Moartea In Contextual Cultural Crestin – Islamic

Moartea in contextual cultural Crestin –Islamic

Cuprins:

Cap. 1. Depresia și anxietatea

1.1 Simptome și episoade depresive

1.2 Clasificarea și diagnosticarea depresiei

1.4 Evaluarea depresiei

1.5 Tratamente

1.6 Concluzii pentru depresie

1.7 Natura anxietății și a fricilor umane

1.8 Tehnici de control ale anxietății

Cap. 2. Despre moarte și despre tradițiile și obiceiurile

de inmormântare la crestinii români pag.

2.1 Despre moarte

2.2 Traditiile si obiceiuri de inmormântare la Crestinii români

2.3 Priveghiul, plângerea mortului și pomenile

Cap. 3. Despre musulmani

3.1 Înmormântările la musulmani

3.2 Tradiții de doliu și înmormântare la musulmani

Cap. 4. Consilierea și terapia durerii

4.3 Facilitarea travaliului

Cap. 5. Cercetarea metodologică

5.1 Obiectivele

5.2 Ipotezele de lucru

5.3 Instrumentele de cercetare BDI, HAD

și chestionarul personal

5.4 Lot de subiecți

5.5 Prezentarea si analiza datelor

5.6 Concluzii

Bibliografie

ARGUMENT:

Am ales această temă având ca suport atât contactul cu această lume

„a oamenilor preocupați de dezvoltarea personală” și implicit cu zona religiei, ezoterismului și într-un final al pșihologiei umane, cât și faptul că sunt Crestin după ambii părinți și botezat crestin . Însă, deși crestin fiind am crescut într-un melanj de tradiții care în timp s-au transformat într-un stil propriu de viata, în urma experiențelor personale.

Totul a început din multele întrebări pe care la un moment dat ajungem să ni le punem fiecare, indiferent de zona din care venim, însă „curiozitatea” survenită în urma durerii în cazul meu, a fost atunci când fratele meu a murit la varta de 8(opt) ani diagnosticat cu Paraencefalita Sclerozanta Subacuta eu insumi avand varsta de 11 (unsprezece )ani . Având in vedere că în orice pierdere reacționăm cu multă furie, pentru mine acel moment a fost foarte clar că indiferent cât aș urla sau m-aș plânge, el nu s-ar trezi.

Eram ateu , a fost prima data cand m-am intalnit cu moartea constient , imi mai murise un bunic dar eram prea mic sa inteleg .

Dupa ciraca 7 ani in urma unui accident stupid mi-a mai murit și sora . de aceasta data am fost destructurat , am intrat in depreșie m-am apucat de fumat , baut și unde era o bataie și aparea riscul sa mor eram acolo și saream la cel mai puternic.

Dupa aproape doi ani mi-am ridicat capul și i-am spus lui Dumnezeu „ vad ca nu vrei sa ma iei , ok , de maine ma schimb „ și asta am facut . Aveam circa 18 (optsprezece) ani cand l-am cunoscut pe Nael , patronul unui magazin, am devenit prieteni și am trecut impreuna prin durerea mortii parintilor lui de care am avut grija pana in ultimele lor clipe ambii murind de cancer .

De acolo au început ani de întrebari și răspunsuri mai mult sau mai puțin corecte, privindu-le acum după terapie prin metoda „constelațiilor familiale” și alte practici ezoterice și religioase (trecerea la Islam ) care m-au condus ușor, ușor către autocunoaștere și acceptare din punct de vedere moral, psihic și într-un final către asumarea a tot ceea ce mi se intampla in plan fizic .

Cred ca este interesant de comparat cum privesc cele doua religii moartea și sa vad cum pot fi ajutate persoanele pentru a trece prin aceasta trauma și depașirea ei cu resurse proprii și ajutati de un terapeut .

Sunt convins ca numai o persoana care a trecut prin aceasta trauma și a

depașit-o poate oferi suport pentru cei care trec prin această încercare.

Din punctul meu de vedere e un proces pe care nu-l poți parcurge de unul singur, fără un suport echilibrat din exterior.

Structura lucrării va fi organizată astfel:

partea teoretică legată de depresie și anxietate care reprezintă principalele afecțiuni in astfel de cazuri,

moartea ca și concept,

tradiții și obiceiuri in cazuri de doliu pentru ambele culturi,

terapii recomandate in astfel de cazuri,

partea de cercetare bazată pe chestionare BDI, HAD aplicate pe un lot de 60 (șaizeci ) persoane 30-30 din ambele culturi cu ipotezele și concluziile aferente rezultatelor chestionarelor.

ipotezele și concluziile aferente rezultatelor chestionarelor.

Cap 1. DEPRESIA și ANXIETATEA:

S-a constat prin studii că depresia este unul din simptomele principale care declanșează probleme de sănătate psihică și care, se pare ne afectează cel putin o dată în viața, pe toți. Depresia se află în topul celor mai întalnite boli, aflându-se pe locul doi și având ca partener de competiție hipertensiunea arterialǎ, clasată pe locul întai. Fiind o mare problemǎ de sǎnǎtate publicǎ, aceastǎ durere moralǎ, psihicǎ este foarte profundă, fiind asemănată în general cu anxietatea. Depresivul îsi duce existența sub imperiul neputinței, al fatalității, inutilității, și de cele mai multe ori are tendința de a se culpabiliza sfârșind adesea prin autodepreciere și ultimul pas de cele mai multe ori, fiind gândul către sinucidere care poate fi si finalizat.

În literatura de specialitate depresia este definitǎ ca fiind  o „maladie mentalǎ caracterizatǎ printr-o modificare profundǎ a stǎrii timice, a dispoziției, în sensul tristeții, al suferinței morale și încetinirii psihomotorii” (J. Postel, p.178).

Diversele cauze psihologice si biologice pot produce aceastǎ  stare de dispoziție. Cele mai întalnite sunt: lipsa afectiunii în copilarie, travalil doliului, viata nesatisfacatoare de cuplu sau inexistenta acesteia, absența storice și a avea un comportament dezadaptativ este doar un pas.

Dezinteresul se manifestă prin autocritică, indecizie, tendința de retragere, culpabilitate, lipsa interesului plăcerii, diminuarea capacitații de concentrare si odată cu acestea degradarea personalității. Intr-o varietate de domenii va fi intâlnită depresia si anume: farmacologie, psihiatrie, neurofiziologie, psihanalizǎ , fiziopatologie.

Travaliul de doliu nefinalizat, reprezintă echivalentul depresiei susțin psihanaliștii. Această afirmație are la bază indentificarea eului cu obiectul pierdut, spun aceștia. S. Freud în “Doliu și melancolie” (1915) spune cǎ „umbra obiectului cade astfel pe Eu, care poate fi în acest caz judecat de o instanțǎ specialǎ ca un obiect abandonat. În felul acesta, pierderea obiectului se transformǎ într-o pierdere a Eului, iar conflictul dintre Eu și persoana iubitǎ se transformǎ într-o sciziune între critica Eului si Eul modificat prin identificare”.

In acest fel se va confrunta depresivul cu pierderi inchipuite și de aici un singur pas pâna la culpabilizare printr-o agresivitate care de fapt se vrea îndreptată către „obiectul pierdut” și nu către sine.

Perturbarea proceselor cognitive – stilistic, semantic și logic – reprezintă în accepțiunea cognitiviștilor G.A. Kelly si A. T. Beck, depresia. Dezarmonizând cele trei „lumi” ale omului și anume lumea exterioară, eul si viitorul, la rândul lor deranjând toate reprezentǎrile legate de acestea. Erori specifice aferente proceselor cognitive sunt: abstracții selective (atenția centrată pe detalii care nu au legatură cu problema), inferențe arbitrare ( explicațiile logice sunt excluse), denumiri neadecvate, subestimǎri. Plecând de la aceată ipoteză clientul, trebuie să-și ajusteze concepțiile eronate, distorsiunile, cu scopul de a corecta unghiul din care sunt privite atât evenimentele cat si Eul.

Toate aceste abordǎri participă la beneficitatea tratamentului pacientului depresiv, și prin analiză funcție de acestea se stabilește metoda adecvata pentru vindecarea sa.

1.2. Simptome în episodul depresiv

Tulburările functionale ale unei persoane care sugerează prezența unei boli reprezintă simptomul ca manifestare. Starea depresivă este indicată de schimbările calitative negative ale emoțiilor.

Simptomatologia depresiei:

–          tristețe profundă, supărare, anxietate, inadaptare la diferite situații, dispoziție caracterizatǎ de tristețe, descurajare. Prin observația directă a subiectului sau relatarea acestuia poate fi depistată această dispozitie. La observația subiectului punctele de reper sunt conduita si expresia facială, din punctul de vedere declarativ vom observa somatizările pe fondul furiei, tristeții, etc.

–          când întalnim dezinteresul pentru activități care in trecut erau plăcute ca de exemplu neglijarea profesională, retragerea din peisajul social, scăderea interesului sau a dorințelor sexuale, avem indiciul clar al instalării depresiei.

–          diminuarea sau creștera apetitului și chiar preferința dulciurilor în exces.

–          agitația în atitudine, mișcările agitate, framântatul mâinilor reprezintă schimbări în psihomotricitate care de asemena ne vor indica instalarea depresiei, însa pentru a fi sesizabile de cei din jur este necesar a fi severe, altfel nu vor fi luate în seama ca atare.

– dereglarea somnului definită prin trezirea în toiul nopții și neputința reluării acestuia, hipersomnia sau isomnia. Somnul prelung este definit de hipersomnie, care se manifestǎ prin episoade prelungite de somn noaptea sau ziua;

–          eșecurile din trecut care au afectat persoana se pot regăsi după un timp în sentimente de culpabilitate și masiva devalorizare prin scăderea respectului de sine. Se ajunge chiar până la a se autoblama pentru apariția bolii, mergând ușor către toate direcțiile vieții si anume: relații sociale, relatii personale, profesionale.

–          slǎbirea abilitǎții de gândire, concentrare sau decizie și dificultǎți de atenție. Intelectualii sunt cei mai afectați de acest simptom, ei neputând funcționa adecvat, la fel și copiii cǎrora le pot scade performanțele școlare pe fondul unei slabe concentrǎri. Vârstnicii sunt cel mai adesea afectați de dificultǎți de memorie;

–          gânduri despre moarte, ideație suicidarǎ, încercǎri de sinucidere. Asemenea gânduri pornesc de la credința cǎ celorlalți le-ar fi mai bine dacǎ subiectul în cauzǎ ar fi mort, ajungându-se la planuri de suicid sau chiar la tentative. Totuși motivația suicidului poate include dorința individului de a renunța, de a se da bǎtut în fața obstacolelor percepute ca insuportabile sau de a pune capǎt unei dureri emoționale intense perceputǎ ca fiind fǎrǎ ieșire.

Persoanele depresive se prezintǎ adesea cu lamentații, iritabilitate, anxietate, fobie, meditație obsesivǎ, îngrijorare excesivǎ în legǎturǎ cu sǎnǎtatea fizicǎ, unii dintre ei având atacuri de panicǎ, dificultǎți în relațiile intime și în funcționarea socialǎ. Acestea din urma pot fi probleme maritale, educaționale, ocupaționale, probleme legate de abuzul de alcool sau alte substanțe sau de creșterea apelurilor la serviciile medicale. Simptomatologia depresiei este utilǎ pentru clasificarea, evaluarea și diagnosticarea sa.

1.3. Clasificarea și diagnosticarea depresiei

Incă din vremea lui Hipocrate există clasificări ale depresiei. De exemplu „melancolia” ca o asocier între tulburările somnului, tristețea, agitația, iritabilitatea, aversiunea față de mâncare, etc, urmând ca peste câteva secole Aretaeus din Cappadocia să facă legătura dintre melancolie și mânie, apreciind că mânia este stadiul final al melancoliei. Deși depresia nu are o formă general valabilă, aspectele somatice sunt generale. În timp, termenii depresie, melancolie și mânie și-au schimbat total semnificația pentru a descrie cu o cât mai mare precizie fenomenele psihopatologice.

Cercetarea și practica sau mai bine zis dualismul dintre acestea au reprezentat startul în determinarea unor clasificări ale depresie. Se constată în timp elemente comune legate de clasificarea depresiei, între practicieni șsi cercetători, cum ar fi acordul asupra existenței unei distincții între tulburarea unipolarǎ și cea bipolarǎ, acordul asupra trǎsǎturii comocupaționale, probleme legate de abuzul de alcool sau alte substanțe sau de creșterea apelurilor la serviciile medicale. Simptomatologia depresiei este utilǎ pentru clasificarea, evaluarea și diagnosticarea sa.

1.3. Clasificarea și diagnosticarea depresiei

Incă din vremea lui Hipocrate există clasificări ale depresiei. De exemplu „melancolia” ca o asocier între tulburările somnului, tristețea, agitația, iritabilitatea, aversiunea față de mâncare, etc, urmând ca peste câteva secole Aretaeus din Cappadocia să facă legătura dintre melancolie și mânie, apreciind că mânia este stadiul final al melancoliei. Deși depresia nu are o formă general valabilă, aspectele somatice sunt generale. În timp, termenii depresie, melancolie și mânie și-au schimbat total semnificația pentru a descrie cu o cât mai mare precizie fenomenele psihopatologice.

Cercetarea și practica sau mai bine zis dualismul dintre acestea au reprezentat startul în determinarea unor clasificări ale depresie. Se constată în timp elemente comune legate de clasificarea depresiei, între practicieni șsi cercetători, cum ar fi acordul asupra existenței unei distincții între tulburarea unipolarǎ și cea bipolarǎ, acordul asupra trǎsǎturii comune a tulburǎrii dispoziției referitoare la anormalitatea acesteia în raport cu funcționarea anterioarǎ a subiectului.

Tulburarea depresivǎ a fost clasificatǎ de cele mai multe ori dihotomic, în urmǎtoarele subtipuri: ușoarǎ / severă; cronicǎ / episodicǎ; nevroticǎ / psihoticǎ; endogenǎ / reactivǎ; primarǎ / secundarǎ; bipolarǎ / unipolarǎ; cu agitatie psihomotorie / cu retard psihomotor; biologicǎ / caracterologicǎ; familialǎ / spectrum. Deși pot avea unele elemente similare, nu poate exista echivalențǎ, întrucât fiecare subtip (grup) accentueazǎ aspectele determinate de tulburarea depresivǎ.

Cele mai frecvent intâlnite clasificǎri dihotomice.

Depresie endogenǎ – depresie reactivǎ

Depresiile endogene sau biologice, cele care raspund la tratament se vor regăsi la pacienții care nu au tulburări de personalitate si care evidențiaza un anumit tipar simtomatologic. Ca deosebiri între depresia endogena si cea reactivăa avem faptul că cea de –a doua este provocată de factori psihosociali, nu provoacă factori biologici insă este urmată de evenimente stresante. Ca și concluzie endogen-reactivă insemnă intr-un final că depresia este fie biologică fie psihosocială.

Depresie nevroticǎ-depresie psihoticǎ

Ca si similitudine cu grupa dihotomică descrisă mai sus avem la depresia nevrotica-psihotică urmatoarea referire: psihotic respectiv – grav sau endogen iar nevrotic sinonim pentru reactiv. Termenul de psihotic a fost în timp folosit in cazurile de depresie foarte gravǎ cu simptomatologie descrisa de halucinații și iluzii, iar cel de nevrotic pentru tulburǎri depresive fǎrǎ aceste caracteristici. Ele sunt greu de descris datoritǎ polimorfismului tabloului clinic, asocierii simptomelor depresive cu manifestǎri obsesive, isterice, agresive sau astenice.

