie apt de a se cumineca, însă în aceste cazuri excepționale, el trebuie să mărturisească celor cu care slujește motivul pentru care nu se poate împărtăși. Astfel, pentru ca cei ce săvârșesc Sfânta Taină a Euharistiei, precum și săvârșitorii Sfintei Liturghii să fie pregătiți pentru a se împărtăși cu vrednicie, episcopii, preoții și diaconii au îndatorirea de a ajuna. De aceea canonul 41 al Sinodului local de la Cartagina (419) precizează: ,,Sfintele altarului să nu se săvârșească decât numai de persoane care au ajunat, exceptându-se o singură zi la an, întru care se săvârșește Cina Domnului”.

Pornind de la textul canonului 8 apostolic, canonistul bizantin Ioan Zonaras apreciază că toți primitorii Sfintei Taine a Euharistiei, în speță clericii, trebuie să fie întotdeauna vrednici, deci pregătiți, pentru a se împărtăși cu cele Sfinte. Dacă unii clerici nu s-ar împărtăși atunci când se aduce Sfânta Jertfă, „fie să spună cauza și dacă e întemeiată să fie iertat, fie să fie îndepărtat (aphorizestho) dacă nu o spune; fiindcă dă poporului prilej de bănuială nu bună împotriva preotului care face Jertfa fără de sânge, ca unul care nu vrea să primească împărtășania de la acela ca și cum ar ști că are o oprire la lucrarea celor sfinte”. Astfel, după cum menționează Teodor Balsamon sau Alexie Aristen în comentariul lor la acest canon, nu orice cleric care nu se împărtășește trebuie îndepărtat, ci numai clericii care se ating de cele sfinte, care slujesc, numai unii ca aceștia ar trebui îndepărtați și pedepsiți „cu pedeapsă mare”.

Așa cum clerul trebuie să dea exemplu prin deasa împărtășire și credincioșii ,,care intră și ascultă scripturile dar nu rămân la rugăciune și la sfânta împărtășanie, aceia, trebuie să se afurisească, ca făcând neorânduială în biserică” (can. 9 ap.). Dacă interpretăm textul acestui canon mot-a-mot, ajungem cu siguranță la o concluzie greșită. Aceasta se referă la obligativitatea celor care participă la Sfânta Liturghie de a se și împărtăși. Mulți au căzut într-o astfel de eroare. Am putem spune că o astfel de practică urmează textul canonului, însă trebuie precizat că vrednicia sau îndeplinirea condițiilor morale și religioase se presupun, neputând accepta o împărtășire fără vrednicie, împotriva normelor canonice care privesc pregătirea specială pentru Euharistie, însuși Sfântul Apostol Pavel spunând că cel ce se împărtășește cu nevrednicie: „își mănâncă și își bea osândă, nesocotind Trupul Domnului” (I Corinteni II, 29). Poziția acelora care susțin obligativitatea credincioșilor laici, participanți la Sfânta Liturghie, de a se și împărtăși este eronată „căci a spune că toți credincioșii laici și cei sfințiți care nu pun mâna pe cele Sfinte trebuie să se împărtășească în fiecare zi cu cele Sfinte, iar dacă nu să fie îndepărtați, nu e nici părerea canonului, nici nu e cu putință să se facă; de aceea spune și canonul 9 să fie pedepsiți credincioșii care nu rămân, și nu a adăugat cei care nu se împărtășesc. Așa să interpretezi deci aceste canoane, în conformitate cu canonul 2 al Sinodului de la Antiohia”.

Pentru o interpretare corectă a dispoziției canonului 9 apostolic, se impune a recurge la marii canoniști bizantini ai secolului al XII-lea, Ioan Zonaras, Teodor Balsamon și Alexie Aristen. Cei trei canoniști subliniază importanța păstrării rânduielii în Biserică prin rămânerea la rugăciune, căci, după cum afirmă Aristen, „cel ce nu stăruie în biserică până la sfârșit , ci iese din biserică pe când se săvârșește încă sfânta Liturghie, trebuie să fie îndepărtat ca unul care produce neorânduială bisericii”. În ceea ce privește Sfânta Împărtășire, Ioan Zonaras subliniază practica Bisericii din acel timp ca laicii să se împărtășească încontinuu, invocându-se și canoanele 11 Sardica, 80 Trulan și 2 Antiohia care prevăd pedeapsa îndepărtării pentru laicii care nu se împărtășesc trei duminici la rând. Canonul 2 Antiohia, care statornicește aceasta, face următoarele mențiuni în chip pozitiv: „Toți cei ce intră în Biserică și ascultă Sfintele Scripturi, dar nu participă la rugăciune împreună cu poporul, sau se feresc de participare la Sfânta Euharistie potrivit oarecărei nerânduieli, aceștia să se lepede din Biserică, până când nu se vor mărturisi și nu vor arăta roduri de pocăință, și atunci rugându-se vor putea primi iertare; nu le este iertat însă să comunice cu cei excomunicați, nici umblând în case să se roage împreună cu cei ce nu se roagă împreună cu Biserica, nici să se primească în altă Biserică cei ce nu se adună împreună în altă Biserică. Iar de se va vădi că oarecare dintre episcopi, sau presbiteri, sau diaconi, sau oarecare din canon (catalogul clericilor) va comunica cu cei excomunicați, acesta încă să fie excomunicat ca unul ce tulbură canonul Bisericii” (vezi și can. 9, 10, 11, 12, 15, 28, 32, 33, 45, 48, 65 ap.; 5 I ec; 11, 13 IVec; 17, 66, 80 Trulan; 8, 11 Antiohia; 41, 42 Laodiceea; 9, 11 Sardica; 9, 10, 23, 106 Cartagina). Acestui canon, foarte important în iconomia problematicii de care ne ocupăm, urmând dispoziția canonului 9 apostolic, i se dă o interpretare pe linia tradiției Bisericii de către canonistul Zonaras care susține că trebuie „să fie respinși din biserică, adică să fie depărtați și scoși afară din adunarea credincioșilor, cei ce intră în biserică și nu rămân la rugăciune, nici nu se împărtășesc potrivit vreunei neorânduieli ori dintr-o cauză neîntemeiată, ci fără rânduială și fără motiv. Părinții au numit aici întoarcere a spatelui nu faptul de a urî dumnezeiasca Împărtășire și a nu suporta din această pricină cuminecarea, ci faptul de a fugi de ele chipurile din evlavie și ca din smerită-cugetare”. Iar cei ce sunt supuși pedepsei excomunicării, prin îndepărtarea lor din Biserică, nu pot fi în comuniune cu credincioșii Bisericii, fiind pedepsiți cu excomunicarea cei ce se roagă și îi primesc pe cei îndepărtați. Canoanele 10, 11 apostolice și 33 Laodiceea au interzis membrilor Bisericii să se roage împreună cu ereticii sau schismaticii.

Așadar, privind împărtășirea credincioșilor, aceștia trebuie să se împărtășească cu vrednicie. În Biserica Ortodoxă s-au născut numeroase discuții cu privire la împărtășirea cu vrednicie sau nevrednicie, precum și cu referire la împărtășirea rară sau deasă. Această problemă a fost adusă în actualitate din cauza unor rătăciri care susțin importanța împărtășirii dese ca fiind independentă de vrednicia primitorului. Cu privire la această problemă, a împărtășirii dese sau rare, independent sau nu de vrednicia primitorului, Sfântul Ioan Gură de Aur se pronunță spunând că „nici cei ce se împărtășesc o dată, nici cei ce de multe ori, nici cei ce de puține ori, ci cei ce se împărtășesc cu conștiința curată și a căror viață este ireproșabilă” (Cuvânt despre Epistola către Evrei), fiind importantă, nu împărtășirea deasă, ci împărtășirea să fie precedată de curățirea conștiinței. Astfel, atât pentru clerici, cât și pentru credincioșii simpli, se impune respectarea rânduielii canonice a pregătirii prin Spovedanie, dezlegare de păcate și ajunare (can. 29 Trulan; 41 Cartagina; 16 Tim. Alex.). În Prescripțiile canonice (prescripția 7) găsim răspunsul canonic dat de Sfântul Anastasie, patriarhul Antiohiei, cu privire la împărtășire, deasă sau rară: „Întrebare: Cum este mai bine a se împărtăși, mai des sau mai rar? Răspuns: Apostolul zicând: „Fiecare să se examineze pe sine, și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar; fiindcă cel ce cu nevrednicie mănâncă și bea, acela mănâncă și bea spre osânda sa, nesocotind trupul Domnului. Pentru aceasta sunt între voi mulți neputincioși și bolnavi și mulți dorm; dacă ne-am examina însă pe noi înșine, nu am fi osândiți, iar judecându-ne de la Domnul ne certăm, ca să nu fim osândiți cu lumea laolaltă (I Cor. XI, 28-32). Este prea lămurit că mai înainte trebuie să ne curățim și să ne liberăm de toată fapta vrăjmașă și astfel să ne apropiem de dumnezeiasca slujbă tainică, ca nu cumva să fie spre pieirea sufletului și a trupului…”. Constatând importanța esențială a vredniciei primitorului pentru împărtășire, observăm că Sfânta Taină a Euharistiei în Ortodoxie este strâns legată de o altă Taină, Sfânta Taină a Spovedaniei. Credincioșii care doresc să se împărtășească trebuie în prealabil să se pregătească pentru primirea acestei Taine prin post și prin mărturisirea păcatelor în fața duhovnicului. Vârsta de la care se administrează Spovedania a fost stabilită de Biserică ca fiind 7 ani. Sfântul Timotei, Arhiepiscopul Alexandriei, confirmă această vârstă în canonul 1, unde spune: ,,Întrebare: Dacă un copil care se catihisește în etate de șapte ani, sau om desăvârșit, ar afla undeva timp prielnic de cuminecare și s-ar împărtăși neștiind, ce trebuie a se face referitor la aceasta? Răspuns: Este dator a se lumina, căci de Dumnezeu a fost chemat”. Se regăsesc și alte păreri, care susțin că ea începe o dată cu instrucția școlară, începând chiar cu vârsta de 6 ani, sau chiar mai târziu, după zece ani, sau 12 ani la băieți și 14 ani la fete.

Nu în ultimul rând, primitorii Tainei Euharistiei trebuie să îndeplinească și o condiție esențială și anume să posede capabilitatea fizică pentru primirea Împărtășaniei, de a putea înghiți și ține cele sfinte. De aceea, preotul care administrează Sfânta Împărtășanie bolnavilor trebuie să fie cu băgare de seamă ca nu cumva aceștia să o scuipe sau să o verse și să se asigure că ea a fost înghițită integral. Așa cum am văzut mai sus, când am tratat despre săvârșitorii Tainei Euharistiei, curăția trupească și sufletească sunt condiții imperios necesare aplicabile și primitorilor. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur arată că: ,,cei care se apropie de Masa Domnului, nu trebuie să mai aibă ceva comun cu pământul, și nici să mai fie trași în jos și să se târască pe el, ci mereu să zboare în înălțime și să privească la Soarele dreptății și să aibă ager ochiul minții, fiindcă masa euharistică este masa de vulturi, nu masă de ciori”. Tot astfel, Sfântul Nicolae Cabasila zice: ,,Dacă, pe de altă parte, curăția nedeplină, nepregătirea și neînnoirea sufletului sunt semne de nedesăvârșire și de micime, ar urma că cel mai mare grad de fericire personală este totuși departe de cea mai mică fericire cerească. Cu alte cuvinte, ar urma că și împărtășirea din darurile de pe Sfânta Masă, cea de dincolo de catapeteasma altarului, nu ne duce chiar la bucuria Domnului nostru, întrucât și împărtășirea lucrează în noi doar o pregătire și o curățire oarecare, iar nu o adevărată fericire cerească. De aceea să nu ne mirăm că Împărtășania, cu toate că este mai desăvârșită decât alte Taine, are mai puțină putere de curățire, cu atât mai vârtos cu cât acest dar este, cum s-a mai spus, o răsplătire. Ori, a răsplăti pe cineva nu înseamnă deloc a-l arăta înaintea tuturor ca biruitor și a-i da cununa biruinței. Da, Hristos, Cel cu Care ne împărtășim, nu este numai o putere curățitoare și împreună-lucrătoare cu noi, ci și o răsplată pe care o luăm după ce ne-am străduit. Ce altceva așteaptă cei buni în schimbul suferințelor din această lume, decât tocmai a primi pe Hristos și a se uni cu El?”.

b. Rânduiala canonică romano-catolică. În Biserica Romano-Catolică, primitori ai Tainei Euharistiei sunt toți cei botezați și care nu sunt opriți prin canoanele Codului canonic din 1983 de la Cuminecare. Nu pot fi admiși cei care nu se află în comuniune deplină cu Biserica și catolicii asupra cărora planează o sancțiune gravă. Tot în categoria celor care nu pot recepta Sfânta Împărtășanie se află și cei care au fost excomunicați datorită abaterilor de la normele bisericești și care continuă să mențină starea de îndărătnicire. Înainte de hotărârile luate la Conciliul de la Vatican II, când întreaga optică a Bisericii Catolice față de celelalte ,,grupări” religioase creștine a fost regândită, normele pentru administrarea Euharistiei respectau hotărârile Codului canonic din 1917. În acest sens, toate grupurile de necatolici erau privite ca secte. Aceste secte erau înțelese ca neavând niciun ,,efect salvator” așa cum sunt alte ,,organizații frățești”. Codul se referă la toți necatolicii, chiar dacă au fost botezați creștin. Acest Cod stabilește o interzicere desăvârșită cu privire la administrarea Sacramentului Euharistiei celor necatolici. În acest sens, canonul 731 alineatul 2 precizează că: ,,Este interzisă administrarea Sfintelor Bisericii ereticilor sau schismaticilor, chiar dacă manifestă o bună credință și doresc să primească Împărtășania, cel puțin până când ei au renunțat la erorile lor și s-au împăcat cu Biserica”. În plus, canonul 1251, alineatul 1, interzice catolicilor să ia parte la slujbele sau rugăciunile necatolicilor. Conciliul II Vatican, în contrast cu prevederile anterioare, reevaluează condiția catolică față de celelalte biserici creștine, subliniind că împărțirea lucrurilor sfinte nu trebuie folosită discriminatoriu, acest lucru neînsemnând însă că ea (Împărtășania) trebuie dată tuturor.

În 1972, deci după Vatican II, Secretariatul pentru Promovarea Unității Creștine (acum numit Conciliul Pontifical pentru promovarea unității creștine), a emis câteva intrucțiuni cu privire la administrarea euharistică. Astfel, împărtășirea euharistică este privită ca un răspuns la nevoia spirituală a celor botezați, oferită în așa fel încât ea să nu umbrească semnificația Euharistiei ca act al întregii Biserici, unită în credință. Când botezații necatolici nu pot primi asistența spirituală din partea propriei comunități religioase, în caz că sunt pe moarte, în închisoare, suferă persecuții, sunt ținuți ostatici și așa mai departe, ei pot primi Euharistia și alte câteva Taine din partea slujitorului catolic. Documentul din 1972 este deosebit de important atât timp cât el constituie baza pentru Codul canonic din 1983 asupra problemei împărtășirii euharistice. Unele din frazele cheie ale documentului din 1972 recomandă ca Împărtășirea euharistică să aibă loc numai când necatolicii nu au acces la propriile slujiri pentru o perioadă îndelungată.

