Moscova a Treia Roma.intre Idee Mesianica Si Mit Fondator

Introducere

Existăm într-o lume de imagini diverse ale unor realități la care nu avem acces decât prin multiplele reprezentări ale acestora, deoarece omul nu are acces direct la realitatea ontică ci la o realitate reconstruită, mediată de o grilă de lectură care transformă realitatea într-o imagine descrisă de o narațiune.

Cu alte cuvinte, între noi și realitatea exterioară nouă, între noi și noi înșine se interpune o evidentă și, în același timp, greu perceptibilă, instanță de influență formată din structuri mentale stabile, din pattern–uri, stereotipuri, psihofixații care ne condiționează să funcționăm într-un registru ce conduce la nașterea unei metarealități evidente.

O metarealitate care, dincolo de orice îndoială, devine pentru noi, mai semnificativă decât realitatea concretă, pe care o subordonează deoarece, așa cum spune Soloviov

,,Tot ceea ce vedem nu-i decât reflectul, nu-i decât umbra a ceea ce e nevăzut de privirea noastră”.

Mărturisesc faptul că aceste gânduri m-au însoțit, nu demult (29 septembrie a.c) pe toată durata zborului spre Moscova, poate și pentru a-mi automasca, destul de inautentic de altfel, emoția întâlnirii ce cea de A Treia Romă, gândindu-mă și la faptul că ,,cei ce nu au văzut Moscova nu pot spune că au văzut Rusia”.

De aceea, m-am întrebat tot timpul dacă imaginile mele, despre Moscova și Rusia, construite din lecturi, din discuții, din prejudecăți individuale și colective, vor fi consonante cu realitatea cu care urma să intru în contact astfel încât, asemeni lui Kazantzachis, în Jurnal de Călătorie – Rusia, să pot și eu afirma ,,spun adevărul așa cum l-au văzut ochii mei“.

M-am întrebat și dacă grila mea de lectură, formată pe parcursul a șapte ani de contact permanent cu realitatea culturală a Rusiei se va dovedi capabilă să re-Prezinte cât mai obiectiv realitatea contactului direct cu Rusia la Rusia acasă (îndrăznesc să propun acest mod de scriere a cuvântului reprezentare tocmai pentru a scoate în evidență că reprezentările și imaginile noastre sunt re-create, că de fapt, deși sunt generate de aceleași realități ontice, ele sunt diferite pentru că sunt re-construite).

Și pentru că răspunsul întârzia să vină, încercam să-mi amintesc cele mai semnificative momente din perioada studiilor – primele contacte, schimbările de referențial și de atitudine, destructurarea prejudecăților și psihofixațiilor, disonanța repetată generată de diferențele dintre adevărul politic și adevărul în curs de configurare.

Apoi, am deschis una din cărțile cumpărate cu o zi înainte, Moscova –Petușki de Venedikt Erofeev și m-am cufundat în lectură iar lectura mi-a dat un răspuns.

Așa cum arată și traducătorul, Emil Iordache, ideea centrală a romanului este că ,,spațiul întâlnirii dintre băutorul metafizic și lumea realiștilor este acela al mahmurelii”.

Într-un anume fel m-am gândit că toți oamenii sunt, asemeni eroului principal ,,băutori de realitate” în diversele ei forme și că acest exercițiu ne aduce periodic într-o stare perceptivă asemănătoare unei ,,mahmureli” cognitive și axiologice.

O mahmureală care, dincolo de faptul că ne edulcorează percepția, uneori, când este infuzată de propagandă și prejudecăți, ne-o poate perverti.

Din acest motiv m-am gândit că a vorbi despre Moscova A Treia Romă din Moscova devine o provocare mult mai complexă deoarece realizam că primele zile de contact direct cu A Treia Romă și oamenii ei vor produce mutații majore în grila mea de lectură, și mă vor aduce într-un alt stadiu de mahmureală care ar putea face ca eseul meu să fie mai mult decât ,,un bocet mahmur al întâlnirii cu lumea”

O lume nouă cunoscută de mine doar prin lecturi, bineînțeles generatoare de re-Prezentări , pe care m-am străduit întotdeauna să le extrag din încărcătura ideologică, uneori atât de greu de identificat.

Pentru că tot ceea ce voi re-Prezenta în continuare despre Moscova – A Treia Romă este, înainte de toate, o narațiune a propriei mele imagini, despre ideea fondatoare a Rusiei mesianice, pravoslavnice, imperiale și post-imperiale, o idee forță cu valoare de mit, o idee generatoare de energii spirituale dar și de mari tragedii și spaime.

Acele spaime pe care ,,destinul necesității le dă popoarelor” și care, la rândul lor asociază ante facto o anume aristocrație spirituală care, deși nu poartă cu ea greutatea istoriei, îi jalonează sincronia.

,,Aristocrația spirituală nu poartă cu ea greutatea istoriei. Ea se supune instituțiilor, reformelor și metodelor vechi și noi , în numele poporului, al colectivului, în numele fericirii omului mediu. Evident, această categorie de aristocrație spirituală și acești oameni aleși , trăind în Erosul divin, aparțin rasei căzute din Adam și suportă acest fapt, consecințele păcatului ce trebuie să fie expiat”.

Moscova A Treia Romă, așa cum voi încerca să arăt nu este doar o idee rusă majoră, ea este o idee-mit și, îndrănesc eu să spun, un mit fondator. Un mit care fundamentează răspunsul la mai multe întrebări fundamentale pe care marii gânditori ruși, de la Pușkin la Soljenițîn și le-au pus în permanență:

,,Ce este Rusia? Ce înseamnă să fii rus? Ce semnificație are Rusia în istoria universală? Ce-i rezervă destinul?

Aceleași întrebări mi le-am pus și eu și mi le pun în continuare. Mai ales acum când ascultând cantata Alexandr Nevski a lui Serghei Prokofiev privesc, de la etajul 4 al Institutului Pușkin, cum ninge la Moscova și încerc să înțeleg una din problemele lui Berdiaev, atât de adecvate pentru demersul meu:

„Problema criteriului adevărului, a principiului, a consfințirii la cunoașterea adevărului, a autorității în credință nu este o problemă sprituală. Această problemă, caracteristică gândirii reflectate firesc în cunoașterea religioasă și științifică, s-a născut în ființa naturală și în omul psihic, în intenția lor”.

Din acest motiv, și din multe altele, înainte de a începe să descriu re-Prezentarea mea mă întorc la primele rânduri din lectura care m-a însoțit în zborul spre Moscova.

Atât de adecvate:

,,Toți spun: Kremlinul, Kremlinul. Pe toți i-am auzit vorbind despre el, dar eu nu l-am văzut niciodată”.

Capitolul 1

Scurte considerații preliminare

Ideea Moscova A Treia Romă, ar putea fi privită ca fiind expresia finală a succesiunii cronologice a celor două mari imperii: Imperiul Roman și Imperiul Bizantin. Acestea, după ce ating apogeul dezvoltării lor, dispar de pe scena politică a lumii fiind înlocuite de Imperiul Rus care, pentru a-și spori vizibilitatea, prestigiul și puterea, face recurs la forța simbolică a primului imperiu – asociat desigur cu orașul care-i dădea și numele – Roma.

Într-o primă analiză această expresie finală ar fi confirmată chiar de documentul care consacră sintagma Moscova a Treia Romă: scrisoarea călugărului Filotei, ,,cel care a visat pentru viitor gloria celei de a treia Rome, care nu era alta decât Moscova”.

