Nasterea, Moartea Si Invierea Mantuitorului Iisus Hristos, Esenta Sfintei Liturghii

CAPITOLUL I.

Nasterea, moartea si invierea Mantuitorului Iisus Hristos, esenta Sfintei Liturghii

1.1 Nașterea lui Hristos actualizată prin proscomidie sau producerea darurilor pentru Sfânta Jertfă.

Iisus Hristos este centrul, esența și sensul revelației. "După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri și în multe chipuri, a vorbit părinților noștri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moștenitor a toate și prin Care a făcut și veacurile; Care, fiind strălucirea slavei și chipul ființei Lui și Care ține toate cu cuvântul puterii Sale, după ce a săvârșit, prin El Însuși, curățirea păcatelor noastre, a șezut de-a dreapta slavei, întru cele prea înalte, făcându-Se cu atât mai presus de îngeri, cu cât a moștenit un Nume mai deosebit decât ei" (Evrei 1, 1-4). Revelația sau descoperirea dumnezeiască, păzită de patriarhi și prooroci, de apostoli și de evangheliști, are în centrul ei pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, "Calea, Adevărul și Viața" (Ioan 14,6), care "ieri și azi și în veci, este același" (Evrei 13,8). El este “centrul revelației dumnezeiești, El este esența ei, El este sensul și mesajul ei, atât ca Persoană divino-umană, cât și ca lucrare și slujire profetică, arhierească și împărătească, care se continuă în lume, în și de către Biserică, prin Duhul Sfânt”. Iisus Hristos este centrul revelației dumnezeiești, pentru că toate cele de dinainte de El și de după El, duc spre El și pleacă de la El, Logosul dumnezeiesc întrupat (Ioan 1,14) și "Soarele dreptății" (Maleahi 3,20).

Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos, ca cel mai însemnat eveniment din istoria omenirii, unește în sine, aspecte de o adevărată măreție dumnezeiască. Este un act unic prin care Fiul lui Dumnezeu se naște ca Om din Fecioara Maria și este Unicul Fiu născut din Tatăl fără mamă și născut din Femeie fără paternitate umană și de aceea prezintă miracolul unic al existenței creștinului, care își are originea și modelul în acest eveniment restaurator. Prin această naștere ca om din Fecioara Maria, Mântuitorul n-a împlinit o necesitate proprie și nici n-a câștigat ceva din aceasta, ci S-a înomenit pentru ca toți oamenii să se mântuiască în unirea noastră cu El. Această înomenire a Domnului a avut loc ”la plinirea vremii” ca un fapt unic și de netăgăduit: ”Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege”(Galateni 4,4). Prin nașterea Sa supranaturală,” Iisus a introdus în lume, un nou fel de naștere, pe lângă cea trupească, naștere din nou, nașterea după Dumnezeu la o nouă viață curată și sfântă, trăită după voia Lui”. Evanghelistul Ioan face referire la această ”naștere din nou” în capitolul 1, 12-13 și capitolul 3, 3-21. Nașterea supranaturală a lui Iisus Hristos este o urmare a unirii ipostatice. Mântuitorul n-a apărut pe lume ca o ființă care înainte nu a existat deloc, ci El exista mai dinainte ca subiect. Nașterea nu este decât expresia faptului că Cel ce a inițiat concepere în Fecioara Maria este însuși Logosul, care există din veșnicie cu Tatăl. Deci Întruparea Cuvântului este o realizare a inițiativei lui Dumnezeu și nu a omului și exclude orice stare de poftă omenească prin care se inițiază orice ipostas uman nou. La nașterea lui Iisus ca om s-a produs o nouă intervenție a lui Dumnezeu și numai așa putea fi scoasă din cercul vicios și tragic al păcatului și al morții natura umană.

Actualizarea Nașterii lui Hristos se realizează în esența Sfintei Liturghii, mai exact în săvârșirea Proscomidiei. Proscomidia provine de la cuvântul grecesc proscomi, care înseamnă a pune înainte, a aduce, a pregăti darurile pentru Sfânta Liturghie. Proscomidia este partea cea dintâi ascunsă a Sfintei Liturghii, pentru că se face în tăcere numai în altar, numai de către preot cu ușile închise. Începând cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea s-a susținut că Proscomidia s-ar fi dezvoltat ca o parte deosebită de Sfânta Liturghie. Mai apoi s-a susținut că scurtul ritual al Proscomidiei nu pomenea decât de jertfirea Mielului, iar după aceea născându-se ideea că Liturghia este o reprezentare a ordinii vieții Mântuitorului, s-a introdus în Proscomidie și tema nașterii Lui și prin aceasta a jertfirii Pruncului. Părintele Stăniloae ne spune că:”Felmy a adus mărturie pentru vechimea temei nașterii Domnului, și deci a Pruncului jertfit, și apoftegmele 7 și 8 din Pateric, unde se istorisește despre arătarea Pruncului jertfit unui bătrân care se îndoia de prefacere”. Un alt exemplu care arată această îmbinare dintre tema Pruncului și a Mielului jertfit, îl întâlnim în capitolul 53 de la Isaia, unde Iisus este profețit ca prunc, dar ca un Prunc care Se lasă jertfit ca un Miel fără de glas. Această îmbinare dintre Întruparea lui Iisus și Mielul jertfit la Proscomidie este atestată și de un religvar adus în Roma din Betleem al chipului nașterii Mântuitorului. Este un chip despre care Wilhelm Nyssen spune: ”Sub bolta peșterii, ieslea Pruncului capătă arhitectura unui altar. Pruncul însuși ia chipul unei negrăite jertfe oferite…Biserica primară afirmă nu numai prin icoanele sale, ci și prin cuvintele Sfântului Apostol Pavel, că momentele singulare ale mântuirii care s-au petrecut pe pământ cuprind todeauna mântuirea în întregime, și anume venirea Domnului în lume și schimbarea lumii prin venirea Lui”. Sfântul Apostol Pavel ne vorbește despre moartea pe cruce a Domnului, ca pe o continuare a întrupării, adică vede implicată în întrupare o ascultare desăvârșită care merge pâna la moarte:”Și S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor. Și la înfățișare aflându-se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, și încă moarte pe cruce”(Filipeni 2, 7-8).

Tot Nyssen redă un text din Sfantul Irineu, în care acesta vede implicată jertfa lui Hristos în nașterea Lui: ”Neascultarea strămoșului Adam ne-a prins pe toți în legatura morții. De aceea era necesar și drept ca legăturile morții să fie sfărâmate prin Acela care S-a facut om. Deoarece moartea domnea peste trup, era necesar și drept să fie supusă tot prin trup , și astfel omul să fie eliberat de robia ei. Cuvântul S-a făcut trup pentru ca trupul, prin care păcatul a ajuns să domnească și să stăpânească, să devină tot el însuși altfel. Și de aceea a luat Domnul același trup, cum era și în Adam, pentru ca El să lupte pentru părinți și prin trupul lui Adam să biruiască pe acela prin care a fost biruit Adam”.

Sfânta Liturghie este o actualizare a lucrării mântuitoare a lui Hristos, care începe prin naștere și sfârșește prin moarte, urmată de înviere și de aceea trebuie să înceapă cu nașterea Lui și să arate că în ea este implicată jertfa Lui. Dumnezeiasca Liturghie e celebrată în legătură cu rugăciunile ceasurilor, iar după ce credincioșii se adună în Biserică, preotul merge la proscomidiar și pregătește darurile euharistice pentru a săvârși Proscomidia. Începutul Proscomidiei, ca la toate slujbele se face cu ”binecuvântarea”. Dupa aceea el alege o prescură din cele aduse de credincioși și zice: ”Întru pomenirea Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos” și apoi însemnează în chipul crucii prescura cu ajutorul copiei, după care începe scoaterea Sfântului Agneț. ”Agneț” provine de la cuvântul grecesc ”agnos” și latinește ”agnus”, care înseamnă miel, Mielul de jertfă. Iisus Hristos , ca pâinea care s-a coborât din cer , poartă în Agneț, pe partea de dedesubt, tăietura crucii, iar pe cea de deasupra, numele Lui împreună cu cuvântul NIKA: Iisus Hristos învinge. Această pecete de deasupra este formată din semnul crucii, pe cele două părți de sus ale crucii literele IS HR, iar pe cele două parți ale brațului de jos: NI KA. Aceasta este partea din prescure care simbolizează trupul lui Hristos, iar prescura întreagă din care se scoate această parte, reprezintă pe Maica Domnului, iar ea la rândul ei simbolizează întreaga umanitate care se dăruiește lui Dumnezeu prin intermediul ei. Această scoatere a Sfântului Agneț reprezintă începutul despărțirii trupului Domnului din Fecioara, deci nașterea Lui; totuși gândul este îndreptat spre Mielul care se jertfește, adică spre răstignire. Deci aceasta înseamnă că în naștere este implicată și răstignirea, El accepând nașterea în vederea răstignirii. Cel ce se naște este Mielul care Se va jertfi, Singurul jertfit, dar se naște și cu trup care se dă spre mâncare și se va da pururea. Cel născut este Miel de jertfă, iar prin Miel se indică faptul că Hristos e pâine vie și Miel ce Se jertfește. Mielul este născut să fie jertfit iar pâinea să fie mâncată. Iisus Hristos este pâinea conștientă ce Se dă voluntar spre a fi mâncată și Miel conștient ce Se jertfește de bună voie. Dumnezeu arată măreția Sa uimitoare descoperită în Hristos: Dumnezeu Se face Miel de Jertfă fără să Se plângă, Miel care-Și stăpânește durerea cu puterea blândeții. Numai acest Miel poate mântui, deoarece numai El poate înnobila pe oameni, imprimându-le simțirea de Miel.

După scoaterea Agnețului din prescura aleasă, diaconul zice la prezent către preot: ”Jertfește, părinte”, iar în acel moment preotul junghie cruciș Mielul dumnezeiesc, identic cu Pruncul ieșit din trupul Fecioarei și spune: ”Se jertfește Mielul lui Dumnezeu, cel ce ridică păcatul lumii, pentru viața și mântuirea lumii”. Toate acestea preotul le săvârșește după ce a așezat Agnețul cu fața în jos, arătând că întruparea și jertfa lui Hristos s-a făcut pentru cei de jos, și că jertfa deplină a lui Hristos arată smerenia Lui deplină, până la ascultarea totală a feței Sale, în care strălucea dumnezeirea:”S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce”(Filipeni 5, 8). Iisus făcându-Se om, a dat oamenilor cea mai mare pildă de de smerenie din iubire, arătând că ”iubirea e atenție la altul, până la uitarea deplină a importanței proprii”.

