Milostenia Act de Restabilire a Egalitatii Sociale In Predica Sfantului Vasile Cel Mare

Cuprins

Introducere

Milostenia, filantropia sau dragostea prin fapte față de semenii noști a fost și este considerată una dintre caracteristicile fundamentale ale credinței creștine. Cercetând cu atenție predica Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ne putem convinge cu ușurință de faptul că ea are în vedere și izbăvirea trupească a credincioșilor săi în mijlocul realităților sociale, pe lângă mântuirea sufletească. Astfel, în predica Sa, Hristos Domnul a acordat o deosebită importanță raporturilor de bună conviețuire dintre oameni, punând la baza lor principiile religios-morale ale noii religii, bazată pe iubirea aproapelui nostru.

Mântuitorul Hristos, “manifestând un puternic simț pentru înfrățirea obștească și o nețărmuită dragoste pentru mulțimi”, combate toate viciile vremii Sale, în special ale celor bogați, avari și nemiloși, care își cheltuiesc averea pentru satisfacerea poftelor personale și nu ajută pe cei săraci și bolnavi. Pe aceeași linie de iubire creștină propovăduită de Hristos, au mers și Sfinții Apostoli și ucenicii lor, care au reușit, prin predica și scrierile lor, să determine pe primii creștini să trăiască în cele mai bune relații cu semenii lor. Cu toate acestea, starea de comuniune și iubire frățească nu a durat prea mult. În acest sens, Biserica a luat, prin slujitorii ei, măsura combaterii nedreptății și a abuzurilor, luptând pentru cauza celor lipsiți, a celor bolnavi, a celor dezmoșteniți de nedreapta organizare a vieții sociale.

Pe acest drum trasat de Mântuitorul și în baza propovăduirii apostolice, care a avut în vedere nu doar realitatea psihică a omului, ci și pe cea socială, Sfinții Părinți au desfășurat și dezvoltat și ei apostolatul social, în special cu ajutorul predicii sociale, pentru a propovădui și promova sfințenia în viața credincioșilor de atunci, dar și celor de azi, în mod indirect. În predicile lor, “Sfinții Părinți au luat atitudine împotriva nedreptăților sociale, contra abuzurilor celor bogați față de cei lipsiți. Ei predică milostenia tocmai pentru ca nimeni să nu sufere și să nu ducă lipsă de nimic, drept activare a dragostei față de aproapele”.

Predicile Sfinților Părinți, în care ei caută să trezească în suflet milostenia, capătă un puternic caracter social, fiind puse în slujba restabilirii și a reechilibrării vieții sociale. În secolele al IV-lea și al V-lea, în special, perioadă cunoscută sub numele de “secolul de aur”, Biserica a căutat să desfășoare o activitate filantropică deosebit de bogată. Filantropia Bisericii de atunci era izvorâtă din dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele. Teologii care au viețuit în perioada acestor secole au scris foarte mult despre opera filantropică a Bisericii. De exemplu, predicile celor doi mari ierarhi, Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Ioan Gură de Aur, în cea mai mare parte, se referă la iubirea aproapelui, manifestată în mod concret, potrivit textului epistolei Sfântului Iacov, “credința fără fapte este moartă, după cum trupul fără suflet mort este” (Iacov 2, 26).

Activitatea practică a Bisericii din această perioadă a fost foarte bogată din punct de vedere al filantropiei sau al asistenței sociale. Biserica a creat o mulțime de instituții de binefacere, pentru bătrâni, văduve, săraci, orfani, bolnavi, străini etc., celebru fiind așezământul Sfântului Vasile cel Mare, Vasiliada.

În Biserica primară, actele de filantropie se făceau în cercuri mai restrânse. Dar, odată cu libertatea creștinismului, cu creșterea numărul celor aflați în nevoi, se impuneau noi forme organizate de milostenie sau de asistență socială. La început, aceste fapte se numeau simple fapte de milostenie. Însă, “începând cu secolul al IV-lea, ele, prin grija specială a Bisericii, ajutată și de Stat uneori, constituie opere de asistență socială, culminând cu instituțiile de filantropie”. Potrivit cercetătorului francez Fr. de Champagny, în această epocă, “fapta bună devine fundație, milostenia devine bun imobiliar, iar mâna darnică se transformă în casă ospitalieră; și astfel, iau naștere așezămintele de asistență socială”.

Pe lângă misiunea de a predica o nouă învățătură, Evanghelia mântuirii, Biserica a primit de la Întemeietorul ei și misiunea de a hrăni pe cei flămânzi, să dea de băut celor însetați, să-i adăpostească pe cei aflați în călătorie, să ofere ospitalitate celor străini, să se îngrijească de cei bolnavi sau de cei închiși, văduve și de orfani (cf. Matei 25, 35-40). Părintele Dumitru Belu, cercetând Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, menționează că Biserica, în mod general, a fost și trebuie să fie preocupată și de aspectul preventiv al carității, “pe de o parte, ca să înlăture condițiile subiective și obiective care favorizează apariția în viața semenilor a lipsurilor, nevoilor și a suferințelor, iar, pe de altă parte, să promoveze puterile lor pozitive”.

Unul dintre cei mai curajoși și stăruitori predicatori și îndrumători sociali ai epocii patristice este și Sfântul Vasile cel Mare care, predicând milostenia, dorea să restabilească domnia dreptății în societatea timpului său. El a fost un bun terapeut, cunoscând foarte bine viața socială, patologia vieții morale, individuale și colective.

Sfântul Vasile, Arhiepiscopul Cezareii Capadociei, a fost pentru foarte multă lume, singura speranță de atunci. Așa se explică de ce este descris ca fiind “averea pentru sărăcie, supraveghetorul averii, apărătorul văduvelor și tatăl orfanilor, prietenul generos al săracilor și prietenul străinilor”.

Sfântul Vasile cel Mare constituie un exemplu viu pentru predicatorul creștin din ziua de azi, atunci când combate păcatele și fărădelegile care ar putea contribui la dizolvarea bunelor raporturi sociale sau ar putea periclita fericirea și pacea lumii întregi. Asemenea marelui ierarh, predicatorul creștin contemporan trebuie să fie un bun psiholog și cunoscător al vieții sociale, precum și al remediilor ei specifice. El trebuie “să definească mediul uman și toate influențele sănătoase și nesănătoase pe care le exercită asupra credincioșilor. Predicatorul de azi are datoria de a altoi armonia și normalitatea credinciosului cu adevăratul creștin, pentru că omul nu poate fi salvat făcând abstracție de mediul în care trăiește”.

Prin cuvântul său adresat oamenilor, predicatorul trebuie să contribuie la realizarea omului social, care să se supună legii solidarității umane, știind că el nu trăiește singur, ci trebuind să se încadreze în societate. Și aceasta făcând apel la iubirea sinceră dintre oameni. Din această realitate morală a solidarității colective, se desprinde și datoria creștinului de a-și ajuta semenul său ca, astfel, să se ajungă la o egalitate socială deplină.

Asemenea Sfântului Vasile cel Mare, care nu a fost niciodată indiferent față de frământările prin care trecea societatea umană a timpului său, predicatorul din zilele noastre trebuie să facă loc în predicile sale și problemelor sociale, care preocupă societatea noastră contemporană. Astfel, el trebuie să își aducă, prin predica sa, contribuția la realizarea egalității între oameni, la instaurarea păcii și a binelui, care se pot realiza doar prin iubirea sinceră între oameni, virtuți pe care predicatorul creștin trebuie să le predice “cu timp și fără timp” (2 Timotei 4, 2).

Capitolul I

Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareii Capadociei

I. 1. Viața Sfântului Ierarh

Unul dintre cei trei mari dascăli ai lumii și ierarh, Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareii Capadociei, a fost un remarcabil păstor de suflete, un scriitor și predicator de înaltă clasă al perioadei sale patristice, care a rămas “ca un luceafăr strălucind pe cerul înstelat al Ortodoxiei”.

Acest mare părinte a trăit într-o vreme plină de încercări grele pentru Biserica creștină, cu toate că, după Edictul de la Milan, din anul 313, dat de Sfântul Constantin cel Mare, religia creștină a devenit religie liberă, nemaifiind prigonită. Astfel, secolul al IV-lea a avut de înfruntat un dușman mult mai periculos, și anume ereziile, sub toate formele lor. În lupta de combatere a acestor erezii, s-au remarcat diferiți părinți bisericești din acest secol, cum ar fi Sfântul Vasile cel Mare, care a ocupat un loc fruntaș.

Pentru Sfântul Vasile cel Mare, un rol hotărâtor în procesul său de formare duhovnicească sufletească l-a avut educația primită în sânul familiei sale, o familie numeroasă de altfel. S-a născut în anul 329, după alții în 330, în Cezareea Capadociei, din familia unui vestit retor în Neocezareea Pontului, pe numele Vasile, și a soției sale Emilia, fiica unui martir capadocian. “Tânărul Vasile a fost al doilea din cei zece copii, dintre care s-au remarcat Sfânta Macrina, sora cea mai mare, Naucratus, mort la vârsta de 27 de ani, Sfântul Grigorie de Nyssa și Petru, episcop de Sevasta, după anul 379. Având în vedere pozițiile copiilor familiei acesteia, este o dovadă clară a bunei educații primite de aceștia”.

Conținutul creștin al educației primite de tânărul Vasile în sânul familiei sale, după Sfântul Grigorie de Nazianz, i-a fost transmis prin evlavie, trăsătura principală pe care a primit-o de la strămoșii săi “fiind pietatea, iar firea sa sensibilă și bolnăvicoasă a determinat și mai mult înclinația sa către meditație și viață duhovnicească”.

După ce își petrece copilăria la Neocezareea, fiind inițiat de către tatăl său și în cultura profană a vremii respective, “Sfântul Vasile își continuă studiile la Cezareea Palestinei, Constantinopol și Atena, în perspectiva unei profesii de retorică, fiind învățat de renumiți filosofi ca Himeriu, Libaniu și Proheresiu” . Cât timp a stat la Atena, aproximativ cinci ani, l-a avut coleg de studii pe Sfântul Grigorie de Nazianz, pe care îl cunoscuse la Cezareea Capadociei. În timpul studiilor, între cei doi s-a legat o prietenie deosebită. Această prietenie a rămas un model exemplar în literatura creștină, fapt datorat și măiestriei cu care scria Sfântul Grigorie.

După mărturia prietenului Sfântului Vasile, prietenia lor era atât de trainică, încât cei doi erau ca un suflet în două trupuri, ei necunoscând “decât două căi: cea dintâi de mare preț, cea de a doua de o valoare mai mică; cea dintâi ducea spre casele noastre sfinte și spre profesorii care propovăduiau în ele, pe când cea de a doua ducea la profesorii de științe profane”. Din spusele acestea, înțelegem că Sfântul Vasile cel Mare a rămas fidel educației primite în familie și frecventa bisericile (“casele noastre sfinte”), cu toate că a studiat și științele profane ale acelei vremi.

După terminarea studiilor, marele ierarh a practicat retorica o perioadă, însă a fost “trezit” de sora sa mai mare, Macrina. Aceasta l-a făcut să pășească spre adevărata filososfie și înțelepciune, trecând la viața cea cu adevărat activă și plină de nevoințe. De aici înainte, Sfântul Vasile va începe să se pregătească, lăsând averile și slava, urmând viața cea cu adevărat virtuoasă.

Despre acest moment, Sfântul Vasile cel Mare spune că a fost ca o deșteptare dintr-un somn adânc, după care a început să își ațintească privirile doar spre lumina adevărului Evangheliei. Ținând seama de educația creștină aleasă a tânărului Vasile, el nu afirmă în spusele sale o convertire, ci doar o redescoperire a adevărurilor pe care le cunoscuse mai înainte, o deșteptare a sa sub “influența binefăcătoare a Macrinei”.

Adevăratul pas pe calea desăvârșirii sale în lumina Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos a fost făcut de Sfântul Vasile prin primirea tainei Sfântului Botez în anul 357, după care călătorește în Egipt, Palestina, Celesiria și Mesopotamia pentru a se întâlni și a cunoaște pe asceții din acele locuri, a căror viață retrasă și energia lor de lucru au fost admirate. De asemenea, a rămas surprins și de rezistența lor în rugăciuni și de modul cum au reușit să fie stăpâni somnului, “nelăsându-se cuprinși și înfrânți de vreo necesitate trupească”.

După ce s-a întors în Asia Mică, Sfântul Vasile va păstra din călătoria făcută doar imaginea călugărilor ce se nevoiau înevoiau în asceză pe calea desăvârșirii, această imagine fiindu-i de folos și sprijinindu-l în propriile sale planuri de a se dedica vieții monahale.

Sfântul Vasile se retrage în Pont, pentru a căuta un loc potrivit noului său stil de viață. Ca urmare a firii sale înclinate spre meditație, și-a dorit din totdeauna o viață linistită și retrasă, chiar dacă uneori a trebuit să renunțe la aceasta. În Pont a găsit un loc retras pe malurile râului Iris, unde a locuit timp de cinci ani. Pentru formarea Sfântului Vasile, “anii petrecuți aici sunt mai importanți decât cei petrecuți în marile școli și centre culturale ale vremii”. În anii petrecuți aici, el aprofundează studiul Sfintei Scripturi și, din moștenirea sa literară, ne putem face o imagine clară despre vastele și profundele sale cunoștințe scripturistice.

Rezultatul direct și deosebit de important al activității Sfântului Vasile în Pont este organizarea monahismului. În Asia Mică, monahismul se răspândise cu mult timp înainte ca Sfântul Vasile să se apuce să facă ceva în privința aceasta. Inițiatorul vieții monahicești în Asia Mică este considerat a fi Eustațiu, ajuns episcop de Sevasta în 356, cu toate că practica vieții retrase în scopul desăvârșirii duhovnicești exista la creștinii din această regiune mult timp înainte de secolul al patrulea. Sfântul Vasile ia contact cu organizarea monahicească a lui Eustațiu, cunoscut sub numele de monahism anahoretic, atunci când vizitează Orientul, astfel încât noutatea pe care o va aduce el în reorganizarea vieții retrase va fi răspândirea monahismului chinovial, formă generalizată mai târziu în toată Biserica. Sfântul Vasile, “care păstrează toate concepțiile sensului și scopului ascezei, angajează într-o formă aparte calitatea de a fi în slujba societății, în care distanța fața de lume nu se mai realizează fizic, ci moral”.

Necesitatea de a răspunde anumitor întrebări ce i se puneau de către cei dornici de desăvârșire, l-au făcut pe Sfântul Vasile să dea naștere unor scrieri ascetice, printre care și “Regulile mari” și “Regulile mici”. Cele mari, în număr de 55, au fost scrise într-un loc liniștit, îndepărtat de zgomotele lumii, adică în perioada cât timp a fost retras pe malul râului Iris. Cele 313 reguli mici au fost compuse mai târziu, când Sfântul Vasile era angajat în viața publică a Bisericii. Aceste reguli monahale, mari și mici, stabilesc pe baza textelor din Sfânta Scriptură, norme de conduită ale monahului, prin faptul că ele recomandă nu doar viața de rugăciune, ci și munca în folosul obștei, potrivit aptitudinilor fiecăruia, ele constituind “un document prețios atât pentru istoria monahismului în general, cât și pentru istoria cultului îndeosebi”.

În perioada de retragere, Sfântul Vasile nu a rămas străin sau rupt de ceea ce putem numi viață publică a Bisericii. Astfel, în 360 se pare că a participat la Sinodul din Constantinopol, care a sprijinit formula că “Fiul este asemănător (ὅμoιoς) cu Tatăl în toate”.

Este hirotonit preot de către episcopul Eusebiu, devenind colaboratori apropiați. În timpul persecuțiilor lui Iulian Apostatul (361-363), faima de apărător al credinței a preotului Vasile a depășit hotarele eparhiei Capadociei, provocând invidia episcopului locului. Nedorind să provoace discuții, Vasile se retrage a doua oară pe malurile Irisului, spre a evita agravarea situației. Cei doi se împacă atunci când semiarienii, sprijiniți de împăratul Valens, au început să tulbure viața duhovnicească a Bisericii.

În timpul cât a fost preot, Sfântul Vasile s-a străduit pentru apărarea adevăratei învățături a Bisericii. Astfel, în 364 scrie tratatul “Împotriva lui Eunomiu”, dar activitatea desfășurată în timpul preoției sale o constituie slujirea, “întreaga sa gândire teologică fiind corelată cu noțiunea de slujire creștină, slujire a lui Dumnezeu prin slujirea aproapelui”.

Corespondența Sfântului Vasile stă mărturie pentru diferitele lui griji față de păstoriții săi. Pe această linie, preocuparea lui permanentă este ajutorarea celor lipsiți, fapt ce i-a adus și renumele de “patron al săracilor”. În contextul în care sclavia era în floare în vremea sa, Sfântul Vasile a predicat și practicat ideea distribuirii în mod egal a tuturor bunurilor materiale. Nu doar că a predicat milostenia, sprijinind cuvântul cu exemplul personal prin punerea întregii sale averi la dispoziția săracilor, dar a și trecut la acțiuni concrete, organizate pentru combaterea lipsurilor și a foametei care se abătuse asupra Capadociei în 368. Astfel, el i-a constrâns pe bogați să predea grâul pe care-l păstrau să îl vândă la prețuri mari, grâul adunat fiind împărțit săracilor condamnați foamei. Din aceste fapte, “Sfântul Vasile poate fi asemănat cu Iosif, fiul lui Iacov, care a salvat pe evrei cu grâul egiptenilor”.

Popularitatea Sfântului Vasile a crescut foarte mult în anii preoției sale, încât, atunci când a murit episcopul Eusebiu (370), el a fost propus pentru scaunul episcopal vacant. Ca episcop de Cezareea Capadociei, Sfântul Vasile cel Mare a desfășurat o bogată activitate, desăvârșind planurile sale de slujire a Bisericii. Timp de aproape 10 ani, Cezareea Capadociei a fost un centru puternic de apărare al Ortodoxiei în fața diferitelor forme de arianism. Împăratul Valens, înțelegând importanța Sfântului Vasile în contextul politicii sale religioase, a încercat de nenumărate ori să îl câștige pe acesta la erezie, dar nu a reușit, Sfântul fiind stăpân pe credința sa și arătându-se neclintit. Dârzenia, demnitatea și viața sfântă a episcopului Vasile l-au făcut pe marele demnitar să exclame că “nimeni nu i-a mai vorbit astfel și cu multă îndrăzneală”.

I. 2. Activitatea Sfântului Ierarh

Un aspect deosebit de important în viața și activitatea Sfântului Vasile cel Mare, dar și în slujba apărării învățăturii adevărate a Bisericii, îl constituie opera sa scrisă. Marele ierarh a fost acuzat că răspândește o învățătură greșită cu privire la Sfântul Duh. Insinuarea aceasta pornea de la faptul că, în data de 7 septembrie 374, “Sfântul Vasile a ținut o liturghie solemnă și nu a folosit expresia doxologică «Slavă Tatălui împreună cu Fiul și cu Duhul Sfânt» alături de cea tradițională: «Slavă Tatălui, prin Fiul în Sfântul Duh». Astfel, pentru a se apăra, el scrie în 375 tratatul “Despre Duhul Sfânt”, adresat prietenului său Amfilohiu, episcop de Iconium, tratat ce cuprinde formularea învățăturii despre Dumnezeu Sfântul Duh, fiind o mărturie grăitoare despre credința autorului său”.

O altă latură a activității episcopului Vasile o constituie continuarea și aplicarea acțiunilor sale caritabile, care constituie până în ziua de azi titlul său de glorie. Grija noului ierarh s-a îndreptat, în primul rând, spre cei lipsiți și spre cei bolnavi. Punând în practică preceptele evanghelice despre iubirea aproapelui, Sfântul Vasile a impus lumii din vremea sa o nouă gândire și concepție despre boală și bolnav. Astfel, el a “cuprins într-un gând și într-o faptă bună toate durerile omenești și a ridicat, pentru ușurarea lor, nu o instituție sau alta din cele ce începuse Biserica, ci o întreagă cetate a carității creștine”.

Marele așezământ de lângă Cezareea Capadociei al Sfântului Vasile, numit “Vasiliada”, după numele întemeietorului său, a fost înființat după anul 370 și inaugurat în 374, fiind invitat și Sfântul Grigorie de Nazianz. Acest complex a fost primul spital din lume. El cuprindea “case pentru îngrijirea leproșilor, azile pentru bătrâni, o clădire pentru călătorii străini, școli pentru copii, clădiri ce erau despărțite prin grădini”. Sfântul Vasile făcea mult mai mult decât a da credincioșilor așezământul său de milă creștină, de a înființa, înzestra și conduce, dar și de a pune în el restul averii și prisosul inimii sale, făcând din Vasiliada reședința sa, iar din săraci, bătrâni, orfani și bolnavi a făcut “cei mai buni și cei mai iubiți frați ai săi”.

Dar, marile frământări și tulburările vremii în care a trăit i-au produs grele suferințe. Om slab, bolnăvicios, slăbit peste măsură de posturi și asceză, dar și presat de vitregiile timpului, Sfântul Vasile s-a stins din viața pământească la data de 1 ianuarie 379, la vârsta de doar 49 de ani, neapucând să culeagă roadele muncii sale, doar semănând pentru viitor.

Sfântul Vasile cel Mare este teologul erudit care ne-a transmis curat viața și învățătura Mântuitorului înveșmnântată în frumusețea inspirată a Duhului și a graiului său și care a făcut ca Biserica Ortodoxă din timpul lui să fie “Hristosul care viețuiește mai departe pe pământ”.

Sfântul Ierarh a trăit adevărurile teologice până la identificarea cu ele și înțelegând bine că preoția este apostolat și o stare de slujire a lui Hristos, a Bisericii și a credincioșilor, dar și o propovăduire și mărturisire continuă a acestora. Model al slujirii preoțești, Sfântul Vasile a slujit pe fiii săi sufletești cu avutul său din moștenirea părintească, cu toate posibilitățile sale de a vindeca răni și suferințe sociale. A slujit exemplar, încât se poate afirma că “el promova pentru conștiința vremii o cartă de valori ale demnității umane”.

Sfântul Vasile a conceput și trăit preoția, în primul rând, ca un păstor, ca un doctor de sufletele, făcând tot ce îi stătea în putință pentru “a preveni pe cele sănătoase, spre a vindeca cele bolnave, spre a smulge din ghearele morții pe cele în agonie”.

Asemenea Sfântului Ioan Gură de Aur, și Sfântul Vasile vede în preoție un dar, o misiune excepțională, o realitate sublimă, neegalată nici chiar de vrednicia îngerească (Evrei 2, 7: “L-ai micșorat pe el cu puțin față de îngeri; și cu mărire și cu cinste l-ai încununat și l-ai pus peste lucrurile mâinilor Tale”). De aceea, el s-a străduit să exercite această misiune așa cum o înțelege, punând în rânduială obiceiurile oamenilor.

Din moștenirea literară a Sfântului Vasile, alături de cele 24 de cuvântări, s-au mai păstrat și 13 omilii la Psalmi, o parte mică din extinsa lui operă exegetică, ce constituie “o călăuză sigură și înțeleaptă pentru a înțelege cu folos duhovnicesc unii dintre cei mai frumoși Psalmi” .

Sfântul Vasile cel Mare s-a bucurat de-a lungul timpului de o atenție binemeritată în literatura de specialitate teologică. Desigur, teologii sunt cei care s-au oprit în primul rând asupra vieții și operei sale, în încercarea de a face mai cunoscută activitatea marelui Părinte bisericesc în mediile creștine, dar și pentru a recomanda spre adâncire contribuția sa teologică, de o valoare inestimabilă.