Depresie primarǎ-depresie secundarǎ

Depresia primară poate fi identificată la pacienții care în trecutul lor medical au fost sănătoși însa au prezentat dereglări depresive sau maniacale în zona afectivă. Pe de altă parte tulburarea depresivǎ secundarǎ va putea fi identificată la pacienții care anterior au suferit de boli mintale non-afective sau la cei care prezintă boli somatice invalidante sau amenințatoare de viață.

Depresia unipolarǎ-depresia bipolarǎ

În cazul depresiei unipolare, termenul se dorește a evidenția tulburarea depresivă majoră ca unic simptom al tulburării afective care vizează depresia. Cel de-al doilea termen depresia bipolară evidențiază boala afectivă în care mania este însoțită de depresie. Ca și punct de diferențiere între depresia unipolară și cea bipolară putem lua în considerare faptul că cea bipolară este foarte bine descriă cu tulburări și subtipuri privită ca o categorie reziduală care cuprinde tot ceea ce nu cuprinde depresia unipolară. Startul în determinarea unei clasificări ierarhice a fost dat de dihotomia unipolar-bipolar, fiind chiar punct cheie între discuțiile cercetătorilor și a practicienilor cu referire la subtipurile tulburării de dispoziție.

Tulburǎrile bipolare sunt împǎrțite dupǎ criteriul severitǎții în tulburare bipolarǎ I, respectiv II și tulburare ciclotimicǎ.

Tulburǎrile unipolare sunt divizate în primare și secundare în funcție de existența în antecedente a unui diagnostic psihiatric.

Cea primarǎ poate fi divizatǎ la rândul ei în endogenǎ sau exogenǎ, iar cea secundarǎ poate fi clasificatǎ în tulburare temporarǎ în grup (dacǎ pacienții prezintǎ nivele înalte de internalizǎri) și în tulburare temporarǎ în clasificarea grupului, dacǎ pacienții prezintǎ un nivel redus al internabilitǎții în antecedente (Andreasen, 1983, apud L. Filimon, p.18).

D.S.M.-IV publicat în 1994 este o elaborare ce reprezintǎ rezultatul unei munci colective de duratǎ care deschide noi cǎi de cercetare și noi provocǎri pentru practicǎ. Aici se regǎsesc clasificarea depresiei și criterii de diagnostic ale diferitelor tipuri de tulburǎri de dispoziție. Se înfǎptuiește obiectivul descripției simptomelor relevat atât longitudinal, cât și intersecțional, aceasta fiind consideratǎ caracteristica cea mai importantǎ a ultimelor sisteme de clasificare și diagnostic, nelǎsând loc interpretǎrilor subiective. De asemenea, sunt respinse modelele teoretice sau etiologice, ceea ce permite utilizarea lor de cǎtre toți cercetǎtorii și practicienii, indiferent de orientare. Factorii etiologici sunt luați în considerare numai pentru tulburǎri mintale cu substrat organic și pentru tulburǎrile de adaptare (reacții la stresorii psihosociali), deoarece întrunesc acordul general. Modelele teoretice biologice, psihanalitice, comportamentale, psihosociale, etc. care accentueazǎ o explicație teoreticǎ, intrând astfel în conflict unele cu altele nu sunt luate în considerație. De aici atributul de ateoretic, aplicat noului sistem de clasificare și dechidere largǎ datoritǎ descrierii obiective a tulburǎrilor mintale. Se descriu detaliat în termeni concreți și condiții de clasificare caracteristice relevante pentru diagnozǎ (simptome, pattern comportamental, baze sociale, aspecte culturale, evoluția tulburǎrii și severitate. Sunt de asemena riguros precizate caracteristicile clinice obligatorii și succesiunea lor pentru stabilirea diagnosticului, precum și caracteristicile incompatibile cu diagnosticul. Depǎșirea sistemelor tradiționale de clasificare orientate mai mult pe modelele ierahice în care diferitele simptome trebuiau subsumate unei singure diagnoze se realizeazǎ pe baza diagnozei multiple în tulburǎrile mintale.

Anormalitatea fundamentalǎ în tulburǎrile de dispoziție este consideratǎ schimbarea dispoziției și afectului care sunt dominate în cazul tulburǎrii depresive de tristețe, mâhnire. Schimbarea poate include iritabilitate, apatie, amnezie însoțitǎ în general de schimbǎri în nivelul de ansamblu al activitǎților.

O „depresie clinicǎ” sau tulburare de dispoziție este o boalǎ sau un sindrom care datoritǎ calitǎții și persistenței semnelor simptomelor este prezentǎ în fiecare zi, în cea mai mare parte a zilei, cel puțin douǎ sǎptǎmâni. Calitatea simptomelor este diferitǎ, pot exista tulburǎri în reglǎrile somatice, comportamentale, cognitive sau emoționale, iar prezența simptomelor genereazǎ disfuncționalitați psihosociale semnificative. Aceste tulburǎri reprezintǎ conținutul episodului depresiv major care este categorizat separat de tulburarea depresivǎ majorǎ, diagnosticul cu tulburare depresivǎ majorǎ aplicându-se pacienților cu unu-douǎ episoade depresive anterioare.

Tulburarea depresivǎ majorǎ trebuie sǎ se întemieze si pe alterarea funcționǎrii în plan social sau ocupațional și pe distres.

Tulburǎrile depresive imprecis definite (atipice) cuprind tulburarea disforicǎ premenstrualǎ, tulburarea depresivǎ minorǎ, tulburarea depresivǎ de scurtǎ duratǎ, dar repetatǎ și tulburarea depresivǎ postpsihoticǎ din schizofrenie. Tulburarea de dispoziție include tulburǎrile de dispoziție datorate stǎrii generale a sǎnǎtǎții, tulburǎrile de dispoziție datorate unor substanțe, respectiv tulburǎrile de dispoziție atipice.

Formele unipolare ale tulburǎrii de dispoziție primarǎ sunt împǎrțite în trei categorii: tulburare depresivǎ majorǎ, tulburare distimicǎ și tulburare depresivǎ nespecificǎ.

Episodul depresiv major

Atunci când pacientul se confruntă cu pierderea interesului și a plăcerii pentru activități care altă dată erau generatoare de plăcere, pe o perioadă de cel puțin două săptămâni, putem spune că ne confruntăm cu una din principalele caracteristici ale depresiei majore. Copiii și adolescenții pot acuza episoade de tristețe și iritabilitate. Se consideră că pentru a se declara un episod depresiv major este necesar să se regasească cel putin încă patru simptome și anume: reducerea energiei, dereglări sau schimbări ale somnului, apetitului și chiar ale vieții sexuale. Se pot constata de asemenea dificultăți în luarea dciziilor, deficit de atentie si chiar gânduri sinucigașe. Ca aceste simptome să se poată constitui într-un determinant al unui episod depresiv major, este necesar a se urmări dacă au determinat o schimbare evidentă în rău a pacientului și care să se fi manifestat cel putin două săptămâni consecutiv aproape zilnic și care tinde a persista în cea mai mare parte a zilei.

Episodul depresiv major se diagnosticheazǎ în funcție de urmǎtoarele 5 criterii:

trebuie sǎ fie prezente timp de douǎ sǎptǎmâni cinci sau mai multe din simptomele menționate anterior, cel puțin unul din simptome trebuie sǎ fie dispoziția depresivǎ sau pierderea interesului sau a plǎcerii. Nu se includ simptomele ce rezultǎ în mod evident din condițiile de ordin medical general sau iluzii și halucinații din dispoziții incongruente;

– simptomele sǎ nu întruneascǎ criteriile pentru episodul mixt;

– simptomele trebuie sǎ determine distres clinic semnificativ sau perturbǎri în plan social, ocupațional sau în alte domenii de funcționare;

– simptomele nu trebuie sǎ fie cauzate în mod direct de efectele psihologice ale substanțelor (abuz de droguri, alcool) si nici de condițiile medicale generale (hipotiroidism);

– simptomele nu trebuie sǎ se justifice ca urmare a pierderii a persoanei iubite.

Tulburarea distimicǎ

Dacă pacientul acuză timp de doi ani o stare depresivă în majoritatea zilelor și cea mai mare parte a zilei, se consideră ca avem de-a face cu un episod depresiv cronic ceea ce ne spune că este vorba despre o trăsătură esentială a tulburării distimice. Dacă se vor regăsi cel putin două simptome aditionale în această perioadă, atunci se constată o dispozitie depresivă. Având în vedere că aceste simptome se manifestă deja în marea majoritate a timpului, ele nu mai pot fi considerate nefirești, ajungându-se practic în situația de a diagnostica prin interviu și raspuns direct de la pacient. În timpul perioadei de doi ani, nici un simptom nu trebuie sǎ lipseascǎ mai mult de douǎ luni. Trebuie să ținem cont a verifica neexistența în prealabil a unui episod depresiv major în perioada primilor 2 ani ai tlburării, și de a nu exista un mediu propice pentru tulburare depresivă majoră cronică sau în remisie. De asemenea nu trebuie sǎ fi existat vreodatǎ episod maniacal, episod mixt sau hipomaniacal, nici criteriile pentru tulburarea ciclotimicǎ. Se poate vorbi de tulburare distimicǎ doar dacǎ ea nu apare exclusiv în cursul tulburǎrilor psihotice cronice (schizofrenie). Tulburarea distimicǎ se poate asocia cu unele tulburǎri cronice cum ar fi dependența de substanțe.

Tulburarea depresivǎ nespecificǎ

Tulburarea depresivǎ nespecificǎ include tulburǎrile cu aspect depresiv care nu întrunesc criteriile pentru tulburarea depresivǎ majorǎ, tulburarea distimicǎ, tulburarea de adaptare cu dispoziție depresivǎ, tulburare depresivǎ mixtǎ (anxietate și depresie). Tulburarea depresivǎ atipicǎ cuprinde: tulburarea disforicǎ premenstrualǎ caracterizatǎ de simptome precum: dispoziție depresivǎ pronunțatǎ, anxietate, labilitate afectivǎ evidentǎ, diminuarea interesului în activitǎți. Apar în sǎptǎmâna de încheiere a perioadei și dispar în câteva zile dupǎ instalarea menstruației. Simptomele trebuie sǎ fie destul de severe pentru a interfera semnificativ cu munca, școala sau activitǎțile obișnuite și pentru a fi în întregime absente, timp de cel puțin o sǎptǎmânǎ dupǎ menstruație.

Tulburarea depresivă minoră cuprinde episoade de cel puțin două săptămâni cu simptome depresive.

Tulburarea depresivă recurentă scurtă cuprinde episoadele ce țin de la două zile la două săptămâni, cel puțin o dată într-o lună dintr-un an (neasociate cu ciclul menstrual);

tulburarea depresivă postpsihotică în schizofrenie cuprinde episodul depresiv major care apare în timpul fazei reziduale a schizofreniei.

Episodul depresiv major suprapus cuprinde tulburări psihotice nespecifice tulburării psihotice cu iluzii sau fazei active a schizofreniei.

Situațiile în care clinicianul ajunge la concluzia că tulburarea depresivă există, dar nu se poate determina dacă este primară sau se datorează condițiilor generale medicale și este indusă prin substanțe.

1.4. Evaluarea depresiei

Efortul omului de știință de a da o definiție precisă tulburării depresive și criteriilor de diagnostic este susținut de preocuparea constantă a clinicianului de a se asigura, înainte de a pune diagnosticul, că simptomele depresive sunt prezente și corespund unei realități cunoscute sau recognoscibile în comunitatea profesioniștilor. Practicianul trebuie să constate că s-au eliminat toate celelalte ipoteze, iar diagnoza corespunde sistemelor reale ale pacientului. Culegerea datelor presupune observația clinică, interviuri standardizate, inventare și scale de evaluare obiectivă sau de autoevaluare.

Interviul standardizat.

Inventarele și scalele.

Scala pentru evaluarea depresiei Hamilton (HRSD),

Inventarul pentru depresie Beck (BDI)

Scala de autoevaluare a depresiei Zung

În combinație cu interviurile structurate, inventarele și scalele pot fi utilizate pentru evaluarea severității, frecvenței, evoluției și a simptomatologiei depresiei. Eficiența lor poate spori dacă se iau în calcul atât calitățile lor psihometrice, cât și neajunsurile.

1.5. Tratamente

Dupǎ un întreg proces de definire, clasificare, diagnosticare și evaluare a acestui flagel social (depresia), oamenii de științǎ au descoperit diverse modalitǎți de ameliorare și/sau chiar vindecare ale indivizilor ce prezintǎ simptomele specifice depresiei.

Pe plan somatic, o modalitate de vindecare este tratamentul medicamentos bazat pe antidepresive. În trecut, electroșocul reprezenta instrumentul de bazǎ, însǎ acum el este utilizat doar pentru cazuri de depresie deosebit de grave, rezistente la antidepresori. Medicamentele folosite sunt împǎrțite în douǎ mari grupe: inhibitorii monoaminooxidazei și derivații triciclici. Inhibitorii monoaminooxidazei (IMAO) sunt eficienți, dar prezintǎ și dezavantaje: sunt dificil de administrat, necesitând o supraveghere deosebitǎ și asocierea lor cu alte medicamente poate fi extrem de periculoasǎ. Derivații triciclici sunt pe bazǎ de imipraminǎ utilizatǎ pentru prima datǎ de R. Kuhn în 1957. Clomipramina și amitriptilina, care pot fi administrate pe cale intravenoasǎ la începutul tratamentului au inaugurat o lungǎ serie de medicamente antidepresive care acționeazǎ în general prin inhibarea recaptǎrii neuromediatorilor intrasinaptici și fac sǎ vireze dispoziția depresivǎ dupǎ 12-15 zile de tratament. Activitatea lor paralizeazǎ net nervul vag și antreneazǎ fenomene secundare, uneori dezagreabile: uscǎciunea gurii, midriazǎ, cu dificultatea acomodǎrii vizuale, riscuri de creștere a tensiunii intraoculare sau provocarea unei retenții vezicale; tahicardie și tulburǎri tensionale în primele zile de prescripție. Provoacǎ o dezinhibare adesea mai precoce decât modificarea stǎrii timice, ceea ce poate facilita o trecere la actul suicidar. Din aceste motive este necesar ca asemenea tratamente sǎ se facǎ sub supravegherea constantǎ a anturajului și, în cazurile grave, cu risc de suicid, în mediul spitalicesc. Când bolnavul este anxios și siucidar, este necesar sǎ se asocieze medicamente sedative și anxiolitice (levopromazina sau benzodiazepine), suspectând totuși riscuri de dependențǎ. Trebuie de asemenea sǎ se prescrie corectori de hipotensiune (clorohidratul de heptaminol) și corectori de efecte anticolinergice (anetoltritiona, ezerina). Acest tratament va fi diminuat progresiv dupǎ virajul de dispoziție, prevenindu-se o posibilǎ recidivǎ a depresiei. Mulți specialiști îl prescriu luni în șir cu doze slabe asociind produse normotimice (litiu și valpromida) care s-au dovedit eficiente în prevenirea de noi accese.