Teodor din Andida pune un accent special pe Sfânta Liturghie și pentru el devine un fel de ciclu de icoane. Acest lucru a influențat reinterpretarea proscomidiei ca o reprezentare a începutului vieții lui Iisus. Mielul este în același timp Robul lui Dumnezeu, iar acesta este Pruncul. Teodor din Andida spune: ”Diaconul începe acțiunea. El se aseamănă aici cu îngerul care a trimis salutul său Fecioarei. Apoi din întreaga pâine de binecuvântare(prescură) ca din pântecele Fecioarei este scos trupul Domnului de către diacon (acesta este obiceiul în Marea Biserică a Aghiei Sofia) cu ajutorul unui instrument de fier, care se numește lance-copie, deși încă n-a venit momentul folosirii ei. Și diaconul care împlinește aceasta pregătește în același timp și sângele Domnului pentru sfințire mai târziu în timpul patimii prin coborârea Duhului Sfânt, și lasă toate acestea apoi pe masă până ce preotul rostește rugăciunea ce ține de aceasta. Astfel Trupul Domnului rămâne acolo pe masă ca în Betleem, unde s-a născut Hristos. Proscomidia simbolizează în același timp și locul șederii în Nazaret și locul șederii Domnului în Capernaum. Și, ca să spun pe scurt, proscomidia reprezintă întreg timpul de treizeci de ani și viața dinainte de Botez.

În practica actuală, la proscomidie nu se folosește numai o singură pâine din care este scos ”mielul”, ci cel puțin cinci pâini (prescuri), din care se scot părticele pentru pomenirea celor vii, a celor adormiți, a sfinților, care să escorteze ”Mielul” pe disc. În timpul acesta proscomidia devine o paralelă a ”anaforalei” cu o rugăciune de mijlocire proprie, întrucât acum și credincioșii pot aduce jertfă prescuri, din care preotul scoate părticele pentru vii și adormiți, care sunt așezate in jurul Mielului, iar credincioșii participă indirect și ei la proscomidie. În jurul Mielului Euharistiei se află întreaga Biserică, care îi adună pe toți laolaltă. În plinătatea ei, Biserica este formată din vii și din morți. Morții, care s-au învrednicit a fi ”prietenii” Mântuitorului, după cum arată Sfântul Evanghelist Ioan în capitolul 15, 14-15, și casnici ai lui Dumnezeu cum găsim la Efeseni 2, 19, formează Biserica cerească ”a celor întâi născuți care sunt înscriși în ceruri”(Evrei 12, 23), numită Biserica biruitoare. Viii formează aceeași Biserică pământească, a celor ce acum aleargă după cunună (I Corinteni 9, 24-25)numită pătimitoare și luptătoare, a credincioșilor încă nedesăvârșiți, a celor vii care trăiesc în credința creștină. Aceasta este Taina cea mare: ”Dumnezeu între oameni, Dumnezeu în mijlocul dumnezeilor care se îndumnezeiesc de la Cel ce după fire este Dumnezeu, care S-a întrupat pentru dânsii”. Tabloul părticelelor de la Proscomidie este chipul Bisericii, având pe Hristos ca centru, pe Maica Domnului ca rugătoare de-a dreapta Lui și ca rugători de-a stânga toți îngerii și sfinții, iar în partea de jos pe cei vii și pe cei morți. Această icoană a întrupării, a jertfei și a Bisericii Domnului nostru Iisus Hristos o salută și o cinstește preotul, când din fața proscomidiarului se retrage puțin, se închină, binecuvintează tămâia și cădind se roagă: ”Tămâie aducem Ție, Hristoase Dumnezeul nostru, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care primind-o în jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouă harul Prea Sfântului Tău Duh”. Tămâierea pe care o face preotul ne duce cu gândul, în peștera tainică din Betleem, unde s-a născut și s-a înfășat în scutece de copil, Fiul Cel iubit al lui Dumnezeu. Proscomidiarul preînchipuie peștera cu pruncul Iisus, de care se apropie steaua Magilor de la Răsărit. De aceea un simbolism aparte îl are ”steluța”, care l-a început era un arc care împiedica veșmintele darurilor să amestece ordinea complicată a părticelelor de pe disc. Acest arc mai târziu a primit pe el o stea și de aici îi vine numele de steluță, iar la așezarea lui peste disc preotul rostește cuvintele: ”Și venind steaua, a stat deasupra, unde era Pruncul”(Matei 2, 9). Următorul moment important este acoperirea cinstitelor darurii, adică Sfântul Disc și Sfântul Potir, cu acoperămintele lor care închipuiesc scutecele în care a fost înfășat Pruncul în iesle și totodată ne duc cu gândul la viața și la copilăria Domnului. Închinându-se și tămâind proscomidia, după acoperire, ca magii cu darurile în peșteră, preotul laudă pe Dumnezeu prin frumoasele cuvinte:”Bine ești cuvântat, Dumnezeul nostru care ai binevoit așa, slavă Ție. Todeauna acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”. Apoi preotul rostește cu evlavie și căldură rugăciunea punerii înaintea lui Dumnezeu, a cinstitelor daruri și a binecuvântării lor.

Întreaga proscomidie se oficiază sub un văl de taină cu ușile altarului închise și cu perdelele lăsate, închipuind astfel viața ascunsă a Mântuitorului, copilăria Lui, despre care avem atât de puține cunoștințe. Pregătirea darurilor nu se face pe masa altarului, ci la proscomidiar, deoarece mai întâi a fost Cina cea de Taină în foișorul din Ierusalim, și apoi a urmat jertfa sângeroasă de pe Golgota, pe altarul Crucii. În ieslea din Betleem se vede implicată Golgota și foișorul Cinei celei de Taină, deoarece El de aceea S-a întrupat, ca să se jertfească pentru noi și să ni Se dea ca pâine cerească prin trupul Său.

Despre vechea implicare a jertfei Mântuitorului Hristos ca Miel în nașterea Lui ne vorbește în imnele sale și Sfântul Efrem Sirul. Acesta vede în nașterea lui Iisus implicată prin cruce și hrănirea noastră cu trupul Lui cel jertfit în Sfânta Euharistie: ”Ziua Ta de naștere poate împăca pe Cel Drept, care Se mâniase pentru păcatele noastre”. ”Pâinea pe care a frânt-o Întâiul nâscut în pustie era consumată și se sfârșea, măcar că o înmulțea. Dar El a frânt o nouă pâine, pe care n-o vor sfârși nici toate neamurile și semințiile”. ”El a umplut vasele cu mult vin, s-a băut din ele și s-a sfârșit cu toată mulțimea lor. Dar băutura paharului pe care l-a dat El, deși era puțină, totuși puterea ei era uriașă, nemărginită. E un pahar care primește în el toate vinurile, și totuși simbolul lui este mereu la fel”. Pâinea cea una pe care a frânt-o nu are hotar; și paharul pe care l-a amestecat nu se poate mărgini”. Aceste imne ne pot da o explicație pentru ce la Proscomidie este înfățișat Iisus ca jertfit în vârsta Pruncului: întrucât Fiul lui Dumnezeu S-a făcut trup pentru a ne mântui prin jertfa Lui, încă din primul moment al nașterii Sale ca om implica în El jertfa Sa viitoare.

Ca urmare a tot ceea ce arată explicația Proscomidiei, observăm că proscomidiarul închipuiește locul nașterii Domnului, Betleemul și al vieții lui Iisus din copilărie până la botez. Prescura cea dintâi din care se scoate agnețul închipuie pe Sfânta Fecioara Maria din care S-a întrupat Domnul, scoaterea agnețului închipuie nașterea Domnului; discul închipuie ieslea în care a fost culcat Pruncul după naștere; acoperămintele închipuiesc scutecele în care a fost înfășat Pruncul; tămâirea închipuie darurile de aur, smirnă și tămâie pe care le-au adus Magii de la Răsărit; acoperirea darurilor pe proscomidiar închipuie timpul vieții necunoscute a lui Iisus din copilărie până la botez, despre care Evangheliile nu ne istorisesc nimic.

1.2. Jertfa Mântuitorului în Sfânta Liturghie la momentul Morții și Învierii

Slujirea Liturghiei este cel mai măreț, mai mișcător și mai de-viață-făcător lucru pe pământ. În aceasta se închipuie și se săvârșește cea mai mare Taină a iubirii lui Dumnezeu față de neamul omenesc. Această Taină a iubirii lui Dumnezeu este unirea Lui cu oamenii prin întrupare, prin dumnezeiasca Sa învățătură, prin pătimire, moarte, îngropare și înviere. Lucrarea pe care Dumnezeu o săvârșește prin Sfânta Liturghie întrece prin măreția sa orice altă lucrare dumnezeiască în lume. De aceea, se cuvine s-o primim cu înțelegere și vrednicie, pentru că este cu adevărat o slujire cerească a lui Dumnezeu pe pământ, este o fericire, pace și bucurie pentru suflet care ne unește cu El prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Lui: ”Trupul Meu este adevărată mâncare și Sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el”(Ioan 6, 55-56).

Părintele Ilarion Felea vede o împărțire a Sfintei Liturghii în 3 părtii: partea întâi fiind procomidia, care închipuie atât nașterea cât și moartea Mântuitorului; partea a doua de la binecuvântare, când începe partea văzută de către credincioși a Sfintei Liturghii, până la părasirea Bisericii de către catehumenii; iar partea a treia, fiind și cea mai însemnată, este numită Liturghia credincioșilor sau Liturghia Euharistică în care sfintele daruri sunt prefăcute în Trupul și Sângele Domnului și apoi împărtășite preoților și credincioșilor pregătiți atât sufletește cât și trupește.

După Nicolae Cabasila Sfânta Liturghie are două scopuri: cel dintâi scop este unul direct, apropiat sau imanent în care se sfințesc darurile, adică elementele euharistice și se prefac în Trup și Sânge; iar cel de-al doilea scop este unul indirect, mai depărtat sau transcendent, care sfințește credincioșii prin împărtășirea lor cu Sfintele Taine. Prin aceste două scopuri, înțelegem că în Slujba Sfintei Liturghii trebuie să deosebim pe de-o parte jertfa, prin care se sfințesc darurile, iar pe de altă parte taina, prin care se sfințesc credincioșii, împărtășindu-li-se efectele jertfei:” Împărtășirea stă, precum se vede, în nemijlocită relație cu jertfa, din care derivă. Este necesar, adică, să se aducă mai întâi jertfa, pentru ca să fie ce să se dea spre împărtășire în taină, iar jertfa, odată adusă, pentru a-și împlini sensul ei, trebuie consumată prin împărtășire. De aceea, cel puțin liturghisitorii sunt datori să primească Trupul și Sângele euharistic”. Liturghie înseamnă în grecește slujire comună, adică ea îi adună pe toți oamenii într-o slujire comună adusă lui Dumnezeu cel în Treime.