Codul canonic din 1983 poate fi înțeles ca o aplicare și extensie a constituțiilor și decretelor Conciliului II Vatican asupra vieții Bisericii. Canonul 844 începe cu o interzicere generală asupra împărtășirii euharistice, astfel, alinealul 1 stipulează că slujitorii catolici trebuie să administreze tainele doar membrilor catolici, care la rândul lor trebuie să primească Euharistia numai de la slujitorii catolici. În plus, acest canon 844 interzice catolicilor să primească Euharistia de la slujitorii necatolici. Acest canon acceptă o varietate largă de excepții față de regula generală privind împărtășirea euharistică. Excepțiile depind în principal de gradele de apropiere în comuniune cu Biserica Romano-Catolică. Trebuie spus că Legea curentă cere ,,comuniune deplin eclesială”, însă există și un număr de excepții:

Creștinii ortodocși și alții care se află în succesiune apostolică validă, pot primi tainele de la slujitorii catolici, în timp de nevoie. Catolicii pot primi tainele de la slujitorii ortodocși în vreme de nevoie, însă pentru normele ortodoxe, nu este ceva comun;

Creștinii din bisericile cu succesiune apostolică nevalidă, care nu găsesc un slujitor ar propriilor comunități și care cer spontan Tainele, le pot primi pe acestea de la slujitori catolici, în momente de nevoie (pericol de moarte sau alte circumstanțe grave);

Catolicii nu pot primi tainele de la slujitorii cu succesiune apostolică nevalidă niciodată.

Cu privire la administrarea Sfintei Taine a Euharistiei celor divorțați, adulterilor sau concubinilor, trebuie făcută mențiunea că în dreptul canonic romano-catolic, aceștia nu se pot apropia de Sfânta Jertfă până când situația matrimonială nu este reevaluată (cf. can. 915): „Să nu fie admiși la Sfânta Împărtășanie excomunicații și interzișii, după aplicarea sau declararea pedepsei, precum și cei care persistă cu încăpăținare într-un păcat grav și public”. Însă, plecând de aici, cel care conștientizează gravitatea păcatelor săvârșite și dorește să se împrătășească, trebuie să facă în prealabil mărturisirea sacramentală (cf. can. 916), pentru pregătirea specială în perspectiva primirii cu vrednicie a Sacramentului Euharistiei: „Cine este conștient de un păcat grav, să nu celebreze Liturghia, nici să nu se împărtășească cu Trupul Domului fără să fi făcut în prealabil mărturisirea sacramentală, afară de cazul când există un motiv grav și imposibilitatea de a se mărturisi; în acest caz să-și aducă aminte că are obligația să facă un act de căință desăvârșită, însoțit de hotărârea de a se mărturisi cât mai curând posibil”.

Asemănări între Biserica Ortodoxă și cea Romano-Catolică se găsesc și cu privire la postul euharistic, care trebuie să preceadă Împărtășirea. Dacă la ortodocși, așa cum am văzut mai sus se cere o ajunare puțin mai îndelungată (ca cel puțin de la ora 24, până la primirea împărtășaniei cel ce se împărtășește să nu fi gustat nimic, nici chiar apă), în Biserica Romano-Catolică, timpul este unul redus. Astfel, cel care intenționează să primească Euharistia, trebuie să se abțină doar o oră până la primirea Sfintei Împărtășanii, însă și aici sunt făcute excepții în ceea ce privește consumul de apă și medicamentele. Preotul care în aceeași zi celebrează două sau mai multe Liturghii (binația liturgică) poate consuma ceva chiar dacă timpul este mai scurt de o oră. Bolnavii și cei care îi asistă medical pot primi Sfânta Împărtășanie chiar dacă au consumat ceva în intervalul de mai puțin de o oră până la Sfânta Împărtășanie. Cei care au grijă de bolnavi se pot cumineca chiar a doua oară (cf. can. 919). Dacă în mod obișnuit Sfânta Împărtășanie se primește în timpul celebrării euharistice, există și excepția primirii ei în afara Liturghiei (can. 918): „Se recomandă foarte mult ca credincioșii să primească Sfânta Împărtășanie în timpul celebrării euharistice; totuși, celor care o cer dintr-un motiv just să le fie administrată și în afara Liturghiei, observându-se riturile liturgice.

Can. 919 – § 1. Cine are de gând să primească Preasfânta Euharistie, să se abțină de la orice fel de mâncare și băutură, cu excepția apei și a medicamentelor, cel puțin o oră înainte de a se împărtăși.

§ 2. Preotul care celebrează în aceeași zi de două sau de trei ori Preasfânta Euharistie, poate să consume ceva înainte de a doua sau a treia celebrare, chiar dacă nu a trecut intervalul de o oră.

§ 3. Persoanele în vârstă și cele bolnave, ca și cele care le îngrijesc, pot să primească Preasfânta Euharistie chiar dacă au consumat ceva cu mai puțin de o oră înainte”.

Conform canonului 920, în Biserica Romano-Catolică toți credincioșii care au primit cel puțin o dată Împărtășania au obligația de a se împărtăși cel puțin o dată pe an, respectându-se timpul pascal, cu excepția motivelor juste. O altă excepție se menționează în textul canonului 921, în care se arată întărirea bolnavilor prin Împărtășanie și chiar repetarea administrării acesteia: „§ 1. Credincioșii care se află în pericol de moarte, indiferent care ar fi motivul, să fie întăriți cu Sfânta împărtășanie ca Viatic.

§ 2. Chiar dacă au fost întăriți în aceeași zi cu Sfânta Împărtășanie, se recomandă foarte mult ca cei care ajung în pericol de a-și pierde viața să se împărtășească din nou.

§ 3. Persistând pericolul de moarte, se recomandă ca Sfânta Împărtășanie să fie administrată de mai multe ori, în zile diferite..”

În Romano-Catolicism, administrarea Sfintei Împărtășanii copiilor este admisă însă cu condiția ca aceștia că conștientizeze actul împărtășirii. În caz de moarte, copiii pot primi Împărtășania, dacă pot face deosebirea între Împărtășanie și pâinea comună. Papa Pius al X-lea, în anul 1910, a stabilit vârsta discernământului pentru primirea Sfintei Împărtășanii la 7 ani. Aici intră în discuție și datoria părinților și a preotului de a se îngriji de explicarea ritului Împărtășirii copiilor.

CAPITOLUL III

NORMELE CANONICE ȘI RÂNDUIELILE BISERICEȘTI CARE REGLEMENTEAZĂ CONDIȚIILE ADMINISTRĂRII SFINTEI TAINE A EUHARISTIEI

Necesitatea unor reglementări

În trecut, membrii comunității creștine se împărtășeau zilnic, așa cum menționează Faptele Apostolilor, fără a se ignora vrednicia primitorului. Practica s-a menținut și în secolele II, III și IV. Sfântul Vasile cel Mare confirmă acest lucru în Cuvântul adresat Patricianiei Chesaria când zice: ,,Desigur că împărtășirea zilnică și hotărârea de a primi zilnic Sfântul Trup și Sânge al lui Hristos e lucru bun și folositor, căci El Însuși o spune limpede: ‹‹cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică›› (Ioan VI, 54). Cine se îndoiește că participarea continuă la viață n-ar fi același lucru cu a trăi pe mai multe planuri? Cu toate acestea, noi ne împărtășim numai de patru ori pe săptămână: duminica, miercurea, vinerea și sâmbăta, precum și în alte zile când se face pomenirea vreunui sfânt deosebit”.

Spre sfârșitul secolului al IV-lea, râvna credincioșilor pentru împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului a început să scadă. Sfântul Ioan Gură de Aur condiționează primirea Euharistiei de o viață ireproșabilă: ,,Mulți din voi se împărtășesc din jertfa aceasta o singură dată în cursul anului, alții de două, iar alții de mai multe ori. Deci, cuvântul nostru este îndreptat către toți, nu numai către cei de față, ci și către cei care stau prin pustii, căci aceia mai cu seamă o singură dată se împărtășesc, de multe ori și la doi ani. De ce? Pe care oare vom aproba noi? Pe cei care se împărtășesc o dată pe an sau pe cei de mai multe ori, ori pe cei mai de puține ori? Nici pe cei deodată, nici pe cei de multe ori, nici pe cei de puține ori, ci pe cei cu cuget curat, pe cei cu inima curată, pe cei cu viața fără de prihană. Unii ca aceștia, apropiind-se pururea, iară de nu sunt așa să nu se apropie niciodată. De ce? Fiindcă își iau cu sine judecată, și osândă, și pedeapsă nespusă”. Sfântul Ioan compară Masa Euharistică (Împărtășirea) cu mâncarea zilnică necesară supraviețuirii trupului. Astfel, ,,precum mâncarea, ce prin natura sa este hrănitoare, cade într-un stomac bolnav și bicisnic, și vatămă totul și strică, devenind cauza bolilor, întocmai așa se petrece și cu împărtășirea sfintelor și Dumnezeieștilor taine. Te bucuri de masa cea duhovnicească, de masa cea împărătească, și îți umpli gura cu lut? Ești uns cu mir și te mânjești cu putoare? Căci, spune-mi te rog: după un an de zile primind Sfânta Împărtășire, crezi tu că cele patruzeci de zile îți sunt de ajuns spre curățirea păcatelor din trecut? Și după trecerea unei săptămâni te dedai iarăși celor dintâi? Spune-mi te rog: dacă după trecerea a patruzeci de zile de la însănătoșirea ta de o boală lungă, te dedai iarăși acelorași mâncări aducătoare de boli, oare nu ai pierdut și munca ta dinainte? Desigur că dacă cele naturale se mută și se schimbă, cu atât mai mult cele ale voii libere. De pildă, noi de la natură vedem, și de la natură avem ochii sănătoși, însă de multe ori din pricina cachexiei ni se vatămă nervul optic. Deci, dacă și cele ale naturii se schimbă, oare cu atât mai mult cele ale voinței. Patruzeci de zile întrebuințezi pentru sănătatea sufletului, și poate nici patruzeci, și aștepți ca să îmblânzești pe Dumnezeu? Te joci, o omule?”.

Timpul împărtășirii.

Referitor la timpul împărtășirii, canonul 2 al Sinodului local de la Antiohia (341) precizează: ,,toți cei care intră în Biserică și ascultă Sfintele Scripturi, dar nu participă la rugăciune împreună cu poporul, sau se feresc de participarea la Sfânta Euharistie potrivit oarecărei nerânduieli, aceștia să se lepede din Biserică, până când nu se vor mărturisi și nu vor arăta rod de pocăință, și atunci rugându-se vor putea primi iertare…”. Astfel, așa cum reiese din acest canon preoții și ceilalți membri ai clerului și chiar și credincioșii sunt datori să se împărtășească la fiecare Sfântă Liturghie, însă cu vrednicie. Împotriva practicii ,,inovatoare” a Împărtășirii cât mai rare și a celor care o practică, Sfinții Părinți ai Bisericii au formulat cuvinte dintre cele mai grele. Printre aceștia putem aminti pe Sfântul Chiril al Alexandriei care leagă ferirea de împărtășire chiar de posedarea diavolească și pe Macarie Egipteanul, care mergând pe aceeași linie spune unei femei pe care o vindecase de bântuirea demonică: ,,niciodată să nu mai neglijezi a merge la biserica lui Dumnezeu și a te împărtăși cu Tainele lui Hristos. Aceasta (tulburarea diavolească) ți s-a întâmplat pentru că timp de cinci săptămâni nu te-ai apropiat de preacuratele taine”. Chiar și Sfântul Ioan Gură de Aur, în rugăciunile de dinainte de Împărtășanie atenționează că cel care nu se va împărtăși mai des, va fi ,,prins de lupul cel înțelegător”. Sfântul Simeon al Tesalonicului spune: ,,Nimeni din cei ce se tem și iubesc pe Domnul să nu lase să treacă peste patruzeci de zile, ci mai vârtos să caute și mai curând a se apropia de cominecătura lui Hristos, dacă se poate și în fiecare Duminică, mai ales bătrânii și cei bolnavi”. În practica bisericească actuală, preoții sunt datori să sfătuiască pe credincioși să se împărtășească cel puțin de patru ori pe an, în cele patru posturi ale Bisericii Ortodoxe și chiar mai des.

În Biserica Ortodoxă, preotul poate săvârși Sfânta Liturghie doar o singură dată pe zi și implicit se poate împărtăși doar o singură dată în cursul zilei. De asemenea, trebuie menționat că Biserica Ortodoxă nu săvârșește Liturghia decât în prezența poporului. Acesta este și motivul pentru care Liturghia ortodoxă sub forma rânduielii sale rămâne neschimbată pentru toate ocaziile și zilele liturgice. Există într-adevăr mici diferențe între gradul de fast și solemnitate al liturghiilor însă sub nicio formă nu se poate vorbi despre aplicarea practicii Bisericii Romano-Catolice. La catolici se face diferență între Misa Solemnă ca misă completă, cântată și Misa Privată, adică misa citită și fără cântări. Diferența între aceste două tipuri de mise nu este numai de aparență externă, ci chiar și de conținut. Misa solemnă se oficiază la sărbători, când sunt credincioși prezenți și este celebrată de către un preot ajutat de un diacon, un subdiacon și patru clerici inferiori, un purtător de cădelniță, doi acoluți și un ceremoniar. Misa privată reprezintă de fapt o sinteză, simplificare a misei solemne. Ea poate fi oficiată de către un singur preot fără participarea vreunui credincios. În practica romano-catolică, întâlnim și alte forme ale misei:

Misa solitaria, misă interzisă chiar si în practicile vechi catolice, deoarece, nu este niciun credincios prezent;

Misa sicca, când rugăciunile din formularul misei sunt recitate, însă este omisă partea esențială ( ofertoriul, consacrarea darurilor și împărtășirea);

Misa cantata, este misa cântată de un singur preot, care neavând diacon sau subdiacon este ajutat de doi ministranți;

Misa pontificalis, săvârșită de un episcop în dioceza sa în zile de sărbătoare. El este ajutat de către un preot, trei diaconi, un subdiacon și mai mulți clerici inferiori.

În Biserica Romano-Catolică, preoților le este admis să săvârșească mai multe ,,celebrări” într-o zi, din motive pastorale (can. 905). Canonul 904 precizează: ,,Amintindu-și mereu că în misterul Jertfei euharistice este exercitată necontenit opera mântuirii, preoții (trebuie) să celebreze des, ba chiar dacă nu este posibilă prezența credincioșilor, este cu adevărat o acțiune a lui Hristos și a Bisericii, pe care săvârșind-o, preoții își îndeplinesc principala lor funcție”. Totuși, preoții trebuie să țină cont și de prescripțiile canonului 906 care zice: ,,Preotul să nu celebreze Jertfa euharistică fără participarea cel puțin a unui credincios, afară doar de cazul când există un motiv just și rațional”. Interzicerea celebrării Euharistiei fără prezența a cel puțin un credincios, își are originea în pontificatul Papei Alexandru III, din secolul al patrusprezecelea. Ea a fost reafirmată în Codul din 1917, ca cerință necesară pentru celebrarea fiecărei Mise. În anul 1965, Papa Paul al VI-lea a reîntărit formulărilele de mai sus.

În Biserica Romano-Catolică, începând cu anul 1949, s-au stablit cazurile când Euharistia poate fi celebrată fără credincioși: când este nevoie să se dea Viaticul unei persoane bolnave; în perioade de epidemii; când credincioșii părăsesc biserica în timpul Misei. Cerința participării credincioșilor la celebrarea Misei, nu se referă doar la prezența corporală a acestora în Biserică, ca ,,materiale” de asistență a preotului, ci prezența lor este necesară deoarece Euharistia, în esența ei, este acțiunea întregii Biserici, formată din cler și popor.

Astfel, preotul poate repeta celebrarea sau concelebrarea în anumite zile prestabilite, așa cum ar fi: Joia Sfântă, când după celebrarea misei crismale, acesta poate celebra misa cu titlul in Caena Domini; Sfintele Paști, când este permis ca cel care a celebrat misa din noaptea Învierii să poată concelebra a două misă de Paști; Crăciunul, sărbătoare cu ocazia căreia, fiecărui preot îi este îngăduit să săvârșească câte trei mise, dreptul canonic condiționându-i pe aceștia să le săvârșească la ore prestabilite; Pomenirea tuturor morților, când se săvârșesc trei mise. Din motive pastorale urgente, când într-o anumită dieceză nu există preoți suficienți, Ordinariul locului poate permite pentru motiv just ca preotul locului să celebreze de două ori pe zi, iar dacă necesitatea pastorală o cere, de trei ori pe zi, în Duminici și sărbătorile de poruncă. Magisteriul permite celebrarea de 4 ori în zilele de duminică și sărbătorile de poruncă, spre grija sufletelor, însă nu în aceeași biserică. Criteriul aplicat pentru a stabili care misă este binată sau trinată nu este dat de succesiunea cronologică a celebrărilor ci de faptul că ea a fost celebrată și nu contează unde și la ce oră, pe lângă missa consimțită de către Dreptul canonic.

