Misiunea Ortodoxa Rusa de a Lungul Vremii Si Activitatile Misionare ale Sfintilor Rusi

Lucrare de licență

MISIUNEA ORTODOXĂ RUSĂ DE-A LUNGUL VREMII ȘI

ACTIVITĂȚILE MISIONARE ALE SFINȚILOR RUȘI

CUPRINS

Misiunea în Hristos, dar pentru oameni

I. Misionarismul – Însușire esențială a vieții creștine

I. 1. Noțiuni generale despre “misiune și misionarismul întru Hristos”

I 2. Importanța și dificultățile lucrării misionare

I.3. Misionarii pentru Hristos, adevărați trăitori și fidelitatea față de învațătura Bisericii

II Aspecte definitorii ale misiunii rusești

II.1. Misiunea rusă pană în epoca modernă

II. 2. Reprimarea misionarismului rus în perioada comunistă și afirmarea diasporei.

II. 3. Misiunea rusă din vremea noastră.

III. Chipuri de misionari ruși trăitori ai dreptei credințe

III. 1. Sfântul Gherman din Alaska, continuatorul spiritualității paisiene pe pamânt

american( 1760-1836).

III. 2. Sfântul Inochentie din Alaska, eroul “aventurier” care unit pamântul cu cerul (1797-1879).

III. 3. Sfântul Nicolae al Japoniei

III. 4. Mitropolitul Nestor, apostol în Kamceatka (1885-1962)

III. 5. Sfântul Arhiepiscop Luca, slujitorul unui întreg popor

III. 6. Sfântul Ioan de Kronștadt

III. 7. Sfântul Ioan Maximovici

IV. Concluzii – Impactul misiunii rusești asupra etosului misionar ortodox universal

V. Bibliografie generală

VI. Anexe

Misiunea în Hristos, dar pentru oameni

„Aleargă acolo unde licărește adevărul!

(Fericitul Augustin)

Rusia constituie un teritoriu vast, rece și în cea mai mare parte cu râuri puternice, lanțuri muntoase neexplorate, cu acces limitat la mare. Este un stat uriaș, care se întinde de-a lungul a jumătate din glob, fiecare regiune a Rusiei este o lume în sine, epopeică în proporții și uimitoare.

Această națiune la început a fost un popor medieval, care și-a luat numele de la clasa nobilimii războinice de origine scandinavă. În comformitate cu însemnările cronicii din secolul XII: ,,Povestea timpurilor care au fost”, rușii au fost un popor de varegi care trăiau pe țărmul Mării Baltice, în Scandinavia.

Rușii mai întâi au fost alungați, dar apoi au fost invitați să guverneze peste triburile învrăjbite slave și finice din Nordul Novgorodului. Botezul Cneazului Vladimir, petrecut în jurul anului 998, a însemnat pentru Rusia Kieveană de atunci adoptarea creștinismului ca religie de stat. Primirea credinței creștine a însemnat că societatea a atins un nou nivel de complexitate, pentru care cultele păgâne nu mai erau agreate.

Istoricul rus Dimitri Obolenski notează: ,,Rusia a fost…legată foarte mult de Europa Centrală și Apuseană, prin comerț, cultură și diplomație și mai presus de toate prin conștiința faptului că aparține aceleiași lumi a creștinătății, unde, pentru cea mai mare parte a timpului, nu mai existau nici greacă, nici latină, ci o cultură și o credință comune. Este foarte semnificativ că Rusia a intrat în familia europeană a națiunilor prin convertirea la creștinism, pentru care este îndatorată Bizanțului.”

Creștinismul a evoluat nu doar citadin ori sătesc ci lăuntric în orice timp și loc.

Potrivit cuvintelor scriitorului Dostoievski: ,,rusul este prin definiție creștin ortodox și atras mereu de frumusețea divină, iar cea mai înrădăcinată nevoie a poporului rus este nevoia de jertfă perpetuă și nepotolită, pretutindeni și în toate. S-ar părea că de această sete de suferință s-a molipsit de la începutul veacurilor. Poporul rus chiar și în fericire are negreșit o porțiune de suferință, altfel pentru el fericirea nu ar fi deplină.”

Credința acestui neam a fost însușită de sufletul simplu al rusului și ea a devenit temelia vieții lui, în toate manifestările sale. În ea și în însușirea ei vitală constă misiunea „ideologiei” ruse.

Poporul rus a asimilat doctrina teoretică, dar cu toată inima a dorit și o viață întruchipată și justificată prin fapte. Astfel despre însemnătatea acestei propovăduiri misionare a credinței ortodoxe dă mărturie, viața monahală, care a apărut în Rusia odată cu încreștinarea ei.

Lavra Kievo-Pecerska, întemeiată la anul 1054, arată prezența unei credințe sfinte în persoana trăitorilor.

Firește, nu numai mănăstirea Pecerska dă mărturie despre însemnătatea vitală a credinței ortodoxe în Rusia. Credința a strălucit prin sfințenie și în alte sfinte lăcașuri, care s-au remarcat în sfânta Rusie.

Ne referim la mănăstirile: Serghiev-Posad, Volokolamsk, Valaam, Sarov, Kirilov, Ciudov, Suzdal-Evfimievski. Locuri de unde au ieșit episcopi, simpli monahi, ca niște stele luminoase și au chemat poporul rus, prin cuvânt la o viață mai sfântă.

Și mânăstirea Solovăț, care exista în Nordul Rusiei s-a distins prin monahi: „…unii se osteneau în ascultarea misionară de luminători printre neamurile idolatre, iar alții slujeau ca asceți…fugind în pustii.”

Propovăduirea a fost continuată din marile centre ale orașelor, de preoți sau oameni simpli cu viață aleasă, îndemnați spre locuri necreștinate. De mare ajutor au fost bibliotecile mânăstirilor care dețineau cărți biblice, de cult și patristice.

De aici erau trimise ca mijloc misionar, epistole către orașe, către demnitari, către popor.

Rușii de rând se conduc în bună măsură după povățuirea și rânduiala mânăstirească și constituie un popor unde stăpânește religiozitatea.

Aceasta o arată grandioasele activități ale Rusiei, construcția de biserici, manifestată prin iubirea adevărată de Dumnezeu, expresia sublimă a artelor sau a literaturii, împlinite de cuvântul religios.

Lucrarea de față își propune să vină în ajutorul celor care doresc să cunoască fascinanta cultură, Biserica și poporul din răsăritul Europei.

De unde o astfel de motivație?

Prezentarea unei imagini clare asupra misiunii ortodoxe ruse, constituie o perspectivă vie, necesară pentru timpul prezent, un exemplu însemnat ce se poate adapta și cultiva.

Deoarece misiunea creștină este forma aproape ideală de exprimare a înțelepciunii unui popor, este oglinda spiritualității sale.

Un scriitor plin de fervoare al timpului nostru amintea, că: ,,marile misiuni revelate sunt între Dumnezeu și oameni. Iar activitățile misionare sunt expresia unei chemări vocaționale, având menirea să umple de speranță inimile descurajate.”

Misiunea și misionarismul pentru Hristos constituie o temă actuală, evocând caracterul plin de jertfelnicie al acestui neam și supunerea lui în fața voii dumnezeiești.

Sfântul Nicolae Velimirovici, episcopul sârb al Jicei, laudă împlinirea voii divine: „ascultarea fără murmur este mântuire desăvârșită, este prima dintre nestemate, este mărgăritar de mult preț…,căci diavolul amăgește și astăzi, zicând omului trăiește cum poftești, după al tău cap!”

Misiunea ortodoxă a Bisericii Ruse, dezvăluie un bogat material despre misionarii ruși, care s-au remarcat, simplificând și înlăturând terenurile incerte, pline de prejudecăți ale lumii și direcționându-le spre Hristos.

Aceștia oferă imaginea unor oameni cu idealuri înalte, cu vieți și eforturi fascinante, mântuitoare pentru semeni, în opoziție cu modelele timpului actual. A urma și a mărturisi pe Hristos nu este un lucru neînsemnat, ci de multe ori primejdios în cursul istoriei.

S-au reușit încreștinări masive, întreprinse pentru a reda oamenilor bucuria dragostei, a prieteniei, chiar dacă misionarul rus s-a confruntat cu ideologii aprige, obstacole incapabile să asigure un nivel de viață decent, știrbind astfel bucuria de a trăi.

Rodul misiunilor creștine, prin definiție, se regăsește în bucuria întâlnirii cu Hristos, aceasta devenind „expansiunea sufletului” rus, și în aceeași măsură reprezintă un salt aproape mistic, plin de curaj, creat de inteligența de a sustrage, din împrejurările curente, asfixierea lumii.

Împotriva misiunilor creștine s-au ridicat întotdeauna civilizația și confortul excesiv care au imprimat, simultan, fragilitate fizică și mentală și au dus la dispariția într-o oarecare măsură, din orizontul reflexiei, sentimente precum iubirea, compasiunea ori propovăduirea credinței ortodoxe.

Consider că apropierea noastră de contribuția personalităților creștine, din spațiul Bisericii Ruse, este necesară, pentru că ideea operelor misionare a avut în compunerea ei planul iubirii dumnezeiești și al semenilor.

Misiunea Ortodoxă Rusă pentru Hristos s-a împlinit în fiecare veac cu hărnicie și demnitate și a avut drept obiectiv o transformare în viața culturală, în domeniile cugetării, artei, în toate compartimentele vieții.

Prin urmare, această lucrare dorește să prezinte în linii mari, misiunea Bisericii Ruse pentru numele lui Hristos, confirmată prin preocupările și raporturile sociale, din dorința fondării unei lumi în care să se acorde un loc cuvenit justiției, iubirii și demnității omului.

Demersul celor care și-au însușit acest mod de viață a izvorât din dragoste, evidențiată liric de poetul englez:

„Mă uit rănit la tot și aș vrea să mor

Decât să-l văd slăvit pe ticălos, iar pe sărman de râsul tuturor;

Să văd tăgăduit pe credincios, pe vrednicul de cinste, oropsit

Și pe femei batjocorite crunt,

Pe cel fără de prihană pedepsit

Și pe viteaz răpus de cel mărunt,

Artele sub pintenul despot,

Să văd prostia doctor la deștepți,

Iar adevărul vorbă de netot

Strâmbul poruncindu-le la drepți:

Mă uit scârbit la tot și, bun rămas!

Dar dacă mor, iubirea-mi cui o las?”

I. Misionarismul – Însușire esențială a vieții creștine

I 1. Noțiuni explicative despre „misiune și misionarismul întru Hristos”

Chiar dacă nu a reprezentat întotdeauna un ideal, dorința de a propovădui pe Hristos este o nevoie esențială pentru ființa umană. Și pentru a înțelege cum această menire a fost convertită într-o însușire esențială a vieții creștine, voi încerca să explic etimologia și definiția termenilor: misiune, misionarism.

Cuvântul misiune este de origine latină: „missio, onis, un substantiv feminin, înseamnă trimitere, legatorum, trimiterea solilor, litterarum trimiterea scrisorii, chiar și cu sensul de a fi înăscut cu datoria de a lupta fără încetare.”

Echivalentul termenului, în limba greacă, este: „Άπoστoλή, ής care desemnează îndepărtare, misiune, trimiterea unei flote, a unui omagiu, o acțiune de lansare. Uneori plecare, misiune de apostolat. Άπόστoλoς, oς, on adjective, care înseamnă trimis departe, άπ, πλoιoν și navă comercială; apoi cu formă de substantiv Ό άπ trimis, delegat; particular trimis al lui Dumnezeu, mai exact al lui Iisus Hristos, regăsit în Scriptura Noului Testament (Evrei 3,1) de regulă în Evanghelia Sfântului apostol Luca (Luca 6,3) și Ioan (Ioan 13, 16).

Este întâlnit în epistolele Sfântul apostol Pavel conform scriitorului bisericesc Clement, în colecția Migne, de unde άπoσoλoι la singular o άπόστoλoς, în Epistolele Noului Testament, trimiterea unei expediții navale. Άπόστoλoν, άφιεναι, άπoστελλειν, a trimite o flotă, o colonie.”

Tocmai din secolul al XIV-lea apare cu sens religios, iar la sfârșitul secolului al XVI-lea, exprima o însărcinare dată unei persoane de a împlini, prin extensiune fără a conține ideea deplasării.

Mai precis deține și înțelesul unei porunci divine date unui credincios pentru a împlini ceva, sarcina de a propovădui o religie, părinți însărcinați cu predicarea, organizație religioasă însărcinată fi înăscut cu datoria de a lupta fără încetare.”

Echivalentul termenului, în limba greacă, este: „Άπoστoλή, ής care desemnează îndepărtare, misiune, trimiterea unei flote, a unui omagiu, o acțiune de lansare. Uneori plecare, misiune de apostolat. Άπόστoλoς, oς, on adjective, care înseamnă trimis departe, άπ, πλoιoν și navă comercială; apoi cu formă de substantiv Ό άπ trimis, delegat; particular trimis al lui Dumnezeu, mai exact al lui Iisus Hristos, regăsit în Scriptura Noului Testament (Evrei 3,1) de regulă în Evanghelia Sfântului apostol Luca (Luca 6,3) și Ioan (Ioan 13, 16).

Este întâlnit în epistolele Sfântul apostol Pavel conform scriitorului bisericesc Clement, în colecția Migne, de unde άπoσoλoι la singular o άπόστoλoς, în Epistolele Noului Testament, trimiterea unei expediții navale. Άπόστoλoν, άφιεναι, άπoστελλειν, a trimite o flotă, o colonie.”

Tocmai din secolul al XIV-lea apare cu sens religios, iar la sfârșitul secolului al XVI-lea, exprima o însărcinare dată unei persoane de a împlini, prin extensiune fără a conține ideea deplasării.

Mai precis deține și înțelesul unei porunci divine date unui credincios pentru a împlini ceva, sarcina de a propovădui o religie, părinți însărcinați cu predicarea, organizație religioasă însărcinată să schimbe tradițiile țărilor necreștine.

Termenul evoluează, în misiunea de evanghelizare a locurilor decreștinate, acțiune spre care un om este destinat, „spirit misionar al celui care încearcă să convertească la o religie și prin extensiune la un ideal. Preluând și un înțeles de delegație mandatată pentru a transmite instrucțiuni precise.

Misiunea apare în rândul persoanelor ce au calitatea de cleric, spirit misionar al celui care încearcă să convertească la o religie, pentru a împlinirea semenilor.”

În limba franceză, apare cuvântul mission din latinescul missio, derivat din mittere, luat cu sensul de a trimite.

Franceza veche împrumutase deja cuvântul sub forma: „meission și mission (din 1188-1500) cu sensul de cheltuieli, primit de mission în latină, înainte de 1058, care a format un verb meissionner, missionner, care înseamnă a cheltui. În limba veche se rezumă la sensul religios, de delegat a lui Hristos.

Dicționarele din secolul XIX, mentionează doar sensul de eliberare și efuziune, sens care va fi preluat de emisiune, întrebuințat în sens medical.”

În secolul al XVII-lea apar valorile moderne ale cuvântului: îl întâlnim mai întâi în politica internațională cu sensurile “sarcină încredințată unei persoane, (1656) și acțiune de îndeplinire a unei sarcini (cu sau fără ideea deplasării), de unde mai târziu apar sintagmele, precum responsabil cu o misiune (1949) și sensul metonimic, grup de persoane trimise să împlinească o sarcină (1842).

După 1831, missio înseamnă rațiunea unui lucru.

Semnificația sa religioasă cunoaște o dezvoltare în secolul al XVI-lea când se vorbește despre țările necreștine, 1671 și prin mitonimie de totalitatea călugărilor însărcinați cu evanghelizarea 1680, dar și clădirile în care ei locuiau, 1690.

De exemplu în Apus în timpul papei Grigorie al XV-lea este înființată Congregația de propaganda Fide, pentru a continua opera de evanghelizare și pentru a centraliza epoca Societății Misiunilor Străine, fondată în 1658 și perioada operei iezuite.

În sec XVII-lea apare cuvântul derivat: „misionar în jurul anului 1631. Preot care predică pentru instruirea creștinilor și în 1670, preot trimis în țări îndepărtate, folosit începând din 1685 cu valoare figurată, ca substantiv și adjectiv.

În secolul XVIII-lea, prin analogie a luat sensul de propagator unei doctrine (1773- Voltaire).

Întrebuințarea adjectivului cu sensurile de aparținător al unei misiuni religioase și legat de misiunile religioase, este atestată începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea.”

Cuvântul misiune este expresia unei întreprinderi misionare, de vestire a Evangheliei creștine în colțurile îndepărtate ale lumii. Exemple de misionari din perioada primară a Bisericii: Pantenus, în India anul 190, arianul Ulfila printre goți anul 325.

„De asemenea în vest, se înregistrează o misiune exemplară, cea a Sfântului Patrik, în Irlanda secolului al V-lea, urmată de misiunea intensă a celților, care a cuprins Scoția unde Sfântul Colomban a întemeiat mănăstirea lui Iona.”

Ideea aceasta de misiune curajoasă a pătruns în orice veac și cu precădere la poporul rus unde omenia și generozitatea dublată de maturitatea în gândire, a caracterizat misonarismul întru Hristos.

Misiunea Ortodoxă Rusă a pledat pentru cauza eliberării oamenilor dintr-o robie, mai degrabă sufletească, pentru dreptul acestora de a-și alege viitorul. Devenind providențială în nevoia ei de a face să se simtă prezența lui Dumnezeu, aducând revirimentul în rândul celor dezorientați și slabi în credință.

Misunea ortodoxă a avut un atu față de religiile păgâne și filozofiile vechi, care nu au cunoscut entuziasmul dumnezeiesc care însuflețește pe apostolul Evangheliei.

În mod simplu urmând voia unui îndemn înalt, apostolul a umanizat pe sălbatec, a învățat pe neștiutor și a semănat pace între națiunile dușmane.

Pionieratul misiunii ruse subliniază calitatea învățăturii, vestită din Sfintele Evanghelii, venită în afront cu esența răului, format din persoane simple, nobile, cu grad înalt de jertfire, împlinind nevoința evlaviei creștine, iubirea de semeni.

Cum și în ce mod? Prin renunțare de bunăvoie la comoditățile și avantajele sociale, pentru a cultiva apropierea lăuntrică de Dumnezeu, conștiința curată și credința neclintită.

Biserica Rusă în genere a reprezentat întotdeauna o torță în întunericul provocat de conflictul ideologiilor sociale, un popor consolidat, care a luptat cu mari sacrificii pentru propovăduirea iubirii, solidarității, păcii și liniștii sufletești.

Misiunea ortodoxă rusă s-a bazat pe mărturisirea lui Dumnezeu în societate, și nu a existat ca o ideologie menită să îndrume spre o simplă cultură spirituală.

Ideea creștină a primat în conducerea și în mesajul Bisericii Ortodoxe Ruse.

I 2. Importanța și dificultățile lucrării misionare

Misionarismul din spațiul rus a excelat, atât pe plan intern cât și pe plan extern, pornind din considerente vii și sincere, nu sprijinit pe diletantism ori nestatornicie, având în vedere înlăturarea răului din om, starea coruptă sau excrescența produsă de rânduiala lumii.

Sfinții misionari din pământul Rusiei sunt caracterizați îndeosebi de sensibilitate și putere de observație, descoperind colțuri de lumi uitate, valorificându-le valențele spirituale și umane.

Spiritul nou insuflat de ei și bucuria pentru cei încreștinați a adus cu sine și „reformarea” modului de conviețuire, înrădăcinând principii trainice de viață.

Cunoașterea acestei atitudini este importantă pentru că a descoperit și a scos la lumină, bunurile din om, sâmburele de bine.

„În tot ceea ce este, va exista și un suflet al binelui, bunătății, de-ar ști oamenii să-l deosebească prin atenta observație.”

În ceea ce privește dificultățile întâmpinate, acestea nu au avut puterea să acopere ambiția întemeiată direct pe Sfânta Scriptură, care recomandă o etică a seninătății, „nestricăcioasă podoabă a duhului blând și liniștit” ( Ep. I Petru 3,4).

Imaginea aceasta a fost preluată cu responsabilitate, transmisă de cei care și-au însușit lucrarea misonară și performanțele au fost pe măsură, reușind să înlăture din lume pofta dominantă, punând în loc pacea trăirii în Hristos, rugăciunea, valori ridicate deasupra oricărei demnități pământești, contribuind astfel la conștiința liniștită și împăcată, descoperind în fapt pe Hristos.

„Coroana mea este în inimă, nu pe capul meu. Nu este împodobită cu diamante și cu geme din India, nu se poate vedea, coroana mea se numește mulțumire sufletească,” afirma Henric renumitul rege saxon.

În calea misiunilor s-au ridicat însă și o serie de obstacole.

„Mările, furtunile, ghețurile polului, focurile tropicelor, nimic nu-i oprește, ei trăiesc cu eschimosul în burduful său de piele de morsă, ei se hrănesc cu ulei de balenă, cu groenlandezul, cu tartarul și irochezul, ei străbat deșertul, ei se urcă pe cămila arabului, sau îl urmează pe craful rătăcitor în deșerturile aprinse, chinezul, japonezul, indianul au devenit des neofiții lor; nu este insulă sau stâncă în Ocean care să fi putut să scape de râvna lor.”

Demnă de apreciat este propovăduirea misionarilor ruși, care au văzut decăderea omului, vărsându-și sângele pentru mântuirea străinilor. Nu au ținut cont de străbaterea codrilor adânci, a mlaștinilor neumblate și a râurilor primejdioase, ori înfruntarea popoarelor crude, decăzute, pizmașe, biruind la unele neștiința sălbăticiei, la altele prejudecățile civilizației.

Străbaterea acestor primejdii nemaiauzite, pentru mântuirea păgânilor exprimă un mare devotament. De multe ori tabloul unui misionar necunoscut se descria între aceste limite:

„a cărui viață se petrece în fundul pădurii, care petrece fară spectatori sau aplauze, fără câștiguri pentru ai săi, necunoscut, disprețuit, socotit ca un nebun, absurd, fanatic și toate acestea ca să dea o fericire veșnică unui sălbatec necunoscut.”

Justificarea misiunii nu s-a rezumat la o afirmare religioasă seacă, ci la recunoașterea demnității umane și a libertății propriei ființe, dar îndeosebi s-a avut în vedere conștiința semenilor.

Fidelitatea misonarilor s-a orientat tocmai spre această latură umană.

„Dar conștiința, conștiința! O, e un loc atat de gingaș!”

I. 3. Misionarii pentru Hristos, adevărați trăitori. Fidelitatea față de învățătura Bisericii

„Dragostea nu-i foc, dar de s-a aprins,

nu mai poți să o stingi.”(proverb rus)

Misiunea Bisericii Ruse a jucat un rol complex și polivalent, consolidând statul și sprijinind dezvoltarea culturii rusești.

Se impune o scurtă abordare istorică a transformărilor Rusiei, o sumară evoluției a încreștinării și amintirea prestigioaselor personalități care au reprezentat o punte de lansare pentru marile expediții și misiuni definitorii de mai târziu.

Chipul adevarat de misiune din istoria Bisericii Ruse se regăsește în primul model, Sfântul Apostol Andrei.

El deschide drumul misionarismului, prin apostolat, urmează lui Hristos oferind lumii un exemplu de slujire, propovăduire, rămânând în veșnicie cu numele de întâi chemat.

„ istoria și legendele spun că oamenii care trăiau pe pământul Crimeii erau păgâni și se închinau la idoli, nu știau să-și facă cruce și nici numele lui Hristos nu-l cunoșteau. Lucrările minunate ale apostolului, au însemnat un timp neântrerupt de misiune, din Herson, Sevastopolul de astăzi, el mergea pe Nipru pană la Kiev, apoi comform tradiției a ajuns la Novgorod.” De la prima predică a apostolului și până la botezul acestui pământ au trecut nouă veacuri. După trecerea acestui timp, atunci când deja Europa se închina lui Hristos, iar Asia lui Alah și lui Buda, rușii continuau să fie păgâni ca și mai înainte.

„Cnejii kieveni, Varegii Askold și Dir, au fost primii conducători creștini în Rusia, aceasta fiind prima rânduială a lui Dumnezeu de a-i aduce pe ruși la credința creștină.”

Apoi în golful din apropierea Bizanțului cei doi, Askold și Dir, au adus 200 de corabii pentru a ataca bogatul și slăvitul oraș Constantinopol, capitala Bizanțului.

Cronicarii bizantini amintesc că rușii au pustiit toată această parte a țării, ucigând până la ultimul prizonier, dar cu ajutorul Maicii Domnului cetatea a fost izbăvită, corăbiile rușilor au fost zdrobite de țărmuri, iar rușii au fugit simțind pe pielea lor mânia lui Dumnezeu.

