Muzica In Biserica Contemporana

unor compoziții ocazionale. Totodată, este posibil ca el să fi beneficiat și din vânzarea muzicii de dans scrise cât fusese compozitor al curții imperiale.

Începând din luna noiembrie 1791, sănătatea lui Mozart se degradează însă progresiv. Se pare că suferea de o febră reumatismală recurentă cu insuficiență renală. La 4 decembrie starea lui se ameliorează trecător, mai lucrează la compoziția „Requiem”-lui, pe care însă nu va reuși să-l termine.

Boala s-a agravat începând să sufere de inflamații, dureri și vărsături. Era convins cã fusese otrăvit, născându-se astfel acuzațiile nefondate la adresa rivalului său, Antonio Salieri. Mozart a fost îngrijit de Constanze și de sora ei mai mică, Sophie, cărora li s-a adăugat și medicul familiei, Thomas Franz Closset.

În ziua de 5 decembrie 1791, viața scurtă a lui Wolfgang Amadeus Mozart se stinge pentru totdeauna la doar 35 de ani. Cauza decesului nu este clară. Diagnosticul medicului constatator era „febră cu eczemă”. Alte cauze pomenite erau: sifilis, trichineloză, congestie renală, insuficiență cardiacă.

Pe 7 decembrie, a fost îngropat într-un mormânt comun, în cimitirul St. Marx, situat în afara orașului fără nici un cortegiu funerar.

Ludwig van Beethoven

Spre deosebire de Mozart care s-a stins din viață la 35 de ani, bolnav și într-o situație financiară precară, lui Ludwig van Beethoven (16 decembrie 1770, Bonn-26 martie 1827, Viena) i-a fost dat să trăiască o perioadă mai lungă, 56 de ani, plină de evenimente remarcabile, ce au marcat istoria modernă: revoluția franceză și epopeea napoleoniană (1789-1815), Congresul de la Viena (1815) și reașezarea politică a lumii post-napoleoniene, revoluțiile care vor zgudui Europa după anul 1820, reacție la politica ultraretrogradă a Sfintei Alianțe. Monumentala operă a lui Beethoven, constând în 9 simfonii, 5 concerte pentru pian și orchestră, 1 concert pentru vioară și orchestră, inegalabila Missa Solemnis, 32 de sonate pentru pian, mai multe sonate pentru vioară și pian (cea mai cunoscută fiind Sonata Kreutzer), 16 cvartete pentru coarde și opera Fidelio reflectă cu expresivitate și claritate realitățile și personalitățile vremii sale.

Importanța lui Beethoven în muzică este semnificativă și din perspectiva transformării rolului compozitorului în societate. De la compozitorul medieval, artizan dependent (și de cele mai multe ori umil) aflat în serviciul Bisericii sau al aristocrației, compozitorul devine, odată cu prezența lui Beethoven, un artist care creează dintr-o necesitate interioară și nu la comandă.

Mediul familial în care a crescut nu îi era tocmai favorabil dacă luăm în considerare autoritatea capricioasă a tatălui care era de meserie un cântăreț de curte mediocru și alcoolic notoriu. Observând însă talentul muzical precoce al fiului său și conștient de succesele în domeniu ale lui Leopold Mozart (tatăl lui Wolfgang Amadeus Mozart), acesta a încercat să exploateze și el pe micul Ludwig ca pe un adevărat copil-minune. Când a apărut pe afișul debutului său public din martie 1778 l-a prezentat pe Beethoven cu vârsta de șase ani (el având, de fapt, șapte).

Beethoven a început să ia lecții de muzică și de la altcineva în afară de tatăl lui, în jurul vârstei de 10 ani, cu organistul Christian Gottlob Neefe. Acesta recunoaște dotarea muzicală excepțională a tânărului Beethoven și, cu sprijinul Arhiepiscopului din Bonn, Maximilian Franz, îi facilitează în1787 o călătorie la Viena. Nu stă prea mult plecat deoarece trebuie să se întoarcă din cauza îmbolnăvirii și morții mamei sale. În următorii patru ani lucrează cu capela curții și cu orchestra teatrului din Bonn, având astfel prilejul să-și îmbogățească cunoștințele muzicale cu operele aflate în circulație în acel timp. În această perioadă compune o cantată cu ocazia morții împăratului Iosif al II-lea.

În jurul anului 1796 la numai 26 de ani, începe instalarea treptată, dar sigură și de nestopat, a traumei fizice care l-a urmărit ca un blestem: surzenia. Beethoven a corespondat cu prietenii, descriindu-le simptomele și dificultățile pe care le întâmpina atât în viața profesională, cât și în cea socială.