,,Biserica vechii Rome a fost distrusă pentru că a căzut în erezia lui Apolinare; porțile celei de-a doua Rome, Constantinopolul, au fost doborâte de bardele agarenilor păgâni; dar biserica Moscovei, noua Romă, strălucește ca soarele deasupra întregului univers.

Tu ești suveranul ecumenic, țarul pios care ții frâiele stăpânirii, cu frică de Dumnezeu. Teme-te de El care ți-a vorbit ție. Două Rome s-au prăbușit, însă a treia va dura; iar a patra nu poate fi. Imperiul tău creștin nu va fi dăruit niciunui alt stăpânitor”

O abordarea mai atentă, realizată acum post-factum, arată că în această scrisoare putem identifica cel puțin două perspective distincte de abordare, pe a căror deschidere generoasă îmi voi concentra în acest eseu efortul de cercetare.

Cu mențiunea că ordinea de prezentare a acestor perspective este una aleatorie deoarece, din punctul meu de vedere, importanța lor este diferită, funcție de contextul socio-cultural și istoric, deși majoritatea exegeților apreciază că dimensiunea politică este preeminentă.

Prima perpectivă, evidențiază că A Treia Romă integrează, alături de dimensiunea imperială (politică) a Primei Rome, dimensiunea religioasă (creștină) a celei de A Doua Rome (Constantinopol) în care o expresie majoră este dată de rolul de paznic al dreptei credințe.

Acest rol este asumat de cea de A Treia Romă deoarece:

,,Sfântul Silvestru și urmașii săi pe tronul Romei au fost gardieni ai credinței până când au decăzut din această demnitate din cauza ereziei lui filioque” iar A Doua Romă prin Fotie și urmașii săi pe tronul patriarhal ecumenic, a preluat rolul de gardian al credinței adevărate până când, la rândul ei, a decăzut din această demnitate din cauza trădării ortodoxiei, în 1439 la Conciliul de la Florența”.

O a doua perspectivă este, așa cum susțineam mai sus, perspectiva imperială (politică) în care expresia majoră evidențiază faptul că A Treia Romă va dura iar a patra nu va mai exista.

Această perspectivă este deosebit de importantă pentru ceea ce mi-am propus să cercetez în lucrarea mea de doctorat – Post-imperium – ideea rusă a secolului XXI- deoarece, din punctul meu de vedere, reprezintă liantul politico-cultural al marilor idei ruse născute începând cu secolul al XIX-lea, dar și puntea de legătură a acestora cu ideea post-imperium a secolului XXI.

Această idee, post-imperium, nu înseamnă, așa cum s-ar crede, o reactulizare a vocației imperiale ruse, clasice. Dimpotrivă. Noua idee presupune o readaptare a poziției Rusie, pe scena mondială și ocuparea locului de lider, într-o uniune de state, care, deși se numește economică (Uniunea Economică Euroasiatică), are la bază și o unitate culturală evidentă bazată pe una dintre cele mai mari culturi ale lumii, cultura rusă.

Post-imperium este, de fapt, o reacție firească la certitudinea că era imperială a apus și că A Treia Romă poate exista numai prin cultură fără să renunțe la apărarea ortodoxiei care a născut-o și a impus-o în percepția lumii.

Cele două perspective au ca element comun mesianismul care, în cazul de față, fundamentează un mit fondator respectiv mitul Moscova – A Treia Romă deoarece, dincolo de alte argumente.

,,Toată viața Bisericii lui Hristos a fost un mit creat în istorie, un simbolism realist ce exprimă și întrupează dinamica spiritului”.

Trebuie să subliniez faptul că premisa de la care plec în dezvoltarea acestui eseu este aceea că în măsura în care acceptăm că Moscova A Treia Romă se înscrie în seria marilor idei ruse atunci ea este o ideea primordială, un referențial major al tuturor ideilor ruse.

Din acest motiv, mă alătur punctului de vedere exprimat de prof. univ. dr. Antoaneta Olteanu conform căruia, ideea Moscova A Treia Romă are valoarea unui mit:

,,Un mit cu caracter religios-politic, atât de drag rușilor este acela al mesianismului Moscovit, al celei de a Treia Rome. Este o imagine apocaliptică dezvoltată pe fondul marilor crize politice și religioase care au măcinat istoria europeană”.

Și Bogdan Silion apreciază că Moscova a Treia Romă este un mit ,,în jurul căruia s-au țesut toate idealurile social-politice de mai târziu ale Rusiei: imperialismul țarist și sovietic – ambele cu pretenții universaliste – slavofilismul, narodnicismul, panslavismul, naționalismul și socialismul” și adaug eu, în jurul căruia s-a configurat și eurasianismul, care a valorificat mai mult dimensiunea politică a mitului, deoarece, din punctul meu de vedere:

,,Eurasianismul face trimitere la o gândire complexă, uneori contradictorie, semănând mai degrabă cu o sensibilitate spirituală, decât cu un program politic; el este pe de o parte rodul a numeroase moșteniri ale gândirii ruse și, pe de altă parte, rodul exilului a numeroși intelectuali, ca urmare a revoluției din Octombrie 1917”

La prima vedere, asocierea mitului celei de A Treia Rome cu ideea eurasianistă poate părea cel puțin suspectă și susținută mai mult dintr-o perspectivă propagandistică decât științifică.

Fără să reiau problematica eurasianismului, pe care am prezenta-o pe scurt în primul eseu, evidențiez totuși că ea integrează de asemenea, cel puțin trei dimensiuni:

Prima, cea economică, are în vedere Uniunea Economică Euroasiatică (EurAsEc) ale căror resorturi sunt, evident economice deși EurAsEc este:

,,Un proiect ce nu se limitează doar la o integrare economica a spațiului ex-sovietic, un vector în dezvoltarea Rusiei în direcția eurasiatică. Uniunea Eurasiatică este mai mult decât o ințiativă tehnică, este o viziune și o cale în istorie. Dacă spunem da acestui vector de dezvoltare, obținem o lume multipolară, și nu una unipolară, spații mari, unificate similar Uniunii Europene, în locul unor state naționale, o mulțime de forme de civilizație în locul unei singure civilizații globale unice, renunțarea la individualismul modelului liberal și înlocuirea lui cu pluralismul de valori, afirmarea popoarelor, etniilor, religiilor și culturilor ca subiecte independente și recrearea patriei comune, a Marii Rusii într-o noua etapă istorică.

A doua, cea culturală, înglobează și vectorul religios în care Moscova A Treia Romă, ar putea fi considerat, într-o primă evaluare, ca având o arie de influență doar pe zona creștină a Eurasiei, deși este evident rolul mitului Moscova A treia Romă în conflictul cultural (Huntigton) dintre creștini și musulmani în Eurasia.

Unul din fondatorii eurasianismului, Nikolai Trubețkoi, admitea în spiritul ideilor lui Konstantin Leontiev că:

,,Pe terenul rusesc cultura bizantină se îmbogățea și se dezvolta. Tot ce era luat din Bizanț era asimilat în mod organic și constituia un model pentru o creație care adapta toate aceste modele la exigențele psihologiei naționale iar acest fapt privește mai cu seamă sfera culturii naționale, a artei și a vieții religioase”.

De remarcat aici faptul că, în lucrările istorice și politice, în special în Vizantinizm i Slavjanstvo, Leontiev a evidențiat rolul major al culturii și moștenirii bizantine asupra Rusiei, inclusiv din perspectiva Moscova A treia Romă, susținând că doar principiile bizantine ale credinței ortodoxe au salvat Rusia.

