Mitropolitul Veniamin Costachi Si Ocupatia Ruseasca (1828 1834)

Rezumat

Ocupant al unei poziții de prim rang în guvernarea Principatului moldav într-o conjunctură foarte complexă, dificilă și instabilă, mitropolitul Veniamin Costachi a avut, pe lângă uriașe prerogative, și uriașe probleme, ipostaza de om politic aducându-i serioase conflicte cu potentații vremii.

Una dintre perioadele dificile din viața ierarhului a fost cea a ocupației rusești din 1828-1834, foarte împovărătoare pentru populația autohtonă atât din pricina cerințelor materiale pentru susținerea armatei țariste, cât și din cea a epidemiilor devastatoare răspândite în țară. Pe de altă parte, ocupanții ruși au impus Moldovei o nouă legiuire, Regulamentul Organic, ce a dus la scăderea prestigiului și a influenței politice a instituției ecleziastice și a reprezentanților ei, marcând intrarea în modernitate a legislației românești și făcând tranziția către statul laic.

Cuvinte cheie: Veniamin Costachi, ocupația rusească, Regulamentul Organic

Figură emblematică a Bisericii Ortodoxe Române, mitropolitul Veniamin Costachi (1803-1808, 1812-1842) a dominat Moldova primei jumătăți a veacului al XIX-lea, impunându-se, în această învolburată perioadă premergătoare constituirii statului modern, nu doar ca slujitor liturgic, ci și ca român iubitor de patrie și ca vrednic luptător pentru drepturile ei.

Cinstit ca un „obraz ce purta fruntea neamului”, Veniamin a avut un foarte însemnat rol și în guvernarea țării, căci, în baza colaborării tradiționale între biserică și stat, mitropoliții aveau o poziție de frunte și în plan politic, rolul de caimacam – care i-a revenit lui Veniamin de trei ori în timpul ocupării celui mai înalt scaun ierarhic al țării – fiind ilustrativ în acest sens.

Ipostaza de om politic l-a pus frecvent pe mitropolit în conflict cu potentații timpului, căci opoziția față de aceștia pentru binele românilor, chiar și cu riscul propriei funcții sau a vieții, l-au transformat în persoană indezirabilă pentru stăpânitori, concludente fiind perioadele războaielor ruso-turce purtate pe teritoriul moldav, răscoala tătărășenilor sau Eteria, pentru a oferi doar câteva exemple.

La scurtă vreme de la devastarea prilejuită de revolta grecească, Moldova s-a confruntat cu apăsătoarea ocupație rusească începută în anul 1828, ce a adus „iarăși nenorociri, iarăși persecuții, iarăși refugieri și chiar exilări; țara românilor ia fizionomie rusească, angării nesfârșite, biruri înmulțite, silnicii câte își poate mintea închipui, lipsă, foamete, boli, și chiar ciuma distrugătoare”, care au „sfâșiat cu necruțare pământul românesc”.

Sosit la Iași cu trupele țariste, Feodor Petrovici Pahlen, primul dintre cei trei guvernatori ai Principatelor, a alcătuit Divanul săvârșitor (împlinitor) din mitropolitul Veniamin și patru boieri, apoi, considerat la Petersburg ca lipsit de energie, și-a dat demisia, în ianuarie 1829, fiind înlocuit cu generalul Petru Teodorovici Jeltuhin, om aspru și violent, care, dotat cu toate însușirile necesare pentru a impune tăcerea, „uita ușor regulile cele mai elementare ale bunei cuviințe”, chiar față de marii boieri și de ierarhi.

În timpul acestuia, pe baza instrucțiunilor rusești, a fost alcătuită comisia moldavă de redactare a Regulamentului Organic, compusă din Mihail Sturdza, Iordache Catargiu, Constantin Cantacuzino-Pașcanu și Costache Conachi, văr primar după mamă cu Veniamin, iar ca secretar, Gheorghe Asachi, apropierea mitropolitului de membrii comisiei facilitându-i ierarhului introducerea în noua legiuire cu caracter constituțional a mai multor dispoziții favorabile învățământului public.