I.3. Predica în perioada scripturistică și cea patristică

La întemeierea Bisericii creștine, în ziua Cincizecimii, când Sfinții Apostoli au primit puterea harică în chipul limbilor de foc, sub lucrarea Duhului Sfânt, au fost convertite prin cuvânt “ca la trei mii de suflete”, urmând ca, prin taina Sfântului Botez, toți aceștia să devină “trup al lui Hristos” (Fapte 2, 41). Astfel, cuvântul Sfinților Apostoli și Taina au lucrat în unitate la zidirea Bisericii, care intra în istorie. De aceea, propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu face parte integrantă din îndatoririle cele mai de seamă ale slujitorilor sfintelor altare creștine.

Putem spune că această datorie a preotului este una din cele mai mari și mai importante, dacă ținem seama că Mântuitorul Iisus Hristos, după învierea Sa din morți, la întâlnirea cu Sfinții Săi ucenici și Apostoli în Galileea, printre alte cuvinte și îndemnuri, au fost și cele de a le da putere de propovăduire: “Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer și pe pământ. Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin” (Matei 28, 18-20). Apostolii și ucenicii Domnului Hristos au urmat acest îndemn și poruncă, iar urmașii acestora, episcopi și preoți, “predică fără încetare învățătura mântuitoare, fiecare acolo unde este trimis”.

Această poruncă a stat la baza întregii activități a slujitorilor Bisericii creștine, încă de la începuturile ei. Necesitatea propovăduirii în lume a cuvântului lui Dumnezeu este subliniată cu tărie și de către Sfântul Apostol Pavel, care face referire la proorocul Ioil: “Dar cum vor chema numele Aceluia în Care încă n-au crezut? Și cum vor crede în Acela de Care n-au auzit? Și cum vor auzi, fără propovăduitor? Și cum vor propovădui, de nu vor fi trimiși? Prin urmare, credința este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Romani 10, 14-15, 17).

Pentru noi, predicatorii din ziua de azi, este important faptul că trebuie să evidențiem faptul că izvorul principal al predicii creștine este Sfânta Scriptiură, cuvântul lui Dumnezeu încredințat Bisericii prin lucrarea Duhului Sfânt și făcut mereu viu prin Sfânta Tradiție.

Astăzi, în elaborarea predicii, trebuie să ținem seama de faptul că ne adresăm omului din secolul al XXI-lea, atât credinciosului simplu, dar și celui mai învățat decât noi. Predica trebuie să țină seama de faptul că urechea ascultătorului este mult mai cultivată decât în trecut, dar și mai pretențioasă. Predicile, pentru a avea un succes oarecare, trebuie să conțină imagini ale vieții prezente și să creeze punți de legătură între adevărurile sfinte și realitățile noi, să contribuie la zidirea credincioșilor ca fii ai Bisericii, ai neamului și timpului de azi. În vederea celor enunțate, preotul va trebui să se folosească în predică de tot ceea ce va fi necesar și de folos. Trebuie înțeles faptul că “imaginile vieții prezente pot fi considerate auxiliare mesajului mântuitor al Sfintei Scripturi și nu mesajul însuși, iar acest lucru este mereu valabil, deoarece credinciosul vrea să asculte înainte de toate cuvântul izvorât din Scriptură”.

Toate predicile, duminicale, praznicale sau cu orice altă împrejurare, ținute în biserici, trebuie să fie fundamentate pe textul Evangheliei slujbei respective, pentru că, atunci când ne adresăm credincioșilor cu exemple biblice, atenția lor sporește. Acest lucru se datorează faptului că Evanghelia are o eficacitate sporită, un simplu paragraf din Evanghelie fiind mult mai strălucit decât multe considerații personale.

Trebuie să luăm aminte la tot ceea ce poate duce la înălțarea sufletească a creștinilor noștri și la ceea ce poate fi valorificat. Semnificativă este bogăția de materiale, scrise sau nu, care au servit, alături de Sfânta Scriptură ca surse de mâna întâi pentru predicatori. În primul rând, trebuie să ținem cont de Sfânta Tradiție care cuprinde și Sfânta Scriptură, apoi Biserica, “păstrătoarea și valorificatoarea Tradiției. Unitatea Scriptură-Tradiție-Biserică este indestructibilă”. În acest sens, Părintele Dumitru Stăniloae ne spune că Sfânta Scriptură există și este aplicată în Biserică. Fără Biserică, n-ar fi fost Scriptura, canonul acesteia din urmă datorându-se Bisericii. El spune mai departe că “Scriptura a luat naștere în sânul Bisericii si, spre folosul ei, ca fixare în scris a unei părți a Tradiției apostolice, a unei părți a Revelației, pentru a hrăni din și a menține în Hristos, cel transmis prin Tradiția întreagă”. Însă, “Sfânta Tradiție pune la dispoziția predicii și alte izvoare, cum ar fi definițiile Sinoadelor ecumenice, scrierile Sfinților Părinți sau cărțile de slujbă”.

Doar cunoașterea adâncă a Sfintei Scripturi și a celorlalte izvoare menționate mai sus ne poate da convingerea că izvorul și obiectul fundamental al predicii este Sfânta Scriptură. Aceasta pentru simplul fapt că izvorul fundamental este Iisus, “Însuși Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, care S-a tălmăcit pe Sine în cuvinte, în lucrarea Lui de apropiere între oameni pentru ridicarea lor la El”.

Scopul predicii este în deplină armonie cu scopul întregii lucrări mântuitoare a Bisericii, și anume mântuirea omului. Din această cauză, predicatorul trebuie să știe că Sfânta Scriptură oferă cuvintele mântuitoare, fiind izvorul prim al predicii, iar înlocuirea ei cu un alt izvor pretins prioritar este de neconceput. Învățătura venită de la noi nu ar putea să îi ridice pe ascultătorii noștri decât cel mult la înălțimea noastră, pe când cea venită de la Dumnezeu are darul și puterea de a-l ridica pe om la Dumnezeu, pe o treaptă spirituală corespunzătoare râvnei personale. Ne putem da seama cu o foarte mare ușurință că “Sfânta Scriptură poartă girul eternității, al adevărului total sau al esențialului vieții”.

Chiar și pentru predicatorii Noului Testament, Sfinții Apostoli ai Mântuitorului și ucenicii lor, izvorul esențial în predica lor l-a constituit Scriptura timpului lor. Astfel, în activitatea lor de dovedire a dumnezeirii Domnului Hristos și a calității Sale de Fiu al lui Dumnezeu, ei au apelat de fiecare dată la mărturiile Vechiului Testament.

Cuvintele și învățătura Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos s-au păstrat, au fost transmise și s-au răspândit multă vreme în lume, pe cale orală. Acceptând învățatura creștină și credința în dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu, primii creștini și-au păstrat și pe mai departe legăturile cu tradițiile lor religioase, dar săvârșeau și “frângerea pâinii” în casele particulare (Fapte 2, 42-46), adică Sfânta Euharistie, sâmburele cultului creștin. În Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, “pâinea vieții”, trebuie să credem noi (Ioan 23, 31: “Iar acestea s-au scris ca să credeți că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu și crezând să aveți viață în numele Lui”).

Primii creștini respectau religia cea mai curată și cea mai adevărată, păstrată de către poporul cel ales al lui Dumnezeu care, prin venirea în lume a Fiului Său și prin desăvârșirea învățăturilor Vechiului Testament, aducea în lume adevărata înțelegere și adevărata viață religioasă.

Canonul Vechiului Testament fusese stabilit de către Ezdra și Neemia, la înapoierea din robia babilonică (458 î. Hr.) și fusese confirmat de întreaga sinagogă, alcătuită din 120 de membri. Cu timpul, “creștinii din Palestina și cei din afară, se vor folosi de canonul alexandrin, limba lui fiind mai accesibilă. De asemenea, și Sfinții Părinți, în scrierile, comentariile și omiliile lor la textele Scripturii, s-au folosit de textul Septuagintei. Cât privește textul Noului Testament, el a fost stabilit la Sinodul local de la Cartagina din anul 397, forma lui fiind păstrată și în ziua de azi, prin canonul numărul 32”.

Fără îndoială, putem afirma cu ușurință că există o unitate între revelația Vechiului Testament și cea a Noului Testament dar, în același timp, există și o distincție, pentru că “în multe părti și în felurite chipuri vorbind Dumnezeu, de demult, către părinți, prin profeți, în zilele acestea din urmă ne-a vorbit nouă prin Fiul, pe care l-a pus moștenitor tuturor, prin care a făcut și veacurile” (Evrei 1, 1-3). Astfel, într-un fel a vorbit Dumnezeu oamenilor prin profeți, ținându-se cont de starea de păcat în care se aflau oamenii, și cu totul în alt fel prin Fiul Său, când se ținea seama de starea de har adusă în lume de Hristos. Evenimentele din Vechiul Testament nu mai sunt doar tipuri ale împlinirilor spirituale din Noul Testament, ci sunt și pregătiri ale acestora. Putem susține faptul că “revelația Vechiului Testament în întregimea ei, nu numai că profețește venirea lui Hristos, ci o și pregătește întru totul”.

Cu toate că “Noul Testament desăvârșește pe deplin Vechiul Testament, acesta din urmă își păstrează mereu actualitatea, acum sosind vremea împlinirilor sale” . Creștinii, încă de la început, au respectat și învățăturile Vechiului Testament, pe lângă cele ale Mântuitorului, ale Sfinților Apostoli, deoarece unele adevăruri de credință, neexistând în Legea Nouă, nu au putut fi cunoscute altfel.

După stabilirea cultului creștin, în Biserica primară, multe din cărțile Vechiului Testament erau folosite ca lecturi în timpul serviciului divin. Cât privește Psaltirea, putem spune că ea a găsit cea mai mare folosință în cultul divin, încă de la începuturile acestuia. Lecturile și cântările din Vechiul Testament erau atât de multe și atât de substanțiale, încât putem spune că ele garantau prezența întregii Sfintei Scripturi în cultul Bisericii primare.

Mulți dintre Sfinții Părinți, în cuvântările și omiliile lor rostite din fața altarului, s-au ocupat nu doar cu tâlcuirea cărților nou-testamentare, ci și cu acelea ale Vechiului Testament. Ei ne-au lăsat exemple semnificative despre modul cum trebuie să interpretăm aceste cărți și o bogație de argumente folosite de către preotul predicator în propovăduirea cu succes a învățăturilor Mântuitorului.

În ceea ce privește forma predicii, observăm că, în Vechiul Testament, autorii inspirați “folosesc arta ornamentării estetice și arta convingerii, cuvântul lor îmbrăcând diferite nuanțe, cum ar fi povățuirea, avertizarea, mustrarea, îndemnul, rugăciunea și lauda aduse lui Dumnezeu și celor aleși ai Lui”. Aceste nuanțe sunt criterii importante în ceea ce privește stabilirea genurilor predicii în Vechiul Testament, dar granițile acestea nu sunt stabile, definirea lor fiind mai mult sau mai puțin relativă.

Căutând a distinge genurile de predică din Vechiul Testament, atenția ne este atrasă de predica profetică, acest lucru datorându-se faptului că originea cuvântărilor bisericești o găsim la profeți. Aceștia, în numele lui Iahve, “vorbeau pentru și împotriva moravurilor și faptelor poporului iudeu, dar și mângâiau sau dojeneau pe popor, îndrumându-l spre fapte bune și credința în Dumnezeu”. Majoritatea profeților au avut sarcina de a îndruma și învăța pe contemporanii lor, dar și urmașii acestora. Astfel, ne-au rămas de la ei un rezumat al întregii lor activități profetice.

Un alt gen de predică a Vechiului Testament “îl oferă poezia, cea lirică și cea didactică”. Astfel, genul de predică poetic este foarte util pentru predicatorul de astăzi, când acesta elaborează panegerice sau necrologuri. Îl găsim în Psalmi, Cântarea Cântărilor, Plângerile lui Ieremia, precum și în cărțile de poezie didactică, cum ar fi Iov, Proverbele lui Solomon și Ecclesiastul, dar texte poetice găsim și în alte cărți ale Vechiului Testament, însă fragmentar.

În cele din urmă, după o lectură atentă a scrierilor Vechiului Testament, vom mai găsi și tipul predicii istorice. Acest gen aparține tot poeziei, dar se deosebește de genurile epic și dramatic. Acest gen aparține cărților și pasajelor istorice, care formează “o lectură sfântă” și pot, deasemenea, să fie modele instructive pentru predicatorul ortodox, în special cu privire la folosirea celor trei moduri de expunere (narațiunea, descrierea și dialogul).

Predicatorii Vechiului Testament nu au fost asemănători cu cei din zilele noastre. Cu toate că cei dintâi nu apar ca niște teoreticieni ai predicii, totuși putem scoate, din analiza predicii lor, anumite principii omiletice de mare importanță pentru predicatorii de azi.

Primul dintre acestea este principiul vocației. Potrivit acestuia, predicatorul trebuie să fie preocupat, “cu timp și fără timp” (2 Timotei 4, 2), de grija propovăduirii cuvântului lui Dumnezeu. Având conștiința că pe umerii lui apasă o răspundere dumnezeiască, predicatorul Vechiului Testament înțelegea să suporte totul în vederea împlinirii acestei răspunderi. Și “din momentul când simțământul vocației devenea clar, atunci misiunea lui în slujba lui Dumnezeu devenea totală”.

Un alt principiu este cel al exemplului personal, fiind concluzia principală care se deduce din primul principiu. Doar cel ce făcea să se întrezărească “o concordanță între cuvântul său adresat mulțimilor și fapta sa personală, doar acela se putea considera că și-a înțeles cu adevărat vocația sa”.

Principiul intuiției constă în aceea că proorocii nu fac expuneri savante în cuvântările lor, ci se mențin cât mai mult la ceea ce se întâmplă în natură și în viață, “conducând pe ascultătorii lor la înțelegerea voii lui Dumnezeu”.

Însă cel mai important principiu este cel al actualității predicii. Predica Vechiului Testament corespunde întru totul evenimentelor istorice și stării poporului din timpul când ea a fost rostită. Ea cuprinde toate problemele credincioșilor, cum ar fi problema credinței în Iahve, a păcii, a dreptății sociale etc. Astfel, “predicatorul trebuie să fie în pas cu vremea, să intuiască preocupările și problemele credincioșilor săi sau, mai bine spus, să predice pentru timpul său” . Exemplele din trecut nu trebuie să fie decât o întărire și o subliniere în plus a învățăturilor pe care le împărtășește credincioșilor și care trebuie să fie întru totul actuale.

Unii dintre cercetători “au căutat să adauge principiilor enunțate mai sus și principiul pregătirii temeinice a predicii, acesta nefiind aplicat proorocilor, datorită faptului că ei se bucurau de chemarea dumnezeiască și erau conduși și de inspirația divină” . Ei vorbeau foarte rar de la ei, de cele mai multe ori vorbind din porunca lui Dumnezeu, iar cuvintele “așa zice Domnul” (Iezechiel 11, 5), “cuvântul pe care l-a rostit Domnul” (Ieremia 50, 1) etc. sunt mărturie acestui fapt.

Profețiile Vechiului Testament s-au împlinit în mare parte în perioada Noului Testament, odată cu venirea în lume a Mântuitorului nostru Iisus Hristos iar, dintre toate scrierile Sfintei Scripturi, Sfintele Evanghelii exprimă în modul cel mai apropiat de suflet mesajul divin, prin grăirea nemijlocită a lui Dumnezeu Însuși prin Fiul Său. De aceea, în cultul ortodox ele sunt alese atât pentru citirea solemnă în cadrul Sfintei Liturghii, cât și pentru anumite subiecte de temelie pentru mântuirea noastră.

Fără Vechiul Testament, Noul Testament este suspendat în aer, neavând un suport real. Vechiul Testament este “temelia celui Nou”, ceea ce înseamnă că doar cu ajutorul acestuia îl putem citi pe cel din urmă. Se cuvine să folosim cât mai mult cuvântul dumnezeiesc în predicile noastre, așa cum acesta se găsește cuprins în Sfânta Scriptură, care ne oferă un material bogat și foarte util cu privire la forma și conținutul predicii.

Predicatorul are misiunea de la Hristos Domnul de a “învăța toate neamurile” (Matei 28, 19), ceea ce El Însuși a predicat și învățat. Evanghelia sau vestea bună, prima fiind spusă primilor oameni, Adam și Eva (Facere 3, 15: “Dușmănie voi pune între tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul”), a fost predicată începând cu Mântuitorul și a fost continuată de Sfinții Săi Apostoli și de urmașii lor până în zilele noastre. Se cuvine ca Sfânta Evanghelie să constituie și astăzi miezul propovăduirii și predicării noastre, după cum afirmă Părintele Marin Ionescu, parafrazându-l pe filosoful Immanuel Kant: “Căutați liniștea sufletească în Evanghelie, pentru că ea este izvorul nesecat al tuturor adevărurilor, ceea ce nu se mai găsește nicăieri”.

În căutarea și urcușul spre desăvârșire, dorința noastră de a-L cunoaște pe Hristos este tot mai vie. Predica poate fi un ajutor de excepție în aceste căutări ale noastre duhovnicești. Dar despre Hristos trebuie și se cuvine să vorbească Hristos Însuși, cuvintele Lui fiind cuprinse în Evanghelii. A-L căuta pe alte căi este “o aruncare în întuneric și o aventură fără rost” . În consecință, a predica pe Hristos fără temei evanghelic, înseamnă a rămâne în afara subiectului, pe adevăratul Iisus neputându-L găsi decât pe drumul tradiției evanghelice.

Sfânta Scriptură are o mare putere de convingere în fața credincioșilor. Astfel, preotul, atunci când iese în fața lor spre a predica având Biblia în mână, are o putere mai mare de convingere, iar ascultătorii au certitudinea că vorbitorul cunoaște bine conținutul a ceea ce îi învață și le predică. Pentru credincioși, preotul predicator este trimisul lui Dumnezeu ca să-i învețe (Matei 28, 19), iar momentul predicării este “unul dintre cele mai solemne momente liturgice, făcându-se liniște și așteptând cuvânt din cuvintele Cuvântului”. Din Scriptură, preotul învață pe credincioși adevărata cale a mântuirii. Dacă preotul nu va ști bine adevăratul drum al mântuirii, ca păstorul când își conduce oile sale, atunci se va duce și pe sine la rătăcire împreună cu cei încredințați lui spre păstorire (Matei 22, 29: “Rătăciți, neștiind Scripturile”). Referitor la acestea, Sfântul Ioan Gură de Aur atrage atenția că “pricina tuturor relelor este necunoașterea Sfintei Scripturi”, preoților fiindu-le recomandat ca “niciodată să nu le lipsească din mâini Sfânta Scriptură”.

Ca să poți explica ceva trebuie să cunoști acel ceva, fiindcă nimic nu poate fi explicat la întâmplare. În acest sens, Sfântul Vasile cel Mare ne spune că “judecățile lui Dumnezeu sunt în adânc, iar ceea ce este închis în comorile dumnezeiești nu este ușor de priceput de oricine”, iar despre Sfântul Ioan Gură de Aur, istoria bisericească ne spune că el, de două ori pe săptămână sau chiar mai des, “citea și explica Sfânta Scriptură, din fața Sfântului Altar sau de pe Amvon”.

Preotul, nu doar că trebuie să cunoască Scriptura, ca fiind cartea lui de căpătâi, ci este necesar ca ea să ocupe un loc de cinste în inima lui. Prelungind petrecerea cu Sfânta Scriptură, preotul își poate crea o stare lăuntrică deosebită, încât să poată exprima: “Astă seară, fiindcă sunt cu Cartea Cărților, o, Pronie cerească, azvârle cheile dimineții într-o fântână”.

Din cele arătate în cele expuse mai sus, reiese că una din laturile misiunii preoțești este slujirea prin cuvântul izvorât din Scriptură. Sfânta Scriptură stă astăzi, ca și în trecut, nu doar la baza predicii creștine, ci și la baza de apropiere, de înfrățire, între Biserici, iar a predica din Scriptură înseamnă a împlini porunca Mântuitorului de a propovădui întregii făpturi (Matei 28, 19). A nu împlini porunca dată de Hristos “înseamnă a cădea sub pedeapsa de care se temea Sfântul Apostol Pavel: «Vai mie de nu voi binevesti!» (1 Corinteni 9, 16)”.

După ce am trecut în revistă elemente ale predicii vechi și nou testamentare, este necesar să observăm și evoluția predicii creștine în perioada Părinților Apostolici și nu numai, dar în special a celor care au înnobilat arta propovăduirii prin cuvântul scris și rostit de-a lungul secolelor patristice.

Un aspect convingător al perioadei patristice îl reprezintă raportul predicii creștine cu retorica vremii respective, adică cea greco-romană, în special în secolul de aur al Bisericii noastre, în care reprezentanții ei străluciți studiaseră arta retorică pe lângă profesori păgâni celebri, dar al căror mesaj era centrat exclusiv pe Sfânta Scriptură și Tradiția creștină, fără a respinge preceptele folositoare din scrierile profane, în armonie cu cele creștine.

După Învierea Sa din morți, Mântuitorul nostru Iisus Hristos se adresează Sfinților Săi Apostoli și Ucenici cu următorul îndemn-poruncă: “Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer și pe pământ. Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și, iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 18-20).

Prin acest îndemn, Hristos Domnul face din ei purtătorul mesajului evanghelic, organizatori și însuflețitori ai Bisericii primare, învățători și predicatori ce mărturiseau despre Hristos și despre învățătura Sa, ca unii ce au fost martori direcți ai activității Sale, adică “pescari de oameni”. Din textele Sfintei Evanghelii care privesc chemarea, directă sau indirectă, a Apostolilor, se desprinde concluzia că urmarea lui Hristos de către fiecare dintre ei “a fost actul final al unui adevărat proces de înrâurire asupra sufletelor acestora”.

Înainte de a fi pregătiți și investiți cu puterea Sfântului Duh, Mântuitorul cheamă pe ucenici, le dă putere asupra duhurilor necurate, i-a trimis și i-a învățat o adevărată lecție de conduită a unui misionar și predicator creștin. După ce Sfinții Apostoli și Ucenici au primit lecțiile despre predicarea Cuvântului, responsabilitatea aceasta a rămas Părinților din următoarele veacuri ale creștinismului, începând cu Părinții apostolici.

Părintele Profesor Grigoraș precizează că “denumirea de Părinți apostolici a început să circule în secolul al XVII-lea prin intermediul primului editor al scrierilor acestora, J. B. Cotelier, în lucrarea sa Patres aevi apostoli în două volume, din anul 1672. Sunt numiți apostolici scriitorii creștini din a doua jumătate a secolului I și prima jumătate a secolului al II-lea, care au fost ucenici ai Sfinților Apostli sau cel puțin i-au cunoscut: Barnaba, Clement Romanul, Ignatie al Antiohiei, Policarp al Smirnei, Păstorul lui Herma, Papias, la care se mai adaugă și autorii anonimi ai Epistolei către Diognet și al Didahiei celor doisprezece Apostoli”.

Titlurile de părinte și apostolic nu se pot da exclusiv tuturor acestor scriitori, deoarece nu toți sunt nici părinți și nici apostolici, dar “folosirea acestor termeni i-a cuprins pe toți, fără excepție”.

Literatura patristică din această perioadă este strâns legată de scrierile Vechiului și Noului Testament, având o înfățișare modestă și un caracter dublu: un caracter misionar, adresându-se necreștinilor, și un caracter catehetic, ce se adresează creștinilor din toate timpurile. De asemenea, ea se poate împărți în trei mari categorii: epistolară, apologetică și antieretică sau polemică.