Poziția lui Leontiev evidențiază că după căderea Constantinopolului, includerea popoarelor slave în imperiul rus nu este doar expresia unui obiectiv politico – economic ci și momentul de la care se pornește în creearea unei civilizații slavo-bizantine ca o alternativă la civilizația decadentă occidentală, într-o logică similară celei în care Constantinopolul a înlocuit Roma.

În fapt, se poate aprecia că moștenirea bizantină a apropiat Rusia de Europa iar Constantinopolul și cultura bizantină au fost în ultimă instanță poarta prin care Rusia a intrat în Europa dar, completez eu, și poarta prin care Europa a intrat în Rusia.

A treia dimensiune a EurAsEc, cea emanată din ideea post-imperium, este configurată pe o dimensiune politică, dar nu strict pe cea evidențiată de Trenin când spune că:

,,Am ales acest concept – post-imperium – nu din dorința unei mai bune descrieri a actualului stat rus deoarece, pentru mine, conceptul sugerează o continuare a ieșirii Rusiei de sub spectrul condiției sale imperiale. Rusia nu mai este un imperiu și nu va mai fi niciodată, dar trăsăturile multiple consolidate pe timpul perioadei imperiale sunt vizibile și astăzi

Din punctul meu de vedere și în viitor, pe această dimensiune politică, la fel ca în perioada imperială, Moscova A Treia Romă va avea valoarea totalizatoare și autotolarizatoare a unui mit fondator, cu atât mai mult cu cât în ecuația globală de securitate, conflictul culturilor devine tot mai prezent.

Într-un interviu acordat în anul 2010, publicației Pravoslavnîi Jurnal Foma, Nina Sinitsyna (Tretii Rim: Istoki i evoliutsiia russkoi srednevekovoi kontseptsii, Moscova, 1998) aprecia că idea-mit Moscova a Treia Romă a fost transformată într-un stereotip cu caracter reducționist.

În opinia sa, cea mai mare greșeală este să abordezi și să încerci să înțelegi sensul acestei idei din perspectiva totalitarismului, așa cum s-a încetățenit explicarea sa pe timpul Războiului Rece. Sinitsyna, consideră că în istoria mitului Moscova A Treia Romă, secolul XX a propus reprezentări distorsionate și polare insistând fie pe perspectiva strict religioasă fie pe cea a unei construcții războinice, cu accente radicale, ambele insuficiente pentru configurarea unei re-Prezentări corecte.

În seria sa argumentativă Sinitsyna insistă și pe faptul că în finalul scrisorii sale Filotei se inspiră din epistola Sfântului Petru (3: 9, 14):

,,Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinței Lui pentru că are o îndelungată răbdare față de noi și dorește ca nici unul să nu piară ci toți să vină la pocăință”.

În fapt, Sinitsyna apreciază că scrisoarea lui Filotei nu este o expresie a vocației mesianist-imperiale ci mai mult un imbold pentru lupta împotriva catolicismului, cu atât mai mult cu cât mesianismul nu are imperative expansionist spațiale ci doar extensionist temporale și culturale.

Din punctul meu de vedere A Treia Romă chiar poate fi gândită dintr-o perspectivă extensionistă, pe trei secvențe asociate celor trei Rome, într-o logică similară celei cu care Nichifor Crainic, vede în cei trei frați Karamazov, trei expresii diferite ale Rusiei:

,,Dimitri Karamazov, un pasionat dezordonat în care domină pornirile necultivate, e simbolul acelei Rusii primitive necultivate (…) e Rusia în care n-au intrat încă puterile coordonatoare ale culturii. Al doilea frate, Ivan Karamazov, reprezintă Rusia intelectuală sau filosofică, a cărei gândire o cunoaștem astăzi, influențat până la aservirea totală de filosofia occidentală, de gândirea euclidiană, așa cum o concepe și o critică Dostoievski. (…) Și acum tot ce se face în Rusia pentru a distruge pe om e o necontenită raționalizare aplicată în domeniul practic, (…) e această Rusie raționalistă, filosofică, roabă gândirii discursive, care a fost capabilă și e capabilă să justifice orice. (…) Al treilea frate mai mic, Alioșa Karamazov, iluminat de flacăra credinței creștine și răspândind împrejurul lui această putere atotînțelegătoare și atotsolidarizatoare a iubirii creștine, e cea de-a treia Rusie, pe care n-o vedem încă, dar pe care Dostoievski a visat-o, a dorit-o în tot timpul vieții lui, cu toată puterea geniului său. Nu e niciun motiv să ne îndoim că această a treia Rusie va veni. (…) Dar nu numai această Rusie, pentru că Dostoievski nu concepe numai Rusia. Ca artist, cugetarea lui universală o exprimă în formele concrete ale elementelor pe care le avea în jurul lui, și în primul rând era în jurul lui maica Rusia. În aceasta vedem nu numai Rusia, ci și întreaga Europă pe care Dostoievski a visat-o regenerată prin forța iubirii creștine.”

Denaturarea semnificației sintagmei și mitului Moscova A Treia Romă, de-a lungul timpului, este foarte frecventă și această denaturare a fost realizată, de cele mai multe ori în scopuri politice astfel încât, nu de puține ori în Occident s-a încercat folosira mitului ca justificare a tendințelor expansionist ale Rusiei.

Pornind de la aceste scurte dar, cred eu, utile considerații preliminare, voi încerca în continuare să abordez cele două dimensiuni ale mitului Moscova a Treia Romă, cu specificația că, așa cum spuneam, nu există granițe precise și că aceste dimensiuni se întrepătrund astfel încât separarea lor nu poate fi făcută decât artificial din rațiuni care țin doar de didactica discursului și care pot diminua, uneori, forța argumentației.

Cu o precizare, și anume aceea că, de multe ori, atunci când cercetezi cultura unui alt popor, grila proprie de lectură, uneori insuficient de pregătită sau alterată de prejudecățiile și imperativele politice, te determină să te întrebi dacă la nivelul socialului se aplică uneori principiile de nedeterminare din fizica cuantică (Heisenberg) în sensul că observarea denaturează realitatea…

Uneori doar pentru că o re-Prezintă.

Capitolul 2

Dimensiunea religioasă (creștină)

În Cronica rusă din 1512, care a avut drept sursă scrierile cronicarului bizantin Konstantínos Manassis se arată că:

,,Toate împărățiile bine-credincioase ale Serbiei, Bosniei, Albaniei și multe altele, au fost cucerite pentru păcatele noastre, iar cu îngăduința lui Dumnezeu au fost pustiite și robite necredincioșilor turci, însă pământul nostru rusesc, prin mila dumnezeiască și cu rugăciunile Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și a tuturor Sfinților Făcători de minuni, se întinde, întinerește și prinde putere. Fie ca Hristos, Domnul îndurărilor, să îi îngăduie să sporească, să prindă putere și să se întindă în veci de veci”.

Cu alte cuvinte, în fapt, cronica pregătește, după o gestație liturgică de sute de ani, nașterea mitului A Treia Romă care are ca prim pas procesul de creștinare a rușilor.

Un proces relativ lung care se va desăvîrși în secolul al XVI-lea când, după cucerirea Kazanului,

,,Marea carte de istorie genealogică Stepannaia Kniga va consacra Sfânta Rusie unificată în jurul Moscovei”.

2.1 Creștinarea rușilor

În Cronica lui Nestor (Povestea vremurilor de demult) există referiri la călătoria Sfîntului Apostol Andrei pe Nipru, fapt care ar putea susține ideea că primul botez creștin pe aceste meleaguri ar fi putut avea loc în secolul I.