Urmând sfatul medicului său, s-a retras între aprilie-octombrie 1802 la vârsta de 32 de ani în orășelul austriac Heiligenstadt, aflat în imediata apropiere a Vienei, încercând a se consola cu starea lui. În această perioadă Beethoven traversează o profundă criză sufletească – oglindită în Testamentul de la Heiligenstadt, criză accentuată și de ruinarea visului său de-a-și întemeia o familie – din pricina căsătoriei celei pe care o iubea, Giulietta Guicciardi, cu un conte (contele Gallenberg) – și de episoadele de surzenie. În același timp este deziluzionat și de generalul Napoleon în care investise toate idealurile sale și pe care îl crezuse un erou social. Cumpăna care ajunge până la ideea suicidului, este depășită prin cufundarea în creație și refugiul în paginile Bibliei. Descoperă că idealurile sale sunt împlinite pe deplin la nivel spiritual superior și în veșnicie, de Mântuitorul Isus Cristos – Fiul lui Dumnezeu, Om adevărat și Dumnezeu adevărat, prin jertfa supremă a vieții sale oferită Tatălui spre răscumpărarea celor închiși, a celor păcătoși și a celor condamnați pe nedrept. Beethoven reflectă la ideea de jertfă pentru răscumpărare și astfel ia naștere singura lucrare, finisată în numai paisprezece zile, în genul oratoriu al Titanului din Bon: Christus am Ölberge (Cristos pe Muntele Măslinilor), concepție muzicală ce exprimă evenimentul istoric al pătimirii, morții și învierii lui Isus – așa cum este relatat în Evanghelii. Majoritatea celor care i-au studiat viața susțin că Rugăciunea lui Isus înaintea pătimirii este textul sacru ce i-a redat compozitorului încrederea în sensul vieții.

Iată aici cateva fragmente din testamentul său:

…Cu calm și resemnare, plasându-mi încrederea, o, Doamne, în bunătatea Ta imuabilă, vreau să mă supun tuturor eventualităților destinului. Fii stânca mea, Doamne! Fii lumina mea! Fii pentru totdeauna refugiul unde va veni să-și caute adăpost încrederea mea!

…Propovăduiți copiilor voștri Virtutea: numai ea poate să-ți dea fericirea, nicidecum banii. O spun din experiență. Ea mi-a fost reazim în restriștea mea; ei îi datoresc, și deopotrivă artei mele, faptul că nu mi-am curmat singur viața. Rămas bun, iubiți-vă unul pe altul!

Pierderea auzului nu l-a împiedicat însă pe Beethoven să-și continue activitatea de compoziție, dar susținerea concertelor – ca sursă de venituri bănești – era deosebit de dificilă. Totuși în această stare de surzenie accentuată au fost compuse marile sale capodopere: simfoniile Eroica, Destinului, Pastorala, sonatele Appassionata, Sonata Lunii, concertul pentru vioară și orchestră sau concertul nr. 5 pentru pian și orchestră, Imperialul. Iar creațiile sale de după anul 1818, din care amintim numai Simfonia a IX-a cu vestita Odă a Bucuriei (pe care se cântă în prezent Te-adorăm în fericire, Domn al gloriei cerești) și Missa Solemnis, au fost puse pe hârtie de un compozitor completamente surd.

Edificator pentru starea sa de spirit rămâne episodul serii primei audiții a Simfoniei a IX-a, care a avut loc la Viena, la 7 mai 1824. La sfârșitul reprezentației, succesul a fost triumfal. Sala era în delir, oamenii se ridicaseră în picioare, îi scandau numele, aplaudau furtunos, femeile plângeau, își aruncau batistele. Din lojă, familia imperială aplauda frenetic. Beethoven a fost răsplătit cu cinci salve de aplauze, pe când familia imperială era salutată doar cu trei salve. Aflat cu fața la orchestră, dar cu spatele la public, compozitorul nu vedea și nu auzea absolut nimic, era complet absent față de cele ce se petreceau. A fost nevoie ca o solistă să coboare de pe scenă, să vină la Beethoven și să-l așeze cu fața către public. Numai atunci a realizat titanul de la Bonn efectul, reacția sălii la simfonia pe care tocmai o audiase. Aceasta a fost cumplita dramă a vieții lui Beethoven, reflectată atât de bine în scrierile sale – Carnete Intime – (ediție din 1936), drama geniului surd și singur, având atât de puține tangențe cu lumea înconjurătoare, dedicat trup și suflet artei sale. Iata cateva din însemnările lui: Sărmane Beethoven, pentru tine nu există fericire pe lumea asta. Numai pe tărâmul idealului, numai acolo îți vei găsi prieteni. Supunere, supunere deplină în fața ursitei; nu ți-e dat să trăiești pentru tine, ci doar pentru alții; singurul izvor de fericire pentru tine este arta. O, Doamne, dă-mi putere ca să mă pot birui!”