La revenirea în pământul natal, au trimis soli în Constantinopol, cu rugămintea de a li se da episcop care să-i învețe credința grecească. Episcopul a venit, și în fața poporului și a cneazului a deschis Evanghelia și a început să vorbească despre viața și învățăturile lui Hristos. Poporul îl auzea și toți strigau:

„Minune! Minune! Aici și acum să se facă minunea. Episcopul și-a făcut cruce și a aruncat Evanghelia în foc. Cartea din pergament a rămas nevătămată. Botează-ne! Botează-ne! Strigau rușii. Astfel a dobândit poporul rus dreapta credință.”

Apoi mai concret creștinismul intră profund în Rusia, prin Sfinții Chiril și Metodie, chemați în Moravia, din Bizanț de cneazul Rostislav, pentru a crea alfabetul slav și scrierea slavă. De asemenea un moment deosebit în istoria Bisericii Ortodoxe Ruse îl constituie apariția Sfintei Olga, cea care va deveni soția țarului Igor, și dupa moartea acestuia, ea va conduce poporul.

Despre cneaghina Olga se vorbește de minunăția puterii, măiestria, și duioșia ei.

Însă ceea ce încânta poporul era minunata ei înțelepciune și prima călătorie pe care a făcut-o la Constantinopol. Aici împăratul în momentul în care o vede se îndrăgostește, însă Olga, fiind conducător, și fiind o femeie înțeleaptă și iscusită, a declinat propunerea împăratului de a se mărita cu el.

Atunci Constantin al VII-lea i-a propus să se boteze și ea a primit. A îndrumat-o și a botezat-o plăcutul lui Dumnezeu Polieuct, patriarhul Constantinopolului, și proorocește a spus: „Iubind lumina și lepadând întunericul, binecuvântată ești tu între femeile ruse și te vor binecuvânta fiii Rusiei pâna la ultimul din neam. Pe cinstita cruce ce i-a fost înmânată scria: pământul rusesc s-a înoit pentru viața întru Dumnezeu prin primirea Sfântului Botez de către fericita Olga.”

Olga a înconjurat toate pământurile rusești, ducând poporului Cuvântul lui Dumnezeu și înălțând pretutindeni cruci de la care se făceau multe minuni și rușii primeau credința.

Aceste exemple constituie începuturi ale vieții creștine în Rusia.

De asemenea consolidarea Rusiei s-a desfășurat în timpul domniilor lui Sviatoslav și a Sfântului Vladimir, care ajută în timpul său la răspândirea credinței și la botezarea a mulțime de popor.

Sfântul Vladimir ajunge singur stăpânitor în anul 980 și a rămas la putere până în anul 1015, stabilizează statul urmând pilda tatălui său, trimițându-și fiii să guverneze orașele în numele său. De asemenea, sfântul duce o viguroasă politica externă în Asia și Europa, relațiile cu Bizanțul rămânând principala sa preocupare.

Spre sfârșitul domniei, Vladimir a fondat prima bibliotecă, a tradus în slavona multe cărți și le oferea spre a fi citite, prin orașe și sate copiilor care învățau carte pe lângă biserici.

Trecerea rușilor la creștinism s-a făcut sub acest duce, Kievul fiind numit Ierusalimul Rusiei.

II Aspecte definitorii ale misiunii rusești

II.1. Misiunea rusă pană în epoca modernă

Iubirea împărtășită aproapelui, în toate formele misionare reprezintă trăsătura distinctă a poporului rus, marii cneji servind drept exemplu de compasiune. Cronicile rusești subliniază că aceștia miluiau pe sărmani, ocroteau văduvele și bătrânii.

De pildă Cneazul Ioan a primit numele de Kalita, pentru că purta cu sine un săculeț cu bani pentru săraci, Patriarhul Filaret a construit la Moscova prin mijloace proprii aziluri de bătrâni, spitale, orfelinate.

De asemenea Patriarhul Nikon a făcut la Novgorod patru aziluri pentru bătrâni, iar la Moscova două, Mitropolitul Teodosie adăpostea în chilia sa un om căruia îi slujea și-i spăla rănile

“ Și boierii și negustorii făceau misiune, adăpostind în case sărmani pelerini.”

Dar și educația bisericească a poporului rus a contribuit din punct de vedere misionar la ferirea de denaturări eretice. Aceasta este cauza pentru care: „erezia bogomilică, cea a strigolnicilor, a iudaizanților, a lui Bașkin, a lui Koșoi, ca și papismul și protestantismul n-au prins rădăcini în poporul rus.”

Revenind la voievodul sfânt, Vladimir, el a reprezentat punctul de sprijin, pentru cei ce au populat acest pământ, reușind să păstreze neștirbită dreapta credință.

Acest conducător vestit a început să-l caute pe Dumnezeu, nu din slăbiciune sau din cauza necazului. Se poate să-l fi mustrat conștiința pentru anii când trăia departe de Adevăr, și astfel a început căutarea credinței.

După primirea sfântului botez în Herson, cneazul Vladimir s-a întors la Kiev cu mulțime de sfinte moaște, obiecte de cult bisericesc, sfinte cruci, cărți și împreună cu el mergeau și foarte mulți preoți creștini.

Cneazul Vladimir a dobândit aici văzul duhovnicesc. Toți idolii păgâni au fost tăiați, dați focului. Mii de orășeni apoi au fost botezați în apele Niprului.

După kieveni au fost botezați locuitorii altor orașe rusești, devenind burdufuri noi în care a fost pus vinul cel nou al învățăturii creștine. Și astfel poporul rus a renunțat să se mai aducă jertfă diavolilor, ci lui Hristos.

Astfel exemplul misionar printre proprii semeni devine pilduitor peste veacuri, transmis prin propriul său testament, lăsat viitorilor conducători: „Vrăjmașul nostru diavolul se biruiește cu aceste trei fapte bune pocăința, lacrimile și milostenia. Pentru Dumnezeu, fii mei, să nu le uitați, pentru că ele nu sunt grele, și mai mult decât toate, să nu aveți mândrie, nici în inimă, nici în minte, fiindcă toți suntem muritori!”

Prin urmare tot ceea ce ne-a dăruit Dumnezeu nu ne aparține, ci ne este încredințat pentru scurt timp și lucrul acesta cel mai bine l-au înțeles cei care au păstrat dreapta credință pe pământul Rusiei.

Sfântul Principe Vladimir a acordat o serie de legi pentru întemeierea caselor de binefacere pentru săraci și azile, pentru bolnavi și străini, „dovedind că biserica rusă poate rezolva chestiunea socială.”

Prin acești apărători ai Rusiei și ai credinței ortodoxe se împlinea pronia lui Dumnezeu. Și nu este puțin lucru de amintit că Rusia a fost luminată prin intermediul liderilor militari, adică prin cnejii puși în fruntea poporului.

Unul dintre aceștia este și nepotul Sfântului Vladimir, Sfântul Andrei Bogoliubski, care s-a născut în vremuri tulburi și în neșfârșitele lupte interne, iar viața i-a hărăzit destinul unui ostaș, cu toate că sufletul lui năzuia, către Dumnezeu.

Cneazul a primit mai multe semne dumnezeiești îndeosebi de la Maica Domnului, care i-a vestit:

„Construiește o biserică, iar icoana să o duci la Vladimir!”

Și atunci el construiește marea catedrală din Vladimir asemănată cu cea a Sfintei Sofia fiind un cneaz iubit de popor, bun politician și un evlavios creștin, lucru care se întâmpla destul de rar.

În toată viața sa a construit mai mult de 30 de biserici și multe dintre ele s-au păstrat și astăzi, cum ar fi Catedrala Uspenski sau mânăstirea Nerla. El construiește și orașele Dimitrov, Pereaslav, Iuriev și Moscova, fiind numit primul țar rus fără coroană.

De asemenea a întemeiat capitala Rusiei Ortodoxe, la Vladimir, apoi Biserica Catedrală Adormirea Maicii Domnului, fiind instrument în mâna lui Dumnezeu prefigurând și netezind drumurile misionarilor de mai târziu.

Marele cneaz al Rusiei era: „întotdeauna hrănitor al monahilor, săracilor, mai mult decât toate milostiv și darnic, cu obiceiul de a merge singur noaptea prin biserici, aprindea el însuși lumânări, privea la chipul lui Dumnezeu din icoane, smerindu-se, și rugându-se, cu inimă zdrobită și cu suspine adânci, vărsa lacrimi căindu-se de păcatele sale.”

Andrei Bogoliubski a fost canonizat ca Sfânt și Cneaz binecredincios.

Un alt nume slăvit în istoria poporului său este, Sfântul Cneaz Alexandru Nevski, reprezentantul unei mari nevoințe, luptând cu sabia pentru popor, dar și cu înțelepciunea contribuind la constituirea statului rus.

În acele vremuri se făcea într-o altă manieră misiune, prin forță armată de multe ori.

Principalul pericol îl reprezentau: „două ordine catolice, care s-au unit în timpul lui Alexandru-Livonski, și ordinul disciplinat al cavalerilor teutoni, alături de răsărit, care amenința prin împărăția mongolă, întinsă de la Turghestan, până la granița Chinei de nord, și până la pustiul Gobi.”

Situația țării era tragică, iar în Rusia existau trei centre de bază: Kievul, Suzdal și Novgorodul.

În ceea ce privește cultura Rusiei, activitatea ei politică, socială și economică, a fost deschisă între anii 1240 și 1462, prin influențele venite din Asia și Europa. Un volum considerabil al activității culturale a fost laic decât religios, în exprimarea sa.

Este cazul unei importante părți a culturii populare, inclusiv a cântecelor țărănești, chiar dacă Biserica a încercat să adopte unele din cântecele religioase stilului popular. ,,Remarcabile prin crețiile vremii sunt marile poeme epice sau povestirile războinice, deplângând calamitățiile produse de mongoli sau celebrând faptele vitejești ale lui Alexandru Nevski. Îmbunătățirea artistică consta în tehnica de fabricare obiectelor necesare pe timp de război sau pe timp de pace: turnarea tunurilor și baterea monedelor.”

În cnezatele din țară se răspândea frumusețea duhului creștin, cu orizonturi largi, chiar în poeziile populare, existau însă și apucături păgâne, care duceau la lupte fratricide, care duceau uneori la o luptă aprigă între cnezate.

Aici își aduce aportul, activitatea misionară a monahismului, cnejii ruși care apărau pământurile din nord de nomazi, acționau în favoarea ridicării Rusiei. Față de aceste războaie interne era nevoie de anumite daruri excepționale, de un eroism misionar și de o iubire jertfelnică față de popor.

Sfântul s-a născut la 30 mai 1219, în Pereaslav și „din fragedă copilărie arata însușiri extraordinare, puteri fizice, pricepere, bărbăție în cele mai periculoase vânători. Petrecea ceasuri întregi în lumea Sfintelor Scripturi, era puternic, capabil, viteaz și frumos.”

Avea permanenta voință de a pătrunde în adâncul sufletului, a se vedea ca un reper pentru cei ce doresc să conducă astăzi în forurile supreme, orânduirea unui stat. El Îl iubea pe Dumnezeu din tot sufletul, îi iubea pe oameni, prin milostenie și puterea de compasiune.

Cele două direcții misionare, ale sale urmate în întreaga viață erau simple:

a) pe de o parte mersul la Biserică, la Sfânta Liturghie, fapt ce cultiva dragostea de Biserică.

b) răspunderea față de Dumnezeu și patrie. Un amănunt important pe care îl deținea, avea bunătatea inimii și repeziciunea minții.

În vârstă de cinsprezece ani cârmuia cnezatul, conducea oștile în expediții militare.

La începutul secolului al XIII-lea, Rusia, pământul rus, ocupa cel mai întins teritoriu din Europa, iar situația ei pe plan internațional nu era una tocmai bună. Toți conducătorii țărilor vecine amenințau independența Rusiei. Un adversar puternic era împărăția mongolă care a distrus Rusia, dar avea totuși o toleranță religioasă.

Spre deosebire de ei, cavalerii lumii apusene pretindeau o înrobire duhovnicească a poporului rus.

Sfântul Alexandru a avut astfel misiunea să apere Ortodoxia și Rusia. A repurtat victorii militare însemnate, împotriva iureșului suedez și a ordinului Livon.

Acest ordin latin era agresiv și reprezenta o mare putere militară, manifestându-și ofensiva:

„A sosit vestea că suedezii au așezat tabăra în nord, iar împreună cu oștile au venit și preoții catolici, să-i treacă pe ruși la catolicism. Suedezii s-au așezat pe râul Neva lansând o provocare. Alexandru s-a dus neînfricat împotriva suedezilor și i-a învins.”

De asemenea victoria repurtată în „Bătălia de pe gheață”, desfășurată pe lacul Ciud, a avut o însemnătate uriașă pentru întreaga Rusie, și pentru toate popoarele care aveau legătură cu ea, salvați fiind de robia feudalilor germani.

Sfântul Alexandru a făcut misiune și împotriva catolicilor, care ocupau pământurile rusești, distrugeau etosul poporului, îi rebotezau pe ruși, atentând astfel la suflet și la Biserica Ortodoxă.

Spre sfârșitul vieții el primește schima monahală și așa a plecat din această viață la vârsta de 44 de ani, la 14 noiembrie 1263.

Implicațiile activității sale pot fi de folos și lumii moderne, îndreptând ideologiile care nu au perspective curate, nobile, creștine și convingătoare.

Din punct de vedere misionar, aportul său a fost unul genial, lucrarea principală și duhovnicească a fost aceea de a reconstrui orașele și bisericile distruse după războaie, renăscând astfel duhul poporului, printr-o politică răsăriteană bine înfăptuită.

Cât timp plătea tribut hanului mongol, Sfântul Alexandru a reușit să obțină o serie de înlesniri pentru toate bisericile ortodoxe și pentru mânăstiri, care au scăpat de impozite.

Sfântul Alexandru a adus un nou tip complet de ortodoxie rusească exemplară, în conducerea Rusiei, nevoința mucenicească în postul înalt al statului.

Ca soluție misionară aplicată astăzi, poate fi aceea de a dezvolta un simț practic în modul de conducere și guvernare a popoarelor, fără a fi rupt de realitatea concretă și „un sprijin față de Biserica Ortodoxă, ca predicator al păcii și coeziunii în orânduirea unui stat.”

În rândurile următoare aș dori să scriu despre cel ce rămâne cel mai mare artist al Ortodoxiei, Sfântul Andrei Rubliov. A trăit și a murit ca un sfânt, a fost în mod oficial canonizat în anul 1988.

Scriitorii ruși furnizează ideea că a murit la o vârstă înaintată la 29 ianuarie 1430 și s-ar fi născut între 1360-1370.

Din copilărie intră în Lavra Sfintei Treimi, lângă Moscova, întemeiată de Sfântul Serghie din Radonej, pentru a cultiva ideea iubită de el oglindită în Sfânta Treime. Andrei preia dorința lui Serghie, de a schimba lumea întreagă după chipul și asemănarea Sfintei Treimi, de a înfăptui unirea interioară a tuturor ființelor în Dumnezeu.

Ideea va deveni izvor de inspirație pentru Rusia și aportul renașterii statalității ruse ducând la realizarea unității naționale.

Opera sa este grandioasă în istoria picturii universale, stilul său a fost un izvor de inspirație pentru școala moscovită. Cronicile îl descriu ca pe un om de mare înțelepciune, plin de smerenie și blândețe. Un om înzestrat cu mare talent și cu alese virtuți spirituale. „Arta sa poate fii comparată cu un cântec inspirat.”

A abordat lucruri care nu mai fuseră abordate până atunci. Fiecare dintre icoanele lui reprezintă o adevărată rugăciune.

Prin arta picturii, Sfântul Andrei a reușit prin iconografia secolului al XV-lea să ne poarte cu gândul la nemuritoarele cuvinte ale lui Dostoievski: „frumusețea mântuiește lumea.”

În cursul evenimentelor istorice, Biserica Ortodoxă, prin misiunea sa, a jucat un rol remarcabil.

În această perioadă viața spirituală va renaște în Rusia, prin figura dominantă a Sfântului Serghie de Radonej, fondatorul mânăstirii de lângă Moscova, păstorul spiritual al multor prinți.

Influența sa asupra evenimentelor politice este inestimabilă.

„Și-a salvat poporul de la decăderea spirituală, redeșteptându-i încrederea în propriile forțe. Exemplul propriu și înălțimea spiritului, capătă în persoana sa un rol crucial. Figura acestui bătrân renumit pentru minunile pe care le săvârșea, este un exemplu pentru mulțimea de discipoli.

Lor le va datora Rusia colonizarea și popularea marilor întinderi din nord-est, precum și construirea în aceste zone de noi mănăstiri care vor reprezenta centre vii ale vieții spirituale.”

Au existat însă și perioade de ignoranță și sărăcie a clerului, care au generat probleme pentru multe secole. La fel și luxul, corupția multor lideri, ai celor din Biserică și mânăstiri.

De aceea mulți sihaștri s-au îndepărtat de marile centre ecleziastice căutând o apropiere simplă de Dumnezeu.

S-au dezvoltat multe secte eretice, cum ar fi: „strigolnikii, care apar la Novgorod și Pskov, în secolele XIV și XV, care respingeau ierarhia Bisericii și doreau o întoarcere la idealurile primitive apostolice, protestul lor a fost și unul social.”

Deși Biserica Rusă a eșuat adesea în îndeplinirea îndatoririlor, ea a jucat un rol primordial în păstrarea și dezvoltarea educației, literaturii și artelor. Comerțul, alături de guvernul diferitelor epoci, dar și misionarii întăriți în dreapta credință, au menținut expansiunea educației, alfabetizarea, învățarea aritmeticii.

În cazul școlilor și al bibliotecilor, acestea erau atașate de biserici și mânăstiri.

Se pot oferi drept mărturie evenimentele din timpul Sfântului Petru Movilă, momentul trecerii Mitropoliei Kievului sub jurisdicția Moscovei: „Biserica Ortodoxă din Polonia și prin extensie și cea a Rusiei, în secolul al XVII-lea, era condusă de marele mitropolit Petru Movilă al Kievului, personalitate cu un relief cultural și religios important, cu o activitate desfășurată în marginile statului polon și nu sub ocrotirea ducilor și țarilor Moscovei.

Rolul său pentru salvarea Ortodoxiei din mâna iezuiților și catolicilor poloni a fost cu adevărat providențial.”

În Kiev a ridicat câteva spitale și azile, a pus bazele unei noi frății ortodoxe pentru întărirea disciplinei clericale. Iar în opinia sa tipografiile erau „centre de propagare și de misiune orodoxă.” Lucrarea sa semnificativă este Mărturisirea de Credință, o capodoperă de claritate temeinică, prin care au fost răsturnate rătăcirile protestante și catolice ale vremii.

Marele cercetător rus Venelin spunea cândva:

„la temelia statului rus modern se află strădania a doi oameni, a lui Petru Movilă și a lui Petru cel Mare, ea a fost cea mai înfloritoare Biserică dintre Bisericile Ortodoxe, și ani de-a rândul protectoarea către care au alergat toți patriarhii răsăritului și popoarele ortodoxe. Dărnicia ei s-a revărsat peste tot Răsăritul, de la Constantinopol și Sfântul Munte, până la urgisiții români de catolici, pâna la Vladiwostock, pe coasta Răsăriteană a Siberiei, de la Arhanghelsk, în Nord, până la popoarele Caucaziei.”

Prin urmare nici una dintre Bisericile ortodoxe moderne nu se poate lăuda cu o activitate misionară internă și externă atât de roditoare ca Biserica Rusă, ai cărei misionari au vestit pe Hristos, în Asia Centrală, China, Manciuria, Coreea, Japonia, insulele Aleutine, Alaska și America de Nord.

Aventura misionară, a fost în primul rând a călugărilor, primii evenghelizatori ai pământurilor rusești: în sec.al XIV-lea, Ștefan de Perm, misionar al popoarelor fino-ungrice din Nord, care a inventat alfabetul, a tradus Biblia și liturghia în limba locală.

Din secolul al XVIII-lea până în secolul al XIX- lea, pustnicul misionar Herman a întrupat idealul lui Hristos la indienii aleuți din Alaska, respectând tradițiile culturale, apărând curajos drepturile lor în fața colonizării comerciale și militare rusești.

La sfârșitul veacului al XIV-lea, Rusia a făcut importante achiziții teritoriale, vestitul cazac Ermac Timofeevici cucerește cu o mână de viteji, imensa împărăție a Rusiei(Siberia).

În acel moment Siberia era locuită de felurite popoare, de origine finică și tătară, cu o viață amestecată cu ritualuri păgâne: samoezi, ostiaci, tătari, bureați, iakuți, ciukci; existau și rascolnici, oameni certați cu legea, ori fugari.

Aceste popoare nu aveau cunoștință despre Dumnezeul adevărat, iar rușii îndată după cucerirea Siberiei și aducerea ei sub stăpânirea Rusiei, s-au ostenit din toate puterile pentru a-i lumina pe băștinașii cu dreapta credință.

Străduințele nu au fost zadarnice.

Credința în Hristos a început cu timpul să rodească prin cei de alte neamuri. Astfel în aceste ținuturi în locul capiștilor idolești, ori a moscheelor, au început să se înalțe biserici ortodoxe.

Printre propovăduitorii plini de râvnă, care au rodit printre aceste neamuri este Sfântul Simeon de Verhotur, „întâiul sfânt siberian, născut în partea europeană a Rusiei, într-o familie nobilă, în jurul anului 1607.”

Istoricii vremii amintesc că în acele timpuri nu era nici o rânduială în pământurile Rusiei, domnea o stare de incertitudine, iar cete de tâlhari se aflau pretutindeni în pământurile ei.

Simeon părăsește locurile natale și se retrage în locuri mai ferite, alege Siberia, la puțină vreme după anexarea ei de Rusia.

Se stabilește în orașul Verhotur, oraș din îndepărtata Siberie, unde se afla satul Merkușino, un loc nespus de frumos împrejmuit de munți stâncoși, câmpii pustii, dealuri acoperite de cedrii înalți, cu pini și brazi.

El petrecea mereu în rugăciuni fierbinți și sincere, umblând din casă, de la un sătean la altul.

Din acest umblet el își căuta existența, meseria lui era cea de croitor. Cosea șube din piei de oaie, cu țesătură bătută, se îngrijea de oamenii sărmani, de la care refuza orice plată.

A îndurat multe jigniri și chiar bătăi, mai ales că numărul creștinilor atunci în Siberia era foarte mic. Adesea se întâlnea cu noi creștinați, discutau despre religie, și îi învăța pe cei dornici, să păzească legea lui Hristos.

Chiar cei de alte credințe, ascultau îndemnurile și părăseau obiceiurile lor. „Simeon a trecut la cele veșnice, la vârsta de 35 de ani, între anii 1642-1659.”

Meritul său misionar a constat în faptul că a dorit o viață îmbunătățită pentru semenii săi, a mers în ținutul Siberiei, chiar dacă era de bun neam, a locuit printre oameni ca un străin.

A ajutat efectiv în mod practic prin confecționarea hainelor care să țină de cald, din piei de oaie, fiind de folos celor care aveau nevoie. Și nu în ultimul rând ducea o viață de cumpătare, rugându-se mereu în Biserică.

Odată cu venirea lui Petru cel Mare au fost distruse bazele adevăratei propășiri, prin închiderea școlilor sau a mânăstirilor, se urmărea un făgaș luteran.

Deși în timpul său au funcționat și anumite instituții de binefacere, cum ar fi seminarul Sfântului Dimitrie al Rostovului, o școală unde el însuși asista la lecții, le preda copiilor Sfânta Scriptură, unde exista o relație părintească dintre elevi și profesori.

Nivelul pedagogic era foarte ridicat, cunoștințele de limbă greacă și latină ale copiilor, erau un exemplu pentru alte școli. De asemenea prin predicile sale, Sfântul Dimitrie recunoștea necesitatea anumitor reforme ale Țarului Petru, dar condamna cu fermitate cea ce era împotriva Bisericii Ortodoxe.

Cum s-a întâmplat în cazul dispoziției țarului de nerespectare a posturilor rânduite de Biserică.

Sfântul Dimitrie a rostit o cuvântare privitoare la cele două ospețe: „ale lui Irod și ale lui Hristos, în predică sunt arătați cu degetul păcătoșii și bețivii, care-l imită pe Luther, ucenicul lui Bachus, pe cei care dau dezlegare la posturi.”

Alături de Sfântul Dimitrie se remarcă, un mare misionar mărturisitor, Sfântul Arsenie Mitropolitul Rostovului, care „a trăit în timpul împărătesei Ecaterina a II-a, când exista o presiune a protestantismului și ateismului.”

Moșiile mânăstirești erau confiscate și introduși mireni în mânăstiri. Multe școli, spitale de pe lângă mânăstiri erau închise, iar lucrarea de luminare a minoritarilor din Siberia Rusiei a încetat.

Protestul Mitropolitului a fost tranșant, personalitatea sa impunea adânc respect, s-a ocupat de problemele administrative și de învățământ, luptând împotriva rascolului.

A publicat o serie de scrieri împotriva protestantismului și în apărarea Ortodoxiei, „Piatra credinței.” A rămas în memoria Bisericii Ruse pentru că a luat atitudine în fața împărătesei și împotriva tuturor prigonitorilor mânăstirilor.

