Munca Si Traditia Crestina

INTRODUCERE

Pentrul omul religios, spațiul nu este omogen, ci prezintă rupturi și spărturi. Unele porțiuni de spațiu sunt calitativ diferite de celelalte. "Nu te apropia aici”, îi spune Domnul lui Moise, "ci scoate-ți încălțămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt" (Ieșirea, 3, 5).

Există așadar un spațiu sacru, deci "puternic", semnificativ, și alte spații, neconsacrate, lipsite prin urmare de structură și de consistență, cu alte cuvinte amorfe. Mai mult: pentru omul religios, lipsa de omogenitate spațială se reflectă în experiența unei opoziții între spațiul sacru, singurul care este real, care există cu adevarat, și restul spațiului, adică întinderea informă care-l înconjoară.

Trebuie spus că experiența religioasă a spațiului neomogen este primordială și poate fi omologată unei "întemeieri a Lumii". Nu este nicidecum vorba de o speculație teoretică, ci de o experiență religioasă primară, anterioară oricarei reflecții asupra Lumii. Constituirea Lumii este posibilă datorită rupturii produse în spațiu, care dezvăluie "punctul fix", axul central al oricărei orientări viitoare.

Când sacrul se manifestă printr-o hierofanie oarecare, nu se produce doar o ruptură în spațiul omogen, ci și revelația unei realităti absolute, care se opune non-realității imensei întinderi înconjurătoare. Manifestarea sacrului intemeiază ontologic Lumea. În întinderea omogenă și nemarginită, unde nu există nici un punct de reper și nici o posibilitate de orientare, hierofania dezvăluie un "punct fix" absolut, un "Centru".

Se poate așadar vedea cum anume descoperirea, adică revelația spațiului sacru, are pentru omul religios o valoare existențială; nimic nu poate începe, nimic nu se poate face fără o orientare prealabilă, și orice orientare presupune dobândirea unui punct fix. Iată de ce omul religios s-a straduit să se așeze în "Centrul Lumii". Ca să trăiești în Lume, trebuie mai întâi s-o întemeiezi, și nici o lume nu se poate naște in "haosul" spațiului profan, care este omogen și relativ. Descoperirea sau proiecția unui punct fix – "Centrul" – echivalează cu Facerea Lumii; exemplele ce urmează vor demonstra cât se poate de limpede valoarea cosmogonică a orientării rituale și a construirii spațiului sacru.

Pentru experiența profană, spațiul este, dimpotrivă, omogen și neutru; nu există nici o ruptură care să determine deosebiri calitative între diversele părți ale masei sale. Spațiul geometric poate fi impărțit și delimitat în orice direcție, dar structura sa nu determină nici o diferențiere calitativă și nici o orientare.

Conceptul de spațiu geometric, omogen și neutru nu trebuie nicidecum confundat cu experiența spatiului profan, care se opune experienței spațiului sacru, singura care ne interesează în acest caz. Conceptul de spațiu omogen și istoria acestui concept (cunoscut în gândirea filozofică și științifică încă din Antichitate) reprezintă o alta temă, pe care nu ne propunem s-o abordăm.

Subiectul cercetării noastre este experiența spațiului, așa cum este ea traită de omul religios, de omul care respinge sacralitatea Lumii, asumand doar o existență "profană", purificată de orice presupoziție religioasă.

Această existență profană nu se intâlnește niciodată în stare pură. Oricare ar fi gradul de desacralizare a Lumii la care a ajuns, omul care a optat pentru o viață profană nu reușește să abolească total comportamentul religios. Până și existența cea mai desacralizată pastrează încă urmele unei valorizări religioase a Lumii.

Ne vom mărgini deocamdată să compărăm cele două experiențe: cea a spațiului sacru și cea a spațiului profan. Implicațiile celei dintâi sunt, după cum s-a văzut, dezvăluirea unui spațiu sacru care permite dobândirea unui "punct fix", orientarea în haosul omogen, "întemeierea Lumii" și trăirea reală. Dimpotrivă, experiența profană menține omogenitatea și deci relativitatea spațiului. Orientarea adevarată dispare, deoarece "punctul fix" nu mai are un statut ontologic unic, apărând și dispărând în funcție de nevoile zilnice. De fapt, nu mai există nici un fel de "Lume", ci doar niște fragmente ale unui univers sfărâmat, o masa amorfă alcatuită dintr-un număr infinit de "locuri" mai mult sau mai puțin "neutre", în care omul se mișcă, mânat de obligațiile unei existențe integrate într-o societate industrială.

Și totuși, în această experiență a spațiului profan continuă să intervină valori care amintesc mai mult sau mai puțin de lipsa de omogenitate care caracterizează experiența religioasă a spațiului. Mai există locuri privilegiate, calitativ deosebite de celelalte: ținutul natal, locul primei iubiri, o stradă ori un colt din primul oraș străin văzut în tinerețe. Toate aceste locuri pastrează, chiar pentru omul cel mai nereligios, o calitate exceptională, "unică", pentru că reprezintă "locuri sfinte" ale Universului său privat, ca și cum această ființă nereligioasă ar fi avut revelația unei alte realități decît aceea la care participă prin existența sa de zi cu zi.

Iată un exemplu demn de reținut de comportare "criptoreligioasă" a omului profan. Vom mai intâlni și alte dovezi ale acestui mod de degradare și de desacralizare a valorilor și a comportamentelor religioase, a căror semnificație profundă o vom putea înțelege mai târziu.

Capitolul 1

Ideea de perimetru sacral în expresia primordială biblică

Lumea ca formă dialogală în starea paradisiacă

Referatul biblic despre creație ne arată că Dumnezeu este prezent în sânul făpturii, iar această prezență este arătată ca prezență întru ale Sale. Sfânta Scriptură Îl prezintă pe Dumnezeu ca făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute: “La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul.”(Facerea 1,1) “Toate prin El s-au făcut; și fără El, nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.”(Ioan 1,3); “Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute și cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El și pentru El. El este mai înainte decât toate și toate prin El sunt așezate.”(Coloseni 1,16-17). În “Omilii la Hexaemeron” Sf. Vasile cel Mare întărește adevărul scripturistic, arătând că lumea nu-și are cauza existenței în ea însăși “ci Dumnezeu a făcut-o: ca bun, această operă folositoare; ca înțelept, această operă prea frumoasă; ca puternic, această operă foarte mare.”

Dumnezeu creând lumea nu S-a izolat de ea, ci S-a interiorizat ei, a rămas petrecând întru cele zidite de El. Acest lucru ni-l arată cartea Facerii care consemnează că întru început ”Dumnezeu umbla prin rai, în răcoarea serii “(Facerea 3,8), iar Sf. Vasile cel Mare spune:”Moise ți-a arătat pe Meșter, Care nu numai a intrat în ființa tuturor celor din lume, dar a și pus toate părțile ei în armonie unele cu altele și a făcut un tot armonic, corespunzător și de acord cu El.”

Prezența lui Dumnezeu în creație este activă, plină de iubire și dătătoare de viață. La crearea lumii “Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”(Facerea 1,2). Această purtare arată pe Duhul în acțiune, lucrând, aducând la viață și dăruind viața. În rugăciuni El este invocat ca “dătătorul de viață”. Această calitate Duhul Sfânt o exercită chiar de la începutul lumii:”Cuvântul Se purta se interpretează prin încălzea și dădea viață apelor, după chipul găinii care clocește și dă putere de viață ouălelor. Acesta este înțelesul pe care îl au cuvintele: Duhul Se purta, adică pregătea apele pentru nașterea vieții”. Duhul Sfânt încâlzea apele și dădea viață dar și unifica făptura armonizând-o. Ceea ce Duhul făcea la creație a reînnoit și activat Hristos în timpul petrecerii Sale pe pământ. Deplângând starea Ierusalimului, orașul simbol al unității naționale și spirituale pentru poporul evreu, Mântuitorul spune: “Ierusalime,Ierusalime, care omori pe prooroci și cu pietre ucizi pe cei trimiși la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu ați voit” (Matei 23,37).

Pentru a evidenția lipsa de omogenitate a spațiului, așa cum este ea traită de către omul religios, putem recurge la un exemplu cât se poate de banal, și anume o biserică dintr-un oras modern. Pentru credincios, biserica face parte dintr-un spațiu diferit de strada pe care se gasește. Ușa care se deschide spre interiorul bisericii marchează o ruptură. Pragul care desparte cele doua spații arată în același timp distanța dintre cele două moduri de existență, cel profan și cel religios. Pragul este totodată granița care deosebește și desparte două lumi și locul paradoxal de comunicare dintre ele, punctul în care se face trecerea de la lumea profană la lumea sacră.

Pragul din locuințele omenești îndeplinește aceeași funcție rituală; așa se explică și considerația de care se bucură. Trecerea pragului casei este însoțită de numeroase rituri: oamenii se închină ori îngenunchează dinaintea lui, îl ating smerit cu mâna și așa mai departe. Pragul are "paznici": zei și spirite care apără intrarea atât de răutatea oamenilor, cât și de puterile diavolești ori de boli. Jertfele către "paznici" sunt facute pe prag, și tot aici se făceau și judecățile, în unele culturi paleo-orientale (Babilon, Egipt, Israel). Pragul, ușa arată în chip nemijlocit și concret continuitatea spațiului; de aici decurge marea lor importanță religioasă, care se explică prin faptul că reprezintă simboluri și vehicule ale trecerii.

Putem întelege, așadar, de ce biserica face parte dintr-un spațiu deosebit de aglomerările umane care o înconjoară. În interiorul incintei sacre, lumea profană este depașită. Această posibilitate de transcendență este exprimată, la nivelurile de cultură mai arhaice, prin diferitele imagini ale unei deschideri: aici, în incinta sacră, comunicarea cu zeii devine posibilă; în consecință, trebuie să existe o "poartă" către înalt, pe unde zeii pot coborî pe Pământ și pe unde omul poate urca simbolic în cer. Vom vedea în cele ce urmează că așa s-a întâmplat în multe religii: templul este de fapt o "deschidere" spre înalt și asigură comunicarea cu lumea zeilor.

Orice spațiu sacru implică o hierofanie, o izbucnire a sacrului, care duce la desprinderea unui teritoriu din mediul cosmic înconjurător și la transformarea lui calitativă. "Iacov a visat, la Haran, că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul, iar ingerii lui Dumnezeu se suiau și se pogorau pe ea. Apoi s-a arătat Domnul în capul scării și i-a zis: «Eu sunt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău», s-a deșteptat din somn și, spăimântându-se, a zis: «Cât de infricoșător este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!» Și a luat piatra ce și-o pusese căpătâi, a pus-o stâlp și a turnat pe vârful ei untdelemn. Iacov a pus locului aceluia numele Betel (casa lui Dumnezeu)" (Facerea, 28, 12-19).