Iată cum sunt făcuți oamenii: dacă un om cade, un altul poate să-l plângă, dar să nu cumva să-și permită să-l judece!

Trebuie să jertfești, trebuie necontenit să jertfești artei tale toate nimicurile vieții! O,Dumnezeu mai presus de orice! Nu există nimic mai frumos decât să te apropii de dumnezeire și să răsfrângi lumina ei asupra neamului omenesc…

Jertfește artei tale, încă o dată, toate meschinăriile vieții sociale. Dumnezeu este deasupra tuturor! Providența eternă este aceea care decide și reglează bunăstarea și nefericirea muritorilor.

Ai vrea să savurezi mierea fără a suferi înainte de pe urma înțepăturilor albinei? Ai dori să te împodobești cu coroana victoriei fără a înfrunta pericolul bătăliei? Plonjorul ar putea oare aduce perla de pe fundul mării dacă teroarea crocodilului îl reține pe mal? Îndrăznește, așadar! Ceea ce Dumnezeu ți-a rezervat, niciun muritor nu îți va răpi. Însă ți-a rezervat numai ție, om curajos!

Nu-ți încredința secretul nici măcar prietenului celui mai încercat. Poți oare să-i ceri lui fidelitate și discreție, atunci când tu însuți duci lipsa acestor calități?

Deși Beethoven realiza venituri din publicarea operelor sale și din reprezentațiile publice, el depindea și de generozitatea unor protectori, cărora le oferea spectacole particulare și copii după lucrări, înainte de publicarea lor. Pe lângă taxele necesare prezentării și publicării compozițiilor, unii dintre primii sponsori ai lui Beethoven îi ofereau și burse anuale.

Urmare a pierderii auzului, Beethoven a recurs la caietele sale de conversație. Din păcate, după moartea lui Beethoven, în tentativa de a zugrăvi o imagine idealizată a compozitorului, din 400 de caiete de conversație, 264 au fost distruse (și altele au fost modificate) de către Anton Schindler. Utilizate în aproximativ ultimii cincisprezece ani de viață, în aceste caiete prietenii își scriau gândurile, astfel încât Beethoven să poată afla ce spuneau, el răspunzându-le fie oral, fie în scris. Caietele, ce conțin discuții despre muzică și despre alte subiecte, reprezintă o sursă extrem de importantă pentru analizarea felului în care compozitorul simțea muzica și a modului în care aceasta ar trebui să fie interpretată, respectiv pentru percepția relației sale cu arta.

El a suferit o formă severă de tinitus, un ,,țiuit“ în urechi care îi făcea dificilă perceperea și aprecierea muzicii, precum și purtarea conversațiilor. Cauza surdității lui Beethoven este necunoscută, dar a fost frecvent atribuită sifilisului, intoxicației cu plumb, tifosului exantematic, tulburărilor imunitare și chiar obiceiului de a-și scufunda capul în apă rece pentru a sta treaz. Explicația, pornind de la autopsia efectuată în acele vremuri, este că a avut o „ureche interioară dilatată”, care a dezvoltat leziuni de-a lungul timpului. Datorită nivelului ridicat de plumb găsit în eșantioanele firelor de păr ale lui Beethoven, această ipoteză a fost intens analizată, dar surditatea asociată cu aceasta ia forme aproape imposibil de validat. Tot mai bolnav, fiind țintuit la pat încă din decembrie 1826, Beethoven moare la 26 martie 1827, în urma unei boli de ficat. La înmormântarea în cimintirul Währinger au luat parte mii de locuitori ai Vienei,

Imnul Uniunii Europene  este un extras din Simfonia a IX-a compusă în 1823 de Ludwig Van Beethoven, compozitorul care a decis să transpună în muzică versurile poemului „Odă bucuriei”, scris de Friedrich von Schiller în 1785. Acest poem exprimă viziunea idealistă a lui Schiller, care își dorea ca toți oamenii să se înfrățească – viziune împărtășită și de Beethoven.