Referitor la timpul când credincioșii pot să se împărtășească, în Biserica Catolică, conform prevederilor Conciliului Tridentin și îndemnului Papei Pius al IX-lea, credincioșii se pot apropia zilnic de Sfânta Masă. Preoții nu trebuie să refuze împărtășirea credincioșilor care o cer în afara Sfintei Liturghii (cf. can. 918). Spre deosebire de ortodocși, la catolici, cel care a primit Euharistia, poate să o primească și a doua oară, însă numai în cadrul liturghiei la care a participat sau la viatic.

Materia Sfintei Taine a Euharistiei.

Cele trei ,,elemente” de nelipsit pentru oficierea Tainei Împărtășaniei sunt: pâinea, vinul și apa. Pâinea trebuie să fie de grâu curat, dospită, cum a fost la Cina cea de Taină, iar vinul să fie curat, din struguri (rodul viței), indiferent de culoare, amestecat cu puțină apă (care s-a turnat în potir la proscomidie). Vinul și pâinea, despre folosirea cărora pentru Sfânta Jertfă dă mărturie Sfântul Iustin Martirul și Filozoful, preînchipuie unitatea și legătura strânsă care îi leagă între ei pe toți fiii Bisericii, făcându-i un singur Trup: Trupul tainic al Domnului, Sfânta Biserică, deoarece pâinea este făcută din mai multe boabe de grâu strânse laolaltă și vinul este produs prin zdrobirea în același teasc a mai multor ciorchini de boabe de struguri. În Didahie se face referire la această analogie atunci când se zice: ,,…după cum această pâine frântă era împrăștiată pe munți și fiind adunată a ajuns una, tot așa să se adune Biserica Ta de la marginile lumii în Împărăția Ta”.

Biserica a păstrat peste veacuri practica apostolică și în ceea ce privește materia Sfintei Euharistii și de aceea ori de câte ori cineva a încercat să aducă inovații, Părinții Bisericii au luat act de inovație și au combătut-o. Astfel, se observă că încă din perioada apostolică se încerca introducerea în cult a altor elemente străine celor prezentate mai sus. De aceea, canonul 3 apostolic statornicește: ,,Dacă vreun episcop, sau presbiter, contrar rânduielii Domnului despre jertfă, ar aduce la altar alte lucruri, afară de spice de grâu nou, ori struguri la vreme potrivită, fie miere, fie lapte, fie în loc de vin, sicheră meșteșugită (băuturi meșteșugite), fie păsări, fie animale, fie legume, să se caterisească. Să nu fie deci îngăduit a se aduce altceva la altar, decât untdelemn pentru candelă și tămâie la vremea sfintei aduceri înainte”. Canonul trasează o linie de demarcație clară între prinoasele euharistice și cele comune. Ca o completare a acestui canon, câteva secole mai târziu, sinodul local de la Cartagina hotărăște: ,,La cele sfinte nimic mai mult să nu se aducă decât trupul și sângele Domnului, precum și Însuși Domnul a predanisit, adică pâine și vin amestecat cu apă. Iar pârga, sau de miere sau de lapte, să se aducă, precum se obișnuiește, într-o zi anumită spre taina pruncilor; și deși se aduc mai ales la altar, totuși să aibă binecuvântarea lor proprie deosebită, pentru ca să se deosebească de taina Trupului și Sângelui Domnului. Dar nimic mai mult să nu se aducă din pârgă, decât cea din struguri și din grâu” (can. 37). Concluzia acestei formulări canonice va fi preluată în canonul 57, unde se afirmă că „nu se cuvine a aduce miere sau lapte la altar”. Sfântul Epifanie al Salaminei dă mărturie despre existența unor eretici în timpul său, denumiți artotiriți, urmași ai lui Montanus, care foloseau pentru Împărtășanie nu pâine și vin, ci pâine și brânză. Tot aici se încadrează cei care foloseau pentru Sfânta Euharistie miere și lapte, combătuți de sinoadele prezentate mai sus.

Și în Biserica Romano-Catolică se folosește pentru celebrarea Sfintei Euharistii vin și pâine (nedospită – azimă) conform canonului 926. Referindu-se la materiile necesare preotului, canonul 924 face următoarea precizare: ,,Preasfânta Jertfă euharistică trebuie oferită cu pâine și vin: în vin trebuie să se toarne puțină apă. Pâinea trebuie să fie numai din grâu și făcută recent, astfel încât să nu existe niciun pericol de alterare. Vinul trebuie să fie natural, produs din rodul viței de vie și nealterat”. Din dorința de a menține ritualul de la Cina cea de Taină, Biserica a privit întotdeauna pâinea și vinul ca singurele materii esențiale pentru masa euharistică și sacrificiu. O cantitate redusă de apă (modica aqua) trebuie pusă în vin de către diacon sau preot la pregătirea darurilor.

Este interzisă chiar și în momente de necesitate urgentă folosirea pâinii și a vinului în mod separat sau în afara ritului celebrării euharistice (cf. can. 927). În general, în Biserica Catolică, credincioșii sunt împărtășiți doar cu Trupul Domnului, iar clericii se împărtășesc și cu Trupul și cu Sângele lui Hristos. Credincioșii pot primi Sfânta Împărtășanie sub ambele specii (Trup și Sânge) după o pregătire prealabilă. Cei care se pot împărtăși astfel sunt:

Neofiții adulți;

Adulții care primesc mirul, la misa confirmațiunii lor;

Cei care sunt primiți în comuniunea Bisericii, la misa lor;

Mirii, la misa cununiei lor religioase;

Diaconii la misa ordinațiunii lor;

Cei care sunt instruiți, cei care primesc o Taină;

Cei care primesc o misiune în Biserică;

La administrarea viaticului;

Cei care desfășoară un oficiu liturgic la misa concelebrată;

Preoții care iau parte la mari celebrări;

Cei care iau parte la exerciții spirituale;

Nașii, părinții care participă la misa noului botezat adult;

Părinții și rudele care participă la misa noului preot, etc..

Pâinea, ca materie, a fost folosită încă din vechime în diferitele rituri religioase. Astfel, în cultul Vechiului Testament, pâinea făcea parte din materia de jertfă. Dumnezeu Însuși a poruncit lui Moise: ,,Iar pe masă să pui pâinile punerii înainte, care se vor afla pururea înaintea Mea” (Ieșire XXV, 30). Pâinile punerii înainte aduse la templu, erau așezate pe o masă, unde se aflau și vasele destinate curățirilor (cf. I Regi V, II Corinteni XIII, 11). Ofranda de pâine era expresia recunoștinței omului față de bunătatea și binefacerile lui Dumnezeu. Melchisedec, împăratul Salimului și Preot al lui Dumnezeu cei Preaînalt, a adus pâine și vin și a binecuvântat pe Avraam. După ce s-a înapoiat Avraam de la înfrângerea lui Hodologomor și a împăraților care erau împreună cu el, împăratul Sodomei i-a ieșit în întâmpinare în valea lui Savir, sau valea împăratului. Melchisedec, împăratul Salimului, a adus pâine și vin; el era Preot al lui Dumnezeu Cel Preaînalt. Melchisedec a binecuvântat pe Patriarhul Avraam, și i-a zis: „Binecuvântat să fie Avraam de Dumnezeu cel Preaînalt, Ziditorul cerului și al pământului. Binecuvântat să fie Dumnezeul cel Preaînalt, Care a dat pe vrăjmașii tăi sub mâna ta. Și a dat lui Avraam zeciuială din toate” (Fac. XIV, 17-20; comparativ cu Evrei VI, 1-21; V, 6, 10). Pâinile punerii înainte care se aduceau erau 12, care arătau cercul celor 12 zodii și cele 12 luni ale anului sau după numărul celor 12 Patriarhi sau ale celor 12 triburi, câte o pâine drept jertfă înaintea Domnului pentru fiecare trib al lui Israil (Levitic XXIV, 8). Pâinile rămâneau pe masă până în sâmbăta viitoare, când se schimbau cu altele proaspete. Între ele se puneau tămâie și sare după porunca Domnului (Ieșire XXIV, 31-39; XXXVII, 17-24).

În Biserica creștină, Sfinții Părinți au afirmat, referindu-se la pâinea folosită la Împărtășanie, că ea trebuie să fie dospită, așa cum se folosește astăzi în Biserica Ortodoxă. Ea simbolizează sufletul desăvârșit și întruparea desăvârșită a Domnului. Ea este singura permisă, deoarece întrebuințarea pâinii dospite este singura practică întrebuințată și folosită de Însuși Mântuitorul Iisus Hristos. Spre deosebire de Biserica noastră, romano-catolicii întrebuințează la Sfânta Euharistie pâine nedospită sau azimă (ostia). Această inovație s-a introdus în Apus încă din veacul mai întâi în Spania, în secolul al VIII-lea în Anglia, în secolul al IX-lea în Germania, dar ea s-a generalizat abia în veacul XI, devenind unul din punctele de dispută și polemică dintre Biserica Răsăriteană și cea Apuseană, care a contribuit la Schisma cea mare din 1054. Temeiul acestei inovații a fost părerea greșită că Mântuitorul Hristos, la Cina cea de Taină, serbând Paștile o data cu cele ale iudeilor, a folosit, asemenea acestora, azima. Dar eroarea lor se poate vedea chiar din textul Evangheliilor sinoptice, în care toți cei trei Evangheliști care relatează evenimentul instituirii Sfintei Euharistii numesc pâinea întrebuințată de Mântuitorul Hristos artos = pâine dospită și nu azimon = azimă. Mai mult, Evanghelistul Ioan arată lămurit că Mântuitorul a serbat cu ucenicii săi Paștile înainte de ziua Paștilor iudeilor: pro de tis eortis = iar mai înainte de sărbătoarea Paștilor… (Ioan XIII, 1). De asemenea, tot Evanghelistul Ioan spune că după ce iudeii L-au adus pe Iisus de la Caiafa în divan la Pilat, ei n-au intrat în divan (pretoriu), ca să nu se spurce, ci să poată mânca Paștile (Ioan XI, 28), indiciu sigur că iudeii încă nu își prăznuiseră Paștile. Același Evanghelist relatează că după ce Domnul a murit răstignit pe cruce, iudeii s-au grăbit să dea jos de pe cruce trupul lui Iisus și trupurile celor doi tâlhari, pentru ca acestea să nu rămână pe cruce, căci era mare ziua Sâmbetei aceleia (Ioan XIX, 31), fiind ziua Paștilor.

În concluzie, putem afirma următoarele: Joi seara, la Cina cea de Taină, Mântuitorul a serbat Paștile cu ucenicii Săi, la care s-a folosit pâine dospită. Vineri, după răstignire, iudeii au luat toate măsurile pentru ca trupurile celor răstigniți să fie date jos de pe cruce, spre a nu rămâne răstignite în ziua de Sâmbătă, când ei își serbau Paștile și când începeau zilele azimilor, în care ei nu mâncau pâine dospită. Așadar, la Cina cea de Taină, Mântuitorul și ucenicii Săi au folosit pâine dospită, și nu azimă. În afară de romano-catolici, mai folosesc azima în locul pâinii dospite, Bisericile protestante, armeană și maronită. Biserica Anglicană folosește pâine dospită, dar azima nu este oprită.

În Ortodoxie, prescura simbolizează atât firea dumnezeiască a Mântuitorului, cât și cea umană. Aceste două firi sunt păstrate în integritatea lor, ele se întrepătrund și se înconjoară reciproc, fără amestec și confuzie, iar aceasta este numită de Părinții Bisericii, Perihoreză. În ce privește forma exterioară, pâinea de Jertfă – prescura, ,,trebuie să fie coaptă (dar nu arsă)… fără să fie crăpată, ceea ce pe lângă intenție, arată și grija deosebită a credincioșilor care o aduc, pentru pregătirea acesteia”. Pentru a căpăta destinația Jertfei, prescura este însemnată cu un sigiliu pătrat, ce creează pe partea superioară a acesteia patru pătrățele egale, în care se găsesc inițialele: IS. HS. NI. KA. Dacă în urma coacerii forma sigiliului s-a stricat, preotul este obligat ca înainte de a folosi o astfel de prescură la proscomidie, să o însemneze din nou cu copia, în așa fel încât pătrățelele și inițialele să se vadă din nou. Prescurile întrebuințate la Proscomidie pentru Sfânta Împărtășanie sunt tăiate în bucăți mici și sfințite în Altar de către preot, prin atingerea vasului în care se află de Darurile sfințite, și sunt împărțite la sfârșitul Sfintei Liturghii credincioșilor, sub formă de anafură sau antidor. Sinodul local de la Laodiceea face deosebirea clară între Sfânta Împărtășanie și anafură. În acest sens, canonul 14 precizează: ,,Să nu se trimită Cele Sfinte în alte parohii la sărbătoarea Paștilor, după chipul cum trimit pâinile cele binecuvântate (Anafura)”. Pregătirea prescurilor se poate face de orice credincios sau credincioasă, cu o moralitate neîndoielnică, indiferent de vârstă. E drept că în unele locuri există obiceiul ca una sau mai multe femei văduve mai vârstnice să facă prescurile pentru întreaga comunitate locală. Practica nu este greșită, dar nu este nici obligatorie. Sinodul local de la Laodiceea, prin canoanele 37 și 38, interzice primirea darurilor trimise de către iudei și eretici sau împărtășirea cu unii cu aceștia. De altfel, chiar prin canonul 64 Laodiceea se interzisese orice comuniune cu iudeii sau ereticii. Cu privire la numărul prescurilor ce vor fi folosite, canonul 11 al lui Nichifor Mărturisitorul prevede că este suficientă o singură prescură și atunci când sunt a se pomeni mai multe persoane la Liturghie. În Biserica Coptă, pentru Împărtășanie se folosesc trei pâini, ca simbol al Sfintei Treimi, care au imprimate câte 12 pătrățele mici unde se găsește imprimată câte o cruce, iar în partea de sus, în mijloc, se află părticica despoticon.

Trecând peste diferențele existente între ortodocși și catolici cu privire la pâinea folosită la oficierea Sfintei Jertfe (artos vs. azimă), trebuie spus că și în Biserica Romano-Catolică există câteva reguli esențiale cu privire la pregătirea pâinii ce va fi adusă ca jertfă. Pentru pregătirea Sfintelor Daruri, romano-catolicii folosesc cinci pâini subțiri, denumite hostii. Acestea au formă rotundă, puțin mai mari decât o monedă, în vechime având imprimată pe ele semnul crucii. Alte denumiri ale hostiilor sunt: corona sau modum denarii, deoarece, cu timpul, ofranda pâinii și a vinului a fost înlocuită cu ofranda în bani, care se făcea sub formă de chetă, în vremea ofertorului.

Într-o instrucțiune din 1929, Sfânta Congregație pentru Disciplina Sacramentelor învăța că pâinea care este făcută din altă substanță în afară de grâu, chiar dacă este din diverse feluri de cereale sau alături de făina din grâu este amestecată altă materie și prin această amestecare nu rămâne pâine de grâu, nu constituie materie pentru Sfânta Euharistie. Glutenul ca substanță ce se găsește în făina de grâu, și care asigură coezivitate aluatului, este necesar. De aceea, în mod excepțional pentru persoanele bolnave, cu toleranță redusă la gluten, Sfântul Scaun a permis folosirea pâinii cu gluten scăzut. Spre a primi o astfel de aprobare, cel în cauză trebuie să prezinte un certificat medical care să ateste existența reală a bolii. Instrucțiunea Generală a Misei romane stipulează că pâinea pentru Euharistie trebuie să aibă aparența unei reale mâncări și să fie făcută în așa fel încât preotul să fie capabil să o frângă în bucăți și astfel să o poată administra. Alte instrucțiuni ale Sfântului Scaun clarifică însemnătatea termenului de aparență, arătând că el se aplică pâinii în ceea ce privește culoarea, gustul și grosimea, mai curând decât forma.