Simbolismul cuprins în expresia "Poarta Cerurilor" este deosebit de bogat și de complex: teofania consacră un loc prin simplul fapt că-l face "deschis" către înalt, adică asigură comunicarea lui cu Cerul, punct paradoxal de trecere de la un mod de existență la altul. Vom intâlni exemple și mai clare în acest sens: sanctuarele, care sunt "Porți ale Cerurilor", locuri de trecere între Cer și Pamant.

Adesea nu este nici măcar nevoie de o teofanie sau de o hierofanie propriu-zise: un semn oarecare poate arăta sacralitatea unui loc. "Legenda spune că vrăjitorul care a întemeiat El-Hemel la sfârșitul veacului al XVI-lea s-a oprit să înnopteze lângă izvor și a înfipt un băț în pamant. A doua zi a vrut să-l ia și să-și urmeze calea, dar a văzut că bățul prinsese radăcini și înmugurise. Văzînd în aceasta voința Domnului, a hotărât să se așeze în acel loc."

Semnul purtător de semnificație religioasă introduce, așadar, un element absolut și pune capat relativității și confuziei. Ceva ce nu ține de această lume s-a manifestat în chip apodictic și a stabilit astfel o orientare ori o comportare.

Când nu se arată nici un semn în împrejurimi, acesta este provocat. Se practică, de pildă, un soi de evocatio cu ajutorul animalelor, care arată în care loc anume se poate înalța un sanctuar ori intemeia un sat. Sunt evocate forțe sau figuri sacre, în scopul imediat al orientării în spațiul omogen. Este cerut un semn care să pună capăt încordării provocate de relativitate și neliniștii create de dezorientare, pentru a se găsi un punct de sprijin absolut.

De exemplu, este urmarită o fiară salbatică și, în locul în care aceasta este ucisă, e ridicat sanctuarul; sau i se dă drumul unui animal domestic – de pilda un taur – apoi este căutat dupa câteva zile și sacrificat în locul unde este găsit. Aici va fi ridicat altarul, iar satul va fi construit de jur-imprejur. În toate aceste cazuri, sacralitatea locului este arătată de animale: oamenii nu au așadar libertatea de a alege locul sacru; ei nu fac decât să-l caute și să-l descopere cu ajutorul unor semne misterioase.

Aceste cateva exemple înfățișează diferitele mijloace prin care omul religios are revelația unui loc sacru. În fiecare din aceste cazuri, hierofaniile au anulat omogenitatea spațiului, dezvăluind acel "punct fix".

De vreme ce omul religios nu poate trăi decât într-o atmosferă pătrunsă de sacru, este cât se poate de limpede că spațiul va fi consacrat printr-o mulțime de tehnici. Sacrul înseamnă, cum am văzut, realul prin excelență, adică puterea, eficientă, izvorul vieții și al fecundității.

Dorința omului religios de a trăi în sacru înseamnă de fapt dorința lui de a se situa în realitatea obiectivă, de a nu se lăsa paralizat de relativitatea fără sfârșit a experiențelor pur subiective, de a trăi într-o lume reală și eficientă și nu într-o iluzie.

Acest comportament se verifică pe toate planurile existenței sale, fiind evident mai ales in dorința omului religios de a se mișca într-o lume sanctificată, adică într-un spațiu sacru. Este ceea ce a dus la elaborarea tehnicilor de orientare, care nu sunt altceva decât tehnici de construire a spațiului sacru.

Nu este nicidecum vorba de o lucrare omenească, pentru că nu prin strădania sa izbutește omul să consacre un spațiu. Ritualul prin care omul construiește un spațiu sacru este de fapt eficient doar în masura în care reproduce lucrarea zeilor. Spre a întelege mai bine nevoia construirii rituale a spațiului sacru, trebuie să insistîm puțin asupra concepției tradiționale despre "Lume": ne vom da seama imediat că orice "lume" este pentru omul religios o "lume sacră".

Societățile tradiționale se caracterizează prin opoziția implicită între teritoriul locuit și spațiul necunoscut și nedeterminat care înconjoara acest teritoriu: primul este "Lumea" (mai precis "lumea noastra"), Cosmosul; celalalt nu mai este un Cosmos, ci un fel de "altă lume", un spațiu străin, haotic, plin de larve, demoni, "străini" (asimilați de altfel duhurilor și fantomelor).

Această ruptură în spațiu s-ar datora, la prima vedere, opoziției între un teritoriu locuit și organizat, deci "cosmicizat", și spațiul necunoscut care se întinde dincolo de granițele sale: pe de o parte există un "Cosmos", pe de alta parte un "Haos". Dar, dacă un teritoriu locuit este un "Cosmos", aceasta se întamplă tocmai pentru că a fost în prealabil consacrat, pentru că, într-un fel sau altul, este o lucrare a zeilor sau poate să comunice cu lumea lor. "Lumea" (adică "lumea noastră") este un univers în care sacrul s-a manifestat și unde ruptura de nivel este așadar posibilă și repetabilă.

Toate acestea reies cu mare limpezime din ritualul vedic al luării în stăpânire a unui teritoriu: stăpânirea este legitimată de ridicarea unui altar al focului închinat lui Agni. "Poți spune că te-ai așezat după ce ai inălțat un altar al focului (garha-patya), și toți aceia care înalță altarul focului sunt așezați de drept". Prin înălțarea unui altar al focului, Agni devine prezent și astfel se asigură comunicarea cu lumea zeilor; spațiul altarului devine un spațiu sacru.

Semnificația ritualului este însă mult mai complexă și, dacă ținem seama de toate elementele sale, înțelegem de ce anume consacrarea unui teritoriu echivalează cu cosmicizarea lui. Într-adevăr, înălțarea unui altar în cinstea lui Agni nu este altceva decât reproducerea, la scară microcosmică, a Creației. Apa în care se înmoaie lutul este asimilată Apei primordiale; lutul din care se face temelia altarului reprezintă Pământul; pereții laterali reprezintă Atmosfera și așa mai departe. Construcția este însoțită de rostirea unor cuvinte care arată limpede care anume din regiunile cosmice este creată (Shatapatha Brahma1a, I, IX, 2, 29 etc.). Altfel spus, înălțarea unui altar al focului, care legitimează luarea în stăpânire a unui teritoriu, echivalează cu o cosmogonie.

Un teritoriu necunoscut, străin, neocupat (ceea ce înseamnă adesea: neocupat de "ai noștri") face parte încă din modalitatea fluidă și larvara a "Haosului". Ocupându-l și, mai ales, așezându-se pe acest teritoriu, omul îl transformă simbolic în Cosmos, printr-o repetare rituală a cosmogoniei. Ceea ce va deveni "lumea noastră" trebuie mai întâi să fie "creat", și orice creație are un model exemplar: Crearea Universului de către zei.

Când s-au înstăpănit în Islanda (land-nama) și au defrișat-o, coloniștii scandinavi n-au socotit că fac un lucru nou, nici o muncă omenească și profană. Ceea ce făceau nu era pentru ei altceva decât repetarea unui act primordial, și anume transformarea Haosului în Cosmos prin actul divin al Creației. Muncind pământul sterp, nu făceau decât să repete actul zeilor care organizaseră Haosul dându-i o structură, forme și norme.

Fie că este vorba de defrișarea unui ținut sălbatic, de cucerirea și de ocuparea unui teritoriu locuit de "alte" ființe omenești, luarea în stăpânire rituală trebuie oricum să repete cosmogonia. Din perspectiva societăților arhaice, tot ce nu este "lumea noastră" nu este încă o "lume". Nu te "înstăpânești" peste un teritoriu decat creându-l din nou, altfel spus consacrându-l.

Acest comportament religios față de ținuturile necunoscute s-a prelungit, chiar in Occident, până spre începutul timpurilor moderne. Conchistadorii spanioli și portughezi luau în stăpânire, în numele lui Hristos, teritorii pe care le descoperiseră și le cuceriseră. Înălțarea Crucii consacră ținutul și însemnă într-un fel o "nouă naștere": prin Cristos, "cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi" (II, Corinteni, 5, 17). Țara abia descoperită era "înnoită", "re-creată" prin Cruce.

Edenul ca gradină și topos al întâlnirii dintre om și Dumnezeu

Raiul pierdut nu trebuie înțeles numai ca loc geografic, plin cu pomi fructiferi, udat de patru râuri limpezi, grădină a bunăstării și fericirii. Prin „Rai“ înțelegem în primul rând locul apropierii maxime de Dumnezeu, locul fericirii de a viețui cu El, de a-I simți prezența, de a vorbi cu El. Locul în care te simți în maximă siguranță, în care răul nu te poate ajunge. De aceea, izgonit din Rai, Adam a trăit durerea sfâșietoare a ruperii de Dumnezeu, odată cu dorul după ocrotitoarea apropiere de El. După Adam, toate generațiile retrăiesc această nostalgie a paradisului, cum genial s-a exprimat teologul nostru Nichifor Crainic. În excepționala carte „Nostalgia paradisului“, Crainic arată cât de potrivit este cuvântul „nostalgie“ pentru a exprima dorul după comuniunea cu Dumnezeu. Iată ce spune: „Nostalgia este alcătuită din două cuvinte grecești: „nostos“, care înseamnă întoarcere, în sens de întoarcere acasă sau întoarcere în patrie și „algos“, care înseamnă durere, în sensul unei copleșitoare afecțiuni subiective, căreia nu i se poate rezista. Nostalgia este astfel durerea de a nu mai fi în locul unde ai fost odinioară, pe care amintirea îl păstrează mereu prezent, ca pe un cuib al fericirii pierdute…“ Acestei etimologii Nichifor Crainic îi adaugă următoarea explicație: „Nostalgia paradisului este dorul de patria cerească a spiritului nemuritor. Iar ideea paradisului, adică a unui loc care a fost sau care va fi al fericirii veșnice, e universal omenească. Fie în forma anteistorică privind începutul lumii, fie ca formă post istorică privind sfârșitul ei, fie ca amândouă deodată, această idee e comună tuturor credințelor religioase și tuturor neamurilor pământului. Universalitatea ei, în care se realizează un miraculos acord unanim al sufletului omenesc, peste toate timpurile și peste toate locurile globului terestru, ne vorbește, ca însăși universalitatea credinței în Dumnezeu, de un destin originar și de un destin final al omenirii“.