Tranziția spre muzica modernă

Arta muzicală a cunoscut mari schimbări de-a lungul timpului, omul înaintând în descoperirea a ceea ce Dumnezeu crease deja dinainte cu un anumit scop. Această cunoaștere a început cu formele simple ale muzicii din antichitate, a traversat evul mediu sub ocrotirea Bisericii în forma liturghiilor, a evoluat în perioada Renașterii ieșind din perimetrul bisericii, a ajuns la echilibrul stabil al muzicii clasice dominată de Bach și Mozart, a primit nuanțele delicate ale romantismului început de Beethoven, a fost antrenată în era electronică de progresele tehnologiei de sunet și iată-ne ajunși în secolul al XXI-lea la noi orientări stilistice ale muzicii care amenință să farâmițeze lumea muzicală în diversitatea gusturilor contemporane.

Secolul al XX-lea a cunoscut antiteza între o civilizație dusă până la culmile speranțelor și ale visurilor umane, pe de o parte, și catastrofa Revoluției bolșevice, a celor Două Războaie Mondiale și a celor de pe diferite continente, declanșate de demonismul ființei umane, pe de altă parte. În acest secol violent, au căzut mari imperii: habsburgic, țarist, otoman, cele coloniale, iar la sfârșitul secolului și sistemul comunist din Răsăritul european după desființarea Imperiului sovietic. Toate aceste evenimente politice și sociale și-au pus amprenta asupra artei europene. Cultura modernă desacralizată este punctul culminant al esteticii iluministe, omul modern luându-și rolul luciferic de descoperitor și creator de noi lumi prin spiritul teribilist al negării valorilor tradiționale.

În secolul al XXI-lea, omenirea a realizat un nemaipomenit salt al civilizației printr-un uluitor progres tehnic și descoperiri științifice. Cu posibilități nelimitate, omul poate evolua spre bine sau spre rău, spre echilibru sau dezordine interioară. Marea explozie informațională datorată celor patru tehnologii moderne – telefonul, televizorul, calculatorul și satelitul – au multiple efecte asupra vieții omului, secătuit sufletește de goana nesăbuită după performanțe tehnico-științifice. Treptat, ele vor schimba complet și comunicarea între oameni.

Muzica în biserica contemporană

Neutralitatea muzicii

Trebuie să recunoaștem că mzica nu este neutră, amorală sau goală de comunicare prin ea însăși. Există o distincție între muzica cea bună și cea rea.Chiar dacă unii au spus că moralitatea se află în ființe umane, nu în cerneală și coală albă, totuși muzica are valoare morală. Ea servește ca un buton emoțional care poate fi folosit pentru bine și rău.

Trebuie să recunoaștem că în ultimii ani ceea ce a produs dezbinări în biserici nu a fost rugăciunea sau predica, ci muzica în închinare. Muzica separă la nivelul minții părinții de copii, generația tânără de cea în vârstă ajungându-se la conflict fățiș. Asistăm astăzi la biseirici care se desprind, părinții rămân într-o biserică, iar copiii se duc într-alta deoarece nu mai există unitate în închinare. Tinerii nu se mai pot închina pe muzica părinților, iar părinții nu pot concepe muzica tinerilor. Separarea clară în muzica de închinare iese în evidență mai ales în ultimele 2 decenii când majoritatea tinerilor au înclinat către muzica rock. Mișcarea a început în America după care s-a extins pe toate celelalte continente și putem asista acum la un mod de închinare la care nu ne-am fi așteptat.

Cei care susțin neutralitatea muzicii sunt în special cei care aderă către muzica rock și către noua formă de închinare. Ei susțin că nu există note muzicale bune sau rele, ci că există texte bune sau rele și că indiferent ce muzică accepți în închinare câtă vreme versurile sunt creștine înseamnă că Dumnezeu ar trebui să primească închinarea.

Discutând despre moralitatea muzicii Tim Fisher spunea: „Putem lua un exemplu, comparând muzica cu un cuțit dintr-o bucătărie care poate fi o unealtă foarte folositoare, pe când așezat într-o atmosferă a violenței el devine o armă”.

Există mărturii de mii de ani că muzica are un efect foarte puternic asupra omului. Platon a spus cu aproape 400 de ani înainte de nașterea lui Hristos:„Lăsați-mă să fac cântările unei națiuni și nu-mi pasa cine face legile.” Aristotel a scris că dacă o persoană ascultă de obicei felul de muzică prin care se succită pasiuni nenobile, întregul său caracter va fi modelat după o formă nenobilă. Pe scurt, dacă cineva ascultă un gen greșit de muzică, el va deveni un tip greșit de persoană, dar dimpotrivă dacă el ascultă un gen bun de muzică, el va tinde să devină un gen bun de persoană. Jean Calvin a scris:„Știm din experiență că muzica are o putere secretă și aproape incredibilă de a mișca inimile.”

Poți hipnotiza oamenii cu muzica și atunci când ajung în punctul lor cel mai slab poți predica minții lor inconștiente ceea ce dorești. Muzica este ceea ce artistul dorește să comunice.