Ulterior, în secolul al IV -lea, sunt mărturii care atestă existența creștinismului în Crimeea, prin intermediul goților care se botează, dar și prin participarea la Sinodul 1 ecumenic de la Niceea din 325 a unui episcop Philipus de Chersones (oraș grec din Crimeea, localizat în apropiere de actualul Sevastopol).

Alte mărturii, asociază creștinarea Rusiei cu creștinarea Bulgariei, în a doua jumătate a secolului al IX-lea, deși documentele sunt puține și imprecise.

De asemenea, sunt exprimate puncte de vedere conform cărora încă din anul 867 patriarhul Fotie, în marea lui acțiune misionară asupra popoarelor slave, anunța că rușii, ,,un trib de barbari, plini în permanență de furii împotriva Imperiului, imaginând tot felul de strategii”, care încercaseră să atace Constantinopolul au acceptat un episcop bizantin:

Vă poftim și vă cerem a vă alătura la sfat cu noi. (…) O dată ce vom smulge aceasta necinstire, putem nădajdui ca nou-botezații bulgari se vor întoarce la Credința ce au primit mai întâi. Și nu numai ei, ci și așa-numiții Rhos*, popor cumplit odinioară; ca tocmai acum ei leapădă credința lor cea păgâneasca și trec la Crestinism, primind episcopi și pastori de la noi, ca și toate obiceiurile creștinești.

,,Nu numai că acest neam a schimbat nelegiuirea de mai înainte cu credința în Hristos, ci și cel la mai mulți adesea vestit și întrecând în cruzime și ucideri pe toți ceilalți, adică cel numit Rhos care, subjugându-se pe cei din jurul lor, s-au îngâmfat de aceea peste măsură și contra puterii romane și au ridicat mâinile contra ei.Dar, totuși și aceștia au primit religia cea curată și nestricată a creștinilor”.

* Termenul Rhos era folosit de greci pentru a-i desemna pe ruși, numiți de slavi Rus și de arabi Rûs. Din punct de vedere lingvistic etmonimul Rus este de origine scandinavă. În Finlanda și în prezent se foloseșete termenul routsi pentru a-i desemna pe suedezi (cf. Adrian Ignat și Dan Bădărău).

Procesul de convertire al rușilor inițiat de Fotie este apreciat de Vladimir Vodoff ca fiind un eveniment fără consecințe majore:

,,Succesul misionar anunțat de Fotie în 867 nu este decât o manifestare a reluării, după sfârșitul crizei iconoclastice a expansiunii religioase și culturale a Bizanțului”.

Opus acestei opinii Dan Bădăru consideră că procesul inițiat de Fotie pune bazele dezvoltării viitoarelor relații slavo – bizantine din secolul al X-lea.

Pe aceeași linie și eu consider că, pe fondul conflictului dintre Bizanț și Roma, Fotie a reușit să atragă atenția Bizanțului asupra popoarelor slave dar și să canalizeze energii misionare în lumea slavă.

Într-o abordare consensuală, se poate aprecia că procesul efectiv de creștinare a rușilor poate fi marcat de anul 988 prin căsătoria cneazului rus Vladimir de Kiev cu Ana, sora ,,porfirogenetă” (născută în purpură) a basileului Vasile al II-lea, căsătorie care se va realiza doar după ce Vladimir se botează în dreapta credință.

În același an, Vladimir a poruncit ca idolii să fie distruși și toți supușii săi să primească taina botezului, deschizând astfel drumul slavilor spre credință ortodoxă.

,,Oricine, bogat sau sărac, cerșetor sau muncitor, dacă nu va veni mâine la fluviu pentru a se boteza va cădea în vrajbă cu mine. Auzind aceste vorbe, poporul veni cu bucurie, veselindu-se și zicând: Dacă religia aceasta n-ar fi bună, n-ar fi îmbrățișat-o principele și boierii iar diavolul zicea gemând: nenorocitul de mine iată-mă gonit de aici; eu credeam că m-am stabilit aici fiindcă apostolii nu au propăvăduit și poporul acesta nu știa nimic despre Dumnezeu; eu mă bucuram de cultul ce mi se făcea și acum iată-mă învins de cei neștiutori, iar nu de apostoli, nu de martiri; de aici înainte nu voi stăpâni în această țară”.

În analiza lui Adrian Ignat, deși originea procesului de creștinare are o determinare politică sunt și alte motive, semnificative fiind în acest sens cele prezentate în Cronica vremurilor trecute (Повѣсть времяньныхъ лѣтъ în slava veche) cu referire directă la misionarii creștini:

,,Efectul miraculous al harului divin asupra minții și sufletului îndelung propăvăduite de misionarii bizantini” care ,,au venit pentru prima oară în Rusia în secolul al IX-lea, secol care este martorul converirii slavilor” Acești călugări misionari ,,au pregătit terenul pentru convertirea ulterioară a prințesei Olga (bunica lui Vladimir n.n.) în 955 și a lui Vladimir care au fost urmate de botezul rușilor”.

În acest sens, se cuvine menționat și rolul major jucat în creștinarea rușilor de către frații Constantin (Chiril) și Metodiu, ulterior canonizați, care au tradus și rescris Biblia și cărțile liturgice. Aceștia au constituit încă din secolul al VIII-lea o comunitate slavă în Tesalonic apoi prin misionarism au răspândit credința creștină printre cehi, croați, poloni și nu în ultimul rând ruși kieveni.

,,Dumnezeu iubitorul de oameni s-a îndurat de neamul slavilor și l-a trimis pe pământ pe Sfântul Constantin Filozoful, supranumit Chiril, un bărbat drept și adevărat. Și el le-a făcut 38 de litere, unele după modelul literelor grecești, altele conform limbii slavilor”.

Cei doi frați sunt creatorii alfabetului glagolitic din care discipolii lor vor crea ulterior alfabetul chirilic ce va sta la baza transmiterii textelor religioase în slava veche care va deveni și limba culturală a slavilor ortodocși.

La fel de important pentru acest proces este și faptul, subliniat de prof. univ. dr. Antoaneta Olteanu, potrivit căruia începând cu secolul X, Rusia a avut relații politice strânse cu Bulgaria care se fundamentau și pe legături lingvistice, entice și culturale. Aceste legături au facilitat răspândirea cărților în limba slavă către Kiev din teritoriile morave sau bulgare, cu atât mai mult cu cât la Constantinopol exista și un centru al creștinismului de limbă slavă.

Am considerat necesar să prezint aceste scurte considerații referitoare la încreștinarea rușilor deoarece, creștinismul, în fapt ortodoxismul, va asigura nu doar cadrul general al apariției mitului Moscova A Treia Romă ci și energiile spirituale care vor alimenta și susține atât nașterea cât și supraviețuirea și consolidarea acestui mit.

Cu atât mai mult cu cât, încreștinarea (Ignat) sau îndumnezeirea (Besançon) rușilor reprezintă un proces deosebit de complex și cu efecte fundamentale deoarece:

,,Potrivit vechilor cronicari, Rusia a adoptat târziu credința creștină, dar a primit-o cu atâta fervoare și cu o asemenea sinceritate, încât se socotește pe sine drept țara cea mai iubită de Cristos și cea mai binecuvântată”.

2.2. Nașterea unui mit

Așa cum evidențiam mai sus, cele două perspective – religioasă (creștină) și imperială (politică) – ce fundamentează mitul Moscova A Treia Romă au ca element integrator mesianismul rus care, în opinia mea, are două determinative, religios și cultural, ce se întrepătrund în proporții mereu diferite funcție de un contex istoric sau altul.