Mitropolitul Sfânt a fost vehement față de aceste abuzuri. E anchetat, și la ordinul împărătesei este depus din treaptă, astupându-i-se gura.

În cadrul unei ceremonii umilitoare și mișcătoare va fi dezbrăcat de straiele arhierești.

„Deportat în fortăreața Ravel, suportă o ultimă umilință, este îmbrăcat într-o scurtă de blană, i se dă o căciulă cu urechi, punându-i-se numele de Andrei Palavragiul.”

Înainte de moartea sa, se petrece un eveniment demn, care dovedește că Dumnezeu i-a dăruit har pentru marile suferințe în numele ideologiei și misiunii ortodoxe ruse.

„a dorit să fie împărtășit cu Sfintele Taine. Preotul a venit a intrat în cazemată, dar a ieșit în goană înspăimântat, el fusese trimis să împărtășească un criminal, dar află un arhipăstor în straie arhierești, stand în genunchi.

Sfântul i-a dat cartea sa de rugăciuni, preotului, drept amintire, pe care se afla o însemnare, Smeritul Mitropolit Arsenie al Rostovului.”

El a fost trecut în rândul sfinților, ca exemplar om de misiune, împotriva luteranismului și ateismului, ierarh mărturisitor devotat credinței și mântuirii Rusiei.

În întinderea Rusiei, spre Asia Centrală și ținuturile de Răsărit, Biserica Ortodoxă Rusă s-a întâlnit față în față cu islamul. „La finele secolului XVI, țarul Ivan cel Groaznic pune stăpânire pe hanatele tătărești de pe Volga și încep și cuceririle în Siberia. În 1581 au loc convertiri de mase la creștinism, tătarii primesc legea creștină, prin arhiepiscopul Gurie din Kazan și episcopul Varsanufie.”

La aceștia se adaugă arhiepiscopul Misail de Reazan, care a botezat tătari și a sfârșit ca mucenic, fiind ucis de aceștia. S-au construit multe biserici în ținuturile Altaiului. Celor ce primeau botezul li se dădeau ajutoare și înlesniri de la stat, dar cu timpul convertiții au fost dați uitării, rămânând fără îngrijire pastorală.

În secolul al XVIII-lea, Biserica a lucrat mai mult pentru triburile păgâne în pericol de islamizare din Siberia. Petru cel Mare este cel care a favorizat misiunea printre mahomedani.

Scaunele arhierești din Siberia și Tobolsc erau ocupate de oameni vrednici. Mitropolitul Filotei Leșcinski, misionar și bun organizator al activității în zona Altai și Turkestan, a adus la creștinism 400.000 de suflete. A zidit multe școli și s-a ocupat de îngrijirea săracilor.

Informații prețioase avem despre activitatea misionară desfășurată într-o altă regiune importantă a Rusiei, Kamceatka în secolul al XVIII-lea, despre primii cercetători ruși „Atlasov, Krasenikov, și Bering, care au scos la lumină elementele primitive ale civilizației locuitorilor itelumeni din această regiune.”

Preocupările băștinașilor era tehnica olăritului, prelucrarea oaselor, pietrelor, pescuitul și vânatul.

Pentru transport, ei foloseau trunchiuri scobite ale copacilor și iarna, câini. Cei mai mulți dintre aceștia s-au familiarizat cu limba, modul de viață și mai târziu cu învățătura Evangheliei lui Hristos.

Printre foloasele dobândite în urma acestor misiuni, ei au primit lucruri noi: plase pentru pescuit, arme de foc pentru vânătoare, unelte de fier și mijloace tehnice pentru agricultură și creșterea animalelor.

În anul 1725, la cererea Academiei Oamenilor de Știință din Paris, țarul Petru I cel Mare a trimis în Orientul Îndepărtat o echipă de cercetare, condusă de danezul Vitus Bering, pentru a constata dacă Asia este unită cu America sau sunt despărțite de mare.

Au ajuns în Siberia și Kamceatka, înfruntând dificultăți uriașe, drumuri chinuitoare până la Iakutk și Ohotsk, trecând prin tundra înghețată, cuprinsă de arbori și mlaștini.

Cercetătorii erau încărcați cu materiale de construcții, unii au început să sufere de frig și foame, mâncau curele de piele și pingele pentru supraviețuire. Unii dintre ei au murit.

La 15 august, cercetătorii 1728 și-au împlinit țelul, constatând că o strâmtoare desparte Asia de America. În anul 1740, Bering a realizat încă o călătorie.

El a avut inițiativa să construiască două galere, cu nume sugestive, “Sfântul Pavel”și ”Sfântul Petru”, cu ele a călătorit pe țărmurile estice ale Kamceatkăi și a intrat în golful Avacinski.

Pe malurile acestui golf a fost zidită o Biserică mică, iar viitorii preoți care au participat la misiuni, au început de aici propovăduirea Evangheliei băștinașilor Kamceatkăi.

Golful acesta s-a numit mai târziu Petropavlovsk. „Cele două vapoare au părăsit ulterior golful și s-au îndreptat spre coastele americane, pe 4 octombrie, au crezut că au ajuns în Kamceatka, dar era o insulă necunoscută, aici au aflat vulpi polare, castori, urși de mare și animale necunoscute.

Marele cercetător a murit în iarna anului 1741. Numele său a fost dat insulei, golfului și mării Bering”

Această regiune va fi anexată de Rusia, aici fiind exilați deținuții politici, criminalii, clerici, încasatori de impozite, dar folosită pentru bogăția ei ce consta în blănuri și piei prețioase.

„Primul misionar în Kamceatka este arhimandritul Martinian din Kazan, care a pătruns în anul 1705, și a lucrat cu devotament pentru evanghelizarea idolatrilor, va fi ucis de tâlhari, care l-au înecat.

Continuatorul acestuia a fost: Ivan Kozirevski, care a încorporat în statul rus, Insulele Kurile, Lopatka, Sumsu, Paramușir, devine monah și a întemeiat prima mânăstire din Kamceatka, pe malurile râului Nicolaska.”

Devotamentul lucrării de evanghelizare și ajutorare a locuitorilor a fost remarcabil. A construit un azil pentru infirmii bătrâni, a organizat ateliere de tâmplărie și de construcție a bărcilor.

A învățat locuitorii insulei cum să cultive cereale, legume.

Dar din răutatea unui om din guvern, alături de contribuția Bisericii, preoția îi va fi retrasă.

Mânăstirea va fi arsă în timpul unei răscoale. În anul 1743 își va începe misiunea arhimandritul Ioasaf iar apoi episcopul Keksgolmsk, care are contribuții notabile.

Au fost construite multe biserici, patru școli, majoritatea populației botezată. După anul 1761 misiunea și-a întrerupt lucrarea, pâna la apariția marilor sfinți luminători.

În secolul al XIX-lea mișcarea stareților a influențat viața spirituală a poporului rus, și a contribuit în egala măsură la dezvoltarea activității misionare în Imperiul Țarist, îndeosebi între mahomedani. Academia din Kazan are mari merite în promovarea misionarismului. Aici exista o catedră de arabă și tătară, fiind înființată și o revistă Convorbitorul Ortodox.

Unul dintre cei mai mari misionari ai timpurilor moderne este Nicolae Ilminski, mare orientalist, care traduce cărțile liturgice în limba tătară populară, Sfânta Scriptură, manuale religioase. Înființează o Școală Centrală pentru botezați tătari. În 1891, existau 128 de școli pentru tătari, ciuvașii mahomedani și ceremiși.

Astfel școlile au devenit centre de apostolat. Perspectiva sa dorea ca misiunile să devină opera maselor, nu a specialiștilor. În timpul vieții mii de musulmani au îmbrățișat creștinismul.

„Urmașul său a fost Babrovnicov specialist în dialectul mongol-buriat, a continuat traducerile întemeiând școli normale, din care vor ieși sute de misionari, preoți și învățători. De asemenea Preotul Vasile Timofeev a organizat biserica ortodoxă prin slujbe religioase în limba tătară.”

Cu timpul, misionarismul s-a dezvoltat și în alte părți ale Rusiei europene, cum ar fi în Reazan în orașul Casimov, episcopul Meletie zidește școli, spitale, orfelinate împarte poporului cărți în limba tătară. Au fost convertiți musulmani din Astrahan, Samara, Arhanghelsc. Centrul misiunii ortodoxe se stabilește la Vladicaucaz, care se ocupa de traduceri, se zideau școli și biserici.

Misiunea rusească cea mai importantă era cea din Altai, organizată în 1830 de Evghenie Cazanțev. Altaiul este un mare podiș, cu o climă foarte aspră și drumuri anevoioase. În această misiune a lucrat și Arhim. Macarie Glukarev, care a lăsat multe traduceri în limba altaică și un studiu misionar: „Reflexiuni asupra mijloacelor de răspândire a religiei creștinești între evrei, mahomedani, păgâni în imperiul rusesc.”

Traduce Biblia în limba altaică pentru triburile din Altai și finalizează prima traducere a Scripturii din ebraică în rusă.

Lucrarea de evanghelizare se făcea prin slujbe și predici. În anul 1888, existau 33 de biserici, au luat ființă spitale, orfelinate și așezăminte de binefacere. Asitența medicală contribuia la zădărnicirea credințelor în descântece și vrăji, răspândite în acest ținut.

Societatea Misionară Ortodoxă a avut o influență covârșitoare asupra misionarismului în Rusia. Aceasta avea sediul la Moscova, organul de publicație era Binevestitorul Ortodox. Era, deci, o organizație puternică, ce dispunea de mari posibilități materiale. Ea a lucrat în mute districte mahomedane de pe Volga, în Ural, Siberia și în stepele Kirghize.

S-au desfășurat misiuni în părțile Amurului și Turkestanului, editându-se viețile sfinților, cărți de ritual, morale și apologetice, Sfânta Scriptură tradusă. Abundau bibliotecile și bisericile unde erau convertiți și botezați mahomedani.

Arhimandritul Spiridon, misionar în Siberia la începutul secolului XX, a transcris în jurnalul său un gând al unui lama: „dacă creștinii ar crede și ar trăi așa cum a învățat Hristos, nu ar mai fi nevoie să predice, căci realiatea este mai puternică decât cuvintele.”

Deși sprijinită financiar de statul rus, activitatea misionară la unele popoare era deseori stagnată datorită pretenției statului de a impune limba rusă o dată cu încreștinarea.

Precum în cazul încreștinării tătarilor musulmani și liberi cugetători, s-a deschis la Cayan o Academie duhovnicească, un institut misionar cu tipografie și toate mijloacele necesare misiunii ortodoxe.

Popoarele din Caucaz vor beneficia de înființarea Societății Sfânta Nina, iar pentru încreștinarea evreilor, misionarii ruși folosesc Societatea Sfântului Nicodim.

Aceste misiuni regionale necesitau o centralizare, împlinită la Moscova, în anul 1870.

Prin Societatea Ortodoxă de Misiune, era susținută răspândirea credinței creștine printre păgâni, cu 15.000 de misionari activi în China, Coreea și Japonia și India, iar numărul convertiților era de 85.000, favorizând la menținerea familiei și la creșterea moralității.

În China a activat cu succes, la începutul secolului XX, episcopul Inokentie Figurovski, iar în Coreea Pavel Afanasiev și episcopul Pavel Ivanovski, traducând cărțile liturgice în limba coreeană.

Așadar putem trage câteva concluzii, din toate ținuturile Rusiei, pe malurile Volgăi s-a dus cea mai mare luptă de creștinare a mahomedanilor, prin Societatea Misionară Ortodoxă și Frăția Sfântului Gurie, aici preoți, institutori și simpli misionari laici străbăteau satele predicând cuvântul lui Dumnezeu. Exista și o biserică națională tătară.

Propaganda misiunii s-a făcut pe calea cultului, s-au tradus cărți bisericești, Sfânta Scriptură în limbi și dialecte noi. Apoi prin predici, școli, misiuni medicale, și sociale sau înregistrat 110.000 de botezuri în anul 1905, din rândul mahomedanilor.

II. 2. Reprimarea misionarismului rus în perioada comunistă și afirmarea diasporei

Comunismul, la fel ca nazismul, exprima o doctrină a urei de clasă și a vizat cu adevărat elitele, toate clasele sociale care reprezentau potențiali dușmani. ,,Că așa stau lucrurile o dovedește populația închisorilor comuniste, în care politicienii, profesorii universitari, și mari demnitari conviețuiesc și pătimesc laolaltă cu țăranii analfabeți, muncitori, preoți, jandarmi și studenți.”

Uniunea Sovietică a creat acestă carte neagră a comunismului, care a funcționat ca un stat împotriva poporului său. Ideea de bază a lui Lenin era: „Exterminare socială!”

Lenin adaugă sentința: „Religia și Biserica sunt socotite organe de reacțiuni capitaliste, care servesc la apărarea exploatării clasei muncitorești.”

Pătrunderea dinspre Apus a raționalismului se manifesta foarte clar acum, la începutul secolului XX, când află un sol fertil în rândurile intelectualității ruse.

Un exemplu este Lev Tolstoi, care și-a creat propria evanghelie, a contribuit la clătinarea temeiurilor Bisericii tradiționale, la inducerea ateismului și a necredinței în viața și conștiința oamenilor.

Au apărut astfel oamenii sfinți, care întorceau pe calea adevăratei credințe la Hristos oamenii simpli și intelectuali. „Istoria tragică a Bisericii Ruse începe la 15 august 1917, coincide cu două evenimente, în octombrie la Petrograd s-a produs lovitura de stat bolșevică, iar la Moscova este restabilită autoritatea patriarhală.”

Prima jertfă din rândurile clericilor a fost protoiereul sfințitul mucenic Ivan Kociurov. În Tarskoe Selo este arestat și batjocorit până ce a murit.

În această primă ucidere, se văd urmele demenței bolșevice și începutul reprimării misionarismului ortodox în Rusia. Pe de altă parte, Moscova se împotrivea criminalilor roșii cu disperare.

Ofițerii, kazacii, studenții mobilizați în grabă, apărau Kremlinul. Pe străzi zăceau cei morți și schilodiți, în timp ce Kremlinul a căzut, încep arestările, judecățile și execuțiile pe loc.

Apărătorilor Kremlinului le erau scoși ochii, li se tăiau organele genitale, apoi erau omorâți.

În Biserică după 200 de ani, Rusia își recăpăta patriarhul, în persoana Sfântului Patriarh Tihon, mai întâi episcop ortodox al continentului nord american, episcop de Aleutine și Alaska.

Pe atunci „turma sa cuprindea indigeni și emigranți care soseau în America. Încă din acest timp el a știut să mențină unitatea credincioșilor respectând diferențele culturale și etnice, prin slujirea în mai multe limbi: slavonă, greacă, arabă, engleză.”

Misiunea sa a constat în păzirea liniștii bisericii ruse, prin adunarea fiilor ei împrăștiați, chemând la pocăință pe cei care se abăteau. Responsabilitatea misiunii a fost conștientizată, compromisul cu ateii era întotdeauna respins.

Patriarhul le scria bolșevicilor: „reveniți-vă, nebunilor, și opriți vărsarea de sânge!

Lucrarea diavolului săvârșiți, urmașii voștri vor fi blestemați din această viață.”

Iar pe credincioși îi încuraja: „să suferim martiriul pentru adevărul lui Hristos, să primiți martiriul alături de noi.”

În anul 1925, după arest și anchete, la vârsta de 60 de ani, Sfântul va trece la Dumnezeu.

Deja în ianuarie 1918, bolșevicii au început să închidă bisericile. Pe 13 ianuarie 1918, obștea Lavrei Sfântul Alexandru Nevski era amenajată spre a deveni un spital militar.

Genocidul s-a îndreptat și asupra ultimului țar al dinastiei Romanovilor, Sfântul Nicolae al II-lea și al familiei sale, om cu credință înflăcărată, minte genială și voință de fier, care va pune rânduială în Biserica Ortodoxă, îndepărtând arhiereii mincinoși, eretici și căldicei.

Ultimul țar al dinastiei Romanovilor s-a născut de ziua pomenirii sfântului Iov, care a rămas credincios lui Dumnezeu în cele mai extreme și nemeritate pătimiri. Instaurarea regimului bolșevic s-a făcut prin forță. Familia regală a fost ucisă cu brutalitate, după ce în prealabil aceasta a fost închisă într-un beci.

Deși sub cârmuirea Țarului Nicolae, Rusia se afla într-o puternică perioadă de înflorire.

Țarul a reușit să aducă liniștea și prosperitatea în marele imperiu, impunându-l ca o forță politică și economică în Europa, prin armonizarea în chip înțelept a legăturii dintre stat și Biserică.

Speriate de acest avânt al Rusiei, forțele vrășmașe lui Dumnezeu și-au pus în aplicare planurile distrugătoare. Se urmărea cu orice preț dărâmarea instituției monarhice și Biserica.

În una din ultimile sale scrisori, marea ducesă Olga, transmite ultimul testament al țarului către ruși: „Tata le spune tuturor care i-au rămas devotați, să nu se răzbune pentru el, pentru că i-a iertat pe toți și se roagă pentru ei, toți să-și aducă aminte că răul care este acum în lume,va și mai mare, și nu cu rău va fi biruit acest rău, ci numai cu dragoste.”

La cârma Bisericii se afla un om destoinic pentru norii negri ce se abăteau peste țară, este vorba despre Patriarhul Tihon. Aportul său de ocrotire a Bisericii este determinant, pe timp de foamete Patriarhul s-a adresat turmei sale, patriarhilor orientali, papei de la Roma, arhiepiscopului de Canterbury și episcopului de York pentru ajtorarea țării care murea de foame.

A dispus să fie date lucrurile bisericești de preț.

Dar bolșevicii au refuzat ajutorul Bisericii. Ei au început să jefuiască și să distrugă bisericile, iar arestările slujitorilor bisericești, ale preoților și mirenilor, se numarau cu sutele de mii.

Bolșevicii respingeau sfințenia și batjocoreau sfintele moaște. În timpul campaniei de confiscare a valorilor bisericești, au fost omorâți mii de oameni.

Politica de distrugere a Bisericii, era condusă de bolșevicul Ceka.

Perioada din 1921 poate fii caracterizată, printr-o „mișcare a terorii și accentuarea luptei antireligioase, lovirea Bisericii moralicește și materialicește.”

Principalul mijloc de misionarism real în acei ani și de răspândire a iluminării laice l-a constituit progresul educațional. Atunci era important să știi să scrii și să citești. Oamenii erau dornici de educație, iar expresia unanimă care circula era: ,,lichidarea analfabetismului”.

În ceea ce privește formele de represiune, în 1923 bolșevicii au transformat mânăstirea Soloveț în primul lagăr de concentrare din lume, și aici, în Soloveț, Anzer, Kondi și Zaiaț, cele patru insule ale arhipelagului cu regim de ocnă, erau întemnițați mai mult de 2000 de deținuți.

Cei care nu făceau față ritmurilor de muncă, erau împușcați.

Alături de numeroșii martiri, poate fi evocată o personalitate puternică, episcopul mucenic, Sfântul Ilarion Troițki, om cu înaltă educație, minunat predicator, deținând capacități intelectuale ieșite din comun. „În toți anii de școală având note maxime la toate materiile.”

Devine profesor de Noul Testament, la Academia de la Moscova. Apără Ortodoxia prin publicațiile sale împotriva confesiunilor religioase apusene, pe care le numește „organizații omenești.”

A fost unul dintre cei mai străluciți apărători ai dogmei unității Bisericii împotriva ecumenismului, în formele lui incipiente. Afirma în dese rânduri, că diferențele dogmatice și de ritual cu unele Biserici din Consiliul Mondial al Bisericilor, nu sunt deloc neglijabile: „Nu există unitate bisericească în har, cu aceste Biserici!”

În 1920, din dorința Sfântului Patriarh Tihon, este ales Arhiepiscop de Kolomna.

Demascând influența directă a protestanstismului în societatea rusească contemporană, și sectarismul raționalist rusesc care tăgăduia Biserica.

Zelul său misionar s-a distins prin faptul că a condus tratativele cu Tucikov, împuternicitul comunist în problemele bisericești privind necesitatea de a reglementa statutul Bisericii Ortodoxe în condițiile statului sovietic. Curând este arestat și dus în detenție la Soloveț, unde petrece șase ani.

„În lagăr vladica Ilarion era pescar și cu acest prilej îi plăcea să spună: Mai demult pescarii deveneau apostoli, iar acum apostolii devin pescari.”

Solovețul era o școală a virtuții, a neagoniselii, a smereniei, a blândeții, a înfrânării și răbdării.

Iar episcopul era cel mai iubit om din lagăr, unde hoții și criminalii îl respectau.

Un fost tovarăș de detenție mărturisește despre el: „dădea tot ce avea, tot ce i se cerea.”

Misiunea sa, s-a desfășurat printre oamenii detenției, alături de Hristos și cei suferinzi, alungând renovaționiștii din Biserici, resfințind altarele, aducând oamenii la Ortodoxie.

A murit în 1929, iar în ziua canonizării Sfântului Ioan Maximovici, 3 iulie 1994, „crucea de pe mormântul Vladicăi Ilarion a revărsat mireasmă de mir, spre a arăta biruința sfinților în cer.”

Una dintre personalitățile excepționale, cu suflet curat și sfânt, care a primit moștenirea duhovnicească a ierarhului sfânt Teofan Zăvorâtul, este Teofan Bâstrov, Arhiepiscopul Poltavei și al Bulgariei.

Fostul duhovnic al Familiei Imperiale, mare teolog, reprezentant de seamă al Sfintei Rusii, prin misiunea de păstrare a curăției Ortodoxiei și prin „schimbarea la față” a Siberiei.

Ierarhul Teofan s-a luptat, asemeni unui mucenic, apărând învățătura ortodoxă a Dogmei Răscumpărării, de erezia luptătoare împotriva crucii prin inovația Mitropolitului Antonie.

Contribuția sa se îndreapta asupra criticilor pertinente, făcute sofianismului lui Serghie Bulgakov. De asemenea este compozitorul remarcabilei lucrări: „Filocalia Rusă.”

El s-a născut în anul 1873, a urmat seminarul și Academia Teologică, apoi numit în anul 1896 docent al Academiei teologice din Sankt Petersburg, la Catedra Istorie Biblică, cu funcția de Inspector al Academiei.

Devine duhovnicul Familiei Imperiale după primirea distincției de episcop. Nevoința sa se împlinea în trei arene, științifico-academic, pastoral-misionar și monahal-ascetic. Iar Academia sa avea sarcini asupra altor academii.

De pildă:

„Academia Teologică din Kazan, avea obligația apărării împotriva islamului și budismului cu care intra Rusia în contact.

Academia din Kiev avea sarcini de apărare împotriva catolicismului și uniatismului.

Academia din Moscova trebuia să trateze învingerea schismei celor de rit vechi și a altor secte.”

Preocupările sale își îndreptau atenția și față de slujbele Bisericii, de pregătirea celor din corul Bisericii, fiind organizată o Școală de cântăreți unde elevii învățau să cânte corect, iar vocile copiilor din Poltava erau socotite cele mai bune.

Sinodul Bisericii Ruse din Diasporă era condus pe atunci de Mitropolitul Antonie de Hrapovițkii, care publicase, încă din anul 1924, o inovație eretică, „Încercare de Catehism Creștin Ortodox”, se dorea a fi un manual școlar pentru școlile din diaspora, și să înlocuiască Catehismul Sfântului Filaret.

Arhiepiscopul Teofan va riposta susținând că această învățătură nu este în acord cu cea a Sfinților Părinți, iar aportul său este important în respingerea învățăturii eretice.

Spre sfârșitul vieții va părăsi Bulgaria și va muri în orașul Limoray la 16/40 februarie 1940, ca zăvorât în peșterile deținute de o familie nobiliară din Franța.

În sprijinul protestului formulat de episcopul Teofan se alătură și Arhiepiscopul Serafim Sobolev, care s-a născut la 1/14 decembrie 1881 la Reazan, el reprezintă o pildă vie de mare smerenie și adâncă iubire față de oameni. Din anul 1921 viața sa, este legată de Bulgaria, care i-a devenit a doua patrie.

În perioada profundei crize spirituale din Bulgaria, când în sufletele pustite ale bulgarilor au năvălit învățături satanice, „dânovismul o ramură bulgărească a teozofiei, erezia bunului samaritean și mișcarea religioasă ecumenismul.”

De asemenea a dat în vileag ereziile așa numitei “biserici vii”, și “adunătura reformatorilor.” Grija sa a fost permanentă față de rușii refugiați, pe unii internându-i gratis în spitale, în case pentru invalizi, rămânând până astăzi membru de onoare a Uniunii Invalizilor Ruși din Bulgaria.

A mai înființat un comitet de ajutorare a sihaștrilor de la Muntele Athos, iar cu susținerea emigranților ruși a fost salvată de paragină mânăstirea Sfântului Pantelimon.

Revenind la activitatea sa misionară din orașul Sofia, vlădica a dus o luptă curajoasă cu organizațiile masonice ale emigrației ruse.