Din istoria predicii, se pot distinge două fapte esențiale în această perioadă. Astfel, inspirația divină, de care se bucurau cărțile Sfintei Scripturi, a încetat să mai lucreze, pentru că s-a încheiat elaborarea scrierilor scripturistice și de acum înainte va urma comentariul autentic al cuvântului lui Dumnezeu. Apoi, intră în funcțiune natura umană, elocința și arta literară, mai mult ca în perioada apostolică, dar sprijinindu-se tot pe ajutorul harului divin. Așadar, “predica se va sprijini pe ajutorul lui Dumnezeu, dar ea trebuie să devină o predică cultivată, studiată în prealabil, elocventă, ca și cum ar aștepta succesul doar de la ea”.

În vremea Părinților apostolici, oficiul predicatorial aparținea prin excelență episcopului. Cu toate acestea, nici preoții, diaconii, uneori și laicii în anumite condiții, nu sunt excluși de la această slujire, de propovăduire a cuvântului lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel scria ucenicului său Timotei: “Preoții ce își țin bine dregătoria să se învrednicească de îndoită cinstire, mai ales cei ce se ostenesc în cuvânt și învățătură” (1 Timotei 5, 17). De asemenea, și canonul 58 apostolic prevede că preotul este împreună răspunzător cu episcopul de instruirea credincioșilor: “Episcopul sau prezbiterul nepurtând de grijă de cler sau de popor, și neînvățându-i pe ei dreapta credință, să se afurisească; iar persistând în neglijență și lenevie să se caterisească”. Când preoții sau episcopii erau bolnavi sau lipseau cu treburi importante din localitate, predicarea dumnezeieștilor Scripturi era încredințată diaconilor. În Biserică, laicii puteau predica doar cu acordul episcopului locului.

Pentru denumirea cuvântărilor religioase, se foloseau diferiți termeni pentru a le deosebi mai bine: predici misionare, didactice populare, exegeze și predici tematice. Predica se rostea în toate zilele când se oficiau servicii religioase, propovăduindu-se în biserici anume construite pentru cult. În cazuri excepționale, cum ar fi prigonirea creștinilor de către împărații persecutori, se propovăduia în catacombe și în bisericile cimitirelor. Poziția abordată în predica timpului, era cea stând jos pentru episcop, și în picioare pentru preoți.

Pentru a exemplifica acest lucru, de menționat este cea mai veche cuvântare, și anume “Epistola a doua a Sfântului Clement”, episcop al Romei între anii 92-101, adresată celor din Corint. Părerile despre paternitatea acestei lucrări omiletice sunt diferite, însă “majoritatea merg pe ipoteza că ea ar fi fost alcătuită pe la anii 140-151 de către un autor necunoscut din Corint”. Ca gen omiletic, această cuvântare se încadrează în categoria parenezelor, fiind de fapt o grupare de pareneze, deoarece ea este plină de îndemnuri la virtute și pocăință, în vederea îndreptării sufletești a omului.

Epistola are ca scop principal atenționarea acelor membri ai Bisericii din Corint, în special a celor tineri, care produseseră diferite tulburări în viața ei și alungaseră pe preoții slujitori. Caracterul ei parenetic este scos în evidență încă de la începutul lucrării. Astfel, autorul ei ne îndeamnă: “Fraților, așa trebuie să gândim de Iisus Hristos, ca de Dumnezeu, ca de Judecătorul viilor și al morților (Fapte 10, 42), că nu trebuie să gândim lucruri mici despre mântuirea noastră. Dacă gândim lucruri mici de Iisus Hristos, lucruri mici nădăjduim să primim. Cei care ascultă vorbindu-li-se de Hristos, ca și cum li s-ar vorbi de niște lucruri mici, păcătuiesc; de facem așa, păcătuim și noi, că nu știm de unde am fost chemați, de Cine și spre ce loc, că nu știm câte a suferit Iisus Hristos pătimind pentru noi”.

După enumerarea diferitelor sfaturi creștinești, autorul face un apel pentru pocăință, în special, în capitolele XVI și XVII: “Să luăm, deci, fraților, un mic prilej de a ne pocăi. Cât avem timp să ne întoarcem la Dumnezeu Cel ce ne-a chemat, până îl mai avem încă pe Cel ce ne primește. Dacă ne lepădăm de plăcerile acestea și dacă ne stăpânim sufletul nostru și nu-i mai împlinim poftele lui cele rele, vom avea parte de Iisus. Să ne ajutăm, dar, unii pe alții și să-i povățuim pe cei slabi spre bine, ca să ne mântuim toți; să ne sfătuim unii pe alții și să ne întoarcem la credință. Să nu părem credincioși și cu luare aminte numai atunci când ne predică preoții, ci și când ne ducem acasă, să ne amintim de poruncile Domnului”.

Această epistolă cuprinde o predică, dovedindu-se ușor din cuprinsul său, ea având numeroase îndemnuri de ascultare a cuvântului, aceste îndemnuri neputând avea alt sens decât ca făcând parte dintr-o cuvântare adresată unor ascultători prezenți la slujbă.

Pentru perioada Părinților din secolele al doilea și al treilea, trebuie pomeniți Clement Alexandrinul, Tertulian, Origen, Grigorie Taumaturgul, Ciprian, Lactanțiu, Ilariu și Ipolit.

Clement Alexandrinul ne-a lăsat o omilie deosebit de importantă pentru studiul predicii, “Care bogat se va mântui?”. Această cuvântare este axată pe pericopa din Evanghelia după Marcu 10, 17-31, dar în special pe versetul 25: “Mai lesne este cămilei să treacă prin urechile acului, decât bogatului să intre întru Împărăția lui Dumnezeu”. Particularitatea acestei omilii constă în faptul că în ea se tratează pe larg tema bunurilor materiale din perspectiva moralei creștine. De asemenea, omilia este importantă și pentru faptul că valorifică, în expunerea sa, nu doar argumente teologice, ci și puncte de vedere sociale, privind bunurile materiale ca mijloace menite să lege oamenii între ei, să îi sprijine în demersul lor legitim de a se organiza în cadrul comunității. De la începutul cuvântării, autorul condamnă categoric atât bogăția agonisită necinstit, cât și pe cei care lingușesc pe bogații egoiști: “După părerea mea, cei ce aduc bogaților daruri cuvinte de laudă ar trebui socotiți, pe bună dreptate, nu numai lingușitori și meschini, pentru că cinstesc cu fățărnicie, peste măsură, pe cele care nu merită a fi cinstite, ci și necredincioși și vicleni”.

Dar începătorul omiliei propriu-zise, ca termen, este Origen (†254), fiind cel dintâi teolog răsăritean de la care ne-au rămas un număr semnificativ de predici. Opera sa exegetică cuprinde întreaga Sfântă Scriptură, dar nu toate omiliile lui s-au păstrat, dintre care le amintim doar pe cele traduse în românește: “Omilii la Facere”, “Ieșire”, “Numeri”, “Iosua”, “Cântarea Cântărilor” și “Cartea Proorocului Ieremia”. Origen, fiind un erudit, nu se îngâmfa, dovadă fiind una din omiliile la Exod (a treia), când transpare sfioșenia lui în fața textelor biblice, tâlcuirea având nuanță autobiografică: “Cât timp Moise se afla în Egipt și se iniția în toată înțelepciunea egiptenilor, nu era slab la cuvânt și neîndemânatic la vorbire. Nici nu a spus că ar fi lipsit de iscusința vorbirii. În Egipt avea și voce puternică și elocvența incomparabilă. Dar când a auzit glasul lui Dumnezeu și felul Lui de a vorbi, și-a dat seama de puținătatea și slăbiciunea cuvântului său și de limba sa târzielnică și împiedicată”.

Având în vedere cele expuse mai sus, concluzionăm despre predica post-apostolică că ea este legată ființial de predica apostolică, cea a Noului Testament. De asemenea, nu mai este revelată ca în perioada apostolică, dar nu este nici o simplă parafrazare a textelor sacre, formându-se acum conștiința că predica este și efort personal, pe baza unei pregătiri temeinice în cadrul Bisericii. Ca metodă de interpretare, s-a folosit mai mult cea alegorică, cu scopul de a atrage atenția asupra textelor Sfintei Scripturi și de a respinge părerile greșite asupra textelor scripturistice, iar propovăduitorii remarcabili au fost atât episcopi, cât și preoți diaconi, ba chiar și laici. Această perioadă a avut un rol hotărâtor în pregătirea terenului pentru predicatorii din perioada imediat următoare, cea a secolului de aur.

Perioada a doua a literaturii patristice cuprinde secolele al patrulea și al cincilea, când strălucesc în special anumiți predicatori:

– în Răsărit: Sfântul Macarie Egipteanul, Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare etc.;

– în Apus: Sfântul Ambrozie, Fericitul Ieronim, Fericitul Augustin, Sfântul Grigorie Dialogul ș.a.

În Răsărit, un rol mai important l-au avut Sfinții Ioan Gură de Aur și Sfântul Vasile cel Mare. Sfântul Ioan Gură de Aur (†407) este recunoscut unanim ca cel mai mare predicator din perioada patristică, considerat și un teoretician omiletic prin referirile la predică și predicator. El ne-a lăsat cel mai mare număr de omilii (aproximativ 700), la aproape toate cărțile Sfintei Scripturi, la care se adaugă un număr mare de predici ocazionale, apologetico-polemice, morale, dogmatice, panegerice.

Secretul predicii Sfântului Ioan Gură de aur constă în utilizarea optimă a Sfintei Scripturi, pe care el însuși o cunoștea în chip admirabil. În toate predicile sale, “Sfântul Ioan Hrisostom apelează la Scriptură, pentru a susține dogmele creștinești, atrăgând atenția că necunoașterea Sfintei Scripturi este pricina tuturor relelor. Odată cu limbajul ales, în predicile lui întâlnim o permanentă vioiciune a ideilor. Atenția ascultătorilor este întreținută și prin expresii de surpriză, prin actualizări șocante, în sensul bun al cuvântului”.

Despre importanța nemăsurată a predicii, Sfântul Ioan vorbește în tratatul său “Despre preoție”, în termeni scripturistici: “În afară de pilda prin faptă, preoții nu au decât un singur mijloc, o singură cale de vindecare: învățătura cu cuvântul, predica. Aceasta este instrumentul, aceasta este hrana, aceasta este cel mai bun aer. Aceasta ține loc de medicament, aceasta ține loc de cauterizare, ține loc de bisturiu. Dacă preotul trebuie să ardă sau să taie, trebuie neaparat să se folosească de predică. Dacă predica nu-i în stare să facă asta, zadarnice sunt toate celelalte. Prin predică ridicăm sufletul deznădăjduit; prin predică smerim sufletul îngâmfat; prin predică tăiem ce-i de prisos; prin predică împlinim cele de lipsa; prin predică lucrăm pe toate celelalte câte ne ajută la însănătoșirea sufletului”.

Cu aceeași conștiință a responsabilității față de importanța cuvântului, Sfântul Ioan Gură de Aur, pe vremea când era preot în Antiohia, a rostit “Omilia despre predică”. Ea atrage atenția că predicatorul nu trebuie să se asemene doar cu un chirurg care taie partea bolnavă, așa cum reiese din citatul menționat mai sus, ci are și datoria de a vindeca și îngriji rănile respective: “Cel mai bun mijloc de vindecare nu este numai tăierea părții bolnave, ci și oblojirea rănilor; iar cea mai minunată lege de predicare nu-i numai mustrarea, ci și sfatul și mângâierea. Așa a poruncit și Pavel: «Mustră, ceartă, mângâie» (2 Timotei 4, 2). Dacă-i mângâi mereu pe ascultători, îi faci trândavi; dacă îi cerți numai, îi faci îndărătnici, că, neputând îndura povara unor continui mustrări, te părăsesc îndată. De aceea, felul predicării trebuie să fie variat”.

De asemenea, un alt Părinte apreciat este Sfântul Vasile cel Mare. El ne-a lăsat 22 de omilii și 24 de cuvântări diferite: dogmatice, morale, panegerice, pedagogice. În lucrarea sa, “Învățături morale”, dă reguli pentru predicatori, despre felul cum trebuie să propovăduiască ei cuvântul dumnezeiesc. Interpretarea pe care o dă el textelor din Scriptură (9 omilii la Hexaimeron și 13 la Psalmi) este una literală, autorul punând în contribuție știința antichității și a timpului său, în domeniul literaturii, filosofiei, medicinei etc.

Pentru partea apuseană, semnificativ este Papa Grigorie cel Mare – Dialogul (†604), el fiind ultimul orator apusean remarcabil al perioadei patristice. Dintre scrierile sale, semnificativă este “Cartea regulei pastorale”, ultimele două capitole ale acestei scrieri cuprinzând elemente cu preponderență omiletică. Astfel, autorul atrage atenția asupra calităților predicatorului, în special asupra celei mai înalte virtuți morale, și anume smerenia: “Predicatorul, după ce și-a împlinit îndatoririle slujbei lui, trebuie să se întoarcă în el însuși pentru ca viața și propovăduirea să nu îl ducă în trufie. Adeseori, o cuvântare reușită și bogată în conținut înalță sufletul cuvântătorului și succesul obținut îi poate cauza o bucurie tainică. Chiar pentru aceasta este nevoie ca predicatorul să trezească în el frângerea de sine și să trăiască în smerenie sfântă”.

Referitor la perioada patristică, remarcăm utilizarea cu preoponderență a textului Sfintei Scripturi, dar și preocuparea continuă pentru problemele vremii. Mesajul evanghelic, care este valabil și în zilele noastre, este propovăduit în contextul frământărilor, durerilor și bucuriilor cotidiene, astfel că predicile patristice ne dau nouă, oamenilor de astăzi, soluția eficienței omiletice, și anume actualizarea permanentă.

Capitolul al II-lea

Sfântul Vasile cel Mare – cunoscător al problemelor sociale

Sfântul Vasile cel Mare a fost unul dintre cei mai curajoși și stăruitori predicatori și îndrumători sociali ai epocii sale patristice. Dar, pentru a ne da seama cât de elocvent este Sfântul Vasile atunci când predică milostenia, în vederea restabilirii dreptății în societate, doresc să menționez, pe scurt, care era atmosfera morală, dar și situația socială a timpului și a provinciei în care trăia și predica Sfântul Vasile cel Mare. Această cunoaștere a mediului și a situației sociale este valabilă mai ales pentru predicatorul timpurilor noastre, el trebuind să cunoască temeinic patologia vieții morale, individuale și colective.

Dacă aruncăm o privire de ansamblu asupra situației sociale a secolului al patrulea, vedem că se menținea inegalitatea, societatea fiind împărțită în clase bine definite. Pământurile aparțineau unui număr mic de oameni, averile neprovenind totdeauna din moșteniri legitime sau din muncă cinstită. Un număr mare dintre ele erau datorate speculei și cămătăriei. Cămătarii storceau fără milă ultimii bani ai debitorilor lor, profitând de mizeria comună pentru a se îmbogăți.

Cei care se îmbogățiseră, ca urmare a sărăcirii fraților lor, nu se serveau de averea lor decât pentru a-și satisface mândria și poftele lor. Ei făceau caz de bogățiile lor și, la nevoie, “nu făceau caz de libertatea și nici chiar de viața debitorului, pentru a menține inviolabile drepturile proprietarului”.

Astfel, în mâinile celor bogați era concentrat tot capitalul bunurilor. Aceștia rețineau banii, ascunzându-i în lăzi, ceea ce influența asupra comerțului și asupra întregii vieți economice. Impozitele apăsau cu greutate împovărătoare asupra muncitorilor și îi lăsau lipsiți chiar și de ultimele lor economii, ținute pentru situații de criză. Din această cauză, mulți abandonau terenurile lor, lăsându-le nelucrate. Drept urmare, prețurile produselor pământului creșteau, cu cât ele erau mai puține. Astfel, “munca era lipsită de demnitatea cuvenită, pentru că era făcută fără libertate”.

Din punct de vedere moral, situația era asemănătoare, la îmbogățirea fără margini adăugându-se și viciile. Lăcomia oamenilor ajunse la culme, luxul exorbitant, ce-și avea originea în exploatarea săracilor, alimentând continuu decadența morală și împilarea celor săraci. Astfel, egoismul, nedreptatea și avariția celor avuți întrecea orice măsură.

La toate aceste rele sociale, se adaugă o altă față rușinoasă a secolului în care a trăit și a predicat Sfântul Vasile cel Mare, aceea a sclavagismului. Era în floare comerțul cu sclavi, de multe ori cei lipsiți de cele necesare traiului fiind nevoiți să își vândă proprii lor copii. De reținut este faptul că “legea romană autoriza acest trafic”.

Adânc cunoscător al problemelor vremii sale și a acestei atmosfere decadente, imorale și viciate de păcat, Sfântul Vasile cel Mare este silit să ia o atitudine fermă și să combată cu toată vigoarea relele ce otrăveau viața socială. El nu putea să rămână indiferent în fața nedreptăților și a viciilor care amenințau viața religios-morală a credincioșilor pe care îi păstorea.

Dacă studiem vasta operă a Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, putem constata că predica socială a Sfântului este răspândită pe tot parcursul operei sale, el criticând dur relele sociale ale timpului său. Însă, cel mai des o găsim în scrierile sale oratorice. Astfel, interesante și folositoare pentru propovăduitorul de azi al cuvântului dumnezeiesc sunt scrierile oratorice ale marelui Ierarh. În acest sens, el “ne-a lăsat 9 omilii la Hexaemeron, 13 omilii la Psalmi, 24 cuvântări diferite: dogmatice, panegirice, o lucrare pedagogică (Discurs către tineri) și moral sociale: Contra beției, Contra mâniei, Contra bogaților etc.”.

În predica Sfântului Vasile, locul central îl ocupa predica misionară evanghelică. Astfel, el era interesant de a-i determina pe toți cei care îl ascultau și, mai târziu, îl vor citi, să fie râvnitori în ceea ce privește câștigarea vieții celei veșnice. Dar, ca un mare teolog, psiholog și filantrop, Sfântul Vasile și-a dat seama că acest scop nu este unul ușor și că poate fi atins doar dacă creștinii vor contribui și ei, în mod personal, la desăvârșirea vieții sociale a vremii, condiție esențială a mântuirii.

De aceea, nu doar Sfântul Vasile cel Mare, ci și ceilalți Sfinți Părinți, care tratează în scrierile și predicile lor problemele sociale, pot fi numiți apărători ai celor aflați în suferință. Prin cuvânt, ei doreau să critice cauza stării neobișnuită față de scopul și misiunea superioară a creștinului pe pământ. Atunci când criticau, “ei nu se sfiau să folosească chiar și insulte la adresa bogaților, atacând dur nedreptățile sociale, ajungând să înfiereze cruzimea exploatatorilor care atentau la demnitatea, ba chiar și existența pământească a omului”. În aceste acțiuni, ei se bazau pe faptul că, după învățătura creștină, viața socială reprezintă o condiția indispensabilă pentru lucrarea mântuirii omului și aceasta prin contribuția la mântuirea semenilor săi.

Cele expuse mai sus arată întocmai starea în care se afla omenitatea secolului al patrulea, când Sfântul Vasile cel Mare vede, în efortul său pentru îndrumarea credincioșilor pe calea mântuirii, că neegalitatea și dezordinea socială sunt piedici pe calea mântuirii, care trebuiesc înlăturate. Tocmai de aceea, în predica sa socială și morală, Sfântul Vasile nu se ocupă atât de administrația și de legile vremii în care trăia, ci doar de privilegiații acestora (bogații, cămătarii, negustorii de sclavi), pe care îi combate, fiind ferm pe poziția Evangheliei, pe care se bazează în predica sa. Așadar, Sfântul Vasile cel Mare încearcă cu mijloace pur creștine să aline suferințele celor apăsați de jugul întunecatei societăți sclavagiste din Capadocia secolului al patrulea.

Dreptatea socială, împotriva căreia se lupta atât de mult în vremea sa, este ideea fundamentală pe care se bazează predica Sfântului Vasile cel Mare. Această idee este izvorâtă din iubirea creștină, ca agape (din grecescul αyαπάω = a iubi). Pentru Sfântul Vasile, “cel care socoate că bogăția adunată de pe urma nedreptății îi este de ajuns pentru a fi puternic și a stăpâni, este asemănător cu un bolnav care atunci când boala îi este mai gravă, o socotește o bunăstare”.

Această dreptate este caracterizată ca o angajare spre îndeplinirea unor acțiuni oneste, ca o activitate juridică, după cum citim și în Psalmul 109, 6: “Domnul va judeca neamurile și va umple pământul de cei căzuți”. Dacă privim acest citat în sens religios-moral, putem observa că “se redă ideea de plinătate, de desăvârșire sau de mântuire, precum și ideea justă și corectă în raporturile cu semenii noștri, cu sensul de sinceritate sau lipsă de păcate (cf. Psalm 71, 10; 37, 2; 85, 12-14)”.

Pentru realizarea dreptății sociale, Sfântul Vasile cel Mare susține că este necesară egalitatea socială, ca rezultat al egalității în iubire. Altfel spus, aceasta se întâmplă fiindcă o oligarhie privilegiată deținea, în acel timp, averi imense, iar majoritatea oamenilor de rând trăia în cea mai cruntă și umilă sărăcie. Și nu doar Sfântul Vasile, ci cei mai mulți dintre Sfinții Părinți ai secolului al patrulea au fost nevoiți să formuleze, pe baza temeiurilor creștine, o doctrină economico-socială. Cu toate că această doctrină nu a putut schimba și întoarce, în mare parte, raporturile economice în favoarea celor lipsiți, totuși, predicile Sfântului Vasile din Capadocia au avut ca rezultate o serie de acte de înaltă ținută morală, ținută morală care a dus la ușurarea multor lipsuri sociale, constituind astfel un fenomen de progres social.

Văzând urmările nefaste ale proprietății private din timpul său, Sfântul Vasile demască aceste urmări și cere împărțirea bunurilor excedentare sau care sunt în plus către cei săraci. Astfel, în comentariul său la cartea Psalmilor, el ne spune: “Precum la teatru, când cineva s-a așezat într-un loc, împiedică pe cei ce intră în scenă, dacă ține cu încăpățânare locul destinat pentru folosința comună, asemenea sunt și cei ce stăpânesc bogățiile, fiindcă au izbutit să pună stăpânire pe bunurile de obște și le-au făcut ale lor prin aceea că le-au luat mai întâi ei în stăpânirea lor. Dacă însă ar lua fiecare numai cât are nevoie, iar prisosul îl pune la dispoziția celor lipsiți, atunci nimeni nu ar mai fi bogat, dar nu mai fi nici sărac. N-ai ieșit gol din pântece? Și nu te vei întoarce tot gol în pământ?”.

Ideea expusă mai sus este repetată mereu de Sfântul Părinte. Astfel, dacă oamenii și-ar chivernisi așa cum trebuie averile, încât să fie de folos și săracilor, “atunci fiecare ar primi câte puțin pentru îndestularea nevoilor lui. Atunci, cel care iubește pe aproapele său ca pe sine însuși, n-ar mai avea mai mult decât semenul său”.

Sfântul Vasile cel Mare consideră bogăția ca fiind un dar de la Dumnezeu. Acest dar impune mari responsabilități celor care îl dețin. Pentru Sfântul Părinte, bogatul nu este altceva decât un administratorul sau cel care se folosește de anumite bunuri pe care le-a primit de la Dumnezeu. Astfel, el este servitorul sau sluga lui Dumnezeu și economul fraților săi, care se găsesc în lipsă și cărora le este dator să le spună în felul următor: “Veniți la mine, voi toți, care nu aveți ce mânca; din darul cu care Dumnezeu m-a înzestrat, veți primi fiecare, întocmai ca dintr-o fântână publică”.