Vinul, ca materie a Împărtășaniei, este întrebuințat în cultul creștin în primul rând la Sfânta Liturghie, pentru prefacerea lui în Sfântul Sânge al Domnului. El se mai întrebuințează și la sfințirea bisericilor, la slujba Sfintei Taine a Cununiei, la Litie, la slujbele de pomenire a celor decedați, etc. Trebuie spus că încă din perioada veterotestamentară, vinul a fost considerat ca element cu rol vindecător și întăritor pentru trupul omenesc (cf. Luca X, 34, I Timotei V, 23). În Noul Testament, Mântuitorul preface apa în vin la Nunta din Cana Galileii (Ioan II, 1-11) și face referiri la vie și la mlădițe, care trebuie să dea rod.

Amestecarea vinului și a apei la Sfânta Liturghie simbolizează apa și sângele care au curs din coasta Domnului (cf. Ioan XIX, 34), având și fundament canonic (can. 32 Trulan). Cu privire la amestecarea vinului cu apa, Sfinții Părinți ai Bisericii au arătat că această practică era obișnuită în mediul iudaic și merg până acolo încât susțin că Însuși Mântuitorul a folosit vinul în amestec cu apa la Cina cea de Taină. În primele șapte secole ale creștinismului, folosirea vinului amestecat cu apă pentru Împărtășanie era o practică unanim acceptată în toate regiunile creștine și era considerată ca indispensabilă. Astfel, Sfântul Iustin Martirul și Filozoful, în Apologia sa, mărturisește că ,, încetând rugăciunile, noi ne îmbrățișăm unii pe alții cu sărutarea păcii. Apoi se aduce celui ce prezidează adunarea fraților pâine și un pahar de vin amestecat cu apă, pe care acesta luându-le, înalță laudă și slavă Părintelui tuturor, în numele Fiului și al Duhului Sfânt și rostește o lungă rugăciune de mulțumire, pentru ca acestea să fie primite de către El”. Sfântul Ciprian al Cartaginei privește amestecarea vinului cu apa drept simbolul unității dintre Hristos și creștini. Argumentele cu privire la aceste aspecte sunt și cele două Liturghii păstrate în cultul ortodox până astăzi: Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului și cea a Sfântului Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, precum și vechea Liturghie a Sfântului Iacob. Astfel, în Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare, întâlnim cuvintele: ,,asemenea și paharul din rodul viței luând, amestecând, binecuvântând și sfințind …”, iar Sfântul Iacob spune: ,,și luând paharul și amestecând vin și apă”.

O primă abatere de la practica Bisericii în ceea ce privește amestecarea apei cu vinul pentru Euharistie este aceea a encratiților, a ucenicilor lui Tațian, care săvârșeau Sfânta Împărtășanie fără vin, numai cu pâine și apă. Din acest motiv ei au fost denumiți aquarieni sau idroparastați și au fost aspru criticați de Sfinții Părinți. Motivul înlocuirii vinului îl constituie concepția pietistă extremă a acestora că vinul provine de la diavol și cei care îl beau și îl folosesc sunt răufăcători și păcătoși.

Tot astfel, practicile prin care apa fusese înlăturată din Sfânta Euharistie au fost combătute de către Părinții Bisericii. Mărturie în acest sens ne stă canonul 32 Trulan, canon care detaliază și argumentează veridicitatea folosirii apei unită cu vinul ca materii, în Taina Euharistiei. Canonul 32 Trulan „caterisește pe presbiterul sau pe episcopul care ar întrebuința la sfânta Euharistie altceva afară de pâine și vin sau care nu va amesteca vinul cu apă, după cum făceau Armenii, dar și pe cei care ar întrebuința numai apă, fără de vin, cum obișnuiau Idroparastații”. Întotdeauna Biserica a respectat această rânduială, interzicând alte elemente sau daruri pentru jertfelnic, precum miere sau lapte (can. 57 Trulan). Iată textul canonului 32 Trulan: ,,De vreme ce a venit la cunoștința noastră, că în țara armenilor, cei ce săvârșesc Jerfa cea nesângeroasă, aduc la sfânta masă numai vin, neamestecându-l pe acesta cu apă, întemeindu-se ei pe dascălul (învățătorul) Bisericii, Ioan Gură de Aur, care, prin tâlcuirea la Evanghelia lui Matei, spune acestea: ‹‹Din care pricină oare, înviind (Iisus), nu a băut apă ci vin››. Aceasta a făcut-o smulgând din rădăcină o altă erezie vătămătoare, căci de vreme ce sunt unii care folosesc apa la taine, arătând (Iisus) că și când a așezat tainele și când, înviind a așternut (a pus) masă simplă și în afara tainelor, a folosit (după cum zice): ‹‹Din rodul viței›› (Luca XXII, 18, Matei XXVI, 29); dar vița naște (produce) vin nu apă.

Din aceasta socotesc ei (armenii), că dascălul (învățătorul), ar răsturna aducerea apei la sfânta jertfă. Drept aceea, pentru ca să nu mai fie stăpâniți și de acum înainte de neștiință, descoperim în chip ortodox cugetul Părintelui. Existând doar de demult, vătămătoarea erezie a idroparastaților care în jertfa lor foloseau numai apă în loc de vin, acest de Dumnezeu purtător bărbat, a alcătuit cuvântul pomenit, surpând învățătura nelegiuită a unei astfel de erezii, arătând că aceia (idroparastații), merg împotriva (se opun) predaniei apostolice. Apoi și Bisericii sale în care i s-a încredințat cârmuirea pastorală, i-a predanisit a amesteca vinul cu apă, când ar trebui să săvârșească Jerfa cea fără de sânge, arătând amestecarea sângelui și a apei din cinstita coastă a Răscumpărătorului și Mântuitorului nostru Hristos Dumnezeu, care (sânge) s-a vărsat pentru a da viață lumii întregi și pentru răscumpărarea păcatelor.

Și încă în fiecare Biserică în care au strălucit luminătorii duhovnicești, stăpânește (se ține) această rânduială dată de Dumnezeu. Căci chiar dacă și Iacob fratele după trup, al lui Hristos Dumnezeul nostru, ca primul căruia i s-a încredințat scaunul Bisericii Ierusalimitenilor, și Vasile Arhiepiscopul Cezareei, a acărui faimă s-a răspândit în întreaga lume și care ne-au predanisit în scris, tainica lucrare sfințită, astfel a orânduit, ca la dumnezeiasca liturghie, sfântul potir să se plinească din apă și din vin. Și cuvioșii părinți care s-au adunat la Cartagina, atrag lămurit luarea aminte, ca la cele sfinte să nu se aducă nimic mai mult, decât trupul și sângele Domnului, precum și însuși Domnul a predanisit, adică pâine și vin, amestecat cu apă. Iar dacă vreun episcop sau prezbiter, nu face (lucrează) după rânduiala predanisită de către apostol, amestecând vinul și cu apă, ci aduce astfel jertfa cea preacurată, să se caterisească, ca vestind nedesăvârșit taina, și ca înnoind cele predanisite”.

Călugării atoniți Nicodim și Agapie, în comentariul lor la acest canon, în Pidalion, combat obiceiul armenilor de a liturghisi numai cu vin, fără a-l amesteca cu apă, precum și practica idroparastaților care foloseau numai apă. Invocându-se autoritatea Sfântului Ioan Gură de Aur, canoniștii atoniți susțin poziția arhiepiscopului Constantinopolului „că în Jertfa cea fără de Sânge a Tainelor, să se amestece apă cu vin, spre arătarea Sângelui, și a Apei ce au ieșit din cinstita Coasta Domnului, fiind spânzurat pe Cruce, pentru lăsarea păcatelor și Învierea a toată lumea”. Nu numai Sfântul Ioan Gură de Aur, dar și Sfinții Vasile cel Mare și Iacov au învățat despre săvârșirea Potirului din vin și din apă. În anul 419, Părinții Sinodului local de la Cartagina (419), prin canonul 44, au întărit învățătura Părinților și practica Bisericii despre materia Sfintei Euharistii.

Astfel, apa reprezintă elementul natural care astâmpără setea omului și se folosește pentru curățirea lui corporală. Ea este un simbol al purificării și al curăției spirituale. Sfântul Nichifor Mărturisitorul dă mărturie despre practica folosirii apei calde la plinirea Potirului: ,,Nu se cuvine ca prezbiterul să liturghisească fără apă caldă, decât numai de mare nevoie; și dacă nicidecum nu se află apă caldă” (canonul 13). Căldura adăugată de către preot în Sfântul Potir are în tradiția ortodoxă și o simbolistică deosebită. Înainte de turnarea în Potir a căldurii, preotul procedează la binecuvântarea apei ce va fi turnată, prin cuvintele: ,,Binecuvântată este căldura Sfinților Tăi”, binecuvântând astfel dragostea călduroasă și credința fierbinte a împreună slujitorilor și a tuturor dreptcredincioșilor creștini, care vin la Sfânta Împărtășanie.

În tradiția romano-catolică, folosirea vinului și a apei pentru Sfânta Euharistie este absolut necesară. Vinul care nu este făcut din struguri este considerat și în Biserica Romano-Catolică, ca și în cea Ortodoxă, drept materie invalidă pentru Euharistie. Tot invalidă pentru împărtășanie este considerată amestecarea vinului și a apei într-o cantitate egală sau când cantitatea apei depășește pe cea a vinului. Aici trebuie ținut cont de precizarea anterioară (modica aqua). Vinul nu trebuie să-și piardă prin această amestecare alcoolul. În Biserica Romano-Catolică, în decursul timpului s-au stabilit diverse reglementări cu privire la procesul de prelucrare al vinului, la conținutul alcoolic al acestuia și la folosirea altor aditivi. Vinul se aducea în vechime în Biserica Catolică în burdufuri numite amulae și se păstra într-un vas numit scyphus, iar înainte de a se întrebuința, se strecura printr-o sită denumită colatorium.

Canonul 927 interzice folosirea doar a pâinii fără vin la Împărtășanie. Preoții catolici sunt povățuiți ca în caz că descoperă după sfințirea darurilor, sau chiar după ce s-au împărtășit, că în Sfântul Potir în loc de vin a fost pusă doar apă, să toarne apa respectivă în alt vas și punând vin în Potir, să îl sfințească, zicând doar partea de rugăciune care sfințește vinul din Potir. Tot cu privire la materia pentru Sfântul Sânge al Mântuitorului, trebuie făcută precizarea că la catolici există diverse reglementări în ceea ce îi privește pe preoții foști alcoolici. În acest sens, când se celebrează Euharistia, și participă preoți care au fost reabilitați din alcoolism și cărora, prin urmare nu li se permite să consume vin, aceștia pot primi Comuniunea prin înmuiere sau o pot recepta numai sub forma Trupului. Această permisiune este una generală și nu necestită nici un fel de aprobare specială. Ordinariul locului poate permite celor care celebrează singuri și practică înmuierea, să lase un alt participant (asistent) să consume vinul consacrat.

Canoniștii și teologii apuseni au susținut în comun că mustul (lat. Mustum) sau sucul de struguri nefermentat, constituie la catolici o materie validă pentru Euharistie, dar folosirea acestuia este ilicită exceptând cazurile de necesitate. Cu permisiunea Ordinariului lor, după prezentarea unui certificat medical, preoții reabilitați din alcoolism sau care au impuse alte restricții care interzic ingerarea chiar și a unei cantități mici de alcool, pot consacra suc de struguri în locul vinului, pentru ei înșiși. În acest caz, un Potir separat cu vin trebuie consacrat pentru ceilalți prezenți, însă numai când Comuniunea este împărțită sub ambele specii. Pentru diaconi și laici, permisiunea de a primi suc de struguri consacrat poate fi dată numai de Sfântul Scaun, în foarte rare cazuri și în special atunci când respectivii sunt inapți medical să consume atât pâine cât și vin.

Așadar, trebuie spus că atât în Biserica Ortodoxă, cât și în tradiția romano-catolică, după momentul prefacerii Darurilor, pe Sfânta Masă nu mai avem pâine și vin, ci Trupul și Sângele lui Hristos. Despre prefacerea Darurilor vorbesc și Sfinții Părinți. Spre exemplu, Sfântul Ioan Damaschin zice: ,,Însăși pâinea și însuși vinul se prefac în Trupul și Sângele Domnului. Iar dacă întrebi de chipul (modul) cum se petrece aceasta, îți este de ajuns să auzi că prin Duhul Sfânt, așa cum Domnul și-a luat Lui și în Sine trupul din Sfânta Născătoare, că este cuvântul adevărat, lucrător și atotputernic al lui Dumnezeu, dar chipul cum, nu poate fi cercetat. Nu este lipsit de interes să spun și acest lucru că, după cum în chip firesc, pâinea prin mâncare și vinul și apa prin băutură se prefac în trupul și sângele celui ce mănâncă și bea, tot așa și pâinea punerii înainte, vinul și apa, prin chemarea și venirea Duhului Sfânt se prefac într-un chip mai presus de fire, în Trupul și Sângele lui Hristos și nu mai sunt doi, ci unul și același … Pâinea și vinul nu sunt icoana Trupului și Sângelui lui Hristos, să nu fie, ci Însuși Trupul îndumnezeit al Domnului, pentru că Însuși Domnul a zis: ‹‹Acesta este›› nu chipul trupului, ci ‹‹Trupul Meu›› și nu chipul sângelui, ci ‹‹Sângele Meu››”.

Locul celebrării.

Celebrându-se doar în cadrul Sfintei Liturghii, în prezent, Sfânta Euharistie se săvârșește, în principiu, numai în Biserică. Istoric vorbind, în primele veacuri, când Biserica punea Sfintele moaște la temelia fiecărei Biserici și îndeosebi acolo unde se află masa Sfântului Altar, Sfânta Liturghie se săvârșea și fără antimis. După ce s-a statornicit practica introducerii Sfintelor Moaște în Antimis, Sfânta Liturghie se putea face în orice loc pe Sfântul Antimis.

Despre existența Sfintelor moaște sau a antimisului cu moaște, în altar, ne fac mențiune și Sfintele canoane. În canonul 83 de la Cartagina se dispune ca „… altarele… în care nu se dovedește a fi așezate… moaște de ale mucenicilor, de este cu putință, să se distrugă de către episcopii locului…”. Părinții Bisericii adunați la al doilea Sinod de la Niceea (787) au sancționat și această rânduială prin canonul 7: ,,… câte cinstite Biserici s-au consacrat fără Sfintele moaște ale mucenicilor, hotărâm să se pună moaște într-însele pe lângă obișnuita rugăciune. Iar cel ce va consacra o Biserică fără de Sfintele moaște, să se caterisească, ca unul care a călcat tradiția bisericească”. În povățuirile din Liturghierul ortodox, privind modul cum trebuie săvârșită Sfânta slujbă în Biserică, se spune că: ,,Euharistia, adică aducerea Jertfei celei fără de sânge a Trupului și a Sângelui Domnului nostru Iisus Hristos nu se face nicăieri în afară de Biserica sfințită, căci este păcat mare”. Conform tradiției canonice și rânduielii bisericești se interzice săvârșirea Sfintei Euharistii, în afară de Biserică, în case particulare sau chiar într-un paraclis, fără antimis și fără consimțâmîntul prealabil al episcopului locului. În canoanele emise de Sfinții Părinți se prevede ca „toți clericii, care liturghisesc sau botează în paraclise, care se găsesc în case…, să facă aceasta cu învoirea episcopului local; prin urmare dacă vreun cleric nu ar păzi aceasta așa, să se caterisească” (canonul 31 Trulan). Deci, numai comuniunea preotului liturghisitor cu altarul sfințit de episcop, îl îndreptățea la săvârșirea Jertfei celei fără de sânge.