Pacea și comuniunea între oameni și între Dumnezeu și ei este întreținută prin jertfa lui Hristos, comunicată nouă cu deosebire în Sfânta Liturghie. Această jertfă n-ar fi putut să ne cucerească, dacă n-ar fi fost urmată de Înviere. Noi nu putem să separăm în El starea de jertfă de starea de înviere, deoarece la Sfânta Liturghie noi ne împartășim cu Hristos cel jertfit și înviat. Prin Jertfa Sa pe Cruce, Hristos a întemeiat Biserica, Trupul Său, de aceea Biserica își are centrul în Hristos. El s-a răstignit pentru mântuirea noastră, aducându-Se jertfă Tatălui:”Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce și eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi”( I Corinteni 15, 3). Prin jertfă trebuie să vedem aspectul de răscumpărare, iar răscumpărarea trebuie privită în direcția ei îndreptată spre Dumnezeu, ca omagiere a Sa, dar și ca pedeapsă pentru păcat. Jertfa era necesară datorită păcatului neascultării primilor oameni, ea ducând la refacerea ascultării. Jertfa era necesară și datorită pierderii majestății lui Dumnezeu înaintea oamenilor, consecință a alterării firii umane de după păcatul strămoșesc. Ascultarea până la jertfă a Fiului a redeschis calea ascultării și a pus în evidență pentru oameni majestatea lui Dumnezeu. Se impunea și o pedeapsă pentru păcat, de aceea, prin jertfa lui Hristos și moartea pe cruce, Dumnezeu pedepsește și păcatul oamenilor. Hristos numește moartea Sa jertfă și spune că pentru aceasta a venit, pentru a se jertfi:”După cum și Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți”( Matei 20, 28). Prin jertfa Sa, Hristos se substituie oamenilor, pentru care suferă pe cruce, dar pe care îi și recapitulează, îi cuprinde tainic în Sine, spre a-i aduce pe calea ascultării. Iisus Hristos este și jertfă și dar. Dar Mântuitorul Hristos, murind pe cruce și înviind din morți, a înlăturat din firea Sa umană și din neamul omenesc frica de moarte. El S-a și rugat în Gradina Ghetsimani cu lacrimi de sânge, având o frică reală pe care a înlăturat-o, pentru ca și oamenii la rândul lor zidiți pe jertfa Sa să biruiască moartea și pe diavol:”Și mergând puțin mai înainte, a căzut cu fața la pământ, rugându-se și zicând: Părintele Meu, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești”(Matei 26-39). Astfel, Hristos deschide oamenilor calea îndumnezeirii după har, îndumnezeire la care a ajuns firea Sa umană după Înviere: ”Care S-a dat pentru păcatele noastre și a înviat pentru îndreptarea noastră”(Romani 4, 25). Pentru Sfântul Apostol Pavel răstignirea și moartea Mantuitorului Hristos sunt puse în strânsă legătură cu Învierea Sa din morți, fiind neîntrerupte:”Căci pentru aceasta a murit și a înviat Hristos, ca să stăpânească și peste morți și peste vii”(Romani 14, 9) sau ” Pentru că de credem că Iisus a murit și a înviat, tot așa(credem) că Dumnezeu, pe cei adormiți întru Iisus, îi va aduce împreună cu El”( I Tesaloniceni 4, 14).

Simeon al Tesalonicului vorbește despre instrumentele sfintei jertfe liturgice care sunt : ”templul și iereul/sacerdotul, unul aducând Jertfa sfântă, iar celălalt având în el jertfelnicul”. Mântuitorul Hristos este în același timp și Jertfă și Jertfitor în Sfânta Liturghie. După cum știm Sfânta Liturghie se săvârșește numai în Biserică, paraclise sau capele sfințite, în partea cea mai sfințită, adică în Sfântul Altar, numai cu ajutorul Sfântului Antimis. Există și excepții când Sfânta Liturghie este săvârșită și în afara Bisericii din motive bine întemeiate, dar numai cu acordul arhiereului și cu Sfântul Antimis. Nu există slujbă a Sfintei Liturghii să se oficieze fără Sfântul Antimis. Sfânta Masă este înfricoșatul Jertfelnic din Altar, care Îl arată pe Stăpânul cerului și se mai numește și:”Sfântă a Sfintelor, și scaun, și loc al lui Dumnezeu și odihnă a Lui, loc de ispășire și atelier al marii Victime, mormânt al lui Hristos și cort al slavei Lui”. În Sfânta Liturghie, Sfânta Masă are un rol foarte important, închipuind mormântul și tronul lui Iisus. Aceasta este înfășurată cu o pânză care simbolizează gilulgiu în care Mântuitorul a fost înfășurat mort; iar apoi este așezată o îmbrăcăminte a mesei care simbolizează un veșmânt de slavă:” Domnul a împărățit, întru podoabă S-a îmbrăcat; îmbrăcatu-S-a Domnul întru putere și S-a încins”( Psalmi 92, 1). Dumnezeiasca Liturghie, care se săvârșește pe jertfelnicul făcut din piatră, pentru că închipuie pe Hristos, Care este și Stâncă, ”Și toți, aceeași băutură duhovnicească au băut, pentru că beau din piatra duhovnicească ce îi urma. Iar piatra era Hristos”(I Corinteni 10, 4), este o minune neîncetată și măreață în Împărăția harică a lui Dumnezeu, sau mai bine zis o neîncetată junghiere a Mielului lui Dumnezeu și vărsare a Preacuratului Său Sânge, o aducere-aminte a pătimirii Sale răscumpărătoare, a morții, Învierii și Înălțării, fiindcă El s-a adus jertfă pe Sine Însuși lui Dumnezeu Tatăl pentru lumea întreagă: ”El nu are nevoie să aducă zilnic jertfe, ca arhiereii: întâi pentru pacatele lor, apoi pentru ale poporului, căci El a făcut aceasta o dată pentru todeauna, aducându-Se jertfă pe Sine însuși”(Evrei 7, 27) sau ”Cu cât mai mult sângele lui Hristos, Care, prin Duhul cel veșnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăți cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiți Dumnezeului celui viu?”(Evrei 9, 14).

Pentru a se săvârși Sfânta Liturghie este nevoie mai întâi de pregatirea darurilor, care o dată cu aducerea lor propriu-zisă lui Dumnezeu, spre sfârșitul Sfintei Liturghii să se transforme în Trupul și Sângele Domnului. Riturile proscomidiei arată pregătirea darurilor pentru celebrarea slujbei Sfintei Liturghii și totodată arată și cele mai importante momente din viața Mântuitorului. Alegerea prescurii și pecetluirea ei în chipul crucii cu sulița, închipuie mântuitoarea pătimire a lui Hristos. Tot cu sulița, care închipuie adevărata suliță care a rănit pe Domnul nostru Iisus Hristos, taie în patru părți pecetea prescurii zicând: în partea dreaptă: ”Ca o oaie spre junghiere S-a adus”; în partea stângă: ”Și ca un miel nevinovat, fără de glas, înaintea celui ce-l tunde, așa nu și-a deschis gura Sa”; în partea de sus: ”Întru smerenia Lui, judecata Lui s-a ridicat”; și în partea de jos: ”Iar neamul Lui cine-l va spune?”. Despre aceste versete Î.P.S Bartolomeu Anania spune:”El se roagă, dar ascultă rugăciuni; El plânge, dar șterge lacrimi; ca om întreabă unde este Lazăr, dar ca Dumnezeu îl învie; El e vândut ieftin, pe numai treizeci de arginți, dar răscumpără lumea cu neprețuitul preț al sângelui Său; ca o oaie la înjunghiere Se aduce, dar El e Păstorul lui Israel și al lumii; tăcut ca un miel, El e, prin excelență, Cuvântul; e ridicat și pironit pe Lemn, dar prin Lemnul Vieții ne readuce pe noi la starea cea dintâi; moare, dar dă viață; moare, dar prin moartea Lui nimicește moartea; e îngropat, dar Se ridică; Se pogoară în iad, dar aduce sufletele deasupra; Se înalță la cer, dar iarăși va să vină să judece viii și morții; Smerit fiind, a admis să fie condamnat pe nedrept.

Sfântul Disc semnifică cerul și de aceea este rotund și ține pe Stăpânul cerului, iar Sfântul Potir închipuie paharul în care Mântuitorul Și-a adus jertfă sângele. Un alt simbolism care arată un moment de suferință din viața Mântuitorului, mai exact răstignirea, este tăierea agnețului pe mijloc făcând o cruce și spunând că aceasta este jertfa lui Hristos:”Se jertfește Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii, pentru viața și mântuirea lumii”. După toate acestea împunge în partea dreaptă cu sulița Sfântul Agneț arătând câte au fost făcute cu trupul mântuitor al lui Hristos:”Și unul dintre ostași, cu sulița, coasta Lui a împins”, iar apoi luând vinul și apa zice:”Și îndată a ieșit sânge și apă; și cel ce a văzut a mărturisit și adevărată este mărturia lui”( Ioan 19, 34-35). Acest proces de separare a apei de sânge este o probă a decesului, adică a morții Mântuitorului. Dincolo de aspectul fiziologic, Sfinții Părinți atestă dimensiunea spirituală a momentului:”apa e simbolul Botezului prin Sfântul Duh, sângele e simbolul Euharistiei. În ritualul liturgic al Bisericii, ambele elemente fac parte din materia euharistică”. Toate acestea dau mărturie că lucrează însuși sacrificiul și jertfa sfântă a lui Hristos și închipuiește cele câte a pătimit până a muri pe Sfânta Cruce.

Această moarte a Lui este cutremurătoare și toate momentele de suferință ne sunt prezentate într-un mod cât mai clar în această parte a proscomidiei. Tabloul proscomidiei îl înfățișază pe Hristos și toată Biserica Lui una, care Îl are pe El în mijloc, Lumina cea adevărată, iar părticelele de pe Sfântul Disc, de-o parte și de cealaltă a Sfântului Agneț, sunt ca o icoană a Bisericii de pe pământ și din cer. Această parte ascunsă a Sfintei Liturghii, proscomidia, are o bogăție inestimabilă de înțelesurii:”proscomidiarul închipuiește Golgota, locul răstignirii Mântuitorului, crestarea Agnețului închipuiește jertfa de pe cruce, răstignirea Domnului, împungerea Agnețului cu copia închipuie străpungerea coastei Domnului cu sulița, vinul și apa turnate în potir închipuie sângele și apa care au curs din Sfânta coastă; potirul închipuiește paharul de la Cină și ne aduce aminte de vasul cu fiere și oțet din care Domnul a fost adăpat pe cruce; discul închipuie acum năsălia, targa sau patul pe care a fost așezat Trupul Domnului după coborârea de pe cruce de către Iosif și Nicodim. Mirida de-a dreapta agnețului închipuie pe Maica Domnului lângă crucea Fiului Său răstignit”.

Este impresionant că Mântuitorul nu doar prin minunile săvârșite a impresionat și a întărit convingerea în puterea și divinitatea Lui pe apostoli și pe credincioși, ci și prin drama morții și triumful învierii Lui. Ei nu au crezut în Mântuitorul ca într-un erou, zeu, semizeu sau profet, ci au crezut în El ca Cel răstignit, mort și înviat. Hristos învinge în Sine moartea, pentru că în El comuniunea omului cu Dumnezeu este realizată în mod culminant prin moarte.