„De va voi, omul poate ajunge, de dimineața până seara, la măsură dumnezeiască“

Părintele Cleopa repeta mereu ucenicilor și creștinilor care-i cereau sfat: „Mânca-v-ar Raiul!“ sau „Vede-te-aș în Rai!“ Cine nu ar vrea să fie „mâncat“ de Rai? Cine nu ar vrea să intre în el, pentru Marea Întâlnire cu Dumnezeu, Maica Domnului, îngerii, sfinții, strămoșii, părinții…? Cu toți cei dragi plecați mai ânainte? Iar pentru împlinirea acestei nostalgii, trebuie să ne ridicăm din căderile de tot felul, prin folosirea căilor oferite de Adam cel Nou, Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Căci după ce ai căzut, este foarte important să știi ce să faci pentru a te ridica. Întâi de toate, să ai voința ridicării, bine știind că dacă rămâi în stare decăzută, murind, așa te duci. Unde, nu mai este nevoie s-o spunem! Dar „de va voi omul – zice avva Alonie din „Pateric“ – de dimineața până seara ajunge la măsură dumnezeiască!“. Tot în „Pateric“ găsim un minunat îndemn, în același scop: „Un frate a întrebat pe avva Sisoe, zicând: Ce voi face, avvo, că am căzut? I-a răspuns lui bătrânul: Scoală-te iarăși. Zis-a fratele: M-am sculat și iarăși am căzut. Și a zis bătrânul: scoală-te iarăși si iarăși! Deci a zis fratele: Până când? Zis-a bătrânul: Până vei fi apucat sau în bine sau în cădere, căci în ce se află omul, în aceea se și duce!“

Capitolul 2

Omul căzut și lumea pervertită

Blestemul pământului pentru omul adamic

Episodul căderii primilor oameni în păcat reprezintă cu siguranță cel mai dramatic moment al istoriei întregii omeniri. Nici una din nenumăratele fărădelegi săvârșite de om de-a lungul miilor de ani nu a putut ajunge la efectele atât de dezastruoase pe care le-a avut păcatul originar. Pentru a putea surprinde întreg acest dramatism al căderii omului în păcat am structurat lucrarea de față pornind de la o scurtă privire asupra stării primordiale a omului creat de Dumnezeu în vederea unui destin hristologic în care și-ar fi găsit împlinirea desăvârșită. Omul a fost făcut pentru a fi „asemenea cu Dumnezeu”, având în sine toate cele necesare pentru a ajunge acest scop suprem al întregii sale existențe, dar aceste puteri sădite în el vor fi cu adevărat roditoare numai atâta timp cât va rămâne „mlădiță în vie”, atâta timp cât nu se va despărți de Dumnezeu într-o căutare triumfală a îndumnezeirii pe cont propriu.

Creat cu o desăvârșită grijă, ce trădează încă din acest punct „iubirea nebună” cu care va fi iubit de către Dumnezeu până în adâncul căderii sale și chiar dincolo de aceasta, omul va fi așezat în mijlocul raiului, ca stăpân al întregii făpturi și ca inel de legătură între material și spiritual, între văzut și nevăzut, între Dumnezeu și creația sa. Dar pentru a-și putea împlini menirea înaltă pentru care a fost creat, Dumnezeu i-a încredințat și o lucrare spirituală: păzirea unei porunci. Prin aceasta însă Dumnezeu nu i-a îngrădit libertatea, ci i-a oferit posibilitatea de a câștiga adevărata libertate și nepătimire prin creșterea sa treptată spre „asemănare”. Capitolul al doilea cuprinde exegeza referatului biblic despre căderea în păcat după Sfinții Părinți, însoțită de o explicare a simbolurilor care apar în acest text și de o analiză dogmatică a cauzelor care au contribuit la căderea în păcat și a consecințelor acesteia atât asupra persoanelor implicate direct, cât și asupra întregii omeniri.

Capitolul al treilea al lucrării realizează o analiză a căderii în păcat și a consecințelor acesteia din punct de vedere interconfesional, accentuând asupra diferențelor din cadrul cultelor catolic și protestant.

Căderea a fost cel mai trist moment din îndelungata istorie a omenirii și dacă l-am privi separat de biruitoarea restaurare a omului realizată prin Mântuitorul Iisus Hristos dramatismul său ne-ar amuți glasurile și inimile. Adam a căzut, și prin el întreg neamul omenesc, dar Dumnezeu ne-a iubit prea mult pentru a lăsa cea mai de preț făptură a sa în această cumplită cădere. Ultimul capitol al lucrării tratează tema restaurării omului prin Iisus Hristos – „Noul Adam”, Care a readus omului posibilitatea împlinirii sale desăvârșite – îndumnezeirea umanului prin comuniune cu Mântuitorul Hristos. Prin jertfa și învierea Fiului lui Dumnezeu omul primește nu numai ceea ce a pierdut prin căderea lui Adam, ci încă mult mai mult, iar viața în Hristos și în trupul Său care este Biserica îi oferă puterea harică de transfigurare a chipului în asemănare prin Duh și libertate, căci spune Dumnezeu: „Iată, toate le fac noi” (Apoc. 21,5).

Stăpânul cel iubitor de oameni, ca un Creator ce era, cunoștea mai dinainte vătămarea ce avea să i se nască omului în scurgerea vremii din pricina tihnei lui din rai. Făptura Sa împodobită și încununată cu belșugul darurilor de sus putea să fie atrasă ușor de mândrie, de aceea trebuia să i se sădească totodată conștiința că nu e suprema instanță, că nu e de la sine, ci că e făptură sub ascultare. Aceasta a făcut-o Dumnezeu dându-i omului o poruncă, una singură, în care era cuprinsă întreaga lege pe care trebuia acesta să o împlinească în rai: „A dat Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă și a zis: Din toți pomii din rai poți să mănânci, iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci”(Facere 2, 16-17). I-a arătat încă și urmarea încălcării acestei legi, nu sub forma unei amenințări, ci a unei previziuni sau avertisment, pentru ca, înțelepțit de teamă, să păzească porunca ce i s-a dat: „căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit!” (Facere 2, 17).

Dumnezeu a făcut la fel ca un stăpân darnic, care încredințează cuiva o casă mare; dar, pentru ca să-i rămână întreagă stăpânirea asupra casei, cere să i se dea un mic venit. Tot așa și Stăpânul nostru Cel iubitor de oameni, i-a îngăduit lui Adam să se bucure de toți pomii din rai, dar l-a sfătuit să nu se atingă de unul singur, ca să poată ști omul că are un stăpân de Care se cuvine să asculte și să se plece poruncilor Lui.

Dumnezeu i-a dat această lege făgăduindu-i că dacă va păzi vrednicia sufletului, dând victorie rațiunii, cunoscând pe creator și păzind porunca Lui, va fi părtaș fericirii veșnice, va trăi în veci, ajungând mai presus de moarte. Dar dacă va supune sufletul trupului, dacă va prefera plăcerile simțurilor, neținând seamă de vrednicia lui, asemănându-se animalelor neînțelegătoare, scuturând jugul Creatorului și neglijând porunca Lui dumnezeiască, va fi responsabil de moarte și va fi supus stricăciunii și ostenelii, ducând o viață nenorocită. Căci nu era folositor ca omul să dobândească nemurirea fără să fie ispitit și încercat, ca să nu cadă în mândria și condamnarea diavolului.

Dumnezeu îl voia pe om să crească în libertate prin efortul propriu. Libertatea ca semn al puterii spiritului nu este numai un dar, ci și un rezultat al efortului. Părintele Dumitru Stăniloae arată că „Poruncindu-i să nu mănânce din pomul simțirii fără să fie călăuzit de libertatea spiritului, Dumnezeu i-a poruncit de fapt să fie tare, să rămână liber și să crească în spirit, sau în libertate”.

Cauzele care au dus la călcarea acestei porunci și implicit la căderea omului în păcat pot fi împărțite în cauze interne – libertatea și neîntărirea primilor oameni în bine, ceea ce a făcut ca aceștia să poată cădea în mândria și neascultare – și cauze externe – ispita diavolului.

Așa cum arată Sf. Ioan Damaschin, Dumnezeu l-a făcut pe om prin fire fără de păcat, iar prin voință liber. Fără de păcat, nu pentru că ar fi incapabil de a păcătui — căci numai Dumnezeirea este incapabilă de păcat — ci pentru că nu are în firea sa facultatea de a păcătui, ci mai mult în libertatea voinței. Avea adică puterea să rămână și să progreseze în bine ajutat fiind de darul dumnezeiesc, după cum avea și putere să se întoarcă de la bine și să ajungă la rău, lucru pe care Dumnezeu îl îngăduia, pentru motivul că omul era înzestrat cu liberul arbitru, căci ceea ce se face cu sila nu e virtute.

Cel mai mare dar pe care l-a făcut Dumnezeu omului este această libertate cu care l-a înzestrat, o libertate care poate să hotărască împotriva lui Dumnezeu, să-L excludă din creația Sa, să compromită desăvârșirea acesteia. În actul creator însuși, Dumnezeu se limitează într-un fel, se retrage, pentru a dărui omului spațiul libertății. Persoana umană este cea mai înaltă creație fiindcă Dumnezeu pune în ea posibilitatea iubirii, precum și a refuzării ei. Dumnezeu riscă ruina eternă a celei mai înalte creații a Sa pentru ca aceasta să poată fi cea mai înaltă. Voința divină se supune totdeauna tatonărilor, ocolurilor pe care le face omul, revoltelor lui, pentru a-l aduce pe acesta – poate – la o consimțire liberă Dumnezeu se face neatotputernic în fața libertății umane, pe care nu o poate viola pentru că ea provine din atotputernicia lui Dumnezeu. Creatorul îi dă lui Adam porunca, dar îndeplinirea sau neîndeplinirea ei le lasă la alegerea acestuia, dându-i deplina libertate de a asculta sau nu.

Însă primii oameni aleg în cele din urmă modul cel rău de existență, modul morții. Înștiințarea pe care le-o adresează Dumnezeu subliniază faptul că în relatarea biblică opțiunea lor se face în deplină cunoștință a urmărilor sale. Intervine totuși o circumstanță atenuantă. În hotărârea lor sunt antrenați de către șarpe, simbol arhetipal al răului. Pentru hermeneutica bisericească, șarpele este aici expresia intervenției diavolului, care constituie o existență spirituală. Diavolul este o existență revoltată, exclusă de la viață, care se condamnă pe sine să perpetueze moartea pe care a ales-o el cel dintâi.