De pildă, în 1938 s-a pronunțat împotriva omagierii lui Rainov, un mason teozof și hulitor de Dumnezeu. La Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse, de peste hotare din Iugoslavia, în 1938, și la Consfătuirea Panortodoxă de la Moscova din 1948, episcopul Serafim a prezentat rapoarte de apărare a Ortodoxiei, împotriva ecumenismului.

Aș dori să fac câteva precizări cu privire la faptul că de-a lungul istoriei mișcarea religioasă ecumenică a avut mulți susținători, dar și contestatari.

Ecumenismul este o mișcare religioasă organizată în cadrul unui consiliu, numit Consiliul ecumenic unde fiecare Biserică își păstrează identitatea sa. În interiorul acestui consiliu fiecare Biserică vine cu dogmele și tradițiile proprii. Consiliul este organismul ce reprezintă un loc de întâlnire al bisericilor.

Obiectivul mișcării este dialogul creștin inter-religios, cu mențiunea fermă că bisericile participante nu fac nici o concesie în materie de doctrină. În privința eclesiologiei, o întrebare de interes general a suscitat interesul unor discuții polemice: ,,În ce măsură se regăsesc confesiunile creștine cuprinse în ființa Bisericii?” Dar până la exprimarea unui punct de vedere asumat, din partea singurei autorități cu rol decizional Sinodul Ecumenic, li s-au recunoscut catolicilor și protestanților dreptul de a-și defini ca Biserică forma de organizare.

În ceea ce privește recunoașterea calității de ,,biserică” (forma de organizare religios-comunitară), îndeosebi teologia rusă și-a exprimat un punct de vedere(Homiakov), că este nevoie de un echilibru în acest dialog, iar alteori prin teologi precum Kuraev au reclamat un triumfalism-predestinaționist a unei eclesiologii exilată în cer.

Așadar este nevoie de o misiune și o participare concretă a oamenilor din Biserică, nu numai la nivelul vorbelor, dar și al faptelor. Misiunea ortodoxă și în special cea rusă are un rol determinant de a conduce oamenii spre cunoașterea și aprofundarea misticii creștine autentice.

Sunt numeroase cazurile de convertire la ortodoxie a unor creștini proveniți din bisericile occidentale. O problemă în calea dialogului în cadrul acestei mișcări ecumenice este dată de faptul că unele Biserici doresc un dialog, iar altele nu. La acest impas concură probleme precum recunoașterea valabilității Sfintei Euharistii în Biserica Romano-Catolică.

De aceea potrivit cuvintelor teologului român Dumitru Stăniloae: ,,Biserica Romano-Catolic este o Biserică nedeplină”, adică Euharistia catolică nu realizează Biserica pe deplin, ca Trup al lui Hristos.

Până în momentul actual mișcarea religioasă ecumenică ,,nu a înregistrat obținerea unor rezultate concrete în planul discuțiilor doctrinare.” Deși de preferabil pentru Biserica Ortodoxă Universală ar fi o revenire reală a catolicismului și a protestantismului la ortodoxie. Aceasta ar fi un lucru îmbucurător!

Revenind la contribuția misionară episcopului Serafim, care nu a fost un adept al mișcării ecumenice, el scrie în domeniul editorial lucrarea: „Noua învățătură despre Sofia, Înțelepciunea lui Dumnezeu,” carte în care respinge erezia preoților Bulgakov și Pavel Florenski.

Atenția sa a fost acordată și laturii predicatoriale, ridicându-se împotriva ereziilor vătămătoare și a modernismului bisericesc. În timpul celui de-al doilea război mondial, Biserica Rusă din Bulgaria practic a fost separată de Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora, întrucât nu a fost de acord cu poziția pro-germană a Sinodului, iar la sfârșitul războiului a trecut oficial sub jursdicția Patriarhiei Moscovei, salvându-i de represiune pe emigranții ruși.

După perioada războiului, de pildă în anul 1936, în unele provincii ale Moscovei, viața bisericească devenea ușoară, foarte mulți tineri de 16 și 18 ani, ai căror părinți în aceste prigoane antireligioase au evitat să-și boteze copiii au primit acum botezul din îndemnul conștinței proprii.

Misiunea creștină rusă este însemnată și în diaspora. Astfel „savanții ruși refugiați, au creat la Paris o Academie Teologică Ortodoxă și un Birou Pedagogic, sub conducerea pedagogului și teologului Zenkowvki, care studiază problemele educației ortodoxe și militează pentru activitate, cu armele științifice ale pedagogiei de azi.”

Institutul parizian era important pentru că a editat încă din anul 1938 o revistă culturală „Bulletin de l’action religieuse et pedagogique pour la jeunesse des pays orthodoxe”, fiecare număr cu studii și recenzii pedagogice prețioase din cărți educaționale.

Și publicația engleză Manchester Guardian încuraja situația de pe teritoriul Rusiei:

„Ziarele ateiste din Rusia se plâng împotriva renașterii religioase înfiripate, bisericile sunt pline, copiii sunt învățați să se roage de bunicile și mame, oficierea cununiei religioase se săvârșește asupra maselor. Constituția sovietică prevede libertate de cult și libertatea propagandei-ateiste.

O tânără conducătoare a unei ferme de stat din Siberia, se duce la biserică, duminica și sărbătorile. Sovietul local a protestat, dar dovada este că în Rusia sentimentul religios este foarte puternic.”

Biserica Ortodoxă Rusă n-a putut să fie distrusă, în ciuda eforturilor depuse de guvernul sovietic, „existau posibilități viitoare de misionarism.”

Comform datelor Comisiei guvernamentale în anul 1937 au fost omorâți 85.000 de mii de preoți, iar în 1938 au fost omorâți 21.000, iar în anul 1939, 900 dintre ei.

Acest eroism în numele credinței este impresionant pentru că aceștia nu erau dintre primii creștini și nici dintre primi nevoitori ruși ai credinței. Soborul Bisericii Ortodoxe Ruse din anul 2000 a canonizat 1000 de noi mucenici, iar 2000 dintre ei au fost trecuți în rândul sfinților.

Poporul rus a arătat în secol XX, credincioșie față de valorile ortodoxe în propriul teritoriu, dar și în rândul rușilor din exil, într-un cadru de constrângere sufocantă pentru toți cei care doreau să-și manifeste credința în ortodoxie.

Încurajarea venea de cele mai multe ori din partea unor ierarhi, și a unor personalități de marcă.

Așa cum ar fi prințul rus, Fieodor Dolgorukij, descendent din una din cele mai nobile și vechi familii ale Rusiei, având strămoș chiar pe Vladimir cel Sfânt din casa Rurik:

„răspândea printre toți rușii din exil o broșură intitulată Rusia Sfântă, cu un bogat material informativ, primit din țară, cu actuale stări de lucruri din Rusia.

Rusia comunistă este pierdută în afară! Deoarece proprii partizani sovietici își înlătură masca și se întorc la credință, iar partidul comunist își are vrășmașul în propriul lagăr. Prințul Dolgorukij vede salvarea în restabilirea țarismului, însă a unuia popular.”

În anii războaielor, timp în care bolșevismul era instaurat, Biserica Rusă a desfășurat o activitate importantă, chiar dacă existau uneori: „preoți ortodocși care se înrolau sub umbra zvasticii păgâne, în loc să slujească sfânta cruce.”

Astfel, oficialii Bisericii condamnau aceste acte și făceau apel și la cei din afară granițelor țării, de pildă la cei aflați în Grecia și Iugoslavia, să-și apere credința.

Această perioadă a constituit o revigorare religioasă pentru majoritatea oamenilor, Biserica va deveni centrul conștiinței naționale rusești. În afara granițelor țării a existat o misiune ortodoxă importantă, și anume: misiunea ortodoxă rusă în India.

„Aici, tinerimea rusească și indigenă se pregătea pentru misionarismul între indigeni și manciurienii chinezi. În 1938, Arhiepiscopul Nestor este însărcinat să plece în India la Malabar, unde a creat o misiunea, în orașul Karbin, formând cadrul preoțesc pentru misiunea din Ceylon, centrul luminii creștine între indigenii din India.”

Lungă a fost calea pe care au mers rușii spre ortodoxie, uriașul stat ortodox după anul 1917 în esență a devenit păgân, au apărut foarte mulți idoli, și pentru aceasta sfinții misionari au fost de folos în propriul teritoriu și pe alte continente.

Misionarii au adus mângâiere pentru cei săraci, bolnavi, chiar vagabonzii au primit ceea ce este necesar, locuind în pace și liniște.

Nu întotdeauna prisosesc datele isorice, dar dincolo de aceste evenimente, se observă un sentiment profund al iubirii, manifestat prin păstrarea dreptei credinței și încredințată celor în nevoie.

Acest sentiment se manifesta asemeni versurilor:

„Iubirea-i mai de preț, mi-e și mai sfântă.

Decât averi, ori rang, ori strai, ori nume.

Nici șoimi, nici câini, nici caii nu mă-încântă:

De tine-s mândru cât de o întreaga lume.”

II. 3. Misiunea rusă din vremea noastră

Evenimentele din perioada de după cel de-al doilea război mondial descoperă o luptă împotriva ateismului și socialismului comunist.

În anul 1960 propaganda antireligioasă era intensificată, iar imaginea de ansamblu impunea o educație prin eliberarea minții de prejudecățiile religioase și superstiții.

Credincioșii erau hărțuiți, uneori le era greu să găsească un loc de muncă, ori să fie admiși în instituțiile de învățământ. Pe de altă parte: „botezul prin cufundare în apă era descurajat prin decret, se considera ilegală periclitarea sănătății copiilor în numele religiei, fiind creată o ceremonie comunistă de botez, care dădea copilului un certificat comemorativ.”

Au fost create primele case de căsătorii, ce concurau cu ceremoniile bisericești.

În anul 1986 s-a formulat o lege a căsătoriei, ce obliga creșterea copiilor în spiritul constructorilor comunismului.

Guvernul căuta preoți maleabili pentru a lăsa liderilor diverselor religii, un spațiu de manevră, cerându-le în schimb o loialitate politică strictă.

Dar cu toate acestea exista o supraviețuire a credinței ortodoxe, întâlnite și la cele mai înalte eșaloane ale partidului. După anul 1985, religia a început să nu mai fie persecutată, numărul celor care vor trece pragul Bisericilor va crește, iar sectarismul și influențele străine s-au alăturat inamicilor ortodoxiei.

Un exemplu viu de misiune al zilelor noastre este Preotul Daniel Sâsoiev care afirma: „a umbla înaintea lui Dumnezeu reprezintă rădăcina misiunii.”

Preotul Daniel s-a născut pe 12 ianuarie 1974, a absolvit seminarul Teologic de la Moscova, s-a căsătorit și a fost hirotonit diacon.

Activitatea sa misionară și pastorală o începe predând la Gimnaziul Ortodox Iasenevo. Și din 1996 începe să țină dezbateri misionare în campusul Krutițkii, în centrul Sfântul Ioan de Kronstadt, înființat de el.

Se întâlnea și discuta cu sectanții și ocultiștii, le predica și-i îndrepta spre Ortodoxie.

Împărtășirea cu Sfânta Euharistie, pregătirea corespunzătoare pentru ea și citirea Bibliei erau temeiurile sale misionare. În timpul vieții sale a botezat mai mult de 80 de musulmani, și a convertit la Ortodoxie 500 de protestanți.

El mergea la adunările protestante și pe baza Bibliei predica acolo Ortodoxia, participa la dezbateri cu ortodocșii de rit vechi, cu neopăgânii, câștigându-și faima de misionar printre musulmani.

În anul 2000 a absolvit Academia Teologică din Moscova susținând o lucrare cu tema: „Antropologia Martorilor lui Iehova și a Adventiștilor de ziua a șaptea.” S-a preocupat de coexistența între creștini și musulmani, scriind că în conformitate cu regulile Bisericii, creștinii ortodocși nu au voie să se căsătorească cu necredincioși.

De origine tătară, după mamă el a fost primul preot care, cu binecuvântarea ierarhiei bisericești, a slujit regulat în limba tătară. „Părintele a reușit să atragă la Hristos wahhabiți, un pakistanez, și mulți protestanți.”

Își susținea misiunea în toată lumea, propovăduind schismaticilor din Macedonia, predicând catolicilor din Europa de vest și America de sud. Spera să plece în Thailanda, pentru a predica triburilor de aici. El însuși a dat bani pentru construirea unei biserici în Thailanda.

De asemenea a jertfit pentru educația copiilor ortodocși din Zimbabwe, a găzduit chinezi și indieni ortodocși, a predat misiologia la Seminarul Teologic Nikolo-Perervinski.

S-a remarcat construind și o biserică din lemn în sudul Moscovei. Ținea discuții publice pe teme biblice și a cultivat școala de duminică pentru copii.

În ultima sa zi de viață, Părintele Daniel a început cu Liturghia, a botezat un copil, a alăturat un om Bisericii, pe care l-a atras de la ocultism, după care a început dezbaterile biblice până noaptea târziu.

Este asasinat prin împușcare, la 19 noiembrie 2009, în Biserica Sfântului Apostol Toma din Moscova, la 35 de ani. Unul dintre visele era să creeze în toată lumea parohii misionare în sânul diasporelor, pentru propovăduirea Ortodoxiei altor religii.

A rămas în memoria contemporanilor pentru faptul că veneau la el să se boteze musulmani din Azerabaidjan și Daghestan.

Misiunea ortodoxă rusă s-a desfășurat prin acordarea asistenței sociale: „în Moscova există un spital și orfelinate întreținute de Biserică, cu aportul demn al Părintelui Arkadii Șatov, care a ajutat mulți săraci să fie instituționalizați.”

Așadar și în acest secol XXI sunt create condițiile pentru toate Bisericile Ortodoxe( ruși, sârbi, români, bulgari, greci, georgieni și arabi creștin-ortodocși) să împlinească datoria misiunii de a merge să vestească Evanghelia în locurile mai puțin evanghelizate. Și astăzi este necesară activitatea misionară în lume.

Mulți oameni se confruntă cu depresii, tristețe, dezamăgiri în viață și lucru acesta se datorează în bună măsură neîmplinirii poruncilor dumnezeiești.

Prin urmare dacă propovăduirea se face în numele lui Hristos, o mare bucurie spirituală și inspirație va aduce lumina în sufletele oamenilor.

În Rusia vremurilor noastre există două tipuri de misiune, o misiune internă a ortodocșilor prin catehizare și una orientată spre exterior, mai puțin activă.

Din anii 2000, există în Rusia o mișcare misionară, prin instituția Sfântului Prooroc Daniel, cu următorul program: cursuri de formare a misionarilor ortodocși, pentru a fi apți să predice în interiorul sectelor sau celor de alte credințe, misionarii împart cărți sfinte și pliante speciale, care explică necesitatea botezului, spovedaniei, și a Sfintei Euharistii.”

În cadrul catehizării, în Biserică se dezbat mai multe teme și se studiază Sfintele Scripturi sub îndrumarea preotului. Misiunea ajută foarte bine și în spitale, dar și în regiuni unde islamul este activ și mulți preoți se tem. Necesară este și participarea laicilor.

Se desfășoară propovăduiri în eparhiile Kamerovo, Siberia în rândul populației șorțî, popor de limbă turcică. Oameni activi sunt în Kazahstan, în eparhiile Sahalin, Kamceatka, Iakuția și Ciukotka.

În China misiunea este foarte dificilă, din lipsa misionarilor laici, deși se fac o mulțime de traduceri. Vorbind despre Ucraina, din cauza divizării greco-catolicilor, misiunea este dificilă, iar protestanții au un succes enorm.

În acest capitol am considerat necesară adăugarea unor scurte precizări cu privire la misiunile realizate în diasporă și în diferite părți ale lumii.

Un rol covârșitor în istoria misionarismului la Locurile Sfinte l-a jucat Rusia, ea a ajuns în Palestina din anul 1847 prin misiunea ortodoxă rusă din Ierusalim.

„Prima misiune ecleziastică a fost condusă de episcopul Porfirie Uspenski.” El a întemeiat mai multe școli pentru copiii arabi și o tipografie la Ierusalim. A înființat și un spital și a zidit și o mânăstire misionară, în același oraș.

Sprijinul venea din partea Împăratului Alexandru al II-lea, care s-a preocupat de situația pelerinilor în Țara Sfântă, dezvoltă Societatea Ortodoxă Palestiniană, care oferea călătorilor ruși sprijin duhovnicesc, asistență și educație poporului arab ortodox din Palestina și Siria.

Prin înființarea acestei societăți, misiunea capătă un nou imbold. S-au organizat școli, spitale, diferite instituții de binefacere. „După anul 1893, Societatea Palestiniană Ortodoxă avea în Rusia un mare număr de filiale, de asemenea și o publicație Buletinul Societății Palestiniene Ortodoxe,care apărea la Petersburg, de două ori pe an.”

Vor fi înființate școli pentru copiii arabi: în 1898 existau 23 de școli primare, un dispensar la Nazaret, un spital la Ierusalim. Au fost construite biserici și așezăminte misionare.

De asemenea au fost înființate două mânăstiri de maici, una pe Muntele Măslinilor și una în Gornia. Exista o atmosferă de însuflețire și datorită numărului mare de pelerini, creștinismul începea să reânvie și să se întremeze.

Misiunea rusă aduce un aport prin tipărirea de literatură creștină în limba arabă, prin înființarea bibliotecilor populare. Așadar observăm un creștinism practic, viu, trăit.

Misiunea rusă s-a îndreptat spre un spațiu apropiat, constituindu-se în misiunea ortodoxă din Finlanda, cu o ortodoxie finlandeză, destul de restrânsă teritorial. În Finlanda există mulți creștini botezați, spre deosebire de Suedia și Norvegia unde numărul este mai mic.

Credința creștină s-a răspândit în Finlanda, „din Novgorod în secolul al XII-lea, datorită activităților călugărilor și comercianților. Centrele religioase marcante sunt mânăstirile întemeiate în insulele de pe lacul Ladoga, Valaam, Konevets, Pechenga toate fiind distruse în secolele XVII; XVIII, și o parte a vestului Kareliei anexate de regatul Suediei.”

În timpul lui Petru cel Mare, aceste regiuni au fost reanexate și și-au dobândit și credința.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, o comunitate de călugărițe se stabilește lângă orașul Heinavesi, înființând mânăstirea Lintula.

În apropiere de mânăstirea Valaam există și un schit, Schitul Sfântul Andrei, reprezentând o fereastră a Ortodoxiei pentru lumea vestică, pentru tradiția literară care se află aici.

Biserica Ortodoxă a Rusiei a desfășurat activitate misionară și în Suedia, existând numeroase legături prin orașele Siutgna și Gotland cu Patriarhia Moscovei.

Un prinț rus, Iaroslav cel Înțelept, a fost căsătorit cu Ingegerd, fiica lui Olof Skutkonung, în Rusia ea a fost cunoscută sub numele de Anna de Novgorod.

„Prima Biserică Ortodoxă Rusă de la Stockholm este construită în anul 1641 la Ryssgorden, de negustorii din Rusia. Biserica a rămas acolo până la 1848. Schimbările dramatice din Rusia după 1917, revoluția și eliminarea Bisericii, au avut un efect asupra lor.”

Nu mai era posibilă nici o legătură cu Biserica de acasă, multe parohii din Europa de vest au trebuit să se supună patriarhului Constantinopolului ori Bisericii Ortodoxe a Greciei.

La sfârșitul anilor 1980, un grup de ruși ortodocși din Suedia a fondat o nouă parohie în Stockholm, numită după numele Sfântului Serghie de Radonej.

A existat și o intensă expansiune, spre diaspora continentului american. Catedrala Sfântului Nicolae din New York, construită sub îndrumarea Sfântului Tihon Belavin. Este centrul administrativ al Bisericii Ortodoxe Ruse în Statele Unite ale Americii.

O altă Biserică importantă este Catedrala Sfântul Nicolae din San Francisco.

Aș dori în rândurile următoare să amintesc despre un eveniment determinant în istoria Bisericii Ortodoxe Ruse, cu reale consecințe asupra misiunii sale, anume despre rana vindecată, a acestei Biserici, despre evenimentul reunificării Bisericii Ruse după mai bine de opt veacuri.

Această unire s-a datorat în bună măsură rușilor din exil care și-au dorit revenirea la matcă, fiind considerată o minune dumnezeiască. Cum bine se cunoaște în perioada revoluției roșii, peste 90.000 de refugiați ruși s-au îndreptat în anii ’20, spre Manciuria, stabilindu-se o vreme la Shanghai, Harbin, apoi au emigrat în America, Europa sau Australia.

„Ziua importantă pentru această națiune este de 17 Mai 2007, când la Catedrala Mântuitorului, inima Moscovei și simbolul Bisericii Ruse, a avut loc un eveniment minunat Patriarhul Alexei și Mitropolitul Lavru primul ierarh al Bisericii Ruse din Exil, s-au împărtășit, în cadrul Sfintei Liturghii, și au semnat Actul de comuniune canonică.”

Un amănunt prețios, contribuția considerabilă la realizarea acestei unirii a avut-o Președintele actual al Federației Ruse, Vladimir Putin.

III. Chipuri de misionari ruși trăitori ai dreptei credințe

III. 1. Sfântul Herman din Alaska, continuatorul spiritualității paisiene pe pământ american (1760-1836)

Peninsula Alaska reprezintă un loc solitar, iar trebuințele eschimoșilor sunt nenumărate, fiind un loc izolat, departe de lumea civilizată. Majoritatea clădirilor din lemn au drept fond munții înalți și pleșuvi, fără urmă de vegetație. Clima nu cunoaște decât două anotimpuri, iarna și vara.

Iar guvernul american nu este primitor cu misionarii ruși.

“Termometrul se coboară până la -75,80 grade, unde iarna are nopțile polare foarte lungi.

Furtunile de zăpadă se numesc blizzard ce durează uneori mai multe zile, iar dacă te surprinde la drum mare, minune dacă nu te prăpădești sub zăpadă.”

Numai atunci simți pe deplin nimicnicia omenească, după ce ai trecut prin grozăviile acestui uragan. Te vezi singur biciuit pâne la oase de vântul ce răsbate chiar prin blănurile cele mai calde. Indienii și eschimoșii sunt popoare foarte bănuitoare.

Printre puținii oameni care s-au încumetat în aceste abisuri înghețate și nepătrunse, se numără și Sfântul Herman, ce aparține primului val de revărsare a sfințeniei pe pământ american, al cărei început a fost pus de Sfântul Paisie Velcikovski.

A avut voința fierbinte, de a duce în chip sublim flacăra dragostei de Hristos în inimile oamenilor uitați de lume.

În cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea hotarele Rusiei din nord s-au mărit datorită activității misionarilor către insulele Aleutine, lanț de insule întinse în Ocean cuprinse între granița răsăriteană ale Kamceatkăi și țărmul Americii de Nord.

Acest imens teritoriu a fost anexat pentru marile sale bogății, prin expediții repetate, la începutul secolelor XV-XVI, când se întemeiează orașe importante, Tomsc și Turukhansk.

Rușii supun întreaga zonă a Siberiei, ajungând până în extremul Orient, în peninsula Ciukotsk, vis-à-vis de Alaska în anul 1800, și Kamtceatka în 1740, iar în 1860 ajung la Vladivostok.

Acest teritoriu era locuit pâna la cucerire de diferite neamuri: tungușii pe fluviul Ienisei, kirghizii pe fluviul Lena, iacuții pe țărmurile lacului Baical, semințiile buriat mongole pe fluviul Amur, unde trăiau daurii și ghiliacii.

Mai târziu în Siberia, rușii au adus coloniști în timpul țarismului și sovietismului, din rândul țăranilor, criminalilor, și unități militare, colonizând prin deportări până în secolul XX.

Se impun câteva amănunte despre expedițiile primelor misiuni științifice.

„Prima și cea mai importantă expediție a fost a lui Krusentern (1803-1806), care a traversat Atlanticul, navigând spre țărmurile Kamciatkăi și ale Japoniei, pentru a cerceta țărmurile Sahalinului, Insulele Kurile, Aleutine, și țărmul Americii de Nord.”

A doua importantă expediție, „a fost a lui Hedenstrom (1809-1811), care a cercetat insula Noii Siberii din Oceanul înghețat. Și expediția lui Litke este însemnată, pe vasul Ritke, el a cercetat Kamciatka, Ciucota și stâmtoarea Bering, în 1815-1818.”

Odata cu descoperirea acestor insule a apărut și necesitatea de a răspândi lumina Evangheliei locuitorilor din acele părți. Pentru această lucrare „din Mânăstirea Valaam, în 1794 au fost aleși zece oameni, unul dintre ei era Părintele Herman.”

Se trăgea dintr-o familie de negustori din orașul Serpukhov, intră în monahism la 16 ani la Schitul Sfântului Serghie, apoi în mânăstirea Valaam, situat într-un arhipelag de insule mari, înconjurată de apele lacului Ladoga.