În afarǎ de tratamentul medicamentos, necesare și utile sunt psihoterapiile. Una dintre acestea este terapia cognitiv-comportamentalǎ care a fost dezvoltatǎ de Beck, Rush, Shaw si Emery, care poate fi definitǎ ca o rezolvare de probleme, depresia fiind ea însǎși o problemǎ. Scopul terapiei este de a-l ajuta pe pacient sǎ gǎseascǎ soluții la problemele sale, iar obiectivul imediat al terapiei este eliberarea de simptome, cel pe termen lung fiind rezolvarea problemelor de viațǎ și prevenirea apariției sau mǎcar atenuarea unor episoade depresive viitoare. Se face o selecție a pacienților care presupune luarea în considerare a urmǎtorilor factori: pacienții sǎ fie non-psihotici (totuși, poate fi aplicatǎ și acestora, dar însoțitǎ de medicație antidepresivǎ), sǎ se cunoascǎ gradul de severitate al depresiei, sǎ se identifice patternul de gândire negativǎ, sǎ se realizeze alianța terapeuticǎ și pacientul sǎ aibǎ un repertoriu bogat de deprinderi de a face fațǎ stresului. În funcție de acești factori, terapeutul elaboreazǎ diferite strategii (cognitive, comportamentale, cognitiv-comportamentale, preventive) ținând cont atât de caracteristicile, cât și de gradul de severitate al depresiei ale fiecǎrui pacient în parte. Terapia cognitiv-comportamentalǎ este mai eficientǎ când se asociazǎ cu terapiile sugestive: relaxare, hipnozǎ, antrenament mental

1.6. Concluzii

Dintre toate noțiunile de semiologie psihiatricǎ și psihopatologie clinicǎ, aceea de depresie este cea mai frecvent utilizatǎ și include o fenomenologie clinicǎ extrem de variatǎ, de la schimbǎrile de dispoziție compatibile cu viața „normalǎ” pânǎ la manifestǎrile psihotice, care evolueazǎ atât cu perturbarea stǎrii afective, cât și cu diminuarea frapantǎ a posibilitǎților cognitive, psihomotorii și perceptive. În plus, termenul de depresie este folosit și în alte domenii decât cele ale psihopatologiei și clinicii psihiatrice, astfel: în neurofiziologie, depresia indicǎ o reducere a activitǎții electrofiziologice; în farmacologie, depresia exprimǎ efectul anumitor substanțe (psiholeptice) de reducere a responsivitǎții senzoriale și psihice. Aceastǎ acțiune farmacodinamicǎ a constituit chiar un criteriu taxonomic în funcție de care psihotropele erau împǎrțite în stimulante si deprisante; în fiziopatologie, depresia constituie expresia dezechilibrului între anumiți neurotransmițǎtori și modulatori ai impulsului neuronal sau o perturbare a mecanismelor neuronale receptoare.

Totodatǎ, depresia prezintǎ o accepțiune distinctǎ și este diferit definitǎ în funcție de orientarea psihologicǎ sub care este privitǎ. Astfel: psihanaliza vede depresia ca o deturnare a agresivitǎții spre sine; teoria comportamentistǎ considerǎ depresia ca un defect de condiționare sau ca o lipsǎ de abilitate de învǎțare, survenitǎ în urma unor eșecuri repetate; psihologia academicǎ apreciazǎ depresia ca o tulburare cognitivǎ ce determinǎ o imagine de sine negativǎ și o viziune distorsionatǎ, pesimistǎ asupra lumii.

Dispoziția depresivǎ reprezintǎ o schimbare calitativǎ fațǎ de funcționarea precedentǎ, constatabilǎ „în cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi” (DSM-IV-R, p. 222) timp de minimum douǎ sǎptǎmâni. Se precizeazǎ faptul cǎ aceastǎ dispoziție depresivǎ este indicatǎ fie prin relatare subiectivǎ, fie prin observația celor din jur.

Sindromul depresiv se caracterizeazǎ prin apariția bruscǎ a unei stǎri de depresie și de anxietate cu neliniște psihomotorie. Bolnavii sunt agitați, panicați, vorbesc mult, nu-și gǎsesc locul, prezintǎ frecvent idei delirante de autoacuzare, de umilire, hipocondrice sau chiar de urmǎrire și influențǎ. Uneori ideile delirante pot fi însoțite de halucinații auditive și vizuale, survenite pe fondul de dispoziție depresivǎ. În  unele forme de depresie accentuatǎ, modificǎrile tensiunii arteriale pot produce tulburǎri de conștiințǎ de tip delirant-oniroid în cursul cǎrora bolnavul nu mai percepe clar mediul exterior, prezintǎ false recunoașteri, halucinații, dezorientare în timp și spațiu; dupǎ risipirea episodului confuzional ei nu pǎstreazǎ amintirea acestei stǎri (amnezia lacunarǎ) sau o reproduc fragmentar. Sindromul depresiv poate dura doua-trei sǎptǎmâni și are tendința sǎ recidiveze. Uneori survine consecutiv administrǎrii timp îndelungat a medicamentației hipotensive rezerpinice.

Sindromul depresiv are ca simptome cardinale dispoziția depresivǎ, încetinirea proceselor de gândire și inhibiția activitǎții.

Se pot deosebi urmǎtoarele forme ale sindromului depresiv: depresia simplǎ, în care simptomul cel mai important este inhibiția activitǎții; depresia stuporoasǎ, în care inhibiția atinge intensitatea maximǎ; depresia anxioasǎ; depresia delirantǎ cuprinde delirul melancolic tipic (pǎcǎtuire, sǎrǎcie, hipocondrie), care poate lua o formǎ specialǎ în Sindromul Cotard. Acesta e constituit din idei de negație (a existenței și a funcției propriilor organe, a existenței rudelor, a celorlalți oameni, chiar și a lumii), de imoralitate și enormitate.

În  funcție de importanța scǎzutǎ a factorului somatogen și cea crescândǎ a factorului psihogen, depresiile se ordoneazǎ astfel (Kielholz): depresii organice: senile, pe fond de arteriosclerozǎ cerebralǎ, posttraumatice, în epilepsie; depresii simptomatice postinfecțioase: în boli cronice vasculare, pulmonare, în tulburǎri endocrine premenstruale, în cursul sarcinii, hipertiroidiilor, bolii Addison, în tratamentele cu reserpinǎ, steroizi, în faza de carențǎ la toxicomani, în schizofrenie; depresii de involuție; depresii endogene care fac parte din sfera psihozei maniaco-depresive; depresii psihogene: a) depresii de epuizare și nevrotice care ar sintetiza alte încercǎri de delimitare fǎcute anterior (depresia vegetativǎ Lemke); b) depresii psihoreactive.

Depresia se întâlnește mai rar în copilǎrie decât în viața adultǎ, ea fiind apanajul versantului descendent al existenței. Într-o  mai mare mǎsura decât la adult, depresia nu apare purǎ, ci deseori mascatǎ de un sentiment de obosealǎ sau greutate fizicǎ, disprosexie, bradipsihie si bradikinezie. Uneori copiii depresivi sunt considerați capricioși, dezinteresați, hipersensibili sau labili afectiv. Din cauza posibilitǎților reduse de verbalizare a trǎirilor, cât și datoritǎ aspectului polimorf și uneori mascat al depresiei, se disting greu stǎri depresive propriu zise înainte de vârsta școlaritǎții. Unii autori (Kohler) considerǎ cǎ stǎrile depresive nu survin niciodatǎ înainte de perioada prepuberǎ sau puberǎ. Cu toate acestea, R. A. Spitz, vorbește de o „depresie anacliticǎ”, care poate apǎrea chiar la copilul de șase luni, aflat într-o carențǎ emoționalǎ în raport cu separarea sa de mamǎ,  și  se caracterizeazǎ prin dezinteresul fațǎ de anturaj, pierderea apetitului, tulburǎri în dezvoltarea generalǎ și ponderalǎ.

Manifestǎrile clinice propriu zise ale episodului depresiv sunt exprimate prin simptome esențiale si facultative: reducerea capacitǎții cognitive – dificultǎți de concentrare, de mobilizare voliționalǎ și deliberare. Pacientul acuzǎ faptul cǎ gândirea sa e trenantǎ, vâscoasǎ, laborioasǎ, dar neclarǎ și ineficace, cu o sǎrǎcire a temelor și o reducere a conținuturilor; temeri relativ constante ce au ca axe majore subapreciere, autominimalizare, incapacitate și culpabilitate; sentimente de inadecvare personalǎ – ideea de pǎcat e legatǎ de sentimentul religios; pierderea sau reducerea stimei de sine – autoevaluarea negativǎ, subaprecierea, inadecvarea, culpabilitatea; inhibiția psihomotorie – astenia, asociații ideative lente, reducerea amplitudinii și a ritmului mișcǎrii, hipomimia cu reducerea expresivitǎții mimice; indiferența afectivǎ – incapacitatea pacientului de a trǎi satisfacții sau de a încerca sentimente agreabile, în fața unor situații de naturǎ sǎ confere o stare afectivǎ pozitivǎ; anestezia psihicǎ dureroasǎ – pacienții nu sunt capabili de trǎirea unor sentimente afective negative, de a resimți tristețea, doliul sau disperarea; dificultatea de deliberare, indecizia și ezitarea; deznǎdejdea sau disperarea – intensitatea și severitatea tulburǎrilor depresive, risc suicidar deosebit; insomnia, hipersomnia; reducerea apetitului, pierderea ponderalǎ; constipația; cefaleea – „singurul simptom al unei depresii” (Kielholz 1984, p. 56); algiile – justificarea inhibiției psihomotorii.

Manifestǎri clinice întâlnite în depresii:

76 – 100% – tristețe, absența bucuriei, anxietate, tensiune, lipsa de energie, dezinteres, hipoprosexie, ideile de insuficiențǎ;

51 -75% – disperare, agresivitate, iritabilitate, alterarea comportamentului social, indecizia, modificarea percepției timpului, ideile de suicid, încetinirea psihomotorie, absența relațiilor sociale, diminuarea libidoului, trezirea precoce, incapacitate de adormire, somn superficial întrerupt, inapetențǎ, modificarea greutǎții, algii;

26 – 50% – sentimente de culpabilitate, hipocondrii, agitație psihomotorie, maleza matinalǎ, constipație;

1 – 25% – idei de sǎrǎcie, idei de persecuție, delir de culpabilitate, delir hipocondric, malezǎ vesperalǎ.

1.7 Natura anxietatii și a fricilor umane

Frica este o stare afectivă negativă care apare în situația în care subiectul întrezărește un pericol iminent. Reacțiile psihofiziologice care apar in cazul fricii pregătesc organismul pentru reacția de fugă, de luptă sau îl paraIizează transformandu-l într-o stană de piatră.

Frica normală este o reacție emoțională cu caracter adaptativ pentru că, in cazul unei amenințari, ne mobilizează să luăm anumite măsuri pentru a ne salva viața. Acest mecanism funcționează și in cazul fricilor psihologice, determinând subiectul să întreprindă acțiuni de autoprotecție.

Teama, în doze moderate, crește acuitatea perceptivă, capacitatea de concentrare a atenției, face ca gândirea să fie mai clară și mai rapidă, mobilizează energiile, activează reflexele, astfel încât subiectul să fie în stare sa acționeze mai repede și mai bine.

Fricile sau temerile iraționale apar atunci cand subiectul se simte și se comportă ca și în cazul unui pericol major, în cazul unui pericol minimal sau chiar inexistent.

Anxietatea este reprezentată ca o teamă difuză, fără un obiect bine precizat. Clientul trăiește o încordare permanentă, simțindu-se amenințat tot timpul. Este deosebit de nervos fără a realiza măcar căru-i fapt i se datorează această stare.

În literatura anglo-saxona regăsim descrierea stării sub termenul de ”anxietate care plutește în aer” și se fixează când pe un obiect când pe altul, astfel încat subiectul anxios, imediat ce a scăpat de un motiv de îngrijorare, găsește imediat altul.

Manualul Diagnostic și Statistic al Asociației Psihiatrilor Americani D.S.M. III, distinge două forme de bază ale tulburării anxioase:

a) Stările anxioase; .

b) Tulburările de tip fobie.

Stările anxioase cuprind:

• tulburări anxioase generalizate;

• tulburări de tip panică; • tulburări obsesiv-compulsive;

• tulburări post-traumatice datorate stresului.

Cercetătorii au stabilit că 2-4% din populație au fost diagnosticați ca având fobii sau alte tulburări anxioase.

Dacă pe durata a cel puțin unei luni se trăiesc stări anxioase difuze cu senzația unui pericol iminent atunci cu siguranță avem de-a face cu tulburări anxioase generalizate.

Această stare poate fi marcată de episoade anxioase cu caracter mai acut și dezaptativ. Dar deoarece nici anxietatea difuză, nici atacurile acute nu au legatură cu o amenintare directă, aceasta anxietate este caracterizată, așa cum am subliniat, ca fiind o anxietate care plutește liber. Acești subiecți se află într-o permanentă stare de tensiune și supraîncordare, îngrijorare și nu se simt niciodată în largul lor. Ei sunt hipersensibili la relațiile interpersonale și adesea se simt inadecvați și depresivi. Adesea au dificultăți de concentrare și se tem să nu comită vreo eroare. Nivelul ridicat al supraîncordării se reflectă în supraîncordarea posturală și gesturală, hiperreactivitatea la stimulii surveniți brusc sau neașteptat și în mișcarile care trădează nervozitatea. Frecvent ei se plâng de tensiune în zona gâtului, cefei, umerilor și părții superioare a spatelui, diaree cronică, poliurie și tulburări de somn (insomnii și coșmaruri), au palmele ude si transpiră frecvent.

Pot suferi de hipertensiune arterială, puls accelerat, tulburări respiratorii sau palpitații fără vreun motiv de natură fiziologică.

Sunt temători și așteaptă mereu un eveniment negativ. Temerile și fanteziile lor vagi, combinate cu hipersensibilitatea lor îi fac să se simtă triști și descurajați. Nu numai că au dificultăți în luarea deciziilor, dar după ce au luat o hotarare se framântă să nu fi greșit cumva și se gândesc la tot felul de factori neprevăzuți care ar putea duce la dezastre.

Și seara la culcare, nu se pot odihni liniștiți, trecându-și în revistă greșelile, reale sau imaginare. Sunt acel gen de persoane care tot timpul sunt în stres și care, cum s-a terminat o problemă sunt în cautarea alteia, pentru a-și pastra starea de agitație.
Ca factori externi în provocarea anxietății sunt: stresul la locul de muncă, stresul cauzat de o boală medicală grava, efectele secundare ale unor medicamente stresul de la scoală, stresul din relația personală, stresul financiar, stresul rezultat dintr-o traumă emotională, cum ar fi decesul unei persoane dragi.

Psihologul va fi consultat pentru a diagnostica anxietatea și a stabili care sunt cauzele acesteia. O persoană poate fi diagnosticată cu tulburare de anxietate generalizată, dacă: își face griji puternice cu privire anumite evenimente si activități timp de mai multe zile de cel putin șase luni; își controlează grijile cu dificultate; are ce puțin trei din următoarele șase simptome asociate cu anxietatea, de mai multe ori pe zi, cel putin șase luni, oboseală, agitație, iritabilitate, tensiune musculară, tulburări de somn, dificultăți de concentrare.

Prin înțelegera răspunsului dat de stresul din corpul nostru, practic se poate depasi depresia.