Așadar, vedem cum Sfântul Vasile cel Mare căuta, în vremea sa, să dea bogăției o misiune socială. Având exemplu textul scripturistic din Psaltire (Psalmi 61, 10: “Dacă bogățiile vin către voi, nu vă lipiți cu inima de ele”), Sfântul Vasile ajunge la concluzia că bogăția care stă pe loc este nefolositoare și nelucrătoare. Mai mult, ea devine roditoare atunci când este pusă în mișcare, prin slujba celor care sunt în nevoi.

Bogăția este o sarcină providențială asupra celor care o dețin. Aceasta nu este posibil decât dacă cei bogați nu vor imita exemplu negativ al bogatului din Evanghelie: “Strica-voi jitnițele mele și mai mari le vor zidi” (Luca 12, 18). Cu toate acestea, mulți bogați preferă să își folosească averea pentru a duce o viață de risipă și lux.

Una dintre cele mai rele patimi care pune în pericol mântuirea sufletelor bogaților este avariția sau zgârcenia. Cu cât cineva este mai bogat, cu atât el devine și mai dornic de avuție. În predica sa, Sfântul Vasile tratează astfel această patimă: “Căci bogații avari nu se bucură de ceea ce au, ci se întristează când știu că cineva este mai bogat decât ei. Marea își cunoaște limitele ei; noaptea nu depășește timpul care îi este fixat. Dar avarul nu respectă nici timpul și nu cunoaște nici limitele… Întocmai ca un incendiu violent, năpădește și înghite totul. Precum cei stăpâniți de furie și de nebunie nu mai văd lucrurile așa cum sunt, ci așa cum le permite închipuirea lor pătimașă, asemenea și cei cu sufletul stăpânit de iubirea de argint caută în tot locul numai arginți. Tu ești mai bucuros să te uiți la banii tăi decât la binefăcătorul soare. Te rogi și îți dorești să se schimbe pentru tine toate în aur”.

Sfântul Vasile cel Mare observă că bogatului îi scade dragostea față de semen, pe măsură ce îi crește avuția. În acest sens, el îi mustră pe bogații vremii sale și, indirect, pe cei din ziua de azi: “Ce este un avar? Acela care nu se mulțumește cu strictul necesar. Ce este un spoliator? Acela care își însușește bunurile altuia. Dar tu nu ești oare un avar și un spoliator, tu care deturnezi spre profilul tău un bun pe care l-ai primit numai să îl administrezi? Cel ce dezbracă și își însușește veșmântul altuia se cheamă un hoț. Dar acela care nu îmbracă pe un om gol, când ar putea-o face, merită el un alt nume? Pâinea pe care tu o păstrezi aparține săracului înfometat; mantaua pe care tu o păstrezi în dulapul tău e a celui zdrențăros; încălțămintea pe care tu o lași să putrezească este a celui ce umblă cu picioarele goale; banii pe care tu îi ții ascunși sunt ai celui năpădit de tot felul de trebuințe. Tu săvârșești, deci, tot atâtea nedreptăți cât oameni există, căroara le-ai putea veni în ajutor”.

De asemenea, pe lângă mustrările adresate celor avuți, Sfântul Vasile menționează și despre pedeapsa unor astfel de bogați, care nu poate fi alta decât moartea neașteptată și osânda veșnică.

II. 1. Sfântul Vasile cel Mare – predicatorul milosteniei și luptător împotriva relelor sociale din timpul său

Dat fiind faptul că secolul în care a trăit Sfântul Vasile nu îi oferea condițiile necesare pentru realizarea marețului său ideal cu privire la egalitatea bunurilor sociale, lui nu i-a rămas altă soluție decât pregătirea prin cuvânt și practicarea milosteniei.

Sfântul Vasile cel Mare își dădea seama că nedreptățile sociale din timpul său erau urmarea firească a răcirii iubirii, a pierderii adevăratei credințe. De aceea, el combate, în predicile sale, toate viciile, pe care le consideră piedici în manifestarea iubirii față de cei săraci, de cei căzuți în mizerie morală și în ajutorarea acestora, precum și cauze datorită cărora se menține inegalitatea socială, nedreptatea și abuzurile de tot felul.

Astfel, Sfântul Vasile a devenit unul dintre cei mai de seamă predicatori ai fraternității și egalității prin intermediul propovăduirii milosteniei creștine. În tratatul său Împotriva lăcomiei, vedem cum Sfântul Vasile se adresează celor bogați, folosind atât de bine metoda întrebării: “Nu ai socotit că acest om (sărac) este și el fratele tău și cu ceilalți oameni? Nu te gândești să împarți cu cei săraci nici măcar prisosul tău? Ai făcut părtași la grânele și produsele tale pe frații tăi? Ceea ce putrezește mâine, dă azi sărăciilor. Precum grâul care se seamănă aduce dobândă plugarului, tot așa și pâinea pe care o împarți cu cel flămând ți se va întoarce mai apoi cu folos. Fă deci semănat cu gând ceresc, va să zică cu gândul milosteniei”. Prin urmare, bogatul nu are decât un mijloc de a lua cu sine fructul averilor în cealaltă lume: milostenia către cei aflați în nevoi.

Privind lucrurile din perspectivă creștină, Sfântul Vasile Îl vede pe Dumnezeu ca fiind Cel care poruncește milostenia. Tocmai de aceea, bogații nu tebuie să se revolte împotriva acestei porunci, iar săracii nu trebuie să se simtă umiliți atunci când primesc milostenia ca dar din partea Tatălui cel ceresc.

Analizând predicile Sfântului Vasile, a căror tematică o formează problema bogăției și a sărăciei, putem constata prezența învățăturii de credință pur ortodoxe tradiționale, potrivit căreia este condamnată alipirea prea mare de bunurile materiale și întrebuințarea lor greșită. El admite posedarea acestor bunuri materiale, cu condiția ca ele să nu fie produsul lăcomiei, al răpirii sau al violenței, ci bunăstarea materială să fie câștigată prin muncă dreaptă și cinstită. Mai mult, Sfântul Vasile afirmă că, dacă cineva se folosește cum trebuie de averile sale, punându-le în slujba comunității, dându-le celor aflați în nevoi, “acesta nu trebuie urât de semenii săi ci, dimpotrivă, trebuie chiar iubit, pentru că el pune avutul său în folosul și în propăsirea comunității”.

Sfântul Vasile spune, atunci când deosebește pe cel cu adevărat sărac de cel care cerșește din lăcomie, că este nevoie de o practică îndelungată. El arată că nu trebuie făcută nici o discriminare între cei apropiați și cei străini, dacă toți sunt în nevoie, predica socială trebuind să pledeze asupra cauzei adevărului și a justiției sociale fără nici o excepție: “Dăruiește deci și fratelui și străinului… Dumnezeu voiește ca tu să fii mângăietorul nevoiașilor, iar nu căutător la fața oamenilor… Toți suntem neamuri, toți suntem frați, toți suntem fiii aceluiași Părinte”.

Toți bogații vremii “epocii de aur” susțineau că tot ceea ce posedă ei le aparține exclusiv. Cunoscând această concepție a lor, Sfântul Vasile cel Mare o demască și o condamnă cu aspre cuvinte, prin predicile sale. El amintește bogaților că nu au nici un drept de a păstra avutul doar pentru ei, fiindcă ei nu au venit pe lume cu averi personale, ci s-au născut goi din pântecele mamelor lor. Prin predicile sale adresate celor din vremea sa, marele predicator urmărea ca să înrădăcineze în conștiința ascultătorilor săi și, mai ales, a celor bogați adevărul creștin că nu sunt adevărații posesori ai bunurilor materiale, ci doar beneficiarii lor: “Mărturisește, o, bogatule, pe acela de la care ai bogăția ta; amintește-ți cine ești, ce fel sunt bunurile al căror distribuitor ești, cine este Cel care ți le-a dat și pentru ce te-a înzestrat cu atâtea altele… Ferește-te de a crede că ogoarele sunt fertile numai pentru tine, pentru a satisface plăcerile tale”.

Sfântul Vasile considera egoismul celor bogați, care erau însuflețiți de dorința de a avea averi cât mai multe și cât mai mult aur, drept una dintre cauzele dezordinii sociale. În acest sens, el combate cu tărie acest viciu, zicând astfel: “Celor mai mulți, bogăția nu le este dragă numai din dorința de a avea cu ce să se îmbrace și ce să mănânce. Bogații își împart averea lor și pentru trebuința lor prezentă, dar și pentru nevoile lor viitoare. O parte din avuția noastră, spun ei, să ne fie pentru nevoile noastre zilnice, iar altă parte să o punem deoparte; o parte să o avem pentru luxul din casă, altă parte pentru călătorii costisitoare, iar altă parte pentru a duce o viață strălucitoare și cu vază”.

Pentru a combate acest puternic egoism al bogaților, Sfântul Vasile se adresează acestora într-una din predicile sale, folosind o comparație frumoasă: “Voi vă asemănați celui care, ocupând un loc la teatru, împiedică pe ceilalți să intre, gândind să țină numai pentru el ceea ce a fost făcut pentru folosul comun”.

Ca un cunoscător profund al celor ce se întâmplau sub ochii săi, Sfântul Vasile critică dur și lăcomia sălbatică a bogaților, dar și luxul exorbitant. În special, luxul costisitor al femeilor era ținta predicilor Sfântului Ierarh. Acestea își consacrau cea mai mare a timpului lor în vederea împodobirii trupului: “Femeile nu se gândesc decât la pietre prețioase, la mărgăritare, la smaralde, la hiacint, la aur… Dragostea femeilor după aceste fleacuri nu este un lucru trecător, ci zi și noapte se gândesc numai la ele. Nenumărați lingușitori întrețin poftele lor; le aduc negustori de stofe, giuvaiergii, parfumieri, brodieri. Așa că bărbatul nu poate răsufla din pricina neîncetatelor ei porunci. Chiar dacă ar curge bogăția ca râul, tot n-ar ajunge să satisfacă poftele femeilor. Doresc parfumuri din cele mai îndepărtate țări, ca și cum ar fori untdelemnul ce se vinde pe piață, iar stofele fabricate din flori marine, purpura, mătasea, sunt pentru ele ca și lâna oilor”.

Grija față de cei săraci și umiliți a fost una dintre preocupările fundamentale ale arhiepiscopului Cezareii Capadociei. Fiind însuflețit de o mare iubire față de oameni, în predicile sale, Sfântul Vasile a ridicat vocea de fiecare dată împotriva orânduirii sociale nedrepte și a mizeriilor de tot felul, apărând cauza săracilor cu toată puterea cuvântului să și pledând, totodată, pentru schimbarea în bine a situației deplorabile a acestora.

Un alt păcat social pe care îl condamnă Sfântul Vasile în cuvântările sale este cel al cametei sau al împrumutului cu dobândă peste măsură. Acest obicei din societatea antică era un lucru obișnuit, fiind îngăduit prin lege: “La suma împrumutată de la cămătar, dobânda creștea uimitor, devenind capital, la care se plătea dobândă. Cu alte cuvinte, camătă era dobândă la dobândă”.

Personificând camăta, Sfântul Vasile o numește “neam de viperă”, adăugând: “Se zice că viperele se nasc mâncând ele singure pântecele mamei lor, iar camăta se naște mâncând casele celor ce datorează… Animalele transmițând urmașilor puterea de a naște, încetează la rândul lor de a mai naște. Banii celor care împrumută însă, pe de o parte, nasc pe cei ce au să vină iar, pe de altă parte, fac să întinerească pe cei bătrâni. Deci, este bine să nu faci niciodată experiența acestei fiare nebune”.

Sfântul Vasile cel Mare descrie impresionant, în termeni deosebit de reali, atât viclenia, lăcomia și, în general, neomenia cămătarului. Paralel cu acestea, descrie și drama celui datornic, care nu știe cum și de unde să ia bani să-și plătească datoria în termen: “Unul, întocmai ca un câine, își urmărește prada, iar celălalt, întocmai ca un vânat descoperit, își așteaptă resemnat sfârșitul”. Cel împrumutat nu mai poate dormi deloc, gândindu-se mereu la rușinea de a i se scoate lucrurile la licitație și la nenorocirea de a fi vândut ca sclav. Din această cauză, mulți datornici s-au sinucis, dar au lăsat povara grea pe seama celorlalți membri ai familiei.

Pentru a evita situații de genul celor amintite anterior, Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă pe săraci să aibă multă prudență pentru a nu cădea în mrejele cămătarilor. Să facă mai bine economii și să muncească precum furnicile și albinele, lucrând cu ziua sau practicând vreun meșteșug. Munca este izvorul din care oricine poate să își satisfacă, într-o măsură mai mare sau mai mică trebuințele vieții. Gândul că fiecare Îl are ca supraveghetor în muncă pe Dumnezeu trebuie să ne inspire o ardoare neobosită și o grijă plină de atenție, ca să ne săvârșim lucrul nostru bine: “Să nu trecem cu ușurință de la o muncă la alta. Căci latura noastră nu este capabilă de mai multe lucruri deodată și, pentru aceasta, este mai profitabil de a face un singur lucru cu grijă, decât a începe multe și a nu duce pe nici unul la capăt”.

De asemenea, Sfântul Vasile cel Mare critică delăsarea omului, sfătuind pe cel care se plânge că e sărac și slab în fața celor puternici să aibă încredere în sine și în ocrotirea lui Dumnezeu: “Mai întâi ești om. Ai primit suflet înzestrat cu inteligență, prin care te gândești la Dumnezeu, cercetezi natura lucrurilor cu ajutorul judecății. Toate animalele sunt ale tale. Nu ai inventat tu arte, nu ai întocmit tu cetăți, nu străbați tu mările cu ajutorul rațiunii. Aerul, cerul și corpurile astrelor nu-și arată către tine ordinea lor? Nu dormi pe pat de fildeș, dar ai pământul, mai prețios decât mult fildeș și mai ai odihna dulce de pe el, somnul iute și fără griji”.

Toate aceste sfaturi și îndemnuri izvorau din dorința sinceră a Sfântului Vasile cel Mare de a-i ajuta pe cei săraci să înțeleagă cât de prețios este acest ultim bun social al lor: munca, dar o muncă făcută în libertate. De aceea, pe cei care nu pot să muncească, Sfântul Vasile îi îndemna ca mai bine să suporte umilința de a cere de la cei bogați, decât să ia bani cu camătă și, astfel, să se condamne singuri la jugul sclaviei.

Această oroare pe care o are Sfântul Vasile față de sclavie ne-o dovedește mai ales atunci când ne descrie foarte trist cazul unui părinte care, “fiind silit de sărăcie, este nevoit să își vândă pe unul din copiii săi, neștiind pe care să îl aleagă”. Iată cum descrie Sfântul Vasile această întâmplare: “Acest nenorocit se vedea fără bani și fără speranțe de a câștiga. Un mic număr de haine și mobile care, toate, prețuiesc câțiva oboli: iată tot ce poseda sărăcia lui. În sfârșit, el își întoarse privirile spre copiii săi, gândind a-i duce la târg, pentru a alunga moartea de foamea ce-l amenința. Ce luptă între foamea ce-l chinuiește și între iubirea părintească! Foamea îl amenința cu moartea, natura umană îl reține și-l convinge de a muri cu copiii săi. Adeseori împins, adeseori oprit, în sfârșit el cedează, forțat și învins de necesitatea imperioasă și de o nevoie grabnică. Dar ce lupte se dau în inima acestui părinte! Pe care voi vinde întâi? Pe care dintre ei îl va vedea cu mai multă plăcere un negustor de grâne? Alege-voi pe cel mai mare, însă respect dreptul său de întâi-născut. Pe cel mai tânăr, dar mi-e milă de vârsta sa fragedă ce nu simte încă nenorocirea sa. Crudă alegere! Ce să fac? Ce să fac? De voi păstra pe toți, îi voi vedea pe toți murind de foame înaintea mea. De voi vinde unul singur, cu ce ochi voi vedea pe cei ce-mi vor rămâne? Cum voi locui în casa mea, după m-am lipsit eu însumi de copiii mei? Cum mă voi înfățișa la masa mea, unde va fi pusă o pâine cumpărată cu un asemenea preț? După multe lacrimi, el merge să vândă pe cel mai drag dintre copiii lui”. După aceste cuvinte, Sfântul Vasile cel Mare se adresează negustorilor: “Durerea sa nu vă mișcă? Voi nu vă gândiți că este om ca și voi? Foamea silește pe acest părinte nenorocit și voi vă tocmiți cu el, îl rețineți, îi prelungiți durerile ce-l sfâșie. El vă oferă propriile odrasle pentru a vă plăti hrana sa și, departe ca mâna voastră să tremure primind de la nenorocirea sa ceea ce vă vinde mai prețios, voi vă tocmiți cu el, vă temeți a nu cumpăra prea scump. Nu vă gândiți decât la a încheia o afacere avantajoasă; faceți pe acest nenorocit să sufere mii de chinuri totodată. Nici lacrimile sale nu pot să miște mila voastră, nici tânguielile sale nu înduioșează inima voastră; voi sunteți neînduplecați, nemiloși”.

Cel care a ajuns într-o asemenea situație critică consimte înrobirea în mod deliberat, putând cere un preț mai convenabil pentru cel de un neam cu el. În schimb, Sfântul Vasile arată că datornicul, prin camătă provoacă indirect, dar sigur, fără a se mai gândi la ce urmează împrumutului, sclavia la un preț de nimic, atât a lui, cât și a familiei sale.

Acest tablou al părintelui care își vinde unul din copii poate fi socotit ca o critică a odiosului comerț cu sclavi, care încă se practica în acea vreme, dar și o înfierare a legilor care erau atât de permisive în ceea ce privește acest trafic rușinos, mijloc de îmbogățire ușoară și rapidă pentru mulți.

Pentru aceasta, amintind proverbul că cine se împrumută este robul celui care l-a împrumutat, Sfântul Vasile sfătuiește pe cei cărora le predică să se ferească de împrumutul cămătarului: “N-ai bani să lași moștenire copiilor tăi? Cel puțin nu-i lipsi de libertate. Păstrează-le această mare bogăție, depozitul acesta pe care tu însuți l-ai primit de la părinții tăi. Nu lăsa datoria contractată de tine să apese ca un blestem asupra copiilor și nepoților tăi”.

Pe de altă parte, Sfântul Ierarh capadocian se adresează, prin predica sa, și cămătarilor, dojenindu-i și, totodată, sfătuindu-i părintește: “Venind la tine ca la un prieten, a dat peste un vrăjmaș; căutând medicamente, care să îl vindece, a dat peste o otravă. Tu trebuia să mângâi sărăcia acestui bărbat și, cu toate acestea, ai înmulțit-o. Căci care este sfatul Domnului? «Să împrumutați pe aceia de la care nu mai nădăjduiți că veți lua» (Luca 6, 34-35). Iar Domnul îți va da în schimb lucruri mari. Căci, «cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută» (Proverbe 19, 17)”.

Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareii Capadociei, ne prezintă concepția că omul nu poate crește, nici nu își poate câștiga cele de trebuință sufletească și trupească izolat de semenii săi. Astfel, el ne spune: “Căci, precum piciorul are o putere, dar îi lipsește o altă și, fără ajutorul celorlalte mădulare, nu are împlinirea a ceea ce îi lipsește, la fel și în viața singuratică, chiar și ceea ce avem devine nefolositor și ceea ce ne lipsește este cu neputință de procurat”.

În concepția marelui Ierarh, sociabilitatea omului este o însușire ființial înnăscută: “Cine nu știe că omul este o ființă blândă și socială, nu singuratică și sălbatică? Nimic nu este așa de propriu firii noastre ca a fi în comun unii cu altii”.

După Sfântul Vasile cel Mare, omenirea a cunoscut la începutul ei proprietatea și viața de obște. Din această cauză, cei care îmbrățișează viața în comun se întorc la binele natural: “Știu că viața cu mai mulți la un loc este folositoare în multe privințe. Dumnezeu-Creatorul a hotărât ca noi să avem nevoie unii de alții, cum s-a scris, pentru a fi uniți unii cu alții. Afară de aceasta, nici rațiunea iubirii lui Hristos nu îngăduie ca fiecare să privească numai la ale sale… Ce poate egala această viață? Ce fericire i se aseamănă? Ce e mai plăcut decât legătura și unirea moravurilor și a sufletelor? Întrucât se vede un suflet în mai multe trupuri, iar pluralitatea trupurilor se arată instrument al unei singure voințe. Cel care e bolnav cu sufletul și cade are pe mulți care să îl trateze și să îl vindece. Membrii vieții de obște sunt deopotrivă servitori și deopotrivă stăpânii unii altora; în libertatea suverană, ei își arată unii altora cea mai desăvârșită slujire, cu bucurie. Dumnezeu a voit ca noi să fim așa de la început și spre această viață de obște ne-a creat”.

Dându-și seama că, în condițiile orânduirii sclavagiste, este imposibilă realizarea unei asemenea vieți de obște peste tot, Sfântul Vasile se mulțumește să o realizeze în principal în mănăstiri, pe care le organizează în stil chinovial. Fiind un mare cunoscător al naturii, Sfântul Vasile ia ca temei și îndemn pentru acest fel de viețuire, modelul natural de existență al multor specii de animale: peștii, liliecii, furnicile și, mai ales, albinele: “Câteva animale au simțul public dacă, ceea ce este propriu cetății, este a orienta spre un scop comun energiile individuale. În acest fel sunt albinele: ele locuiesc împreună, zboară împreună și munca lor este comună”.

Despre munca în comun pe care o laudă și o elogiază atât de frecvent în predica sa, Sfântul Vasile spune că ea oferă mai mulți sorți de izbândă dezvoltării talanților fiecăruia: “Fiecare ins, orice har ar primi, după cuviința de la Dumnezeu, trebuie să îl sporească neîncetat, îndreptându-l spre facerea de bine și spre folosul celor mulți”.

În predica sa socială, Sfântul Vasile cel Mare se ocupă de virtuțile și viciile sociale dar, pe lângă acestea, el dezvăluie și rolul social al calităților sau defectelor individuale, în legătură cu care el a ținut mai multe cuvântări (Contra invidiei, Contra mâniei, Contra celor ce se îmbată etc.).

Sfântul Vasile consideră că, printre cauzele care contribuie la dezvoltarea dezordinii sociale din vremea sa, un loc de frunte îl deține și avariția, în special avariția celor bogați peste măsură: “Avarul este un jefuitor. El și-a însușit ceea ce primise a distribui. Dacă se numește hoț cel ce ia haina cuiva, ce nume să dea celui care, putând să îmbrace pe fratele său gol, nu a făcut aceasta în loc?”.

Într-una din predicile sale, Sfântul Vasile tratează amănunțit și invidia, pe care o caracterizează ca fiind cea mai funestă sau malefică pasiune din inima omului. Invidia este “o tristețe pricinuită de binele aproapelui, care îi produce acestuia multă nedreptate; dar invidia este răul cel dintâi și foarte intim al celui care este atins de ea. Precum rugina roade fierul, așa consumă invidia sufletul celui care o posedă”. Ce este rău la această boală, este faptul că victima nu o poate arăta sau dezvălui, adeseori ea putând deveni boală epidermică. După ce a stat foarte mult timp în umbră, ea face o explozie în plină lumină, amenințând ordinea socială. În acel moment, invidioșii seamănă cu vulturii care, disprețuind mirosul parfumat al florilor, se duc la hoituri, sau cu muștele care, ocolind părțile sănătoase, se așează pe cele bolnave și pe bube. Căci, “invidioșii nu privesc la ceea ce este frumos și plăcut în viața oamenilor, ci se leagă de ceea ce este slab și defect. Ba ei chiar își permit a-și bate joc de ceea ce este bine și a defăima virtutea prin defectele care o învecinează. Curajul în ochii lor este temeritate, înțelepciunea stupiditate, dreptatea asprime… omul demn este îngâmfat, datornicul risipitor, economul este avar”.