Din corespondența sfântului, aflăm despre începutul călătoriilor sale misionare. Plecarea au făcut-o pe cai de-a lungul drumului Okhoțk, pentru a vesti Sfânta Evanghelie în regiunea Yukatan, și peninsula Kenai câtorva mii de oamenii.

Mulți au primit botezul creștin, ulterior ridicându-se o școală pentru educarea copiilor botezați.

„..aproape șapte mii au fost botezați, în Unalaska aleuții uimeau cu râvna și dorința lor de a fi botezați, părintele Macarie pornește spre insulele Aleutine, Fox și Adrianovsk, Părintele Juvenalie spre peninsula Kenai, întâlnindu-se cu triburile Ciugachi, Alegmint, Kolosk și Ciliket!”

Succesul general al misiunii a durat cinci ani, unii s-au înecat iar alții au părăsit misiunea, singurul care a rămas pentru luminarea băștinașilor a fost Sfântul Herman.

Locul de ședere era insula Spruce, desparțită de insula Kodiak, unde se afla o mânăstire din lemn, și o biserică cu hramul Învierii Domnului.

Aici a petrecut Sfântul Herman, viața de nevoințe ascetice timp de 40 de ani, iar ceea ce realiza o făcea cu multă trudă, pentru a asigura hrana, îmbrăcămintea și cărțile orfanilor săi. Trăia o viață aspră.

Veștmintele sale erau simple, purtate iarna și vara, o bancă de mărime medie, acoperită cu piei de caprioară îi serveau drept pat. Nopțile le petrecea în rugăciune, iar trupul său era îngreunat de lanțuri groase.

Avea aspectul unui om smerit: „bătrânel scund cam de 76 ani, cu părul alb și barba albe ca neaua, ochii vii, strălucitori, glas limpede, plin de vioiciune, reflexul agilității unei minți curate și pline de rafinament. Mișcări sprintene ca ale unui om de 30 de ani, cu simțul umorului.”

Principala sa lucrare era rugăciunea lăuntrică, Dumnezeu încredințându-i o misiune de încreștinare, de a fi întemeietor al monahismului și luminător al lumii americane.

În dese rânduri Sfântul Herman intervenea pe lângă autorități pentru ajutorarea celor nedreptățiți și împăca cu dragoste și armonie familiile lor. Iubea foarte mult copiii, iar cei mici erau atrași de bunătatea și jertfelnicia sa.

În cazul aparițiilor bolilor: „fără să se cruțe, îi vizita neobosit pe bolnavi, îi ruga să fie răbdatori, să se roage sau să se pregătească de moarte. Se impunea cu bun simț și cu argumente solide, încât nici o educație din lume nu rezista cuvintelor sale, reușind să convertească de la credința luterană la ortodoxie multe persoane.”

Neobosit se străduia să-i atragă pe toți către Hristos, punându-le întrebarea: „Ce iubiți dumneavoastră domnilor, mai mult ca orice pe lume și ce v-ați dori spre a fi fericiți?”

Răspunsul el însuși, îl dăruia: „Ar trebui să-l iubim pe Dumnezeu mai presus de orice.”

Din discuțiile pe care le avea cu aleuții, aflăm un amănunt prețios, despre martirul pentru credința în Hristos din rândul acestor populații, Sfântul Petru Aleutul, prins împreună cu alți treisprezece confrați, de spaniolii din California, iar iezuiții franciscani îi obligau să accepte credința catolică.

Înainte ca ceilalți să fie eliberați prin ordin primit din localitatea Montery, Petru a fost omorât.

Ca orice mare trăitor și păzitor al legii creștine, sfântul întâmpina greutăți și neajunsuri prin acuze și defăimări, din partea guvernatorului coloniei.

„Guvernatorul se numea Ianovski, nu se întâlnise cu părintele Herman, dar scria la Petersburg despre necesitatea înlocuirii sale pe baza unui fals raport, explicând că acesta îi întărâta pe aleuți, împotriva autorităților.”

De asemenea un alt preot venit din Irkuțk, cu mare împuternicire dorea mutarea sfântului Herman, dar unul dintre guvernatori, îl apără. Alteori un alt preot a venit pe insula Spruce alături de un guvernator, împreună cu angajații unei companii, cercetând chilia sfântului: „confiscându-i bunuri care se ridicau la suma de 8000 de ruble în bacnote.”

Acești bani însă erau strânși pentru construcția unei biserici.

Sfântul Herman s-a stins din viață la 81 de ani, la 13 decembrie 1837.

El reprezentând un model și o pildă vie pentru creștinii zilelor noastre, pentru căldura sufletească, pentru simplitatea în a preda învățăturile religioase, celor lipsiți.

Mărturia unui tânăr de 30 de ani ce făcea parte din cadrul forțelor navale, care avea cunoștiințe în domenii științifice, dar despre religie nu citise, este elocventă. „El a remarcat că este un păcat că nu se dă atenție legii lui Dumnezeu, care este predată superficial.

Semnala că la seminariile teologice și în cadrul academiilor teologice, există profesori care sunt foarte învățați, dar nu au o credință adâncă în inima lor și nu trăiesc cu adevărat creștinește.

După întâlnirea pe care a avut-o cu sfântul Herman, acest tânăr a fost determinat să se aplece asupra scrierilor Sfinților Părinți.

Kodiakul mai era numit și Pământul Foamei, suferea un climat aspru. Munți despăduriți și goi, coaste și păduri, mlaștini virgine. Preocuparea aleuților consta în vânătoare și confecționarea blănurilor de către bărbați, iar femeile uscau peștele acasă.

Demersul misionar al Sfântului Herman era legat de dorința de a duce la dispariția fetișismului din acest spațiu, ajutând oamenii să-și schimbe viața în bine, să se căsătorească ori să se boteze.

Misiunea la nivelul educațional, în anul 1794, a constat în fondarea unei școli, unde pentru început învățau 15 copii, apoi ea va fi preluată în 1802 de o companie ruso-americană, unde cercetătorul și exploratorul rus Iudin, a predat copiilor.

Este organizată și o școală agricolă formată din 80 de băieți, trimiși în Afagnak, unde se cultiva pământul. Unii dintre ei vor ajunge mai târziu contabili și cadre administrative.

Sfântul Herman era și o fire aprigă, nu tolera ceea ce venea din partea autorităților și exploratorilor, se implica plin de înflăcărare pentru dobândirea drepturilor locuitorilor încălcate cu brutalitate și imoralitate.

De multe ori datorită copacilor înalți, folosiți drept catarg, de autorități în construcția vaselor maritime, în vederea obținerii de profit.

Neplăcerile apăreau și din cauza negustorilor, care nu se îngrijeau decât de câștigurile lor bănești, îi nedreptățeau pe americani, și de aceea era greu să faci afaceri cu băștinașii. De aceea, sfântul devenise ținta unor animozități și dușmănii.

Din partea unui anume: „guvernator Baranof, om bogat și mândru de bogăția sa, care nu făcea eforturi de a îmbunătăți situația din insulă, se afișa cu multă ostentație, cu excepții îmbucurătoare, pentru că la slujbele bisericii participa guvernatorul, marinarii, negustorii, și chiar ofițerii.”

Sfântul Herman a lăsat o serie de învățături: „în viața fiecărui om există un moment critic, important, când Domnul îi cheamă sufletul cu tărie și îl așteaptă o dată pentru totdeauna spre a se dărui cu toată voia Stăpânului Hristos.”

În opinia sa, cunoașterea adevărată se manifestă prin dragostea față de dumnezeieștile slujbe ortodoxe, tradiție, istorie și înțelegerea laturii spirituale a ereziilor, sectelor contemporane, ecumenismului, mișcării harismatice, comunismului și a tot ceea ce se întâmplă în întreaga lume.

Alături de rugăciunea fierbinte, sufletul se poate îndrepta pe calea credinței și a trudei misionare, de care a avut nevoie Rusia și lumea.

Despre Filocalia, Sfântul Herman compune o primă ediție în limba slavonă „Dobrotoliubie”, apărută în 1894, cu o valoare inestimabilă; ea cuprinde ,,Scara duhovnicească” a monahului Teofan prin care se poate ajunge la Dumnezeu:

1. rugăciunea curată 2. încălzirea inimii, 3. energii sfinte 4. lacrimi din inimă 5. gânduri pline de pace. 6. minte curată. 7. vedere mistică. 8. o neobișnuită iluminare. 9. iluminarea inimii. 10. desăvârșirea.

Scara aceasta este scurtă, dar dacă cineva o primește prin experiența inimii atunci dobândește o bogăție. Iată ce propovăduia Sfântul Herman: o scară spre desăvârșire!

În concluzie, sfântul s-a distins dintru început față de tinerii misionari, prin dragostea de a fi de folos oamenilor de lângă el, prin priceperea de a preda gramatica, aritmetica sau legile religioase elevilor aleuți.

Activitatea sa misonară este strălucită, prin împlinirea unor deziderate clare, inițiate în Alaska, și America fiind create: o comunitate misionara activă în intreaga lume anglofonă, o editură de tipărit cărți și reviste orientate patristic, o mânăstire de călugări și una de maici.

Datorită simplității sale a învins cruzimea negustorilor ruși și firea sălbatică a baștinașilor prin nevoințe apostolice.

III. 2. Sfântul Inochentie din Alaska, eroul „aventurier”, care a unit pământul cu cerul (1797-1879)

Un misionar prin excelență, dăruit să vorbească limba popoarelor necunoscute și să trăiască cu diferite clase ale societății, a propovăduit Evanghelia dedicându-și timpul și voința să se expună la multe pericole.

Instinctul său a urmărit nefericirea semenilor, călcată până în culcușul ei, prin aducerea credinței, menținută în frica de Dumnezeu.

A încercat să se îngrijească de bolile celor din nord, ciuzii, mordvinii, iacuții, samoiezii, obișnuiți cu: „religia străbună a șamanismului vrăjitor, într-o parte a Siberiei colonizată dar încă neasimilată.”

Dincolo de munții Urali începe imensa Siberie asiatică, locul unde se spune că iarna este cel mai rece loc din lume, unde locuiesc o sumedenie de neamuri asiatice, ducând o viață primitivă, tătari, cu îndeletniciri bazate pe creșterea vitelor, confecționarea blănurilor de jderi, samuri și veverițe.

În Nord Estul Siberiei trăiau odulii, nâmălanii, ciucii, itelmenii și multe alte neamuri, până la apariția misionarului providențial, Sfântul Inochentie, care a întreprins expediția în numele lui Hristos.

„În 1797, pe data de 26 august s-a născut Ioan din satul Anga-Siberia.

Dintr-o familie de clerici, copilul învață de la o vârstă fragedă să citească cărțile sfinte și este trimis la seminarul siberian din Irkuțk.”

A învățat de mic disciplina și dragostea de osteneală, îndurând greutățile vieții și sărăcia, deoarece elevii seminarului proveneau din familii modeste.

Se însoțește de mic pe lângă un ceasornicar meșter, și dobândește cunoștiințe despre mecanismele de funcționare ale orologiilor, cu deosebit talent creează și construiește multe obiecte: un ceas acvatic, cadran solar de buzunar, instrumente muzicale, viori, harpe, instrumente de percuție.

Datorită ingeniozității sale, a câștigat admirația colegilor care l-au numit „Veniaminov”. Prin râvna și hărnicia sa va dobândi o personalitate remarcabilă.

Se căsătorește cu fiica unui preot și este hirotonit, iar filosofia sa de viață era minunată:

„De la Domnul pașii omului se îndreptă și calea Lui o va voi foarte.”(Psalmul 36, 23)

S-a predat astfel voii neștiute a lui Dumnezeu, fiind chemat să pătrundă dincolo de teribila frontieră a Alaskăi.

În 1823 „absolvise seminarul teologic, își întemeiază o familie, slujind într-o parohie din orașul Irkuțk.” Exploratorii ruși exercitau o influență asupra spațiului lumii noi, și descoperă că locuitorii săi erau atrași de creștinism.

Biserica se afla în căutare de voluntari care să meargă în colonia rusească din America, într-o activitate misionară de vestire a Evangheliei, eschimoșilor și indienilor.

Cel care îl convinge este exploratorul rus Ioan Krinkov, care-i vorbise despre râvna aleuților față de rugăciune și ascultarea cuvântului dumnezeiesc.

Își strânse familia și plecă pentru o calătorie de 2.200 de mile până la portul Okhoțk.

Până acolo a avut de înfruntat, mlaștini, întunericul nopții, foamea, frigul, țânțari, tăuni, traversări periculoase de râuri și boala antraxului.

Au plecat pe data de 30 august 1823, din momentul în care a luat această hotărâre de a slujii lui Dumnezeu, lucrarea misionară a părintelui Ioan a fost pusă sub semnul reușitei.

La sosirea sa a creat o punte între limba sa maternă, limba rusă, și limba aleuților americani.

Aleuții încă nu aveau un alfabet, păstrau doar o tradiție orală. Părintele Ioan studiază profund limba aleută, predică în acest dialect, fără să forțeze învățarea limbii ruse.

Creează un alfabet în această limbă, traduce Sfânta Evanghelia a Sfântului Evanghelist Matei, slujbele bisericești și compune un catehism ortodox. Alături de o lucrare originală de învățături destinată aleuților:„Povățuire pe Calea către Împărăția Cerurilor.”

Astfel indienii tlingit și nomazii iakuți au deprins învățăturile Evangheliilor în limba proprie.

Se distingea ca un bun navigator, în lungile călătorii misionare, spre coasta de nord a Californiei unde se afla o colonie rusească și orașul Fort Ross.

Datorită darurilor sale naturale i-a învățat pe americani o mulțime de ocupații necesare.

Spunea în dese rânduri: „Oh, trândăvia asta nenorocită! Dacă n-ar mai fii existat, noi toți am devenii apostoli, orice lucru este cu putință celui ce se roagă.”

În zona de nord vest a Alaskăi își creease un miniobservator, folosind un barometru, un termometru, și un anemometru. Astfel făcea zilnic înregistrări marine, ale temperaturii, umidității, formațiunilor noroase, curenților, precipitațiilor, activității vulcanice, iar în Unalaska a înființat zece stații meteorologice.

Datele înregistrate de părintele Ioan au fost utilizate ulterior de renumitul geograf Theodor Luther.

A avut și o contribuție pentru viitorul focilor care erau ucise în masă pentru a li se vinde pieile și datorită investigațiilor sale multiple cu privire la foca îmblănită, a oferit sugestii prețioase companiei de valorificare a blănurilor, pentru exploatarea rațională a acestora, salvând exterminarea definitivă, îmbogățiind și compania cu mii de ruble.

În anul 1838, preotul Ioan este rechemat în Rusia, pentru a oferi un raport asupra misiunii sale în Alaska, vreme de 15 ani, acum avea 7 copii, iar faima sa de preot erudit misionar se răspândise până la Sankt Petersburg și Moscova.

Este întâmpinat de mitropolitul Filaret al Moscovei și de țarul Nicolae I, pentru a i se publica lucrarea sa într-un tiraj considerabil, și tot în același an îi moare soția. Un an mai târziu intră în cinul monahal și i se dă numele de Inochentie, după numele Sfântului Inochentie din Irkuțk.

La cererea Țarului este hirotonit episcop peste întreaga Americă rusească și Siberia răsăriteană, ce se întindea pe o suprafață de 3600 mile lungime și 1800 lățime.

Pe pământ și pe mare, episcopul a străbătut 12.500 de mile, în prima sa călătorie de cercetare, pretutindenea slujea sfânta liturghie, boteza, catehiza, construia biserici și școli, muncind cu propriile sale mâini .

Pentru luminarea acestor pământuri, sfântul a traversat teritoriile arctice înghețate, cu sănii trase de reni și de câini, și înfrunta teribilele valuri ale Oceanului Pacific într-un mic caiac.

Chiar la vârsta de 50 de ani întreprindea călătorii misionare, mergea cu sania 60 mile în satul Drainka, ultima așezare a Kamciatkăi de nord, la 725 mile de Petropavlovka.

Un exemplu de bărbăție și curaj al acestui luptător s-a petrecut în 1853, la vârsta de 56 de ani a pătruns în zona Ayan, pe atunci Rusia se afla în război cu Franța și Anglia, în războiul Crimeii.

Pe data de 9 iulie intră în această zonă în Biserica din casa parohială, intrară și englezii care îi cerură să-l facă prizonier, dar Părintele izbucni în râs: „Nu sunt soldat, nu vă sunt de nici un folos, a-ți fi decât păgubiți, fiindcă ar trebui să mă hrăniți.”

În cele din urmă arhiepiscopul Inochentie îi convinsese să-l lase în libertate, dobândi și eliberarea unui preot misionar. Mai târziu aici apăru o bază misionară, unde a tradus Evangheliile și slujbele bisericești în limba iakută.

În călătoriile sale apostolice, sfântul Inochentie a întâlnit câțiva misionari. Putem aminti pe „Sfântul Iacov Netvetov, cel dintâi preot de pe meleagurile Alaskăi, care răspândește Cuvântul lui Dumnezeu printre locuitorii Insulelor Aleutine.”

A revizuit traducerea pe înțelesul aleuților atkani, un dialect ușor diferit.

Era un talentat iconograf și cel dintâi misionar la indienii din Athabaska și eschimoșii Yupic. A învățat limbile lor, a tradus Scriptura în aceste dialecte. A inițiat o fundație de-a lungul râului Kuskokuvim, prin care băștinașii au respins protestantismul misionarilor americani.

El a vindecat în chip miraculos o fată demonizată, fiind canonizat oficial în anul 1994.

Rămâne în memorie pentru crearea alfabetului celor trei tipuri de populații, aleuți, athabaskanii și zupicii pentru progresul educației lor.

Spre sfârșitul vieții, Sfântul Inochentie va fii numit la vârsta de 74 de ani, cap al întregii Bisericii Ortodoxe Ruse, continuând activitatea în duhul apostolic fondând Societatea Misionară Ortodoxă, o casă de binefacere pentru săraci, un departament de iconografie, păstrând sfintele tradiții în noile curente moderniste.

În viziunea sa, teologia trebuie predată la Biserică, nu în clasă. De asemenea a introdus o serie de reforme, creând o programă de studii pentru seminarul teologic.

În viziunea sa: „formarea sufletului se bazează pe literatura clasică, apoi fiecare student trebuie învățat gradinăritul pentru a-și cultiva sufletul, anatomia și meteorologia.”

Pe atunci seminariile se aflau într-o stare de decădere, de aceea el a insistat ca toți seminariștii să postească miercurea și vinerea, să viețuiască după Sfânta Tradiție, nu după lumea indulgentă și superficială.

Spre sfârșitul vieții însă a rămas aproape orb din pricina cataractei, slujind Sfânta Liturghie din memorie. În Sâmbăta Mare a anului 1879, sfântul a parăsit această lume, dar în urma sa au rămas contribuții însemnate: „Un seminar teologic, o școală pentru băștinași în orașul Sitka, unde se studia cu abnegație matematica, istoria, medicina, latina, gramatica rusă, limba maternă, retorica, geografia, caligrafia, logica, fizica, astronomia, marina și studiile biblice.”

Educația din Alaska va înflori mai ales în domeniul științelor, prin inițierea studiilor geologice, antropologice, meteorologice la Sitka, cu stații în Insulele Aleutine, Golful Kenai, și Bristol.

S-au efectuat astfel primele hărți maritime pentru Alaska, lucru esențial pentru navigatori care naufragiau adesea din pricina lipsei acestora.

La 3000 de mile de Siberia se ridică o Biserică, cu hramul Buneivestiri, și o mânăstire cu hramul Sfinților Serghie și Herman. Guvernatorul dă numele acestui oraș de „Blagovescensk”.

Prin interferența culturii ortodoxe ruse și cultura americană băștinașă s-a produs o fuziune ce a dus la crearea unei națiuni creștine care a păstrat obiceiurile tradiționale.

Băștinașii au adoptat o serie de ocupații: iconografia, sculptura în lemn, al obiectelor cultice, confecționarea de obiecte pentru sfintele slujbe, s-a adoptat imnografia rusă. Astfel prin exemplul său părintele Ioan a spulberat criticile multora care afirmau că prin creștinism se limitează libertatea și creativitatea umană.

În viața sa a cultivat virtutea hărniciei, implicând și pe cei din jurul său dar îndeosebi copiii, învățându-i să facă lumânări, iar pe cei mărișori să folosească rindeaua pentru îmbinarea diferitelor piese și ansamble ale unei mașinării.

A înălțat Biserici, el înșuși construind altarul și iconostasul. Își croia și cosea propriile veștminte, construia felurite piese de mobilier, fiind priceput în tâmplărie. Confecționa piese din metal, cărămizi de construcție.

Aceste cunoștiințe le-a transmis oferindu-le ocazia localnicilor să-și obțină mijloacele de trai.

III. 3. Sfântul Nicolae luminătorul Japoniei

Lucrarea misionară a Sfântului Nicolae este considerabilă. El a adus lumina ortodoxiei, în țara Soarelui-Răsare. S-a născut în anul 1836 în satul Berghiozovski din Smolensk.

La început s-a dedicat unei cariere militare, dar apoi s-a orientat definitiv spre misiunile îndepărtate întreprinse de Biserică. „În anul 1860, o enciclică a Sinodului căuta un voluntar pentru a prelua îndatoririle unui preot slujitor, pe lângă Ambasada Rusă, din Hakontate( Japonia), acesta a fost semnul chemării sale.”

Primește chipul îngeresc al monahilor, este hirotonit preot, pleacă imediat în Siberia, și după zece luni în Hakontate. În această țară nu a întâlnit condiții favorabile, existau moravuri străine și propovăduirea Evangheliei era interzisă.

În anii următori, Sfântul Inochentie a ajuns și în Japonia unde l-a format pe tânărul preot Nicolae Kasatkin, cei doi s-au întâlnit la Nicolaevsk.

Sfântul Inochentie îl sfătuiește cu severitate, să învețe serios japoneza, iar acesta a urmat sfatul și în decurs de șapte ani, Nicolae vorbea japoneza fluent.

Începe lucrarea monumentală de a traduce Evagheliile și slujbele bisericii în limba japoneză.

„Părintele Nicolae studiază mitologia și literatura japoneză. Primul convertit a fost un preot samurai, Samabe Takuna, la rândul său devine un îndrăzneț propovăduitor, aducând la credință mii de conaționali și pătimind temniță grea.”

Abia după o asiduă muncă de 12 ani, lipsuri și prigoană, Misiunea Ortodoxă Rusă a fost oficial recunoscută. Sediul este mutat la Tokio, datorită înflăcăratelor predici, numărul credincioșilor ajunge la mii, se înființează și primele centre misionare la Nagasaki, Kyoto și Hakontate.

În 1875 este hirotonit primul preot ortodox japonez, apoi după zece ani și primul episcop.

Sfântul Nicolae ridică cu mari sacrificii o biserică-catedrală în Tokio. Iar datorită râvnei sale a determinat și aprecierea Sfântului Ioan de Kronstadt.

Va deschide o școală preoțească pentru instruirea clerului, unde se predau limbile japoneză, chineză și rusă. Acestei Biserici din Japonia i-a fost redată credința, tradițiile liturgice ale Bisericii Ruse.

Întreaga sa activitate este îmbrăcată în discernământ și dragoste. A adormit în anul 1912, la 3 februarie.

Cu timpul „Biserica Ortodoxă Japoneză devine o instituție autonomă cuprinzând 33.000 credincioși, 266 de comunități și 35 de preoți. Imediat este cinstit ca sfânt misionar “întocmai cu apostolii”.

III. 4. Mitropolitul Nestor, apostol în Kamceatka (1885-1962)

Mitropolitul Nestor reprezintă un exemplu viu de râvnă misionară.

S-a născut în anul 1885, la 9 noiembrie în orașul Viatka, într-o familie ortodoxă.

Dovedește înclinații spre viața duhovnicească, și astfel la vârsta de douăzeci și doi de ani intră în mânăstire, devine ieromonah și pornește spre academia din Kazan, unde studiază teologia.

Academia Bisericească din Kazan care funcționa din anul 1842, în mânăstirea Schimbării la Față a Mântuitorului, era un mare centru misionar. Academia se va închide în 1919. Se hotărește să devină misionar în Kamceatka, având și binecuvântarea Sfântului Ioan de Kronstadt.

„Robul lui Dumnezeu Nicolae Anisimov îi dau binecuvântarea mea pentru marele drum ascetic al misiunii, dacă se află pe sine capabil și dacă simte înăuntrul lui înclinație pentru această lucrare. Fie să lucreze asupra lui harul lui Dumnezeu.”

Cadrul misiunii sale se afla printre munții tăcuți ai Kamceatkăi, și câțiva vulcani, care înconjurau acest golf. Diaconia misionară a început-o la Izig, sat din nordul peninsulei.

Aici a întâmpinat vitregiile vremii, uneori aveau loc ploi torențiale cu devastări inimaginabile, căci apele târau în furia lor totul, apoi urma lipsa de pește. Populația se afla în imposibilitate pentru că nu dispunea de reni, situație chinuitoare întregită de spectrul foametei.