Dacă Hristos a acceptat moartea în Sine, a acceptat-o numai din iconomie, pentru ca să dea ocazie puterii Sale dumnezeiești să se manifeste în așa fel, încât să reunească sufletul și trupul chiar despărțite prin moarte. Căci aceasta era situația la care ajunsese firea noastră de pe urma păcatului. El a voit să învingă moartea suportând-o, nu evitând-o, ca să Se dăruiască și El și fiecare total lui Dumnezeu, și astfel comuniunea deplină cu Dumnezeu să fie și rezultatul unui efort al omului de renunțare totală la sine, de venire în întâmpinarea voinței de comuniune a lui Dumnezeu. În aceasta se arată deschiderea eshatologică a Liturghiei sau deschiderea eshatologică a persoanei proprii, în comunicarea cu Hristos. În acest scop, unind în Ipostasul Său natura omenească cu cea dumnezeiască, a pus de la început baza învierii. El S-a unit ca principiu unificator și cu sufletul și cu trupul. Prin aceasta S-a unit și cu mișcarea sufletului, care vrea să rămână unit cu trupul și să lucreze la unificarea lui cât mai deplină, întărind această mișcare a sufletului prin lucrarea Lui dumnezeiască, dar și cu mișcarea trupului, care, ca urmare a păcatului, tinde să se desfacă de suflet și să se descompună. Prin înviere, care este rădăcină a nestricăciunii, Hristos a dobândit curăția și tăria împotriva păcatului,căci el nu a murit pentru osânda firii, ci pentru osânda răului care cuprinsese firea. Prin Învierea Lui îmbină în Sine starea celui ce s-a jertfit cu starea de înviere.

În Sfânta Liturghie credincioșii trăiesc și obijnuiesc să crească în dragoste și în unire cu Hristos cel jertfit și înviat, dar și între ei înșiși prin dragostea hrănită din Hristos și din Sfânta Treime. Cele trei valori ale existenței, persoana, dragostea și veșnicia au ca izvor suprem Sfânta Treime și ne sunt communicate prin Fiul lui Dumnezeu care S-a făcut om, S-a răstignit și a înviat, ca să rămână cu noi și să se sălășluiască în noi prin Taine, ca jertfit și înviat și să întărească în noi dragostea spre înviere și spre viața de veci. Cel mai mult Hristos se unește cu noi în Sfânta Liturghie ca Cel jertfit și înviat prin Sfânta Împărtășanie. Același Duh care înviază pe Iisus Hristos, ne renaște și pe noi, în baza Botezului și prin aceasta omoară moartea trupului nostru. El ne face părtași învierii Sale și ne-o asigură și pe a noastră:”Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morți locuiește în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morți va face vii și trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuiește în voi.”(Romani 8, 11). Trupul cel nemuritor al Mântuitorului Hristos cel înviat este și chezășia nemuririi trupului nostru reînviat.

Moartea și învierea Domnului nostru Iisus Hristos dă vieții Lui înțelesul ei cel mare , luminos și adevărat și fără de acestea El nu ar fi înteles și opera Lui n-ar fi eficientă pentru mântuirea noastră. Fără de această jertfă lumea ar fi rămas sub imperiul Legii vechi și al naturii și rămânând în neștiință, păcat și nefericire. Iisus nu poate fi gândit și înțeles decât răstignit, nu stând pe tronul împărăției lumești, înconjurat de sfetnici mari și de oști puternice cum credeau oamenii, ci pilduind și săvârșind cu jertfă nevinovată, ispășitoare pentru noi și din vina noastră, pentru mântuirea noastră. Moartea jertfelnică pe cruce este însuși fapt al vieții de bunătate și de iubire a Mântuitorului lumii, e fapta faptelor lui Iisus Hristos. Pentru a înțelege pe Iisus, trebuie să înțelegem moartea Lui pe cruce. Crucea este momentul culminant al iubirii Lui față de oameni și totodată este momentul dăruirii și predarii Lui nouă. Crucea este Hristos împlinit, realizat în jertfă, jertfă unică, proprie Lui și neamului omenesc. Crucea și învierea se presupun reciproc, iar jertfa fără înviere ar fi fost fără rost, cum și învierea fără jertfă ar fi fost imposibilă precum spune Părintele Dumitru Stăniloae:”În cruce este o putere care produce înviere și în înviere este prezentă, într-un anumit sens, în mod etern, crucea. Crucea are în ea însăși o forță biruitoare a păcatului și a morții, o putere care înaintează spre înviere și se finalizează în înviere… În cruce sau în moartea lui Hristos se cuprindeau virtual învierea Lui și în învierea Lui continuă să fie prezentă puterea biruitoare de moarte a crucii. Nu s-a ajuns la înviere fără cruce. De aceea, învierea, în sensul creștin, nu-i lipsită de puterea lui Hristos care s-a manifestat în acceptarea și suportarea crucii, suportare care este prin ea însăși și biruire a morții. Învierea este arătarea deplin actualizată, manifestată de Hristos în suportarea crucii”. Învierea Domnului Hristos este piatra de temelie a credinței creștine după cum spune și Sfântul Apostol Pavel:”Și dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică și credința voastră”(I Corinteni 15, 14). Părintele Stăniloae spune că:”Hristos cel Înviat este începutul creației celei noi, pentru că ne cuprinde în starea jertfelnică și înviată a trupului Său în mod actual pe toți care credem nu numai prin comunitatea de natură ce o are cu noi, ci și prin cuprinderea noastră personală în El și prin petrecerea Lui în noi”.

Jertfa de pe Golgota și Învierea Domnului înseamnă izbăvirea din robia morții și renaștere la o nouă viață. Dumnezeiasca Liturghie este repetare a jertfei Sale de pe Gologota, a morții Sale pentru păcatele noastre, pomenirea Învierii Sale și a Înălțării la cer, o jertfă nesângeroasă. Înfricoșetoarea Golgotă este Sfânta Masă, este jertfelnicul unde domnește Crucea, organul jertfei. Mântuitorul își arată starea de jertfa prin Însuși numele Lui de Miel, pe care Sfântul Ioan Botezătorul Il atribuie:”A doua zi a văzut Ioan pe Iisus venind către el si a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu, cel ce ridică păcatul lumii”(Ioan 1, 29). Această jertfă a unuia și aceluiași Miel se aduce în multe rânduri, pretutindeni și veșnic. Una și aceeași Jertfă se săvârșește în toate Bisericile, pe toate jertfelnicele se aduce Jertfa Stăpânului nostru Iisus Hristos, Jertfa duhovnicească a Fiului lui Dumnezeu, cea nesângeroasă, curată, sfântă, înfricoșetoare, a unuia și singurului Miel.

CAPITOLUL II.

MODUL DE MANIFESTARE AL JERTFEI ȘI JERTFITORULUI IN SFÂNTA LITURGHIE

2.1. Moartea lui Hristos ca jertfă adusă Tatălui pentru noi.

”Moartea este suprema probă prin care se aleg oamenii care cred de cei care nu cred. Moartea suportată cu credință este astfel un omagiu, cel mai deplin omagiu, adus lui Dumnezeu. Acest caracter îl are în grad desăvârșit moartea ca jertfă”. Părintele Dumitru Stăniloae prin frumoasele cuvinte prezentate mai sus, încearcă să ne arate ce simbolozează moartea ca jertfă. Căderea omului în păcat nu a fost lasată numai cu urmarea ei naturală, adică de ieșire a oamenilor din comuniunea cu Dumnezeu, ci păcatul a fost pedepsit cu moartea. Moartea este ceva înspăimântător pentru ființa noastră, un eveniment de care omul ar vrea să scape. Aceasta înseamnă că moartea este văzută ca drept pedeapsă universal-umană de la orânduitorul suprem al lumii. Ea este o pedeapsă, dar nu exclude mila lui Dumnezeu. Moartea există în urma unui păcat universal, dar Dumnezeu nu dorea ca omenirea să moară, ci păcatul trebuia pedepsit cu moartea, ca lumea să vadă mărirea lui Dumnezeu. În cazul lui Iisus moartea a fost benevolă, pe când la ceilalți oameni e inevitabilă, chiar dacă au fost eliberați. El din iubire de oameni S-a așezat sub pedeapsă pentru păcatele oamenilor ”făcându-Se pentru noi blestem”(Galateni 3, 13). El nu moare moartea Sa, deoarece nu poartă în Sine moartea ca osândă, ci precum a luat asupra Sa păcatul altora, așa ia și moartea altora. Moartea Sa a fost adusă drep Jertfă de răscumpărare. Pentru a înțelege cât mai bine această moarte ca jertfă a Mântuitorului trebuie arătat ce înseamnă și jertfa.

Definiția cea mai cuprinzătoare a jertfei, după un înțeles cât mai simplu arată, că jertfa este o dăruire din iubire, un dar sau un prinos adus lui Dumnezeu în bunurile noastre, sau mai bine spus cu alte cuvinte, jertfa este semnul sau dovedirea iubirii. Cu cât este dăruirea mai mare, cu atât este mai prețioasă jertfa. Jertfa este o trebuință a firii, a sufletului omenesc și de aceea o întâlnim în toate religiile și în toate veacurile. Cea mai sfântă dăruire, jertfă adusă lui Dumnezeu a fost viața trupească a Mântuitorului încheiată prin răstignire:” Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.”(Ioan 3, 16). Prin această jertfă Mântuitorul a întemeiat Biserica și a rânduit în ea o jertfă nesângeroasă. Fără această jertfă, Biserica nu ar fi fost Biserică, preoția nu ar fi fost preoție și altarul nu ar fi fost altar. Jertfa Domnului nostru Iisus Hristos a fost preînchipuită și prevestită încă din Vechiul Testament înainte de a se aduce. Preînchipuiri ale jertfei de pe cruce sunt foarte numeroase: jertfa lui Abel ”Și a adus și Abel din cele întâi născute ale oilor sale și din grăsimea lor. Și a căutat Domnul spre Abel și spre darurile lui”(Facere 4, 4), jertfa lui Noe ”Apoi a făcut Noe un jertfelnic Domnului; și a luat din animalele cele curate și din toate păsările cele curate și le-a adus ardere de tot pe jertfelnic”(Facere 8, 20), și multe altele. Jertfa aceasta cea mai mare și cea mai unică a fost preînchipuită și prevestită și în Noul Testament în sfintele Evanghelii de către Mântuitorul, mai ales în minunile cu înmulțirea pâinilor: Matei 14, 13-21 ; Marcu 6, 30-44 ; Luca 9, 10-17 ; Ioan 6, 1-37.