O mărturie din Scriptură prin care putem să înțelegem efectul muzicii o întâlnim în 1 Samuel capitolul 16 când împăratul Saul era chinuit de un duh rău. Pentru a trece de aceste momente grele Saul l-a chemat pe David ca prin arta sa muzicală să-l liniștească: „Și când duhul trimes de Dumnezeu venea peste Saul, David lua harfa și cânta cu mâna lui; Saul răsufla atunci mai ușor, se simțea ușurat și duhul cel rău pleca de la el.” David nu cânta o muzică cu versuri, ci doar instrumentală și asta avea un efect asupra lui Saul fizic, emoțional și spiritual.

Orice muzică este formată din trei elemente: melodie, ritm și armonie.

Melodia-este constituită dintr-o serie de note aranjate în mod specific de compozitor care ajung la ureichea ascultătorului ca niște gânduri muzicale. Ea trebuie să aibe o înălțare și o scădere.

Ritmul- numit și viața muzicii-este mișcarea ordinară a muzicii în timp.

Armonia-este reprezentată de acordurile care însoțesc melodia.

În muzică ordinea corectă este: o melodie bună, susținută de o armonie echilibrată, cu un ritm ferm și consistent.

Auzim tot mai des întrebarea: este acceptată muzica rock în închinare? Ne putem închina pe muzica rock? După acest studiu mai aprofundat al muzicii ne-am făcut deja o părere despre ce înseamnă muzica. Ar trebui să punem la punct și problema închinării

Ce anume înseamnă închinarea?

Cuvântul „închinare” provine de la cuvântul în engleză „worship” având ca semnificație adorare, preamărire, prețuire, reverență, venerare și înălțarea Domnului. Închinarea este actul suprem de supunere. Închinarea ne duce dincolo de a-i mulțumi lui Dumnezeu pentru ceea ce a făcut, dincolo de a-L lăuda „după măreția Lui” spre un loc în care suntem uimiți de prezența Lui. Închinarea, cu alte cuvine, are o legătură directă cu sfințenia lui Dumnezeu.

Una dintre marile formații care la ora actuală cântă muzica rock în biserică este Hilsong. Fenomenul Hillsong a produs în inima bisericilor un contrast, unele biserici aderau către muzica lor fiind încântați că copiii lor sunt atrași de o muzică pe versuri creștine, iar altele au avut o stare de repulsie încercând să se protejeze de aceste influențe. Nu putem să ne dăm cu părerea decât dacă încercăm să studiem muzica lor de închinare.

Rock-ul a apărut in America pe la inceputul anilor 1930 ca o muzică a revoltei față de orice autoritate sau control, acea muzică în care textul, muzica, interpreții și interpretarea sunt asemenea imagini pământești, senzuale și diavolești. Muzică rock promovează sexul, consumul de alcool, droguri și violența. A avut succes datorită unui număr foarte mare de adolescenți din America, răzvrătiți pe părinții lor găsindu-și refugiul și refularea în acest gen de muzică. O afirmație izbitoare făcută de un manager al unui grup rock bine cunoscut este următoarea:

„Dacă studiezi rockul vei vedea că a trecut prin 4 faze, fiecare făcând apel la o latură a personalității umane. Pe la sfârștul anilor 50 se făcea apel aproape în întregime la sex. La sfârșitul anilor 60 s-a făcut prima asociere a drogurilor cu cultura rock. La sfârșitul anilor 70 i-am dus pe tineri într-o formă dependentă de rock încercând să creăm o dependență de violență…Acum descoperim că cea mai bună motivație aici este să cumpărăm dedicarea religioasă. Nici o ființă umană nu face vreodată o dedicare mai adâncă decât una religioasă, așa că ne-am hotărât ca în anii 80 să avem servicii religioase în concertele noastre. Ne vom proclama Mesia, vom face legăminte cu Satan și oamenii ni se vor închina.”

Ceea ce descalifică muzica rock din închinarea creștină este însăși originea ei. Rock-ul are ca origine practicile woodoo aduse în America odată cu primii sclavi. Aceste practici oculte sau ritualuri aveau ca scop chemarea spiritelor demonice pentru vindecarea unei persoane, în luptă sau potolirea vreunui fenomen al naturii. Procesiunea era acompaniată de ritmuri puternice care aveau efect hipnotic asupra celor din jur. Robert Johnson, de exemplu, a înregistrat cântece ca „Bluesuri despre mine și Diavolul”, „Demon în formă de câine pe cărarea mea”, „Diavolul mi-a luat femeia”.