Nestor va scrie înaltelor foruri bisericești, iar după puțin timp au sosit alimente, îmbrăcăminte și lucruri de prim ajutor, chiar și un ajutor bănesc din partea Sfântului Ioan de Kronstatd.

Locuitorii acelui sat erau ruși, mici burghezi, kamțalezi și kozaci, toți palizi și melancolici.

Viața lor era grea, severă, monotonă, zugrăvită de sărăcie și de boli contagioase, încununate toate de o părăsire din partea statului. O adevărată viață albă, a tăcerii.

Pentru toți aceștia apariția părintelui a însemnat o bucurie, pentru că în sfârșit Dumnezeu le trimisese un preot ca să le boteze copii, să-i căsătorească, să-i împărtășească, să le înmormânteze morții.

Chiar Sfântul Inochentie sublinia în jurnalul său: „Dintre toate meritele lor, cea mai mare bucurie, era dorința de a asculta Cuvântul lui Dumnezeu, cel mai obosit misionar ar fi ostenit vorbind acestor oameni, fără ca atenția și râvna lor de a-l asculta să se micșoreze.”

A catehizat și botezat pe țărmurile mării Ohotsk, transmițând obiceiuri folositoare, să se spele, să-și facă curățenie în colibe, să se îngrijească de sănătatea copiilor. De asemenea purta grijă să-i scape de exploatarea negustorilor străini.

În acest spațiu ajungeau tătari, evrei, caucazieni, japonezi și americani. Toți exploatau simplitatea copilărească a locuitorilor, luau blănurile prețioase sau recoltele roadelor și le dădeau bibelouri colorate sau sticle cu alcool.

Lăcomia acestor negustori nu cunoștea limite. A realizat o serie de demersuri prin care să asigure trimiterea unor părți de locuință din Vladivostok, au fost întemeiate școli și cămine pentru elevi.

Cu timpul, întemeieză o asociație misionar-filantropică, cu sediul la Vladivostok și cu secții în toate marile orașe a le țării, deși existau probleme mari economice. Și va obține aprobarea acestei asociații după o serie de opreliști.

Asociația avea ca obiective:

a) oferirea de ajutor practic în lucrarea de transmitere a credinței ortodoxe între rasele idolatre.

b) ferirea ei de influențele antiortodoxe și de exploatarea străinilor.

c) asociația se obliga să trimită materiale necesare împodobirii bisericilor: icoane, sfinte vase, amfii, cărți liturgice precum și daruri pentru băștinași.

d) să preia cheltuielile ridicării a noi biserici, posturi misionare și alte clădiri.

e) să alimenteze misionarii și posturile misionare cu material medical-farmaceutic și cu cărți informative despre bolile frecvente care apar la oameni și animale din regiune.

f) să se îngrijească de întemeierea și funcționarea diferitelor școli catehetice și meșteșugărești.

„La trei ani de la întemeiere, asociația număra 1900 de membri și doisprezece secții în întregul stat rus. Între anii 1911-1917 au fost construite șapte biserici și opt școli. În Kamceatka existau 73 de biserici, 42 de școli și multe fundații pentru copii, bătrâni, bolnavi.”

Ieromonahul Nestor a reușit să boteze mai mult de 1000 de idolatri koriaci.

A fost creat și un centru pentru leproși, zilnic bolnavii primeau mâncare proaspătă și caldă. De asemenea primeau anumite lucruri, bărbații plase de pescuit, iar femeile materiale și ace pentru brodat.

III. 3. Sfântul Arhiepiscop Luca, slujitorul Bisericii Ruse și doctorul fără de arginți (1877-1961)

„Lucrarea omului să fie ca un diamant,

să strălucească oricum ai întoarce-o.”

Urmaș al unei vechi familii princiare, artist înzestrat, chirurg genial, profesor universitar în plină teroare bolșevică, unul dintre marii predicatori ai secolului XX, Sfântul Luca Arhiepiscopul Crimeei se distinge ca un mare pătimitor și învățător pentru credință în temnițele comuniste.

Viața sa uimitoare a fost slujire și mărturisire, păstrându-și verticalitatea fără să urască, spunând întotdeauna adevărul. Și un amănunt pentru care a fost apreciat: „refuza să apară la cursuri altfel decât în straie preoțești și opera doar cu icoana Maicii Domnului pe peretele sălii.”

Familia sa era evlavioasă, avînd un tată catolic, care îi transmite o religiozitate profundă.

Absolvă școala de artă din Kiev, unde demonstrează capacități vrednice, apoi intră la Facultatea de Drept, unde studiază istoria și filosofia dreptului, economia politică.

Merge la Munchen și se înscrie la școala de artă a profesorului Knirr. Pentru o vreme are o atracție pătimașă față de învățătura lui Tolstoi, dar cu timpul a înțeles că este un eretic, îndepărtat de creștinismul autentic.

„Intră la facultatea de Medicină a Universității din Kiev, unde dobândește un interes enorm față de anatomie, studiul oaselor, pe care le desena, iar în anul al doilea se știa deja că el va fi profesor de anatomie.

A devenit un artist în anatomie și chirurgie, înainte de a termina Facultatea în 1903, moment ce culminează cu începerea războiului și cu începutul activității sale de chirurg militar de campanie în spitalul Crucii Roșii kievene de lângă orașul Cita.”

Operațiile sale pline de măiestrie pe oase, cranii, articulații, câștigă aprecierea poporului.

În curând se căsătorește cu o soră de caritate, care avea un caracter bun și blând, apoi înainte de terminarea războiului se angajează ca medic în orașul Ardatov, unde ajunge șef de spital.

În condiții mizere începe să facă operații din toate ramurile chirurgiei și oftalmologiei. Se transferă într-un spital mic din satul Liubaj, practică cu succes anestezia locală și regională.

Programul său operatoriu începea de la ora nouă dimineața până seara târziu, adăugându-se și munca de teren, ce cuprindea suprafețe apreciabile. În plus noaptea o dedica cercetărilor microscopice pe țesuturi excizate.

În 1907 s-a născut la Liubaj primul său copil Mișa, iar în anul 1908, fiica sa Elena și împreună pleacă la Moscova unde „susține lucrarea de dizertație, la Institutul de Anatomie de Chirurgie Topografică vorbind despre anestezia regională.

Sfântul descoperă câteva metode chirurgicale notabile: a) metoda injectării nervului median.

b) anestezia regională a întregii încheieturi a mâinii.”

În primii 12 ani de activitate chirurgicală a publicat nouăsprezece din cele 42 de lucrări ale sale.

Trece prin momente nefericite, neavând cu ce să trăiască cu familia și cei doi copii, este silit să plece în satul Romanavko, pentru a lucra într-un spital cu 25 de paturi, unde bolile precum sifilis și pneumonia căpătau amploare.

Pentru a acoperi douăzeci de sate și douăsprezece cătune, străbătea distanțe imense, însă cu dragoste nu uita și de munca intelectuală. Lucrarea sa de dizertație primește de la Universitatea din Varșovia, premiul Hoinațki în valoare de nouă sute de ruble de aur.

Sub spectrul acestei misiuni continue se mută cu familia în Periaslav pentru șase ani jumătate. Aici, în spitalul orășenesc susține o activitate chirurgicală, în primele operații pe căile biliare, stomac, pancreas și creier.

Primește invitația de a fi chirurg și medic șef al spitalului orășenesc din Tașkent. Anul 1919 are o însemnătate prin declanșarea luptelor între garnizoana fortăreței și regimentul de soldați turcmeni.

Revolta regimentului turkemn este înăbușită și începe răfuiala dintre comuniști și contrarevoluționari.

Drept urmare sunt arestați toți medicii din spital.

Soția sa va muri la vârsta de 38 de ani, în octombrie 1919, iar Părintele Luca este nevoit să râmână cu patru copii. Dar Dumnezeu îi va conduce destinul pas cu pas.

În orașul Tașkent exista o frăție bisericească unde participa și doctorul, și datorită credinței sale într-o zi episcopul orașului, Inochentie i-a spus: ”Doctore trebuie să deveniți preot!”, totodată lumea fiind impresionată de discursurile și de misiunea sa prin medicină.

Este hirotonit preot în anul 1921. Atmosfera în orașul Tașkent era caracterizată de prezența unor epidemii severe: malaria, holera, tifosul exantematic, pe fondul maselor mari de refugiați flămânzi.

Părintele Valentin: ,,umbla prin oraș în rasă, cu crucea pe piept, enervând conducerea Tașkentului; atunci era medic șef al spitalului orășenesc, cel mai bun chirurg, președinte al Uniunii Medicilor.”

În urma unor evenimente petrecute în oraș, profesorul Sitkovski, colaboratorii săi, preotul chirurg Valentin(Luca) sunt condamnați la șaisprezece ani de închisoare. Dar după două luni sunt eliberați.

Curând împotriva sa încep opresiunile, o comisie bolșevică hotărește scoaterea icoanei din sala de operație, ceea ce îl determină să nu mai meargă la locul său de muncă până ce aceasta nu va fi repusă la loc.

Cercetările sale îndelungate vor conduce la apariția cărții sale, premiate cu premiul Stalin clasa întâi: ”Studii de chirurgie septică”.

„Înainte de a fi arestat și exilat este tuns în taină în monahism, pe data de 18/31, 1923 și ales arhiereu, iar după revenirea în Tașkent, urmează perchezițiile și așa au început închisorile timp de 11 ani.”

Primul exil a însemnat închiderea în închisoarea Butârka, apoi transferat în Taganki, unde se îmbolnăvește de răceală severă, și dus apoi spre Tiumeni, apoi la Novosibirsk, Krasnoiarsk, Eneseisk, prin toate aceste locuri nu refuza nici un sărac sau umil care avea nevoie de ajutor.

Atunci bântuia boala trahomului, o conjunctivită infecțioasă care evolua pâna la pierderea vederii, și mulți băștinași din acele zone precum keți, selcuni, evenci își pierdeau vederea. De aceea, s-a implicat activ spre vindecarea acestora.

Ajuns în orașul Turuhansk, este nevoit să întoarcă toată turma spre calea credinței, majoritatea deveniseră adepții reformelor introduse de Biserica vie, o formațiune schismatică creată pe fondul revoluției.

Dar și aici comitetul executiv al orașului a hotărât îndepărtarea sfântului doctor spre Oceanul Înghețat, Cercul polar de nord, unde a îndurat multe privațiuni.

Însa prin grija lui Dumnezeu, după un timp datorită unei răscoale țărănești din Turuhansk, doctorul este readus în oraș, în ianuarie 1926.

Un an mai târziu alege să fie scos la pensie, dar se va dovedi o alegere neconformă cu voia divină, culminând cu începutul pedepselor dumnezeiești. În 23 aprilie 1930 este arestat din nou, conducerea comunistă îl acuză de infracțiunea de tăinuire a soției unui om de știință care s-a sinucis.

A stat un an într-o celulă fiind lipsit de cărți, fără să fie vizitat de apropiați, apoi trimis spre Arhanghelsk.

În 1937 începe o perioadă cumplită pentru Biserică, a început reprimarea în masă a clerului, este arestat la vârsta înaintată de șaizeci de ani. Temnița îi va aduce o serie de suplicii, timp în care a reușit să termine lucrarea de chirurgie, de mare folos pentru ramura chirurgiei militare.

În vara anului 1941, armatele hitleriste intră în URSS. Munca lui era însoțită câteodată de suferințe sufletești adânci, după cum mărturisea: „Suport cu greu moartea bolnavilor după operație.”

Chirurgul cu aproape 40 de experiență se lovește de o dezordine generală în spitalele din Rusia, de aceea în dese rânduri se enerva, și dădea afară din sala de operație ajutoarele neglijente.

Întotdeauna se distingea prin: operațiile, cursurile, comunicările prezentate la conferințe, iar acestea se bucurau de înaltă prețuire, din partea medicilor simpli, docenților, profesorilor:

„Sunt foarte respectat, când intru în adunări mari ale funcționarilor, toți se ridică în picioare.”

În curând se va deschide o bisericuță în Nicolaevka, iar vlădica numit arhiepiscop al Krasnoiarskului, valorifică talentul de predicator, ceea ce pentru popor reprezenta o bucurie.

În anul 1944 Vlădica Luca se mută în Tambov, unde este numit arhiepiscop al Tambovului.

Apoi un moment culminant îl constituie anul 1946, când este distins cu premiul Stalin clasa întâi pentru lucrările: Studii de chirurgie septică și Rezecții tardive în cazuri de răni infectate ale articulațiilor mari.

De fapt, prin întreaga sa viață a ridicat autoritatea Bisericii. „Vlădica socotea că munca sa științifică va atrage la ortodoxie mulți intelectuali”, lucru ce s-a și întâmplat în dese rânduri, cu un grup de tineri francezi ce au trecut la ortodoxie, cu meritul savanților creștini precum, Ivan Pavlov, Vladimir Filatov.

În eparhia Tambovului, Sfântul a propovăduit pentru refacerea vieții spirituale, prin catehizare și exemplul rugăciunii, iar în mai 1946 este numit arhiereu al Simferopolului și Crimeei. În condițiile trecerii printr-un război, situația economică era destul de dificilă în această zonă.

Existau 58 de parohii în Crimeea, iar în majoritatea nu erau veșminte, cărți de slujbă, ulei pentru candele, lumânări. Iar starea clerului aducea nemulțumire episcopului, în special preoții bețivi și fumători, pe care îi oprea de la slujire trei luni.

Tot atât de categoric era și față de preoții care își rădeau barba și își tundeau părul.

Îi oprea de la slujire pe cei care călcau rânduielile canonice ale slujirii, și anume cădeau fără să aprinde tămâie în cădelniță, care foloseau surogate de tămâie, cei care nu săvârșeau după rânduială, Taina Sfântă a Botezului, ori cazul cel mai dramatic al simoniei.

A întâmpinat și aici nenumărate greutăți, când începuse să se închidă toate bisericile, în Crimeea și în toată țara nu erau destui preoți, iar Vlădica se străduia din răsputeri pentru salvarea trimițându-i de la oraș. Atunci existau și foarte mulți copii nebotezați.

„Programul arhiepiscopului era supraîncărcat, de la opt la unsprezece ținea Sfânta Liturghie, predica în fiecare zi, apoi rezolva problemele eparhiale, dispozițiile patriarhiei, poșta, primirea clerului, transferurile, numirile, pretențiile autorităților.”

Hotărârile sale erau făcute fără întârziere și șovăială. Vlădica Luca era respectat chiar și de evrei, pentru lupta sa împotriva ateismului pe care a încercat mereu să-l înfiereze.

În ceea ce privește problemele eparhiei sale nu era de acord cu neglijența, indiferența, lăcomia și neascultarea.

Sub aspectul practic al misiunii sale, el a rostit în treizeci și opt de ani de preoție, o mie două sute cincizeci de predici, din care numai puțin de șapte sute cincizeci au fost păstrate și alcătuiesc douăsprezece volume.

În acest sens, consider că preotul ortodox contemporan ar putea învăța din modul expunerii acestor predici, care se disting prin cuvinte mature, gândire luminoasă, originalitate.

Reușește să realizeze o relație vie cu publicul, atât de necesară.

Consiliul Academiei Duhovnicești din Moscova a numit această culegere un fenomen excepțional în viața bisericesc teologică contemporană.

„La 11 iunie 1961, în Duminica Tuturor sfinților s-a săvârșit din această viață. Mereu și-a păstrat sufletul viu, gata să ajute, fermecător, plin cu gingașă dragoste de oameni.”

III. 7. Sfântul Ioan de Kronstadt (1829-1908)

Dacă am căuta un exemplu de preot în vremurile contemporane care să adune în persoana sa toate calitățile păstorului, cu siguranță nu am găsi unul mai strălucit asemeni Sfântului Ioan, slujitorul Catedralei Sfântului Andrei din Kronștadt.

De asemeni, Sfântul Ioan constituie un model de devoțiune înscris în contribuția Bisericii, care are misiunea și astăzi de a reface chipul lui Hristos din om, cu misiunea preotului de a transmite pace și liniște de la Dumnezeu, spre comunitatea credincioșilor.

Se impune ca misionar prin excelență, prin uimitoarele sale Liturghii, ca duhovnic dezvăluind calitatea unui om de taină al inimii și dăruit cu o rugăciune de mare căldură.

Prin minunile sale a reușit să însuflețească și să călăuzească catre Biserică, oameni marginalizați.

„La 18 octombrie 1829, în sătucul Sura din regiunea Arhanghelsk, la cinci sute de verste de Marea Albă, în ținuturile nordului, s-a născut Ioan. Amândoi părinții fără știință de carte, dar foarte credincioși.”

A terminat seminarul ca șef de promoție și trimis la Academia Teologică din Petersburg cu o bursă. Se ruga mult cerând cu căldură să-l învrednicească a primi harul preoției.

Într-o vreme Sfântul își dorea să plece misionar în Alaska sau în alte părți ale lumii, dar a realizat starea reală a Bisericii Ruse. Lucrarea sa misionară s-a desfășurat într-o atmosferă apăsătoare.

Rusia era marcată de reformele lui Petru cel Mare, indiferente față de viața liturgică.

„Biserica era un sector în cadrul departamentului de afaceri interne ale statului. Spovedania era obligatorie o dată pe an, dar trebuia raportată la poliție, iar împărtășania de asemenea oferită doar de Paști.”

Atmosfera în viața liturgică fusese înlocuită de indiferență, ritualism.

Regula misionară a Sfântului Ioan era simplă: slujirea sfintei liturghii, timp de aproape 50 de ani, zilnic.

În cele din urmă se hotărește să slujească ca preot misionar în propria țară și se căsătorește cu fata unui preot, iar acesta îi lasă ca moștenire dreptul de a sluji în Biserica Sfântului Andrei.

Pe data de 12 noiembrie 1855 este hirotonit preot. În prima predică rostită în Biserica Sfântului Andrei din Orașul Kronștadt, părintele Ioan spunea: „Dragostea este cea mai mare putere, ea și pe cel neputincios îl face tare, și pe cel mic mare și aceasta este însușirea dragostei curat evanghelice.”

De la prima predică ținută s-au vădit țelurile sale, viața sa întreagă a fost o dăruire totală față de dumnezeiasca Liturghie, care în opinia sa este ceea ce omul are pe pământ mai înalt și sfânt. El a slujit zilnic, compătimind pe toți:

„Părintele Ioan fiind unul dintre foștii săraci, îi ajuta pe nefericiții cu ce putea: pe mamele părăsite, avea grijă de copii, îi îndemna pe bețivi să lase băutura, își împărțea plata săracilor, iar când nu mai rămâneau bani, își dădea rasa și cizmele și se întorcea desculț acasă.”

Kronstadtul se afla pe insula Kotline, în golful Finniko, port militar pentru flota de război a Rusiei. Iar locul de care se legau toți, era casa sfântului de la colțul străzilor Andreevska și Posadskaia, pe care o știa toată Rusia, zilnic veneau aici mii de scrisori, în acest apartament și este cunoscut faptul că aici i s-a arătat Maica Domnului care i-a adresat cuvinte uimitoare: „Iubitul fiu al Tatălui Ceresc.”

Sfântul Ioan era în anumite momente adulat, în mod excesiv. Odată chemat să săvârșească un paraclis, a fost rănit grav și a zăcut câteva luni grav bolnav, după care starea sănătății lui s-a înrăutățit. Dar acest eveniment a rămas ascuns până după moartea sa.

În ceea ce privește activitatea sa, a întemeiat un așezământ numit: „Casa dragostei de muncă”, iar în 1902 munceau la cămin peste 7000 de oameni. Se găseau aici școli cu învățământ gratuit, ateliere meșteșugărești, cizmărie, bibliotecă, o sală de conferințe și de lectură.

Lucrarea sa duhovnicească și filantropică nu s-a mărginit numai la Kronstadt, cuprinzând toate laturile activității bisericești. În locul său de naștere Sura, a ridicat o biserică închinată Sfinților Nicolae, Ioan de Rila și Parascheva. A construit școala satului, un adăpost pentru copiii orfani, un gater, un magazin universal, o frăție creștin ortodoxă, o mânăstire de maici.

În Petrograd a construit de asemenea o mânăstire de maici și alte mânăstiri: un metoc al mânăstirii Leușeni, în Pskov a ridicat mânăstirea Vorondsovski, în Ribinsk schitul Vaulovski, iar în Polonia, mânăstirea Piuhtițki.

Una dintre lucrările sale misionare pe care le-a sporit a fost sfânta spovedanie. Evenimentul general special din orașul Kronstadt îl constituia tocmai spovedania generală. În prealabil Părintele Ioan pregătea acest moment, prin catehizare încerca să explice Taina Pocăinței despre ce trebuie spus la Spovedanie. În jurul anului 1890, în Postul Mare numărul credincioșilor sporea la șase mii zilnic.

Astfel a readus o practică veche apostolică, de săvârșire a spovedaniei în comun, adaptându-o condițiilor păstoriților săi. „Un aspect important, Sfântul avea binecuvântarea și aprobarea singulară a Sfântului Sinod pentru spovedania în comun, nu trebuie înțeles greșit, cum au făcut unii rătăciți din zilele noastre care au împropriat spovedania în comun ca pe o practică de care Biserica are nevoie.”

Duhovnicii care practică spovedaniile în comun fără aprobare, ca și cei care dau dezlegare la împărtășanie creștinilor care nu s-au spovedit, merg pe un drum greșit, nu pe calea binecuvântată a Sfântului Ioan de Kronstadt.

Sfântul se dăruise în întregime lui Dumnezeu și aproapelui. De multe ori era de ajuns o privire sau un cuvânt al său pentru a schimba și a tămădui un suflet tulburat.

„Un element ce-l caracteriza era continua sa laudă adusă lui Dumnezeu. Misiunea pe care a împlinit-o a atras oamenii care căutau mărturia vie a adevărurilor dumnezeiești. Încredințându-i că Dumnezeu există.

În jurul anului 1890, era cunoscut pretutindeni „păstorul tuturor rușilor”, faima sa depășise granițele pământului rusesc și ale lumii ortodoxe. Numărul scrisorilor pe care le primea zilnic din toate colțurile Rusiei se ridicau la șase mii.

Sfântul Ioan a cerut de la Dumnezeu darul vindecării minunate a bolnavilor prin puterea și harul preoției. În dese rânduri vindeca orbi, șchiopi, bolnavi cu cele mai ciudate pătimiri. De multe ori avea darul profetic, vedea nenoricirile care se abăteau asupra Rusiei, prin stăpânirea ateismului.

Viața sa a fost presărată cu multe încercări venite din diferite direcții, a dus un mare război cu potrivnicii Bisericii, cu noile ideologii, mișcări și curente revoluționare.

Dar datorită sfințeniei și personalității sale puternice vrășmașii săi nu cutezau să-l conteste pe față. Era o fire nobilă și delicată, mișcările lui erau iuți și energice. Ceea ce se distingea pe fața sa erau ochii săi albaștri, lipezi, gânditori. Aveau o lumină neobișnuită, o strălucire asemeni fulgerului, care venea din strălucirea sa lăuntrică. Un preot cu chip nobil, plin de bunătate.

A trăit optzeci de ani și întreaga sa viață a fost iubire pentru Creator și pentru aproapele, exprimată cu toată ființa în Sfânta Liturghie.

„Cu trei ani înainte de adormirea sa a făcut o infecție la sistemul urinar, iar pe 20 decembrie anul1908, Părintele Ioan și-a predat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.” După moartea sa, Sfântul Sinod al Bisericii Ruse a luat o serie de hotărâri spre cinstirea sa, introducerea în programa de învățământ a seminariilor teologice, cursuri privind viața și lucrarea Sfântului Ioan.

Cumpăna veacurilor XIX și XX, ca veac al îndoielii și ateismului, a fost încununat de prezența sa, printre oameni, întruchipând chipul sfințeniei ruse.

Contemporan cu Sfântul Ioan a fost și băiatul unui meșter țăran, dat la seminar, preocupat de scrierile lui Marx, Engels și alți socialiști, pentru aceasta este exclus din seminar, el era Iosif Stalin: „Călăul Rusiei, dictator brutal și turbat al marxismului, care lansa ideea comunistă: altare sfărâmate, preoți uciși, biserici transformate în restaurante și magazii de cereale, o luptă diavolească contra lui Hristos.”

Toate acestea au generat o luptă pe viață și pe moarte între creștinism și comunism, între lumină și întuneric. Cu atât mai prețioasă devine contribuția Sfântului Ioan, care a reușit în bună măsură să îndrepte inimile oamenilor spre Adevăr.

În perioada aceea revista sovietică Bezbojnic deținea o organizație cu numele Fără Dumnezeu; ea consemna: Creștinii sunt spionați, preoții desființați, neprimind bilet de pâine până nu se leapădă de credință, învățătorii și profesorii credincioși sunt înlăturați; copiii sunt învățați și educați să distrugă crucile care le văd.

Presa și cărțile sovietice răspândeau ateismul.

Exista chiar și un muzeu central antireligios ce înfățișa pe Papa, preoții și în general Biserica creștină, ca sprijinitorii burgheziei, capitalismului, imperialismului militar și robiei spirituale.