Jertfa de pe cruce a Mântuitorului Hristos reprezintă o nouă treaptă în opera de mântuire a noastră. Fără crucea lui Hristos mântuirea nu ar fi putut fi realizată, căci la Tatăl, omul nu putea intra decât în stare de jertfă curată. Dar această jertfă curată nu putea fi realizată de către oameni, și de aceea Hristos ca om S-a adus Tatălui ca o jertfă curată, nu pentru a oferi un echivalent juridic, ci pentru a ne atrage și pe noi în Jertfa Sa. Caracterul de jertfă al morții Fiului lui Dumnezeu cel întrupat pentru noi îl exprimă pe scurt Simbolul de credință prin cuvintele: ”Și S-a răstignit”. Părintele Dumitru Stăniloae ne spune că: ”În calitatea de Fiu al lui Dumnezeu făcut om de bunăvoie, Hristos nu a suferit moartea din necesitate, deci pentru Sine, ci din iubirea culminantă pentru oameni, acesta având, prin urmare, caracterul exclusiv de jertfă absolut liberă pentru ei”. Fără îndoială această jertfă nu o poate aduce lui Dumnezeu decât cel creat din nimic, cel care nu avea păcat: ”Care n-a săvârșit nici un păcat, nici s-a aflat vicleșug în gura Lui”(I Petru 2, 22). Nicio persoană pur omenească nu se putea aduce ca o astfel de jertfă de viață cauzatoare și nicio Persoană pur dumnezeiască nu Se putea aduce jertfă murind. Omul nu putea să se mântuiască, iar Dumnezeu nu putea să pătimească, pentru a ispăși și răscumpăra păcatul și de aceea trebuiau două firi: una dumnezeiască și alta omenească. Firea dumnezeiască să răscumpere și să mântuiască omul, iar firea omenească să pătimească și să se jertfească. Numai Hristos S-a putut aduce o astfel de jertfă deoarece era în același timp și Dumnezeu și Om. Sfântul Grigore de Nazianz spune: ”Logosul Tatălui fiind din fire Dumnezeu desăvârșit, devine, în timp, Om desăvârșit și nu Își schimbă firea și nici nu se golește, ci devine, fără schimbare, împărțire sau amestecare, unul în esență cu trupul zămislit în pântecele Preasfintei Fecioare. El nu Și-a schimbat firea divină în esența trupului și nici esența trupului nu s-a schimbat în firea divină, ci Și-a alcătuit o fire amestecată din firea Sa divină și firea umană pe care Și-a asumat-o”. Persoana Logosului prin tainica zămislire a unit ipostatic în mod tainic și definitiv cele două firi, divină și umană, și astfel Mântuitorul este cu adevărat o Persoană în două firi. Fiul lui Dumnezeu făcut om a putut fi puntea reală de comunicare între Dumnezeu și oameni, ca Arhiereu și Jertfă de Sine. Dar în Hristos nu a existat niciodată un egoism căruia el trebuia să moară, ci moartea Lui a însemnat numai menținerea în umanitatea asumată a voinței de a fi total dăruită lui Dumnezeu Tatăl și semnul comuniunii depline cu noi. El se dăruiește voluntar prin moarte total Tatălui, biruind moartea și afectele care conduc umanitatea spre ea, iar această dăruire Tatălui se face fiind în comuniune cu noi , căci aceasta este voința Tatălui de a extinde iubirea părintească către Fiul Său Unul Născut către toți oamenii. Trupul Său jertfit, sfințit, pnevmatizat și transparent în fața Tatălui, este ca un miros de bună mireasmă înaintea Lui. Starea de jertfă binemirositoare în fața Tatălui este starea de completă predare a Mântuitorului. Așa cum s-au urcat preoții și fruntașii lui Israel pe munte cu Moise și Aron, așa ne ridicăm și noi la Tatăl, cu Hristos și ajungem aproape de El, curățindu-ne în sângele Lui, Care Și-a dat trupul întru miros de bună mireasmă:”Și umblați întru iubire, precum și Hristos ne-a iubit pe noi și S-a dat pe Sine pentru noi, prinos și jertfă lui Dumnezeu, întru miros cu bună mireasmă”. Hristos se găsește fără încetare și pentru todeauna în disponibilitate generoasă a jertfei, pentru ca noi să avem todeauna în această stare a Lui putința de a participa la ea, pentru a fi și noi în stare de jertfă. De aceea noi nu putem spune că suntem aceia care punem pe Hristos în starea de jertfă, când voim noi. Dar ideea desăvârșirii jertfei Sale ca om în fața Tatălui, ca o laudă deplină oferită Lui, ”Așadar, prin El să aducem pururea lui Dumnezeu jertfă de laudă, adică rodul buzelor, care preaslăvesc numele Lui”(Evrei 13, 15), nu se împacă cu ideea că jertfa Lui nu durează într-un mod permanent și prin propria Lui inițiativă. Dar jertfa lui Iisus în fața Tatălui nu are în vedere numai lauda oferită Tatălui, nici numai comuniunea sau unirea sa perfectă ca om cu Tatăl în izolare de noi, ci o unire a Lui cu Tatăl în iubire în mod succesiv, prin care să atragă un număr foarte mare posibil din frații Săi.

Părintele Stăniloae deosebește două aspecte în slujirea de Arhiereu permanent, a lui Hristos: unul dintre ele este că ni se dăruiește ca Cel ce s-a adus jertfă Tatălui, pentru a ne entuziasma pe noi să ne aducem jertfă Tatălui împreună cu El, iar cel de-al doilea prin care primește jertfa noastră pentru ca, asimilând-o jertfei Lui, s-o aducă astfel Tatălui, arătându-i unirea Lui cu noi prin iubire, ca o iubire comună față de Tatăl Lui. Epistola catre Evrei descrie în mod stăruitor această dublă orientare a jertfei lui Hristos către Tatăl și către noi, pentru a ne duce în starea Sa de jertfă prezentă Tatălui. Această Epistolă menționează că jertfele din Vechiul Testament se repetau întrucât erau jertfe de animale și nu puteau desăvârși pe cei pentru care se aduceau, iar jertfa lui Hristos prin unicitatea ei și prin valoarea nemăsurată, răscumpără deplin și desăvârșește pe oameni: ”Care nu are nevoie, precum arhiereii, ca`n fiecare zi să aducă jertfe, întâi pentru propriile lui păcate și apoi pentru ale poporului, căci El a făcut aceasta o singură dată, aducându-Se jertfă pe Sine Însuși”(Evrei 7, 27). Cela ce nu are în sine desăvârșirea nu poate desăvârși pe alții: ”Căci printr-o singură jertfă a desăvârșit pentru veci pe cei ce se sfinșesc”(Evrei 10, 14). Dacă Hristos n-ar însemna o permanentă jertfă, aceasta n-ar fi desăvârșită și nici n-ar desăvârși pe alții. Mântuitorul are calitatea de Arhiereu permanent, de jertfă neîncetată și de altar suprem și nepieritor. Datorită acestui fapt, Hristos este cel mai înalt altar, altarul prin excelență, deasupra întregii creații, în fața Tatălui. El poate desăvârși toată creațiunea, în stare de jertfă vie, singura stare în care creațiunea poate veni și persista în această apropiere maximă de Tatăl. În ea se vede toată iubirea mântuitoare a Sfintei Treimi și toată Lumina iubitoare a Lui Hristos. Deci suveranitatea lui Dumnezeu presupune iubire și preamărire totală din partea noastră, în timp ce păcatul a însemnat alterarea, caderea din acest har al iubirii și al slavei lui Dumnezeu. De aceea Însuși Tatăl trimite pe Fiul Său să se facă om, pentru a face fii iubiți pe oamenii pentru care Se jertfește Fiul Său. Dar această trimitere a Fiului nu este o satisfacție a onoarei jignite a lui Dumnezeu pentru căderea în păcat, ci ”de iubire nemărginită a unui Tată care-Și trimite pe Fiul să se aducă jertfă ca om pentru oameni, ca să se vadă în jertfa Lui, jertfa iubitoare până la moarte a oamenilor ce-și însușesc de la Fiul Său și de la ei, în mod treptat, jertfa Lui în veci vecilor”. Jertfa Domnului reprezintă în același timp și prețul de răscumpărare, omagiul suveran cuvenit și redeschiderea personală și ziditoare a comuniunii cu Creatorul:”Iisus Hristos S-a dat pe Sine preț de răscumpărare pentru toți”(I Timotei 2, 5-6). În Noul Testament Jertfa Mântuitorului este numită adeseori, jertfă de răscumpărare (I Corinteni 1, 30; Romani 3, 24-25; Efeseni 1, 7 și 1, 14; Coloseni 1, 14). Chiar Domnul zice:”Fiul Omului nu a venit ca să I se slujească, ci ca să slujească El și să-și dea sufletul Său răscumpărare pentru mulți”(Matei 20, 28 ; Marcu 10, 45). Mântuitorul Hristos este în același timp și dar și jertfă. Darul care coboară de la El în noi este Însuși Dumnezeu, iar jertfa care se înalță la Tatăl nu este a unui simplu om, ci a Dumnezeului-Om. Unirea perfect realizată în ambele sensuri este că harul acestui dar coboară până la ”cele mai de jos” ale făpturii noastre, iar jertfa urcă prin El până la dreapta Tatălui. În acest fel moartea Domnului este jertfă supremă, dar și ispășire totală pentru păcatul nostru și împlinire totală a chemării noastre aici pe pământ:”Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârșit”(Ioan 17, 4).

Opera răscumpărării Domnului ca jertfă o privesc împreună cu noi și confesiunile apusene, Romano-Catolicii și Protestanții, dar ei dau jertfei interpretări diferite. Viziunea catolică asupra răscumpărării este văzută în cunoscuta teorie a satisfacției. Aceasta susține că Hristos prin jertfa Sa a oferit lui Dumnezeu prin substituire o satisfacție nu numai deplină, ci supraabundentă pentru păcatele lumii. Teoria satisfacției pleacă de la o definire a păcatului, iar prin păcat credinciosul refuză să acorde lui Dumnezeu onoarea cuvenită. Credinciosul nu este în stare ca făptură să repare această onoare infinită, dar Dumnezeu voiește să-l facă pe om din nou vrednic de iubirea Sa. Deci Fiul Lui Dumnezeu se aduce jertfă prin moarte și prin aceasta previne dezlănțuirea mâniei și pedepsei lui Dumnezeu și ne împacă cu El, oferind satisfacție care compensează păcatul nostru. Greșeala acestei teorii stă în faptul că arată mentalitatea medievală. Anselm de Canterbury îl înfățișează pe Dumnezeu ca răzbunător, adică în moartea lui Iisus Hristos, Dumnezeu se răzbună cu sete împotriva păcatului omenesc.Părintele Stăniloae spune că Anselm de Canterbury îl înfățișează pe Dumnezeu ca pe un cavaler medieval care urmărește decât obținerea satisfacției pentru onoarea jignită. Viziunea protestantă vede moartea Domnului tot ca pe o jertfă, dar nu ca satisfacție cum susțineau catolicii, ci ca o suferință ispășitoare, ca pedeapsă. Această ispășire este substitutivă-penal, pentru păcatul nostru. Legătura dintre justificarea credinciosului și Răscumpărarea obiectivă a jertfei de pe cruce o face această substituire penală a lui Hristos. Credinciosul prin păcatul lui este destinat pedepsei, dar totodată nu ar putea suporta mânia divină până la capăt. Protestanții au înteles păcatul mai mult în perspectiva umană, în iconomie, în ravagiile provocate firii noastre până la corupția totală a ei. Pe ei nu îi preocupă satisfacția provocată de jertfa lui Hristos, ci pedeapsa care vine asupra lui Hristos din pricina păcatului și puterea de experiere a jertfei.