Corpul trece prin trei etape de stres.

Ele sunt după cum urmeaza:

1. Lupta sau Fuga: în timpul acestui stadiu, corpul percepe pericolul amenințător. Un val de energie copleșește corpul, făcând ca omul să lupte cu amenințarea sau să fugă dinaintea pericolului.

2. Rezistența: acest stadiu are loc atunci când pericolul persistă după perioada de luptă sau fugă. Corpul secretă mai mulți hormoni pentru a mobiliza organismul în timpul stresului de lungă durată.

3. Epuizarea: după ce corpul încheie cu succes primele două etape, va intra într-un nou stadiu, istovirea. Acesta este timpul când corpul epuizat se aprovizionează.

Anxietatea în diferite forme și grade pare să fie o problemă larg răspândită, care afectează oameni de toate vârstele și din toate țarile.

Oamenii reactionează în două feluri în lupta cu anxietatea: învățând să o depășească cu răbdare sau cedează adâncindu-se în neliniste din ce în ce mai profund.

1.8 Tehnici de control a anxietății:

Pacienții care își pot controla până la un anumit nivel simptomul vor progresa mai rapid în gestionarea stimulilor tot mai anxiogeni, vor fi mai capabili să facă față anxietații anticipatorii și vor avea capacitatea de a aplica deprinderile căpătate prin experiența trăită.

Aceste tehnici sunt:

a) Relaxarea – se potrivește cu precădere pacienților cu simptome somatice ale anxietații (dar nu numai acestora);

b) Încordarea dirijată – Mai ales la subiecții cu fobie de sânge se înregistrează un model particular de simptome.

În astfel de situații o încordare voluntară a mușchilor bratelor, picioarelor și toracelui va preveni căderea de tensiune si leșin.

Os t și S t e r mer (1987) propun în astfel de situații următoarea schema de tratament: la început subiecții învață prin metoda modelării și prin practică să-și încordeze voluntar musculatura pentru 10-15 secunde și apoi să revină la starea normală. Apoi ei sunt expuși gradat la o serie de stimuli unde se pot urmări accidente, unde se vede sânge. Ei sunt învățați să detecteze primele semne de cădere de tensiune și să le oprească prin intermediul încordării musculare.

c) Tehnica distragerii:

A îcorda atenție simptomelor produse de anxietate nu face decât sa perpetueze cercul vicios. Distragerea poate inversa acest proces.

Tehnica este utilă ca strategie pe termen scurt, dar este nefolositoare pe termen lung, mai ales când subiectul o folosește ca să evite simptomele sau angajarea în cadrul tehnicii expunerii. Distragerea implică îndreptarea atenției spre stimuli exteriori (exemplu: să descrie mobilierul din cameră).

d) Identificarea gândurilor negative și găsirea unor gânduri alternative.

e) Jocul de rol.

Se folosește mai frecvent în tratamentul fobiilor sociale, jocul de rol putând fi considerat o tehnică de expunere. Problema în aceste cazuri este că pacientul nu poate fi asertiv fără să fie agresiv. În astfel de cazuri se repetă diverse variante de răspuns până cand pacientul descoperă comportamentul adecvat.

Tehnica se aplică simplu după modelul: "să presupunem ca eu sunt șeful tău. Arată-mi cum i te-ai adresa dacă i-ai cere să-ți schimbe programul. Inversarea rolurilor î1 poate face pe un pacient conștient de efectele comportamentului non-asertiv al altora și de avantajele de a fi mai asertiv.

f) Tehnica repetiției {antrenamentului} reprezintă un mod prin care subiectul se pregatește pentru expunere. Mulți fobici susțin că în mintea lor se face un gol când sunt confruntați cu obiectul fobiei lor sau când sunt cuprinși de panică.

Tehnicile pentru a face fața anxietătii intense trebuiesc repetate mental.

Subiectul este învațat sa repete întrebările pe care le va adresa sau subiectele despre care va vorbi într-o situație socială.

Se poate face repetiție, de pildă, pentru vorbitul în public.

g) Modelarea este o tehnică indirectă prin intermediul căreia terapeutul demonstrează pacientului cum să se apropie de obiectul fobiei sale (exemplu: un șarpe).

h) Medicatia anxiolitică. Efectul benefic al expunerii este redus de medicația anxiolitica pentru că pacientul pune starea de calm care se instalează în fața obiectului fobiei, pe seama tratamentului și nu pe seama propriilor sale acțiuni.

Cu toate acestea sunt cazuri în care medicația anxiolitică e utiă când se ivesc situații pentru care pacientul nu a avut timp să se pregătească.

Utilizarea sistematică a tranchilizantelor trebuie însă descurajată pe cât posibil.

Cap. 2. Despre moarte și despre tradițiile și obiceiurile

de inmormântare la crestinii români

Cap. 2.1Despre moarte

În tradiția biblică, primul om, Adam, era la început nemuritor, dar a primit moartea drept pedeapsă de la Dumnezeu pentru că a căzut în ispită, gustând din fructul oprit. Adam a trebuit să se întoarcă în pământ, adică în materia din care a fost creat ("Pământ ești și în pământ te vei întoarce" – Facerea 3:19). Moartea nu era considerată în Vechiul Testament un sfârșit, ci exista posibilitatea invierii, și era asociată cu "somnul" (Iov—3:13), ceea ce implica o trezire la Judecata de Apoi.

În Noul Testament nu apare o nouă filosofie despre moarte. Aici se menționează că sufletul(omul)poate fi nemuritor, mesajul Noului Testament fiind că Iisus Hristos a învins moartea.

Prin stăpânirea morții, diavolul avea pe toți oamenii în puterea sa, însă Iisus, jertfindu-se pentru muritori, i-a eliberat. În Biblie se spune că "cei care cred în Fiul lui Dumnezeu nu vor muri, ci vor avea viață veșnică" (Ioan 3:16). În religia creștină există doar două destinații finale pentru oameni după moarte: prima Raiul, (Paradisul sauEdenul), unde merg la inviere doar cei drepți, răscumpărați fiind prin sângele lui Iisus Hristos și a doua, moartea definitivă, fără speranța învierii.

Unele culte cred în existența Iadului (Infernului), unde merg păcătoșii pentru chinuri veșnice. Soarta omului este stabilită după judecata făcută de Fiul, după faptele de fidelitate creștină pe care le-a făcut omul când era în viață. Nu există o unanimitate universală în ceea ce presupune credința creștină, datorită influențelor credințelor locale cu rădăcini precreștine.

Creștinarea timpurie în epoca de formare a poporului român a împiedicat formarea unei mitologii unitare, aceste credințe străvechi transformandu-se în superstiții de obicei asociate răului, sau personajele lor devin sfinți, în unele cazuri. În mitologia românească, viața omului parcurge trei etape importante: nașterea, nunta și înmormântarea (moartea).

După moarte, sufletul se desparte de trup, se integrează cosmosului și se unește cu natura, formând cu aceasta un întreg. Această idee pornește de la niște concepții păgâne străvechi, care probabil își au originea în mitologia traco-dacă.

Astfel viața de după moarte nu este decât o continuare a celei terestre, sufletul omului fiind aproape de spațiul în care a viețuit, idee dezvoltată și în balada "Miorița".

Cu toate că moartea nu reprezintă un sfârșit al sufletului, al ființei, ci o continuare sub alte forme a existenței acestuia, moartea este văzută ca un eveniment tragic. Omul se desparte de ceea ce îi era familiar, devine altceva, nu mai este alături de cei dragi.

Moartea este acceptată în concepția crestină ca o condiție umană de care nimeni nu poate scăpa.

Tragismul morții este amplificat dacă viața mortului nu a parcurs a doua etapă a vieții, nunta, ca în cazul morții tinerilor "nelumiți", adică necăsătoriți.

Aceștia nu și-au încheiat ciclul vieții, deci nu își vor regăsi liniștea veșnică după moarte, ci se vor chinui sub forma unor strigoi. La fel se întâmplă și cu pruncii care mor de mici sau imediat după naștere și devin moroi pentru a-și bântui mamele.

În cazul tinerilor nelumiți există un ceremonial în timpul înmormântării, în care se celebrează nunta cu natura și cu moartea, în încercarea de a conferi liniște veșnică mortului.

Iată ce spune Dimitrie Cantemir în cartea sa” Descriptio Moldavie” cu privire la credința românilor despre moarte: „aproape tot norodul de rând crede că fiecărui om Dumnezeu îi hotărăște ziua morții; iar înaintea acesteia nimeni nu poate să moară sau să piară în război…” De aceea, de cele mai multe ori, oștenii se vârau în primejdii nebunește, convinși fiind că nu vor muri. Chiar de s-ar ascunde în gaură de șarpe, acela nu ar câștiga nici o clipă în plus. Soarta fiind fixă, frica nu aduce nici un fel de câștig personal.

Arhim. Paulin Lecca ne raspunde la intrebarea “Ce este moartea?” din punct de vedere religios în cartea cu același nume. Moartea n-a fost destinată omului, ea este contrară naturii lui și n-a survenit decât ca o pedeapsă a păcatului, în clipa când inima și dragostea lui s-au îndepărtat de Dumnezeu. Reîntoarcerea inimii omului către Creatorul său, dragostea și ascultarea față de El readuc omului nemurirea. Sufletul omului și-a trădat natura lui inițială, răul a pus stăpânire pe el, și moartea vine să curme acest rău. Ea este necesară, venind ca o binefacere pentru om, făcând deci să înceteze răul. Dacă omul corupt de ispititor, înrăit de cel viclean, ar fi rămas totuși nemuritor, așa cum l-a creat Dumnezeu, ar fi fost o calamitate veșnică. Dumnezeu, în bunătatea Lui, a vrut totuși să-l scape pe om de acest rău veșnic. El a trimis moartea ca o pedeapsă, dar și ca o salvare din ghearele Satanei.

Moartea este un mijloc de împiedicare a propagării răului pe pământ. Dumnezeu a împiedicat uneltirile diavolului, a împiedicat ca răul să rămână nemuritor, așa cum era natura omului. Deci spre binele acestuia, El a trimis moartea în trupul care a păcătuit, păstrându-i totuși nemurirea sufletului.

Nici un om nu scapă de ispită, de boală, de foame, de trudă, de suferință, de durere. Viața însăși, de care ne cramponăm atât, este o ispită continuă. Cine ne scapă de toate acestea, dacă nu moartea? Și totuși numai prin aceste ispite ne putem mântui, putem recuceri nemurirea.

Prin încrederea, recunoașterea și ascultarea față de Iisus câștigăm veșnicia: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața!“. Ascultarea, smerenia, faptele bune, răbdarea servesc de sprijin sufletului în clipa părăsirii corpului. Moartea dreptului nu seamănă deloc cu cea a unui păcătos; dimpotrivă, cei drepți simt o mare bucurie, bucuria de a fi chemați la odihna de veci, în timp ce moartea păcătosului este cumplită. Cel ce a călcat legea se îngrozește de pedeapsă, remușcările îi chinuiesc conștiința, iar căința este adeseori prea târzie!

Pe de altă parte avem foarte mulți alți oameni, în special în lumea secularizată, care consideră că moartea nu este altceva decât unul dintre aspectele vieții biologice, fără nici o altă semnificație, și care cred că atunci când murim dispărem pur și simplu. Perspectiva creștină, perspectiva biblică este bineînțeles foarte diferită. Moartea este și rămâne în limbajul Sfântului Apostol Pavel, ultimul dușman, noi înțelegem că Dumnezeu ne-a creat pentru viață și nu pentru moarte, moartea este un intrus în această lume, este consecința revoltei noastre împotriva lui Dumnezeu, sursa vieții. Însă în și prin această umbră a morții Dumnezeu întotdeauna ne cheamă la viață.  Viața aceasta nu este numai existența biologică, de fapt viața noastră biologică nu este decât o foarte scurtă pregătire pentru comuniunea veșnică împreună cu Dumnezeu și în Dumnezeu. Așadar trebuie să începem, cred eu, cu această perspectivă, dar la un nivel psihologic trebuie să recunoaștem că astăzi,  ceea ce pare a-i înspăimânta pe oameni cu adevărat, este procesul morții, degradarea treptată și nu moartea în sine. Vedem că tehnologia medicală a ajuns în stadiul în care o persoană poate fi ținută în viață prin conectarea la aparatură și prin medicație, când este aproape un cadavru, aproape mort. Ei nu vor să își sfârșească viața într-o cameră de spital, în izolare, conectați la mașini care îi țin în viață cu toate că trupul lor se luptă pentru a muri, chiar dacă, așa cum spunem în rugăciunile Bisericii, sufletul se luptă pentru a părăsi trupul. Cred că tehnologia modernă, care pe cât de minunată poate fi ea în anumite împrejurări,  pentru pacientul ajuns la capătul vieții, reprezintă mai mult o povară decât un beneficiu și cred că provoacă mai mult stress decît fenomenul natural al morții, care este oarecum abstract, și este procesul care duce înspre moarte.

Cap 2.2 Tradiții si obiceiuri la moarte pentru crestinii români

Calatoria morții: In sistemul de credințe si mituri romanești moartea este vazută ca o "mare călătorie", ca o mare trecere", ca un "drum" pe care "dalbul de pribeag" îl face "din lumea cu dor / în cea fără dor; / din lumea cu milă / în cea fără milă". Poporul credea că prin gesturi, cuvinte si melodii se putea acționa și in acest moment asupra forțelor binevoitoare sau potrivnice și se putea pregăti marea trecere.

În formele de viață tradțională, poporul credea că moartea este prevestită prin semne. Semnele prevestitoare de moarte erau: căderea unei oglinzi sau a icoanei, cântecul cucuvelei, urletul câinilor, găina care cânta cocoșește, căderea stelelor, anumite vise etc. Obiceiurile în legătura cu moartea începeau încă din timpul agoniei. Existau practici menite să ușureze moartea. Ultimele dorințe ale celui care moare trebuie îndeplinite întocmai, atât din respect pentru cel mort, cat si de teama urmărilor nefaste pe care le-ar putea avea neîndeplinirea lor. În clipa cînd omul murea se aprindea o lumânare. Dar, pe lângă aceasta, după moarte, i se punea la cap "toiagul", "lumina de stat" sau "statul", o lumânare de ceară lungă  de înălțimea unui om. Această lumânare se invârtea în mai multe spiraleș trebuia să ardă până ce mortul era îngropat.

Îndată dupa moarte urmau o serie de acte cu caracter social. Moartea era anunțată nu numai neamurilor și vecinilor, ci intregii comunități, prin moduri tradiționale: se trăgeau clopotele sau se trăgea clopotul într-un anumit fel, în regiunile de munte se suna din bucium, în alte locuri se punea la poarta celui mort o năframă sau o "cârpă" neagra, ori bărbații din familia mortului umblau în semn de doliu cu capul descoperit. Și faptul de a umbla nebărbierit era un semn de doliu. Îndata dupa moarte, mortul este scăldat si gătit. Odaia în care se afla mortul era gătită în chip special: se acopereau oglinzile.