Un aspect și mai dăunător al invidiei este faptul că “noi nu putem fi cuprinși de invidie decât ca urmare a relațiilor intime. Scitul nu invidiază pe egiptean; dar fiecare invidiază pe compatriotul său. Și, printre aceștia, nu invidiem pe necunoscuți, ci pe cei de aproape, între care invidia preferă încă pe vecini, pe tovarășii de profesiune sau pe alții cu care suntem în legătură. Printre ei, ea se repede la colegi, la părinți, la frați. Mai pe scurt, precum rugina este o boală proprie gândirii, invidia este boala prieteniei”.

În predicile sale, Sfântul Vasile condamnă și patima cea oarbă a mâniei, care îi întunecă omului rațiunea, făcându-l fioros și periculos ca scorpionii, câinii și demonizații: “Cei înclinați spre mânie țipă, se agită, atacă; mâinile și picioarele lovesc fără milă și tot ce le cade în mână devine armă. Cei care se mânie nu respectă bătrânețile, nici virtutea, nici înrudirea, nici demnitățile, într-un cuvânt, nimic din ceea ce cinstesc oamenii. Dacă și din partea opusă se găsește unul gata de replică, unul la fel de rău, când nu mai găsesc injurii, ei se încaieră la bătaie și se aleg ca premii ale mâniei lor, cu invalidități trupești și cu moarte”.

Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă pe credincioși să nu se lase antrenați de această patimă, spunându-ne că nu trebuie să îl avem ca dascăl pe dușman, nici să invidiem ceea ce urâm noi. De asemenea, ne sfătuiește să nu respingem insulta ca pe ceva rău ca, mai apoi, să o imităm ca pe ceva bun, devenind singuri acuzatorii noștri.

Pentru învingerea mâniei, Sfântul Vasile recomandă răbdarea, la care se poate ajunge prin mai multe metode. Prima și cea mai eficientă metodă este tăcerea: “Te-ai mâniat? Atunci și limba ta o ia înainte. Căci păcatul cel mai des și mai felurit este aproape întotdeauna acela care se săvârșește cu limba”. De aceea, Sfântul Părinte ne sfătuiește și ne învață să ne străduim să ne îndepărtăm de uneltirile viclene și să fugim de rău. În cuvântul său Împotriva mâniei, Sfântul Vasile ne îndeamnă la tăcere, spunând: “Lasă-l să latre împotriva ta, fără să îi răspunzi, să se certe cu tine… Dacă acela te insultă, tu fii mărinimos; dacă acela este mânios, periculos, tu fii blând și îngăduitor. Dar ce ar trebui să spunem atâtea? Aceluia, defăimarea i-a închis Împărăția Cerurilor, pentru că «defăimătorii nu vor moșteni Împărăția Cerurilor» (1 Corinteni 6, 10), pe când ție, tăcerea ți-a pregătit Împărăția Cerurilor, pentru că «cel ce va răbda până la sfârșit, se va mântui» (Matei 10, 22)”.

O altă metodă este smerenia: “Două lucruri să îndepărtezi de la tine: întâi faptul de a te considera vrednic de cinstire deosebită; al doilea, faptul de a socoti pe altul inferior ție. Să știi că nu cuvintele întristează, ci gândul că esti cineva. Dacă îndepărtezi acest gând din mintea ta, toate insultele lovesc în gol. Prin urmare, cum poate fi reținută patima? Dacă mai înainte te exersezi în smerenie, așa cum ne-a învățat Domnul prin cuvânt și faptă”.

În același context, Sfântul Vasile vorbește și despre guvernarea pasiunilor, potrivit căreia, în cazul nostru, mânia, fiind dirijată când și cum trebuie, poate aduce bărbăție, răbdare și cumpătare. Pe de altă parte, fiind mânuită greșit împotriva dreptei rațiuni, mânia poate deveni nebunie. Prin această metodă de autostăpânire, putem deturna provocarea la mânie în iertare și compătimire față de semenul nostru: “Când cineva ieșit din minți spune cuvinte jignitoare, să-l consideri mai degrabă vrednic de plâns, decât de ură. Cel care suferă este vrednic de milă, pe când cel care face rău este vrednic de ură. Să-ți îndrepți mânia ta către diavolul ucigător de oameni, către tatăl minciunii, dar să îți pară rău de fratele tău pentru că, dacă stăruie în păcat, va fi dat împreună cu diavolul focului celui veșnic”.

Un alt rău social combătut de Sfântul Vasile cel Mare este cel al beției. Astfel, în predicile sale, el descrie nesăturarea bețivilor care își înjoseau demnitatea umană prin chefuri și desfrânări din zori și până noaptea târziu. Pentru Sfântul Vasile, patima beției înseamnă nenorocirea minții, stricarea puterii, îmbătrânire prematură și moarte timpurie. De aceea, el sfătuia pe credincioșii vremii sale dar, implicit, și pe cei din zilele de azi: “Iar vouă, care vă temeți de Domnul, vă poruncesc aceasta: dacă îi vedeți că se pocăiesc, să îi primiți cu blândețe, ca pe mădularele voastre bolnave, iar dacă devin obraznici să fugiți din mijlocul lor (Isaia 52, 11; 2 Corinteni 6, 17)”.

Un bun mijloc de vindecare a relelor sociale îl reprezintă postul. Despre acesta, Sfântul Vasile ne-a lăsat două cuvântări, în care se străduiește să arate care sunt foloasele sociale și soteriologice ale postului atât pentru viața viitoare, cât și pentru cea pământească. În acest sens, după ce vorbește despre postul lui Moise, al lui Ilie și al lui Daniel, Sfântul Vasile exclamă: “Postul înalță rugăciunea la cer. Postul aduce propășire caselor, este mama sănătății, îndrumător tinerilor, podoabă bătrânilor, tovarăș bun celor ce merg pe cale și al celor ce locuiesc împreună”.

Mai departe, Sfântul Părinte face distincția esențială, anume că postul nu se limitează doar la abținerea de la anumite feluri de mâncare, pentru că “adevăratul post înseamnă abținerea de la faptele rele. A posti înseamnă «să legi gura nedreptății» (Isaia 58, 6), să ierți pe aproapele și să îi lași datoriile”. Ierarhul Capadociei este de părere că, dacă postul ar fi un bun sfetnic pentru oricare dintre oameni, atunci nu s-ar mai construi arme, nu ar mai exista tribunale, nu ar mai fi închisori cu pușcăriași, nici pustiurile nu ar mai ascunde răufăcători etc.

Operele Sfântului Vasile cel Mare, în cadrul cărora, predica socială ocupă un loc de seamă, aparțin celor mai frumoase monumente de literatură creștină. Patriarhul Fotie al Constantinopolului (820-897) scrie astfel: “Acela care voiește să ajungă un orator perfect nu are trebuință nici de Platon, nici de Demostene, dacă ia de model pe Sfântul Vasile. Pe cât de abundentă și frumoasă este limba sa, pe atât ea desfășoară energie și varietate de argumente”.

În predicile sale sociale, Sfântul Vasile cel Mare se folosește de anumite mijloace lingvistice și metode oratorice care au un mare efect. Astfel, elementele naturii înconjurătoare, cum ar fi pământul, soarele, ploaia, vântul, grâul, vipera, albinele, furnicile ș.a. sunt doar o parte din ceea ce Sfântul Vasile alege ca elemente ale naturii, ca termeni de comparație pentru viața oamenilor înfățișați de el în predica sa socială. Prin aceasta, el arată cum poate fi folosită în predică cunoașterea naturală a lui Dumnezeu.

De asemenea, mediul social în care trăiește, îi produce Sfântului Părinte impresii puternice, pe care el ni le comunică, celor de azi, cu o foarte mare măiestrie, desfășurând plastic, în predicile sale cu conținut social, ocupațiile oamenilor de atunci și multe aspecte din viața lor publică: “Prin cetăți se construiesc piețe, stadioane, se ridică ziduri, se sapă canale etc., medicii îngijesc bolnavii; negustorii înfloresc comerțul, ostașii apără cetatea, marinarii vâslesc în largul mării, școlarii învață, călătorii îndeamnă la drum, se organizează serbări publice”.

Având în vedere că, în predica sa socială, are de tratat mai mult chestiuni pământești, Sfântul Vasile respectă aici, mai mult decât în alte predici și cuvântări, cursul naturii, atât în urmărirea faptelor predicate și a celor cu care face comparație, cât și în gândire, dar și în parcurgerea momentelor psihologice cu ascultătorii săi. Orice atitudine a creștinului, cu implicații sociale, de care se ocupă Sfântul Vasile, este studiată atent, atât pe temeiul Sfintei Scripturi și al rațiunii, cât și după conformitatea sau neconformitatea cu natura înconjurătoare.

În acest sens, semnificativ este următorul exemplu, cu privire la viața de familie: “«Bărbați, iubiți femeile voastre!» (Efeseni 5, 25). Voi sunteți străini unii de alții, dar veți fi uniți prin societatea căsătoriei. «Copii, ascultați pe părinții voștri» (Efeseni 6, 1) și «voi, părinților, nu întărâtați pe copiii voștri» (Efeseni 6, 4). Nu este oare natura cea care spune acestea? Pavel nu învață aici nimic nou; el nu face decât a întări legăturile naturale. Dacă leoaica iubește puii săi și dacă lupul luptă pentru lupușori, cum va zice omul că nu se supune acestei porunci și violează ordinea aceleiași naturi, fie atunci când fiii dezonorează vârstnicia tatălui lor, fie când o a doua căsătorie face pe tată să uite de primii săi copii?”.

Ceea ce un preot bun știe să facă, anume să cunoască interiorul omului, la fel și Sfântul Vasile cel Mare, ca un bun preot și predicator, face descrieri subtile despre adâncurile vieții sufletești și despre manifestările externe ale celor pe care îi cercetează. Și, dacă unii ne sunt prezentați mai mult în treacăt (doctori soldați, agricultori etc.), alții sunt studiați mai în amănunțime, fiind categorisiți dupa starea socială și după structura lor sufletească, decât după profesia lor. De aceea, Sfântul Vasile folosește foarte de “tipul”.

Astfel, Sfântul Vasile folosește modele concrete pe care el le-a întâlnit personal, luând câte un exemplu din toate categoriile de oameni (avar, invidios, mânios, bețiv, cămătar, nevoiaș, datornic, înfometat ș.a.) și îl analizează cu mare profunzime. El face acest lucru nu pentru a prezenta niște simple exemple de portrete morale, în fața cărora nu se mai poate face nimic, ci și pentru a interveni direct în viața lor sufletească și spre a-i determina la atitudini sociale cât mai juste și pentru a-i conduce spre calea mâtuirii.

Din această cauză, Sfântul Vasile folosește adesea o vorbire directă, la persoana a doua, preponderent singural, și una dialogic-interogativă, cu întrebări și răspunsuri din partea sa și din partea tipului său, căutând să fie mai convingător prin acest mod.

În predica sa socială, Sfântul Vasile își înlănțuie cugetările, dar nu găsim un aranjament riguros al părților discursului, pentru că el ține să facă în predica sa nu doar o operă de artă, cât mai ales o operă de edificare religios-morală și socială.

De obicei, el începe cu o descriere impresionantă, după care atacă dur viciile vremii și încheie printr-un îndemn blând la virtute. Pe păcătoși îi demască cu iscusință, dar fără ură și, cu compătimire, îi sfătuiește la îndreptare: “Ai defăimat? Binecuvintează. Te-ai lăcomit? Dă înapoi. Te-ai îmbătat? Postește. Te-ai îngâmfat? Umilește-te. Ai pizmuit? Roagă-te!”. Așadar, el îmbina severitatea cu blândețea, combătând răul cu vehemență, dar fiind plin de milostivire pentru cei care îl săvârșeau.

Ca și cealaltă parte a operei sale, predica socială a Sfântului Vasile cel Mare rămâne o moștenire literară de o mare importanță și valoare, fiind caracterizată prin precizia cuvântului său, prin puritatea expresiilor sale, ca și printr-un stil înălțător, clar și atrăgător. Sfântul Vasile a fost unul dintre cei mai curajoși și mai stăruitori predicatori sociali ai epocii patristice.

Totodată, “el ne apare ca un mare pedagog social al timpului său, care a urmărit îmbunătățirea vieții sociale prin mijloace pur creștine, luate după modelul scripturistic, în care predica și exemplul personal sunt la loc fruntaș. Pe temeiul Sfintei Scripturi, ai Tradiției, al rațiunii și al naturii, al cărei bun cunoscător era, Sfântul Vasile revendică, în predica sa, unele drepturi umanitare care vizau niște stări de lucruri și concepții multimilenare”.

Răspândirea ideilor sociale ale Sfântului Vasile cel Mare izvorăște din necesitățile imediate și stringente ale vieții din timpul și locul său. El este un predicator realist, practic, atent la viața și nevoie semenilor săi, dar și a urmașilor săi. De asemenea, el respectă cursul normal al vieții și urmărește logic manifestările omului în diferite ipostaze în care îl pune viața sau el însuși. Fiind un mare cunoscător și admirator al naturii, el folosește în predica sa socială o exprimare intuitivă bogată în comparatții și exemple din natură.

Predicând milostenia și combătând relele sociale, Sfântul Vasile cel Mare are la bază iubirea de Dumnezeu și de oameni. El sfătuiește pe credincioșii săi, dar și pe cei din ziua de azi, să urmeze cu râvnă și conștiinciozitate învățăturile transmise de Mântuitorul nostru Iisus Hristos prin Evanghelia Sa.

De aceea, cea mai frecventă metodă de convingere în predica socială a Sfântului Vasile este amintirea de bunurile veșnice și de pedeapsa veșnică. Dar, marele Ierarh nu pierde din vedere nici importanța socială a bunurilor acestei lumi. Altfel, nu ar mai fi pledat pentru ele în favoarea celor obidiți. El le consideră nu ca fiind scopuri, ci ca simple mijloace relative, dar inevitabile pe calea spre Împărăția lui Dumnezeu.

Din cele spuse până acum, reiese că Sfântul Vasile cel Mare era categoric împotriva dezordinii morale și sociale, căutând ca, prin predică, să schimbe această stare de lucruri.

De asemenea, putem afirma că Sfântul Vasile a dat dovadă, prin predica sa socială și, implicit, a milosteniei, de un umanism exemplar. El a militat totdeauna pentru dobândirea de către credincioșii săi și nu numai a vieții celei veșnice, dar nu a fost nepăsător față de viața pământească a acestora, pentru care el cere ca ea să fie respectată ca un bun de mare preț, prin cinstire frățească și prin condiții materiale suficiente, infiderent de concepția sau starea sociale a celui aflat în nevoie.

Astfel, condițiile vitrege ale timpului său și cu posibilitățile modeste de care dispunea, Sfântul Vasile cel Mare a contribuit prin cuvânt și faptă la săvârșirea unor acte sociale de înaltă ținută morală. De altfel, putem observa că nici o virtute nu arată mai bine pe adevăratul creștin decât slujirea dezinteresată a dragostei frățești, sintetizată în actul milosteniei, în toate formele ei.

Între cei trei mari Ierarhi și dascăli ai lumii, Sfântul Vasile cel Mare este cunoscut ca fiind “simbolul energiei și al acțiunii creștine, omul faptei pozitive, care propovăduiește Evanghelia în tumultul vieții sociale”.

Capitolul al III-lea

Milostenia – act de restabilire a egalității sociale

în predica Sfântului Vasile cel Mare

În predicile și în scrierile sale, Sfântul Vasile cel Mare a insistat asupra faptului că omul are vocația de a trăi în comunitate, indiferent dacă este laic sau monah. Această idee este exprimată foarte clar atunci când, referindu-se la datoria monahului de a trăi în comunitate și nu solitar, spunea: “În viața în comun, darul Sfântului Duh, propriu fiecăruia, devine dar comun al celor care formează societatea. Cel care primește unul din daruri, după cuvântul Apostolului (1 Corinteni 12, 8-10: «Că unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înțelepciune, iar altuia, după același Duh, cuvântul cunoștinței. Și unuia i se dă întru același Duh credință, iar altuia, darurile vindecărilor, întru același Duh; unuia faceri de minuni, iar altuia proorocie; unuia deosebirea duhurilor, iar altuia feluri de limbi și altuia tălmăcirea limbilor»), nu-l are pentru sine mai mult decât pentru alții. De aceea, în viața în comun este necesar ca puterea Duhului Sfânt, care există într-însul, să treacă în același timp la toți. În conviețuirea cu mai mulți oameni, fiecare se bucură și de darul său, înmulțindu-l prin împărtășire, dar se bucură și de darurile celorlalți ca de ale sale”. Altfel spus, în viețuirea la un loc a mai multor persoane, fiecare se bucură de darul său, înmulțindu-l atunci când îl împărtășește și altora.

Temelia vieții de obște este iubirea, care are ca model și izvor iubirea Sfintei Treimi, adică iubirea dumnezeiască (1 Ioan 4, 8, 16: “Dumnezeu este iubire”), fiindcă nimic nu este mai propriu naturii noastre decât să fim sociabili între noi, să ne folosim unul de altul, să iubim pe semenul nostru. Comuniunea în iubire stă la baza vieții de familie deoarece, în familie, crește responsabilitatea unuia pentru altul și, în exercițiul acestei responsabilități, “omul devine cu adevărat persoană, factor de mare eficiență în viața celuilalt și a societății”.

De asemenea, rugăciunile citite în taină de către preot în timpul Liturghiei atribuite Sfântului Vasile redau în chipul cel mai clar ideea legăturii frățești care există între creștinii din toate timpurile și din toate locurile și necesitatea filantropiei. Ele au un rol comunitar prin aceea că-l fac pe creștin conștient că omul nu se mântuiește singur, ci numai laolaltă cu frații lui, prin legătura iubirii. Chiar și în canoanele sale, marele Părinte capadocian insistă asupra faptului că vindecarea trebuie să se hotărască nu după timp, ci după chipul pocăinței, acestea rămânând mărturie a dragostei prin care se urmărea integrarea din nou, în comuniunea Bisericii, a celui căzut.

Comuniunea în iubire este cea care stă și la baza filantropiei și a milosteniei predicată de către Sfântul Vasile. În Omilia la Psalmul 14, referindu-se la cuvintele Mântuitorului (Matei 5, 42: “Celui care cere de la tine, dă-i; și de la cel ce voiește să se împrumute de la tine, nu întoarce fața ta”), el fundamentează datoria ajutorării aproapelui pe natura socială a omului. În acest sens, Sfântul Vasile ne tâlcuiește astfel cuvintele Sfintei Scripturi: “Aceste cuvinte ne îndeamnă la acțiune socială, la dragoste mutuală, la ceea ce este propriu ființei noastre. Omul este o ființă sociabilă și socială. În viețuirea noastră socială, în legăturile pe care le avem unii cu alți este neapărată nevoie să dăruim pentru ajutorarea celui sărac”.

Sfântul Vasile îi îndeamnă pe creștini să nu își însușească numai pentru ei bunurile hărăzite de Dumnezeu și să se dovedească astfel mai răi decât animalele, care se folosesc în comun de cele ce răsar în chip firesc din pământ: “Turme de oi pasc pe unul și același munte; nenumărați cai își culeg hrana pe una și aceeași câmpie; și toate celelalte animale lasă unele altora hrana de care au nevoie. Dar noi oamenii ne însușim bunurile comune tuturora și ne facem singurii stăpâni pe cele ce sunt ale celor mulți”.

Marele Ierarh al Capadociei nu a fost, prin ceea ce a predicat, doar un critic al relelor sociale pe care a încercat, treptat, uneori cu rezultat, alteori fără sorți de izbândă, să le îndepărteze definitiv din viața comunității creștine. El a fost și un propovăduitor dedicat misiunii sale și susținător al tuturor factorilor ce sunt indispensabili pentru prosperitatea și edificarea societății umane. Între acești factori ce pot aduce societății vremii Sfântului Vasile restabilirea egalității dintre oameni, el propovăduiește cu multă insistență milostenia fără margini, care are la bază iubirea necondiționată față de semenul nostru.

De menționat este faptul că Sfântul Părinte nu s-a ocupat de practicarea și propovăduirea milosteniei doar printr-o predică, ci îndemnurile sale la practicarea acesteia se fac auzite, în special, în predicile în care el combate adunarea peste măsură a bunurilor materiale și a altor păcate sociale. Astfel, el ne spune referitor la milă: “Mila este simțământul pe care îl avem față de cei care se găsesc într-o stare umilă atunci când suntem dispuși cu simpatie față de ei”.

Zicând acestea, el spune că nu este de ajuns doar să compătimim pe aproapele nostru aflat în necazuri, căzut în nenorocire, ci trebuie să luăm inițiativa de a-l ajuta, pe cât posibil, după putința fiecăruia dintre noi, prin faptă. Astfel, observăm importanța milosteniei care, în predica Sfântului Vasile, este de ordin social. Sensul cuvântului grecesc ἐλεημoσὺνη (eleimosini) este mult mai cuprinzător decât termenul românesc milostenie. Același lucru îl întâlnim și în limba latină (misericordia, -ae), dar și în franceză (miséricorde) unde, aceste cuvinte, au sensul de milă, compătimire, înduioșare, compasiune etc. Putem spune că Sfântul Vasile cel Mare “nu se referă doar la o milostenie materială, ci se referă la o totală identificare psiho-fizică a miluitorului cu cel miluit”.

Părintele profesor Ioan Coman ne explică faptul că, prin rolul său spontan, izvorât din milă, cel care face milostenia benevol se apleacă cu o iubire nemăsurată asupra suferințelor semenilor săi, iar acesta constată că durerea lui este înțeleasă și aceeași iubire se desprinde de la el față de cel care îl ajută.

Fiind călăuzit de aceste principii ale iubirii față de semenul său, Sfântul Vasile cel Mare are în vedere pe cei care dețin averi imense și se străduiește să-i determine la ajutorarea celor săraci, spunându-le că “bogățiile răspândite cum vrea Dumnezeu rămân, în timp ce reținute, ele se pierd”. Tot în acest sens, într-o altă predică a sa, Sfântul Vasile se adresează ascultătorilor săi: “O, voi, care mă ascultați, urmați sfaturile mele. Deschideți toate ușile grânarelor voastre; dați avutului vostru multe și bune întrebuințări… Ați văzut adesea apele unui fluviu împărțindu-se în mii de canale, care duc mai departe fertilitatea: deschideți, la fel, bogățiilor voastre diverse căi, pentru ca ele să se răspândească în toate părțile, în casele săracilor”.

Predicarea Sfântului Vasile, în vederea practicării milosteniei, se intensifică, în special, cu prilejul timpurilor grele pentru toți oamenii timpului său, anume în perioada secetei, care a fost urmată de o foamete cumplită (367-368). În acest timp de foamete, lăcomia și egoismul celor bogați, ajunseră la culme. Cei lipsiți de cele necesare traiului zilnic se înmulțiseră și foarte mulți își găseau sfârșitul vieții, din cauza durerilor și bolilor produse de lipsa mâncării. În aceste situații groaznice, Sfântul Vasile se vede nevoit să își îndrepte predicile sale către cei care dispuneau de anumite bunuri, pentru a-i determina să ajute și pe cei lipsiți, îndemnând și pe cămătari “să rupă polițele cele cu procente neomenoase, pentru ca să nu mai îngreuieze, prin aceasta, și mai mult, viața și soarta celor aflați în necaz”.