Pentru societatea rusă atmosfera era foarte închisă, deoarece statul nu dădeau voie să se înființeze asociații de ajutor mutual, cultural, stiințific, literar, sportiv. Bezbojnicii fac propagandă în străinătate prin Internaționala proletarilor liber cugetători, organizațiile au 5.200.000 de membrii.

III. 6. Sfântul Ioan Maximovici, Arhiepiscop de Shanghai și San Francisco

O dovadă de dârzenie ascetică și determinare, în aceste timpuri de slăbiciune duhovnicească generală, e Sfântul Ioan Maximovici, recunoscut de Biserică, ca fiind o persoană înzestrată cu mult har și care poate mijloci pentru noi oamenii dobândind starea sfințeniei încă din viață.

De aceea măsura lucrărilor sale este uluitoare pentru timpurile noastre, dar ele definesc un erou al Bisericii Ortodoxe Ruse din secolul XX.

Cel mai important lucru este că persoana sa a întruchipat un exemplu pentru toți. El „s-a născut în Ucraina de astăzi în 1896 și provenea dintr-o familie aleasă de preoți, nobili. Strămoșii săi au venit din Serbia în timpul dominației otomane.”

Numele familiei era Maximovici, iar unul dintre membrii familiei a fost episcop al Bisericii Ruse, Sfântul Ioan Maximovici, Mitropolit de Tobolsk și a toată Siberia, canonizat în 1916.

Vlădica era un copil foarte ascultător, un elev foarte bun. Doar două materii nu-i plăceau: dansul și educația fizică. Copil fiind se juca de-a mânăstirea. A primit numele de Mihail.

Educația a fost una militară, la Școala Militară din Poltava, apoi a absolvit Facultatea de Drept de la Harkov.

Împreună cu familia au plecat în Iugoslavia, datorită revoluției roșii conduse de Lenin. Aici își îndreaptă pașii spre Facultatea de Teologie de la Universitatea din Belgrad, și după terminarea acesteia este tuns în monahism cu numele de Ioan. Din această clipă, viața sa este conformă cu această cugetare:

„Cine are curajul să afirme că viața noastră așa cum o vedem scurgându-se și la orașe și la sate, e o viață creștină? Ce are de făcut Biserica, în fața acestei probleme? Un singur lucru, s-o încreștineze. Pentru aceasta are nevoie de apostoli. Mânăstirea îi poate da!”

Îi este încredințată misiunea, să predea ca profesor și îndrumător la Seminarul din Bitol, Serbia. De atunci, ieromonahul Ioan era considerat de mulți, în orașul Belgrad un om sfânt. Studenților seminariști le-a insuflat idealuri înalte despre creștinism și sfânta Rusie.

Când un episcop sârb( Sfântul Nicolae Velimirovici) a fost întrebat dacă mai există sfinți în zilele noastre, el a spus: „Merge-ți la Bitol!”,,… și veți vedea un sfânt în viață!”

De la Bitol, Vlădica a fost chemat la Belgrad și anunțat de Mitropolitul Antonie că fusese ales episcop de Shanghai. Aici exista o Catedrală Ortodoxă și aproximativ toți rușii locuiau în aceea zonă.

În sprijinul misiunii din China, va veni și Sfântul Ioan. Misiunea din această parte a lumii era susținută din punct de vedere material de Sinodul Rus. Primul apostol al Ortodoxiei în China a fost Sfântul Inochentie, care a studiat limba chineză și a tradus majoritatea cărților bisericești, Evanghelia. Se impunea refacerea unității bisericești cu grecii, sârbii, ucrainienii.

Vlădica Ioan s-a ocupat de construirea unui spital, a unor azile de bătrâni, a unei școli de comerț, a unui gimnaziu pentru fete și cantine sociale. Purta o deosebită grijă de spitalul de alienați psihic din împrejurmile Shanghaiului. În acest oraș domnea o sărăcie disperată, existau foarte mulți copii abandonați.

Pe o fetiță a cumpărat-o de la un chinez contra unei sticle de votcă.

Misiunea avea un numar mare de chinezi, care aderaseră la ortodoxie și o preoțime chinezească creată dintre cei care au terminat Seminarul Teologic de la Peking.

Predica aceasta între chinezi, în timpul războiului chino-japonez, este remarcabilă, mulți dintre ei se convertesc.

„Sfântul s-a confruntat cu o serie de greutăți, lipsa banilor și preoți necunoscători de limbă chineză. Pentru aceasta au fost deschise cursuri speciale de catehizare și școli pentru copii în diferite localități: Tian-Tzin, Peking, Țin-Dao, Mucden și Karbin.”

În aceste școli se studiau: Sfânta Scriptură, catehismul ortodox, liturgica, limbile rusă și slavă, cântecele bisericești, aritmetica, geografia și științele naturale.

Împreună cu misiunea externă între chinezi s-a dezvoltat și misiunea internă între emigranții ruși. Lupta cu ateismul și sectele se duce în fiecare parohie. În special în Shanghai erau organizate cursuri de misionarism cu un număr de 50 de muncitori.

Rezultatele misiunii au fost bune, în cele două eparhii, de Peking și Chineză. Existau 17 parohii, 15 biserici, 2 mânăstiri de bărbați, 2 de femei, 5 case ale mânăstirilor, 23 de cimitire.

De asemenea a fost înființată o Casa de Caritate în Tien-Tzin și internatul pentru copii din Shanghai, unde existau 150 de elevi. În internat se săvârșea în fiecare zi slujba religioasă, alături de un sanatoriu pentru tuberculoși. Totul se făcea fără bani, numai cu credință în Dumnezeu și jertfa credincioșilor.

„Sensibilitatea sfântului s-a îndreptat spre copii orfani, existau o mulțime de copii ai străzi, și el îi iubea foarte mult. A deschis un orfelinat numit Orfelinatul Sfântul Tihon din Zadonsk. Orfelinatul a adăpostit în jurul a trei mii cinci sute de copii.”

De fapt caracteristica misiunii sale, care ar trebui să caracterizeze misionarul de pretutindeni este sensibilitatea sa față de cei aflați în suferință.

Unul dintre copii își amintește: „Când eram tineri credeam că vedem o fantomă în timpul nopții, o umbră care se mișcă în întuneric. Mai târziu am aflat că era epsicopul nostru Ioan, care venea să ne vadă dacă eram bine, era mic de înălțime, mergea repede și când intra în cameră, toți ne simțeam atrași de el.

Avea o voce plăcută de bariton, o privire atentă, luminoasă, blândă, un zâmbet atât pentru cei mici cât și pentru cei mari.”

El îi îndemna pe cei mici să învețe rugăciunile de dimineață și seară.

În vremea aceea, în Shanghai aveau loc multe confruntări dintre japonezi și chinezi, toată lumea dorea să fugă. Episcopul Ioan a negociat cu autoritățile ca 5000 de oameni, să poată pleca în insula Tubabao Filipine.

Aici în timpul verii erau momente când aveau loc taifunuri.

A promis că toată lumea va părăsi insula și s-a ținut de promisiune. Erau mulți oameni fără adăpost. Vlădica a venit în Statele Unite și a stat pe treptele Senatului American. Vlădica a mers la Washington să militeze pentru votarea legii ca să permită oamenilor din Tubabao să intre în Statele Unite.

La început nu l-au băgat în seamă, dar după trei zile datorită rugăciunilor sale a reușit.

Între anii 1952-1962 este numit întâi stătătorul eparhiei Americii de Vest, reședința principală fiind în Versailles, el avea datoria să viziteze parohiile din Germania, să asiste la conferințele din Geneva, să le poarte de grijă emigranților ruși din Italia, mai ales din Trieste, unde fugiseră de comuniști iugoslavi.

Într-o perioadă a susținut și Biserica Ortodoxă din Olanda. Una dintre lucrările sale importante din perioada păstoririi sale europene afost restabilirea cinstirii în Biserica Ortodoxă a sfinților de demult ai Apusului, a acelor cuvioși care s-au nevoit în țările apusene până la desprinderea catolicilor de Ortodoxie.

El a prezidat Consfătuirea episcopilor de la Geneva din 1952 care a adoptat rezoluția referitoare la cinstirea sfinților din Apus, episcopul Ioan a înaintat un raport de cinstire a Sfântului Ansgarie, luminător al Danemarcei și al Suediei. Au fost cinstiți și alți sfinți.

„În anul 1952, este arhiepiscop de Bruxelles și al Europei de Vest, de asemenea însărcinat să viziteze mânăstirea din Olanda, unde i-a cunoștință de activitatea misionară a ieromonahului Iacob Akkevsdyke. El va susține folosirea limbii olandeze în săvârșirea sfintelor slujbe, organizează viața călugărilor.”

Restaurând cinstirea sfinților dreptmăritori, vlădica a contribuit la întărirea Ortodoxiei în Occidentul contemporan A pus ordine în lucruri și a finalizat construcția Catedralei care se afla într-o fază de proiect.

Sfântul a fost unul dintre cei mai buni administratori, iar modul său de a conduce venea din marea lui iubire de oameni. Iubea pe toată lumea, în special pe copii pentru inima lor curată, și întotdeauna era prezent față de nevoia tinerilor ruși de a socialializa.

El se trezea foarte devreme își spunea rugăciunile, făcea Liturghia în fiecare zi, la reședința sa de la Orfelinatul Sfântul Tihon, și toate îndatoriile de episcop și le făcea, zilnic primea foarte multe scrisori și le răspundea personal.

Seara lua o gustare ușoară cu cafea după care mergea la Vecernie la Orfelinat.

Cina o lua foarte târziu la 23.30, după care se retrăgea. De când începuse viața monastică nu a mai dormit într-un pat, de 44 de ani nu a mai dormit într-un pat, ci într-un fotoliu pentru a avea control asupra lui și pentru a-și înfrânge voia proprie.

Era foarte smerit, iar la biserică când slujea era foarte atent ca demnitatea episcopală să fie reprezentată așa cum trebuie.

Era foarte strict cu clerul îi veghea strict ca ei să-și facă datoria. Episcopul Ioan a trăit într-o altă lume, a rugăciunii și a contemplării, a comuniunii permanente cu Dumnezeu. Toți sfinții păreau că îi sunt cunoscuți.

Misiunea sa pacificatoare a fost supusă și hărțuielilor, asupra sa s-au îndreptat învinuiri și admonestări, silit chiar să apară în fața unui tribunal civil cerându-i-se să răspundă unor acuzații.

Între trăsăturile principale ale caracterului său se numără strictețea sa în ceea ce privește păstrarea dreptei credințe și iubirea sa nespusă față de semeni. Părintele Serafim Rose își amintea cum Arhiepiscopul Ioan l-a învățat să privească mereu către tărâmul ceresc.

Este vădit, spunea el că: ,,Arhiepiscopul Ioan se afla mereu într-o altă lume. Îmi amintesc cum el însuși a ținut odată o predică despre viața duhovnicească, viața tainică, predică în care a spus: Întreaga noastră sfințenie se întemeiază pe faptul de a fi cu un picior drept pe pământ și, rămânând pe pământ, să avem necontenit mintea la cele înalte.”

La data de 2 iulie 1966, la Seattle, Vlădica a trecut la cele veșnice. În drum spre acest oraș a slujit Liturghia. Ulterior, la data de 2 iulie 1994, Arhiepiscopul Ioan a fost canonizat de Biserica Ortodoxă.

Sfântul a fost un mare predicator, vorbea foarte frumos despre fiecare, știa când au trăit sfinții, totul de parcă se întâmplase ieri.

S-a distins mai presus de orice prin dragoste. De pildă, când intra prin închisori, criminalii cei mai înrăiți care nu-l văzuseră, și care nu-l auziseră niciodată de el, izbucneau inexplicabil în plâns.

Din el ieșea o putere care îi atrăgea pe oameni, mai mult decât prin alte minuni săvârșite.

Toți cei care l-au cunoscut știau că este un sfânt, după felul în care se ruga, cum ținea la oameni, cum înființa spitale, școli, orfelinate.

A fost un om cu picioarele pe pământ, învățându-și ucenicii că trebuie să fie credincioși legilor Bisericii. A fost un om ca noi toți, care prin exemplul personal ne-a arătat că sfințenia poate fi atinsă.

IV. Concluzii

Impactul misiunii rusești asupra etosului misionar ortodox universal

Se poate formula întrebarea: ce însemnătate sau ce contribuție au aceste forme de misiune pentru modernitate?

Astăzi lumea este înclinată spre anumite tendințe și influențe, lipsită fiind de apărare în fața lor, caracterizată de o ,,neliniște” morală.

Trăsătura lumii contemporane este psihologia tulbure, confuză și îndreptată spre sine.

Și astăzi precum în perioada comunistă, se dorește înăbușirea lui Dumnezeu și scoaterea Sa din inimile oamenilor.

De aceea, pentru a rezista acestui fapt, ideea îndrăzneață și înflăcărată despre iubire, misiunea pentru Hristos, în genere cea rusă, devine cea mai înaltă, mai tainică și transparentă învățătură omenească, prin care se poate răspunde modernității.

Prin misiunea desfășurată de-a lungul veacurilor, Biserica rusă ne oferă un exemplu de urmat, mărturiile nenumărate clarificând ideea misiunilor ortodoxe.

Misiunile întreprinse evidențiază: calea simplității, a științei, eroismului, dimensiuni demne de admirație pentru orice națiune, mai ales pentru Rusia, care a oferit cel mai mare număr de misionari, cu rezultate uimitoare.

Din sânul acestui popor au ieșit oameni care au mers să facă să strălucească minunile artelor, legilor, omeniei și curajului, în cele patru părți ale pământului. Ideea înaltă pe care străinii și-o făceau despre națiunea care îi încreștina, se lega și de numele lui Dumnezeu, nume care, mai apoi, era adorat.

Niciodată învățații, trimiși în țări îndepărtate, cu instrumentele sau planurile unei academii, nu vor face ce au reușit, de cele mai multe ori, misionarii ruși demni, cu o pregătire solidă în absolut toate domeniile.

Opera misiunii ruse săvârșită de o mână de oameni, pătrunși de măreția idealului credinței ortodoxe, și-a descoperit vocația pe continente îndepărtate. Modelul misionar rus se leagă de o simplă inițiativă de a merge singur, în tovărășia îngerului de pază de cele mai multe ori, cu entuziasm și credință în Evanghelie.

Inițiativa misionară a avut în prim plan păstrarea moralei creștine, înfrânarea patimilor și imitarea virtuților.

„În Biserica Rusiei există o lumină a Duhului, puternică, năvalnică, Biserica rusă are o foarte adâncă, o foarte vie convingere despre acest lucru.”

Aceste câteva informații aflate în lucrarea de față pot constitui un îndemn permanent pentru atmosfera și cadrul cotidian în care trăim, și o îmbărbătare asemeni indicației din liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur: Sus să avem inimile!

Biserica Rusă reprezintă un etalon în domeniul misiunii, cu oameni devotați, care au inspirat și redat încrederea unor populații și națiuni, sălbatice de multe ori, respectând tradițiile și fiecare persoană în parte.

Ce au reușit să facă sfintele misiuni?

În cele mai multe cazuri au contribuit la o ascensiune spiritual morală, îndeosebi în societățile moderne capitaliste. De asemenea misionarii ortodocși prin credința lor în Iisus Hristos au adus și un “dor”, care s-a preschimbat într-o “tânjire” după lumea cealaltă, unde Hristos va fi totul întru toți.

Tot ceea ce au împlinit misionarii a fost îndreptat spre acest țel strălucitor, lăsând în urmă lumeasca împărăție a omului. Întreaga lucrare misionară a avut scopul pregătirii pentru Împărăția lui Dumnezeu și să-i pregătească pe ceilalți pentru ea, dându-le mijloacele necesare prin aducerea lor în staulul mântuitor al Bisericii Ortodoxe.

Prima rădăcină însănătoșită de misiunile creștine a fost fără îndoială, starea generală a unui popor. Întotdeauna existând nevoia de însănătoșire spirituală apară dorința și setea de ceva cu totul nou, de un adevăr total, de o renaștere socială generală.

De aceea am considerat că astăzi mai mult ca oricând, noi toți oamenii avem nevoie de o stare de asumare a identității creștine, printr-o viață curată, urmând cu atenție scopul final mântuirea sufletului.

Misiunea rusă va avea întodeauna întâietatea de a exprima un punct de vedere exemplar, care poate fi urmat și de alte Biserici. Pledoaria nu se regăsește îndeosebi față de această Biserică, mai degrabă spre curajul rusesc izvorât dintr-o organizare mult mai atentă și mai responsabilă.

Ce s-a dorit prin înfăptuirea acestor misiuni și deziderate?

S-a dorit un om întreg și o societate sănătoasă.

Un scriitor contemporan spunea „că omul nu devine mai sarac, dacă, din când în când consimtă să dea de mâncare Serafimilor”, și se referea la faptul că omul trebuie să-și aducă aminte de Dumnezeu, să aibă conștiința că în orice timp există o misiune de îndeplinit și mai ales, o misiune creștină, care va conta pentru veșnicie.

„Rușii întotdeauna, au fost un popor călător, întâlnit în toate colțurile Europei și în universuri terestre diferite”, iar misiunea lui poate fi rezumată ca o tensiune activă spre Dumnezeu, în care se cere să nu se uite că postura efortului are nevoie de speranță.

Fiind într-o ofensivă ziditoare, misionarul întruchipează, laolaltă, efortul și curajul, comportamente dorite de Dumnezeu.

Prin urmare interesul misionar a dorit să smulgă din rădăcini barbaria și ignoranța, să transmită oamenilor că au nevoie să trăiască cu demnitate, o viață mai bună. Dar pentru aceasta a fost nevoie de cunoaștere, și în egală măsură de „minți puternice.”

Sfinții misionari ai Rusiei s-au arătat suflete știutoare și crescute în legea păcii lui Iisus Hristos, iar „opera misionară consună cu desăvârșirea credinței, generozitatea umană, iubire de oameni, faptele misionarilor sunt pildă, presupunând dor de mai bine pentru omenire.”

În concluzie misiunea ortodoxă rusă este o virtute, încadrată în aceste considerații.

Bibliografie generală

I. Izvoare

A. Edițiile Sfintei Scripturi

Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediția Jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului E.I.B.M.B.O.R.,București, 2001.

Biblia sau Sfânta Scriptură, E.I.B.M.B.O. R., București, 1999.

B. Opere Patristice

3. Filocalia sau Culegere din Scrierile Sfinților Părinți, Care arată cum se poate Omul

Curăți, Lumina și Desăvârși, Sfântul Maxim Mărturisitorul,volumul II, trad. Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 2009, p. 253.

II. Lucrări Generale, Dicționare, Enciclopedii, Compendii

4. BAILLY, A., Dictionnaire Grec Francais, Libraire Hachette, Paris, 1950, p. 2195.

5. CROSS, F. L., The Oxford Dictionary of the Christian Church, London Oxford University Press, Ney York, Toronto, 1971.

6. GUȚU, Gheorghe, Dicționar Latin Român, Editura Humanitas, București, 2003.

7. RAY, Alain, Le Grand Robert de La Langue Français, Ed. Dictionaire de Robert, Paris, 2001.

8. RAY, Alain, Dictionnaire Historique de la Langue Française, Ed. Dicttionaire Le Robert, Paris, 1992.

III.Lucrări de Teologie Sistematică

9. Fericitul Augustin, Poarta Cerului, Editura Cuget Românesc, Mehedinți, 2000.

10. Sfântul Arhiepsicop Ilarion Noul Mărturisitor, Creștinismul sau Biserica?, Editura Egumenița, Galați, 2008.

11. Sfântul Ioan de Kronstadt, Cerul pe Pământ, Cugetări mistice despre Biserică și Cultul Divin Ortodox, trad. Boris Buzilă, Editura Deisis, Sibiu, 1996, p.303.

12. Sfântul Petru Movilă, Împăcarea Bisericii Ortodoxe, trad. de Ștefan Lupan, Editura Polirom, Iași, 2002, p. 181.

IV. Lucrări de Teologie Aghiografică

13. ANTONOPULOUS, Arhimandrit, Nectarie, Sfântul Arhiepiscop Luca (1877-1961), Chirurgul fără de arginți, Editura Bunavestire, Galați, 2003.

14. BOTSI, Petru, Sfântul Ioan de Kronstadt Portret Duhovnicesc, Editura Bunavestire, 2003, p. 133.

15. DAMASCHIN, Ieromonah, Viața și lucrările Părintelui Serafim Rose, trad. de Constantin Făgețean și Pr. Constantin Jinga, Editura Cartea Ortodoxă, 2005, p.989

16. NECTARIE, Arhim. Antonopoulos, Sfântul Arhiepiscop Luca (1877-1961), Chirurgul fără de arginți, Editura Bunavestire, Galați, 2003, p. 410.

17. ROGOTI, Eugeniu, Mărturii despre Sfântul Ioan de Kronstadt, trad. după originalul din limba rusă: Sviatoi Pravednâi Ioann: Ioann Kronștadskii v vospominaniah sovremennikov, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, p.237.

18. Sfântul Herman din Alaska Comori ale Spiritualității sale, trad. Paul Bălan, Editura Bunavestire, Galați, 2002, p. 215.

19. Sfântul Luca Arhiepiscopul Crimeei, Am iubit pătimirea, trad. după originalul în limba rusă Arhiepiskop Luka, Ia poliubil stradanie…,Izdatel’Sviatitel’a Ignatia Stavropol’skogo, Moskva, 1999, Editura Sophia, 2003, p. 206.

20. Sfântul Luca al Crimeei, Puterea Inimii, trad. din limba rusă de Evdochia Șavga, Editura Sophia, 2010, p. 157.

21. Sfântul Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida, trad. după: St.Nikolai Velimirovic, The Prologue of Ohrid: lives of saints, hymns, reflections and homilies for every day of the year, volume I, January to June, Editura Egumenița, 2005, p. 791.

22. Viața Sfântului Alexandru Nevski. Conducătorul. Eroul. Sfântul, trad. Părintele Sava Marin, Editura Areopag, București, 2011.

23. Viața și Minunile Sfântului Simeon de Verhotur, trad. de Ciocioi Gheorghiță din limba rusă după originalul: Jitie sviatogo pravednogo Simeona Verhoturskogo ciudotvorța, Ekaterinburg, 2005; Akafist, Kievo Pecerska Lavra, 1866, Editura Cartea Ortodoxă, București, p. 122.

V. Lucrări de Misiologie și Ecumenism

24. ALEXANDRU DE LIEVEN, Principele, „Misiunea Ortodoxă rusă în India”, în Misiunea Creștină, anul I, nr. 1-2, revistă de cultură spirituală, ianuarie-decembrie1939-1940.

25. BETTS, Richard, MARCENKO, Viaceslav, Duhovnicul Familiei Împărătești Ierarhul Theofan al Poltavei, Noul Zăvorât, trad. după originalele: Duhovnik Țarskoi Sem’i: Sviatitel’Feofan Poltavskii, Novâi Zatvornik. Bratsotvo Prepodobnogo Obșcestva Ameriki, Moskva, 1996; Sviatitel Feofan Poltavskii, Novâi Zatvornic: Tvorenia. Obșcestvo Sviatitelia Vasilia Velikogo, Sankt Petersburg, 1997, Editura Cartea Ortodoxă, București, 2006, p. 236.

26. CHATEAUBRIAND, Misiunile din Geniul Creștinismului, trad. Maria Lungu, tipărită de Graiul Românesc, București, 1938.

GÂLDĂU, Pr.F.M., „Posibilități misionare în Rusia Sovietică”, în Misiunea Creștină, anul I, nr. 1-2, revistă de cultură spirituală, ianuarie-decenbrie1939-1940.

27. MIRAGLIO, A., „L’Emigration Russe”, în L’ame russe, L’librarie Bloud & Gay, Paris, 1999.

28. MUREȘAN, Constantin, Oameni Misionari, Tipografia Comerciala La Lucratorii Asociați, Constanța 1925, p. 8.

29. NESTOR, Mitropolit, Apostol în Kamceatka (1885-1962) Amintiri, trad. după originalul în limba greacă Mήτρόπoλίτoυ…, Editura Cartea Ortodoxă, Galați, 2004, p. 268.

30. ORLOVSKI, Arhimandrit, Damaschin, Noi mărturisitori ai Rusiei, volumul 1 Provincia Nijni Novgorod, trad. după ediția New Confessors of Rusia, by Archimandrite Damascene, St. Herman of Brotherhood, 1988, Editura Sophia, București, 2002, p. 333.

31. POLSKI, Protoiereu Mihail, Noi Martiri ai Pământului Rus, trad. de Patra S. și Magdalena C., Schitul Românesc Prodromu, 2002, p.322.

32. SÂSOEV, Pr. Daniel, Martiriul unul apologet al Ortodoxiei, trad. din limba rusă de Ana Pompaș după: Svia cennik Daniil Sâsoev, Iurii Maksimov, Serbskie besedî, polednee interviu otța Daniila, Editura Cartea Ortodoxă, București, 2010.