Ca și rock-ul și muzica jazz, bluzz și cea R&B au început în aceeași perioadă fiind create de artiși negri, descendenți ai sclavilor veniți din Africa cu tot cu zestrea lor ocultă. Muzica blues are începuturile în mitul Delta Blues în care se pomenește de o întâlnire cu Diavolul și încheierea unui legământ cu el în schimbul succesului. Acest mit se răspândea în cântecele de jale ale negrilor de pe plantații. Mulți dintre primii cântăreți de jazz au cântat în bordelurile și barurile orașului New Orleans având reputația de imoral și mulți din generația mai în vârstă priveau acest stil ca fiind o amenințare la adresa valorilor mai vechi și un promotor al decadenței morale.

Accentul în genul de muzică rock se pune pe ritmul proeminent, nu pe melodie sau pe armonie. De unde vin aceste ritmuri și cum ajung ele în muzica noastră? Micul Richard (cunoscut pentru modul de viață destrăbălat) a explicat – adevărata mea credință despre rock n roll este aceasta: cred că acest tip de muzică este demonic. Jeff Godwin face o mărturie uimitoare referoitoare la numărul de muzicieni rock influenți care au studiat vechile ritmuri ale închinării satanice (Rolling Stones, The Beatles) cu învățători satanici în încercarea lor de a găsi libertate ritmică.

Muzica Hillsong este prin excelență muzică rock. Ea apărut în cadrul departamentului de tineret al bisericii Hillsong ca și unealtă a evanghelizării tinerilor. Din moment ce muzica rock este limbajul culturii noastre de astăzi după cum afirmă tinerii susținători ai acestui gen, noi trebuie să acționăm printr-un limbaj pe care cultura poate să-l înțeleagă. Ca o recapitulare, muzica rock își are originile în woodoo, iar muzica genului Hillsong este pe ritmurile și stilul rockului.

Prin muzică biserica atinge 3 scopuri:

Slăvirea lui Dumnezeu – Din moment ce muzica este o expresie emoțională cântatul cu sinceritate arată faptul că inimile sunt întoarse înspre Dumnezeu. Acei care nu vor cânta în biserică arată că, poate n-au nimic de cântat.

Evanghelizarea celor pierduți – Muzica nu este niciodată folosită în Scriptură ca o cale de a câștiga pe cei pierduți.Vorbind despre cântarea mărturiei a lui Pavel și Sila în închisoare putem să ne dăm seama că ei, de fapt, cântau laudă lui Dumnezeu și interesul lor nu era ca sa evanghelizeze închisoarea prin cântare.

Cunoscând efectul muzicii asupra sufletului uman, muzica este folosită în evanghelizare atât pentru a pregăti omul pentru înțelegerea Scripturii, cât și pentru momentul în care cel iertat cântă cu bucrie cântarea regăsirii Mântuitorului.

Zidirea sfinților – prin memorarea cântărilor bune, adunarea de credincioși va memora o doctrină bună. Textele biblice pot fi memorate mult mai ușor aflându-se pe o melodie plăcută. Luther a inițiat acest lucru punând pe melodii clasice versuri din Scriptură. Un exemplu foarte bun este și cântarea lui Moise din Deuteronom 31:19 „Acum scrieti-vă cântarea acesta, învață pe copiii lui Israel să o cânte, pune-le-o în gură și cântarea aceasta să-mi fie martoră împotriva copiilor lui Israel.”

Cel mai important este că muzica aduce adunărilor noastre ocazia de a exprima bucuria lor pentru ceea ce a făcut Dumnezeu pentru membri.

„Realitatea crudă, tragică este că eforturile multora de a aduce închinare nu Îi sunt plăcute lui Dumnezeu. Fără călăuzirea Duhului Sfânt nu poate avea loc o adevărată închinare. Acesta este un gând solemn. Este greu să mă odihnesc în liniște noaptea când știu că milioane de oameni religioși, educați, nu fac altceva decât să ducă mai departe tradiții și obiceiuri religioase, fără să ajungă nicidecum la Dumnezeu.”

E posibil să ne închinăm lui Dumnezeu cu buzele noastre, dar să nu ne închinăm și cu viețile noastre. Însă vreau să accentuez că dacă viața ta nu se închină lui Dumnezeu, nici buzele tale nu o fac. Viața în totalitate, omul întreg, trebuie să I se închine lui Dumnezeu. Credința, dragostea, ascultarea, loialitatea, comportamentul, viața – toate acestea trebuie să se închine lui Dumnezeu. Dacă este în tine ceva care nu se închină lui Dumnezeu, atunci nu există nimic în tine care se închină Lui foarte bine.