Pentru a trezi mila ascultătorilor săi față de cei năpăstuiți de timpurile grele, de lipsuri, Sfântul Vasile cel Mare folosește toate mijloacele omiletice de care dispunea și toată puterea cuvântului său. Astfel, el pune în slujba realizării acestui scop toată puterea lui de convingere, izvorâtă dintr-o credință în Dumnezeu fără margini, dintr-o iubire nemăsurată față de oameni. Pentru a mișca inima celor bogați și a trezi în sufletul lor sentimentul de compasiune pentru cei săraci, Sfântul Vasile se folosește de o imagine care, în acel timp, era foarte frecventă. Această imagine este a unui om care, fiind lipsit de cele necesare, este pe punctul de a muri de foame: “Doamne! Groaznic chin mai este și suferința celui flămând; nu este pe pământ altă moarte mai crudă decât moartea de foame. Și sabia și focul și chiar sfâșierea de fiare sălbatice aduc repede sfârșitul și viața se stinge repede, fără dureri și chinuri prelungi. Moartea de foame, însă, este un chin de lungă durată, o durere prelungită, o moarte care sfâșie măruntaiele omului, o moarte nemiloasă, pe care o ai mereu înaintea ochilor… Foamea usucă măruntaiele și seacă sângele din trup, nimicește căldura corpului, micșorează greutatea și sleiește puțin câte puțin toată vlaga din corp. Carnea rămâne întinsă pe oase ca o pânză de păianjen, iar pielea își pierde culoarea căci, împuținându-se sângele, dispare albeața și roșeața și, de slăbiciune, corpul se învinețește, căpătând o culoare pământie… Încetul cu încetul, picioarele nu mai pot purta greutatea corpului, genunchii încep să tremure sub această povară, vocea slăbește și pare că-i leșinată, ochii se duc în fundul capului, iar fața ajunge întocmai ca un fruct cu coaja veștejită. Stomacul gol se strânge, pântecele începe a se lipi de spinare, măruntaiele se topesc încetul cu încetul, îndesându-se unele în altele… Ce pedeapsă merită acel monstru care trece cu vederea, fără pic de milă, un astfel de corp? Acela pe care nu îl mișcă atâta mizerie, de ce fel de chinuri nu este vrednic? Există oare o altă cruzime mai mare? Oare poate fi socotit un astfel de om, altfel decât în rândul fiarelor sălbatice dacă nu chiar ca un blestemat ucigaș de oameni? Căci, oricine poate face bine și, din lăcomie, nu ajută și pe cel ajuns în primejdia să moară de foame, cu tot dreptul, trebuie pus în rândul ucigașilor”.

Am putea să ne punem întrebarea: ar putea să nu se fi făcut Sfântul Vasile cel Mare, benevol, apărătorul săracilor, în momentul când ei erau atât de numeroși și abandonați? De aceea, avea cuvinte dojenitoare pentru acei care se credeau cu adevărat trăitori ai credinței, care posteau, care erau evlavioși, dar care, dintr-un egoism sălbatic, nu ajutau pe semenii lor căzuți în necazuri, fiind lipsiți de iubirea de aproapele. În acest sens, el îndemna astfel: “Adu-ți aminte de cuvintele Apostolului: «Mulțumind totdeauna pentru toate întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, lui Dumnezeu (și) Tatăl» (Efeseni 5, 20). Ești sărac! Altul e mai sărac decât tine. Mai ai hrană abia pentru zece zile? Altul nu are nici pentru astăzi. Ce frumos și cuminte este ca puținu tău să împlinească lipsa aproapelui! Să nu te bucuri de belșugul tău dacă, alături de el, stă suferința comună. Chiar dacă n-ai avea pentru hrană decât o singură pâine și îți bate un nevoiaș la ușă, scoate din cămară și, întinzând mâinile spre cer, roagă-te cu evlavie: «Doamne, nu mai am la viața mea decât această singură pâine și foametea bate la ușă. Dar eu pun porunca ta de a face milostenie mai presus de interesul meu și, din acest puțin al meu, dau și fratelui meu, care este flămând. Dă tot așa și tu nevrednicului rob, care este amenințat de foame! Știu bunătatea Ta și mă încred în milostivirea Ta. Nu întârzia revărsarea milei Tale, căci Tu reverși, când vrei, darurile Tale». Și, dacă vei zice așa și vei rupe din sigura ta pâine ca să dai fratelui tău celui lipsit, pâinea pe care o dai atunci când ești în mare strâmtorare, va fi cea mai bună sămânță pentru ogorul tău, care îți va aduce roadă îmbelșugată, va ajunge un fel de garanție a hranei tale de viitor, se va transforma într-un adevărat izvor al milei dumnezeiești”.

Citind asemenea cuvinte înduioșătoare, oricine poate deduce cu ușurință că Sfântul Vasile cel Mare este predicatorul milosteniei prin excelență și că el a înțeles mai bine ca oricare altul acest act important al legii creștine, acela de “a readuce egalitatea credincioșilor de pretutindeni, bogați sau săraci, prin intermediul carității creștine”.

Marele Ierarh ne îndeamnă astfel, în legătură cu punerea în comun a bunurilor societății: “Ascultați popoare, auziți creștini… Să nu ne arătăm noi, ființe raționale, mai cruzi decât animalele necuvântătoare. Acestea se folosesc în comun de produsele naturale ale pământului: oricât de mulți ar fi, caii pasc pe aceeași câmpie; turmele de oi pasc pe unul și același munte; numai noi, oamenii, încuiem în magazii produsele firești ale pământului și punem stăpânire pe bunurile menite tuturor oamenilor”. În continuare, Sfântul Vasile amintește obiceiul creștinesc al unui popor, oarecum păgân, cel al spartanilor. Aceștia, indiferent de statutul lor social, fiind bogați sau fiind săraci, se foloseau în comun de cele necesare traiului. De asemenea, predicatorul nostru amintește și de viața de obște existentă încă din cele mai vechi timpuri în Biserica primară, atunci când creștinii foloseau împreună averile lor. Elocvent este și exemplul textului Sfintei Scripturi când, pe vremea Sfinților Apostoli, toți își puneau la dispoziție avuțiile, pentru a nu duce nimeni lipsă de ceva (Fapte 4, 34-35: “Și nimeni nu era între ei lipsit, fiindcă toți câți aveau țarini sau case le vindeau și aduceau prețul celor vândute și-l puneau la picioarele apostolilor. Și se împărțea fiecăruia după cum avea cineva trebuință”).

III. 1. Respingerea pretextelor celor bogați de a nu face milostenie

La aceste apeluri insistente ale Sfântului Vasile cel Mare nu răspundeau toți cei care aveau bogății nenumărate. Astfel, cei mai mulți bogați aduceau diverse justificări. Dar, ca un bun psiholog ce era, cunoscând gândurile și intențiile lor și dispunând de o mare putere de argumentare, Sfântul Vasile împrăștie aceste pretexte cu foarte mare ușurință. În timp ce bogații se întrebau: “Cum vom putea trăi dacă vom părăsi totul? Ce înfățișare va lua viața, dacă noi toți ne vom vinde toate averile și le vom părăsi?”, marele Ierarh le răspunde: “Nu mă întreba pe mine de scopul poruncilor Stăpânului! Legiuitorul a știut să împace legea cu ceea ce pare cu neputință… Omul care judecă înțelepțește trebuie să se gândească că avuția îi este dată spre administrare și nu spre desfătare. Când se desparte de ea, dându-o săracilor, trebuie să se bucure ca și cum ar pierde bunurile lor”.

De asemenea, existau unii care refuzau să practice milostenia, pe motiv că nu ar avea de unde da sau că nu le-ar mai rămâne lor nimic, ori că justificau bogația pentru familie. La aceste motive, Sfântul Vasile le răspunde: “Cu limba te juri că nu ai de unde da, dar mâna te vădește. Nu are glas, dar mâna ta te face mincinos cu inelul ce își strălucește pe deget. Pe câți oameni nu i-ai putea scăpa de datorii numai cu unul din inelele tale? Câte familii căzute în mizerie nu ai putea ridica? Un singur atelier de haine de al tău ar putea îmbrăca un întreg popor ce îngheață de frig. Dar nu faci asta! Te îndărătnicești! Lași pe sărac fără ajutor și nu te temi de dreapta răsplată a Judecătorului”.

Cei mai mulți dintre cei care ascultau și luau aminte de îndemnurile Sfântului Vasile cel Mare la ajutorarea celor săraci, amânau facerea de bine zicând că, după ce se vor fi bucurat de roadele avuției în timpul vieții, la sfârșit, își vor da toată averea celor săraci, lipsiți și aflați în nevoi grele. Acestora, predicatorul milosteniei le atrage atenția că, “după moarte, nu vor mai putea face fapte de milostenie”. De aceea, Sfântul Vasile nu a fost niciodată tolerant în ceea ce privește amânarea facerii de bine, ci a cerut, de fiecare dată, ca cei bogați să ajute pe cei săraci cât mai repede cu putință.

Dar, ceea ce rezultă și reiese din predicile sale, în care Sfântul Vasile cel Mare insistă cu multă căldură și dragoste părintească asupra obligației de a face milostenie, este faptul că el caută să realizeze armonia socială prin iubire. Doar prin iubire se va putea restabili ordinea socială căci, “dacă toți și-ar împărți averile lor și le-ar da la săraci, atunci fiecare ar primi câte puțin pentru îndestularea nevoilor lor. Atunci, cel care iubește pe aproapele său ca pe sine însuși, nu ar mai avea mai mult decât semenul său”. Astfel, potrivit Sfântului Vasile, nu ar mai fi nici bogat și nici sărac, ci toți ar fi egali din punct de vedere social.

Bazându-se pe textul Sfintei Scripturi, Sfântul Vasile cel Mare le spune bogaților că cine va face milostenie, va fi răsplătit, iar cel care nu va face, va fi pedepsit (Matei 6, 3-4: “Tu însă, când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție” 10, 42: “Și cel ce va da de băut unuia dintre aceștia mici numai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic, adevărat grăiesc vouă: nu va pierde plata sa”). Milostenia “aduce mântuirea sufletului, stergând păcatele și, totodată, ea este cea care ne aduce cel mai mare bine pe care l-am putea dori vreodată, singurul bine adevărat, anume fericirea veșnică în Împărăția lui Dumnezeu, alături de sfinții și îngerii Săi”.

Având în vedere aceste foloase pe care le putem dobândi foarte ușor, doar practicând milostenia prin faptă și cuvânt, Sfântul Vasile îndeamnă pe ascultătorii săi, dar și pe noi, cei de azi, care suntem cititorii săi, să ajute pe cei săraci, ca “să nu primească răsplata bogatului din Sfânta Evanghelie care, din cauza cruzimii lui, a fost condamnat la focul cel veșnic” și, astfel, să se poată ajunge la egalitatea socială prin iubirea creștină față de aproapele.

III. 2. Milostenia prin faptă în predica Sfântului Vasile cel Mare

Cateheza creștină s-a născut o data cu zorii creștinismului, avându-L întemeietor pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos și, izvor fundamental, Evanghelia Sa. Hristos Domnul este Învățătorul nostru suprem, despre nici un alt învățător nespunându-se vreodată că nu a vorbit niciodată om ca Omul Acesta (Ioan 7, 46).

Din punct de vedere istoric, predica Mâtuitorului nostru este modelul prin excelență al predicii creștine, după care s-a ghidat și Sfântul Vasile cel Mare. El este Învățătorul unic, după propriile Sale cuvinte: “Unul este Învățătorul vostru” (Matei 23, 8). Spunând “Unul”, Sfântul Vasile se referă la “Revelatorul suprem al adevărului, având o putere dumnezeiască de a trezi spiritele, pentru a le purifica și a le face părtașe adevărului în chipul cel mai sublim”.

Hristos Domnul nu a fost elevul vreunei școli teologice iudaice ci, dimpotrivă, El a reprezentat opoziția față de cărturarii vremii respective. El nu a venit să strice Legea Veche, ci să o împlinească (Matei 5, 17: “Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc”). Astfel, El a stăruit asupra tâlcuirii Legii și a Proorocilor, venind să completeze ceea ce lipsea Vechiului Testament, adică iubirea universală, extinsă asupra tuturor oamenilor. Noutatea învățăturii mâtuitoare constă în Însuși Hristos, care a adus o poruncă nouă, desăvârșitoare: “Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul” (Ioan 13, 34).

Forma predicii Mântuitorului nostru “a fost variată și a avut în vedere caracterul și cultura ascultătorilor vremii, dar este actuală și astăzi, El vorbind într-un fel cărturarilor, fariseilor și bogaților, altfel în fața oamenilor simpli”.

Tema centrală a predicii Fiului lui Dumnezeu este Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu: “Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția lui Dumnezeu” (Matei 4, 17; Marcu 1, 15). Hristos a reliefat în predicile sale trei subiecte principale: Dumnezeu, lumea și omul.

Mâtuitorul Hristos este modelul suprem al predicatorului ideal, absolut, despre El spunându-se că “a fost un vorbitor cu totul peste nivel, iar parabolele Sale, chiar în traducere, impresionează și pe cel mai adânc adversar al creștinismului”. El vorbea, după mărturia Sfântului Evanghelist Matei, ca Unul care are putere și nu cum învățau cărturarii vremii aceleia (Matei 7, 29).

Cheia principală a reușitei predicii Mântuitorului este sfințenia vieții predicatorului, de aceea, cuvintele “Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Matei 5, 48) sunt potrivite pentru predicatorii din ziua de astăzi. De asemenea, sfințenia vieții era valabilă și pentru predicatorul Vasile.

Predica sau propovăduirea, adică slujba cuvântului, ocupă un loc de frunte în viața de zi cu zi a preotului și a credincioșilor, ea trebuind să ne trezească un interes cu totul deosebit. Fiecare dintre noi se cuvine să aspire, să se realizeze ca un predicator cât mai influent și cât mai folositor. Aceasta este o datorie imperioasă, necesară, și care se cere împlinită cu toată conștiința și toată râvna.

Noi suntem propovăduitori și sfințitori în aceiași măsură: “Vai mie de nu voi propovădui” (1 Corinteni 9, 16), spune Sfântul Apostol Pavel. Inferiorizarea predicii față de cult “este o eroare, după cum tot o eroare este și inferiorizarea cultului față de predică”.

Predica este un mijloc clasic de a trezi în sufletele credincioșilor setea de liturghie și dorința de a cunoaște profund și complect sensurile tainice ale vieții harismatice.

Omul nu așteaptă o predică excepțională ca elocvență și originalitate, ci ceva cu mult mai simplu, o înfățișare sobră și corectă a învățăturilor Bisericii și o aplicare directă și, pe cât cu putință, discretă la realitățile vieții lui personale. Se cade să ținem seama neapărat de varietatea psihologică și socială a masei ascultătorilor, precum și de varietatea infinită a împrejurărilor în care predicăm. Deci, “este necesar să adaptăm și substanța doctrinară și stilul predicilor noastre la aceste împrejurări deosebite și la aceste categorii de oameni și stări psihologice, sociale și profesionale”. De nenumărate ori, mulți predicatori de talent și-au ratat misiunea lor din pricină că au pierdut din vedere aceste realități și nu au știut să li se acomodeze cu tact și îndemânare.

Predica trebuie să fie într-un stil natural, nesilit și care să poată fi înțeleasă de ce-i care ascultă. Arta de a vorbi, se deosebește de arta de a scrie, deși, amândouă sunt înrudite. Lumea gustă cu mai multă luare aminte o predică rostită liber. Dar au fost și predicatori vestiți care și-au scris și au citit predicile de la un capăt la altul. Dacă predicatorii și-ar scrie predicile, nivelul general al predicii ar fi mult mai ridicat. Lipsa de formă, sărăcia de fond, extravaganța stilului, incoerența ideilor, lungimea inadmisibilă, stângăcia și imposibilitatea de a ateriza în concluzie sunt defecte, care definesc pe predicatorul care improvizează.

Elaborarea unei cuvântări cere, fără îndoială, efort considerabil. Fiecare predicator are felul său de a intra în subiect, un mod propriu de a aborda și dezvolta o anumită tematică, determinat de structură, pregătire, elan. Unii se așează la masa de lucru pentru a găsi un anumit subiect, pentru a medita sau a căuta surse de inspirație. Alții, într-o anume stare de creație, se așează la masa de lucru pentru a-și fixa pe hârtie gândul care îi frământă. Fiecare dintre aceștia, în procesul lor de elaborare, este sau trebuie să fie într-un neîntrerupt dialog cu ascultătorii săi.

Chiar dacă elaboratul se încheagă pe un schematism prea îndătinat și perimat, “atenția predicatorului este mereu îndreptată spre virtualii săi ascultători, îi simte, îi vede imaginativ, le intuiește reacțiile, le cunoaște capacitatea de recepționare, susceptibilitățile. Și acestea, ca într-un real sistem de vase comunicante, îi determină intensitatea, dar și diversificarea argumentelor, culoarea stilului, căldura sfatului, tăria și vibrația interioară. Marii filosofi spuneau că iscusința cea mai mare a unui om într-adevăr elocvent este să știe să își adapteze vorbirea după împrejurări și după persoane”.

În predică, nu se împărtășesc numai idei, aspecte de doctrină, ci și îndemnuri, sfaturi practice, atât de necesare pentru receptorii cuvântului dumnezeiesc și îndumnezeitor. Acestea vin nu numai din informația intelectuală, ci și “din afectivittea vorbitorului, din căldura inimii sale, din combustiile sale interioare, sevele care hrănesc ideile și acestea sunt exprimate și prin funcționalitatea pronumelui personal”.

Preotul însuși nu este doar propunătorul, ci și beneficiarul sfatului pe care-l dă credincioșilor săi. El își caută identitatea morală în comunitatea de care nu se poate desprinde. Predicatorul ortodox nu apare ca un savant sau ca un specialist al cunoașterii cuvântului și voinței lui Dumnezeu, ci mai curând ca un părinte, ca un slujitor și ca un sfătuitor, care crede din adâncul ființei sale în minunea întrupării și învierii Mântuitorului Iisus Hristos pentru mântuirea lumii întregi. El “apare ca unul care se află, alături de păstoriții săi, pe aceeași cale spre desăvârșire și ale cărui spuse îl privesc și pe el în aceeași măsură”.

Predica este sau trebuie să fie nu doar o simplă reproducere dintr-o doctrină învățată, ci de fiecare data, o mărturisire de credință.

Pe la începutul secolului nostru, un predicator englez, James Black, în remarcabilul său tratat de Omiletică, The Mystery of Preaching (Taina predicării, Londra, 1924), atrăgea atenția că vorbele sunt delicate ca porțelanul și că cel ce predică trebuie să le folosească foarte atent, că, de nu le va alege bine și le va înșira la întâmplare, predica nu va fi nimic altceva decât un zgomot neplăcut.

Din nefericire, astfel de neplăceri pot fi auzite adesea, nu numai în unele parohii modeste de la țară, dar și în marile catedrale din orașe. Există și nenumărați predicatori cu râvnă, atât printre preoții simpli, cât și printre cei care au beneficiat de o cultură deosebită, și trebuie să recunoaștem două extreme îngrijorătoare din punctul de vedere al propovăduirii: prima, că “în unele biserici nu se țin predici, sau se rostesc foarte rar, iar “cel ce nu predică este ucigător de oameni, spune Sfântul Vasile cel Mare, și a doua extremă, că se predică improvizat, cu abateri grave de la subiect, într-un limbaj de lemn, atât de neplăcut ascultătorilor. În astfel de cazuri nefericite, evlavia credinciosului este răcită de platitudinea și sterilitatea unor cuvântări pe care, din respect față de sensul omiletic autentic, nu le putem numi predici”.

De asemenea, una dintre condițiile esențiale ale unei predici eficace este aceea că predicatorul trebuie să dovedească o totală corespondența între ceea ce predică și viața sa, între cuvântul rostit din înălțimea amvonului sfânt și realizarea acestuia în viața cea de toate zilele. Cu alte cuvinte, se cere ca principiile pe care le susține pe amvon sa fie transpuse mai întâi în viața predicatorului, cel care are datoria de a începe rezolvarea cu propria sa viață.

Privită din acest punct de vedere, viața Sfântului Vasile cel mare, pe care am expus-o în prima parte a lucrării de față, este o totală conformare cu predica sa. Ideile frumoase despre milostenie, pe care el le promovează din înălțimea amvonului, erau transpuse în viața personală a Sfântului cu exactitate. Dacă el însuși nu ar fi fost trăitorul milosteniei și nu s-ar fi văzut o corespondență între cuvântul și fapta sa, atunci cum ar fi putut să ceară ascultătorilor săi să facă faptele acestei virtuți?

Putem spune cu ușurință că Sfântul Vasile cel Mare a fost un mare iubitor de oameni, lucru pe care ni l-a demonstrat prin faptele sale de binefacere față de cei săraci și abandonați. Încă din anii tinereții sale, “el a făcut o primă împărțire a averilor sale, pe care le-a dăruit celor săraci și lipsiți”.

În anul 368, atunci când provinciile Asiei Mici, printre care și cetatea Cezareii din Capadocia, au fost cuprinde, după cum am amintit mai sus, de o secetă îndelungată, care a pustiit toate câmpiile și ogoarele, nelăsând locuitorilor acestor provincii nici o speranță în ceea ce privește dobândirea unor recolte.

Aceste împrejurări îl obligă pe Sfântul Vasile cel Mare să își arate și să își scoată la iveală toate meșteșugurile omiletice despre milostenie, pentru a alina suferințele săracilor și toate resursele elocvenței sale, pentru a trezi compătimirea în inima bogaților. În acest sens, el a trecut și la propovăduirea prin faptă, nu doar prin cuvânt. Astfel, el a vândut toate bunurile care i-au mai rămas, pentru a-și procura bani în vederea cumpărării de hrană pentru cei nenorociți, pe care îi torturau durerile foamei. Cu toate acestea, el nu s-a mulțumit cu atât, ci “caritatea lui a mers mai departe, făcând o a doua împărțire a averii la săraci, hrănindu-i pe aceștia, dar fără să facă nici un fel de discriminare sau deosebire între creștini, păgâni și evrei”.

Dovedind o mare elocvență socială pe plan teoretic, Sfântul Vasile cel Mare devine tot atât de elocvent și pe tărâmul practic, fiind cel dintâi care pune în aplicare îndemnurile predicii sale sociale și confirmând astfel cu fapta sinceritatea și tăria convingerilor sale creștine.

Exemplul lui era o predică elocventă, mișcată de iubirea creștină, care arăta creștinilor datoriile lor pe timpul foametei. În aceste împrejurări grele, devotamentul său îi dădea dreptul ca în fiecare după amiază și în zilele de sărbătoare, cu toată slăbiciunea sa, care i-a adus-o o boală ce-l consuma treptat, să predice bogaților, fără întrerupere, milostenia de toate felurile, celor săraci resemnarea și, tuturor, pocăința.

În “epoca de aur” a Bisericii, Sfântul Vasile cel Mare, atât în Regulile mari cât și în Comentariul la Psalmi, fundamentează datoria ajutorării aproapelui pe calitatea omului de ființă socială. După Sfântul Vasile cel Mare, datoria ajutorării aproapelui nu rezultă numai dintr-o poruncă pozitivă a legii dumnezeiești “să ne iubim unii pe alții” (Ioan 13, 34), ci ea își are temeiul în însăși natura socială a omului.