În vremea când strămoșii noștri se bucurau de dulceața Raiului, împăratul puterilor cerești, care căzuse împreună cu o mulțime de îngeri, era deja aruncat din cer. Din cauze necunoscute nouă, Domnul i-a îngăduit să intre în Rai căci încă nu ajunse cel mai cumplit nelegiuit. Însă această binefacere oferită de Dumnezeu, care ar fi putut fi folosită spre a fi recunoscut păcatul și spre pocăință, Satana a folosit-o pentru o nouă lege și pentru întărirea iremediabilă a vrajbei împotriva lui Dumnezeu. Motivul pentru care l-a ispitit diavolul pe om a fost pizma căci l-a văzut pe omul creat ajuns la cea mai înaltă cinste și chemat la starea pe care el o pierduse din mândrie. Sf. Ambrozie arată că “pricina pizmuirii era fericirea omului așezat în rai, că nu a putut suferi diavolul bunătățile primite de om. Pizma i s-a stârnit fiindcă omul, deși plăsmuit din tină, ales a fost a fi locuitor raiului. Diavolul a început a cugeta că omul, făptură de rând, avea totuși nădejde de viață veșnică, pe când el, făptură cu mai înaltă fire, a căzut, făcându-se părtaș vieții celei lumești”. Diavolul, intrând în rai, l-a înconjurat pe acesta de blasfemie amestecată cu minciună și și-a fixat prezența sa prin pierderea primilor oameni, precum odinioară își fixase prezența sa în cer, pierzând o mulțime mare de îngeri.

A1 Munca ca epuizare fizică și sufletească

Mântuitorul Iisus Hristos și Sf. Apostoli pornesc în general în privința muncii de la doctrina Vechiului Testament, împlinind-o doar cu câteva elemente specifice creștinismului, ca religie a harului și a iubirii de oameni. Vechiul și Noul Testament, ca depozite ale aceleiași revelații în cele două faze ale ei, stau și în privința muncii pe aceeați linie, Testamentul Nou neabrogând, ci îmbogățind învățătura despre muncă a Vechiului Testament. De aceea, expunând învățătura creștină despre muncă, se cuvine să plecăm și noi de la Testamentul Vechi.

Originea si sensurile muncii in Vechiul Testament

  Munca este poruncă de la Dumnezeu și lege fundamentală a vieții omenești, existând ca atare de când există și omul. De aceea, îndată după crearea omului și întocmirea Edenului, Geneza arată cum omul a fost pus în această grădină ca s-o lucreze, "Și a luat Domnul Dumnezeu pe Adam și l-a pus în grădina Edenului ca s-o lucreze și s-o păzească. Și a poruncit Domnul Dumnezeu lui Adam, zicând: Din toți pomii grădinii vei mânca. Dar din pomul cunoștinței binelui și al răului să nu mănânci, fiindcă în ziua în care vei mânca din el, vei muri" (Facere 2, 15-17).

Vrând să arate cât de mult coincide începutul muncii cu începutul omului, sau că ea ține chiar de firea omului, Geneza vorbește de destinația lui Adam de a lucra grădina Edenului chiar înainte de scoaterea Evei din coasta lui. Căci abia dupa versetele anterioare urmează descrierea crearii Evei. Putem deduce de aici faptul, pe care îl observăm și în realitatea concretă, că munca face parte din ființa fiecărui individ chiar înainte de a se naște din el un alt om. Iar un străvechi comentar rabinic arată că poporul evreu, observase cum în acest loc se menționează că întâi omul primește porunca să lucreze grădina și abia după aceea să guste din fructele grădinii.

Pământul nu-și dă fructele sale omului decât prin muncă. Numai animalul mănâncă ceaa ce îi dă pământul în mod neprelucrat. Omul dotat cu inteligență și voință trebuie să plătească prin muncă tributul pentru inteligența și voința cu care este înzestrat, sau mai bine zis să-și dezvolte aceste însușiri prin muncă. De aceea s-a definit munca drept o activitate metodică, deci conștientă și voluntară, prin care omul, stăpînind și transformând natura, produce bunuri materiale și spirituale pentru satisfacerea nevoilor și năzuințelor sale. Munca, prin urmare, e în primul rând condiția hrănirii, condiția existenței omului. Așa cum omul mănâncă de când există, tot așa lucrează de când există. "În aceasta constă viața omului în grădină, să lucreze grădina". Mai clar ca la toate popoarele din antichitate, munca și religia sunt la poporul evreu împreunate. Munca apare ca voie a lui Dumnezeu, ca primă poruncă a lui Dumnezeu. Munca nu apare numai după căderea omului în păcat, ca o pedeapsă pentru păcat și ca o condiție a stării de păcat. Deci nu munca reprezintă blestemul rostit de Dumnezeu asupra omului (Facere 3, 17-19), ci osteneala ce se adaugă la ea, pe de o parte din pricină că natura iși dă după cădere mai anevoie rodul ei, pe de alta din pricină că omul în starea de păcat sau de egoism și de lene în care a căzut, simte prea mult greutatea muncii. În ființa ei așa cum a fost rânduită de Dumnezeu, munca nu e ceva greu, dimpotrivă ea e împreunată eu veselie, așa cum se veselește poporul Israel la seceriș (Isaia IX, 3). Dar și sudoarea și osteneala care s-au adaugat la muncă prin căderea în păcat, primesc pentru creștin un rost pozitiv, întrucât țin în frâu și slăbesc patimile și poftele egoiste.

Cu aceste două caracteristici: ca poruncă divină și ca lege fundamentală a vieții, apare munca și în Decalog. Căci precum poruncește Dumnezeu prin Decalog cinstirea Sâmbetei, așa poruncește ca celelalte șașe zile să fie umplute de muncă. Munca ține de evlavie, de religiozitate, e datorie fața de Dumnezeu. A nu munci înseamnă a nu asculta pe Dumnezeu, a păcătui fața de El. Prin muncă își îndeplinește omul toate îndatoririle de viață, tot rostul în lume. "Șase zile să lucrezi și să faci toate lucrurile tale" (Exod II, 9). Ba mai mult, munca omului este pusă în legatură cu activitatea creatoare a lui Dumnezeu. "Că în șase zile a făcut Dumnezeu cerul și pământul" (Exod VI, 11). Dumnezeu se dă pe Sine ca pildă de muncă și odihnă pentru om. Munca este șmbracată astfel într-o supremă onoare, dar e și una din cele mai mari datorii.

Cine muncește, imită pe Dumnezeu, păstrează și dezvoltă în sine chipul Lui. Cine nu muncește, alterează acest chip, se înstrăinează de Dumnezeu. În același timp, întrucât munca are un loc între cele zece porunci , ea face parte dintre regulile fundamentale ale vieții. Ea are un dublu aspect, fiind în același timp regula religios-morală și condiție de viață: întrucât e poruncă a lui Dumnezeu și prin împlinirea ei se cinstește pe Dumnezeu, e regula religios-morală; iar întrucât prin ea se susține viața, e lege și condiție fundamentală a vieții.

Sub acest dublu aspect e văzut și rodul muncii: el e și binecuvântare de la Dumnezeu, dar și rezultat ce decurge prin fire din munca însăși, căci "lucrul mâinilor omului se răsfrânge asupra lui" (Prov. 12, 14). Dacă Israelitenii vor împlini toate poruncile, deci inclusiv pe cea a muncii, țara în care vor intra va fi binecuvântată să fie mănoasă, "țara cu grâu", cu orz, cu podgorii, cu smochini, cu rodii, țara cu măslini, cu untdelemn și miere, țara în care va simți belșugul de pâine și nu va duce lipsă de nimic, țara în pietrele căreia stă ascuns fierul și din munții caăeia se scoate arama" (Deut. 8, 2, 8-9).

"Cea mai scumpă comoară pentru om este munca", spun Proverbele lui Solomon (12, 27), intuind marele adevăr că pe când orice altă comoară se sfârșește dacă numai se ia din ea și nu se pune nimic în loc prin muncă, munca este singurul factor creator de bunuri, de comori, singurul factor care fructifică orice comoară. Toate comorile sunt pasive, singura muncă este activă, este izvorul din care țâșnește, cât trăiește omul, apa vie susținătoare a vieții lui pământești. Dar Proverbele lui Solomon stăruie mult asupra urmărilor harniciei și lenei. În primul rând hărnicia asigură pâinea, lenea aduce lipsă și foame. "Mai mult prețuiește un om smerit dar harnic, decât unul mândru dar lipsit de pâine. Cel ce muncește ogorul său se satură de pâine, iar cel ce vânează năluci duce lipsă" (12, 9, 11). Omul harnic are tot ce-i trebuie, leneșul e chinuit mereu de doruri neîmplinite. "Sufeltul celui leneș poftește zadarnic, ci numai pofta celor silitori se împlinește" (13, 4). "Toamna leneșul nu ară ogorul, iar când vine secerișul zadarnic caută rod" (20, 4). "Lenea cufundă pe om în toropeală și sufletul trândav pătimește de foame" (Prov. 19, 15). Leneșul nu numai că nu construiește dar și pustiește.

"Omul lăsător pentru lucrul său e frate cu cel care dărâmă" (18, 9). Omul are o răspundere față de grădina acestei lumi, căci Dumnezeu l-a lăsat să o lucreze, ca să-și dea rodurile ei și prin aceasta să-și arate chipul ei frumos în care se străvede mareția lui Dumnezeu. Dacă n-o lucrezi nu numai că ea rămâne fără rod, ci se și sălbăticește și se dezorganizează, încât devine tot mai anevoie de lucrat și viața omului devine tot mai grea în ea. "Am trecut prin ogorul unui leneș și pe la via unui nebun. Și iată spinii creșteau pretutindeni, mărăcinii acopereau pământul, iar zidul de pietre se prăbușise" (24, 30-31). Dacă spinii și mărăcinii au apărut prima dată dupa căderea în păcat, dar pe de altă parte ei se ivesc acolo unde lipsește hărnicia, putem ințelege că lenea este o latură a păcatului.

Dar Proverbele arată într-un mod direct cum lenea este indisolubil legată cu o mulțime de păcate, iar munca cu o mulțime de virtuți. Omul harnic este un om prevăzător și chibzuit. El se știe conduce singur. Lucrând, el învață atâtea lucruri, iși câștigă experiența de viață. Astfel noțiunile om harnic și întelept devin sinonime pentru Proverbe și tot așa cele de leneș și de nebun. "Du-te la furnică leneșule, și uită-te la hărnicia ei, ca să ajungi înțelept. Cu toate că n-are voievod, nici conducător și nici stăpânitor, ea iși strânge de cu vara hrana ei și iși adună la seceriș de mâncarea ei" (8, 8-8). Hărncia îmbracă pe om în virtute și în nume bun.