CONCLUZII

Referitor la moralitatea muzicii chiar și Luther explică faptul că și în timpul lui era atât muzică bună cât și muzică rea: „Și tu, tânărul meu prieten, lasă această creație desăvârșită și minunată a lui Dumnezeu (muzica) să-ți fie atrăgătoare. Prin ea tu poți scăpa de dorințe rușinoase și companii rele. În același timp, tu poți prin această creație să te obișnuiești să recunoști și să lauzi pe Creatorul. Ai grijă în mod special să eviți mințile perverse care prostituează acest dar minunat al naturii și al artei cu vorbăria lor erotică; și asigură-te că nimeni, ci numai îndemnurile lor rele își înfruntă chiar natura lor, care ar trebui să Îl laude pe Dumnezeu făcătorul ei cu acest dar, pentru ca aceștia…să terfelească darul lui Dumnezeu și să-l folosească pentru a se închina dușmanilor lui Dumnezeu, inamicul naturii și al acestei arte minunate.”

În cartea sa Biserica condusă de scopuri, Rick Warren susține că nu există muzică creștină , ci doar versuri creștine și singura soluție de a transmite Cuvântul lui Dumnezeu către tinerii crescuți cu muzica de pe MTV este de a folosi același gen de muzică, dar pe versuri creștine. În felul acesta s-a introdus în biserica americană muzica ce-i pasiona pe tineri – rock-ul creștin. Astfel, închinarea a ajuns un „cântat aerobic vioi”. Acest fenomen s-a extins în multe biserici. Întăriți în mișcarea lor de gândul „Ne veti cunoaște după roade” la fiecare concert de-al lor mărturisesc predarea a mii de tineri în brațul Domnului. Problema care apare de aici în rândul acestor tineri este faptul că depresiile, păcatul și gândul la sinucidere a crescut foarte mult în rândul adolescenților bisericii.

Ca o concluzie personală eu cred că tinerilor li se induce în minte o iluzie și anume că indiferent cum trăiești, atâta timp cât te poți închina în biserică ești mântuit. Datorită efectului muzicii rock asupra trupului uman simțurile omului devin hipnotizate, iar omul bazându-se odoar pe sentimente, alege să-și predea viața lui Dumnezeu, dar mintea lui rămâne mai departe neschimbată. Din tot acest proces lipsește partea estențială – pocăința și sfințirea zilnică.

Nu-i de mirare ca tinerilor le place acest fel de închinare. Ei, chiar în locul unde pot fi confruntați cu pacatul lor dar nu pentru înjosirea ci pentru reabilitare, li se oferă spectacolul MTV-ului pe versuri creștine.

Este posibil a avea experiențe cu Dumnezeu și totuși, să nu ai o experiență mântuitoare cu Dumnezeu. Este posibil să te închini și totuși, să nu te închini bine. Oricine se închină lui Dumnezeu în Duh și în adevăr, nu se poate împotrivi chemării la slujire sfântă. Părtășia cu Dumnezeu duce direct la ascultare și fapte bune. Aceasta este ordinea divină și ea nu poate fi inversată.

BIBLIOGRAFIE

Mari compozitori. Wolfgang Amadeus Mozart, Ed. Litera Internațional, 2011

Mari compozitori, vol.1, Ludwig van Beethoven, Ed. Litera Internațional, 2011

Ovidiu Manole, Cantus Christianus, Din istoria cântării comune, Ed.Edy Optic LTT, Arad, 2006

Liviu Brumariu și Grigore Constantinescu, Istoria muzicii universale, Ed. fundației România de Mâine, București, 1998

Alan Kendall, Cronica Muzicii Clasice, Ed. Aquila, Oradea, 2007

Tim Fisher, Bătălia pentru muzica creștină

Alexandru Căpușan, traducere din lucrarea Carnets Intimes, Ludwig van Beethoven, Editions R.-A. Corrêa, Paris, 1936

A.W. Tozer, Închinare și distracție, Ed. Lampadarul de aur, 2006

A.W. Tozer, Ce s-a întâmplat cu închinarea? Ed. Perla Suferinței, Suceava, 2011

Leland Ryken, Sfinți în lume – Puritanii în adevărata lor lumină, Ed. Reformatio 2004

A. W. Tozer, Tragedie în biserică, Ed. Perla Suferinței, 2013

Terry Law și Jim Gilbert, Puterea laudei și a închinării, Ed.Casa Cărții, Oradea, 2014

Leadership, A practical journal for church leaders, chairman Billy Graham, Vol. XV, nr. 2, 1994