Prin săvârșirea Sfintei Euharistii, obștea creștinilor, împreună cu păstorul lor, mărturisesc prezența reală și sacramentală, substanțială și euharistică a lui Hristos și realitatea reînnoirii sacrificiului Său. Preotul, cu puterea sacramentală cu care a fost investit de Hristos, prin actul hirotoniei de către episcop, săvârșește pe altar „Sacramentum Sacramentorum”, adică actul central al cultului suprem al lui Dumnezeu: jertfa nesângeroasă de pe Golgota. Această hrană spirituală a sufletelor creștinești este doar în posesia acelei Biserici care a păstrat întocmai cele predanisite de Domnul și Sfinții Săi Apostoli. Rămânerea în albia acestei tradiții și continuarea acestei succesiuni apostolice, prin episcopii Bisericii respective, sunt singurele criterii ale păstrării comuniunii euharistice și a unității ecumenice. Canonul 10 al Sinodului de la Cartagina, dispune pedepsirea prezbiterului care ar îndrăzni ,,să aducă separat lui Dumnezeu cele sfinte, ori alt altar ar socoti să ridice împotriva credinței și rânduielii bisericești, unul ca acela să nu scape nepedepsit”. Pe baza prescripțiilor canonice prezentate, articolul 24 din Regulamentul de procedură al Bisericii noastre prevede că ,,săvârșirea serviciului divin într-un paraclis particular, fără știrea și consimțământul episcopului, se va considera ca neascultare de autorități și se va pedepsi ca atare”.

Avându-se în vedere relația strânsă dintre episcopul locului și preotul care săvârșește Sfânta Liturghie, centrul ei constituindu-l Sfânta Euharistie, legislația canonică ortodoxă se referă de asemenea și la relația dintre preot (prezbiter) și episcopul de care aparține. Astfel, canonul 11 de la Cartagina zice: ,,dacă vreun prezbiter ar fi osîndit pentru purtarea lui…, și… îngâmfându-se, s-ar despărți pe sine de comuniunea cu episcopul său, și făcând schismă, ar aduce lui Dumnezeu cele sfinte, unul ca acela să se socotească anatema și să piardă locul său…”. În ciuda acestor dispoziții canonice, pentru cei ce ies de sub ascultarea canonică a episcopului lor, și implicit își pierd statutul de membri ai Bisericii, Biserica Ortodoxă a adoptat de-a lungul secolelor o atitudine răbdătoare față de fiii întorși la altarul de altă dată. Prozelitismul, inchiziția și alte presiuni și manevre, indiferent de ce natură, i-au fost complet străine. Așa după cum adeverește de altfel și istoria creștină, Biserica Ortodoxă a procedat cu eterodocșii după cuvântul apostolului, „certând cu blândețe pe cei care stau împotrivă, că doar le va da Dumnezeu pocăință spre cunoașterea adevărului. Și vor scăpa din cursa diavolului, prinși fiind de el, pentru a-i face voia” (II Timotei II, 25-26). Dispoziția canonului 66 al Sinodului de la Cartagina, care a stat la baza întregii atitudini a Bisericii Ortodoxe de reprimire a celor care s-au dezbinat de Trupul lui Hristos, a sancționat de fapt și principiul tratamentului eterodocșilor. Luându-se „în considerare toate cele ce par a concura spre folosul bisericesc cu aprobarea și inspirația Duhului lui Dumnezeu, am găsit de bine să se trateze blând și pașnic… cu cei ce se dezbină cu gând neliniștit chiar și de la împărtășirea cu Trupul Domnului…”, care rămâne actul vizibil al comuniunii cu Biserica Ortodoxă Ecumenică. Îndrumarea lăsată de Părinții de la Cartagina, în privința reprimirii clericilor și credincioșilor dezbinați de comuniunea Euharistică a Bisericii Ortodoxe Ecumenice, este și astăzi actuală. După ce li s-ar „îndrepta” înțelegerea, și ar voi să treacă la „unitatea ecumenică, clericii și creștinii care odinioară se împărtășeau din același potir cu comunitatea ortodoxă, „să se primească în demnitățile lor proprii… dacă s-ar vedea că aceasta corespunde păcii creștinilor”.

Rânduieli canonice privind administrarea Euharistiei.

Astfel, în privința modului în care se administrează Sfânta Taină a Împărtășaniei, pe lângă rânduielile amintite deja în legătură cu săvârșitorii acestei Sfinte Taine și cu primitorii ei, mai exista o seamă de reguli canonice, potrivit cărora preoții slujitori se împărtășesc înaintea laicilor, în altar, din părticica HS, după rânduiala arătată în Liturghier. Diaconii nu se pot împărtăși singuri, ei primesc Sfânta Împărtășanie fie de la arhiereu, fie de la preot. Clericii care vor să se împărtășească fără să fi slujit la Liturghia din ziua respectivă se împărtășesc tot în Altar, odată cu liturghisitorii și după aceeași rânduială ca și aceștia. Ei trebuie să fie pregătiți ca și când ar trebui să slujească, citindu-și din vreme rugăciunile dinainte de împărtășanie. La vremea cuvenită, ei intră în Altar, își pun epitrahirul, își spală mâinile și apoi se împărtășesc după rânduiala obișnuită pentru clerici. Clericii bătrâni, sau bolnavi, care nu pot veni la biserică și astfel împărtăși singuri, pot fi împărtășiți acasă de către un alt preot, din împărtășania pentru cei bolnavi.

De asemenea s-a stabilit, după principiul ierarhic existent și observat în Biserica Ortodoxă, ca preoții superiori să dea Sfânta Euharistie celor inferiori, adică episcopul preotului și preotul diaconului. Cei din aceeași treaptă nu-și pot da Sfânta Euharistie, adică episcopul nu dă episcopului și preotul nu împărtășește pe preot, pentru respectarea principiului egalității în putere al acestora. Diaconii nu au dreptul să se împărtășească singuri, ci de către preotul sau episcopul slujitor. Nu există însă nici o dispoziție care să oprească pe diaconi a-i împărtăși pe credincioși, în lipsa preotului sau a episcopului, iar această rânduială s-a întărit prin obicei și s-a generalizat. Călcarea acestei ordini și stări ierarhice a fost aspru sancționată încă de Părinții Bisericii participanți la Sinodul de la Niceea (325), prin canonul 18. După cum se poate constata, în Biserica Ortodoxă s-a respectat principiul canonic potrivit căruia precăderea rezultă din hirotonie și nu din jurisdicție. Canonul 18 al Sinodului de la Niceea, 20 Laodiceea și 7 al Sinodului Ecumenic au dat expresie acestui principiu.

Credincioșii laici se împărtășesc după clerici, în fața ușilor împărătești atunci când răsună chemarea: ,,Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați!” În fruntea lor se împărtășesc mai întâi slujitorii bisericii inferioare, care au hirotesie de ipodiaconi, citeți și cântăreți, apoi monahii neclerici și în urmă mirenii de rând.

Legat de modul în care se face împărtășirea, canoanele au stabilit ca în Biserica Ortodoxă, credincioșii mireni să se împărtășească precum clericii, din potir, spre deosebire de Biserica Romano-Catolică, unde credincioșii se împărtășesc doar sub formă de părticică. După practica statornicită în Biserica Ortodoxă, doar cele trei trepte ale ierarhiei de drept divin: episcop, preot și diacon au dreptul să se împărtășească în altar, ca unii care au primit hirotonia în altar. Credincioșii se împărtășesc afară de altar, după cum prevăd și dispozițiile canonice. Canonul 19 Laodiceea, de exemplu, dispune că ,,… numai celor ierosiți le este iertat să intre în altar și să se cuminece”. Desigur, acest lucru, cu atât mai mult este interzis femeilor, pe considerente independente de voința lor, dar inerente firii lor. În acest sens, canonul 44 Laodiceea dispune categoric că ,,nu se cuvine ca femeile să intre în altar”. De la această rânduială, a interzicerii intrării laicilor în altar, a făcut excepție „stăpânirea și autoritatea împărătească”, care făcând uz de ungerea primită cu ocazia urcării pe tron, s-a considerat vrednică a se împărtăși în Sfântul Altar. În această privință, dispoziția canonului 69 Trulan a rămas normă generală pentru întreaga Biserică: ,,Nimănui, care face parte dintre laici nu-i este iertat a intra în interiorul Sfântului Altar; nicidecum însă nu este exclus de la aceasta stăpânirea și autoritatea împărătească, când ar vrea să aducă daruri creatorului, după o tradiție foarte veche”.

Practica Bisericii din primele secole arată că deși laicii nu intrau în Altar pentru împărtășire, ci erau împărtășiți în fața altarului, ei primeau Sfânta Euharistie sub cele două forme, adică Trup și Sânge, așa cum se practică până astăzi în Ortodoxie. Episcopul, sau preotul după caz, le punea Sfântul Trup în mâna dreaptă, așezată în formă de cruce peste cea stângă, rostind: ,,Trupul lui Hristos”, primitorul rostind îndată: ,,Amin”. După împărtășirea cu Trupul Domnului, credincioșii se apropiau și sorbeau câteva picături din Sfântul Sânge, din Potirul oferit de un diacon care rostea: ,,Sângele lui Hristos, paharul vieții… Amin”. În unele zone, femeile aveau palma acoperită cu o bucată de pânză albă, în care luau Sfânta Împărtășanie pentru acasă. Sfântul Chiril al Ierusalimului dă mărturie despre o altă practică a Bisericii primelor secole creștine și anume de a pune degetul pe buzele umede încă de Sângele Domnului și de a atinge după aceea ochii, fruntea și celelalte simțuri, pentru a le face părtașe sfințirii Euharistiei. Practica aceasta nu mai este în uz în zilele noastre și chiar este interzis ca după Împărtășanie să te atingi cu buzele de altceva (icoane, mâna preotului sau alte obiecte liturgice). În prezent, în Ortodoxie, credincioșii sunt împărtășiți în general de către episcopi sau preoți, cu ambele materii: Trup și Sânge, cu o linguriță, special folosită la acest ritual.

În Biserica Romano-Catolică nu este permis credincioșilor să ia cu propriile mâini din pixidă, de pe patentă ostia, sau să ia de pe altar potirul cu Sângele Domnului. Pentru a evita ca bucățele din ostia consacrată să cadă pe jos și să fie călcate în picioare, la catolici se folosesc patenele. În cazul administrării Sfintei Împărtășanii sub ambele forme, există două practici acceptate în Biserica Romano-Catolică:

Putința de a bea din același Potir;

Modalitatea prin care pâinea este înmuiată în vinul sfințit, prin întingere.

Prima modalitate prezentată este de preferat atunci când persoanele ce se împărtășesc au fost bine pregătite, atunci când lucrurile se pot desfășura în ordine și fără lipsă de reverență. În cazul în care cei care se împărtășesc nu sunt numeroși, preotul este cel care împarte și administrează mai întâi Trupul Domnului și apoi la toți Sângele lui Hristos. Se preferă totuși practica împărtășirii prin întingere, deoarece acestă practică este mai ușor de folosit de către toate persoanele de toate vârstele.

Săvârșirea și administrarea Sfintei Euharistii – tratare interconfesională

Între Ortodocși și Catolici deosebirile se referă mai mult la modul de săvârșire și împărtășire a Euharistiei. Acestea sunt următoarele:

1. Biserica Ortodoxă folosește pâine dospită și vin de struguri amestecat cu apă după Ioan 19,34 conform căruia din coasta Mântuitorului a ieșit sânge și apă. Din secolul IX, Biserica Catolică și după modelul ei Protestanții, Armenii și Maroniții, folosesc azima. Folosirea pâinii dospite își găsește justificarea în Evanghelia lui Ioan, unde se spune: „Iudeii n-au intrat în pretoriu, ca să nu se spurce, ci să mănânce pasca” și că ziua Sâmbetei ce a urmat Răstignirii Domnului a fost „zi mare” (Ioan 18,28; 19,31). De aici rezultă că Domnul a fost răstignit în ajunul Paștilor evreiești, numită la Sinoptici prima zi a azimilor, deci Cina euharistică a avut loc cu o seară înainte de seara în care iudeii mâncau mielul pascal, când începuse folosirea azimei. Adică la 13 Nisan, nu la 14 Nisan.

În teologia romano-catolică se afirmă că Domnul a întrebuințat la Cina cea de Taina pâine nedospită, dar apoi adaugă: „chiar dacă pe temeiul lui Ioan 13,1 s-ar admite că El a serbat Cina la 13 Nisan, probabilitatea ar spune totuși că a folosit pâine nedospită”. Din această cauză, catolicii admit în teorie că se poate folosi atât pâine dospită cât și nedospită, dar „în Biserica latină e strict poruncit să se întrebuințeze pâinea nedospită”.

Domnul a instituit Euharistia cu pâine pentru că nu a vrut s-o lege de nici o practică iudaică sau de vreun aliment aflat în uz doar la iudei, ci s-o asocieze cu pâinea cea de toate zilele, care se află oriunde și oricând la dispoziția oamenilor.

2. Biserica Ortodoxă, Protestanții, Socinianii și Armenii învață că fiecare credincios trebuie să se împărtășească sub ambele chipuri, după porunca Domnului (Luca 22, 19-20) și practica bisericească. Biserica Catolică împărtășește pe laici numai cu azimă, rezervând exclusiv clericilor împărtășirea sub ambele forme. Abia din secolul XII a început să se introducă treptat în Apus împărtășirea sub un singur chip, devenind hotărâre formală la Conciliile din Constanța și Trident.

Această hotărâre din sânul Bisericii Catolice vine ca să ridice pe clerici peste popor și să combată pe cei ce cred că Hristos se cuprinde întreg sub amândouă chipurile și nu sub unul singur. Teologii catolici au interpretat cuvintele Domnului din Evanghelie, afirmând că prin porunca de a mânca atât Trupul cât și Sângele (Ioan 6,54), Domnul nu cere împărtășirea sub două chipuri, ci cu două realități care se pot primi și sub un singur chip. În Biserica veche se întrebuința împărtășirea sub ambele forme ca practică regulată. Numai maniheii se abțineau de la potir, iar această abținere a fost numită maniheism și a fost interzisă strict de papa Gelasie. Prin cuvintele „beți dintru acesta toți” teologii catolici au înțeles că toți Apostolii trebuie să se împărtășească cu Sângele lui Hristos, de unde ar rezulta că numai preoții se împărtășesc din potir. Astfel că numai papa sau episcopii au dreptul să permită potirul celor ce revin la catolicism. Din potir se mai împărtășesc regii la încoronare și ca dispensă specială se permite potirul la ultima împărtășire înainte de moarte.

Deoarece nu au temeiuri scripturistice și tradiționale, teologii romano-catolici aduc câteva motive practice: se păzește mai bine demnitatea Euharistiei, se ocolește necinstirea, vărsarea sângelui, se ușurează administrarea ei, mulți oameni au greață de vin sau nu vor să se împărtășească cu alții din același potir, existând primejdie de infecție, în anumite situații. Dar toate aceste motive ar trebui să fie valabile și pentru preoți.

3. Biserica Ortodoxă învață că prefacerea elementelor în Trupul și Sângele Domnului se săvârșește prin invocarea Duhului Sfânt (epicleza), iar în Biserica Catolică, prin rostirea cuvintelor Domnului: „Luați, mâncați … Beți dintru acesta toți …”. Teologii catolici se sprijină pe cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur „Creșteți și vă înmulțiți”, care, deși rostite o singură dată, rămân pururea atotlucrătoare. La fel se întâmplă și cu cuvintele rostite de Hristos la Cină „Luați, mâncați …” deși rostite odată de Mântuitorul, ele își fac totdeauna efectul.