33. Scrisori ale misionarilor din toate colțurile lumii, în „Vestitorii Credinței”, nr.1, Tipografia Seminarului Teologic Greco Catolic, Blaj, 1911.

34. ZIELINSKI, Vladimir, Dincolo de Ecumenism, Un ortodox răspunde CardinaluluiRatzinger, Ed. Anastasia, 1998, p.165.

35. SOBOLEV, Arhiepiscop Serafim, Ideologia Rusă, Editura Elisavaros, București, 2007, p.203.

36. WERMUTH, Monah Andrew, De la Pământ la Cer, Activitățile Misionare ale Sfântului Inochentie din Alaska,trad. după From Earth to Heaven The Apostolic Adventures of Saint Innocent of Alaska, Editura Bunavestire, Galați, 2002, p. 127.

VI. Lucrări de istorie

37. Aurora 1000 de ani de la introducerea creștinismului în Rusia, publicație, nr.10, 25 Mai, 1988, p. 39, (biblioteca Măn. Stavropoleos).

38. BRECK, J., MEYENDORFF, J., and SILK, E., The Legacy of Saint Vladimir-Byzantium-Russia-America, Seminary Press, Crestwood, New York, 1990.

39. DRAGOMIR, Dr. Silviu, Relațiile bisericești ale Românilor din Ardeal cu Rusia în veacul XVIII, Tipografia arhidiecezană, Sibiu, 1914, p.55.

40. DUMBRAVĂ, Simona, Mirela, Petru Movilă Mitropolit al Kievului, Galiției și a toată Rusia, Editura Irco Script, Drobeta Turnu Severin, 2005.

41. IUKES, Paul, Istoria Rusiei, trad. de Gabriel Tudor, Editura All, 2009, p.451.

42. IOACHIMESCU, Alexandru, Istoria Imperiului Rus, “De la Novgorod la Vladivostok și Prut”, Editura Gândirea Românească,1992.

43. IORGA, Nicolae, Scurtă Istorie a Slavilor Răsăriteni, Rusia și Polonia, Tipografia Cultura Neamului Românesc, București, 1919.

44. La Christianisation de l’ Europe et le Bapteme de la Russie 988-1988, plaquette public avec l’aide du Commissariat general de la langue française, 1987, p.35.

45. MICHALOPULOS, C. George, HAM, Herb, The American Orthodox Church, A History of its Beginnings, 2003, Regina Orthodox Press, p. 235, (biblioteca Mân. Stavropoleos).

46. „Millenaire du Christinisme Russe”, în Le Messager Orthodoxe 1988, nr. 107. Paris, p.103.

47. NEGUȚ, Pr. Constantin, MARC, Alexandre, Religia și Comunismul, Tipografia Presa Brăila, 1938.

48. Orthodox America 1794/1976, Development of the Orthodox Church on America Departament of History and Archives Syosset, New York, 1975, (biblioteca Măn. Stavropoleos).

49. PAȘUTO, V.T., Alexandru Nevschi și Lupta Poporului Rus Pentru Independență în Sec. Al XIII-lea, Editura de Stat pentru Literatură Științifică, București, 1953, p. 163.

50. PULPEA, Diac. Ioan I., Bisericile Ortodoxe cu Speciala privire aupra Bisericii Ortodoxe Ruse, București, Tipografia Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 1949.

51. STOKOE, Mark, KISHKAISKY, Leonid, Orthodox Christians in North America 1794-1994, Christian Publications Center, 1995, p. 146, (biblioteca Măn. Stavropoleos).

VII. Diverse lucrări

jurnale biografice, beletristică, periodice, reviste, ziare

52. ALPATOV, Mihail, Evangheliarul Chitrov XIV-XV Andrei Rubliov, în Mari Pictori, Andrei Rubliov și icoana rusă, tipărit la Donnelley Polish American Company, Cracovia, Polonia, 2001, p. 5

53. ARSENIEV, Nicolae, Biserica Răsăriteană, trad., Editura Cartea Românească, 1929.

54. BOLȘAKOV, Serghei, Lecții Duhovnicești, oameni ai lui Dumnezeu și învățăturile lor despre viața creștină, trad. din engleză: Winsdom for the Journey. Conversations with Spiritual Fathers of the Christian East, Alba House, New York, 2001, Editura Sophia, 2005, p. 349.

55. CIOCIOI, Gheorghiță, O rană vindecată, în Lumea Credinței, august 2007, anul V, nr. 8.

56. CRĂSNEAN, George, Biserica Ortodoxă finlandeză, în Lumea Credinței, iunie, 2007, anul V, nr. 7, pp. 54-55.

57. GALACTION, Gala, Opere, volumul IX, Publicistică, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2004, p.397.

58. GHEORGHE, S., Patericul Solovățului, Mânăstirea Lainici, Râmnicu Vâlcea, 1996.

59. HAASE, Prof. Dr. Felix, Biserica Rusă și Socialismul, Institutul de Arte Grafice Dunărea, Brăila, 1923, p.47.

60. KLUCEVSKI, Vasil, Secolul de aur al icoanei, Rubliov și contemporanii săi, în

Mari Pictori, Andrei Rubliov și icoana rusă, tipărit la Donnelley Polish American Company, Cracovia, Polonia, 2001, p. 27.

61. NAGHIU, E. Iosif, În Institutul pedagogic ortodox de la Paris, în Ortodoxia, revistă de cultură și spiritualitate, anul V, nr. 38, București, mai 1938.

62. NEGUȚ, Pr. Constantin, MARC, Alexandre, Religia și Comunismul, Tipografia Presa Brăila, 1938.

63. PLEȘU, Andrei, Despre Bucurie în Est și în vest, Editura Humanitas, București, 2006.

64. PLEȘU, Andrei, Despre Frumusețea uitată a vieții, Editura Humanitas, București, 2011, p. 278.

65. PLEȘU, Andrei, Despre Îngeri, Editura Humanitas, București, 2003, p.130.

66. ROBERSON, Ronald, Bisericile Creștine Răsăritene, Editura Sapienția, Iași, 2004.

67. ROȘIANU, Nicolae, Maxime și Cugetări, Proverbe, din folclorul și literatura rusă, Editura Albatros, Iași, 1974, p.182.

68. RUPNIK, Marko, Ivan, Arta memorie a comuniunii. Sensul teologic misionar al artei în eseistica lui Viaceslav Ivanovici Ivanov, trad., Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2007, p. 198.

69. Sfântul Ioan de Kronstadt, Jurnalul Duhovnicesc Needitat, Calea Pocăinței Lăuntrice, trad. din limba rusă de Vladimir Bârcă, Editura Evanghelismos, București, 2010, p. 144.

70. Sfântul Ioan de Krosntadt, Ultimele însemnări, trad. din limba rusă de Adrian și Xenia Vlas, Editura Cartea Ortodoxă, București, 2006, p. 127.

71. Sfântul Ioan Maximovici, Predici și Îndrumări Duhovnicești, trad. din limba rusă Sviatitel russkogo zarubejia, vselenskii ciudotroveț Ioann, Iydatel’stvo” Paravoslavnîi palomnik”, Moskva, 1997, Editura Sophia, București, 2011.

72. SHAKESPEARE, William, Opere Sonete, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1955, p. 315.

73. SHAKESPEARE, William, Opere Complete, vol.1, Editura Univers, București, 1982.

74. SHAKESPEARE, William, Sonete, trad. Ion Frunzetti, Editura Tineretului, 1964.

75. SOLOVIOV, Vladimir, Rusia și Biserica Universală, trad. de Mioara Adina, Institutul European Iași, 1994, p.230.

76. TÂRGOVIȘTEANU, Tit, Glasul Monahilor, săptămânal periodic, nr. 151, anul 5, 2 decembrie, anii 1923-1929.

77. TRUBEȚKOI, Evgheni, Secolul de aur al icoanei, Rubliov și contemporanii săi, în Mari Pictori, Andrei Rubliov și icoana rusă, , tipărit la Donnelley Polish American Company, Cracovia, Polonia, 2001, p.7.

78. Valaam Patericon, Book of Days, Valaam Society of America, New Valaam Monastery, Alaska, 1999, p.114.

79. VLĂDĂREANU, Andrei, Silviu:

a) Patriarhul Tihon , în Lumea Credinței, martie 2007, anul V, nr. 3, pp. 47-48.

b) Nicolae al Japoniei, în Lumea Credinței, februarie 2010, an VII, nr.2, p. 59.

c) Ioan de Kronstadt, în Lumea Credinței, decembrie 2009, an VII, nr. 12., pp. 59-61.

d) Micul Suedez Pravoslavnic, în Lumea Credinței, iunie 2009, an VII, nr.6, pp.16-19.

VIII. Seriale documentare și site-uri

– Botezul, Binecredinciosul Cneaz, Monahismul, Frăția, A treia Romă, Schisma, Fără Patriarh, Calea Crucii, în Pământesc și ceresc, Istoria Bisericii Ortodoxe Ruse, serial documentar, Studioul Ostrov, Moscova.

– http://www.russianchurchusa.org/

– Viața Sfântului Ioan Maximovici Arhiepiscop de și , Episcopia Americii de Vest și Forever Studios.

Bibliografie generală

I. Izvoare

A. Edițiile Sfintei Scripturi

Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediția Jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului E.I.B.M.B.O.R.,București, 2001.

Biblia sau Sfânta Scriptură, E.I.B.M.B.O. R., București, 1999.

B. Opere Patristice

3. Filocalia sau Culegere din Scrierile Sfinților Părinți, Care arată cum se poate Omul

Curăți, Lumina și Desăvârși, Sfântul Maxim Mărturisitorul,volumul II, trad. Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 2009, p. 253.

II. Lucrări Generale, Dicționare, Enciclopedii, Compendii

4. BAILLY, A., Dictionnaire Grec Francais, Libraire Hachette, Paris, 1950, p. 2195.

5. CROSS, F. L., The Oxford Dictionary of the Christian Church, London Oxford University Press, Ney York, Toronto, 1971.

6. GUȚU, Gheorghe, Dicționar Latin Român, Editura Humanitas, București, 2003.

7. RAY, Alain, Le Grand Robert de La Langue Français, Ed. Dictionaire de Robert, Paris, 2001.

8. RAY, Alain, Dictionnaire Historique de la Langue Française, Ed. Dicttionaire Le Robert, Paris, 1992.

III.Lucrări de Teologie Sistematică

9. Fericitul Augustin, Poarta Cerului, Editura Cuget Românesc, Mehedinți, 2000.

10. Sfântul Arhiepsicop Ilarion Noul Mărturisitor, Creștinismul sau Biserica?, Editura Egumenița, Galați, 2008.

11. Sfântul Ioan de Kronstadt, Cerul pe Pământ, Cugetări mistice despre Biserică și Cultul Divin Ortodox, trad. Boris Buzilă, Editura Deisis, Sibiu, 1996, p.303.

12. Sfântul Petru Movilă, Împăcarea Bisericii Ortodoxe, trad. de Ștefan Lupan, Editura Polirom, Iași, 2002, p. 181.

IV. Lucrări de Teologie Aghiografică

13. ANTONOPULOUS, Arhimandrit, Nectarie, Sfântul Arhiepiscop Luca (1877-1961), Chirurgul fără de arginți, Editura Bunavestire, Galați, 2003.

14. BOTSI, Petru, Sfântul Ioan de Kronstadt Portret Duhovnicesc, Editura Bunavestire, 2003, p. 133.

15. DAMASCHIN, Ieromonah, Viața și lucrările Părintelui Serafim Rose, trad. de Constantin Făgețean și Pr. Constantin Jinga, Editura Cartea Ortodoxă, 2005, p.989

16. NECTARIE, Arhim. Antonopoulos, Sfântul Arhiepiscop Luca (1877-1961), Chirurgul fără de arginți, Editura Bunavestire, Galați, 2003, p. 410.

17. ROGOTI, Eugeniu, Mărturii despre Sfântul Ioan de Kronstadt, trad. după originalul din limba rusă: Sviatoi Pravednâi Ioann: Ioann Kronștadskii v vospominaniah sovremennikov, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, p.237.

18. Sfântul Herman din Alaska Comori ale Spiritualității sale, trad. Paul Bălan, Editura Bunavestire, Galați, 2002, p. 215.

19. Sfântul Luca Arhiepiscopul Crimeei, Am iubit pătimirea, trad. după originalul în limba rusă Arhiepiskop Luka, Ia poliubil stradanie…,Izdatel’Sviatitel’a Ignatia Stavropol’skogo, Moskva, 1999, Editura Sophia, 2003, p. 206.

20. Sfântul Luca al Crimeei, Puterea Inimii, trad. din limba rusă de Evdochia Șavga, Editura Sophia, 2010, p. 157.

21. Sfântul Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida, trad. după: St.Nikolai Velimirovic, The Prologue of Ohrid: lives of saints, hymns, reflections and homilies for every day of the year, volume I, January to June, Editura Egumenița, 2005, p. 791.

22. Viața Sfântului Alexandru Nevski. Conducătorul. Eroul. Sfântul, trad. Părintele Sava Marin, Editura Areopag, București, 2011.

23. Viața și Minunile Sfântului Simeon de Verhotur, trad. de Ciocioi Gheorghiță din limba rusă după originalul: Jitie sviatogo pravednogo Simeona Verhoturskogo ciudotvorța, Ekaterinburg, 2005; Akafist, Kievo Pecerska Lavra, 1866, Editura Cartea Ortodoxă, București, p. 122.

V. Lucrări de Misiologie și Ecumenism

24. ALEXANDRU DE LIEVEN, Principele, „Misiunea Ortodoxă rusă în India”, în Misiunea Creștină, anul I, nr. 1-2, revistă de cultură spirituală, ianuarie-decembrie1939-1940.

25. BETTS, Richard, MARCENKO, Viaceslav, Duhovnicul Familiei Împărătești Ierarhul Theofan al Poltavei, Noul Zăvorât, trad. după originalele: Duhovnik Țarskoi Sem’i: Sviatitel’Feofan Poltavskii, Novâi Zatvornik. Bratsotvo Prepodobnogo Obșcestva Ameriki, Moskva, 1996; Sviatitel Feofan Poltavskii, Novâi Zatvornic: Tvorenia. Obșcestvo Sviatitelia Vasilia Velikogo, Sankt Petersburg, 1997, Editura Cartea Ortodoxă, București, 2006, p. 236.

26. CHATEAUBRIAND, Misiunile din Geniul Creștinismului, trad. Maria Lungu, tipărită de Graiul Românesc, București, 1938.

GÂLDĂU, Pr.F.M., „Posibilități misionare în Rusia Sovietică”, în Misiunea Creștină, anul I, nr. 1-2, revistă de cultură spirituală, ianuarie-decenbrie1939-1940.

27. MIRAGLIO, A., „L’Emigration Russe”, în L’ame russe, L’librarie Bloud & Gay, Paris, 1999.

28. MUREȘAN, Constantin, Oameni Misionari, Tipografia Comerciala La Lucratorii Asociați, Constanța 1925, p. 8.

29. NESTOR, Mitropolit, Apostol în Kamceatka (1885-1962) Amintiri, trad. după originalul în limba greacă Mήτρόπoλίτoυ…, Editura Cartea Ortodoxă, Galați, 2004, p. 268.

30. ORLOVSKI, Arhimandrit, Damaschin, Noi mărturisitori ai Rusiei, volumul 1 Provincia Nijni Novgorod, trad. după ediția New Confessors of Rusia, by Archimandrite Damascene, St. Herman of Brotherhood, 1988, Editura Sophia, București, 2002, p. 333.

31. POLSKI, Protoiereu Mihail, Noi Martiri ai Pământului Rus, trad. de Patra S. și Magdalena C., Schitul Românesc Prodromu, 2002, p.322.

32. SÂSOEV, Pr. Daniel, Martiriul unul apologet al Ortodoxiei, trad. din limba rusă de Ana Pompaș după: Svia cennik Daniil Sâsoev, Iurii Maksimov, Serbskie besedî, polednee interviu otța Daniila, Editura Cartea Ortodoxă, București, 2010.

33. Scrisori ale misionarilor din toate colțurile lumii, în „Vestitorii Credinței”, nr.1, Tipografia Seminarului Teologic Greco Catolic, Blaj, 1911.

34. ZIELINSKI, Vladimir, Dincolo de Ecumenism, Un ortodox răspunde CardinaluluiRatzinger, Ed. Anastasia, 1998, p.165.

35. SOBOLEV, Arhiepiscop Serafim, Ideologia Rusă, Editura Elisavaros, București, 2007, p.203.

36. WERMUTH, Monah Andrew, De la Pământ la Cer, Activitățile Misionare ale Sfântului Inochentie din Alaska,trad. după From Earth to Heaven The Apostolic Adventures of Saint Innocent of Alaska, Editura Bunavestire, Galați, 2002, p. 127.

VI. Lucrări de istorie

37. Aurora 1000 de ani de la introducerea creștinismului în Rusia, publicație, nr.10, 25 Mai, 1988, p. 39, (biblioteca Măn. Stavropoleos).

38. BRECK, J., MEYENDORFF, J., and SILK, E., The Legacy of Saint Vladimir-Byzantium-Russia-America, Seminary Press, Crestwood, New York, 1990.

39. DRAGOMIR, Dr. Silviu, Relațiile bisericești ale Românilor din Ardeal cu Rusia în veacul XVIII, Tipografia arhidiecezană, Sibiu, 1914, p.55.

40. DUMBRAVĂ, Simona, Mirela, Petru Movilă Mitropolit al Kievului, Galiției și a toată Rusia, Editura Irco Script, Drobeta Turnu Severin, 2005.

41. IUKES, Paul, Istoria Rusiei, trad. de Gabriel Tudor, Editura All, 2009, p.451.

42. IOACHIMESCU, Alexandru, Istoria Imperiului Rus, “De la Novgorod la Vladivostok și Prut”, Editura Gândirea Românească,1992.

43. IORGA, Nicolae, Scurtă Istorie a Slavilor Răsăriteni, Rusia și Polonia, Tipografia Cultura Neamului Românesc, București, 1919.

44. La Christianisation de l’ Europe et le Bapteme de la Russie 988-1988, plaquette public avec l’aide du Commissariat general de la langue française, 1987, p.35.

45. MICHALOPULOS, C. George, HAM, Herb, The American Orthodox Church, A History of its Beginnings, 2003, Regina Orthodox Press, p. 235, (biblioteca Mân. Stavropoleos).

46. „Millenaire du Christinisme Russe”, în Le Messager Orthodoxe 1988, nr. 107. Paris, p.103.

47. NEGUȚ, Pr. Constantin, MARC, Alexandre, Religia și Comunismul, Tipografia Presa Brăila, 1938.

48. Orthodox America 1794/1976, Development of the Orthodox Church on America Departament of History and Archives Syosset, New York, 1975, (biblioteca Măn. Stavropoleos).

49. PAȘUTO, V.T., Alexandru Nevschi și Lupta Poporului Rus Pentru Independență în Sec. Al XIII-lea, Editura de Stat pentru Literatură Științifică, București, 1953, p. 163.

50. PULPEA, Diac. Ioan I., Bisericile Ortodoxe cu Speciala privire aupra Bisericii Ortodoxe Ruse, București, Tipografia Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 1949.

51. STOKOE, Mark, KISHKAISKY, Leonid, Orthodox Christians in North America 1794-1994, Christian Publications Center, 1995, p. 146, (biblioteca Măn. Stavropoleos).

VII. Diverse lucrări

jurnale biografice, beletristică, periodice, reviste, ziare

52. ALPATOV, Mihail, Evangheliarul Chitrov XIV-XV Andrei Rubliov, în Mari Pictori, Andrei Rubliov și icoana rusă, tipărit la Donnelley Polish American Company, Cracovia, Polonia, 2001, p. 5

53. ARSENIEV, Nicolae, Biserica Răsăriteană, trad., Editura Cartea Românească, 1929.

54. BOLȘAKOV, Serghei, Lecții Duhovnicești, oameni ai lui Dumnezeu și învățăturile lor despre viața creștină, trad. din engleză: Winsdom for the Journey. Conversations with Spiritual Fathers of the Christian East, Alba House, New York, 2001, Editura Sophia, 2005, p. 349.

55. CIOCIOI, Gheorghiță, O rană vindecată, în Lumea Credinței, august 2007, anul V, nr. 8.

56. CRĂSNEAN, George, Biserica Ortodoxă finlandeză, în Lumea Credinței, iunie, 2007, anul V, nr. 7, pp. 54-55.

57. GALACTION, Gala, Opere, volumul IX, Publicistică, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2004, p.397.

58. GHEORGHE, S., Patericul Solovățului, Mânăstirea Lainici, Râmnicu Vâlcea, 1996.

59. HAASE, Prof. Dr. Felix, Biserica Rusă și Socialismul, Institutul de Arte Grafice Dunărea, Brăila, 1923, p.47.

60. KLUCEVSKI, Vasil, Secolul de aur al icoanei, Rubliov și contemporanii săi, în

Mari Pictori, Andrei Rubliov și icoana rusă, tipărit la Donnelley Polish American Company, Cracovia, Polonia, 2001, p. 27.

61. NAGHIU, E. Iosif, În Institutul pedagogic ortodox de la Paris, în Ortodoxia, revistă de cultură și spiritualitate, anul V, nr. 38, București, mai 1938.

62. NEGUȚ, Pr. Constantin, MARC, Alexandre, Religia și Comunismul, Tipografia Presa Brăila, 1938.

63. PLEȘU, Andrei, Despre Bucurie în Est și în vest, Editura Humanitas, București, 2006.

64. PLEȘU, Andrei, Despre Frumusețea uitată a vieții, Editura Humanitas, București, 2011, p. 278.

65. PLEȘU, Andrei, Despre Îngeri, Editura Humanitas, București, 2003, p.130.

66. ROBERSON, Ronald, Bisericile Creștine Răsăritene, Editura Sapienția, Iași, 2004.

67. ROȘIANU, Nicolae, Maxime și Cugetări, Proverbe, din folclorul și literatura rusă, Editura Albatros, Iași, 1974, p.182.

68. RUPNIK, Marko, Ivan, Arta memorie a comuniunii. Sensul teologic misionar al artei în eseistica lui Viaceslav Ivanovici Ivanov, trad., Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2007, p. 198.

69. Sfântul Ioan de Kronstadt, Jurnalul Duhovnicesc Needitat, Calea Pocăinței Lăuntrice, trad. din limba rusă de Vladimir Bârcă, Editura Evanghelismos, București, 2010, p. 144.

70. Sfântul Ioan de Krosntadt, Ultimele însemnări, trad. din limba rusă de Adrian și Xenia Vlas, Editura Cartea Ortodoxă, București, 2006, p. 127.

71. Sfântul Ioan Maximovici, Predici și Îndrumări Duhovnicești, trad. din limba rusă Sviatitel russkogo zarubejia, vselenskii ciudotroveț Ioann, Iydatel’stvo” Paravoslavnîi palomnik”, Moskva, 1997, Editura Sophia, București, 2011.

72. SHAKESPEARE, William, Opere Sonete, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1955, p. 315.

73. SHAKESPEARE, William, Opere Complete, vol.1, Editura Univers, București, 1982.

74. SHAKESPEARE, William, Sonete, trad. Ion Frunzetti, Editura Tineretului, 1964.

75. SOLOVIOV, Vladimir, Rusia și Biserica Universală, trad. de Mioara Adina, Institutul European Iași, 1994, p.230.

76. TÂRGOVIȘTEANU, Tit, Glasul Monahilor, săptămânal periodic, nr. 151, anul 5, 2 decembrie, anii 1923-1929.

77. TRUBEȚKOI, Evgheni, Secolul de aur al icoanei, Rubliov și contemporanii săi, în Mari Pictori, Andrei Rubliov și icoana rusă, , tipărit la Donnelley Polish American Company, Cracovia, Polonia, 2001, p.7.

78. Valaam Patericon, Book of Days, Valaam Society of America, New Valaam Monastery, Alaska, 1999, p.114.

79. VLĂDĂREANU, Andrei, Silviu:

a) Patriarhul Tihon , în Lumea Credinței, martie 2007, anul V, nr. 3, pp. 47-48.

b) Nicolae al Japoniei, în Lumea Credinței, februarie 2010, an VII, nr.2, p. 59.

c) Ioan de Kronstadt, în Lumea Credinței, decembrie 2009, an VII, nr. 12., pp. 59-61.

d) Micul Suedez Pravoslavnic, în Lumea Credinței, iunie 2009, an VII, nr.6, pp.16-19.

VIII. Seriale documentare și site-uri

– Botezul, Binecredinciosul Cneaz, Monahismul, Frăția, A treia Romă, Schisma, Fără Patriarh, Calea Crucii, în Pământesc și ceresc, Istoria Bisericii Ortodoxe Ruse, serial documentar, Studioul Ostrov, Moscova.

– http://www.russianchurchusa.org/

– Viața Sfântului Ioan Maximovici Arhiepiscop de și , Episcopia Americii de Vest și Forever Studios.