El n-are vreme pe care s-o piardă în păcate sau în vorbe mincinoase și bârfitoare. Dimpotrivă, duce o viață virtuoasă și dă sfaturi înțelepte. Virtuțile și numele bun le lasă moștenire și copiilor lui. Astfel omul harnic este în toate privințele un om de ispravă (cap. 31), pe când leneșul un om de nimic și fără căpătâi, care "umblă cu șiretenia în gură, clipește din ochi, freacă din picioare, face semne din degete, urzește rele plăsmuiri în inima lui, iscând certuri în toata vremea" (6, 12-14).

Astfel munca nu e numai poruncă dumnezeiască, prin a carei împlinire se cinstește Dumnezeu și numai o condiție necesară de viață și de bunăstare, ci mai e și factorul principal prin care se formează, se educă omul pe linia virtuților. E al treilea sens pe care îl acorda muncii Vechiul Testament. Cinstirea aceasta pe care o acordă muncii Vechiul Testament, e firesc să se fi arătat și în comportarea practică a poporului evreu. Nimeni nu se rușina de munca în sânul acestui popor. Ea era lege morală generală. Prorocii s-au recrutat, în general, dintre oamenii muncitori (I Regi 19, 19). Nici chiar regele nu se sfia de muncă (I Sam. X, II, 5). Pentru zidirea templului, 1000 de preoți au lucrat ca cioplitori în piatra. În isteria de mai târziu a poporului Israel, fiecare rabin trebuia să învete o meserie. Aceasta păzea poporul de împartirea în două straturi: cărturarii și oamenii simpli. Înțelepciunea rabinică spunea că cine nu invață pe fiul său o meserie, îl invață meseria de hoț. În aceasta se exprima adevărul că cine trăiește din munca altuia, e un hoț.

Faptul că munca are un loc în acest tablou al viitorului zugrăvit de Prooroci, arată că munca nu era considerată în Vechiul Testament ca incompatibilă cu bucuria. Munca nu va fi simțită atunci ca povară, ci ca pricină de bucurie. Fericirea acelui timp va consta în aceea că munca nu va mai fi tulburată de războaie, ci armele de război vor fi transformate în obiecte de muncă. "Preface-vor săbiile lor în fiare de plug și sulițele în seceri și nu se va mai ridica neam împotriva altui neam și pravila războiului nu o vor mai deprinde" (Ies. II, 4).

Pe când la poporul evreu toată lumea considera munca lucru de cinste, nu tot așa era cazul la popoarele păgâne. La acestea judecata asupra muncii varia după clasa căreia aparțineau cei ce se rosteau asupra ei. Filosofii și literatii, care aparțineau în general clasei celor avuți, considera, cu unele excepții, munca drept o îndeletnicire inferioară studiului sau gândirii, bună doar pentru sclavi. Cicero spune că toate muncile murdăresc degetele. Cel ce muncește pentru plată este vrednic de dispreț. Cu totul altă părere au oamenii din popor. Pentru că trăiau muncind, munca le era dragă și cinstită. O femeie lauda într-o inscripție pe un mormânt pe barbatul ei ca a muncit mult pentru ea. Totuși lipsește la păgâni legatura între muncă și religie, munca nu e vazută ca poruncă divină. Zeii nu muncesc, ci petrec; petrec adeseori în desfrânare. Creștinismul are marele merit ca a extins concepția Vechiului Testament despre muncă, la toate popoarele pe care le-a convertit, complectând-o cu alte câteva trăsături pozitive.

Valoarea și sensurile muncii în Noul Testament

Mântuitorul Iisus Hristos n-a rostit vreo sentință specială despre muncă, dar a arătat prin pilda Sa și prin parabolele Sale înalta apreciere, ce o acordă muncii, insusindu-și întru totul concepția Vechiului Testament în privința ei. Este un lucru hotărâtor pentru atitudinea Creștinismului fașă de munca manuală că Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat în familia unui teslar și El însuși a practicat această meserie pânâ la vârsta de 30 de ani. Iar cei trei ani de propovăduire au fost ani de efort încordat și de mare osteneală (Luca VIII, 23). El nu are odihnă, "Eu trebuie să lucrez", declară El ăn mai multe rânduri (Ioan IX, 4). În aceasta trebuie să urmeze pilda Tatălui care și El lucreaza (Ioan V, 17). Prin aceasta Mântuitorul confirmă legătura ce o facea Vechiul Testament între religie și munca, întemeierea și cinstirea supremă a muncii cu pilda de muncă a lui Dumnezeu.

În timpul scurt cât îl are la dispoziție, Mântuitorul trebuie să realizeze o operă uriașă. Trebuie să meargă mereu în alte cetăți ca să propovăduiască (Marcu 1, 38). Aproape toate parabolele Sale le ia din viața oamenilor muncitori, însușindu-și lauda cu care cinstește poporul munca. Toți ucenicii și i-a recrutat dintre oameni muncitori și în general a viețuit și a propovăduit în mijlocul poporului simplu care trăia din munca sa. Dar lărgirea concepției despre rostul muncii este implicată în condiția de care face Mântuitorul dependentă fericirea viitoare: în faptele de ajutorare ale aproapelui. Cine nu dă de mâncare celui flămând, cine nu imbracă pe cel gol, cine nu cercetează pe cel bolnav, nu va avea parte de mântuire (Matei 25, 43). Dar toate aceste fapte presupun mijloace materiale, pe care Mântuitorul nu admite să și le dobândească cineva, decât prin munca sa. Astfel munca primește încă un rost, al patrulea, încadrându-se în duhul general al Creștinismului: ea este necesară pentru activarea iubirii aproapelui.

Dintre Sf. Apostoli, cel care s-a ocupat în mod direct cu problema muncii este Sf. Apostol Pavel, care a dat sentințe cu caracter de legi în privința ei. Preocuparea de mântuire începând să fie trăită în împrejurările concrete ale vieții, de membrii primelor comunități creștine, se punea problema atitudinii lor față de muncă, ca și față de celelalte aspecte ale vieții obișnuite.

Poate și trebuie să muncească un om preocupat intens de grija mântuirii? Aceasta era una din primele întrebări ce au trebuit să și-o pună de la început în special creștinii dintre păgânii care nu aduceau tradiția poporului evreu despre legătura dintre religie și muncă. Și Sf. Apostol Pavel, întemeietorul și îndrumătorul celor mai multe dintre comunitățile creștine în lumea păgână, trebuia să dea răspuns la această întrebare. Și el iși însușește pentru acest răspuns, ca și Mântuitorul, învățătura Vechiului Testament, pe care o dezvoltă și o completează potrivit cu spiritul învățăturii lui Hristos.

Încă din prima sa petrecere la Tesalonic, care durase numai câteva săptămani, Sf. Apostol Pavel vorbise Tesalonicenilor nu în mod întâmplător, ci dând o adevarată poruncă sau lege de viață despre datoria muncii: "Sa faceți fiecare ce are de făcut și să lucrați cu mâinile voastre, precum v-am dat poruncă" (I Tes. 4, 11). În Epistola a doua către Tesaloniceni revine, accentuand porunca de a munci. Cine nu muncește este un om care "umblă fără rânduiala", un om dezordonat și producător de dezordine în societate. El nu-și are un loc al lui în acest proces de respirație regulată a vieții omenești, care este munca. Dimpotrivă îi tulbură și pe ceilalți distrăgându-i de la muncă. El n-are nici un rost în lume și în societate. În plus de aceea, cel ce nu muncește, împovărează și pe alții. Sau am putea spune că și în această împovărare a altora stă dezordinea pe care o intreține, căci nemuncind și el nu se produc bunuri suficiente pentru toți și vrând nevrând unii se extenuează muncind peste puteri sau rămânând cu mâncare insuficientă. Apostolul se dă ca pildă pe sine care n-a umblat în Tesalonic fără rânduială, ci a muncit ziua și noaptea, ca să nu împovăreze pe nimeni.

"Fraților, vă poruncim în numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriți de orice frate care umblă fără de rânduiala și nu după învățătura primită de la noi. Căci singuri știți cum trebuie să călcați pe urmele noastre, că noi n-am fost fără de rânduială când am fost la voi, nici n-am mâncat de la cineva pâine în dar, ci cu muncă și cu trudă am lucrat ziua și noaptea, ca sa nu împovărăm pe nimeni dintre voi. Și auzim că unii de la voi umblă fără nici un rost, nu lucrează nimic, ci se amestecă în treburile altora" (II Tes. III, 6-8, 11). Ca să iși găsească un rost, ca să nu mai tulbure pe alții, ca să se liniștească, Apostolul le poruncește să muncească și să mănânce din rodul muncii lor: "Unora ca acestora le poruncim și-i îndemnăm în Domnul nostru Iisus Hristos ca să muncească în liniște și să-și mănânce pâinea de ei agonisită" (II Tes. III, 12). Și formulând într-un verdict aspru, dar drept, condiționarea existenții prin muncă, le amintește că încă de când era la ei le dăduse poruncă: "Cine nu vrea sa muncească, acela să nu mănânce" (II Tes. III, 10). El dă aici o formulare negativă, dar cu atat mai pregnantă, cuvântului de la Gen. II, 15, după care omul numai lucrând grădina poate să guste din fructele divine, o datorie religioasă.

Creștinii recruțati din lumea păgână, obișnuiau să disprețuiască munca, primesc acum o fundamentare religioasă a muncii. Pavel luase aceste două sensuri ale muncii din Vechiul Testament și din învățătura rabinică. Iar după pilda rabinilor deprinsese, alături de studiul Scripturii, o meserie cu care-și câștiga pâinea: era împletitor de corturi (Fapte XVIII, 3). El știa că munca lui de apostol îl dispensează de munca fizică, dar din grija de a nu fi nimănui spre povară și a da tuturor pildă de muncă, își practică în orele libere meseria, câștigându-și singur pâinea (II Tes. III, 9). "Nu doar că n-avem puterea aceasta (de a vă impovăra), ci ca să vă dăm o pildă cu noi înșine ca să faceți ca noi" (II Tes. III, 9). El nu voia să învețe comunitățile creștine să muncească numai cu cuvântul, ci și cu pilda sa. El accentuează mereu că el nu-și practică meseria numai pentru a-și câștiga cele necesare întreținerii, ci și pentru a fi credincioșilor spre pildă. El urmărește prin aceasta, în chip conștient, un scop educativ.