Nicolae Cabasila a răspuns acestor speculații: „«Creșteți și vă înmulțiți» au lipsă de contribuție omenească pentru ca oamenii să crească și să se înmulțească, tot așa la Euharistie e lipsă de un preot și de rugăciunea lui pentru ca porunca Domnului să-și facă efectul. Apoi rugăciunea nu este de disprețuit, căci ea nu reprezintă o putere omenească, ci tocmai cheamă ajutorul dumnezeiesc”. Prin aceste cuvinte, Cabasila a răspuns afirmațiilor catolice conform cărora nu s-ar putea acorda mai multă putere unei rugăciuni omenești, decât cuvintelor lui Dumnezeu. Această inovație funcționează în Apus abia din secolul XII.

Teza romano-catolică e greșită observându-se aceasta clar în Sfânta Scriptură și-n Sfânta Tradiție. Se confundă temeiul Tainei sau cuvintele de instituire cu forma Tainei sau cu cuvintele de consacrare a elementelor euharistice. Prin cuvintele rostite („luați, … beți …”), Mântuitorul cheamă pe Apostoli la împărtășire. Deci, pâinea și vinul erau deja Trupul și Sângele Său, prefăcându-le mai înainte prin binecuvântarea Sa. Rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt pentru prefacerea elementelor euharistice s-a compus și s-a rânduit de Biserica primară nu ca inovație, ci urmând pilda și porunca Mântuitorului, care a binecuvântat pâinea (Matei 24,26, Marcu 14,22) și a mulțumit (Luca 22, 17, 19; I Corinteni 11,24), făcând la fel și cu vinul, ceea ce înseamnă că le-a sfințit, prefăcându-le și după aceea le-a dat Apostolilor. Hristos a poruncit ca ceea ce a făcut El la Cina cea de taină și așa cum a făcut El atunci, să se facă și în Biserica Lui: „Aceasta s-o faceți întru pomenirea Mea” (Luca 22,19). Păstrarea rugăciunii de invocare a Duhului Sfânt în vechile liturghii, dovedesc că Biserica veche a împlinit porunca dată de Mântuitorul (liturghia Sfântului Iacob, a Sfântului Vasile cel Mare, a Sfântului Ioan Gură de Aur).

4. Biserica Ortodoxă împărtășește Euharistia și pruncilor, dar Biserica catolică respinge acest lucru din cauză că pruncii n-ar distinge trupul și sângele Domnului. De reținut e faptul că până în secolul XII Și Biserica din Apus acorda împărtășania copiilor, pe baza cuvintelor rostite de Domnul: „cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6,54).

Catehismul roman oprește împărtășirea pruncilor pe motiv că nu deosebesc Trupul și Sângele Domnului. La I Corinteni 11,29: „cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind trupul Domnului”, Sfântul Apostol Pavel se referă la adulți, nu împiedică împărtășirea copiilor întrucât, neputând să deosebească trupul Domnului de pâinea obișnuită din cauza lipsei de dezvoltare a minții lor, ei nu pot fi considerați că se împărtășesc cu nevrednicie. Însă, precum lipsa conștiinței nu e considerată motiv de a-i opri de la Botez și Confirmație, așa nu trebuie considerată motiv nici pentru a-i opri de la Euharistie. Deci, fără Euharistie nimeni nu poate fi încorporat deplin în Trupul tainic al Domnului – Biserica.

CONCLUZII

Taina Sfintei Euharistii e sâmburele de foc al cultului ortodox. Esența practică și reală a religiei noastre e acest praznic misterios, în care Hristos, în carne adevărată și-n sânge adevărat se împarte mâncare credincioșilor. În centrul vieții noastre bisericești arde permanent focul euharistic al jertfei celei fără de sânge, prin care natura pământească se regenerează și se convertește în natură duhovnicească. Sfânta Euharistie – această taină între taine, ne ridică pe treapta cea mai de sus a vieții mistice sacramentale. Prin ea ne unim cu Hristos, Hrana care susține și dezvoltă Trupul Său – Biserica.

Deoarece toți suntem zidiți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și Hristos înviază în noi, toți creștinii suntem datori a-L imita în viață și a tinde spre asemănare cu El. Dacă numai puțini au atins culmea totalei transformări și îndumnezeiri, aceasta nu înseamnă că obștea creștină nu este chemată la viața mistică, deoarece prin botez toți am primit pe Hristos și ținta desăvârșirii Lui.

Unirea cu Hristos și viața mistică este un rezultat al dragostei și o dragoste împărtășită reciproc între Dumnezeu și om. Și este foarte natural să fie așa, căci dragostea este suprema virtute a desăvârșirii creștine, este cea mai frumoasă virtute creștină. Dragostea este aceea care a fost în stare să coboare cerul pe pământ, dragostea a făcut pe Fiul lui Dumnezeu să se coboare pe pământ și tot dragostea este aceea care înalță pe om până la El pe scara vieții mistice. Suportul acesta al viețuirii în Hristos prin dragoste, nu este fixat la întâmplare, el este cimentat prin exemplul vieții lui Hristos și îndemnul Său: „Cel ce mă iubește și poruncile mele împlinește, iubit va fi de Tatăl Meu și vom veni la el și ne vom sălășlui într-însul (Ioan 14). Prin această dragoste se țese legătura între Hristos. Ea rodește o comuniune personală între Hristos și creștinul care trăiește prin excelență în El.

Primitorii Sfintei Taine a Euharistiei sunt numai credincioșii creștini botezați în mod valid și care în urma mărturisirii păcatelor au primit dezlegare de la preotul duhovnic pentru a se împărtăși cu vrednicie și care își manifestă dorința sinceră de a se împărtăși. Cu privire la primitori, în cele ce urmează vom face anumite lămuriri, deoarece canoanele bisericești prevăd strict potențialii primitori ai Împărtășaniei și interzic anumite practici locale în ceea ce îi privește pe aceștia. Așadar, privind împărtășirea credincioșilor, aceștia trebuie să se împărtășească cu vrednicie.

Din nefericire există mari deosebiri în ceea ce privește această Sfântă Taină, între Ortodocși și Catolici, așa cum s-a văzut pe parcursul acestei lucrări. Sub influența scolastică, Biserica Catolică a dat o serie de explicații de ordin teoretic speculativ („transsubstantiatio”, concepția juridică a actului de jertfire în Euharistie, privilegiul deosebit al preoților față de credincioși ș.a.), ea îndepărtându-se astfel de la învățătura dreaptă transmisă și păstrată din Biserica primară.

În Biserica Ortodoxă s-au născut numeroase discuții cu privire la împărtășirea cu vrednicie sau nevrednicie, precum și cu referire la împărtășirea rară sau deasă. Această problemă a fost adusă în actualitate din cauza unor rătăciri care susțin importanța împărtășirii dese ca fiind independentă de vrednicia primitorului. Cu privire la această problemă, a împărtășirii dese sau rare, independent sau nu de vrednicia primitorului, Sfântul Ioan Gură de Aur se pronunță spunând că „nici cei ce se împărtășesc o dată, nici cei ce de multe ori, nici cei ce de puține ori, ci cei ce se împărtășesc cu conștiința curată și a căror viață este ireproșabilă” (Cuvânt despre Epistola către Evrei), fiind importantă, nu împărtășirea deasă, ci împărtășirea să fie precedată de curățirea conștiinței. Astfel, atât pentru clerici, cât și pentru credincioșii simpli, se impune respectarea rânduielii canonice a pregătirii prin Spovedanie, dezlegare de păcate și ajunare (can. 29 Trulan; 41 Cartagina; 16 Tim. Alex.). Nu în ultimul rând, primitorii Tainei Euharistiei trebuie să îndeplinească și o condiție esențială și anume să posede capabilitatea fizică pentru primirea Împărtășaniei, de a putea înghiți și ține cele sfinte.

În Biserica Romano-Catolică, primitori ai Tainei Euharistiei sunt toți cei botezați și care nu sunt opriți prin legi canonice de la Cuminecare. Nu pot fi admiși cei care nu se află în comuniune deplină cu Biserica și catolicii asupra cărora palenază o sancțiune gravă. Tot în categoria celor care nu pot recepta Sfânta Împărtășanie se află și cei care au fost excomunicați datorită abaterilor de la legile bisericești și care continuă să mențină starea de îndărătnicire.

Înainte de hotârârile luate la Conciliul de la Vatican II, când întreaga optică a Bisericii Catolice față de celelalte ,,grupări” religioase creștine a fost regândită, normele pentru administrarea euharistiei respectau hotărârile Codului canonic din 1917. În acest sens, toate grupurile de necatolici erau privite ca secte. Aceste secte erau înțelese ca neavând nici-un ,,efect salvator” așa cum sunt alte ,,organizați frățești”. Codul se referă la toți necatolicii, chiar dacă au fost botezați creștin. Acest cod stabilește o interzicere desăvârșită cu privire la administrarea Sfintelor celor necatolici. În acest sens, canonul 731 alineatul 2 zice că: ,,Este interzisă administrarea Sfintelor Bisericii ereticilor sau a schismaticilor, chiar dacă manifestă o bună credință și doresc să primească Împărtășania, cel puțin până când ei au renunțat la erorile lor și s-au împăcat cu Biserica”. În plus, canonul 1251, alineatul 1, interzice catolicilor să ia parte la slujbele sau rugăciunile necatolicilor.

Prin urmare, între Sfintele Taine de inițiere creștină este o strânsă legătură, ele neputând fi despărțite în praxa Bisericii. Fiecare dintre Sfintele Taine este celebrare sacramentală a Cuvântului, fiind imposibilă o disociere a Cuvântului de Taină, prin acestea actualizându-se iconomia mântuirii în Hristos prin transmiterea iubirii Lui asupra membrilor Trupului Său. Astfel, prin Taina Botezului se primește nașterea de sus și înfierea în Biserică, prin Taina Mirungerii se dobândesc darurile Duhului Sfânt, pentru ca prin Euharistie să ne facem părtași arvunii vieții veșnice. Ce se se botează intră ca membru deplin în comuniunea Trupului lui Hristos, însă el se integrează sau se unește deplin prin celelalte Sfinte Taine, întreaga viață sacramentală gravitând în jurul Euharistiei, ca împărtășire cu Cel ce este Capul acestei comuniuni a Trupului Său tainic, Biserica.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare:

*** BIBLIA sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, EIBMBOR, București, 1991.

*** Credința Ortodoxă, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 2000.

*** Codul de drept canonic, trad. rom. de Pr. Ioan Tamaș, Tipografia “Presa Bună”, Iași, 1995.

*** Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine. Dosarul unei controverse. Mărturiile Tradiției, studiu introductiv și traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2006.

*** Învățătura celor doisprezece Apostoli (Didahia), traducere de Pr. D. Fecioru, în col. , vol. I.

*** Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române (extras), EIBMBOR, București, 2003.

*** Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, EIBMBOR, București, 1953.

*** New Commentary on the Code of Canon Law, Ed. by John P. BEAL, James A. CDEN, Thomas J. GREEN, The Canon Law Society of America, Mahwah N. J. USA, 2000.

*** Pidalion. Cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Pelerinul, Iași, 2004.

*** The 1917 or Pio-Benedictine Code of Canon Law, English translation by Edward N. Peters, Ignatius Press, f.l. 2001.

*** Scrierile Părinților Apostolici dimpreună cu așezămintele și Canoanele Apostolice, XXV, traducere de Pr. Prof. Ioan Mihălcescu, Editura Facultății de Teologie din Chișinău, 1928.

*** Viața Sfântului Macarie Egipteanul, traducere de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu, în col. , vol. 34, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992.

Scrieri patristice:

CABASILA NICOLAE, Despre viața în Hristos, traducere din limba greacă de Pr. Prof. Teodor Bodogae, Editura Insitutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2009

CHIRIL al Alexandriei, „Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan”, trad. rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în , vol. 41, EIBMBOR, București, 2000.

CHIRIL al Ierusalimului, Catehezele, traducere de Pr. D. Fecioru, partea a II-a, București, 1943.

IGNATIE Sfântul Teoforul, „Epistola către Efeseni”, V, 2-3, traducere de Pr. D. Fecioru, în col. PSB, vol. 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979.

IOAN Gură de Aur, „Comentarii la Facere”, XVII, 1, traducere de Pr. D. Fecioru, în col. , vol. 21, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.

IDEM, Cateheze baptismale, II, 27, traducere din limba greacă de Pr. Marcel Hanches, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2003, apud. Ediția electronică, Apologeticum, 2006.

IDEM, „Comentariu la Epistola către Tit”, în Comentariile sau explicarea Epistolelor Pastorale: I și II Timotei, Epistola către Tit și cea către Filimon a celui întru sfinți părintelui nostru Ioan Chrisostom, trad. din lb. elină după ed. de Oxonia 1861 de Arhiereu Theodosie A. Ploeșteanu, București, 1911.

IDEM, Explicarea Epistolei către Evrei, XVII, Ediția din Oxonia 1862, traducere din limba greacă de Episcopul Romanului Theodosie Athanasiu, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1923.

IDEM, „Omilie despre pocăință și despre cei ce pleacă de la Sfânta Liturghie…”, în Din ospățul Stăpânului, introducere, traducere, note și comentarii de +Irineu Slătineanu, Ed. Adonai, București, 1995.

IDEM, Tratatul despre preoție, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Sofia, București, 2004.

IUSTIN Martirul și Filosoful, Apologia întâi în favoarea creștinilor, LXVI, traducere de Pr. Prof. Olimp N. Căciulă, în col. , vol. 2, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980.

IDEM, Apologia a doua în favoarea creștinilor, în ,,Apologeți de limbă greacă”, traducere, introducere, note și indici de Pr. Prof. Dr. T. Bodogae, Pr. Prof. Dr. Olimp Căciulă, Pr. Prof. Dr. D. Fecioru, EIBMBOR, București, 1997.

TEODOR Sfântul Studitul, Cuvântări duhovnicești, LXI, traducere de Filaret, Episcopul Râmnicului, Text reprodus după ediția tipărită de Episcopia Alba Iulia, Alba Iulia, 1994, Apologeticum, 2004.

Cărți de cult:

*** Liturghier, EIBMBOR, București, 2000.

*** Molitfelnic, EIBMBOR, București, 2002.

Literatură de specialitate:

ANDRUSTOS, Hr., Simbolica, traducere din limba greacă de Prof. Univ. Iustin Moisescu, Editura Centrului Mitropolitan al Olteniei, 1955.

IDEM, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene, traducere de pr. prof. dr. D. Stăniloaie, Editura Tipografiei arhiecezane, Sibiu, 1930.

BĂLAN, Arhimandrit Ioanichie, Rânduiala Sfintei Spovedanii și a Sfintei Împărtășanii, Editura Mitropoliei Moldovei și a Bucovinei, Iași, 1993.

BOROIANU, D. G., Dreptul bisericesc, vol. I, Iași, 1899.

IDEM., Dreptul bisericesc, vol. II, Iași, 1899.

BRANIȘTE E., Liturgica Specială pentru Institutele Teologice, Ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1985.

IDEM, Liturgica Generală, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993.

CHIȚESCU Prof. Nicolae, TODORAN Pr. Prof. I., PETREUȚĂ Pr. Prof. I., Teologia Dogmatică și Simboloică, vol. II, București, 1958.

DAMASCHIN Sfântul Ioan Dogmatica, traducere de pr. D. Fecioru, ediția a III-a, Editura Scripta, București, 1993.

FLOCA, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe, note și comentarii, București, 1991 (ediția 1992; ediția a III-a, Sibiu, 2005).

IDEM., Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol. I, EIBMBOR, București, 1990.

IDEM., Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol. II, EIBMBOR, București, 1990.

L’HUILLIER, Arhiepiscop Peter (Pierre), Dreptul bisericesc la sinoadele ecumenice I-IV, trad. rom. de Pr. Prof. univ. dr. Alexandru I. Stan, Ed. Gnosis, București, 2000.

LONG George, The Penny Cyclopaedia of the Society for the Diffusion of useful knowledge, vol. , Charles Knight and Co., London, 1837.

LOPUHIN, Prof. A., Istoria Biblică în lumina cercetărilor și descoperirilor celor mai nouă, Noul Testament, Tomul al cincilea, traducere de Nicodim, Patriarhul României, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1946.