În unele regiuni și astăzi, altădată peste tot, mortul era mai întâi așezat pe pământ. Mortul era apoi pus pe laviță sau pe masă, în sicriu deschis, pentru ca lumea să poată veni să-și ia ramas-bun de la el. În conștiința tradițională și în exprimările ei folclorice nu exista totuși, la noi, o teamă predominantă de mort si nici o teamă de toți morții. Multe obiceiuri arătau, dimpotrivă, că, in concepția populară tradițională, între lumea celor vii și lumea celor morți existau legături și că poporul se temea numai de acei morți care se puteau face strigoi. Se socotea că se fac strigoi cei însemnați cei rai, sinucigașii, cei morți de moarte năprasnică, vrajitorii si vrajitoarele. Împotriva revenirii lor se actiona printr-o serie de practici profilactice menite să apere pe cei vii de contagiunea morții.

Cap 2.3 Priveghiul, plângerea mortului si pomenile

Priveghiul este, fără îndoială, un rit precreștin, care s-a pastrat în multe zone ale teritoriului nostru folcloric, cu sensul lui primar, de separare a neamului celor vii de cel mort, înainte de integrarea lui în neamul celor morți. Priveghiul durează, de obicei, două nopți și se face pentru a nu lăsa mortul singur. Există, în anumite regiuni, credința că mortul trebuie păzit ca să nu treacă prin fața lui, pe sub el sau peste el vreun animal, câine, pisica, găină etc, căci se preface în strigoi.

Atunci când priveghiul se face după rânduiala tradițională, cei veniți să privegheze mortul dansează, fac jocuri cu măști, joacă jocuri distractive, cântă din fluier, spun basme, joacă jocuri de cărti, manâncă, beau și discută despre treburile curente ale oamenilor și ale comunității. La priveghi se petrece deci într-un anumit fel si rostul petrecerii este nu numai să alunge somnul celor veniți să privegheze, ci și să marcheze, în cadrul ceremonialului de trecere, momentul despărțirii de cel mort. Este ultima petrecere a celor vii împreună cu cel mort.

Plângerea morților (jelirea), întalnită sub o formă sau alta la toate popoarele lumii, nu era numai expresia spontană a durerii, ci avea și un caracter îndatinat, presupuneau îndeplinirea unei obligații sociale. Se poate constata chiar un fel de "corespundere" între cantecele de leagăn și bocete, cele două forme de artă care deschid și închid traiectul existențial al omului punănd în lumină relatia cea mai solidă care îi leagă pe indivizi în cadrul celulei familiale – relația dintre mamă și copiii săi: "Draga mamei, fată mare, / Tu esti mandră ca o floare, / Tinerețe ce-ai avut, / Cu amar le-ai petrecut. […] Bună casă c-ai avut / Și ea nici că ți-a plăcut; / Acum alta ți-ai făcut, / Fără uși, fără ferești, / în ea ca să viețuiești; / Fără pari, fără nuiele, / Plină toată tot de jele" sau: "O, doamne, mândra mamii, / Mândru te-am gătat mireasă / Să te duci mândru de-acasă. / Nu te-am gătat de trăit / Ce numai de putrezit; / Nu te-am gătat să traiești / Ci-n pământ să putrezești. / Mândra mamii, mult aș da / Numai să te pot scula, / Să nu meri de la mama…".Când murea un făcău sau o fată de măritat, înmormantarea se făcea sub formă de nuntă. 

În colectivitațile tradiționale moartea cuiva era un eveniment care îi privea pe toți. De aceea, la înmormantare participa, într-un fel sau altul, întreaga colectivitate. Era îndatinat ca, în caz de moarte, nu numai familia, ci și vecinătatea și uneori întreaga colectivitate să sară în ajutorul celor loviți, să participe la pregatirea înmormântării.

Pomenile: un loc important în obiceiurile de înmormantare îl ocupau pomenirile. Acestea erau de mai multe feluri, de la simpla colivă sau colac, până la dăruirea hainelor celui mort sau a anumitor lucruri din casă. Altădată se dădeau peste groapă chiar vite din turmele celui mort. Și în obiceiurile de înmormantare, ca și in toate obiceiurile în legătură cu viața omului, există o masă numită în unele locuri "comand" sau "comandare".

Această masă, ca și toate mesele din riturile de trecere, reprezenta un moment al solidarității sociale a intregii colectivitați și era semnul unei incheieri a secvenței din ceremonial. Sensul ei era unirea supraviețuitorilor în fața durerii resimțite prin moartea unui membru al colectivității și semnul continuării vieții individuale și colective. Acest lucru pare evident când observăm desfășurarea mesei. Începută într-o atmosferă de tristețe solemnă, masa se termină cu veselie și chiar cu dans.

Comunitățile maramureșene păstrează momente deosebite de cinstire a stramoșilor în cadrul sărbătorilor Floriilor, Paștilor si Rusaliilor. Este atunci obiceiul ca în cimitire mormintele să fie împodobite cu flori și fiecare familie să vină cu lumânări, mâncare și băutură pentru a lua parte la «praznicul celor vii cu cei morți», cunoscut încă din ziua Rozaliilor la traci și păstrat în Maramureș și mai cu seamă in țara Lăpușului până astăzi .

Cap. 3. Despre musulmani

Islam (Arabă:إسلام)și musulman (ar.: مسلم muslim) sunt două derivate, primul, nume de acțiune, al doilea, participiu activ, de la verbul أسلمaslama "a se supune", așadar sensul lor fiind de "supunere", respectiv de "supus", subînțelegându-se, față de Dumnezeu. Verbul aslama este derivat de la rădăcina slm care are sensul de "integritate", "desăvârșire", "sănătate", "pace", "tihnă" etc. Un cuvânt derivat de la aceeași rădăcină سلام salām "pace", "tihnă", "mântuire" este folosit de musulmani în formula de salut السلام عليكم as-salāmu 'aleikum (pacea/mântuirea fie asupra ta). De aici, o altă interpretare dată termenului "islam" ar fi aceea de "aflare a păcii întru Dumnezeu".

Islamul este o religie avraamică, monoteistă, fiind a doua religie în lume în ceea ce privește numărul de adepți, după creștinism. Sensul general al cuvântului Islam este pace și supunere față de Allah, Creatorul tuturor lucrurilor. Religia a fost fondată în secolul al VII-lea în peninsula Arabă, pe teritoriul actual al Arabiei Saudite, de către profetul Muhammad și bazată pe textul religios cunoscut sub numele de Quran. Pe parcursul timpului s-a răspîndit pe un larg teritoriu care se întinde în Europa, Asia și Africa de Nord. Centrul religios se află în orașele sfinte Mecca și Medina.

Musulmanii cred că Islamul este ultimul din mesajele dumnezeiești, de asemenea, că Muhammad este ultimul profet și mesager al lui Allah  și în toți profeții și apostolii care au fost trimiși pentru umanitate înainte de Profetul Mohamed, precum  Avraam,  Moise și Isaia ibn Maryam și mulți alții, care sunt sau nu menționați în Quran, cred în scrierile lor și în mesajele pe care le-a dat Allah lor pentru a le explica oamenilor, precum Tora, Psalmii și Evanghelia.

Majoritatea musulmanilor (circa 75-90%) sunt sunniți. A doua sectie, Șiia, aprox. 10-20%. Cea mai mare țara cu populația musulmană este Indonezia 12.7% din musulmani, urmată de  Pakistan 11.0%, India 10.9% și Bangladesh 9.2%.[5]comunitați mari se mai găsesc în China, Rusia și parțial în Europa. și cu 1.57 la 1.65 miliarde de adepți sau 22 la 24% din populația globului, Islamul este a doua și una din religiile cele mai rapide în creștere după numărul adepțiilor din lume.

Precizări terminologice:

Islam: religia islamică sau musulmană.

Ummah: comunitatea islamică formată din totalitatea musulmanilor.

Islamism: termen inventat de Voltaire, care, în definiția sa contemporană, se referă la versiunea radical extremistă a islamului politic. De foarte multe ori în mass media, islamul este confundat cu islamismul.

Mahomedanism: termen învechit prin care era desemnată religia islamică, ieșit din uz.

Islamic: adjectiv cu sensul de "ce aparține islamului

Islamolog: specialist în islam.

Islamologie: știința care se ocupă cu studierea islamului.

Islamist: musulman fundamentalist care propagă politica radicală bazată numai pe Quran.

Izvoare principale

Quranul

Quranul (araba : القرآن Qur'an) este cartea sfântă a islamului. În original se numește قرآن și înseamnă "recitare". Deși este numit "carte", când un musulman se referă la Quran, se referă la text, la cuvinte, nu la lucrarea tiparită. Quranul a fost păstrat de-a lungul timpului prin memorarea întregului text, cuvânt cu cuvânt. Quranul a fost revelat, conform tradiției islamice, profetuluiMuhammad de către îngerul Gabriel (Gavriil; ar.: غابرييل Ğibrīl) în numeroase ocazii între anii 610 și moartea lui Muhammad în 632. Pe lângă faptul că îi memorau revelațiile, unii dintre însoțitorii săi le-au notat, sporadic, pe pergamente, pietre,.

Tradiția, spune că după moartea profetului Muhammad (632), Abu-Bakr, primul calif, i-a poruncitt lui Zayd bin Thabit să strângă și să înregistreze toate versetele autentice ale Quranului, după cum erau păstrate în forma scrisă sau orală. Exemplarul lui Zayd, păstrat de văduva profetului Muhammad, Hafsa bint Umar, stă la baza textului Quranic întocmit în vremea celui de-al treilea calif, Uthman bin Affan, între anii 650 și 656, care a poruncit alcătuirea unui exemplar model, care să înlăture toate diferențele survenite cu timpul între versiuni, acest exemplar rămând fundamental până acum. El a trimis copii ale acestui exemplar în toate provinciile califatului, și a ordonat ca toate celelalte variante să fie distruse, fiind considerate de atunci ca inexacte. Istoricii Quranului vorbesc însă de un proces mai gradual chiar decât cel prezentat de tradiție, Quranul fiind rodul unei munci redacționale ale cărturarilor islamici aflați în slujba puterii califale contemporane lor, o muncă întinsă pe o perioadă de mai bine de un secol.

Versiunea lui Uthman (cunoscută sub numele Mushaf 'Uthmān "Vulgata lui Osman") organizează revelațiile în ordinea lungimii, cu cele mai lungi capitole (sura) la începutul Quranului și cele mai scurte la sfârșit. În viziunea conservatorilor ordinea capitolelor este stabilită de divinitate. Mai târziu specialiștii au încercat să așeze capitolele în ordine cronologică, și printre musulmani există un consens privind impărțirea capitolelor în cele revelate la Mecca și cele revelate la Medina. Unele sure (de exemplu Sura XVII – Al-Isrā‘) au fost revelate în mai multe locuri, în perioade diferite.

Deoarece Quranul a fost scris într-un sistem grafic ce nota doar consoanele și care nu poseda încă un sistem de puncte diacritice care să diferențieze literele izomorfe, și deoarece existau tradiții diferite ale recitării, pe măsură ce persoane care nu vorbeau limba arabă se converteau la islam, exista o neînțelegere privind lectura exactă a anumitor versete. Până la urmă s-au dezvoltat forme de scriere care folosesc "puncte" pentru a indica vocalele. Sute de ani dupa Uthman, cărturarii musulmani au încercat să determine aplicarea punctelor și citirea corectă în textul nevocalizat al lui Uthman. În urma cercetărilor, au fost acceptate șapte variante canonice de citire a Quranului (acestea se referă doar la intonare și la decuparea textului – scris fără punctuație – în propoziții), diferențele dintre acestea fiind considerate minore, fără să afecteze textul.

Forma Quranului cea mai răspândită astăzi este textul publicat de Universitatea-moschee Al-Azhar din Cairo, în 1923.

Quranul, încă de la începuturile sale, a devenit centrul devotamentului islamic și până la urmă subiectul controverselor teologice. În secolul 8, mu'taziliții au susținut creareaQuranului de-a lungul timpului. Oponenții lor, din diferite școli, au pretins eternitatea și perfecțiunea Quranului, existent în ceruri înainte să fie revelat lui Muhammad. Teologia aș'arită (care a devenit predominantă) susține eternitatea Quranului și faptul că el nu a fost creat. Totuși, unele mișcări moderne din cadrul islamului se apropie de poziția mu'tazilită.

Cei mai multi musulmani privesc Quranul cu venerație, înfășurându-l într-o pânză curată, păstrându-l pe un raft înalt și spălându-se ca pentru rugăciuni înainte de a citi dinQuran. Vechile exemplare ale Quranului nu sunt distruse ca hârtia obișnuită, ci arse sau depozitate în cimitire pentru Quran. 

Quranul este, pentru musulmani, o călăuză infailibilă pentru pietatea personală și viața în comunitate, un adevăr istoric și științific.

Tipărirea în masă a Quranului în arabă și traducerea în alte limbi sunt considerate facilități moderne.

Sunna (Cutuma)

A doua sursă a legii islamice, după Quran, este Sunna. Sunna (ar.: سنة sunna “conduită”, în cazul de față, conduita profetului Muhammad) se constituie din spusele și fapteleprofetului Muhammad, așa cum sunt ele cuprinse în hadīth-uri (termen redat prin "tradiții") pe care se bazează jurisconsulții și teologii pentru a preciza mai bine conținutul legii islamice, izvorâtă din Quran. Sunna cuprinde spusele profetului Muhammad și faptele acestuia și ale unora dintre însoțitorii săi, pe care le-a aprobat.

Sensul general al cuvântului hadīth (ar.: حديث) este acela de povestire, pildă, spusă memorabilă transmisă de-a lungul generațiilor. Culegerile de hadīth-uri se bazează pe o moștenire eminamente orală, deoarece profetul Muhammad interzisese notarea propriilor sale cuvinte pentru a nu fi confundate cu textul Quranic revelat. Cele mai cunoscute și apreciate culegeri de hadīth-uri sunt: Sahīh-ul (Autentic) Al-Bukhari (m. 870), Sahīh-ul lui Muslim (m. 875), cunoscute împreună sub numele de As-Sahīhāni (Cele două autentice).

Hadīth-ul, din punct de vedere al formei, se compune din două părți.

Lanțul martorilor sau al garanților și textul propriu-zis. Lanțul (ar.: إسناد isnād, سند sanad, سلسلة silsila) este o înșiruire de martori sau garanți de o înaltă probitate. Lanțul începe cu menționarea ultimului garant, contemporan cu autorul care povestește hadīth-ul, și urcă, apoi, din generație în generație până la un însoțitor cunoscut al profetului Muhammad care l-a văzut pe acesta, într-o situație dată, procedând într-un anumit fel sau decretând un anume lucru. Pentru ca hadīth-ul să fie considerat autentic (ar. صحيح sahīh), lanțul de garanți trebuie să fie neîntrerupt. Dacă lanțul nu este complet, adică are puncte ce pot fi contestate, atunci hadīth-ul respectiv este considerat slab (ar.: ضعيف da’īf), iar dacă lanțul nu are nici o consistență, atunci hadīth-ul respectiv este declarat fals (ar.: مزور muzawwar).

Textul propriu-zis (ar.: متن matn) relatează într-un mod extrem de concis o spusă sau o atitudine a profetului.

Dogmă și credință

Musulmanii consideră că Dumnezeu (în arabă اﷲ) a revelat în mod direct cuvântul Său către omenire prin Muhammad (circa 570–632) și alți profeți, printre care Adam, Avraam, Moise și Iisus.

Baza credinței islamice se găsește în shahādatān ("două mărturii"): Lā ilāhā illā-llāhu; muhammadur-rasūlu-llāhi — "Nu există (dumne)zeu în afară de Dumnezeu; iar Muhammad este trimisul lui Dumnezeu". Pentru a deveni musulman, o persoană trebuie să recite și să creadă aceste cuvinte.