Noul guvernator general al Principatelor, Pavel Kiseleff, „om foarte politic și înțelept”, a reînființat Divanul domnesc, cu mitropolitul Veniamin ca președinte (calitate în care ierarhului îi revenea sarcina judecării în ultimă instanță a pricinilor trimise de „deplin împuternicitul”), prin ofisul din 4 mai 1831, Veniamin, ca membru al Divanului, intrând și în componența Adunării extraordinare de revizie a Regulamentului.

În același an, apreciind că cea mai mare parte a mănăstirilor, înzestrate cu îndestulare, se află într-o stare de „părăsire mâhnicioasă”, Kiseleff le-a cerut membrilor Adunării să numească o comisie pentru organizarea administrației averilor bisericești, dar neparticiparea unora la ședințe i-au paralizat activitatea, atrăgând mustrarea în termeni severi a mitropolitului Veniamin de către Kiseleff, care i-a cerut „să readucă în calea ordinii și a legalității” pe membrii care absentau. Că invocarea necesității prezenței tuturor membrilor Adunării la ședințele acesteia pentru ca ea să poată lucra, idee susținută și de Veniamin, era o stratagemă ce urmărea evitarea ingerinței rușilor în treburile instituției ecleziastice o afirma și agentul consular austriac Ferro, care consemna că „mitropolitul, episcopul de Roman, marele logofăt Teodor Balș, marele vistier D. Ghica și marele vornic Ioniță Paladi paralizau lucrările Adunării, spunând că trebuie așteptată sosirea tuturor deputaților din provincie”.

Transformarea Moldovei în „teritoriu de stoarcere” pentru susținerea nevoilor armatei rusești a sporit conflictele dintre autoritatea politică provizorie și biserică, noii cârmuitori, „deprinși de acasă de la ei cu stăpânirea prin ucazuri și reglemente a eparhiilor și a mănăstirilor, supuse cu totul Țarului-Patriarh”, impunându-le ierarhilor diferite obligații, precum strângerea de bani pentru statuia istoricului rus Karamzin, miluirea săracilor de ziua împăratului sau transformarea mănăstirilor în „adăposturi pentru lepădăturile și naufragiații societății”, aceasta din urmă, zădărnicită de propunerea mitropolitului Veniamin de a o înlocui cu un ajutor financiar.

În perioada ocupației militare rusești, foarte împovărătoare pentru populația autohtonă atât din pricina cerințelor materiale pentru susținerea armatei, cât și din aceea a epidemiilor devastatoare răspândite în țară, rusofilia a suferit încă o lovitură, după cea cauzată de anexarea de către Rusia, în anul 1812, a unei importante părți a Moldovei, pentru români o tristă „încoronare a unei izbânzi repurtate în contra acelora din asuprirea cărora rușii voiau să-i mântuie”. Astfel, consulul englez Blutte constata, în octombrie 1829, că „aproape toți boierii sunt într-adevăr sătui de protecția rusească și se gândesc cu cea mai mare groază că țara ar putea rămâne pentru totdeauna în mâna rușilor”, sentimente similare observând, în septembrie 1831, și consulul francez Lagan, care scria despre moldoveni că, „prin singurul fapt al poziției geografice fiind mai puțin apăsați de turci, erau mai preocupați de teama de a fi siliți, după pilda locuitorilor Basarabiei, să schimbe simpla ocrotire a cabinetului din Petersburg în naționalitate rusească”.

Totuși, drept consecință a creșterii preponderenței Rusiei în Orient în urma păcii de la Adrianopol (1829), deplin consacrata putere protectoare a obținut în Principate forma de stăpânire cea mai potrivită intereselor ei politice și comerciale, încât cancelarul rus Nesselrode afirma că „nici cucerirea lor și nici punerea în locul Împărăției Otomane a unor state noi, care în curând le-ar fi fost rivale în putere, cultură, activitate și bogăție, nu le-ar fi fost de atâta folos, căci acum, fără a întreține trupe acolo, pot dispune de acele provincii după placul lor, în timp de pace, ca și de război”.