MANOLACHE, Anca, Sfintele Taine în viața Bisericii, Ed. Renașterea, Cluj – Napoca, 2004.

MAXIM Gh., Rugăciunile Sfintei Împărtășanii, Mănăstirea Neamțu, 1943.

MĂNDIȚĂ, Protos. Nicodim, Explicarea Sfintei Liturghii, Editura Agapis, București, 2000.

MĂRTINCĂ, Isidor, Dreptul Canonic. Comentariul Codicelui bisericesc 1983 pe înțelesul tuturor, Editura Universității din București, f.a.

IDEM, Sacramentele Bisericii Catolice în Teologie, în cărțile Sfinților Părinți și în Dreptul Canonic, vol. I Sacramentele inițierii creștine, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice, București, 2003.

MILAȘ, N., Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii, trad. rom. de Uroș Kovincici și Dr. Nicolae Popovici, vol. I, partea a II-a, Tipografia Diecezană, Arad, 1931.

IDEM, Dreptul bisericesc oriental, trad. de D. I. Cornilescu și V. S. Radu, București, 1915.

MITROFANOVICI, Dr. Vasile, Liturgica Bisericei Ortodoxe – Cursuri universitare, Editura Consiliului Eparhial Ortodox Român din Bucovina, Cernăuți, 1929.

OCOLEANU, Pr. Lect. Univ. Dr. Picu, Iisus Hristos Mijlocitorul, Editura Christiana, București, 2006.

PAL, Pr. Dr. Maximilian și PĂTRAȘCU, Pr. Dr. Mihai, Curs de Drept Canonic Oriental, Editura Serafica, Roman, 2007.

SACHELARIE Ieromonah Nicodim, Pravila Bisericească, LXXIX, Ediția a III-a, Editată de Parohia Valea Plopului, 1999.

SCHMEMANN, Alexander, Euharistia Taina Împărăției, traducere din limba greacă de Pr. Boris Răduleanu, Editura Anastasia, București, 1993.

STAN, Pr. Prof. L., „Îndrumător canonic”, în Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, EIBMBOR, București, 1953.

IDEM, Mirenii în Biserică; importanța elementului mirean în Biserică și participarea lui la exercitarea puterii bisericești – Studiu canonic-istoric, Sibiu, 1939.

STAVROPULOS Arhimandrit Hristofor, Dumnezeiasca Euharistie, Taina Tainelor, traducere din limba greacă de Pr. Dr. Constantin I. Băjău, Editura ,,Apostoliki Diakonia” a Bisericii Ortodoxe a Greciei, Atena, f.a.

STĂNILOAE, Dumitru, Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt, Ed. Deisis, Sibiu, 1995.

IDEM, Teologia Dogmatică Ortodoxă pentru Institutele Teologice, vol. III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978.

IDEM, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, EIBMBOR, București, 1997.

IDEM, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004.

ȘAGUNA, Mitropolitul Andrei, Compendiu de drept canonic, Sibiu, 1913.

TÂRÂLĂ, Zosima, POPESCU, Haralambie, Pidalion cu orânduire nouă și tîlcuiri, Ed. Institutului de Arte Grafice Speranța, București, 1933.

WILDE Melissa J., Vatican II: a sociological analysis of religious change, Published by Princeton Univerity Press, New Jersey, 2007.

XANTHOPOL Calist și Ignatie , Metodă și regulă foarte amănunțită pentru cei ce-și aleg să viețuiască în liniște și singurătate (cele 100 de capete), 92, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în col. Filocalia, vol. 8, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979.

Studii și articole

ALEXE, Pr. Prof. Ștefan, „Considerații despre preoție și Biserică la Sfinții Trei Ierarhi”, în rev. BOR, XC (1972), nr. 1-2, pp. 11-32.

IDEM, Dialogul Teologic oficial Ortodoxo – Vechi – Catolic, în rev. O, XXXI (1986), nr. 2.

BASARAB Pr. Mircea, „Chipul preotului după Sfinții Trei Ierarhi”, în rev. MO, 1-2/1970.

BĂJĂU, Pr. Ioan, „Sfânta Euharistie în unitatea creștinilor”, în rev. MO, XXV (1973), nr. 1-2, pp. 149-150.

BELEA, Prot. Nicodim, „Îndatoririle duhovnicului după Sfintele Canoane”, în rev. ST, III (1951), nr. 9-10, pp. 481-498.

BRANIȘTE, Pr. Prof. Dr. Ene, „Cultul Bisericilor creștine vechi din Orient. Liturghiile riturilor orientale”, în rev. O, XVII (1965), nr. 1, pp. 83-132.

IDEM, „Liturghiile romano-catolice în comparație cu cele ortodoxe”, în rev. O, IX (1957), nr. 1, pp. 119-139.

IDEM, „Probleme de actualitate ale Bisericilor de azi: dezvoltare (evoluție) și revizuire (adaptare) în cult, din punct de vedere ortodox”, în rev. O, XXI (1969), nr. 2, pp. 197-216.

BRIA, Ion, „Aspectul dogmatic al Sfintei Liturghii”, în rev. O, IX (1957), nr. 3, pp. 406-429.

IDEM, „Aspectul comunitar al Dumnezeieștii Euharistii”, în rev. ST, XI (1959), nr. 7-8, pp. 417-428.

BULACU Pr. Prof. Mihail, „Liturghia catehumenilor și cateheza în Biserica creștină primară a Ierusalimului”, în rev. O, XXXII (1980), nr. 4.

BUNEA, Pr. Ion, „Sfânta Împărtășanie în viața creștină”, în rev. MO, XIX (1967), nr. 3-4, pp. 182-187.

CÂDĂ, Mrd. Nicolae-Cristian, „Martiriu și Euharistie. Taina Bisericii în mărturiile Părinților Apostolici și în Actele Martirice”, în rev. Studii, nr. 1 (2002), pp. 19-34.

COLOTELO, Drd. Dumitru, „Materia Sfintei Euharistii în lumina canoanelor Bisericii Ortodoxe”, în rev. GB, XXXIV (1975), nr. 11-12, pp. 1245-1252.

COMAN Pr. Prof. I. G., Sensul ecumenic al Sfintei Euharistii la Sfântul Ioan Gură de Aur, în revista „Ortodoxia” nr. 4/1965.

IDEM, Sensul preoției la Sfinții Părinți”, în rev. ST, II (1949), nr. 9-10.

IDEM, „Atitudinea practică a Sfinților Trei Ierarhi”, în rev. GB, 10/1956.

DAMSA, Diac. Prof. Teodor, „Sfânta Euharistie”, în rev. MB, XXXI (1981), nr. 4-6, pp. 231-246.

DRAGOMIR, Pr. Drd. Neculai, „Liturghiile Bisericii Etiopiene și Copte”, în rev. ST, XXXVI (1984), nr. 3-4, pp. 233-248.

DURĂ, Pr. Asist. Dr. Nicolae, „Dispoziții și norme canonice privind săvârșirea Sfintei Liturghii”, în rev. O, XXXIII (1981), nr. 1, pp. 73-95.

IDEM., „Rânduieli și norme canonice privind administrarea Sfintei Euharistii”, în rev. GB, XXXI (1979), nr. 7-8, pp. 791-804.

IDEM, „Intercomuniune sau comuniune sacramentală? Identitatea eclesială și unitatea în credință”, în rev. O, XL (1988), nr. 4, pp. 15-58.

GEORGESCU Pr. Magistrand Mihai, „Sfintele Taine după Sfântul Chiril al Ierusalimului”, în rev. ST, XI (1959), nr. 7-8.

GHERMAN Sfântul, Episcopul Constantinopolului, „Tâlcuirea Sfintei Liturghii”, (II), traducere și note de Pr. Prof. Nicolae Petrescu, în rev. MO, XXVII (1975), nr. 1-2.

IONIȚĂ, Drd. Alexandru, „Taina Sfintei Euharistii la Sfântul Chiril al Ierusalimului”, în rev. GB, XXXVIII (1979), nr. 7-8, pp. 804-807.

IORDĂCHESCU, Pr. Gheorghe, „Sfânta Liturghie și Sfintele Taine ca mijloace de păstorire”, în rev. ST, X (1958), nr. 7-8, pp. 485-494

KALOGHERAS, Macarios, „Despre Sfânta Euharistie”, trad. de Atanasie Papapanu, în rev. GB, XVII(1958), nr.8, pp.703-713.

KARAISARIDIS, Diac. Drd. Constantinos, „Descrierea și explicarea Proscomidiei ritului bizantin”, în rev. ST, XXXII (1980), nr. 7-10, pp. 649-659.

MANOLACHE, A., „Dumnezeiasca Euharistie”, în rev. GB, XXXVII (1979), nr.7-8, pp. 773-791.

MEHEDINȚU, Drd. Viorel, „Dogma Euharistică în Sfânta Liturghie”, în rev. ST, XIX (1967), nr. 5-6, pp. 276-290.

PLĂMĂDEALĂ Dr. Antonie, Mitropolitul Ardealului, „Bilanț și perspective ecumenice”, în rev. MA, XXXII (1987), nr. 6.

POPESCU, Teodor M., „Sfânta Euharistie și comunitatea creștină într-o concepție nouă”, în rev. O, XVI (1964), nr. 4, pp. 557-567.

RADU, Pr. Dumitru, „Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine și problema comuniunii”, teză de doctorat, în rev. O, XXX (1978), nr. 1-2, pp. 17-389.

IDEM „Sfintele Taine ale Bisericii după Tradiția apostolică, din punct de vedere ortodox”, în rev. BOR, XCVIII (1980), nr. 11-12, pp. 1129-1141.

RADU, Pr. Prof. Simion, „Despre Sfintele Taine”, în rev. GB, XXXIII (1974), nr. 7-8, pp. 630-634.

RĂMUREANU Pr. Prof. Ioan, „Preotul, slujitor al lui Dumnezeu și al oamenilor după Sfinții Trei Ierarhi”, în rev. BOR, 1-2/1970.

SAVA, Drd. Gheorghe, „Sfânta Euharistie, ca Jertfă și Taină, în fața obiecțiunilor sectare”, în rev. O, XXXVIII (1986), nr. 2, pp. 76-90.

SÂRBU, Pr. Prof. Corneliu, „Sfânta Euharistie și unitatea creștină”, în rev. O, XIX (1967), nr. 1, pp. 49-65.

SIMEDREA, Tit, „Însemnări despre Împărtășanie și duhovnic”, în rev. MO, VII (1955), nr. 7-9, pp. 399-409.

SLĂTINEANU, Dr. Irineu, „Experiența realității euharistice ca Trup al Fiului lui Dumnezeu înomenit după Sfântul Chiril al Alexandriei”, în rev. MO, LII (2001), nr. 5-6, pp. 12-25.

STAN, Pr. Prof. Liviu, „Legislația bisericească și valoarea ei canonică”, în rev. MO, VI (1954), nr. 11-12, pp. 598-617.

STĂNILOAE, Dumitru, „Mărturisirea, mijloc de creștere duhovnicească”, în rev. MO, (1956), nr. 4-5, pp. 168-176.

IDEM, „Teologia Euharistiei”, în rev. O, XXI (1969), nr. 3, pp. 343-364.

IDEM, „Dumnezeiasca Euharistie în cele trei Confesiuni”, în rev. O, V (1953), nr. 1, pp. 46-116.

IDEM, „Jertfa lui Hristos și spiritualizarea noastră prin împărtășirea de ea în Sfânta Liturghie”, în rev. O, XXXV (1983), nr. 1, pp. 104-118.

IDEM, „Legătura între Euharistie și iubirea creștină”, în rev. ST, XVII (1965), nr. 1-2, pp. 3-33.

IDEM, „Teologia Euharistiei”, în rev. O, XXI (1969), nr. 3, pp. 343-364.

STREZA, Pr. Prof. Dr. Liviu, „Sfintele Taine și ierurgiile în viața Bisericii și credincioșilor”, în RT, III (1993), nr. 3, pp. 11-25.

ȘCHIOPU, Drd. Iulian, „Rânduiala Proscomidiei în riturile liturgice răsăritene”, în rev. ST, XXI (1969), nr. 7-8, pp. 588-597.

TILEA, Pr. Gheorghe, „Evlavia Euharistică după Sfântul Ioan Gură de Aur”, în rev. ST, IX (1957), nr. 9-10, pp. 632-649.

TURCU Pr. Magistrand Ioan , Sfintele Taine și faptele bune în mântuire – Principalități de ființă, de funcție și de raport, în rev. ST, XI (1959), nr. 5-6.

VINTILESCU, Petre, „Sfânta Împărtășanie și spiritualitatea creștină : Deasă ori rară împărtășire?”, în rev. ST, V (1953), nr. 5-6, pp. 382-405.

IDEM, „Capitolul împărtășirii în cadrul Sfintei Liturghii”, în rev. BOR, LXXXI (1963), nr. 3-4, pp. 265-296.

ZĂGREAN Prof. Dr. Ioan, „Pâinea și vinul liturgic”, în rev. MB, XIV, (1964), nr. 4-6.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare:

*** BIBLIA sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, EIBMBOR, București, 1991.

*** Credința Ortodoxă, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 2000.

*** Codul de drept canonic, trad. rom. de Pr. Ioan Tamaș, Tipografia “Presa Bună”, Iași, 1995.

*** Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine. Dosarul unei controverse. Mărturiile Tradiției, studiu introductiv și traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2006.

*** Învățătura celor doisprezece Apostoli (Didahia), traducere de Pr. D. Fecioru, în col. , vol. I.

*** Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române (extras), EIBMBOR, București, 2003.

*** Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, EIBMBOR, București, 1953.

*** New Commentary on the Code of Canon Law, Ed. by John P. BEAL, James A. CDEN, Thomas J. GREEN, The Canon Law Society of America, Mahwah N. J. USA, 2000.

*** Pidalion. Cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Pelerinul, Iași, 2004.

*** The 1917 or Pio-Benedictine Code of Canon Law, English translation by Edward N. Peters, Ignatius Press, f.l. 2001.

*** Scrierile Părinților Apostolici dimpreună cu așezămintele și Canoanele Apostolice, XXV, traducere de Pr. Prof. Ioan Mihălcescu, Editura Facultății de Teologie din Chișinău, 1928.

*** Viața Sfântului Macarie Egipteanul, traducere de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu, în col. , vol. 34, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992.

Scrieri patristice:

CABASILA NICOLAE, Despre viața în Hristos, traducere din limba greacă de Pr. Prof. Teodor Bodogae, Editura Insitutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2009

CHIRIL al Alexandriei, „Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan”, trad. rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în , vol. 41, EIBMBOR, București, 2000.

CHIRIL al Ierusalimului, Catehezele, traducere de Pr. D. Fecioru, partea a II-a, București, 1943.

IGNATIE Sfântul Teoforul, „Epistola către Efeseni”, V, 2-3, traducere de Pr. D. Fecioru, în col. PSB, vol. 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979.

IOAN Gură de Aur, „Comentarii la Facere”, XVII, 1, traducere de Pr. D. Fecioru, în col. , vol. 21, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.

IDEM, Cateheze baptismale, II, 27, traducere din limba greacă de Pr. Marcel Hanches, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2003, apud. Ediția electronică, Apologeticum, 2006.

IDEM, „Comentariu la Epistola către Tit”, în Comentariile sau explicarea Epistolelor Pastorale: I și II Timotei, Epistola către Tit și cea către Filimon a celui întru sfinți părintelui nostru Ioan Chrisostom, trad. din lb. elină după ed. de Oxonia 1861 de Arhiereu Theodosie A. Ploeșteanu, București, 1911.

IDEM, Explicarea Epistolei către Evrei, XVII, Ediția din Oxonia 1862, traducere din limba greacă de Episcopul Romanului Theodosie Athanasiu, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1923.

IDEM, „Omilie despre pocăință și despre cei ce pleacă de la Sfânta Liturghie…”, în Din ospățul Stăpânului, introducere, traducere, note și comentarii de +Irineu Slătineanu, Ed. Adonai, București, 1995.

IDEM, Tratatul despre preoție, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Sofia, București, 2004.