Pe temelia jertfei Lui, Hristos a întemeiat Biserica, sau comunitatea celor ce se unesc cu El, spre pregătirea lor pentru Împărăția fericiri veșnice, menținându-o prin jertfele de diferite grade ale celor ce se alipesc Lui. Sfințirea umanității asumate de Hristos, prin aducerea Sa ca jertfă, ”Pentru ei Eu Mă sfințesc pe Mine Însumi, ca și ei să fie sfințiți întru adevăr”(Ioan 17, 19), pentru cei care cred și vor crede în El, se continuă în sfințirea lor reală prin Sfintele Taine și cu deosebire prin Sfânta Împărtășanie, în cadrul Sfintei Liturghii. Prin Sfânta Euharistie Domnul Hristos ni Se oferă nouă în starea de jertfă în care Se aduce Tatalui ca om, în numele nostru, pentru noi. Această conlucrare se vede în darurile pe care le aduc credincioșii, care se prefac în jertfa Lui, pentru ca hrănindu-se din ea , să sporească în pornirea lor jertfelnică. Prin jertfa de pe Golgota a ridicat din nou umanitatea în relația de dăruire catre Dumnezeu-Tatăl, după ce această umanitate slăbise legătura cu Tatăl prin pacat. Dându-se nouă în timpul Liturghiei, ne alipește pe toți Sie-și ca om în această stare de totală predare Tatălui, ca jertfă adusă din iubire, ca om, ca să atragă și iubirea Tatălui față de noi, după ce și-a atras-o Hristos ca om în numele nostru. În fața omenească a lui Hristos care Se predă Tatălui ca jertfă, Tatăl privește cu iubire fața tuturor oamenilor. Dar aceștia trebuie sa-și însușească starea de jertfă a lui Hristos catre Tatăl, ca iubirea cu care ne privește Tatăl virtual pe toți în Fiul Său, să devină o iubire actuală față de fiecare dintre noi, care ne însușim starea de jertfă a Fiului Său ca om:” Că prin El avem și unii și alții apropierea către Tatăl, întru-un Duh”(Efeseni 2, 18).

Toți creștinii fiind răscumpărați cu mare preț cu sângele Mielului, ”Căci ați fost cumpărați cu mare preț! Slăviți, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu”(I Corinteni 6, 20), nu mai aparțin lor, ci lui Hristos. Părintele Ilarion V. Felea ne spune: ”Hristos ne răscumpără și prin rănile Lui ne dăruiește viața, dar nu ne silește să fim ai Lui. Face totul pentru noi, Se dăruiește și Se jertfește pentru noi, ne dorește din tot sufletul ca să fim ai Lui, dar ne lasă liberi să ne hotărâm. Aici rămâne meritul nostru, vrednicia noastră, răspunderea noastră: să ne facem din bună voia noastră fiii Lui, prietenii Lui, frații și surorile Lui. Adică liberi să ne hotărâm ca să facem din viața Lui, viața noastră, din mintea Lui, mintea noastră, din credința Lui, credința noastră, din inima Lui, inima noastră, din iubirea Lui, iubirea noastră”. Din toate cele prezentate reiese că Mântuitorul prin jertfă adică cruce, S-a făcut răscumpărarea noastră înaintea Tatălui. A refuza crucea lui Hristos, înseamnă a refuza crucea proprie, iar acest refuz duce la pieire. Sectarii afirmă că lui Hristos nu-I place să I se amintească de cruce, dar în aceasta se ascunde gândul că El ar fi renunțat bucuros la puterea crucii, din teama de moarte și din alipirea la viața din lumea aceasta. Dar El însuși a spus că a ține la viața aceasta are ca urmare pierderea ei și cine primește pierderea ei pentru El, o câștigă: ”Cine ține la sufletul lui îl va pierde, iar cine-și pierde sufletul lui pentru Mine îl va câștiga”(Matei 10, 39).

Prin jertfe și după jertfe aduse Sfintei Treimi vine răscumpărarea și biruința celor buni, adică mântuirea: ”Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul legii cu scump Sângele Tău și pe cruce fiind răstignit și cu sulița împuns nemurire ai izvorât oamenilor, Mântuitorul nostru, Slavă Ție”(Tropar glas IV).

2.2. Îndumnezeirea firii omenești prin Jertfă.

Întruparea și îndumnezeirea, pentru unii Sfinți Părinți, sunt noțiuni și realități care se implică reciproc în spiritualitatea creștină ortodoxă. Firea omenească a Mântuitorului Hristos a intrat într-un proces de îndumnezeire treptată de la întrupare până la înviere, când s-a umplut deplin de energiile îndumnezeitoare ale Duhului Sfânt, dar numai după învierea Sa. Îndumnezeirea firii omenești, deși dată în întruparea Sa, este realizată și progresiv, de-a lungul întregii Sale viețuiri pământești, prin patimă, jertfa pe Cruce, înviere și înălțare. Sfântul Ioan Damaschin spune: ”trebuie să se știe că nu spunem că trupul Domnului s-a îndumnezeit, s-a făcut asemenea lui Dumnezeu și Dumnezeu în virtutea unei modificări sau schimbări sau prefaceri sau amestecări a firii, ci, după cum spune Grigore Teologul, dintre firii, una a îndumnezeit, și alta a fost îndumnezeită, iar eu îndrăznesc să spun că a fost făcută asemenea lui Dumnezeu, căci Cel ce unge s-a făcut om, iar cel care a fost uns s-a făcut Dumnezeu.Aceasta nu prin schimbarea firii, ci prin unirea în vederea întrupării, adică după ipostasă potrivit căreia trupul s-a unit, fără să se despartă, cu Dumnezeu Cuvântul și prin întrepătrunderea firilor uneia în alta, în chipul în care vorbim și de înroșirea fierului prin foc.”. Așadar fierul înroșit în foc arde nu pentru că posedă, în virtutea unui principiu firesc , energia de a arde, ci pentru că posedă aceasă energie din pricina unirii cu focul.

Deși încă de la întrupare se vorbește în Dogmatică de îndumnezeirea firii omenești, ca urmare a unirii ipostatice, trebuie precizat că, acum, îndumnezeirea firii omenești a fost dată numai potențial și, deși începe în momentul Nașterii, crește progresiv cu fiecare moment din opera de răscumparare a neamului omenesc și culminează cu evenimentul învierii și înalțării la cer și șederii de-a dreapta Tatălui, când îndumnezeirea supremă a omenității lui Hristos înseamnă o perfectă capacitate a ei de a transmite toată infinitatea puterilor divine. Căci dacă restabilirea omului, respectiv îndumnezeirea firii umane, s-ar fi făcut chiar la întrupare, celelalte acte ale mântuirii ar fi fost de prisos.

Îndumnezeirea este desăvârșirea și deplina pătrundere a omului de Dumnezeu, dat fiind că în alt chip el nu poate ajunge la desăvârșire și la deplina spiritualizare. Îndumnezeirea nu stă într-o dilatare fizică, substanțială a naturii omenești, ci într-o purificare spirituală. Idealul Sfinților Părinți este purificarea de patimi ca expresii ale egoismului, pentru a face posibilă sălășluirea iubirii de Dumnezeu și de oameni. Pentru Părintele Dumitru Stăniloae îndumnezeirea înseamnă o trezire și o amplificare a puterilor spirituale ce stau amorțite în firea noastră din cauza păcatului, sub pecetea unei vrăji rele. Prin îndumnezeire firea omenească în Iisus Hristos înseamnă ridicarea ei la cel mai înalt grad de perfecțiune posibilă pentru ea, dar fără să își piardă calitățile proprii. Firea umană primește prin unirea personală cu Cuvântul, daruri care o înalță până la limita dincolo de care, dacă ar trece, ar înceta de a mai fi umană”Și cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr”(Ioan 1, 14). Îndumnezeirea firii omenești din Iisus Hristos este consecința chenozei Fiului lui Dumnezeu. Prin ea calea spre îndumnezeire propusă primilor oameni, făcută imposibilă prin căderea omului în păcat, devine o realitate. Numai Dumnezeu mai putea să îndrepte această cădere și să dea omului posibilitatea să devină dumnezeu după har. Astfel că Stăpânul lumii se coboară la firea umană, liberându-o de moarte și de robia păcatului. Dacă omul era despărțit de Dumnezeu printr-o triplă barieră, natura, păcatul și moartea, Fiul lui Dumnezeu prin întruparea sa a îndepărtat una câte una dintre aceste obstacole, adică acela al naturii prin înomenirea sa, acela al păcatului prin moartea sa și acela al morții prin învierea sa. În felul acesta Hristos învinge moartea, ultimul dușman al omului: ”Iar când ființa aceasta stricăcioasă se va îmbrăca în nestricăciune și ființa aceasta muritoare se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: Înghițitu-s-a moartea`ntru biruință. Unde-ți este moarte biruința? Moarte unde-ți este boldul?”(ICorinteni 15, 54-55). După cum întruparea s-a făcut fără modificare și schimbare, tot astfel s-a făcut și îndumnezeirea trupului. Prin Întrupare firea umană a lui Hristos dobândește curăția firii lui Adam din starea primordială, iar actele ulterioare pe care El le împlinește constituie adevăratele trepte pe care firea umană este ridicată la îndumnezeirea deplină: ”Întruparea este începutul mântuirii și îndumnezeirii care se realizează plenar pe cruce și în învierea din morți”. Faptul că Iisus este una cu Tatăl după dumnezeire și una cu noi după omenitate, firea umană este adusă în cel mai înalt grad de perfecțiune. Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu a ridicat în om chipul dumnezeiesc la deplina lui actualitate, adică la deplina lui comunine cu Dumnezeu și cu semenii umani , căci prin întrupare are loc nu numai o refacere ontologică, ci și o înoire și o creștere ontologică a chipului dumnezeiesc aflat în om. Altfel, Fiul lui Dumnezeu rămâne cu această calitate și atunci când se întrupează, iubirea Sa filiala față de Tatăl umplând umanitatea Sa. Dar prin umanitatea Sa, care astfel este și a noastră, se umple de iubire filiala întreagă a firii umane în multimea ipostasurilor sale, iar chipul nostru devine tot mai mult chipul lui Hristos, adică după chipul Cuvântului întrupat, deci faptură nouă: ”Deci dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi”(II Cor.5, 17).

Raporturile dintre oameni, ne arată că lipsa dragostei cuiva față de noi și a noastră față de cineva ne slăbește puterile și ne ajută să înțelegem cum lipsa harului, ca iubire a lui Dumnezeu față de noi și păcatul egoismului țin natura noastră adormită. Iubirea, al cărei subiect a devenit cel îndumnezeit, e dumnezeiască. Astfel omul ajunge izvorul unei iubiri nesfârșite dumnezeiești, un alt dumnezeu, dar nu de la sine, ci prin har și prin comuniune cu Dumnezeu, nu printr-o ființare autonomă, ci prin participare neîntreruptă la izvorul îndumnezeirii.