Sunniții privesc această formulă ca pe unul din cei Cinci stâlpi ai islamului.Musulmanii consideră că principala înregistrare scrisă a revelației către omenire este Quranul, pe care îl consideră perfect, reprezentând revelația finală a lui Dumnezeu.

Musulmanii cred că părți ale Bibliei și ale Torei au fost pierdute, interpretate greșit sau distorsionate de credincioși. Din această perspectivă Quranul este văzut ca o corectură adusă cărților sfinte iudaice și creștine.

Musulmanii susțin că islamul conține în esență aceeași credință ca a tuturor trimișilor lui Dumnezeu omenirii de la Adam, Quranul codificând revelația finală a lui Dumnezeu. Învățătura islamică vede iudaismul și creștinismul ca derivând din învățăturile unora din acești profeți – în special Avraam – și recunoaște rădăcinile lor avraamice, în timp ceQuranul îi numește Oameni ai Cărții.

Există șase credințe elementare împărtășite de toți musulmanii:

Credința în Dumnezeu, singurul demn de venerație.

Credința în toți profeții și trimișii lui Dumnezeu.

Credința în cărțile trimise de Dumnezeu.

Credința în îngeri.

Credința în Ziua Judecății (Al-din) și în înviere (Al-Qiyama).

Credința în destin (Qadaa și Qadar în arabă). (Aceasta nu inseamnă că un om este predeterminat în acțiuni sau să trăiască o anumită viață. Dumnezeu i-a dat liberul arbitru pentru a-i permite să ia decizii.)

Crezul musulman (traducere aproximativă):

"Cred în Dumnezeu; și în Îngerii Săi; și în Scripturile Sale; și în trimișii Săi; și în Ziua de Apoi; și în Soartă, că Binele și Raul sunt de la Dumnezeu, și în Înviere după moarte. Mărturisesc că nu există nimic demn de venerație în afară de Dumnezeu; după cum mărturisesc că Muhammad este trimisul Său."

Conceptul fundamental în islam este unicitatea lui Dumnezeu (tawhid). Acest monoteism este absolut, nu relativ sau pluralistic în orice sens al cuvântului.

În arabă, Dumnezeu se numește Allah, o formă a al-ilah, sau "unicul dumnezeu". Allāh se traduce așadar prin "Dumnezeu". Utilizarea implicită a articolului hotărât în Allah indică unitatea divină. În ciuda numelui diferit dat lui Dumnezeu, musulmanii consideră că Dumnezeul la care se închină este același cu Dumnezeul iudeo-creștin. Totuși, musulmanii resping teologia creștină privind doctrina Treimii care îl privește pe Iisus ca pe Fiul lui Dumnezeu), văzând aici o formă de politeism.

Nu există nicio imagine vizuală sau reprezentare a lui Dumnezeu în islam, deoarece o astfel de imagine artistică ar duce la idolatrie, care este interzisă.

Mai mult, mulți musulmani cred că Dumnezeu este lipsit de corp, făcând imposibilă reprezentarea sa bidimensională sau tridimensională. Musulmanii preferă să-l descrie pe Dumnezeu prin atributele divine menționate în Quran, cunoscute drept "cele mai frumoase nume" (ar.: الأسـماء الحسنـى al-asmā’ al-husnā), în număr de 99 (sunt Cele 99 de nume ale lui Allah ca, de exemplu: Supremul, Milostivul, Înțeleptul, Înaltul).

Profeți

Quranul prezintă modul în care Dumnezeu creează două clase de servitori umani: trimiși (rasūl în arabă), și profeți (nabĩ în arabă și ebraică). În general, trimișii sunt categoria superioară, dar musulmanii consideră că toți profeții și trimișii lui Dumnezeu sunt egali. Se spune că toti profeții au vorbit cu divinitatea; doar cei care au primit o revelație majoră sunt numiți trimiși.

Trimiși importanți sunt :

 Adam, Noe (Nūh), Avraam (Ibrāhim), Moise (Mūsā), Iisus (Isā) și Muhammad, toți făcând parte dintr-o succesiune de oameni călăuziți de Dumnezeu. Islamul cere credincioșilor să accepte cea mai mare parte a profeților iudeo-creștini, fără să facă distincții între ei: "Trimisul a crezut în ceea ce a fost pogorât asupra sa de la Domnul său. El, laolaltă cu credincioșii, au crezut în Dumnezeu, în îngerii Săi, în trimișii Săi. 'Noi nu facem deosebire între trimișii Săi'. Și ei au spus: 'Ascultăm și ne supunem!' (Quranul,II, 285) În Quran sunt menționați 25 de profeți.

Quranul (XXXIII, 40) îl prezintă pe Muhammad ca fiind ultimul dintre profeții trimiși de Dumnezeu omenirii, numindu-l "pecetea profeților" (ar.: khātam an-nabiyīn). Cu toate acestea, au existat unele grupări ai căror conducători s-au proclamat succesori ai lui Muhammad sau ai căror membrii au făcut astfel de afirmații despre conducătorii lor.

Eschatologia islamică

Eschatologia islamică se ocupă, în egală măsură, de destinul individului și de cel al întregii făpturi. Islamul, ca și alte religii, predică învierea (ar.: al-qiyãma) trupească a morților, finalizarea unui plan divin al creației, și judecarea tuturor după fapte: cei ce au făcut fapte bune, vor fi răsplătiți cu plăcerile raiului (ar.:ğanna), iar cei care au păcătuit vor fi pedepsiți cu chinurile iadului (ar.: ğahannam, din ebraicul ge-hinnom sau "valea Hinnom").

Organizare

Autoritate religioasă

Există o autoritate care să decidă dacă o persoană este acceptată sau eliminată din comunitatea de credincioși, cunoscută ca Ummah. Islamul este deschis pentru oricine, indiferent de rasă, vârstă, sex sau credințe anterioare. Nu este nevoie decât de credință în valorile centrale ale islamului. Această condiție se îndeplinește făcând mărturia de credință, fără de care o persoană nu poate intra în islam.

Legea islamică

Shari'a (ar.: šarī‘a "calea cea bună", avea în preislam sensul de "cărare ce duce la o oază", așadar singura cărare care-i garanta viața celui ce-o urma) este legea islamică ce cuprinde totalitatea poruncilor lui Dumnezeu așa cum au fost ele păstrate în Quran și în Sunna (Cutuma, bazată pe hadīth-uri) sau deduse, uneori, prin alte mijloace Erudiții musulmani au elaborat o știință numită fiqh (jurisprudența islamică) referitoare la shari'a prin care se încearcă găsirea unor răspunsuri la toate problemele vieții,interdicții alimentare, la impunerea unei anumite vestimentații (mai ales în cazul femeilor) etc. Legea islamică se bazează pe cinci postulate care guvernează întreaga viață a unui musulman:

datoria obligatorie (ar. : fard) care trebuie îndeplinită întocmai, așa cum a fost prescrisă. fără nici o abatere. Cel ce încalcă o datorie obligatorie este supus pedepsei lui Dumnezeu în Viața de Apoi și pedepsei legiuitorului în această viață;

îndatorirea (ar. : wagib) sau ceea ce este de dorit a fi îndeplinit având ca model faptele profetului Muhammad. Dacă musulmanul îndeplinește îndatorirea va fi răsplătit, dacă nu o îndeplinește nu va fi pedepsit, ci va fi considerat doar neglijent;

lucrul îngăduit (ar. : halal), ceva ce este permis, licit (în orice domeniu : alimentar, vestimentar, social etc.);

lucrul nerecomandabil (ar. : makruh, "detestabil", "scârbos"), un lucru pe care Legea l-a interzis, însă fară să insiste asupra acestei interziceri.

lucrul interzis (ar. : haram), un lucru oprit total de către Legiutor, iar săvârșirea lui atrage după sine atât pedeapsa în Lumea de Apoi, cât și o pedeapsă în lumea aceasta.

Legea islamică la nivel de guvernare și justiție socială se aplică doar acolo unde la conducere se află un guvern islamic.

Există școli diferite și mișcări în cadrul islamului care permit o anumită flexibilitate. Mai mult, islamul este o religie foarte diversă pe măsură ce multe culturi l-au adoptat. În același timp totuși, se pot decela anumite constante ale gândirii juridice islamice, care traverseaza atât timpul cât și spațiul. Explicația acestui fenomen stă în unicitatea surselor care stau la baza viziunii juridice a Legii islamice, și deși aceasta din urmă este interpretabilă și modernizabilă, ea comportă totuși anumite linii directoare greu de adus la zi, o dovadă fiind și dificultățile majore cu care se confruntă toate statele islamice în procesul lor de modernizare și democratizare drepturile omului.

Obligațiile musulmanului

Cinci Stâlpi ai Islamului.

Obligațiile musulmanului se constituie, în primul rând, din "Cei Cinci Stâlpi" (ar.: al-arkan al-khamsa). Pentru ducerea la îndeplinire a acestor obligații, musulmanul trebuie să fie major și cu mintea întreagă. De asemenea, înainte de a începe îndeplinirea uneia dintre obligații, el trebuie să-și exprime (în sinea lui) intenția (ar.: niyya) a ceea ce vrea să facă, adică să conștientizeze pe deplin actul respectiv. Din această cauză, îndeplinirea unei obligații este precedată de o serie de pregătiri (cum ar fi spălările rituale, de exemplu) care au exact această menire.

Mărturisirea de credință (ar.: šahāda), prin care o persoană își exprimă apartenența la islam, și care constă în afirmarea unicității lui Dumnezeu, al cărui trimis este Muhammad: lā ilāha illā allāh wa muhammad rasūlu-llāh "Nu existâ dumnezeu în afară de Dumnezeu, iar Muhammad este trimisul lui Dumnezeu".

Rugăciunea (ar.: salāt),ce constă într-un ansamblu de gesturi – prosternări, îngenuncheri, înclinări – însoțite de rostirea unor formule rituale, se desfășoară de cinci ori pe zi, în momente bine precizate, anunțate de muezin (fie direct prin vocea sa , fie printr-o înregistrare): rugăciunea din zori (subh), de la prânz (zuhr); de după-amiază ('isr), de dinainte de apusul soarelui (maġrib), de după lăsarea serii (išā). Vinerea, la prânz, are loc rugăciunea comunitară la moschee, rugăciune însoțită de predica (khutba) imamului.

Postul (ar.: sawm), ce constă în abținerea de la mâncare, băutură, relații sexuale pe timpul zilei (începând cu puțin înainte de răsăritul soarelui până după asfințitul acestuia)pe tot parcursul lunii Ramadan, a IX-a lună a calendarului islamic.

Dania (ar.: zakāt), care reprezintă a 40-a parte (2,5%) din economiile ținute mai mult de un an, cu puține excepții, pentru fiecare musulman a cărui avere depășește media, și 10% sau 20% din producția agricolă. Acești bani sau produse vor fi distribuite săracilor.

Pelerinajul (ar.: hagg), realizat în primele două săptămâni ale lunii dhu-l-higga, la Mecca și în împrejurimile sale, care este obligatoriu o dată în viață pentru cei care au posibilitatea materială.

În funcție de cele cinci postulate, legea islamică definește păcatele pe care ar putea să le săvârșească un musulman și pedepsele care i se aplică de către comunitate, în afară de pedeapsa divină. Dintre aceastea cele mai grave, numitele al-kaba’ir "marile păcate" sunt (cf. Az-Zahabi, Al-kaba’ir):

facerea de părtași lui Dumnezeu ;

uciderea unui om;

vrăjitoria;

neîmplinirea rugăciunii;

sodomia

neachitarea daniei;

neascultarea și supărarea părinților;

luarea de camătă;

întreruperea postului în Ramadan fără justificare și fără îngăduință;

mărturia mincinoasă;

sinuciderea;

consumarea cărnii de mortăciune, a sângelui și a cărnii de porc;

și încă multe altele.

Școli juridice în islam.

Marea schismă islamică din anii 655-661 pricinuită de luptele pentru conducerea califatului, numită în izvoarele islamice “Marea discordie”, stă la originea împărțirii musulmanilorîn: sunniți (90% dintre musulmani), kharigiți (0,2%) și șiiți (9,8%), dintre care 80% se află în Iran.

Din aceste ramuri principale derivă aproximativ douăzeci de subramuri. Această divizare are la bază, în principiu, ponderea acordată în dreptul canonic (ar.: فقه fiqh) următoarelor surse: Quranul, Tradiția profetului Muhammad (sunna), reflecția și consensul. În funcție de această pondere se constituie școlile juridice din islam: cele patru școli juridice sau rituri ale sunnismului (malekit, hanefit, șafeit și hanbalit), legislația șiită (jaʽfarită sau duodecimană, ismaelită și zaydită) și cea ibadită[14].

Sunniții

Școli juridice sunnite.

Sunniții sunt acei musulmani care perpetuează opțiunea celor care au refuzat să considere conducerea comunității islamice drept o problemă de moștenire, după cum au refuzat să accepte că însușirea dogmei și a Legii ar trebui să se bazeze pe sursele ezoterice. Ei sunt împărțiți în patru școli sau rituri (ar. : مذهب madhhab „manieră de a merge”) care se recunosc reciproc : malekismul, hanefismul, șafiismul și hanbalismul.

Malekismul sau școala malekită, ce îl are drept fondator pe Malik bin Anas (m. 795), autorul primului tratat de drept islamic, Al-Muwattā (Cel simplificat), se bazează pe opinia personală rațională (ar.: رأى ra’y) și pe raționamentul prin analogie (ar.: قياس qiyās) mai mult decât pe Tradiții. Malekismul este predominant în Maghreb, sudul Egiptului,Africa occidentală (inclusiv în Nigeria).

Hanefismul sau școala hanefită, ce îl are drept fondator pe Abu Hanifa (700, Kufa – 767, Bagdad), acceptă, pe lângă izvoarele primare ale dreptului canonic, Quranul și Tradițiile, opinia personală rațională (ar.: رأى ra’y), atunci când nu se găsește un precedent al cazului în discuție în sursele amintite. Hanefismul este predominant în Turcia și în regiunile aflate cândva sub dominație otomană, în afară de Maghreb și Egipt. Musulmanii din Dobrogea sunt hanefiți.

Șafiismul sau școala șafiită, ce îl are drept fondator pe Aș-Șafi’ (m. 820), se bazează pe Tradiții și pe raționamentul prin analogie, atunci când situația o cere. Consensul – ’iğmā‘– învățaților (ar.: ‘ulamā’) este acceptat, fără să fie însă privilegiat. Șafiismul este majoritar în Indonezia, Malaezia, Filipine, Africa orientală, și prezent, într-o oarecare măsură, în Egipt, Caucaz,Kurdistan, Asia Centrală, Yemen și Palestina.

Hanbalismul sau școala hanbalită, ce îl are drept fondator pe Ahmad bin Hanbal (mort în 855), respinge opinia personală și raționamentul prin analogie, pentru a elimina posibilitatea apariției inovației păcătoase (ar.: بدعة bid‘a), limitându-se la o interpretare strict literală a Quranului și a Tradițiilor. Deși această școală va intra în declin începând cu secolul al XIV-lea, sub otomani, ea va renaște sub o nouă formă în secolul al XVIII-lea, prin mișcarea wahhabită sau salefită, inițiată de Muhammad bin ’Abd al-Wahhab, pornind de la gândirea marelui teolog hanbalit Ibn Taymiyya (m. 1328). Islamul wahhabit este recunoscut ca religie oficială a Arabiei Saudite și are o influență importantă in lumea islamică din cauza controlului saudit al orașelor sfinte Mecca și Medina, și din cauza finanțării saudite a unor școli și moschei din alte țări.