Pentru el munca manuală și activitatea, spirituală nu se exclud, cum se consideră de obicei la păgâni, ci stau într-o legătură binecuvântată (I Tes. II, 10). El iși socoteste chiar un titlu de laudă faptul că-și câstigă prin munca manuală proprie mijloacele de întreținere, înfruntând opinia filosofică păgână despre caracterul rușinos al muncii manuale. "Eu unul nu m-am folosit de nici unul din aceste drepturi (de a trăi de pe urma apostoliei) și nu v-am scris cu gând să mi se facă tot așa. Căci aș dori mai degrabă să mor decât să-mi nimicească cineva acest cuvânt de laudă" (I Cor. IX, 15). Am zice că pentru Sf. Pavel faptul de a-și câștiga cele necesare întreținerii prin munca proprie, era o chestiune de onoare și ar fi preferat să moară decât să fie lipsit de această onoare, ceea ce-i rușinos dupa el, este umblarea fără rost și fără rânduială, fuga de muncă (II Tes. III, 7).

Ceea ce adaugă Sf. Apostol Pavel din spiritul creștinismului la concepția Vechiului Testament despre muncă, este că o face și mai inevitabilă, întrucât pune la temelia ei în plus iubirea aproapelui. Este o explicitare a poruncii lui Hristos despre ajutorarea aproapelui. "Cine a furat să nu mai fure, ci mai vârtos să se ostenească lucrând cu mâinile lui, lucru cinstit, ca să aibă să dea celui ce n-are" (Ef. IV, 28). Prin aceasta, munca devine pentru creștin o datorie de la care nu se poate sustrage. Prin muncă omul poate ajuta pe cel ce nu are și întrucat de aceasta depinde mântuirea omului, cel ce nu muncește nu se poate mântui. Daca legea: "Cine nu vrea să muncească nici să nu mănânce", a putut fi multă vreme ocolită de unii, legea: "Cine nu vrea să muncească, nu se poate mântui", n-a putut și nu va putea fi ocolită niciodat de nimeni.

"Este instructiv să cunoaștem unde vede el punctul în care se întâlnesc împărația lui Dumnezeu și munca – factor economic – îl vede în porunca dragostei. Iubirea de frați cere muncă. Fuga de muncă este un păcat împotriva iubirii. Numai iubirea creează mijloacele cu care pot fi ajutați cei lipsiți".

Munca apare astfel ca o obligație socială. Ea e o datorie față de colectivitate. Iar forma În care colectivitatea are lipsă de munca fiecăruia variază de la felul de organizare a societății. În timpul Sf. Apostol Pavel și în toată vremea cât au existat oameni lipsiți, din pricina orânduirii sociale, munca celui credincios împlinea porunca dragostei aproapelui, ajutând în mod individual pe cei lipsiți. În epoca noastră, când colectivitatea se străduiește să sporească prin efortul comun mijloacele de trai în mod egal pe seama tuturor, credinciosul împlinește porunca iubirii aproapelui prin muncă, încadrându-și munca în acest efort comun.

În felul acesta Sf. Apostol Pavel "leagă munca cu învățătura despre mântuire. Mântuirea suferă unde lipsește munca". Aceasta cu atât mai mult, cu cât o viață de lene influențează defavorabil asupra omului, făcându-l o ființă dezordonată (I Tes. V, 14), capabilă chiar de furt (Ef. IV, 28).

Munca și traditia creștină

Creștinismul primar a observat cu sfințenie regulile Sf. Apostol Pavel cu privire la muncă și le-a dezvoltat. Munca iși are un rol important în viața comunităților creștine și dupa moartea Sf. Apostol Pavel. Comunitățile se prezintă ca reuniuni în care principiul muncii membrilor lor este o regula stabilită. Nimeni nu trebuie să fie în comunitate fără muncă. Datoria aceasta rezultă pentru toți membrii în mod inevitabil din iubirea aproapelui. Ajutorarea celor lipsiți era pentru comunitate un principiu de căpetenie. Dar comunitatea nu putea ajuta pe cei lipsiți decât cu mijloacele puse la dispoziția ei de membrii care la rândul lor le câștigau prin muncă "Dacă luați pârga din produsele linului și ale ariei, din boi și din oi dași-o profeților, căci ei sunt arhiereii voștri, iar dacă n-aveți profeți, dați săracilor.

Dacă faci pâine, ia pârgă și dă-o dupa poruncă" (Didahia, cap 12). Pe de altă parte, promptitudinea comunităților de a ajuta pe cei lipsiți începu să fie exploatată de leneși. De aceea iubirea aproapelui iși găsi granișa în datoria aceluia de a munci. În cadrul acestor principii se stabilesc regulile de ajutorare a fraților ce vin în comunitate din altă parte. Daca e un călător ce trece mai departe, trebuie sprijinit, dar să nu rămână mai mult de doua sau trei zile. Dacă vrea să se stabileasca în comunitate, de are o meserie, să lucreze și să-și câștige pâinea. Dacă nu, comunitatea trebuie să țină sfat cum poate fi ajutat. Dar să nu trăiască, fără lucru. Daca nu vrea să lucreze, să se ferească de el, ca de un neguțător de Hristos (Cap, XII).

De aici se vede în primul rând că fiecare trebuie să lucreze în comunitate. Cine venea în comunitate, trebuia să-și adeverească repede prin muncă seriozitatea sa. În al doilea rînd, comunitatea e forul care veghează ca toți să lucreze, se ingrijește să găsească o ocupație pentru cei fără o meserie și ajută pe cei lipsiți prin mijloacele puse la dispoziție de membrii ei din produsul muncii lor, sau dirijează această ajutorare de către membrii ei. Dragostea membrilor față de aproapele se activează mai ales prin mijlocirea sau sub îndrumarea comunității.

Urmând Scripturii, Sf. Părinți și scriitorii bisericești laudă munca și condamnă lenea. Sf. Ioan Gură de Aur înfruntând concepția păgână, declară că nu munca este rușinoasă, ci inactivitatea: "Să nu se rușineze nici unul din cei care au o meserie, ci cei ce mănâncă degeaba și petrec în nelucrare, cei ce se folosesc de slujitori și se bucură de o slujire negrăită".

Vizând pe cei ce înălțau filosofia deasupra muncii, spunând că munca este pentru sclavi și impiedeca desăvâșsirea spiritului, Sf. Ioan Gura de Aur continuă arătând că munca este factor de desăvârșire personală, căci ea curăță sufletul de gânduri deșarte și îi ține mintea trează. "Căci a te hrăni muncind pururea, este o formă a filosofiei. Sufletele acestea sunt mai curate, mințile acestora mai ferme. Căci cel ce nu lucrează, grăiește mai degrabă în deșert și umblă mult fără rost și toată ziua nu lucrează nimic, fiind împovărat de lâncezeală. Dar cel ce lucrează nu primește repede nimic de prisos nici în fapte, nici în cuvinte, nici în gânduri. Căci tot sufletul lui e încordat spre o viață de osteneală". Sf. Ioan Gură de Aur e atât de departe de a socoti munca manuală mai prejos de cea spirituală, încat pune la același nivel arta de a conduce sufletele și arta de a lucra pământul. Chiar și monahii dedicași prin excelență grijii de mîntuire trebuie să muncească necontenit. Fer. Ieronim îndeamnă pe fecioara Bemetriada că în tot timpul să lucreze cu mîinile cugetand la Dumnezeu.

Făcând așa nu-i va parea ziua lungă, ci scurtă, pentru că n-a putut termina vreun lucru. "Dacă ai împărțit toată averea ta săracilor nimic nu e mai prețios la Hristos ca ceea ce produci cu mâinile tale, fie pentru trebuințele proprii, fie spre pilda celorlalte fecioare, fie ca să o oferi stareții și maicii, ca să primești de la ele răsplată mai mare prin ajutorarea celor săraci". În mod mai deplin decât în primele comunități creștine, în obștea mănăstirească membrii îți manifestă prin muncă iubirea față de oameni, întrucât prin obște ei pun la dispoziție rodul muncii lor spre folosul obștesc și ajutorarea celor lipsiți.

Iar pe monahul Rusticus îl îndeamnă ca păstrând în tot timpul în minte rugăciunea, tot timpul să lucreze ceva și cu mâinile, "ca diavolul să-l găsească întotdeauna ocupat". Să imite exemplul Sf. Apostoli care deși aveau dreptul să trăiască din Evanghelie, au lucrat cu mâinile lor, ca să nu împovăreze pe nimeni și să ajute și pe alții. "Mănăstirile egiptene țin acest obicei ca să nu primească pe nimeni fără să-i dea de lucru, nu numai pentru necesitățile întreținerii, ci și pentru mântuirea sufletului". Iată munca declarată categoric condiție a mîntuirii sufletului.

Fericitul Augustin laudă pe monahi că "fac cu mâinile acelea cu care se poate hrăni și trupul și nu poate fi impiedecată de la Dumnezeu nici mintea, iar rodul lor îl predau acelora pe care îi numesc decani, ca sa nu încarce pe nici unul din aceia cu grija trupului propriu, nici în privința mâncării, nici a îmbracăminții, nici pentru trebuințele zilnice, nici pentru caz de boală".

Sf. Vasile cel Mare vorbește despre necesitatea muncii pentru monahi în cap. 37 al Regulelor monahale, aducând în sprijinul ei toate temeiurile de mai sus:

Munca poruncă divină

Munca factor de educație

   c) Munca mijloc de întreținere a vieții

  d) Munca factor de activare a iubirii aproapelui.

Mai întâi aduce autoritatea cuvântului Domnului, care a spus ca vrednic este lucrătorul de plata sa (Matei XVII, 17), nu omul, și a cuvantului Apostolului care a poruncit să lucrăm cu mainile noastre ca să putem ajuta pe cel lipsit. Evlavia să nu fie un pretext spre lene, ci un indemn la muncă, deoarece prin ea exercităm trupul, obișnuindu-l cu eforturile și cu suportarea greutăților și asprimilor vieții.

Dar nu numai din motivul acesta muncim, ci și din dragostea aproapelui, ca Dumnezeu să procure prin noi, și celor lipsiți cele necesare. Trecând la opusul muncii, la nelucrare, spune ca ea este un mare rău. De aceea a osândit-o Sf. Apostol Pavel, spunând că cine nu vrea să muncească, nici să nu mănânce. "Deci cum fiecare are lipsă de mâncare în fiecare zi, în fiecare zi are lipsă fiecare să lucreze".