Relevant pentru eseul meu este faptul că mitul Moscova A Treia Romă deși este fundamentat de aceste ,,mesianisme” le integrează într-o dimensiune națională și ideologică astfel încât putem să alocăm mesianismului rus și determinativele național și ideologic. În pofida, sau în acord cu această argumentație, putem concluziona că, în expresia sa cea mai evidentă, mesianismul rus este unul din vectorii majori care dau sens culturii ruse cu atât mai mult cu cât:

,,Mesianismul accentuează convingerea că ești ales pentru o îndatorire specială sau un rol în istorie, astfel că Dostoievski, Soloviev și Berdiaev recunosc aspectul mesianic al ideii Moscova A Treia Romă, concept creat în secolul al XV-le pentru a arăta că Rusia este iubită de Dumnezeu”.

De asemenea, în spiritul ideilor lui Lucian Blaga (Trilogia Culturii) putem spune că orice popor are un destin propriu condiționat de conștiința apartenenței la o cultură majoră sau minoră, definită printr-o idee sau un mit care reprezintă esența spirituală a acelui popor și care poate să plaseze o cultură din dimesiunea sa etnografică într-o dimensiune monumentală, cu precizarea că cele două dimensiuni nu asociază criterii axiologice ci mai mult criterii calitativ-structurale, deoarece:

,,Mesianismul se naște din forța lăuntrică a unui popor și exercită asupra lui o forță vitalizantă. Două popoare mesianice nu pot trăi în pace. Neservind același sens în lume, dar luptând cu o intensitate și cu un dramatism egal pentru ideea (în fond pentru destinul) lor, conflictul se agravează cu cât acea „idee“ este mai matură în substanța acelui popor. De la profeții evrei pînă la Dostoievski (ultimul mare vizionar mesianic), știm că fiecare neam ce-și deschide cale în istorie luptă pentru o idee a lui și pentru o formulă de salvare, pe care o crede universală și definitivă. Credința lui Dostoievski că poporul rus va salva lumea este singura expresie valabilă a unui crez mesianic. În formă brutală, mesianismul a fost totdeauna reprezentat de germani, ruși și evrei. Menirea lor nu-i poate purta decît pe drumuri izolate sau în antagonisme dramatice.

Ceea ce trebuie subliniat este faptul că:

,,Mesianismul rus se manifestă în afirmarea lui Hristos, într-o rusificare mai mare sau mai mică a evangheliei. N. A. Berdiaev identifică drept trăsătură distinctă a mesianismului rus afirmarea apropierii exclusive a poporului de Hristos, recunoașterea întâietății lui în ceea ce-l privește pe Hristos. În aceasta ar consta, spunea Berdiaev, diferența dintre mesianism și misonism. Popoarele ce au chemare sau o misiune, mai ales o misiune religioasă, pot fi multe. Dar poporul mesia poate fi numai unul”.

Este deci evident că mesianismul rus se fundamentează pe o dimensiune creștin- ortodoxă, determinantă pentru mitul Moscova A treia Romă, încât putem înțelege de ce ,,idealul național al acestui popor este exprimat de apartenența la idealul ca Rusia să devină a treia Romă pentru întregul creștinism”.

De aceea, raportat la mesianismul evreiesc și german, mesianismul rus are alte valențe, mult mai profunde având în vedere că:

,,Mesianismul este în același timp religios și ideologic; religios în măsura în care pretinde o mântuire în limitele unuei culturi și ideologic, fiindcă o cultură mesianică este în primul rând o cultură națională. Doar trei culturi au fost mesianice: cultura iudaică – reprezentând forma pură a mesianismului; cultura germană – adică mesianismul în forma sa ideologică și cultura rusă legată de mesianismul ecumenic, prin ideea celei de a Treia Rome”.

În plus față de argumentația lui Bogdan Silion, apreciez că mesianismul rusesc este cel mai puțin pretabil de a fi gândit ca generator de expresii radicale deoarece cultura rusă, prezintă câteva note distincte care o diferențiază de cultura iudaică sau de cea germană.

Cultura rusă este liturgică, responsorială, mimetică, reactivă sau matricială: are, psihanalitic și în durata lungă, toate atributele simbolice ale figurii feminine. O cumințenie fertilă, o plasticitate vertiginoasă, o formidabilă vitalitate, un spor de umanitate autentică și totuși histrionică, iluzionistă, spectaculară. În termeni jungieni, cu tot cu anacronica lor incorectitudine de gen, Occidentul reprezintă animus, Rusia, anima. E și un alt mod de a recunoaște că Rusia și Occidentul sunt arhetipal inseparabile, ca ipostaze ale unei psyche indo-europene de obârșie comună. A cunoscut și mistica apuseană „nebunii“ săi, nefiind scutită de hiperbole, excese și comportamente aberante. În cazul Rusiei, amintita „nebunie pentru Hristos“ devine cumva ideologică și se obiectivează ca rațiune de stat. Nu doar în cazul emblematic al unui Rasputin, ci în însăși stilistica deciziei strategice.

M-am simțit obligat să punctez acest aspect, deoarece există o anumită tendință de a asocia în mod artificial ideii mesianice ruse – în diferitele ei forme concrete de manifestare – un anumit potențial de radicalizare.

În majoritate situațiilor, aceste aprecieri sunt argumentate prin legături tendențioase între mesianismul rus și bolșevism. Referitor la acest aspect punctul meu de vedere este diferit, deoarece mesianismul rus este înainte de toate religios, iar bolșevismul reprezintă o expresie a integrării mesianismului naționalist cu elemente ale culturii germane (și nu doar Marx și Engels)

Chiar mitul Moscova A treia Romă într-o formă mai concretă Moscova Noul Ierusalim a alimentat asocierea cu bolșevismul fapt care ar putea fi confirmat și de următorul fragment din Jurnal de călătorie – Rusia al lui Kazantzakis:

,,Priveam, și pe neașteptate, spre amiază, apărură de departe, neclare, sub cerul negru cenușiu , turle de aur. Ne apropiam de acum, soseam în noul Ierusalim al muncitorului Dumnezeu, în inima noului Pământ al Făgăduinței, în Moscova”.

Tot pe aceeași linie putem adăuga și un fragment din Spovedania unui învins în care Panaint Istrati, după ce prezintă impresiile sale din mai multe orașe ale URSS declară aproape cu extaz: ,,Moscova chemarea mea”.

Însă dincolo de orice interpretare, nașterea mitului Moscova a Treia Romă este un moment pivotal ce separă istoria Rusiei în două etape distincte.

Prima etapă, anterioară căderii Constatinopolului, are drept vector de identitate procesul de creștinare concomitent cu deplasarea centrului de greutate politic, religios și cultural dinspre Kiev spre Moscova.

A doua etapă este cea de după căderea Constantinopolului, eveniment imaginar major, care de fapt va determina canalizarea energiilor spirituale ale lumii slav-ortodoxe în ideea-mit „A Treia Romă”.

În acestă etapă Marshall Poe identifică trei referențiale de parcurs: expansionismul din timpul perioadei imperiale; gândirea mesianică a slavofililor și a panslaviștilor în secolul al XIX-lea, și internaționalismul proletar al bolșevicilor care doreau „dominația întregii lumi” alături de care eu îndrăznesc să propun și momentul actual, post-imperium.

În toate aceste momente referențial, constatăm că mitul evoluează și se consolidează simbolic iar valoarea de mit fondator este confirmată și de faptul că, prin efectele sale la nivel simbolic, contribuie decisiv la configurarea, în mentalul colectiv al poporului rus, a imaginii Sfintei Rusia.