.

Kharigiții (ar.: خوارجة khawāriğa „secesioniști"), la început susținători ai lui Ali, l-au părăsit în 657, considerându-l prea șovăielnic și imputându-i faptul că a acceptat ca problema conducerii comunității islamice să fie obiectul unor tratative. Pornind de la ideea egalității tuturor credincioșilor, ei cred că imamatul și califatul pot reveni oricărui credincios, indiferent de originea sa etnică sau socială, dacă este ireproșabil din punct de vedere moral și religios. Puritani desăvârșiți, kharigiții îi exclud din islam pe toți aceia care se fac vinovați de păcate grave. Descendenți ai lor trăiesc astăzi în oazele din Mzab (Algeria), pe insula tunisiană Djerba, ca și în Oman, sub numele de ibadiți, unde reprezintă jumătate din populație.

Șiiții- Shi'a. (nume ce vine de la شيعة علي šī‘at ‘ali „partidul lui Ali”) urmașii partizanilor lui ’Ali , văr și ginere al profetului Muhammad, care încarnează legitimitatea casei profetului (ar.: أهل البيتAhl al-bayt) împotriva celor trei califi (Abu-Bakr, Omar și Osman) care au domnit în locul său și împotriva descendenților acestora. Șiismul duodeciman „cu doisprezece imami” pune accentul pe caracterul mesianic al acestor imami, autorizați să practice reflecția (ar.: اجتهاد iğtihād „efort de a înțelege”) ceea ce-i îndreptățește să interpreteze Legea divină, ba chiar de a-i aduce amendamente. Cel de-al doisprezecelea imam (imamul ascuns) va reveni la sfârșitul timpului pentru a instaura armonia pe pământ. Imamii, considerați ca intermediari între om și Dumnezeu au pentru mulți dintre șiiți o aură divină, noțiune total străină sunniților, ca și aceea de imamat.

Un grup musulman foarte mic, localizat în special în Statele Unite ale Americii, urmează invățăturile lui Rashad Khalifa și se numesc „supușii" (care nu este altceva decât o traducere a cuvântului arab مسلمون muslimūna „musulmanii") . Ei resping Tradiția și dreptul canonic și spun că se călăuzesc doar după Quran. Există un grup și mai mic de musulmani care pretind că reprezintă invățăturile autentice ale lui Rashad Khalifa care par să se fi desprins din „supuși". Marea majoritate a musulmanilor consideră acest grup ca fiind eretic.

Sufismul (ar.: تصوف tasawwuf) sau mistica islamică este o practică spirituală prin care se încearcă ajungerea la cunoașterea divinității nemijlocit, nu numai prin intermediul revelației Quranice. Scopul final al unui sufit este anihilarea sinelui prin unirea acestuia cu Dumnezeu. Renunțând, încet încet la lumea materială, el merge pe calea (ar.: طريقة tarīqa) pe care și-o alege, nedorind nimic altceva decât de a-și dărui întreaga dragoste lui Dumnezeu, necondiționat, neașteptând nici o răsplată pe lumea aceasta sau pe cealaltă. La începuturile misticii islamice, la Basra, în Irakul de astăzi, mistica Rabi'a (721 – 801) alerga pe străzi, într-o mână cu un tăciune aprins ca să dea foc raiului, iar în cealaltă cu o cofă de apă să stingă iadul, astfel ca să nu mai poată fi preocupată de nimic altceva decât de Dumnezeu în sine, de dragostea care o unea cu Dumnezeu. Sufiții – care au cunoscut de-a lungul istoriei islamului câteva sute de grupări – sunt deasupra oricărei împărțiri doctrinare a islamului, mai mult decât atât, ei își manifestă dragostea pentru întreaga creație așa cum reiese din acest fragment celebru din opera marelui mistic andaluz Ibn Arabi (1165-1240):

„Inima mea poate fi orice: o pajiște pentru gazele, o mănăstire pentru călugări creștini, un templu pentru idoli, Ka'ba pelerinului, tableleTorei și cartea Quranului. Eu cred în religia dragostei, oriunde s-ar îndrepta caravanele sale, căci dragostea este religia și credința mea”.

3.1 Înmormântările la musulmani

Înmormântarea islamică

Funeraliile în islam urmează rituri destul de specifice, deși se supun interpretării regionale și variației obiceiurilor. Cu toate acestea, în toate cazurile, sharia (legea religioasăislamică) solicită înmormântarea corpului, fiind precedată de un ritual simplu, ce implică îmbăierea și învăluirea corpului, urmat de salat (rugăciune). incinerația este interzisă.

Etapele uzuale în ritualul funerar islamic

Ritualul de îngropare ar trebui să se desfășoare cât mai repede posibil și să includă:

Îmbăierea colectivă a corpului decedatului excepție făcând situațiile excepționale

Învăluirea cadavrului

Rugăciunea de îngropare

Îngroparea cadavrului într-un mormânt.

Poziționarea decedatului astfel încât capul să fie îndreptat spre Mecca.

Profesiunea de credință:

Când un musulman se află in pragul morții, este sfătuit să rostească profesiunea de credință (în arabă: شهادة šahāda ) care constă în formulacoranică:La- ilāha illa-l-l-Lāh; Muḥammandun rasūlu-l-Lāh (nu există zeu în afară de Dumnezeu; Muḥammad este trimisul lui Dumnezeu). După ce profesiunea de credință este rostită, musulmanul își întoarce fața către Mecca. In tot acest timp, membrii familiei și prietenii celui aflat pe moarte sunt alături de acesta, amintindu-i de lucrurile bune pe care le-a făcut în timpul vieții, oferindu-i astfel speranță cu privire la mila lui Dumnezeu.

Procesul de spălare a persoanei decedate

Imediat după ce un musulman a fost declarat mort, pe lânga faptul că cei prezenți trebuie să se roage ca Dumnezeu să-l ierte, corpul celui decedat este pregătit pentru a fi spălat. Procesul prin care este spălat trupul neînsuflețit poartă denumirea de ghusl și este unul dintre cele două tipuri de abluțiuni întâlnite în credința islamicâ (al doilea tip de abluțiune este wudu). In acest ritual de spălare, trebuie respectate mai multe reguli: dacă persoana decedată este bărbat, atunci poate fi spălată de către un bărbat ; dacă este femeie, atunci este spălată de către o femeie, iar daca este copil poate fi spălată atat de un bărbat, cât și de o femeie. Există situații în care un soț poate spăla trupul soției și invers. În procesul de spălare se folosește apă curată, iar la ultima spălare se adaugă uleiuri parfumate (non acoolice). Trupul neînsuflețit se spală de trei ori, însă dacă acesta este încă murdar, atunci se continuă spălarea de cinci sau șapte ori, cu condiția ca numărul de spălări să fie impar.

Procesul de acoperire a persoanei decedate

Acoperirea trupului celui decedat are loc imediat după spălare. Este recomandat să se folosească pânză dintr-un material ieftin, iar la bărbați, aceasta nu trebuie să fie din mătase. Pentru bărbați se folosesc trei bucăți de pânză albă suficient de mari pentru a înfășura întregul corp. Aceste pânze pot fi parfumate cu tămâie. Pentru femei se folosesc cinci bucăți de pânză albă care pot fi de asmenea parfumate cu tămâie.

Rugăciunile de înmormântare

După ce este acoperit decedatul, este apoi transportat către locul unde se vor ține rugăciunile înainte de înmormântare. Acest loc este în afara moscheii. Rugăciunile se fac cu scopul de a cere iertare din partea lui Dumnezeu pentru cel decedat și se recomandă să participe atât musulmanii care sunt rude cu acesta, cât și cei care nu-l cunosc, deoarece este o obligație colectivă.

Înmormântarea

Înmormântarea ar trebui să se facă cât mai curând posibil după ce s-a pronunțat decesul. Este recomandat ca înmormântarea să aibă loc la un cimitir din apropiere. Conform tradiției musulmane, corpul este pus in mormânt, fără sicriu, înfașurat în cele trei, respectiv cinci bucăți de pânză. Oamenii de obicei aruncă pământ în mormânt și rostesc rugăciuni, în special versetul Din pământ v-am creat și în el vă întoarcem, și din el vă vom mai scoate odata ( Q.20:55 ). Decorarea mormântului este interzisă. Cu toate acestea, multe cimitire musulmane au pietre funerare sau mausolee. Mormântul este o gaură verticală în pământ care are în partea de jos o gaură orizontală destul de mare pentru a intra trupul celui decedat.

 Se crede că in această cameră orizontală, persoana decedată este supusă unui interogatoriu de către doi îngeri ai morții cunoscuți sub numele de Munkar și Nakir.

3.2 Tradiții de doliu și înmormântare la musulmani

Doliul

În islam, doliul este permis, rudele celui decedat pot să-l jelească timp de trei zile. O văduvă își poate plânge soțul patru luni și zece zile. Această perioadă de patru luni și zece zile este numită Edda (perioada de așteptare) și este menționată și în Coran : Unii dintre voi mor, lăsând în urma lor soții : acestea trebuie să păzească răstimpul de patru luni și zece zile. Dupa ce au ajuns la soroc, nici o vină nu vi se va face vouă pentru ce ele vor face cu ele însele, după cuviință. Dumnezeu este Cunoscător a ceea ce făptuiți. ( Q.2:234).

 O văduvă în perioada de așteptare trebuie:

să stea în casa ei și să plece atunci când este necesar;

să doarmă în casa ei;

să nu poarte haine elegante;

să nu poarte bijuterii;

să nu folosească machiaj sau parfum

Juriștii musulmani interzic în timpul doliului comportamentul prin care rudele celui decedat își arată suferința într-un mod excesiv, deoarece potrivit credinței lor, prea multă suferință pentru morți este un afront la adresa lui Dumnezeu.

Vizitarea mormântului

Pentru musulmanii, scopul vizitării mormântului este de a aminti faptul că toată lumea va muri și că trebuie sa ne pregătim pentru Ziua Judecații. Vizitarea mormântului aduce beneficii decedatului deoarece vizitatorii se vor ruga pentru morți ca să le fie iertate păcatele.  În fiecare an, în special de sărbători, membrii familiei vizitează mormintele celor dragi iar în unele culturi, ei împart mâncare copiilor, străinilor și nevoiașilor pentru pomenirea morților.

Condoleanțe

Este datoria musulmanului de a oferi condoleanțe familiei și rudelor celui decedat. În acest timp se citeste Quran si se serveste cafea fara zahar cei care sunt mai instariti cheama un imam care timp de 3 zile recita tot Quranul pentru sufletul decedatului .

Acest lucru consolidează relațiile din cadrul comunității musulmane. Condoleanțele se pot oferi familiei și rudelor celui decedat înainte, în timpul sau după înmormântare. Situații excepționale

Practicile funerare pot fi abandonate în situații excepționale:

soldații care mor în luptă pot fi înmormântați în hainele pe care le poartă fără să se mai facă ritualul de spălare sau rugăciunile de înmormântare;

oamenii care mor într-o călatorie pe apă pot fi înmormântați în acestă situație pe apă; victimele războaielor sau catastrofelor naturale pot fi îngropate în gropi comune.

In timpurile moderne, musulmanii care au migrat în țările occidentale, pot fi înmormântați în sicrie, în conformitate cu tradițiile locale (în asemenea situații, unii musulmani preferă sa-și trimită morții în locurile lor natale pentru înmormântare

In ceea ce privește sinucigașii, specialiștii conservatori sunt de părere că ritualurile funerare nu ar trebui realizate, în timp ce, ceilalți sunt mai indulgenți și acceptă realizarea acestor ritualuri.

Bibliografie:

Quranul, traducere Silvestru Octavian Isopescul, București, Cartier, 2001;2003. 

Quranul. Ediție bilingvă arabă-română; Traducere: George Grigore . Istanbul: Çağrı Yayınları.

Anghelescu, Nadia.1993. Introducere în islam. București: Editura Enciclopedică.

Az-Zahabi. 1983. Al-Kaba'ir (Marile păcate). Bagdad.

Delumeau, Jean. 1996. Religiile lumii. Capitolul Islamul. Traducere: Rodica Buburuzan. București: Humanitas.

Eliade, Mircea. 1988. Istoria credințelor și ideilor religioase. Traducere: Cezar Baltag . București: Editura Științifică și Enciclopedică.

Grigore, George. 1997. Problematica traducerii Quranului în limba română. București: Ararat.

Hitti,Philip K. 2008. Istoria arabilor. Traducere, note și index: Irina Vainovski-Mihai. București: Editura All.

Lammens, Henri 2003. Islamul credințe și instituții, Corint

Rogerson, Barnaby.2007. Moștenitorii Profetului Mahomed – Cauzele schismei dintre șiiți și suniți. trasducere: Anca Delia Comăneanu. București:Polirom.

Sourdel, Dominique; Sourdel-Thomine, Janine. 1975. Civilizația islamului clasic. 3 volume. Traducere: Eugen Filoti. București: Meridiane.

Sourdel, Dominique. 1995. Islamul. Traducere: Liliana Saraiev. București: Humanitas.

Tabbāra, 'Afif. Rūh ad-dīn al-'islāmī (Spiritul religiei islamice). Beirut: Dār al-'ilm li-l-malāyīn.

Thoraval, Yves. 1997. Dicționar de civilizație musulmană. Traducere, adaptare și completări: Nadia Anghelescu. București: Univers Enciclopedic.

Anghelescu, Nadia. 1993 Introducere în Islam , Editura Enciclopedică, București

Quranul, Traducere din limba arabă, note și prefață: George Grigore, Herald-Bucuresti, 2009

Wehr, Hans, A dictionary of modern written arabic, Librairie du Liban, 1980

Hitti, Philip K, Istoria Arabilor, Traducere și note: Irina Vainovski-Mihai, All-București, 2008

Capitolul 5

5.1 Obiectivele cercetării:

Majoritatea oamenilor suferă într-o astfel de trauma însă în funcție de mediul din care provine fiecare, gradul de acceptare și dorința de a merge mai departe depind de intensitatea trăirilor și este direct proporțională cu acestea .

Descărcarea emoțională, într-un final conduce la depășirea prin acceptare a traumei sau perpetuarea durerii și chiar proiecția acesteia zilnic pe cei apropiați sau pe diferite contexte cotidiene care de fapt n-au nici o legătură cu trauma inițială, atunci când doliul nu este finalizat dar nici conștientizat.

Am ales să fac o comparație între cele două religii în ideea că vor fi lucruri de luat în seama privind modul cum se percepe o astfel de trauma, cum se consumă prin tradiții și care sunt liniile de demarcație între cele două.

Făcând parte din ambele comunități am considerat că ar fi un bun exercițiu de văzut unde ne poziționăm vis-a vis de depășirea traumelor, în urmă deceselor din familiie noastre și modul în care aș putea să le ajut.