Părintele Ioan Zăgrean arată că “omul nu poate trăi singur, izolat de semenii săi, ci el simte nevoia să trăiască împreună cu aceștia. Prin această conviețuire, omul ajunge la ideea necesității ajutorării reciproce a celor ce trăiesc împreună. Așa se explică apariția ideilor de solidaritate și cooperare între cei ce trăiesc în același mediu social” . Dacă însă în decursul timpului unii au ajuns să exploateze și să asuprească pe semenii lor, aceasta nu s-a întâmplat, după Vasile cel Mare, potrivit voii lui Dumnezeu, ci drept urmare a decăderii omului după păcatul strămoșesc, când unii și-au însușit pe nedrept bunuri destinate de Dumnezeu a fi comune tuturor.

Practicarea filantropiei și milei creștine contribuie la progresul spiritual și moral al fiecărui om, adică la umanizarea lui. De asemenea, practicarea lor contribuie și la evitarea unor tensiuni sau conflicte sociale dintre oameni. Mila adevărată, adică iubirea unui om pentru alt om, este podoaba cea mai de preț a personalității. La asemenea înălțime nu se ajunge decât printr-un urcuș greu și continuu, pe care nimeni și nimic nu trebuie să-l întrerupă.

Argumentându-și îndemnurile stăruitoare cu citate din Sfânta Scriptură, Sfântul Vasile cel Mare spune ascultătorilor săi: “Trebuie să fim milostivi și darnici; căci cei care nu sunt asemenea se condamnă”. Tot Vasile cel Mare zice: “Tot ceea ce ar avea cineva mai mult decât îi trebuie din cele necesare ca să trăiască, acela este dator să dăruiască, după porunca Domnului care ne-a și dat cele ce avem, fiindcă “Se cuvine să purtăm grijă și să ne interesăm de nevoia fraților, potrivit voii Domnului”.

Preocupările majore ale Sfinților Părinți privind aproapele, în primele secole creștine, se realizează prin acțiunea comună și continuă pentru viața în comun ca formă ideală de conviețuire, colaborarea în toate domeniile de activitate ca rod al bunelor relații umane, prin întrajutorarea multilaterală. Sfântul Vasile cel Mare arată încă de la începutul creștinismului că oamenii erau conștienți de caracteristicile vieții în comunitate, printre care solidaritatea: “Omul este o viețuitoare socială, oamenii trebuie să comunice între ei, ei se ajută unii pe alții, oamenii dovedesc iubirea unora față de alții prin faptă”.

Bunătatea sufletească și trăirea milosteniei, știința sa teologică, talentul său de predicator, geniul său de organizator al monahismului și virtuțile sale de filantrop și ascet, au făcut ca Sfântul Vasile cel Mare să fie propus pentru ridicarea în scaunului de mitropolit al Cezareii Capadociei, în anul 370, după moartea bătrânului mitropolit Eusebiu. Ajuns pe scaunul mitropolitan, Sfântul Vasile “a desăvârșit opera sa de ajutorare prin înființarea unei întregi cetăți de a cartiății creștine. Astfel, prin străduința lui se construi, la marginea Cezareii un adevărat oraș, pe care credincioșii îl numeau “Vasiliada”. În mijlocul acestui vestit așezământ se afla catedrala mitropolitană, lângă care se ridica reședința mitropolitului, locuința pentru cei care veneau în ospeție și casele clerului. Apoi, se întindeau casele așezământului: un azil pentru bătrâni, un spital, o leprozerie (acesta a fost primul ospiciu cunoscut pentru primirea leproșilor), un xenodohion (casă de primire pentru călători), un orfelinat cu școală de meserii, casele personalului medical, o casă pentru reeducarea fetelor căzute, diferite ateliere de lucru pentru nevoile așezămintelor ș.a.”. Casele acestui așezământ erau despărțite între ele de grădini frumos amenajate, în mijlocul cărora se afla catedrala, casa Mântuitorului Hristos.

Fiind întemeietorul acestui așezământ de binefacere, Sfântul Vasile cel Mare se îngrijea personal de tot ceea ce era necesar pentru funcționarea în bune condiții a acestui “oraș al carității”.

Altfel spus, instituția Sfântului Vasile cel Mare sau Vasiliada era tocmai un ansambu de complexe enumerate mai sus, “destinate la suplinirea carenței statului în acest domeniu”. Cel care o conducea era un “exemplu remarcabil al omului de acțiune, un expert în dirijarea oamenilor și al organizării realului… Un om slăbuț, cu sănătatea precară; și, printr-o dispoziție naturală, timid până la punctul de a-și schimba culoarea. Cu toate acestea, avea o autoritate extraordinară, care emana din toată persoana sa și a cărei strălucire a fost sensibilă din prima sa tinerețe. Există o oarecare taină în acest dar personal, incomunicabil al autorității. El implică, în general, o orientare viguroasă a tuturor puterilor sensibilității într-o singură direcție, o totală stăpânire de sine, o dezlipire de patimile josnice, a ambițiilor egoiste, ale căror cătușe paralizează sufletele și le fac roabe”.

Așezământul Sfântului Ierarh, Vasiliada, nu a fost doar un grup de așezăminte izolate, ci a fost intuită de la bun început ca un întreg complex de ajutoare a semenilor, pe care le-a prevăzut spiritul creator al Sfântului Vasile.

Vasiliada era o adevărată minune a iubirii evanghelice concretizată în fapte. O operă de asemenea anvergură nu a trezit doar admirația și zelul creștin, ci și invidia ereticilor sau a păgânilor. În acest sens, Sfântul Vasile cel Mare a fost acuzat de guvernatorul provinciei respective că are intenția să rivalizeze cu el, în special prin faptul că ridică edificii monumentale, dar care nu sunt de competența lui.

Răspunzând guvernatorului, Sfântul Vasile îi scrie acestuia o epistolă: “Aș întreba pe cei care te supără și abuzează de bună-credința ta ce nedreptate facem statului și cu ce ne atingem de interesele lui dacă zidim și împodobim o biserică măreață în cinstea lui Dumnezeu, dacă ridicăm lângă ea locuințe pentru episcop, pentru ceilalți slujitori ai altarului, pentru tine și suita ta? Ce rău facem dacă ridicăm case pentru primirea călătorilor străini sau pentru îngrijirea bolnavilor, dacă adăugăm învățarea meseriilor și alte lucrări? Toate aceste clădiri împodobesc orașul și fac cinste guvernatorului însuși, căruia i se atribuie gloria”.

Sfântul Vasile cel Mare a fost lăudat de mulți oameni din vremea sa dar, cu toate laudele aduse lui, el acorda cinstea și slava marii sale opere de binefacere altora. La fel ca mulți alți sfinți, care nu erau interesați de ei înșiși, pe Sfântul Vasile îl mișca altceva decât propria persoană: îl mișca dragostea față de aproapele și de toți cei aflați în nevoi, adunați pentru a fi ajutați și îngijiți în așezămintele lui. Toți aceștia sunt acei frați mai mici despre care vorbește Hristos Domnul în Evanghelia Sa.

Despre Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul spune că “era o plăcere pentru el ca să meargă printre leproși, iar rănile lor sângerânde și dezgustătoate nu îl împiedicau de a-i săruta”. El, arhiepiscopul Cezareii Capadociei, de neam bun, nu îi ocolea pe cei mai nenorociți și mai bolnavi dintre oameni. Această operă caritabilă a Sfântului Vasile arată foarte bine dragostea de om, spiritul evanghelic al operei caritabile vasiliene.

Sfântul Vasile, prin respectul deosebit pe care îl avea față de cei bolnavi, mai ales atunci când îi săruta ca pe niște frați, a fost învinuit adeseori de slavă deșartă. Luându-i apărarea, Sfântul Grigorie de Nazianz îi întreabă pe aceia: “Este oare cu putință oare ca cel care sărută pe leproși se umilește atât de mult ca să disprețuiască pe cei sănătoși?”.

Era pentru prima dată în istoria umanității când cele mai defavorizate categorii de oameni ai societății, când victimele celei mai îngrozitoare boli vedeau întinzându-se spre ei brațele compătimitoare ale celor din jurul lor. Profesorul Teodor Popescu ne spune că “era pentru prima dată când leproșii erau tratați ca oameni și nu ca un flagel al omenirii, prima dată când erau primiți ca frați și nu alungați cu oroare”.

Opera de întrajutorare a celor aflați în nevoie, de la reședința mitropolitană, a fost răspândită de Sfântul Vasile cel Mare pe tot cuprinsul eparhiei. În acest sens, acolo unde trimitea un delegat al său, marele Ierarh înființa și o casă a săracilor, precum și un mic spital pentru deservirea satelor dimprejurul acestuia.

Cu toate că Sfântul Vasile se îngrijea de tot ceea ce era necesar funcționării normale a Vasiliadei, punând la dispoziție averile sale, el a căutat să treazească sentimente creștinești alese din partea bogaților. El le arăta celor avuți că bogățiile sunt de la Dumnezeu, iar oamenii sunt doar administratorii lor, în vederea ajutorării semenilor lor.

Bogățiile sunt în măsură să descuie porțile Împărăției cerurilor atunci când oamenii, dezbrăcați de egoism, lux și de robia patimilor, înțeleg să trăiască Evanghelia iubirii și, nesiliți de nimeni, să miluiască pe cei săraci și pe cei aflați în suferință.

Văzând urmarea întru totul a cuvântului Scripturistic de către Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz spune: “Ieși puțin afară din oraș și privește la acel nou oraș, monumentul evlaviei, tezaurul comun tuturor, în care se adună nu numai prisosurile bogaților ci, din îndemnul lui Vasile, se depun în el chiar unele de neapărată trebuință, pentru că acolo sunt ferite de molii și apărate de hoți, neatinse de pizmă și scutite de stricare prin învechire. Privește locașul în care boala se suferă cu răbdare, nenorocirile sunt adesea binecuvântate, iar milostivirea se găsește din belșug. În comparație cu acest oraș, ce însemnătate mai poate avea Teba, cu cele șapte porți ale sale, sau Teba cea din Egipt, zidurile Babilonului cele mari și frumoase, care acum nu mai sunt, covorul lui Mausol din Caria, piramidele, colosul din Rodos sau templele cele mari și frumoase, care acum nu mai există?”.

În ziua de azi, ochii noștri sunt scutiți de priveliștea tristă și înduioșătoare a oamenilor morți înainte de moarte, având multe din membrele corpurilor lor moarte, din cauză că erau alungați din case, orașe, piețe, din mijlocul celor mai iubiți ai lor, bieți oameni cunoscuți mai degrabă după nume, decât după figură.

Cu toate acestea, Sfântul Vasile este acela care ne-a convins pe toți ca, fiind oameni, să nu disprețuim pe oameni, în special pe cei aflați în nevoi, și să nu necinstim pe Hristos, Capul Bisericii, al cărui membre suntem noi, prin neomenia pe care am arătat-o față de aceia. De aceea, “când vedem nenorociri, străine, este bine să ne silim să drămuim cum trebuie avuțiile noastre și să împrumutăm lui Dumnezeu mila, de care vom avea ș noi nevoie cândva”.

Exemplul viu al Sfântului Vasile cel Mare, predicatorul milosteniei, ca factor al restabilirii egalității sociale, a determinat pe mulți la ajutorarea celor lipsiți.

Din cele expuse în capitolul de față, putem constata cu ușurință că Sfântul Vasile cel Mare a fost unul dintre marii cunoscători ai problemelor sociale. În vederea soluționării acestor probleme, el și-a dedicat toată viața, depunând și o foarte mare parte din activitatea sa predicatorială. Sfântul Vasile a avut un caracter creștin deosebit, a fost un predicator în acțiune tot la fel de pătrunzător. De asemenea, el a fost unul dintre cei mai autentici predicatori ai dreptății și egalității. Prin intermediul predicii, el “a dorit să apropie raporturile dintre oameni sau, chiar mai mult, să ajungă la un raport de egalitate generală, astfel ca, prin înrădăcinarea în sufletele ascultătorilor săi, a principiilor religios-morale, să contribuie la reclădirea societății”.

Sfântul Vasile a știut întotdeauna ca, prin cuvântul său, să rămână în contact cu viața ascultătorilor săi și să le vorbească acestora despre frumusețile duhovnicești ale vieții, viață rânduită potrivit temeiului Evangheliei și al iubirii creștine față de aproapele, iubire care trebuie manifestată prin ajutorarea acestora.

Prin predica sa, Sfântul Vasile a luat atitudine față de nedreptățile sociale și a combătut decadența morală a societății în care trăia, înțelegând astfel realitatea vieții sociale a timpului său. Propovăduind milostenia, ca factor al edificării societății pe fundamente noi, el a demonstrat rolul important al acestei virtuți, izvorâtă din iubire, în schimbarea raporturilor dintre oameni. Putem spune că Sfântul Vasile nu a fost indiferent față de ceea ce se întâmpla în viața comunității, nefiind nici rupt de năzuințele și de suferințele celor care îl ascultau cu atâta ardoare.

Cu toată critica adusă relelor sociale și cu toată pasiunea pe care a depus-o în vederea realizării unei depline egalități sociale în cadrul comunității creștine, Sfântul Vasile nu a încercat să modifice, prin intermediul forței, ordinea socială existentă, deoarece el intenționa să facă o transformare religios-morală, după cum am amintit mai devreme.

Devotat cum puțini se dăruiesc misiunii lor și stăpânit de o iubire fără de margini față de credincioșii săi, cum numai el a putut-o deprinde de la Învățătorul său, Mântuitorul Hristos, care a pecetluit această iubire prin moartea Sa pe cruce, el “nu a pierdut niciodată ocazia de a se îngriji de turma încredințată lui, de a înmulți talantul primit de la Tatăl cel Ceresc. În ceea ce privește grija față de cei încredințați lui, Sfântul Vasile a ținut cont atât de mântuirea sufletească, cât și de cea trupească, în mijlocul realităților sociale”.

De aceea, atât calitățile de predicator ale Sfântului Vasile cel Mare, cât și interesul pe care l-a manifestat față de problemele sociale ale ascultătorilor săi, cât și viața sa conformă cu învățătura creștină și în concordanță cu predica sa, i-au permis să se bucure de o mare prețuire din partea credincioșilor și să exercite o puternică influență asupra contemporanilor săi.

Capitolul al IV-lea

Sfântul Vasile cel Mare – model pentru preoții de astăzi

Sfântul Vasile cel Mare trăiește în memoria Bisericii creștine în primul rând ca autor al Liturghiei care îi poartă numele și care reprezintă una din cele mai deosebite și mai frumoase creații ale genului liturgic ortodox. Această Liturghie o săvârșim de zece ori pe an, mai ales în Postul Mare, “sporind râvna credincioșilor spre Sfânta Spovedanie și Sfânta Cuminecătură sau Împărtășanie”. După cum se știe, în forma pe care o avem azi, textul acestei Sfintei Liturghii nu este din vremea Sfântului Vasile, dar are la bază prescurtarea și remanierea făcută de el textului mai vechi al anaforalei Sfântului Iacov care, la rândul ei, în forma originală, vine chiar de la Sfinții Apostoli. Prin această anafora, “Sfântul Vasile dorește să întrețină statornică conștiința necesității aspirației și eforturilor pentru realizarea unității creștine”.

Fiind un mare sfânt și înscriindu-se pe linia tradiției dinamice a Bisericii creștine, atât în ceea ce privește trăirea și gândirea sa teologică, opera sa liturgică și canonică, cât și în ceea ce privește dimensiunea slujirii pe care o dezvoltă mai mult decât oricare alt predecesor al său, putem spune cu ușurință că “Sfântul Vasile cel Mare reprezintă o verigă de aur în procesul de dezvoltare și slujire a Bisericii în istoria sa”.

Alături de cinstirea cultică pe care o are marele Ierarh capadocian, prin sărbătorile închinate lui, cântările, icoanele, cuvântările ș.a, “melozii anonimi ai neamului nostru și-au adus ofranda simțirii lor duioase, preamărind pe marele ierarh ortodox în colindele noastre strămoșești”.

În Biserica Ortodoxă Română, Sfântul Vasile cel mare este unul dintre cei mai populari sfinți, opera sa constituind până azi un izvor de învățături folositoare, exemplul său personal fiind unul dintre cele mai iubite modele ale celor care vor să se nevoiască pe calea desăvârșirii creștine.

Cercetând cu atenția întreaga activitate a Sfântului Vasile cel Mare, dar și bogata și vasta operă pe care ne-a lăsat-o, putem desprinde cu ușurință o gamă foarte variată de învățături necesare în special activității pastorale a preoților din vremea noastră. De asemenea, ele sunt general valabile și în promovarea trăirii duhovnicești și a desăvârșirii morale a credincioșilor din zilele noastre.

Predica Sfântului Vasile cel Mare, morală și socială, are în vedere, în primul rând, iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele nostru, ca temei al slujirii creștine, bazându-se pe porunca Mântuitorului nostru Iisus Hristos (Luca 10, 27: “Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți”). El arată că poruncile lui Dumnezeu sunt multe și foarte diferite între ele, dar se rezumă doar în această poruncă a iubirii, sub cele două forme ale ei: iubirea de Dumnezeu și dragostea față de aproape nostru.

Fără iubire, credința este moartă, iar lipsa ei din sufletul nostru este la fel de păgubitoare ca și lipsa luminii pentru ochi. În acest sens, Sfântul Vasile arată că omul creat după chipul lui Dumnezeu se menține chip și se realizează ca asemănare doar în dubla lui relație de iubire cu Dumnezeu, modelul său, și cu semenii săi, care poartă același chip. Astfel, marele Ierarh afirmă că “nimic nu este mai propriu naturii noastre decât să fim sociabili între noi, să ne folosim unul de altul și să iubim pe semenul nostru. Și, drept urmare a seminței pe care Dumnezeu a pus-o în noi, El cere și fructele, când zice: «Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul» (Ioan 13, 34)”.

În concepția Sfântului Vasile cel Mare, iubirea prin slujire este o lege naturală a firii umane. Dat fiind faptul că a fost un spirit practic și umanist în același timp, Sfântul Vasile vede în fiecare om un potențial conducător, care trebuie tratat ca atare: dacă el alunecă și cade, trebuie ridicat; dacă este bolnav, trebuie îngrijit. Astfel, în lumina învățăturii sale, “iubirea ca jertfă și slujire cere ca fiecare creștin să acționeze pentru a nu mai exista pe pământ cei amintiți de Mântuitorul în Evanghelia Sa (Matei 25, 34-36), anume cei flămânzi, goi, asupriți, ci toți să trăiască împreună ca frații. Sfântul însuși a practicat slujirea dezinteresată a dragostei și milei frățești, ceea ce confirmă supranumele său de «un roman între grec» și epitetul de «cel Mare»”.

Prin viața sa, dar și prin scrierile sale de o bogăție incomensurabilă, Sfântul Vasile cel Mare a dorit și a reușit să promoveze virtutea creștină și să combată patimile, înțelegând că “orice viciu este o boală a sufletului, iar virtutea este sănătatea acestuia”. Sfântul Ierarh arată că omul are calitate de chip și este chemat să stăpânească nu doar peste pământ și peste viețuitoare, ci să fie stăpân și peste patimile sale, peste răul din el, dar și din lume. El ne îndeamnă să ne facem o idee despre valoarea noastră, totodată aducându-ne aminte de originile noastre, datorită faptului că “suntem răscumpărați din blestemul legii cu scump Sângele Mântuitorului Hristos”.

Acele vicii și patimi care distrug viața sufletească a oamenilor sunt combătute de către Sfântul Vasile. Vorbind despre mânie, el spune că aceasta este ca un venin și ea îl face pe om “să turbeze ca și câinii, să atace ca scorpionii și să muște ca șerpii”. Pentru a învinge mânia, el recomandă răbdarea la care se poate ajunge cu ușurință prin tăcere, prin stăpânirea patimilor, dar și prin smerenie: “Lasă-l să latre împotriva ta, fără să-i răspunzi și să se certe cu sine… dacă acela te insultă, tu fii mărinimos, dacă acela e mânios, periculos, tu fii blând și îngăduitor”.

De asemenea, Sfântul Vasile cel Mare, în predicile sale, nu uită să combată nici invidia, boala prieteniei, fiind o tristețe pricinuită de binele aproapelui, afirmând că ea “consumă sufletul celui atins de ea precum rugina roade fierul”. Fiind solidar cu interesele mulțimilor vremii, dar care sunt actualizate în fiecare om al zilelor noastre, Sfântul Vasile nu poate să nu înfiereze viciile sociale ale clasei exploatatoare. Astfel, el mustră pe cei bogați și lacomi, tratând adesea patima avariției în predicile lui. De asemenea, pe același plan cu avariția pune și mita sau împrumutul cu dobândă peste măsură, numind pe cei stăpâniți de această patimă “pui de viperă” (Matei 23, 33).

Arătând că pornirile rele izvorăsc din beție ca dintr-un izvor, el condamnă și această patimă, afirmând tăios că “beția este demonul care intră în suflet o dată cu plăcerea, mama răutății, dușmănia virtuții care face din cel brav un fricos și din cel cumpătat un desfrânat”. Pentru a ne obișnui cu înfrânarea și pentru a crește frumos din punct de vedere spiritual, Sfântul Vasile ne recomandă postul, apreciind că postul adevărat înseamnă abținere de la orice faptă rea, de la mânie, clevetire, minciună sau jurământ strâmb, însemnând înfrânarea limbii și a patimilor.

Sfântul Vasile cel Mare a îndemnat omul să fie încrezător în forțele sale atunci când se angajează în lupta împotriva răului, arătând că acesta are sădită în el puterea naturală spre bine.

Cu toate că a fost un monah de excepție, marele Ierarh capadocian nu ignoră rolul moral și social pe care îl are familia creștină. Doar dacă ne gândim la familia Sfântului Vasile, ne putem da seama cu ușurință că, prin Hristos, familia devine o scară către cer, devine o comunitate de sfinți, pentru că familia creștină a fost focarul care a dăruit creștinismului și Ortodoxiei forțe noi de viață în Hristos. Sfântul Vasile este rodul luminat al unei familii creștine, al unei familii de sfinți. Astfel, era firesc ca acesta să privească familia ca pe un izvor al sfințeniei. El afirmă, în Omilia sa la Psalmul 1, că “bărbatul și femeia se bucură împreună de o prețuire egală în fața Creatorului lor. După Sfântul Vasile, copiii sunt elementul ce stă la baza continuării naturii și seminției omenești pe pământ”.

În concepția Sfântului Ierarh, o familie sănătoasă este o celulă sănătoasă în edificiul Bisericii și a societății. În familie crește responsabilitatea unuia față de celălalt și, în exercițiul acestei responsabilități, omul devine cu adevărat o persoană, un factor de mare eficiență în viața celuilalt și a societății. Așa înțelege Sfântul Vasile familia ca un nucleu și temei al vieții sociale.

Responsabilitatea în iubire și unitatea duhului se manifestă, după marele Ierarh, și în comunitatea muncii, că cel ce muncește și îndeplinește o funție socială, nu muncește doar pentru sine, ci și pentru societate, pentru binele semenilor săi. După Părintele Nicolae Neaga, toate preocupările Sfântului Vasile “constituie un elogiu adus muncii creatoare. În muncă și prin muncă și-a găsit bucuria vieții, munca fiindu-i măsura activității sale multilaterale. Prin muncă stăruitoare și asiduă a realizat ingenioasele sale așezăminte sociale, numite “Vasiliada”, afirmând, pe baza textului din Proverbe (31, 27), că nu a mâncat bucate nemuncite”.