„Una dintre ideile de bază ale conștiinței naționale ruse în perioada evului mediu o constituie convingerea unanimă că în afara Rusiei nu există creștinism, astfel fiind posibilă și siguranța naivă, dar marcată de naționalism, că până și sfinții vorbeau rusește”.

Referitor la acest aspect se cuvine subliniat faptul că sub acoperirea simbolică a mitului Moscova A treia Romă sintagma Sfânta Rusie va asocia ideea Moscova – Noul Ierusalim:

,,Este caracteristic faptul că ideea Moscovei, ca ce-a de-a Treia Romă a putut fi curând transformată în ideea Moscovei – Noul Ierusalim care nu contrazicea prima idee , dar care poate fi considerată ca fiind propria concretizare”.

În același, timp această acoperire simbolică nu va reuși să anuleze tendințele centrifuge, respective schismele, fapt surprins și de P. Evdokimov care, exagerând totuși, arată că:

,,Mesianismul celei de A Treia Rome este o utopie fragilă și puțin durabilă care eșuează în Raskol, schismă a vechilor credincioși”.

Nu putem fi de acord cu afirmația conform căreia mesianismul ideii Rusia A Treia Romă este o utopie puțin durabilă, atâta timp cât, în pofida turor schismelor și nu doar, mitul a supraviețuit.

Marea Schismă generată de reformele lui Nikon, la mijlocul sec. XVII, precedată și de altele, nu a atentat la dimensiunea mesianică, dimpotrivă, a evidențiat trăinicia mitului și capacitatea sa de a susține diferite expresii de manifestare a credinței (foarte probabil, poziția lui Evdokimov se bazează pe faptul că după ce Nikon a fost înlăturat și condamnat (1660), sinodul a respins ideea conform căreia căderea Constantinopolului a fost o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru trădarea de la Florența a credinței ortodoxe. Iar trădarea de la Florența a fost un argument în baza căruia Filotei a construit ideea Moscova a Treia Romă).

De asemenea, se poate invoca, în mod fals cred eu, și faptul că:

Unii istorici au considerat că ideea „Moscova – a treia Romă” nu a fost luată în serios de țarii moscoviți ca ghid pentru politica lor sau că a fost modificată sau chiar abandonată odată cu mutarea la Sankt-Petersburg. Versiunea populară a mesianismului rus subliniază sfințenia și unicitatea pământului rus și a poporului rus mai degrabă decât sfințenia țarului, astfel încât „ne aflăm în fața unei credințe speciale: convingerea unui popor sau, cel puțin, a unora dintre reprezentanții săi, într-o vocație religioasă specială”.

Chiar și racordarea forțată a Rusiei la Europa de către Petru I, care suprimă instituția patriarhală înlocuind-o cu un corp de funcționari, nu va face decât ca pentru un secol Sfânta Rusie (Sviataia Rus) să fie înlocuită cu Imperiul Rus (Rossiiskaia Imperia).

Începând cu secolul al XIX -le mitul Moscova Treia Romă va fi refundamentat pe o perspectivă culturală iar Pușkin, Gogol, Dostoievski vor fi apostolii mitului, în special pe direcția Sfintei Rusii.

De asemenea, contribuții remarcabile în acest sens vor aduce și alți apostoli ai mitului precum Kirievski, Homiakov, Leontiev, Soloviov, Berdiaev astfel că:

,,Odată ce mitul celei de-a Treia Rome cunoaște o propagandă în rândurile clerului, nobililor, ale oamenilor de rând, ea se va implanta adânc în sufletul întregii Rusii, devenind ideea călăuzitoare, ideea ce va fi în scurt timp un apanaj cultural al intelighentiei ruse”

Din aceste motive, și nu numai, mitul va supraviețui bolșevismului astfel încât și în prezent, așa cum afirma Elie Sale, rectorul Universității Balamand din Liban, într-un interviu:

,,De-a lungul istoriei mulți oameni au văzut în Moscova o a Treia Romă.Totuși, pentru noi, Moscova nu este a doua sau a treia , ci întotdeauna prima și cea mai importantă”.

Despre această dimensiune religioasă se mai pot adăuga și alte elemente cu atât mai mult cu cât ea este deosebit de relevant pentru lucrarea mea finală, deși la prima vedere nu ar părea așa, dar mă voi apleca asupra lor mai tîrziu, deoarece intenționez ca prin ele, să confer mai multă autenticitate ideii post-imperium.

Capitolul 3

Dimensiunea imperială (politică)

Prof. univ. dr Antoanea Olteanu, evidențiază faptul că între secolul al XII-lea, când a fost atestată documentar Moscova (1147) și secolul al XVIII-lea când a Petru cel Mare a pus piatra de temelie a Petersburgului (1703) istoria Rusiei s-a derulat pe trei perioade fundamentale:

– Momentul Rusiei Kievene (sec.IX-X) în care statul rus se afirmă pe scena europeană, după ce Vladimir adoptă creștinismul;

– Întărirea statului centralizat rus de către Ivan Cel Groaznic, (sec.XVI) în care Moscova începe să devină un simbol;

– Afirmarea statului rus prin racordarea sa la Europa de către țarul Petru cel Mare (sec. al XVIII -lea).

În diacronia evenimentelor din perioada prezentată mai sus, căderea Constantinopolului reprezintă una din cele mai mari răsturnari imaginare din istoria lumii creștine care, dincolo de efectele cu valoare simbolică a produs și mari efecte politice care vor cataliza inițierea și, ulterior, consolidarea mitului Moscova A Treia Romă deoarece:

,,După cucerirea Constantinopolului în 1453 a existat o singură națiune capabilă să-și assume rolul conducător în cadrul creștinătății vestice. Mare parte din Bulgaria, Serbia și România fuseseră deja cucerite de turci, iar restul a fost absorbit în scurt timp. Metropola Kievului trecuse sub sceptrul regilor romano-catolici ai Poloniei și Lituaniei. Rămăsese doar Moscova. Moscoviților nu li s-a părut o coincidență faptul că tocmai se eliberaseră de ultimele vestigii ale suveranității tătare exact când Imperiul Bizantin căzuse pradă turcilor. Era ca și când Dumnezeu le-ar fi dăruit libertatea pentru că îi alesese succesorii Bizanțului.”

Căderea celei de A Doua Rome, într-un moment în care Moscova ieșise de sub amenințarea tătară a reprezentat acel eveniment de ruptură care se constituie, în același timp, ca reper temporal al unui regim de istoricitate, concept asupra căruia mă voi concentra în următoarele rânduri.

Conceptul regim de istoricitate a fost lansat de Reinhart Koesellek și dezvoltat de istoricii Scolii Franceze de la Annales.

Acest concept asociază cronologiei evenimentelor o ordine a continuumului temporar ca structură perceptivă care poate anula o periodizare anterioară prin raportarea la un eveniment de ruptură.

Spre exemplu, unul din acești istorici, Daniel Milo, propune un regim de istoricitate în care ruptura evenimențială stabilește cronologia timpului prezent nu de la întruparea lui Hristos ci de la Patimi decalând cronologia creștină cu 33 de ani, vârsta la care dogmatica susține că a murit Hristos.

Exercițiul propus de Milo arată că în acest fel periodizarea istoriei contemporane, așa cum a fost ea făcută de Fernand Braudel, nu mai este adecvată astfel că Primul Război Mondial s-ar strămuta în sec. al XIX -lea redevenind astfel astfel Marele Război (în secolul XX nu a putut fi numit așa decât până la cel de Al Doilea Război Mondial care a fost mai mare) Revoluția Rusă din 1917 ar urma același traseu și împreună cu revoluțiiile de la 1848 și 1871 ar completa Secolul revoluțiilor, în timp ce secolul XX ar debuta cu marea criză economică și venirea la putere a lui Hitler și a lui Stalin.