Ca și punct de sprijin în acest demers am folosit un chestionar Omnibus care initial are 35 de întrebări si apoi continua cu Chestionarele BDI si HAD în ideea de a accesa subconștientul fiecăruia pentru a observă cât din trauma s-a depășit într-adevăr prin înțelegerea problemei sau cât a fost reținut în subconștient

Este foarte adevărat că persoanelor cu o capacitate cognitivă dezvoltată este foarte greu să le accesezi sinele doar punând câteva întrebări, însă cred că în combinație cu chestionare BDI, HAD pe care le-am folosit să ajung la un numitor comun.

1. Ați constatat simțămintele de tristețe, disperare sau descurajare după pierderea unei persoane apropiate?

Niciodată, rareori, uneori, deseori, întotdeauna

1,2,3,4,5

2. Aveți o dispoziție de tristețe?

Niciodată, rareori, uneori, deseori, întotdeauna

1,2,3,4,5

3. După decesul unei persoane dragi v-ați pierdut interesul pentru activitățile zilnice și nu mai aveti randament la muncă.

Niciodată, rareori, uneori, deseori, întotdeauna

1,2,3,4,5

4. Aveți probleme cu somnul (dificultatea de a dormi, vă treziți în timpul nopții, nu mai puteți adormi dacă vă ridicați din pat) dacă vă gândiți la persoana apropiată pierdută de curând?

Niciodată, rareori, uneori, deseori, întotdeauna

1,2,3,4,5

5.Simțiți că nimic din ceea ce faceți nu mai are valoare în urma pierderii persoanei apropiate?

Niciodată, rareori, uneori, deseori, întotdeauna

1,2,3,4,5

6. Vă simțițti agitat (nu puțeti sta locului, vă trosniți degetele, vă roadeți unghiile, vă mușcați buzele)?

Niciodată, rareori, uneori, deseori, întotdeauna

1,2,3,4,5

7. V-ați pierdut pofta de mâncare sau ați slăbit fără să țineți o dieta?

Niciodată, rareori, uneori, deseori, întotdeauna

1,2,3,4,5

8. V-ați gândit la sinucidere după pierderea unui membru apropiat?

Niciodată, rareori, uneori, deseori, întotdeauna

1,2,3,4,5

9. Ați trăit pierderea unei persoane dragi după ce cu puțin timp înainte v-ați întrebat cum ați putea trăi fără acea persoană?

Da sau nu.

2,1

10. Înainte de pierderea unei persoane apopiate ați avut vreo premoniție în acest sens?

Niciodată, rareori, uneori, deseori, întotdeauna

5,4,3,2,1

11. În ce măsură ați simțit vinăa pentru vreun gând urât pe care l-ați avut cu mult înainte de pierderea unei persoane dragi?

Niciodată, rareori, uneori, deseori, întotdeauna

5,4,3,2,1

12. Credeți în viața după moarte?

Da sau nu

1,2

13. În ce măsură credeți că persoana iubită decedată vă este alături în momentele grele din viata dvs?

Niciodată, rareori, uneori, deseori, întotdeauna

5,4,3,2,1

14. V-ați pus intrebarea dacă persoana dragă disparută, v-a iertat pentru tot ce i-ati greșit cât a fost în viața?

Niciodată, rareori, uneori, deseori, întotdeauna

5,4,3,2,1

15. I-ați cerut vreodată iertare în timpul vieții persoanei dragi dispăarute din viata dumneavoastră?

Niciodată, rareori, uneori, deseori, întotdeauna

5,4,3,2,1

16. I-ați cerut iertare persoanei dragi dispărute din viața dumneavoastră, după ce ați pierdut-o?

Niciodată, rareori, uneori, deseori, întotdeauna

5,4,3,2,1

17. Ați simțit o usurare când i-ați cerut iertare unei persoane dragi decedate, fie că aceasta s-a întamplat înainte de a muri sau după?

Niciodată, rareori, uneori, deseori, întotdeauna

1,2,3,4,5

18. În ce măsură credeți in vise premonitorii?

Niciodată, rareori, uneori, deseori, întotdeauna

5,4,3,2,1

19. În ce măsură credeți in destin?

Niciodată, rareori, uneori, deseori, întotdeauna

5,4,3,2,1

20. În ce măsură credeți că o pesoană dragă disparută ar fi putut fi victima propriului destin?

Niciodată, rareori, uneori, deseori, întotdeauna

5,4,3,2,1

21. În ce măsură credeți că poate fi schimbat destinul unei persoane sau al unei familii?

Niciodată, rareori, uneori, deseori, întotdeauna

5,4,3,2,1

22. În ce măsură credeți că pot influența blestemele de familie destinele celor care aparțin acelui neam?

Niciodată, rareori, uneori, deseori, întotdeauna

5,4,3,2,1

23. În ce măsură credeti că doliul este necesar după pierderea unei persoane dragi?

Niciodată, rareori, uneori, deseori, întotdeauna

5,4,3,2,1

24. Care credeți că este perioada optimă de purtare a doliului prin veșminte negre? a)3luni – 6luni, b)6luni -1an, c)1an – 3ani? d) 3ani-7ani

Răpuns a,b,c sau d?

1,2,3,4

25 În ce măsură credeți că sunt necesare bocitoarele la înmormântări?

Niciodată, rareori, uneori, deseori, întotdeauna

5,4,3,2,1

26. În ce măsură credeți că jelirea este un mod de a elibera durerea pierderii?

Niciodată, rareori, uneori, deseori, întotdeauna

5,4,3,2,1

27. În ce măsură credeți că reacția potrivită în cazul pierderii unei persoane dragi este acceptarea realității?

Niciodată, rareori, uneori, deseori, întotdeauna

5,4,3,2,1

28. Ați acceptat imediat realitatea decesului unei persoane dragi?

Niciodată, rareori, uneori, deseori, întotdeauna

5,4,3,2,1

29. În ce măsură credeți că prin spiritism puteți intra din nou în legatură cu persoana decedată?

Niciodată, rareori, uneori, deseori, întotdeauna

5,4,3,2,1

30. În ce măsură ați simtit furie nejustificată față de alte persoane atunci ând cineva drag a decedat

Niciodată, rareori, uneori, deseori, întotdeauna

1,2,3,4,5

31. În ce măsură credeti că ritualul înmormântîrii (cu tot fastul) este util in acceptarea realității de către cei apropiați persoanei decedate?

Niciodată, rareori, uneori, deseori, întotdeauna

5,4,3,2,1

32. În ce măsură credeți că cei care nu participă la inmormântare vor avea nevoie de mai mult timp pentru a accepta realitatea?

Niciodată, rareori, uneori, deseori, întotdeauna

5,4,3,2,1

33. În ce măsură credeți că prin moarte persoana decedată a scăpat de chin și a plecat într-o lume mai bună?

Niciodată, rareori, uneori, deseori, întotdeauna

5,4,3,2,1

34. În ce măsură credeți că decesul unei persoane a fost un punct de plecare pentru dezvoltarea dvs spirituală?

Niciodată, rareori, uneori, deseori, întotdeauna

5,4,3,2,1

35. În ce măsură credeți că după decesul unei persoane dragi se pot redefini scopurile în viată ale celor rămași în urmă?

Niciodată, rareori, uneori, deseori, întotdeauna

5,4,3,2,1

Ma simt incordat si surescitat

a…cel mai adesea

b…adesea

c…din cand in cand

d…deloc

In activitatea mea ma simt „ infranat’

a…aproape totdeauna

b…foarte des

c…cateodata

d…deloc (in genere nu)

Pot sa ma bucur azi la fel de mult ca in trecut

a…exact asa (sau mai mult)

b…nu chiar asa (dar cateodata ma mai bucur)

c…mai putin (doar cateodata)

d…extrem de putin sau deloc

Am cateodata o senzatie de neliniste in regiunea stomacului(in „ capul’’pieptului)

a…nu am deloc (nu am niciodata)

b…ocazional

c…cel mai adesea

d…foarte des

Ma cuprinde cate o prevestire (presimtire)(nelinistitoare) ca ar putea sa se petreaca un lucru groaznic.

a…da, foarte puternica

b…da, dar nu extrem de puternica

c…parca simt ceva, dar nu imi fac nici o grija

d…deloc

Mi-am pierdut interesul pentru pentru tinuta mea exterioara

a…cu siguranta, asa este

b…mi se intampla cateodata

c…nu mi s-a intamplat niciodata

Sunt in stare sa rad si sa vad partea vesela a lucrurilor

a…da, la fel de mult ca si pana acum

b…nu chiar asa de mult ca mai inainte

c..mult mai putin ca pana acum

d…deloc

Ma simt lipsit de vlaga, trebuie mereu sa ma mobilizez

a…da, e foarte adevarat

b…asa si asa

c…nu prea se intampla sa fie asa

d…nici vorba, ma simt excelent

Imi trec prin minte ganduri nelinistitoare

a…o mare parte a timpului

b…destul de des

c…din cand in cand

d…foarte rar/niciodata

Privesc cu incredere viitorul

a…da, cu foarte multa incredere

b…cu ceva mai putin incredere ca inainte

c…cu mult mai putina incredere ca inainte

d…cu (aproape) nici un fel de incredere

Ma simt fericit

a…mai deloc

b…rareori

c…destul de des

d…de cele mai multe ori

Ma cuprinde din senin o stare de panica

a…foarte des

b…destul de des

c…nu prea des

d…aproape niciodata

Pot sa stau comod si sa ma relaxez

a…da, desigur

b…de obicei, da

c…nu prea des

d… aproape deloc

Ma pot bucura de lectura unei carti, de vizionarea unei emisiuni de radio sau de televiziune

a…adesea

b…cateodata

c…rareori

d…foarte rar

1. Tristețe

Nu mă simt trist.

Mă simt trist mare parte a timpului.

Mă simt trist tot timpul.

Sunt atât de trist sau nefericit încât nu mai pot să suport.

2. Pesimism

Nu sunt descurajat în ceea ce privește viitorul meu.

Mă simt mai descurajat în ceea ce privește viitorul meu decât mă simțeam înainte.

Nu mă aștept ca lucrurile să-mi meargă bine.

Am sentimentul că viitorul meu este fără speranță și va fi din ce în ce mai rău.

3. Eșecuri anterioare

Nu mă consider un ratat.

Am avut mai multe eșecuri decât ar fi trebuit.

Privind înapoi, văd foarte multe eșecuri.

Mă simt complet ratat, ca persoană.

4. Pierderea plăcerii

Mă bucur la fel de mult ca înainte de lucrurile care îmi plac.

Nu mă mai bucur de lucruri la fel de mult ca înainte.

Mă bucur foarte puțin de lucrurile care îmi plăceau înainte.

Nu mă mai pot bucura deloc de lucrurile care îmi plăceau înainte.

5. Sentimente de vinovăție

Nu mă simt vinovat în mod deosebit.

Mă simt vinovat pentru multe lucruri pe care le-am făcut sau ar fi trebuit să le fac.

Mă simt vinovat cea mai mare parte a timpului.

Mă simt vinovat tot timpul.

6. Sentimente de pedepsire

Nu simt că sunt pedepsit.

Simt că s-ar putea să fiu pedepsit.

Mă aștept să fiu pedepsit.

Simt că sunt pedepsit.

7. Antipatie față de sine

Am aceleași sentimente față de mine însumi ca totdeauna.

Mi-am pierdut încrederea în mine însumi.

Sunt dezamăgit de mine însumi.

Simt dezgust față de mine însumi.

8. Autocritică

Nu îmi fac autocritica și nu mă învinovățesc mai mult decât obișnuiam înainte.

Îmi fac autocritica mai mult decât obișnuiam înainte.

Îmi fac autocritica pentru toate greșelile.

Mă învinovățesc pentru toate lucrurile rele care se întâmplă.

9. Gânduri sau dorință de sinucidere

Nu am nici un gând de sinucidere.

Am gânduri de sinucidere, dar nu le-aș duce la îndeplinire.

Aș dori să mă sinucid.

M-aș sinucide dacă aș avea ocazia.

10. Plâns

Nu plâng mai mult decât plângeam înainte.

Plâng mai mult decât plângeam înainte.

Plâng pentru orice lucru mărunt.

Îmi vine să plâng, dar nu pot.

11. Agitație

Nu sunt mai neliniștit sau mai încordat decât de obicei.

Mă simt mai neliniștit sau mai încordat decât de obicei.

Sunt atât de neliniștit sau atât de agitat încât îmi este greu să stau într-un loc.

Sunt atât de neliniștit sau atât de agitat încât în permanență trebuie să mă mișc sau să fac ceva.

12. Pierdere interesului

Nu mi-am pierdut interesul pentru alte persoane sau pentru activități

Mă interesează mai puțin alte persoane sau lucruri decât înainte.

Mi-am pierdut aproape tot interesul pentru alte persoane sau lucruri.

Este greu să mă mai intereseze ceva.

13. Nehotărâre

Iau hotărâri la fel de ușor ca înainte.

Mi se pare mai greu decât de obicei să iau hotărâri.

Acum îmi este mult mai greu decât înainte să iau hotărâri.

Am probleme în luarea multor hotârâri.

14. Lipsă de valoare

Nu mă simt ca lipsit de valoare.

Nu mă consider la fel de valoros și folositor cum mă consideram înainte.

Mă simt mai lipsit de valoare în comparație cu alte persoane.

Mă simt complet lipsit de valoare.

15. Pierderea energiei

Am la fel de multă energie ca totdeauna.

Am mai puțină energie decât aveam înainte.

Nu am suficientă energie pentru a face prea multe.

Nu am suficientă energie pentru nimic.

16. Schimbări în modul de a dormi

Nu am remarcat nici o schimbare în modul meu de a dormi.

Dorm ceva mai mult ca de obicei.

Dorm ceva mai puțin ca de obicei.

Dorm mult mai mult ca de obicei.

Dorm mult mai puțin ca de obicei.

Dorm cea mai mare parte a zilei.

Mă trezesc cu 1-2 ore mai devreme decât de obicei și nu mai pot să adorm.

17. Irascibilitate (nervozitate sau iritabilitate)

Nu sunt mai iritabil decât de obicei.

Sunt mai iritabil decât de obicei.

Sunt mult mai iritabil decât de obicei.

Sunt iritabil tot timpul.

18. Schimbări în pofta de mâncare

Nu mi s-a modificat pofta de mâncare.

Pofta mea de mâncare este ceva mai scăzută decât de obicei.

Pofta mea de mâncare este ceva mai mare decât de obicei.

Pofta mea de mâncare este mult mai scăzută decât înainte.

Pofta mea de mâncare este mult mai mare decât de obicei.

Nu am deloc poftă de mâncare.

Am poftă de mâncare tot timpul.

19. Dificultate de concentrare

Mă pot concentra la fel de bine ca de obicei.

Nu mă pot concentra la fel de bine ca de obicei.

Îmi este greu să mă concentrez pentru mai mult timp asupra oricărui lucru.

Nu mă pot concentra asupra nici unui lucru.

20. Oboseală sau stare de sfârșeală

Nu sunt mai obosit decât de obicei.

Obosesc mai ușor decât de obicei.

Sunt prea obosit sau prea sfârșit pentru a face multe din lucrurile pe care le făceam înainte.

Sunt prea obosit sau prea sfârșit pentru a face majoritatea din lucrurile pe care le făceam înainte.

21. Pierderea interesului pentru sex

Nu am remarcat nici o schimbare recentă în interesul meu pentru sex.

Mă interesează mai puțin sexul decât mă interesa înainte.

Mă interesează mult mai puțin sexul decât mă interesa înainte.

Mi-am pierdut complet interesul pentru sex.