Elaborat din inițiativa administrației rusești și intrat în vigoare în prima zi a anului 1832, Regulamentul Organic accelera subordonarea bisericii față de stat, prin extinderea și oficializarea controlul domnitorilor și al dregătorilor lor în problemele ecleziastice, prin prescrierea normelor de selectare a preoților și a egumenilor, prin alegerea mitropoliților și a episcopilor de către un număr covârșitor de laici și prin supravegherea lor de către un logofăt al treburilor, om al șefului statului, ca și prin remunerarea clericilor de către stat. Mai mult, deși Regulamentul Organic le lăsa ierarhilor stăpânirea în domeniul spiritual și judecarea, în eparhiile lor, a afacerilor bisericești și a celor duhovnicești, îi lipsea de dreptul de a dispune liber de proprietățile și de veniturile eparhiilor, iar prin desființarea Divanului domnesc le restrângea drastic atribuțiile civile și participarea la treburile obștești, luându-le puterea judecătorească în pricini laice.

Deși noua legiuire prevedea ca mitropolitul, în calitate de președinte al comitetului central al celor opt case de binefacere, să se ocupe de supravegherea activității și de controlul socotelilor lor, între ele fiind casa milelor, a școlilor publice, a Seminarului de la Socola și a Sfântului Spiridon, cu care Veniamin avusese multe legături și înainte, prin introducerea separației între stat și biserică și prin diminuarea rostului ei în guvernare, Regulamentul ducea la scăderea prestigiului și a influenței politice a instituției ecleziastice și a reprezentanților ei, marcând intrarea în modernitate a legislației românești și făcând tranziția către statul laic.

Purtătoare a amprentei anticlericalismului francez și a stăpânirii bisericii de către stat, ca în Rusia, noua constituție făcea să înceteze poziția ei specială, înlăturând – după aprecierea lui Nicolae Iorga – „fără cruțare și fără pietate, fără simț istoric și fără înțelegerea drepturilor ce derivă din prescripții cu caracter nestrămutat și dintr-o practică de atâtea veacuri”, viața canonică deosebită pe care aceasta o avusese până atunci, declanșând lucrarea „dezbrăcării de orice autonomie, putere și autoritate a bisericii, surgunită în regiuni pur spirituale care sunt, bisericește, vecine cu moartea”.

Deși prin multe dintre dispozițiile sale Regulamentul reprezenta un progres de netăgăduit față de starea anterioară, „sub masca formei vechi, Rusia introdusese, prin mijlocirea unor modificări puțin aparente, o transformare radicală, care făcea din așezămintele țărilor române un instrument pentru stăpânirea rusească și dădea soarta lor în mâinile acestei puteri”. Dincolo de caracterul ei progresist, noua constituție avea și menirea – în opinia îndreptățită a lui A. D. Xenopol – de „a asigura veșnic înrâurirea politică a Rusiei în Principate, prin întocmirea de așa natură a jocului puterilor statului astfel încât el să atârne întotdeauna de puterea proteguitoare”.

În spiritul nemulțumirii și suspiciunii pe care introducerea Regulamentului Organic le provocase în toate straturile sociale, Pompiliu Eliade considera, exagerând, că „viața pe care o oferise generalul Kiseleff moldovenilor și valahilor era mai rea decât moartea, căci ea tindea, nici mai mult, nici mai puțin, decât la suprimarea conștiinței românești, visul său fiind de a vedea «europeni» civilizați, în locul moldovenilor și valahilor cu obiceiuri simple”. De asemenea, adăuga el, „de la originile istoriei sale și până în zilele noastre, ramura latină a românilor n-a cunoscut prieten mai perfect, nici dușman mai redutabil decât generalul Pavel de Kiseleff”, căci „a fi oameni civilizați este ceva, dar esențialul este de a fi însuți”. În același spirit era văzută noua stare a nației și de către Nicolae Iorga, care aprecia că, „acum, la începutul epocii de cultură glorificate de cei interesați, românimea de la Dunăre își pierdu și ultimul drept ce-i mai rămăsese, acela de a-și da ea singură legi, bune sau rele, asiatice sau europene”.