Lenea este dupa Sf. Vasile producătoare de viclenie, probabil pentru că cel leneș face fel de fel de combinații cum să trăiască din munca altora, cum să înșele pe altul. De aceea Domnul a unit aceste două vicii, spunând celui ce nu și-a sporit talantul prin muncă: "slugă vicleană și leneșă" (Matei XXV, 26). Amintind de cuvântul lui Solomon: "Mergi la furnică, leneșule", (Prov. VI, 6), Sf. Vasile spune: "Deci, să ne temem ca nu cumva să ni se spună aceasta și în ziua judecății, când Cel ce ne-a dat putere să lucrăm ne va cere o lucrare proporțională cu puterea. Căci "celui ce i s-a dat mult, i se va cere mai mult" (Luca XII, 48). Fiindcă unii refuză lucrul cu pretextul rugăciunii, trebuie să se știe că rugăciunea se poate face în vreme ce mâinile lucrează, fie cu gura, când e cu putință, fie cu inima. Sf. Vasile arată cum se pot împaca cele doua porunci ale Apostolului, de a ne ruga neîncetat și de a munci neîncetat.

"Mulțumind lui Dumnezeu celui ce a dat și putere mâinilor spre muncă și înțelepciune minții spre primirea științei și a dăruit și materia, atât cea a uneltelor, cât și cea supusa meșteșugurilor, să lucrăm unde ne aflăm, dar să ne și rugăm, ca lucrul mâinilor noastre să serveasc scopului de a bineplacea lui Dumnezeu. În felul acesta realizăm și neîmpraștierea minții, întrucât în orice lucrare cerem de la Dumnezeu rezultat bun pentru munca noastră, dar împlinim și datoria de a mulțumi Celui ce ne-a dat puterea de a lucra și observăm și scopul de a-I bineplacea Lui, precum s-a spus mai înainte. Căci dacă nu sunt acestea așa, cum se pot împăca între ele cele spuse de Apostol: "neîncetat va rugati!"(I Tes. V, 17) și "lucrând ziua și noaptea" (II Tes. III, 8).

Aceste doua comandamente s-au împăcat de fapt în viața monahilor și a celor mai buni creștini. Patericul și Viețile Sfinților ne oferă numeroase pilde în sensul acesta. O convorbire din Pateric dintre un Avva și niște călugări din secta Evhitilor, care reduceau toată viața creștinului la rugăciune, arată în chip paradoxal că mai sigur realizează rugăciunea neîncetată, cel ce unește rugăciunea cu munca, decât cel ce stă numai la rugăciune. Iata povestirea: "Au venit odata la Avvwa Luchie, cel din Enat, oarecare călugări ce se zic Evhiti, adică rugători. Și i-a întrebat pe ei bătrânul: care-i lucrul mâinilor voastre? Iar ei au zis: Noi nu atingem lucrul cu mâinile, ci precum zice Apostolul, neîncetat ne rugăm. Și a zis bătrânul: nu mâncați? Și au zis: da, mâncăm. Și le-a zis lor: apoi când mâncați cine se roagă pentru voi? Iarăși le-a zis lor: nu dormiți? Și au zis: da, dormim. Apoi a zis bătrânul: când dormiți cine se roagă pentru voi? Și nu au găsit să răspundă la aceasta. Și le-a zis lor: iertați-mă, iată nu faceți cum ziceți.

Iar eu vă arăt vouă că lucrând cu mâinile, neîncetat mă rog. Șed cu ajutorul lui Dumnezeu, muindu-mi cele puține smicele ale mele, și împletind o funie zic: Miluește-mă Dumnezeule după mare mila Ta și după mulțimea îndurărilor Tale șterge fărădelegea mea. Și a zis lor: nu este rugăciune aceasta? Și au zis ei: ba da. Și a zis bătrânul: când petrec toată ziua lucrând și rugându-mă, fac mai mult sau mai puțin decât șasesprezece bani. Și dau dintr-înșii la ușă doi și ceilalși îi cheltuiesc la mâncare. Și se roagă pentru mine cel ce ia doi bani, când mănânc sau dorm. Și cu darul lui Dumnezeu se împlinește la mine cuvântul celui ce zice: "Neincetat vă rugați"

Primul rost al muncii este și pentru monah acela de câștiga prin ea cele necesare trupului. Ea este impusă de condiția noastră de ființe trupești. Iată o povestire tot din Pateric în acest sens: "A venit un frate la Avva Siluan în muntele Sinai și văzând pe frați că lucrează a zis bătrânului: Lucrați nu pentru mâncarea cea pieritoare (Ioan VI, 27), că Maria partea cea bună și-a ales (Lc. X, 42). Zis-a bătrânul ucenicului său: Zahario, dă fratelui o carte și-l pune într-o chilie care nu are nimic. Dacă când a sosit ceasul al nouălea lua seama la ușă, de-l vor chema să mănânce. Iar după ce nu l-a chemat nimeni, sculându-se a venit la bătrânul și i-a zis lui: Nu au mâncat frații astăzi, Avvo? I-a raspuns lui bătrânul: Da, au mâncat. A zis lui: Pentru ce nu ma-ți chemat? I-a zis lui bătrânul: Fiindcă om duhovnicesc ești și nu ai trebuință de mâncarea aceasta. Iar noi trupești fiind, voim să mâncăm și pentru aceasta lucrăm, iar tu partea cea bună ți-ai ales, cetind toată ziua și nevrând să mănânci mâncare trupească. Și dacă a auzit acestea, fratele a făcut metanie, zicând: iartă-mă, Avvo", acestei povestiri ii se potrivește foarte bine proverbul : "Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce".

Dar munca este și mijloc de desăvârsire și mântuire. De aceea cel ce poate să lucreze, iși primejduiește mântuirea dacă primește milostenie și nu-și câștigă cele necesare prin munca proprie. Ce departe trebuie să fie creștinul adevărat de exploatatorul muncii străine. "A venit odinioară la Rait un om bogat, străin, și a dat fraților milostenie câte un ban; asemenea a trimis și unui sihastru care ședea acolo într-o chilie. Și în noaptea aceea a vazut bătrânul o țarină plină de mărăcini și pe unul ce zicea lui: Ieși, seceră, în țarina celui ce ți-a dat milostenie. Dimineața a trimis sihastrul de a chemat pe iubitorul de Hristos, cel ce i-a trimis lui banul și l-a dat înapoi, zicând: Primește-ți, frate, banul tău, că nu pot să secer mărăcini străini. O de aș fi putut să-i smulg pe ai mei". Sau: "Au venit unii din Elini la Ostrachin să dea milostenie și au luat cu dânșii pe iconom ca să le arate pe cei ce au trebuință și i-au dus pe ei la un bubos și i-au dat lui. Iar el nu a luat, zicând: Iată, ostenindu-mă, împletesc aceste puține smicele de finic și mănânc pâinea mea agonisind-o dintr-însele, și de mai mult nu am trebuință. Și iarăși s-au dus la chilia unei văduve, care avea o fată și bătând la uță, a auzit fata, care era înăuntru și care purta o haina ruptă ce abia îi acoperea părțile cele mai de nevoie ale trupului. Deci, văzaând-o pe ea ieșind afară îi dărui haine și bani. Iar ea nu a primit, zicând: Mi-a spus maica astăzi, că a găsit de lucru și voind Dumnezeu, avem hrana noastră. Și era mama ei spalatoreasă și se dusese să lucreze. Iar venind ea de la lucru, au rugat-o să ia și ea nu a voit zicand: Eu purtator de grijă am pe Dumnezeu și voiți să-l luați de la mine? Și auzind au proslăvit pe Dumnezeu".

Creștinul nu numai că nu trebuie să primească și să mănânce din munca altuia, ci mai mult, trebuie să ajute el cu munca sa pe altul, căci sunt totdeauna oameni care nu pot munci, sau dacă nu sunt poate ajuta la promovarea obștei cu prisosul muncii sale. În acest sens, munca este o condiție a mântuirii, și mirenii care muncesc și ajută din munca lor pe alții și trăiesc în curăție, ajung prin acest fel de viață la cele mai înalte culmi de sfințenie, rivalizând cu monahii cei mai îmbunătățiți. Așa și-au dobândit sfințenia tăietorii de pietre, frații Fior și Lavru (cinstiți la 18 August) lucrând ziua la capiștea idolească, iar noaptea împărțind câștigul la săraci. Așa a ajuns la cea mai înaltă sfințenie cismarul Ioan, prăznuit la 17 noiembrie, sau păstorul Evharist și soția lui, de care vorbește patericul. "Iar lui Avva Antonie i s-a descoperit în pustie că în cetate este un oarecine asemenea lui, doctor cu știință, care din prisosința lui dă celor ce au trebuință și în toate zilele cântă Sfinte Dumnezeule cu îngerii".

Dar monahismul, cu râvna lui după realizarea unei vieți creștine cât mai desăvârșite, aduce în domeniul muncii un principiu cu totul nou: munca de obște pentru întreținerea în comun. Mai precis, o muncă în comun exista și în antichitate. Dar era o muncă de sclavi. Comunitatea de muncă și de viață nu era o comunitate liberă. Sclavii lucrau în comun în atelierele stăpânului sau pe un pământ care nu era a lor și de ale căror roade nu se bucurau. În epoca feudală, lucrarea aceasta în comun a unui pământ străin o efectuau iobagii. Evanghelia vorbește și de o muncă comună salariată. (Parabola lucrătorilor tocmiți la vie – Mt. 20).

Forma aceasta de muncă salariată a devenit în timpurile noi tot mai frecventă, în masura în care, dezvoltarea marii industrii a necesitat tot mai multe brațe de muncă în orice unitate de producție. În aceste forme de muncă comună, se lucrează pe o proprietate străină. Munca de obște monahală nu mai este o muncă de sclavi, nici o muncă salariată, ci munca unei comunități libere care dispune ea insăși în întregime de rodul muncii sale, folosindu-l pentru întreținerea membrilor ei și pentru alte realizări ale obștei. Monahul nu mai este subordonat unui stăpân și nu mai depinde de salariul pe care acesta binevoiește să i-l plătească ci se află încadrat de bună voie, cu drepturi egale, într-o obște contribuind la toate hotărârile ce se iau în purtarea comună a muncilor și în folosirea roadelor ei. Prin aceasta este asigurată libertatea lui, desigur o libertate pe care o exercită în duh frățesc, o libertate care nu rupe unitatea.

Toți membrii obștei sunt liberi pentru ca au intrat și rămân liberi în ea și pentru că participă liber la discutarea și luarea hotărârilor celor mai folositoare pentru toata obștea. Dar odată luate aceste hotărâri, toți se supun lor.