În aceeași logică am putea admite că anul 1453 este momentul zero al nașterii celei de A Treia Rome și pornind de aici putem spune că după o jumătate de veac se finalizează unirea teritoriilor ruse în jurul Moscovei de către Vasili al III-lea (1505 – 1533), după un secol în Moscova a Treia Romă Ivan al IV-lea este uns țar (1547) pentru ca după după încă un secol să-și înceapă domnia dinastia Romanovilor, odată cu ungerea ca țar a lui Aleksei Mihailovici (1645-1676).

Ungerea ca țar a ui Ivan al IV-lea este unul din cele mai importante evenimente care pot fi asociate mitului Moscova a Treia Romă:

,,Până atunci în Rusia țari erau numiți numai împărații bizantini și hanii Hoardei de Aur. În catedrala Adormirea Maicii Domnului din Kremlin, în prezența reprezentanților curții și ambasadorilor străini, pentru prima dată în Rusia a fost săvârșit ritualul încoronării (…) Acest titlu de țar îl dau cărțile sfinte în limba slavonă regilor Iudeii, Babilonului, Asiriei și chiar împăraților romani. În paginile lor apar țarul David, țarul Iulius Cezar, țarul Augustus. Cuvântul țar (Caesar) ține deci de prestigiul Bibliei, al Imperiului Roman, al Bizanțului. Cel care îl poartă este moștenitorul Romei antice și al Romei noi, Bizantine. El este conducătorul celei de A Treia Rome, a cărei putere trebuie să o depășească pe a primelor două”.

Poate că aceasta este cea mai importantă consecință politică pe care o putem asocia dimensiunii politice a mitului, consecință care va produce efecte nenumărate ce vor marca întreaga istorie a Rusiei, inclusiv racordarea la Europa, prin intermediul căsătoriilor viitorilor țari cu prințesele din marile case regale europene dar și prin deschiderea către Europa promovată de Romanovi.

Pe dimensiunea politică, mitul Moscova a Treia Romă, evidențiază cum forța simbolică a credinței a generat acel flux de energii spirituale ordonatoare ale realității și mai mult, multiplicatoare ale acestei realități, pe o direcție non-liniară și deloc constantă, generatoare a unei civilizații puternice.

,,În locul dezolantei imagini a unei istorii mondiale liniare, eu văd o multiplicitate de civilizații puternice. Fircare dintre acestea are o idee proprie și pasiuni proprii, o viață proprie, o voință și o simțire proprie, o moarte proprie…Aceste civilizații, organisme vii cu o organizare superioară, cresc într-o magnifică absență a scopurilor ca florile de pe camp. La fel ca plantele și animalele, ele aparțin naturii vii alui Goethe și nu aceleia moarte a lui Newton. Eu văd istoria universală o eternă organizare și descompunere, o uimitoare apariție și dispariție a formelor organice”.

Spengler chiar admite că flacăra ababdonată în mîinile slăbite ale Occidentului, va fi reluată de Rusia

Așa cum am mai arătat, căderea Constantinopolului a generat ample schimbări politice nu doar în lumea slavă ci în întreaga Europă.

Din punctul meu de vedere, aceste schimbări pot fi privite din mai multe perspective.

Una dintre acestea, frecvent invocată, scoate în evidență faptul că acest eveniment de ruptură a consacrat o nouă structură politică, statul rus și ulterior Imperiul Rus care a realizat un echilibru de putere în estul Europei în competiția cu Imperiul Otoman dar și o alternativă la cu cultura catolico-protestantă europeană.

Complementar acestei perspective, o alta evidențiază continuarea conflictului cultural (religios) în Eurasia între creștinism și mahomedanism conflict care, astăzi se poartă și între atlantism și eurasianism deși problema musulmană a Rusiei este foarte evidentă iar aceste aspecte sunt cu atât mai evidente dacă acceptăm ceea ce spunea Savițki într-n text din 1921 (Povorot k Vostoku):

„Rusia nu este doar Occident, ci și Orient, nu numai Europa , ci și Asia, ba chiar nu este deloc Europa este Eurasiia”.

O altă perspectivă evidențiază că în numele acestui mit se va dezvoltă politica imperialistă care, în spiritul mitului Moscova A Treia Romă, era susținută de toată elita intelectuală rusă.

Conform acestei perspective, după configurarea mitului Moscova A Treia Romă, istoria Rusiei s-a derulat totdeauna spre realizarea unui singur scop: formarea unei mari monarhii naționale în cadrul unui imperiu rus.

Mai mult decât atât țarii din secolul al XIX-lea vor defini, din perspectiva mitului, o misiune etnoreligioasă a Rusiei ca apărătoare a ortodoxiei și a lumii slave, idee valabilă și astăzi și recunoscută de la Moscova via Belgrad, Nicosia și Atena.

În fapt mitul a realizat mai mult decât atât deoarece:

,,În măsura în care mitul Moscova a Treia Romă conține o parte de adevăr, putem spune că Imperiul constantinian a supraviețuit până la revoluția rusă din 1917.

În acest timp commonwealth-ul ortodox regrupa numai popoarele din Europa răsăriteană și Balcani. Mai mult decât atât, Rusia dinaintea revoluției se considera că face parte din Orient, nu numai pentru că era situată la Est de continentul european, ci și pentru că întruchipa Răsăritul creștin”

Dar una din cele mai semnificative perspective politice de abordare este cea care arată că la mijlocul secolului al XIX-lea mitul va conduce la producerea unei rupturi evidente a societății și culturii ruse. Această ruptură, va fi de fapt o veritabilă schismă, între occidentaliști și slavofili.

Este deci evident că, pornind de la concepția lui Mircea Eliade conform căreia mitul arată cum ceva a început să ființeze, povestind că ceva s-a întâmplat realmente, că a avut loc, consecințele politice ale mitului Moscova a Treia Romă, devin aproape niște truisme.

În prezent, atât la nivel politic cât și la nivel religios, se observă că Rusia dorește o schimbare care să o aducă la acel status în care să-și recapete prestigiul conferit de forța simbolică a mitului Moscova A Treia Romă.

Pentru asta, Rusia va trebui să se reinventeze, iar acest fapt se va putea produce în primul rând pe o dimensiune culturală.

Adică pe acea dimensiune în care Rusia, oricând va putea revendica, mai mul mai mult sau mai puțin, forța simbolică a unui mit deoarece ,,substanța mitului nu se află nici în stil, nici în modalitatea narațiunii, nici în sintaxă, ci în istoria povestită de el”.

Iar istoria și cultura rusă sunt exemplare.

Închei acest capitol în care am arătat o imagine proprie a dimensiunii politice cu un citat din Gogol. L-am ales pe el pentru că deși a fost ucrainean și iubitor al Bisericii Romei i-a revenit totuți misiunea de a realiza prin opera lui integrarea a trei dimensiuni ale naționalismului rus, Rusia, Suveranul și Ortodoxia.

,,Așa zboară Rusia sub o inspirație divină.

Încotro te avânți, răspunde. Nici-un răspuns.

Zboară pe de lături, rămânând în urmă tot ce-i iese în cale și, cu priviri invidioase, se dau la o parte – ca să-i facă loc – celelalte state”.

În loc de încheiere

Spuneam la începutul acestui eseu, citându-l pe Alain Besancon, că de la Pușkin la Soljenițîn toți marii gânditori ruși s-au întrebat în permanență Ce este Rusia? Ce înseamnă să fii rus? Ce semnificație are Rusia în istoria universală? Ce-i rezervă destinul?