Îndumnezeirea în sens larg începe la botez, întinzându-se de-a lungul întregului urcuș spiritual al omului, în care sunt active și puterile lui, adică de-a lungul purificării de patimi, al dobândirii virtuților și al iluminării. Ea nu se oprește niciodată , ci continuă și dincolo de limita ultimă a puterilor naturii umane, la infinit. Aceasta ar fi îndumnezeirea în sens restrâns. Părintele Stăniloae spune: ”dacă îndumnezeirea în sens larg înseamnă ridicarea omului până la nivelul cel mai înalt al puterilor sale naturale, sau până la realizarea deplină a omului, întrucât în tot acest timp se află în el activă și puterea dumneazeiască a harului, îndumnezeirea în sens strâns cuprinde progresul pe care-l face omul dincolo de limita puterilor sale naturale, dincolo de marginile naturii sale, în planul dumnezeiesc mai presus de fire”. Aceste două feluri de îndumnezeire se deosebesc, dar există o continuare ca între două trepte ale aceluiași urcuș, pe prima treaptă lucrează și Dumnezeu și omul, iar pe cea de-a doua, numai Dumnezeu. Omul este mereu activ ca primitor al puterii sporite a lui Dumnezeu, iar îndumnezeirea e considerată totuși ca o experiență de care numai omul e capabil. Îndumnezeirea în sens restrâns ca proces de desăvârșire a omului după ce naturalul a ajuns la limita puterilor lui de activare și după ce a încetat orice contribuție activă din partea lui, aparține deabia veacului viitor. În timpul vieții de aici ea este numai anticipată în clipe scurte, în formă de arvună.

Îndumnezeirea în sens restrâns ne arată într-o formă mai clară ce este propriu-zis îndumnezeirea.Sfinții Părinti spun că prin îndumnezeire încetează lucrurile naturii umane, fiind înlocuite cu lucrări dumnezeiești și atributele naturale fiind copleșite de slava Dumnezeiască. Despre îndumnezeire Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: ”Sufletul devine dumnezeu, odihnindu-se, prin participare la harul dumnezeiesc, de toate lucrurile sale mintale și sensibile, și odihnind deodată cu sine toate lucrurile naturale ale trupului, care se îndumnezeiește împreună cu sufletul în proporție cu participarea lui la îndumnezeire, așa încât atunci se va arăta numai Dumnezeu, atât prin suflet cât și prin trup, atributele naturale de prisosința slavei”. Desigur privită în sine, natura umană nu se face una ca dumnezeirea după ființă, dar împreună cu dumnezeirea, se preface și ea în dumnezeire și nu mai rămâne în granițele și atributele ei, însă numai după înviere, dar nu cu ființa. Trupul a fost ridicat de la stricăciune, la nestricăciune prin înviere, neputând rămâne în moarte, deoarece viața adevărată se afla în trup, ”precum se ascunde focul înăuntrul lemnului, dar pe urmă izbucnește la suprafață, încălzindu-l și făcându-l și pe el să ardă, așa s-a ascuns dumnezeirea în trup, până la moarte și în timpul morții, ca pe urmă să-l umple de viața sa, ca pe o pârgă a firii noastre, încât nu se mai poate distinge fiecare fire a lui, ci firea omenească a lui Iisus prefăcându-se prin întrepătrundere cu cea dumnezeiască, a primit atributele acesteia, sau puterea dumnezeirii”. Sfântul Evanghelist Luca spune: ”Și Iisus sporea cu înțelepciunea și cu vârsta și cu harul la Dumnezeu și la oameni”(Luca 2, 52). Această „sporire” arătă în El o creștere a arătării dumnezeiești în firea Lui omenească. Dumnezeu a arătat ca pe templul Lui firea umană prin îndumnezeire. Faptul că Sfântul Luca vorbește de „sporire” a umanității asumate de Logosul divin, aceasta se poate atribui și Logosului, întrucât El s-a făcut Ipostasul lui, și ca Dumnezeu, s-a făcut cauza sporirii sale ca om. Cuvântul, deci, nu era în afara trupului, căci în El era trupul care „sporea” și de aceea trupul se numește al Lui, fiind corpul Cuvântului. Omenescul din Mântuitorul Hristos, nu numai că sporea în înțelepciune, ci și că înainta în Înțelepciunea dumnezeiască aflătoare în el. De asemenea, ea sporea în conștiința că este unită cu firea divină. Astfel că Ipostasul Cuvântului unit cu firea umană se descoperea tot mai mult acesteia și sporea înțelepciunea ei și prin aceasta se arăta tot mai mult oamenilor. Prin aceasta firea omenească a lui Hristos cu puterile ei deveneau „ca un organ al dumnezeirii spre lucrarea dumnezeirii și spre strălucirea ei”, făcându-se și mai transparente pentru dumnezeirea ce se descoperea prin ele. În virtutea acestui fapt Mântuitorul Hristos se simțea umplut de o putere divină, iar organele sale trupești și sufletești le simțea ridicate peste nivelul lor natural.

Înomenirea Fiului lui Dumnezeu nu privește numai îndumnezeirea firii umane, ci și comuniunea noastră cu Dumnezeu. Prin Fiul înomenit, Care ne iubește, noi vedem pe Tatăl Lui, Care Îl iubește din veci și ne iubește și pe noi. Tatăl, din dorința de a ne atrage iubirea noastră, L-a trimis pe Fiul Său în lume să ne cucerească prin iubirea Lui spre iubirea față de Tatăl și, făcându-se Frate al nostru, noi am devenit, prin El, fii ai lui Dumnezeu. Astfel prin iubirea lui de Fiul față de Tatăl ne pune pe toți oamenii în comunicare de iubire cu absolutul personal al Sfintei Treimi. Această iubire evident nu cade niciodată, întrucât prin ea trăim iubirea Persoanelor Sfintei Treimi și avem totodată fericirea și siguranța valorii noastre personale eterne. Deci dacă Fiul, iubind pe Tatăl ca om în modul absolut, cum Îl iubește din veci ca Dumnezeu, ne ajută să-L iubim și noi pe Tatăl cu această iubire. Cât privește pe Tatăl, care iubește pe Fiul cu iubire absolută din veci și acum, în Fiul său ca Fiu al omului, ne iubește și pe noi cu această iubire, acordându-ne o valoare absolută și făcându-ne capabili să ne oferim și noi unii altora această valoare. Iubindu-l deci Tatăl Cel ceresc pe Fiul Său Unul Născut, ne iubește și pe noi, cu iubirea cu care își iubește Fiul, deoarece Acesta s-a făcut frate al nostru. De bună seamă că ceasta nu anulează modul specific omenesc al iubirii Fiului întrupat față de Tatăl și modul omenesc în care noi iubim în Fiul pe Tatăl, întrucât Fiul și Tatăl ne iubesc în calitatea de oameni și voiesc ca noi să rămânem astfel în veci. Fiul Însuși S-a înomenit pentru ca identitatea noastră să rămână în veci și prin ea să fim ridicați la calitatea Lui de Fiu iubit din veci de Tatăl și iubitor al Tatălui. Prin urmare, rezumă magistral părintele Stăniloae, Tatăl și Fiul în iubirea lor față de noi, arată că au bucurie să ne iubească ca pe oameni, dar în gradul absolut, și voiesc ca noi să-I iubim pe Ei în calitatea noastră de oameni, dar în chip desăvârșit. Noi păstrăm în Fiul lui Dumnezeu înomenit modul nostru omenesc al iubirii noastre față de Tatăl, iar Tatăl Se bucură de iubirea noastră omenească față de El, însușită și de Fiul Lui, iubindu-ne și El, cum îl iubește pe Acela. Rezultă din cele spuse că îndumnezeirea firii umane nu este înțeleasă ca o transferare de proprietăți esențiale de la divin la uman, ci ca pe un proces de perfecționare a umanului, care devine astfel sursa perpetuă pentru fiecare om în parte. De asemenea, îndumnezeirea nu stă într-o dilatare fizică, substanțială a naturii omenești, ci într-o purificare continuă de afecte și o sensibilizare pentru lucrarea harului dumnezeiesc. Cât privește îndumnezeirea firii omenești din ipostasul Cuvântului înseamnă ridicarea ei la cel mai înalt grad de perfecțiune posibilă pentru ea, dar fără să-și piardă calitățile proprii.

Există și o deosebire între îndumnezeirea firii Sale omenești cât a purtat-o pe pământ și îndumnezeirea de la Înviere și mai ales de la Înălțare încoace. Părintele Stăniloae spune că: ”Sfânta Scriptură vorbește stăruitor despre o mărire și o slavă deosebită în care a intrat Mântuitorul după Înălțare. Desigur, aceasta constă și într-o cădere a solzilor de pe ochii omenești, care au văzut în urma Învierii și a Înălțării, în smerenia lui Iisus Hristos arătată în Întrupare și Jertfă, adâncimea iubirii dumnezeiești; au văzut că fața de om pe care Și-a luat-o nu e decât manifestarea neînchipuitei iubiri a Fiului lui Dumnezeu și, văzând aceasta, oamenii s-au legat cu sufletul de El, în chip deosebit, ca de cel mai apropiat de ei”.

Întruparea Cuvântului a confirmat valoarea omului și a acestor chipuri de rațiuni și de energii pe măsura lui. Dar i-a dat omului și posibilitatea să vadă în fața de om a Logosului, concentrate din nou, toate rațiunile și energiile divine. Astfel, îndumnezeirea finală va consta într-o privire și trăire a tuturor valorilor și energiilor divine gândite și iradiate, pe măsura supremă a omului, în fața lui Hristos. Dar prin aceasta, în fața fiecărui om se vor reflecta luminos, prin rațiunile și energiile adunate în el, rațiunile și energiile adunate în el, rațiunile și energiile Logosului. De aceea, fericirea veșnică va consta în contemplarea feței lui Hristos: ”Și vor vedea fața Lui și numele Lui va fi pe frunțile lor”(Apocalipsă 22, 4).

”Așa vor fi toți în Dumnezeu și vom vedea toate în Dumnezeu, sau Dumnezeu va fi în toate și-l vom vedea în toate, fiind tot atât de reală prezența unitară a lui Dumnezeu în toate, pe cât de reale și necontopite în Dumnezeu vor rămâne „toate” făpturile adunate în El”.

Aceasta este perspective eternă a îndumnezeirii.