Munca comună a membrilor obștei monahale este însuflețită de preocuparea de desăvârșire și e pusă în slujba acestui ideal. În două feluri le ajută ea să urmărească idealul desăvârșirii:

a) prin faptul că-i eliberează de grija personală a procurării celor necesare existenții, deci iși pot dedica gândurile lui Dumnezeu.

b) prin faptul că îi ridică din egoism, din sfera intereselor personale precis delimitate, din preocuparea de a distinge mereu ceea ce-i al meu de ceea ce-i al tău, exercitându-i într-o viață de comuniune, într-o preocupare de ceea ce-i în interesul tuturor și numai prin aceasta și în interesul personal.

A2 Lacomia pământului

În urma păcatului strămoșesc trebuințele omului sunt nesfârșite și poftele sunt nenumărate și astfel, toate acestea tind spre lacomia cea nepotolită. Omul este stăpânit lăuntric de poftele mâncării, băuturii și a poftelor trupești, iar în afară, de lacomia- îmbrăcămintei luxoase, de averi și de bani, precum și de trufia vieții sociale de a stăpâni peste alții. Tendințele către ele nu constituie un păcat, însă îndată ce ele sunt primite de sufletul care face din ele o dogmă, lipindu-și inima de ele, lăcomia devine un păcat de moarte și izvor al tuturor nelegiuirilor (I Tim. 6,10). Pentru unul ca acesta a zis Domnul că mai lesne va intra camila prin urechile acului, decât bogatul întru împărația lui Dumnezeu (Matei 19, 24)."Luați dar seama la voi înșivă ca nu cumva să se îngreuneze inimile voastre cu lacomia mâncării și a băuturii și cu îngrijirile vieții acesteia și astfel să vie peste voi, ziua aceea fară de veste" (Luca 2, 9; I Cor, 6, 10, 12; Efes. 5,18; Filip. 3,18; V. Dobanda, Simonia).

"Apostolul Pavel, ca drept canon către Efeseni sau către clericii de pretutindenea, le spune clar: Argint sau aur sau haine n-am poftit de la nimeni, toate făcându-le pentru ca și voi să vă osteniți și să ajutați pe cei neputincioși, luând aminte că mai fericit este a da decât a lua (Fapte 20, 32-33). De la aceasta învătându-ne și noi hotărâm că episcopul să nu urmarească câștigul mârșav, luând ca motiv speranța întru păcate (de binefacere) și să ceara aur, argint sau altceva de la episcopii, etericii sau monahii supuși lui, căci Apostolul zice: Nedrepții împărăția lui Dumnezeu nu o vor vedea (I Cor. 6, 9) și copiii nu sunt datori să agonisească pentru părinți, ci părinții pentru copii (lI Cor. 12, 14). Deci, dacă se va afla cineva că pentru stoarcerea de aur sau pentru altceva, sau pentru vreo patimă a sa, oprește de la liturghie sau afurisește pe vreunul din clericii supuși lui, sau închide vreo sfântă Bisericaă, oprind a se face slujbe, descărcându-și nebunia asupra lucrului nesimțitor, devenind el însuși neștiutor, (în cele ale misiunii sale de arhiereu), se va supune aceleași soarte (pedepsitoare) și se va întoarce răutatea lui la capul lui (Ps.7,17) ca cel ce a călcat poruncile lui Dumnezeu și așezămintele apostolice (29). Căci și Apostolul Petru zice: Păstoriți turma lui Dumnezeu dată în grija voastră, îndrumând-o cu voie bună, nu cu silnicie, ci cu osârdie și nu după poftele câștigului mârșav, nu ca și când ați fi stăpâni (lumești) peste cler, ci pildă bună făcându-vă turmei, iar când se va arata Arhiepiscopul vostru Hristos, veți lua cununa slavei celei neveștejite" (I Petru 3, 2-4). -Vllec.4.

"Patima lăcomiei pântecelui omoară, zice puii dumnezeiești ai virtuților. Dar și pe ea o omoară harul credinței și ascultarea poruncilor dumnezeiești prin rațiunea umplută de cunoștinta". -Filoc. III, p. 459,59.

Duminica a 26-a după Rusalii ne reamintește o altă parabolă plină de învățăminte profunde: pilda bogatului căruia i-a rodit țarina. Unii predicatori o numesc într-un mod mai dur: parabola bogatului nebun!  Iată cum consemnează Sf. Evanghelist Luca această  istorioară:

„Și le-a spus lor această pildă, zicând: Unui om bogat i-a rodit din belșug țarina. Și el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? Și a zis: Aceasta voi face: Voi strica hambarele mele și mai mari le voi zidi și voi strânge acolo tot grâul și bunătățile mele; Și voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Așa se întâmplă cu cel ce-și adună comori sieși și nu se îmbogățește în Dumnezeu.” (Luca 12, 16-21).

O pildă plină de învățăminte. O pildă care reflectă cu putere una dintre gravele patimi ale omului din toate timpurile: lăcomia după avere, după bogății. O lăcomie care îl desprinde pe om din legătura sa ființială cu realitățile dumnezeiești spre care omul trebuie să tindă, și-l lipește exclusiv de această lume materială, de lucrurile atât de trecătoare, de cele efemere. Este mai mult decât o simplă greșeală, este o abatere capitală a omului de la destinul său ceresc. De aceea gravitatea este cu atât de mare. Tocmai pentru a ilustra cât mai bine această gravitate, Mântuitorul a subliniat în această parabolă eroarea alegerii omului, care Îl lasă deoparte pe Dumnezeu și-și pune toată nădejdea în cele materiale, în lucruri, în bogății, uitând de Dumnezeu, Cel ce le rânduiește pe toate. Tocmai lăcomia a fost aceea care l-a orbit pe om în cugetul său. Abundența roadelor ogoarelor sale, el a pus-o exclusiv pe seama sa. Toate erau meritul său. I se cuveneau. Erau numai pentru sine! A uitat să mulțumească lui Dumnezeu, a uitat și de semeni, a uitat de tot! Ba mai mult, în nebunia lui și-a închipuit că tot ceea ce a strâns în hambarele sale va fi un temei sigur pentru o existență sigură și îndelungată, dar și un prilej de bucurie pentru sufletul său: „Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te”. Singura sa grijă era cea a hambarelor pe care și le dorea și mai încăpătoare pentru atâta abundență! Să nu se piardă niciun bob! Totul doar pentru el! Bogăția îl făcea să se creadă nemuritor, atotputernic. Avea de toate, ce mai putea să i se întâmple? Cine ar mai fi putut să-i tulbure fericirea îmbelșugată? Totul se închisese în juru-i și nimeni nu mai conta pentru el.  În nebunia sa, bogatul ajunsese să uite până și un adevăr elementar și anume că toți oamenii suntem muritori și pentru toți, săraci sau bogați, slabi sau puternici, vine un sfârșit al vieții noastre pe acest pământ. Un sfârșit care aduce cu sine și o Judecată, o înfățișare înaintea lui Dumnezeu și o evaluare a tot ceea ce am făcut sau nu am făcut în timpul vieții. Un moment în care dăm socoteală pentru tot! Cel ce are clar acest adevăr în fața conștiinței sale, va ști să rămână lucid și înțelept. Cu gândul că Dumnezeu poate rosti chemarea în orice moment! O chemare la care orice muritor răspunde imediat prezent!, indiferent dacă este sau nu pregătit de așa ceva. Nu degeaba înțeleptul rege Solomon spunea: „Frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii”(Pilde 1,7).

Mântuitorul a subliniat în multe rânduri că nu bogăția este aceea pe care o condamnă, ci lăcomia! Zaheu vameșul s-a eliberat de robia lăcomiei atunci când a împărțit averea celor pe care îi nedreptățise. La fel și Matei-Levi – alt vameș bogat, cel care a lăsat toate și L-a urmat pe Domnul, devenindu-I Apostol. Atunci când omul agonisește prin muncă și hărnicie, roadele muncii sale sunt bine meritate. Omul harnic și înțelept nu se lipește cu sufletul de niște lucruri, pentru că el știe că “Toate sunt deșertăciune și vânare de vânt” (Ecclesiastul 2, 17). Iar Psalmistul David zice de asemenea că: “Bogăția de ar curge, nu vă lipiți inima de ea”  (Psalm 61, 10). Și încă multe alte locuri din Scriptură ne avertizează în același fel. Sunt îndemnuri la echilibru, la cumpătare, la corectitudine și la generozitate. Dacă din toate cele agonisite, omul știe să găsească și un prilej de mărinimie, de generozitate față de cei ce au nevoie de un sprijin, omul va fi departe de pericolul lăcomiei. Generozitatea, milostenia, bunătatea sunt căi de echilibru în viața omului. Și de apropiere de Dumnezeu. Așa cum El revarsă Iubire și bunătate peste toți oamenii, buni sau răi, asemenea trebuie să fim și noi, oamenii, unii față de alții. Atunci când uităm de semeni, uităm și de Dumnezeu, uităm și de noi înșine! Ajungem să idolatrizăm bogăția și să ne închinăm cu totul ei!

Un proverb popular spunea că „Cel ce dă, lui își dă!” . Cele ce dăruim din inimă se vor preschimba în comori de iubire în lumea cea plină de iubire a lui Dumnezeu. Ceea ce aici, pe pământ putem să facem cu ajutorul unor simple lucruri, și ele trecătoare ca și noi, ne poate aduce cu adevăratcomori nepieritoare în ceruri. Acolo unde singura  și adevărata comoară neprețuită este Iubirea lui Dumnezeu! Iar pentru a ajunge la această Iubire, trebuie să plecăm de la iubirea semenilor. Iubindu-i pe aceștia, ajutându-i, prețuindu-i, urcăm treaptă cu treaptă spre cunoașterea și Iubirea Părintelui ceresc.  Nu întâmplător se citește această pildă în Postul Crăciunului. Postul care trebuie privit nu doar ca o simplă dietă alimentară. Ci ca un urcuș spiritual, ca o cale a regăsirii noastre. Ca o cale a corectării derapajelor nostre atât întru cele spirituale, cât și fizice. Postul ca un prilej de înfrânare, de înfrângere a egoismului ce ne distruge. Un prilej de a redescoperi mărinimia, bunătatea, milostenia. Dumnezeu a trimis în lume pe Fiul Său, din Iubire, pentru ca să ne mântuiască, să ne salveze. Ne-a copleșit cu cea mai mare Iubire. Ne-a arătat prin tot ceea ce a spus sau făcut că Iubirea este singura cale spre veșnicie! Iubirea sub toate aspectele ei.