Răspunsul a fost dat de Dostoievski, iar acest răspuns scoate în evidență faptul că

Moscova a Treia Romă are valoarea unui mit fondator:

,,Cred întradevăr că noi, sau mai degrabă rușii care vor veni, vom sfârși prin a înțelege că a deveni rus înseamnă tocmai a tinde să introduce definitive împăcare în contradicțiile Europei , a da nostalgiei npastre europene o soluție în sufletul universal uman și unificator, a-i primiîn el, plini de iubire, pe toți frații noștrii, și la sfârțit poate să rostim un cuvânt de mare și comună armonie despre acordul definitive și frățesc al tuituror neamurilor după (…) legea evanghelică a lui Hristos.

Într-un anume fel am și eu niște răspunsuri.

Sau mai degrabă aveam înainte să ajung în Moscova. Mă tem că în acest moment ele, mai mult s-au edulcorat decât să se cristalizeze.

Dar cu toate acestea, deasupra oricărei urme de îndoială, în aceste momente în care lucidiatea studiului se amestecă cu patetismul clipei prezente, parafrazîndu-l pe Steinbeck, pot spune că deocamdată nu am nici concluzii și nici niște răspunsuri definitive.

Poate doar că ,,rușii sunt la fel ca toți ceilalți oameni. Bineînțeles că sunt și unii răi, dar cei mai mulți – mult mai mulți – sunt foarte de treabă”.

Cert este faptul că Cea de-a Treia Romă nu este un mit mort sau un mit uitat, deși uitarea este o treaptă a morții.

Meditațiile lui Berdiaev, interzise în perioada bolșevică sunt astăzi frecvent dezbătute în mediul academic, iar cele două coordonate ale mitului, imperială și creștină, continuă să fie un liant între Stat și Biserică dar și o punte prin care Trecutul și Viitorul Rusiei se întâlnesc în Prezent.

Pentru ruși, mitul Moscova A Treia Romă continuă să lumineze calea spre acea Rusie luminoasă și sfântă dar și spre descoperirea sensului unei noi idei: ideea post-imperium.

Și pentru a încheia, scurtul meu punct de vedere despre mitul Moscova A Treia Romă, definitoriu pentru Rusia culturală și ortodoxă, se cuvine să întăresc tot ceea ce am arătat cu un vers al lui Tiutcev:

În Rusia nu poți decât să crezi (Rossiu mojno tolko verit)

Bibliografie:

Lucrări de specialitate

Berdiaev, Nikolai, Spirit și libertate. Încercare de filosofie creștină, Ed. Paideia, București, 2009;

Besançon, Alain, Sfânta Rusie, Ed. Humanitas, București, 2013;

Chaudet, Didier, Parmentier, Florent, Benot Pelopidas, Imperiul în oglindă. Strategii de mare putere în Statele Unite și Rusia, Ed. Cartier, Chișinău, 2008;

Cioran, Emil, Schimbarea la față a României, Ed. Humanitas, București, 1990;

Crainic, Nichifor, Dostoievski și creștinismul rus, Ed. Sfinții Martiri Brâncoveni, București 2013;

Djuvara, Neagu, Civilizații și tipare istorice.Un studiu comparat al civilizațiilor, Ed. Humanitas, București, 2006;

Duncan, Peter, J S Russian messianism. Third Rome, revolution, communism and after, London and New York, Routledge, 2000;

Dughin, Aleksandr, Bazele geopoliticii, Ed. Eurasiatica ro. 2011;

Erofeev, Venedikt, Moscova-Petușki, Ed. Polirom, Iași, 2014;

Eliade, Mircea, Mituri, Vise și Mistere, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1998

Ferrari, Aldo A treia Romă. Renașterea naționalismului rus, Ed. Anastasia, București, 1999;

Helman, Wendy, The Russian Ideea: In Search a New Identity, Slavica, Indiana, 2004;

Ignat, Adrian, Cele trei Rome. Evoluția istorico-politică și cultural-bisericească a unui concept, Ed. Universitară, București, 2012;

Istrati, Panait, Spovedania unui învins, Ed. Cugetarea, București;

Kazantzakis, Nikos, Jurnal de călătorie-Rusia, Ed. Humanitas, București, 2015

Leontiev, Konstantin, Bizantinismul și lumea slavă, Ed. Anastasia, București, 1999;

Lévi-Strauss, Claude, Antropologia structurală, Ed. Politică, București, 1978;

Olteanu, Antoaneta, Miturile Rusiei Clasice, Ed. Paideia, București, 2004;

Olteanu, Antoaneta, Civilizația rusă. Perioada veche și modernă, Ed. Paideia, București, 1998;

Silion, Bogdan, Rusia și ispita mesianică. Religie și ideologie, Ed. Vremea, București, 2004;

Sinitsyna, Nina Tretii Rim. Istoki i evoliutsiia russkoi srednevekovoi kontseptsii, Moskva, 1998;

Spengler, Oswald, Destinul Occidentului, Ed. Beladi, București, 1996;

Spidlik, Tomas, Marii mistici ruși, Editura Episcopiei Dunării de Jos, 1997;

Trenin, Dmitri, Post-imperium. A Eurasian story, Carnegie Endowment for International Peace, Washington DC, 2011;

Ware, Timothy, Istoria bisericii ortodoxe, Ed. Aldo Press, București, 1999;

Vladimir Vodoff, Naissance de la chrétienté russe: la conversion du prince Vladimir de Kiev et ses conséquences, XIe-XIIIe siècles Paris, Fayard, 1988;

Wolff, Larry, Inventarea Europei de Est. Harta civilizațiilor în epoca luminilor, Ed. Humanitas, București, 2007.

Articole în reviste de specialitate

Baconski, Theodor, Rusia, un imperiu scenografic,în Revista 22, august 2013;

Cherniavsky, Michael „Holy Russia“: A Study in the History of an Idea, The American Historical Review, Vol. 63, No. 3 (Apr., 1958);

Konrad, Alexander Old Russia and Byzantium: The Byzantine and Oriental Origins of Russian Culture by The Slavic and East European Journal Vol. 17, No. 4 (Winter, 1973);

Gacev, G., Kosmos severa Evrazi kak Imperia, Zavtra, nr. 42, octombrie 2003;

Poe, Marshall, Moscow, the Third Rome: The Origins and Transformations of a “Pivotal Moment”, University of Iowa, accesată pe http://ir.uiowa.edu;

Bădărău, Andrei Creștinarea rușilor în contextul relațiilor bizantio-slave în secolele IX și X accesat pe www.teologie.net

Toumanoff, Cyril, Moscow The Third Rome: genesis and significance of a politico religious ideea în Catholic Historical Review vol. 40 no. 4 (Jan 1955);

Guran, Petre, A treia Romă, un mit medieval și extensiile lui contemporane, Revista 22;

Patriarhul Fotie Epistola enciclică, în studii Teologice I (1930) nr. 2;

Trebitsch, Michel, Statutul evenimentului în istoria timpului prezent, în Lucrările simpozionului internațional organizat de Colegiul Noua Europă, București, 7 – 8 aprilie, 2000;

Sitografie:

www.jstor.org;

www. slavica.indiana.edu;

www.teologie.net;

ww.europeea.ro;

www.nec.ro;

www.sainsburysebooks.co.uk;

www.uiowa.edu/;

www.revista22.ro;

www.pemptousia.ro;

www.apologeticum.ro;

www.epen.ro;

www.wikipedia.ro.