IUSTIN Martirul și Filosoful, Apologia întâi în favoarea creștinilor, LXVI, traducere de Pr. Prof. Olimp N. Căciulă, în col. , vol. 2, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980.

IDEM, Apologia a doua în favoarea creștinilor, în ,,Apologeți de limbă greacă”, traducere, introducere, note și indici de Pr. Prof. Dr. T. Bodogae, Pr. Prof. Dr. Olimp Căciulă, Pr. Prof. Dr. D. Fecioru, EIBMBOR, București, 1997.

TEODOR Sfântul Studitul, Cuvântări duhovnicești, LXI, traducere de Filaret, Episcopul Râmnicului, Text reprodus după ediția tipărită de Episcopia Alba Iulia, Alba Iulia, 1994, Apologeticum, 2004.

Cărți de cult:

*** Liturghier, EIBMBOR, București, 2000.

*** Molitfelnic, EIBMBOR, București, 2002.

Literatură de specialitate:

ANDRUSTOS, Hr., Simbolica, traducere din limba greacă de Prof. Univ. Iustin Moisescu, Editura Centrului Mitropolitan al Olteniei, 1955.

IDEM, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene, traducere de pr. prof. dr. D. Stăniloaie, Editura Tipografiei arhiecezane, Sibiu, 1930.

BĂLAN, Arhimandrit Ioanichie, Rânduiala Sfintei Spovedanii și a Sfintei Împărtășanii, Editura Mitropoliei Moldovei și a Bucovinei, Iași, 1993.

BOROIANU, D. G., Dreptul bisericesc, vol. I, Iași, 1899.

IDEM., Dreptul bisericesc, vol. II, Iași, 1899.

BRANIȘTE E., Liturgica Specială pentru Institutele Teologice, Ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1985.

IDEM, Liturgica Generală, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993.

CHIȚESCU Prof. Nicolae, TODORAN Pr. Prof. I., PETREUȚĂ Pr. Prof. I., Teologia Dogmatică și Simboloică, vol. II, București, 1958.

DAMASCHIN Sfântul Ioan Dogmatica, traducere de pr. D. Fecioru, ediția a III-a, Editura Scripta, București, 1993.

FLOCA, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe, note și comentarii, București, 1991 (ediția 1992; ediția a III-a, Sibiu, 2005).

IDEM., Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol. I, EIBMBOR, București, 1990.

IDEM., Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol. II, EIBMBOR, București, 1990.

L’HUILLIER, Arhiepiscop Peter (Pierre), Dreptul bisericesc la sinoadele ecumenice I-IV, trad. rom. de Pr. Prof. univ. dr. Alexandru I. Stan, Ed. Gnosis, București, 2000.

LONG George, The Penny Cyclopaedia of the Society for the Diffusion of useful knowledge, vol. , Charles Knight and Co., London, 1837.

LOPUHIN, Prof. A., Istoria Biblică în lumina cercetărilor și descoperirilor celor mai nouă, Noul Testament, Tomul al cincilea, traducere de Nicodim, Patriarhul României, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1946.

MANOLACHE, Anca, Sfintele Taine în viața Bisericii, Ed. Renașterea, Cluj – Napoca, 2004.

MAXIM Gh., Rugăciunile Sfintei Împărtășanii, Mănăstirea Neamțu, 1943.

MĂNDIȚĂ, Protos. Nicodim, Explicarea Sfintei Liturghii, Editura Agapis, București, 2000.

MĂRTINCĂ, Isidor, Dreptul Canonic. Comentariul Codicelui bisericesc 1983 pe înțelesul tuturor, Editura Universității din București, f.a.

IDEM, Sacramentele Bisericii Catolice în Teologie, în cărțile Sfinților Părinți și în Dreptul Canonic, vol. I Sacramentele inițierii creștine, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice, București, 2003.

MILAȘ, N., Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii, trad. rom. de Uroș Kovincici și Dr. Nicolae Popovici, vol. I, partea a II-a, Tipografia Diecezană, Arad, 1931.

IDEM, Dreptul bisericesc oriental, trad. de D. I. Cornilescu și V. S. Radu, București, 1915.

MITROFANOVICI, Dr. Vasile, Liturgica Bisericei Ortodoxe – Cursuri universitare, Editura Consiliului Eparhial Ortodox Român din Bucovina, Cernăuți, 1929.

OCOLEANU, Pr. Lect. Univ. Dr. Picu, Iisus Hristos Mijlocitorul, Editura Christiana, București, 2006.

PAL, Pr. Dr. Maximilian și PĂTRAȘCU, Pr. Dr. Mihai, Curs de Drept Canonic Oriental, Editura Serafica, Roman, 2007.

SACHELARIE Ieromonah Nicodim, Pravila Bisericească, LXXIX, Ediția a III-a, Editată de Parohia Valea Plopului, 1999.

SCHMEMANN, Alexander, Euharistia Taina Împărăției, traducere din limba greacă de Pr. Boris Răduleanu, Editura Anastasia, București, 1993.

STAN, Pr. Prof. L., „Îndrumător canonic”, în Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, EIBMBOR, București, 1953.

IDEM, Mirenii în Biserică; importanța elementului mirean în Biserică și participarea lui la exercitarea puterii bisericești – Studiu canonic-istoric, Sibiu, 1939.

STAVROPULOS Arhimandrit Hristofor, Dumnezeiasca Euharistie, Taina Tainelor, traducere din limba greacă de Pr. Dr. Constantin I. Băjău, Editura ,,Apostoliki Diakonia” a Bisericii Ortodoxe a Greciei, Atena, f.a.

STĂNILOAE, Dumitru, Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt, Ed. Deisis, Sibiu, 1995.

IDEM, Teologia Dogmatică Ortodoxă pentru Institutele Teologice, vol. III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978.

IDEM, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, EIBMBOR, București, 1997.

IDEM, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004.

ȘAGUNA, Mitropolitul Andrei, Compendiu de drept canonic, Sibiu, 1913.

TÂRÂLĂ, Zosima, POPESCU, Haralambie, Pidalion cu orânduire nouă și tîlcuiri, Ed. Institutului de Arte Grafice Speranța, București, 1933.

WILDE Melissa J., Vatican II: a sociological analysis of religious change, Published by Princeton Univerity Press, New Jersey, 2007.

XANTHOPOL Calist și Ignatie , Metodă și regulă foarte amănunțită pentru cei ce-și aleg să viețuiască în liniște și singurătate (cele 100 de capete), 92, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în col. Filocalia, vol. 8, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979.

Studii și articole

ALEXE, Pr. Prof. Ștefan, „Considerații despre preoție și Biserică la Sfinții Trei Ierarhi”, în rev. BOR, XC (1972), nr. 1-2, pp. 11-32.

IDEM, Dialogul Teologic oficial Ortodoxo – Vechi – Catolic, în rev. O, XXXI (1986), nr. 2.

BASARAB Pr. Mircea, „Chipul preotului după Sfinții Trei Ierarhi”, în rev. MO, 1-2/1970.

BĂJĂU, Pr. Ioan, „Sfânta Euharistie în unitatea creștinilor”, în rev. MO, XXV (1973), nr. 1-2, pp. 149-150.

BELEA, Prot. Nicodim, „Îndatoririle duhovnicului după Sfintele Canoane”, în rev. ST, III (1951), nr. 9-10, pp. 481-498.

BRANIȘTE, Pr. Prof. Dr. Ene, „Cultul Bisericilor creștine vechi din Orient. Liturghiile riturilor orientale”, în rev. O, XVII (1965), nr. 1, pp. 83-132.

IDEM, „Liturghiile romano-catolice în comparație cu cele ortodoxe”, în rev. O, IX (1957), nr. 1, pp. 119-139.

IDEM, „Probleme de actualitate ale Bisericilor de azi: dezvoltare (evoluție) și revizuire (adaptare) în cult, din punct de vedere ortodox”, în rev. O, XXI (1969), nr. 2, pp. 197-216.

BRIA, Ion, „Aspectul dogmatic al Sfintei Liturghii”, în rev. O, IX (1957), nr. 3, pp. 406-429.

IDEM, „Aspectul comunitar al Dumnezeieștii Euharistii”, în rev. ST, XI (1959), nr. 7-8, pp. 417-428.

BULACU Pr. Prof. Mihail, „Liturghia catehumenilor și cateheza în Biserica creștină primară a Ierusalimului”, în rev. O, XXXII (1980), nr. 4.

BUNEA, Pr. Ion, „Sfânta Împărtășanie în viața creștină”, în rev. MO, XIX (1967), nr. 3-4, pp. 182-187.

CÂDĂ, Mrd. Nicolae-Cristian, „Martiriu și Euharistie. Taina Bisericii în mărturiile Părinților Apostolici și în Actele Martirice”, în rev. Studii, nr. 1 (2002), pp. 19-34.

COLOTELO, Drd. Dumitru, „Materia Sfintei Euharistii în lumina canoanelor Bisericii Ortodoxe”, în rev. GB, XXXIV (1975), nr. 11-12, pp. 1245-1252.

COMAN Pr. Prof. I. G., Sensul ecumenic al Sfintei Euharistii la Sfântul Ioan Gură de Aur, în revista „Ortodoxia” nr. 4/1965.

IDEM, Sensul preoției la Sfinții Părinți”, în rev. ST, II (1949), nr. 9-10.

IDEM, „Atitudinea practică a Sfinților Trei Ierarhi”, în rev. GB, 10/1956.

DAMSA, Diac. Prof. Teodor, „Sfânta Euharistie”, în rev. MB, XXXI (1981), nr. 4-6, pp. 231-246.

DRAGOMIR, Pr. Drd. Neculai, „Liturghiile Bisericii Etiopiene și Copte”, în rev. ST, XXXVI (1984), nr. 3-4, pp. 233-248.

DURĂ, Pr. Asist. Dr. Nicolae, „Dispoziții și norme canonice privind săvârșirea Sfintei Liturghii”, în rev. O, XXXIII (1981), nr. 1, pp. 73-95.

IDEM., „Rânduieli și norme canonice privind administrarea Sfintei Euharistii”, în rev. GB, XXXI (1979), nr. 7-8, pp. 791-804.

IDEM, „Intercomuniune sau comuniune sacramentală? Identitatea eclesială și unitatea în credință”, în rev. O, XL (1988), nr. 4, pp. 15-58.

GEORGESCU Pr. Magistrand Mihai, „Sfintele Taine după Sfântul Chiril al Ierusalimului”, în rev. ST, XI (1959), nr. 7-8.

GHERMAN Sfântul, Episcopul Constantinopolului, „Tâlcuirea Sfintei Liturghii”, (II), traducere și note de Pr. Prof. Nicolae Petrescu, în rev. MO, XXVII (1975), nr. 1-2.

IONIȚĂ, Drd. Alexandru, „Taina Sfintei Euharistii la Sfântul Chiril al Ierusalimului”, în rev. GB, XXXVIII (1979), nr. 7-8, pp. 804-807.

IORDĂCHESCU, Pr. Gheorghe, „Sfânta Liturghie și Sfintele Taine ca mijloace de păstorire”, în rev. ST, X (1958), nr. 7-8, pp. 485-494

KALOGHERAS, Macarios, „Despre Sfânta Euharistie”, trad. de Atanasie Papapanu, în rev. GB, XVII(1958), nr.8, pp.703-713.

KARAISARIDIS, Diac. Drd. Constantinos, „Descrierea și explicarea Proscomidiei ritului bizantin”, în rev. ST, XXXII (1980), nr. 7-10, pp. 649-659.

MANOLACHE, A., „Dumnezeiasca Euharistie”, în rev. GB, XXXVII (1979), nr.7-8, pp. 773-791.

MEHEDINȚU, Drd. Viorel, „Dogma Euharistică în Sfânta Liturghie”, în rev. ST, XIX (1967), nr. 5-6, pp. 276-290.

PLĂMĂDEALĂ Dr. Antonie, Mitropolitul Ardealului, „Bilanț și perspective ecumenice”, în rev. MA, XXXII (1987), nr. 6.

POPESCU, Teodor M., „Sfânta Euharistie și comunitatea creștină într-o concepție nouă”, în rev. O, XVI (1964), nr. 4, pp. 557-567.

RADU, Pr. Dumitru, „Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine și problema comuniunii”, teză de doctorat, în rev. O, XXX (1978), nr. 1-2, pp. 17-389.

IDEM „Sfintele Taine ale Bisericii după Tradiția apostolică, din punct de vedere ortodox”, în rev. BOR, XCVIII (1980), nr. 11-12, pp. 1129-1141.

RADU, Pr. Prof. Simion, „Despre Sfintele Taine”, în rev. GB, XXXIII (1974), nr. 7-8, pp. 630-634.

RĂMUREANU Pr. Prof. Ioan, „Preotul, slujitor al lui Dumnezeu și al oamenilor după Sfinții Trei Ierarhi”, în rev. BOR, 1-2/1970.

SAVA, Drd. Gheorghe, „Sfânta Euharistie, ca Jertfă și Taină, în fața obiecțiunilor sectare”, în rev. O, XXXVIII (1986), nr. 2, pp. 76-90.

SÂRBU, Pr. Prof. Corneliu, „Sfânta Euharistie și unitatea creștină”, în rev. O, XIX (1967), nr. 1, pp. 49-65.

SIMEDREA, Tit, „Însemnări despre Împărtășanie și duhovnic”, în rev. MO, VII (1955), nr. 7-9, pp. 399-409.

SLĂTINEANU, Dr. Irineu, „Experiența realității euharistice ca Trup al Fiului lui Dumnezeu înomenit după Sfântul Chiril al Alexandriei”, în rev. MO, LII (2001), nr. 5-6, pp. 12-25.

STAN, Pr. Prof. Liviu, „Legislația bisericească și valoarea ei canonică”, în rev. MO, VI (1954), nr. 11-12, pp. 598-617.

STĂNILOAE, Dumitru, „Mărturisirea, mijloc de creștere duhovnicească”, în rev. MO, (1956), nr. 4-5, pp. 168-176.

IDEM, „Teologia Euharistiei”, în rev. O, XXI (1969), nr. 3, pp. 343-364.

IDEM, „Dumnezeiasca Euharistie în cele trei Confesiuni”, în rev. O, V (1953), nr. 1, pp. 46-116.

IDEM, „Jertfa lui Hristos și spiritualizarea noastră prin împărtășirea de ea în Sfânta Liturghie”, în rev. O, XXXV (1983), nr. 1, pp. 104-118.

IDEM, „Legătura între Euharistie și iubirea creștină”, în rev. ST, XVII (1965), nr. 1-2, pp. 3-33.

IDEM, „Teologia Euharistiei”, în rev. O, XXI (1969), nr. 3, pp. 343-364.

STREZA, Pr. Prof. Dr. Liviu, „Sfintele Taine și ierurgiile în viața Bisericii și credincioșilor”, în RT, III (1993), nr. 3, pp. 11-25.

ȘCHIOPU, Drd. Iulian, „Rânduiala Proscomidiei în riturile liturgice răsăritene”, în rev. ST, XXI (1969), nr. 7-8, pp. 588-597.

TILEA, Pr. Gheorghe, „Evlavia Euharistică după Sfântul Ioan Gură de Aur”, în rev. ST, IX (1957), nr. 9-10, pp. 632-649.

TURCU Pr. Magistrand Ioan , Sfintele Taine și faptele bune în mântuire – Principalități de ființă, de funcție și de raport, în rev. ST, XI (1959), nr. 5-6.

VINTILESCU, Petre, „Sfânta Împărtășanie și spiritualitatea creștină : Deasă ori rară împărtășire?”, în rev. ST, V (1953), nr. 5-6, pp. 382-405.

IDEM, „Capitolul împărtășirii în cadrul Sfintei Liturghii”, în rev. BOR, LXXXI (1963), nr. 3-4, pp. 265-296.

ZĂGREAN Prof. Dr. Ioan, „Pâinea și vinul liturgic”, în rev. MB, XIV, (1964), nr. 4-6.