2.3. Iisus Hristos – jertfă desăvârșită care șterge păcatul stămoșesc.

Omul și lucrarea lui în lume ocupă un loc important în eshatologia și parusia ortodoxă, fără ca acestea să fie separate în vreun fel de hristologie și soteriologie. Ca ființe sensibile și inteligibile, noi aparținem atât lumii de jos, cât și lumii de sus, pentru care Fiul lui Dumnezeu, la plinirea vremii, S-a făcut om: ”Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege”(Galateni 4, 4). Fiul lui Dumnezeu la plinirea vremii, S-a făcut om pentru a șterge păcatul strămoșesc, deoarece Adam și Eva n-au păstrat viața paradisiacă, ”ci au preferat să coboare spre cele de jos ale materiei, alunecând în stricăciune și moarte”. Această cădere le-a adus pierderea „veșmântului de slavă” cu care Dumnezeu i-a îmbracat, pentru că diavolul le-a înfundat urechile sufletești, prin care puteau comunica cu Creatorul. După Sfântul Efrem Sirul urechea sau auzul joacă un rol foarte important în viața omului fiind „ușă a intrării Fiului lui Dumnezeu în inimă”, dar o cântare bisericească spune că diavolul a vărsat efectiv venin în urechile Evei și că a zămislit moartea, așa că odată înfundat acest organ, omul moare din lipsă de comunicare cu viața veșnică. Î.P.S. Irineu Popa spune că: ”această cadere în păcat a atras după sine surzenia omului și dezbrăcarea lui de haina cea strălucitoare în care fusese creat”. Iar Sfântul Efrem zice că: ” toate aceste schimbări au fost făcute de Cel Milostiv, dezbrăcându-ne (de slavă) și apoi îmbrăcându-ne (cu trup), pentru a găsi o altă cale prin care să-l îmbrace pe Adam în slava de care mai înainte fusese dezbrăcat. El (Mântuitorul Hristos, Adam cel Nou) a fost înveșmântat în hainele de pânză, închipuind frunzele în care s-a îmbrăcat Adam. A îmbrăcat veșmânt în locul hainelor de piele purtate de Adam, a fost botezat pentru păcatul lui Adam, a fost îmbălsămat pentru moartea lui Adam, l-a ridicat pe acesta în harul din care căzuse. Binecuvântat fie Cel Ce a coborât pentru a-l înălța pe Adam la ceruri”. Prin păcat sufletul a fost lipsit de har, dar fără să înceteze relația cu Dumnezeu și cu setea după El, însă, chiar dacă sufletul nu moare, totuși el nu mai avea puterea să țină și trupul nemuritor.

Evident, omul păcătuind, a ajuns neputincios și a pierdut datorită păcatului, capacitatea de a mai fi mediator între Dumnezeu și creație. Ispita celui rău s-a strecurat în binele omului, astfel încât binele a fost amestecat cu răul, iar omul nu mai avea puterea să discearnă răul care de multe ori îmbrăca masca binelui. Ca atare, păcatul a distrus planul inițial, adică planul unei ridicări directe a omului către Dumnezeu și în cosmos s-a deschis o prăpastie catastrofală. Păcatul ca împlinire a poftelor egoiste, cu uitarea lui Dumnezeu, este întuneric. Omul odată căzut prin Adam nu se mai poate dărui deplin sau aduce jertfă curată lui Dumnezeu.

Părintele Ilarion Felea spune că: ”plata păcatului nu este nimicirea sau sfârșitul vieții, ci moartea fericirii. Prin păcătuire pierdem fericirea, ne izgonim singuri din raiul fericirii. În loc să ajungem „ca Dumnezeu”, începem a simți pedeapsa remușcărilor și rușinea vinovăței. Așa trebuie să înțelegem cuvintele: în ziua în care vei păcătui, vei muri. Plata păcatului este moartea, este moartea fericirii – vremelnicie și veșnicie”.

Păcatul strămoșesc nu a produs o "jignire" lui Dumnezeu, dar nici nu L-a lăsat pe Acesta indiferent. El se scârbește de starea de păcat și alterare ontologică a omului, nu poate ignora această stare. Din partea omului, păcatul strămoșesc a produs o stare de dușmănie cu Dumnezeu, Care a pedepsit acest păcat cu moartea, deși această moarte este mai mult o consecință firească a depărtării de Dumnezeu, sursa vieții omului, decât o pedeapsă a Lui. Din această cauză, păcatul strămoșesc a produs o stare de neascultare a omului față de Dumnezeu, Care îi apare acum omului, în opacitatea lui existențială, ca fiind un Dumnezeu răzbunător, crud. Pentru a înlătura această stare de dușmănie a omului față de Dumnezeu, dar și regretul și scârbirea Acestuia față de starea rea în care ajunsese omul, era nevoie de o faptă de ascultare absolută, pe care, desigur, omul nu o mai putea săvârși din cauza răutății lui. În acest moment se dezvăluie planul mântuirii neamului omenesc pe care l-a avut Dumnezeu: El Îl trimite pe Fiul Său, Acesta ascultă de Tatăl Său, ca Om, până la moarte, adică aduce această ascultare desăvârșită, cu puterea Lui dumnezeiască, însă totuși din partea unei umanități pe care și-a asumat-o prin întrupare, umanitate incapabilă, cum am mai spus, să o aducă singură.
Această jertfă are două direcții, una spre Dumnezeu, adică ascultarea de El până la moarte, dar și una spre natura umană asumată de Hristos prin Întrupare: ascultarea aceasta desăvârșită curăță firea omenească a Mântuitorului de orice afecte, de orice tendințe de neascultare moștenite de la protopărinți. Hristos desăvârșește natura Sa umană prin ascultare, făcând-o capabilă de ascultare desăvârșită, cum umanitatea nu avea până la El. Jertfa lui Hristos șterge regretul și scârbirea lui Dumnezeu față de umanitatea neascultătoare tocmai prin ascultare desăvârșită de El. De asemenea șterge și dușmănia din firea omenească față de Dumnezeu, făcând-o capabilă să asculte desăvârșit de El.

Moartea în care se sfârșește fiecare viață omenească de pe pământ nu a putut fi imprimată umanității de către Creatorul ei. Dumnezeu nu a putut crea pe om spre a muri, ci moartea s-a introdus prin despărțirea lui voluntară de Dumnezeu, Izvorul vieții. Însă Dumnezeu nu putea să accepte moartea ca sfârșit definitiv al oamenilor și de aceea întreprinde El însuși învingerea ei. Ca să învingă moartea în umanitatea Sa, pentru oameni, Însuși Fiul lui Dumnezeu Se face om. Fiul lui Dumnezeu, întrupându-Se, folosește chiar moartea ca să învingă moartea. ”Hristos a biruit moartea pentru că a biruit păcatul lipsei de iubire prin jertfa Sa pe cruce. El a restabilit persoana în atributele normale ale dragostei și nemuririi. A reactivat prin aceasta comuniunea între persoane. În Sfânta Liturghie credincioșii trăiesc și se obijnuiesc să crească în dragoste și în unire fără sfârșit cu Hristos Cel jertfit și înviat și între ei înșiși, activând dragostea ca atribut al persoanelor și gustând prin arvună viața de veci de după înviere, viață fericită în comuniunea mereu sporită ce se hrănește din Hristos și din Sfânta Treime. Prin aceasta ei trăiesc sensul deplin al existenței în mod anticipat, sens arătat prin luminile ce sunt aprinse în tot timpul Sfintei Liturghii” spune Părintele Dumitru Stăniloae.

Iisus a fost dat la moarte pentru că susținea că este Fiul lui Dumnezeu Care a venit să scape lumea de moarte prin moartea Lui. Prin aceasta oferă umanității o unire maximă cu Absolutul, iar El voia să arate prin acceptarea morții, că totuși este Dumnezeu, pentru că o acceptă ca să o învingă. Iisus S-a făcut om, ca să se poată dărui lui Dumnezeu ca jertfă cu adevărat mîntuitoare pentru noi, ca să se împlinească ceea ce se făgăduia prin chipul jertfelor de animale. Dumnezeu îi cere omului să aducă în locul lui animale care nu păcătuiesc, o jertfă curată nestăpânită deloc de pofta egoistă și cere măcar să se împlinească aceasta simbolic, poruncind ca animalele aduse jertfă să fie animale tinere. Dar Dumnezeu a lăsat totuși, după păcatul în care au căzut oamenii să vadă că jertfa mielului sau jertfa de animale nu-i scapă cu adevărat de moarte. El a lăsat moartea și ca putință pentru Fiul Său ce avea să vină să se facă om, să primească moartea ca jertfă fără de păcat, cu totul nevinovată și voluntară. În această jertfă a lui Iisus Hristos se vede toată Lumina iubirii mântuitoare a Lui, sau toată iubirea mântuitoare a Sfintei Treimi. Acest mare sens al jertfei lui Hristos, ca lumina supremă a iubirii Fiului lui Dumnezeu făcut om, arătată oamenilor pentru a și-o însuși și ei ca valoare și rost al existenței lor, o exprimă Mântuitorul Însuși prin cuvintele prin care întemeiază taina împărtășirii de trupul și sângele Său, jertfite pentru noi. El S-a jertfit pentru ca să ne însușim și noi iubirea și lumina Lui, manifestată în jertfa Lui pentru noi. Aceasta o spune prin cuvintele: ”Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu, Care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor; și Beți dintru acestea toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, Care pentru voi și pentru mulți se varsă, spre iertarea păcatelor”.

Moartea a fost lăsată de Dumnezeu pentru oameni, nu ca pedeapsă pentru păcat, ci ca și mijloc de a se aduce lui Dumnezeu ca jertfă viața, pentru scăparea de moarte. Aceasta s-a petrecut prin Hristos, care a învins prin puterea Sa moartea, jertfindu-Se El, Cel fără păcat, pentru păcatul lumii întregi. Numai din Hristos Care a murit pentru noi și Care, datorită acestui fapt a înviat, avem cele două laturi ale spiritualității noastre: eliberarea de legăturile păcatului de multe feluri ale egoismului și ale robiei din partea afectelor, care ne presează să avem grijă de noi înșine și intrarea în viață prin comuniunea desăvârșită cu Dumnezeu și cu semenii, sau în viața nesupusă îngustimii egoiste și nepieritoare, în Duhul lui Dumnezeu.

Afectele și pătimirile din firea umană a Mântuitorului n-au avut numai caracterul de urmări ale păcatelor, ci erau și remedii împotriva păcatelor. Astfel, trebuința de hrană, de exemplu a avut-o și Adam înainte de cădere, deși nu în aceeași intensitate ca după căderea în păcat. Mortalitatea nu era o necesitate, ci o posibilitate de eliberare din urmările păcatului strămoșesc, ceea ce înseamnă că afectele aveau în natura umană și un caracter pasiv. La oricare din slăbiciuni se alipește păcatul, ca de pildă: foamea naturală se transformă repede în foame păcătoasă, asociindu-se la ea pofta după un anume aliment și așa mai departe. Mântuitorul a suferit chinul foamei fără s-o însoțească cu pofta după un anume aliment, ținând chinul în frâu prin voia Sa ce aștepta hotărârea subiectului divino-uman. Mântuitorul Hristos a suferit real pentru păcatele noastre, iar această suferință a fost mare remediu care a schimbat răul nostru în bine. El nu a păcătuit, dar a suferit pentru păcatele noastre, chinurile Sale urcând până la un grad care a întrecut orice suferință omenească. El trece prin moarte spre Înviere, atât pentru firea Sa umană, ca ea să devină deplin transparentă pentru Dumnezeu, cât și pentru noi, ca prin firea Sa umană Dumnezeu să ne devină deplin transparent nouă și printr-o imitare spirituală noi să trăim moartea Lui.