Rick Warren, Biserica condusă de scopuri, Ed. Life Publishers Romania, 2005

Bebe și Bianca Ciaușu, Voi cânta doar despre Isus, vol I-II, Ed. Casa Cărții, Oradea, 2011

Pascu George și Boțocan Melania, Carte de istorie a muzicii, vol. I-II, Ed. Vasiliana, Iași, 2003

Bob Sorge, Redescoperirea închinării, Ed. Betania, Oradea, 2005

Wikipedia, online encyclopedia

Biblia, Traducerea Dumitru Cornilescu

Earle E. Cairns, Creștinismul de-a lungul secolelor, Ed. Cartea Creștină Oradea, 2007

ANEXA

Definiție termeni muzicali

SUÍTĂ – Compoziție muzicală constând dintr-o serie de piese instrumentale unite într-o operă de proporții mai mari. 

toccată (‹ it. toccata, de la toccare, „a atinge”), lucrare muzicală de virtuozitate* destinată instrumentelor cu claviatură* (orgă*, clavecin* și pian*) și executată solistic. În sec. 14-15, termenul t. desemnează generic piese pentru instr. cu claviatură ale epocii, indiferent de forma acestor piese [suită (I, 1), ricercar*]

FÚGĂ2, fugi, s. f. Gen și formă muzicală polifonică pe două sau mai multe voci, constând în expunerea imitativă a una, două sau, mai rar, trei teme după un plan tonal-armonic precis. 

ORATÓRIU1, oratorii, s. n. 1. Compoziție muzicală amplă, pentru cor, soliști și orchestră, destinată a fi interpretată în concert și care ilustrează o acțiune dramatică;

Interviu cu Bill Giovanetti – Pastor fondator Windy City Community Church,

Chicago, Illinois – extras din vol.XV, numărul 2, 1994 al revistei Leadership

Autenticitate versus Excelență. În perioada de început a Bisericii Windy City am fost inspirat de vorbitori care îndemnau pastori la excelență în serviciu. Așa că m-am devotat excelenței și cînd a fost vorba de departamentul Muzică.

Am schimbat cântăreții recrutând pe alții mai buni din biserică. Am făcut investiții costisitoare în echipament. Am făcut presiuni asupra lor ca să cânte și mai bine, chiar să-și depășească abilitățile. După destul de mult timp a trebuit să recunoaștem că eram totuși o biserică mică cu talent muzical limitat dar care încercam să atingem performanțele unei biserici de 10 ori mai mare. Atunci m-a oprit un adevăr inconfortabil: justificarea mea nobilă pentru excelență și calitate se schimbase în altceva – în dorința mea urâtă de a impresiona.

Pe măsură ce calitatea muzicii creștea, cântatul în comun se deteriorase. Congregația se mutase de la nivelul de închinători la nivelul de observatori. Muzica devenise aproape ca un sport de performanță.

Biserica mea nu avea nevoie de o formație de pe Broadway ca să i se închine lui Dumnezeu, ci de autenticitate – de oameni care să i se închine lui Dumnezeu în duh și în adevăr. Cu rușine am înțeles în cele din urmă că autenticitatea este mai importantă decât excelența. Totuși, autenticitatea nu este o scuză pentru delăsare.

Când urmărim excelența cu prețul autenticității biserica are de suferit. Am învățat să fiu mulțumit dacă liderii de muzică au abilități muzicale decente. Dacă totuși unul dintre ei are și un talent special, aceasta este un bonus. Aceasta transmite un mesaj important congregației: dacă spunem că Dumnezeu folosește oameni obișnuiți, noi de ce îi promovăm doar pe cei deosebiți?

Abilități de lideri versus abilități muzicale. Cu altă ocazie am rămas fără lider la Departamentul de muzică. A venit și soluția printr-o tânără pianistă cu studii muzicale, cu reputație bună și cu o voce caldă care a cucerit congregația noastră imediat. Totul a mers bine primele luni. Apoi au început să se audă note discordante din departamentul de muzică, o nemulțumire generală printre cele două duzine de voluntari.

Au apărut neînțelegeri asupra selecțiilor de cântece, programările solo, ritmul muzicii. Mai târziu se întâmpla ca aparatele care pun versurile cântărilor pe perete să nu fie funcționabile, din când în când solistul începea cu un microfon mort, becurile arse de pe marginea scenei rămâneau neschimbate, intârzieri la repetiții.

Atunci am constatat că talentul muzical al pianistei noastre nu putea compensa golurile ei ca și lider. Ea își dorea să facă muzică și atât. Biserica avea nevoie de un lider nu numai să ne cânte frumos dar să și inspire congregația să intre cu toată inima la închinare.