Astfel, vedem că Sfântul Vasile cel Mare privește munca drept un factor de progres moral și social, ca o expresie a relației dintre natură și marea colectivitate umană, care locuiește pe pământ, folosindu-l și transformându-l în conformitate cu năzuințele sale.

Mai mult, marele capadocian vede omenirea, în ansamblul ei, ca o unitate, pentru că a răsărit din aceeași pereche primordială, Adam și Eva. Ea este mântuită în Iisus Hristos și este chemată la aceeași desăvârșire. El aduce ideea egalității și frațietății tuturor oamenilor peste toate deosebirile existente atunci, arătând că inegalitatea dintre stăpâni și robi, sub toate formele ei, este împotriva naturii omului. Afirmă că tuturor oamenilor li s-a dat misiunea de a stăpâni pământul, nu doar anumitor oameni, și de a beneficia de roadele muncii lor, după dreptate. Combate parazitismul social, neomenia, individualismul, egoismul, și susține comunitarismul prin argumentul că egalitatea naturală a oamenilor impune o egalitate în consumarea bunurilor, dar și prin argumentul că viața de la început a umanității era o viață de obște.

Sfântul Ierarh afirmă că bunurile materiale în sine nu sunt un rău, dar pot constitui o piedică la mântuire dacă deținătorii lor nu le folosesc și în interesele celor lipsiți.

În Omilia sa la Psalmul 14, Sfântul Vasile cel Mare prezintă în culori sumbre chipul celui care ia camătă, această patimă fiind unul din aspectele exploatării omului chiar de către om, de către semenul său, care “rodea deosebit de puternic vlaga muncitorilor și săracilor”. Sfântul Vasile apără atât de mult interesele oamenilor, datorită faptului că el a iubit profund pe om, fără deosebire de credință, rasă sau statut social, neputând suporta exploatarea, nedreptatea sau lăcomia. El pornește o luptă aprigă împotriva aristocrației latifundiare, bancare și comerciale pentru a o determina să renunțe la exploatare și să-și împartă bunurile materiale cu săracii. Acest patron și ocrotitor al săracilor a predicat nu doar datoria pe care o are cel bogat de a face milostenie, ci și dreptul săracului la milostenie.

Sfântul Vasile cel Mare nu doar că a combătut sclavia, inegalitățile și exploatarea, ci a încercat și să corecteze distribuirea nedreaptă a bunurilor materiale prin actul dragostei creștine, prin caritate. Arhiepiscopul Cezareei “se indentifica cu frații săi căzuți în suferință, durându-l inima de săraci, infirmi și bolnavi. Mai presus de orice, păstorului îi stătea la inimă soarta nenorocită a sărmanilor leproși”. Astfel, împreună cu prietenul său, Sfântul Grigorie de Nazianz, a pus la cale ridicarea marelui așezământ de asistență socială și sanitară, la porțile Cezareei. Complexul cuprindea case de oaspeți, spitale, azil pentru bătrâni, case pentru călători și pelerini, pentru reeducarea fetelor căzute, o leprozerie, casele personalului medical, o școală de arte și meserii pentru orfani etc.

În timpul vieții sale pământești, ca ierarh și teolog, Sfântul Vasile s-a străduit și s-a preocupat activ să întărească legăturile strânse dintre Biserică și societatea vremii în care a trăit, reușind să pună temelia acelei simfonii bizantine. Dacă Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că nimic nu este mai dulce decât auzul cuvintului de patrie, Sfântul Vasile cel Mare spune că “fiecare dintre noi își are propria sa mama, dar cu toții avem o mama comună, o mamă care este patria”.

Întemeindu-se pe Noul Testament și pe Sfânta Tradiție, Sfântul Vasile învață că tot sufletul creștinesc trebuie să se supună stăpânirilor mai înalte, arătând astfel calea unei colaborări cinstite și rodnice cu Statul. De asemenea, Sfântul învață că instituțiile Bisericii și cele ale Statului nu trebuie să se indentifice între ele, ci trebuie să colaboreze armonios în treburile în care preocupările lor coincid, ținând seama de faptul că membrii Bisericii sunt și cetățeni ai Statului și potrivit poruncii scripturistice (Matei 22, 21: “Dați Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”). De aceea, Sfântul Vasile, în anaforaua sa liturgică a prevăzut că preotul trebuie să se roage și pentru autoritățile de stat: “Pomenește, Doamne, pe cârmuitorii, pe care i-ai rânduit să stăpânească pe pământ; încununează-i pe dânșii cu arma adevărului, cu arma bunăvoinței; veghează asupra capului lor în ziua de război, întărește brațul lor, înalță dreapta lor, întărește stăpânirea lor… Pomenește, Doamne, toată cârmuirea și pe frații noștri din dregătorii și toată oastea; pe cei buni, în bunătate îi păzește, pe cei răi, buni îi fă, cu bunătatea Ta”.

Capadocianul Vasile este propovăduitorul și slujitorul păcii în tot locul și în toate împrejurările. El ne îndeamnă în Liturghia sa să ne rugăm „pentru pacea a toată lumea”. Din scrierile vasiliene rezultă clar că războiul este o ucidere organizată și multiplicată și, de aceea, pacea trebuie să fie un bun de care să beneficieze toate popoarele, întreaga omenitate. Sfântul ne spune că “cel ce caută pacea, acela caută pe Hristos, fiindcă El este pacea, care a zidit pe cei doi înt-un singur om, făcând pace (Efeseni 2, 14)”.

Prin opera sa liturgică, Sfântul Vasile cel Mare a contribuit și la promovarea vieții morale și sociale a credincioșilor. Liturghia sa încununează opera vasiliană de educație, de progres pastoral-social, prin faptul că aduce aminte de comuniunea duhovnicească în jurul trupului euharistic. Liturghia Sfântului Vasile redă în chipul cel mai evident ideea legăturii frățești ce există între creștinii din toate timpurile și din toate locurile. Ea reprezintă expresia rugăciunii pentru aproapele și pentru întreaga lume, sau, după cuvintele teologului Ion Bria, “expresia unui suflet altruist, unde se întâlnesc chemările de aici și de la marginile pământului, de acum și de totdeauna”.

Liturghia Sfântului Vasile are un rol comunitar și are calitatea de a-l face pe creștin conștient că omul nu se mântuiește singur, ci doar împreună cu frații săi, prin legătura iubirii. Aceasta are rolul comunitar sobornicesc de a-i aduna pe toți și pe toate sub faldurile de lumină, ale Evangheliei celei una. În sfera rugăciunii, preotul îi cuprinde pe toți într-o unitate: “Pomenește, Doamne, sfânta Ta sobornicească și apostolească Biserică, cea de la o margine până la cealaltă a lumii”.

În egală măsură cu opera sa liturgică, un aport remarcabil pentru unitatea Bisericii și pentru propășirea vieții duhovnicești a creștinilor a avut și opera canonică a Sfântului Vasile cel Mare. Regulile sale monahale, precum și cele morale, condensează în ele o bogăție inestimabilă de doctorii și tratamente duhovnicești, fiind elaborate de-a lungul existenței sale pastorale.

Sfântul Vasile cel Mare rămâne în istoria Bisericii creștine ca un mare păstor de suflete, ca o figură luminoasă care cuprinde și sistematizează în sine daruri și talente, ca un teolog de o înaltă ținută și simbol al activismului creștin.

Biserica noastră îl cinstește pe acest organizator sistematic al monahismului chinovial prin însuși faptul că monahismul ortodox românesc are un pronunțat caracter vasilian, imprimat mai întâi de Sfântul Nicodim de la Tismana și mai apoi de Paisie Velicicovski.

Biserica Ortodoxă Română și-a concretizat iubirea și venerația față de Sfântul Vasile, de-a lungul secolelor, copiind, traducând și tipărind în limba română multe lucrări din opera sa. Ea îl venerează și îl prețuiește pentru că și el “a prețuit pământul românesc încă din secolul al IV-lea, când, interesându-se de martirii din Sciția Minor, cere comandantului militar Iunius Soranus și Bisericii din această provincie să trimită în Asia Mică moaștele Sfântului Sava Gotul”.

Învățămintele morale și sociale care se desprind din viața și opera Sfântului Vasile sunt de mare actualitate pentru Biserică și în special pentru preoțimea zilelor de astăzi. Învățătura morală vasiliană, anume cea despre bunurile materiale și despre felul cum trebuie ele chivernisite, cheamă preoții de azi să sprijine, prin predica și exemplul lor personal, la consolidarea unei societăți în care nu mai există nici bogați și nici săraci, ci toți să contribuie, prin muncă, la producerea bunurilor, ca toți să beneficieze de rezultatele muncii lor.

În instruirea și educația credincioșilor săi, preotul are datoria să acorde atenția maximă sădirii în mintea lor a principiului iubirii față de semeni, el fiind singurul în stare să înlăture distanțele dintre ei și să îi înfrățească, să rezolve problema socială în chip pașnic.

De la Sfântul Vasile cel Mare, preoția noastră are datoria de a învăța cum să mâgâie, să sfătuiască, să îndemne și să vindece rănile păstoriților săi, precum și tactul de a mustra, a certa sau a tăia răul din rădăcini atunci când el se ivește în obștea parohială. Urmând pildei Sfântului Ierarh capadocian, preotul trebuie să învețe pe credincioșii săi trăirea fără prihană a adevărurilor evanghelice și slujirea acestora prin cuvânt și faptă până la jertfa vieții lor omenești.

Sfântul Vasile cel Mare a combătut cu o iscusită îndemânare omiletică parazitismul social, inumanitatea, mamonismul, individualismul, egoismul și exclusivismul antisocial al bogaților, pe care predicatorul Bisericii creștine trebuie să le combată și să contribuie frecvent la lichidarea lor.

În acest sens, preotul Bisericii Ortodoxe, în special, găsește în predica socială a Sfântului Vasile cel Mare un îndreptar temeinic și un exemplu strălucit pentru a întocmi și a rosti predici folositoare, atât pentru orientarea credincioșilor pe calea mântuirii sufletului lor, cât și pentru îndrumarea lor spre atitudini sociale folositoare timpului în care trăiesc. Prin aceasta, el îndeplinește o poruncă cuprinsă în Sfânta Tradiție a Bisericii noastre strămoșești, aceea ce a predica Cuvântul dumnezeiesc cu timp și fără timp (2 Timotei 4, 2).

Prin tot ceea ce a făcut, prin tot ce a scris și gândit, Sfântul Vasile cel Mare a rămas până astăzi o pildă și un exemplu deosebit pentru întreaga creștinătate, o sursă de inspirație și un criteriu de interpretare și de trăire a învățăturii creștine. În coștiința Bisericii și a slujitorilor ei, marele dascăl al lumii și Ierarh a rămas un model mereu actual de preamărire a lui Dumnezeu, prin slujirea necondiționată și nelimitată a oamenilor.

Concluzii

Cu toate că a avut o viață scurtă, în ceea ce privește numărul anilor, “Sfântul Vasile a avut timp să își gândească credința, oarecum paradoxal, dacă avem în vedere felul în care s-a făcut tuturor toate: doctor între învățătorii Treimii, sacerdot, chivernisitor de așezăminte, legislator și multe altele”.

Conștient de măreția și importanța misiunii sale, Sfântul Vasile cel Mare s-a ostenit să fie la înălțimrea răspunderilor care îi reveneau. El a încercat să curme schismele și ereziile din Răsăritul creștin, prin cuvântări și acțiuni specifice, prin tratate polemice, prin legături practice cu toți, avertizându-i pe unii și blamându-i pe alții, apărând popoarele, cetățile, pe cei particulari, dar și ajutând pe cei năpăstuiți de soartă, săraci și bolnavi.

Concluzionând cele enunțate în capitolele tezei de față, putem aprecia că Sfântul Vasile a fost numit pe drept cuvând ca fiind “cel Mare”. A primit acest apelativ pentru inteligența, cuvântul și caracterul său, trăsătura dominantă a caracterului său părând a fi o armonioasă plinătate a celor mai felurite daruri. Biserica dreptmăritoare a avut puțini oameni atât de desăvârșiți și echilibrați cum a fost Sfântul Vasile. El a fost, totodată, și un om de doctrină, a cărui cugetare precisă călăuzește o generație, dar și un om de acțiune, cu un caracter puternic, știind ce vrea și găsind cu hotărâre mijloacele necesare realizării oricărui scop. De asemenea, el este un păstrător al credinței tradiționale și un iubitor din copilăria sa a culturii clasice, fiind filosof atunci când trebuia, pentru a combate o greșeală, dar și orator, pentu a rămâne în contact cu oamenii, știind să vorbească și să îi conducă.

Acest ansamblu de calități temeinice i-a îngăduit Sfântului Vasile să exercite, în scurtă vreme, o înrâurire covârșitoare. A fost un creștin deplin prin gândirea și atitudinea sa iar, din punct de vedere literar, este “cel mai clasic dinte părinții greci”.

Pentru a lămuri pe scurt câtă valoare a avut Sfântul Vasile cel Mare pentru lumea creștină, este semnificativă cuvântarea Sfântului Grigorie de Nazianz la comemorarea morții Sfântului Vasile: “Veniți acum, o, voi toți, preoți și leviți, odinioară credincioșii lui tovarăși, și voi toți, oricine veți fi, cetățeni și străini, uniți-vă cu mine pentru a-i aduce cuvenite laude: fiecare dintre voi să mărturisească tot ce cunoaște din virtuțile sale. Episcopi, lăudați-l pe legislatorul vostru! Turmă, laudă-l pe păstorul tău! Oratori, lăudați-l pe dascălul vostru! Fecioare, lăudați-l pe purtătorul vostru în odaia Mirelui! Femei, lăudați-l pe călăuzitorul vostru! Suflete simple, lăudați-l pe piosul vostru învățător! Ostenitori ai științei, lăudați-l pe cel care era luminător al cercetărilor voastre! Fericiți ai veacului, lăudați-l pe cel ce punea frâu patimilor voastre! Oameni nenorociți, lăudați-l pe cel la care aflați îngerească mângâiere! Bătrâni, lăudați-l pe sprijinitorul vostru! Tineri, lăudați-l pe cel care vă descoperă tainele vieții! săraci, lăudați providența voastră! Bogați, lăudați-l pe chivernisitorul milosteniei voastre! Lăudați-l, văduve și orfani, pe ocrotitorul și părintele vostru; vieți străini sau cetățeni – pe fratele vostru; voi, cei ce vă bucurați de sănătate, pe prietenul care vegehea să nu o pierdeți; toți, în fine, pe acela care s-a făcut tuturor toate, ca pe toți să vă câștige lui Hristos!”.

Dacă afirmăm că Sfântul Vasile cel Mare este primul orator pe care a contat Biserica, în special în predicarea milosteniei, înseamnă că el este primul care vorbește, în tot timpul și înaintea oricărui om, un limbaj pe cât de firesc, pe atât plin de știință, a cărui eleganță nu îi diminuează nici simplitatea, dar nici puterea.

Prin viața sa, în care a îmbinat atât de armonios credința cu știința, slujirea preoțească cu slujirea socială și, mai ales, prin modul în care a știut să propovăduiască și să apere credința dreptmăritoare în Sfânta Treime, “Sfântul Vasile cel Mare s-a arătat pe deplin a fi un slujitor, în adevăratul sens al cuvântului, al lui Dumnezeu, pe care L-a iubit cel dintâi și, după Care, și-a iubit aproapele ca pe sine însuși (Luca 10, 27-28)”.

În interiorul eparhiei, Sfântul Vasile s-a impus printr-o uriașă activitate dogmatică, pastorală și socială, nelăsându-se înfrânt de către arieni. El a înființat instituții de binefacere, fiind cunoscute sub numele general de Vasiliada. Prin acestea, el a luptat pentru alinarea suferințelor celor mulți, criticându-i pe cei bogați și nefăcând deosebire între neamuri și credințele oamenilor.

Posteritatea bisericească a supranumit pe Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareii Capadociei, cu sintagme de tot felul, care au încercat să scoate în evidență calitățile sale nenumărate: “împăratul cuvintelor duhovnicești”, “gura de foc a Duhului Sfânt”, “ochiul Bisericii care veghează” etc. De aceea, asemeni Patriarhului Daniel al României, putem afirma despre Sfântul Vasile cel Mare că “rămâne până astăzi un apărător al dreptei credințe în Sfânta Treime, un dascăl al vieții liturgice, al vieții de familie, al vieții monahale și al lucrării filantropice a Bisericii, precum și un teolog al înțelepciunii divine, exprimată în Scripturi și în fapturi”.

Fără să putem surprinde vreodată în totalitate uriașa personalitate a Sfântului Vasile cel Mare, vom spune că el reprezintă simbolul energiei și al acțiunii puse în slujba oamenilor. El rămâne teoreticianul și practicantul, în același timp, al milosteniei prin excelență, fiind tot timpul în pregătire și echilibrat în manifestare.

Concluzionând, ne putem folosi de cuvintele Sfântului Grigorie Teologul, pentru a sintetiza întreaga viață a Sfântului Vasile cel Mare, predicatorul milosteniei: “Frumusețea lui este virtutea, măreția sa este teologia, mersul său este mișcarea neîncetată până la Dumnezeu, prin ascensiuni, puterea lui este semănarea și răspândirea Cuvântului”. El va rămâne mereu un luceafăr pe bolta Bisericii, un om deosebit pentru ignoranți, un sfânt pentru creștini, o etapă în istoria mântuirii, un părinte bun pentru cei ce se roagă lui și un ierarh corect și mult dăruitor pentru preotul adevărat.

Bibliografie

I. Izvoare

*** Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.

*** Concordanță Biblică Tematică, Editura Trinitas, Iași, 2000.

*** Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000.

*** Viețile sfinților pe luna ianuarie, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1993.

Clement Alexandrinul, Scrieri, Partea I, în «Părinți și Scriitori Bisericești», volumul IV, traducere, introducere și indici de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.

Omilie, numită a doua Epistolă către Corinteni a Sfântului Clement Romanul, în «Părinți și Scriitori Bisericești», volumul I, Scrierile Părinților Apostolici, traducere, indici și note de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979.

Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Drept canonic ortodox, legislație și administrație bisericească, volumul II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990.

Origen, Scrieri alese, Partea I, în «Părinți și Scriitori Bisericești», volumul VI, traducere de Pr. T. Bodogae, Pr. Nicolae Neaga și Zorica Lațcu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.

Sfântul Grigorie cel Mare, Cartea regulei pastorale, traducere de Pr. Prof. Dr. Al. Moisiu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996.

Sfântul Grigorie de Nazianz, Elogiul Sfântului Vasile, traducere de Pr. N. Donos, Atelierele Zanet Corlățeanu, Huși, 1931.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoție, traducere, introducere și note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Sofia, București, 2004.

Idem, Omilia despre predică, Migne, PG, L, 653-662, traducere de Pr. D. Fecioru în “Mitropolia Ardealului”, anul XXIII, 1978, nr. 1-3, p. 58.

Sfântul Vasile cel Mare, Cuvânt despre smerenie și cuvânt despre invidie, traducere de Prof. Constantin Cornițescu, în “Glasul Bisericii”, anul XXXVI, 1977, nr. 10-12, pp. 901-909;

Idem, Cuvânt împotriva celor ce se mânie, împotriva celor ce se îmbată, traducere de Prof. Constantin Cornițescu, în “Glasul Bisericii”, anul XXXVII, 1978, nr. 1-2, pp. 44-56.

Idem, Despre Botez, traducere și studiu introductiv de Pr. Dumitru V. Georgescu, Editura Anastasia, București, 1999.

Idem, Despre iubirea aproapelui, traducere de Nic. D. Tănăsescu, în “Glasul Bisericii”, anul XX, 1961, nr. 1-2, p. 57.

Idem, Împotriva lăcomiei, Comentariu la Luca 12, 18, traducere de Arhim. Serafim Popescu, în “Mitropolia Moldovei și Sucevei”, anul XVI, 1964, nr. 3-4, pp. 120-121.

Idem, Învățături morale, traducere de Pr. D. Stănilioae, Editura Anastasia, București, 1993.

Idem, Omilia contra bogaților, traducere de Pr. D. Fecioru, cu titlul Cuvânt la duminica a XII-a după Rusalii, în “Mitropolia Olteniei”, anul XX, 1968, nr. 9-10, p. 786.

Idem, Omilia cu prilejul secetei, urmată de foamete, tradusă de Pr. Donos, Huși, 19279.

Idem, Scrieri I, în colecția «Părinți și Scriitori Bisericești», volumul XVII, traducere, introducere, note și indici de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986.

Idem, Scrieri II, în colecția «Părinți și Scriitori Bisericești», volumul XVIII, traducere, introducere, indici și note de Prof. Iorgu D. Ivan, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1989.

Idem, Scrieri. Partea a III-a (Despre Sfântul Duh; Corespondență – Epistole), în colecția «Părinți și Scriitori Bisericeși», volumul XII, traducere, introducere, note și indici de Preot Prof. Dr. Constantin Cornițescu și Preot Prof. Dr. Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988.

Idem, Tâlcuire duhovnicească la psalmi, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2009.

II. Literatură de specialitate

II. 1. Dicționare

*** Collins English Dictionary – Complete & Unabridged, 10th Edition, HarperCollins Publishers, http://dictionary.reference.com/browse/mammonism, accesat la data de 14 mai 2014, ora 19:35.

Baban, Dr. O., Dicționar al limbii grecești koine (grec-român). Termeni din Noul Testament, prelucrat după dicționarul lui Gh. Badea, ediție electronică.

II. 2. Cărți

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Cuvânt înainte la “Sfântul Vasile cel Mare, închinare la 1630 de ani”, în colecția «Studia Basiliana», volumul I, Editura Basilica, București, 2009.

Ciudin, Pr. Prof. Nicolae, Studiul Vechiului Testament, manual pentru Seminariile Teologice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002.

Coman, Pr. Ioan G., Două femei de elită în epoca de aur a Patristicei, Gorgonia și Macrina, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1941.

Coman, Pr. Prof. Dr. Ioan G., Patrologie. Manual pentru uzul studenților Institutelor Teologice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1956.

Idem, Rolul social al milei creștine la Părinții Capadocieni, Tipografie Diecezană, Beiuș, 1945.

Diamandi, Sterie, Fiul lui Dumnezeu, Fiul Omului, volumul I, Editura Cartea Românească, București, 1943.

Florescu, Vasile, Retorica și neoretorica, Editura Academiei, București, 1973.

Gordon, Pr. Dr. Vasile, Biserica și școala. Analize omiletice, catehetice și pastorale, Editura Christiana, București, 2003.

Gordon, Lector Dr. Vasile, Introducere în Omiletică, Editura Universității din București, București, 2001.

Grigoraș, Pr. Costachi, “…Mergând, învățați toate neamurile…”. Bazele hristologice, apostolice și patristice ale Cateheticii și Omileticii, Editura Trinitas, Iași, 2000.

Ionescu, Pr. Marin C., Colectare de material omiletic și catehetic, București, 1922.

Kuen, Alfred, Cum să interpretăm Biblia, traducere de Constantin Moisa, Editura Stephanus, București, 2002.

Negruț, Paul, Biserica și statul: interogație asupra modelului ,,simfoniei” bizantine, Editura Institutului Biblic “Emanuel”, Oradea, 2000.

Petrescu, Pr. N., Omiletica, manual pentru Seminariile Teologice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1977.

Sasu, Aurel, Retorica literară românească, Editura Minerva, București, 1976.

Stăniloae, Pr. Prof. D., Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978.

Vicovan, Pr. Ion, “Dați-le voi să mănânce!” Filantropia creștină: istorie și spiritualitate, Editura Trinitas, Iași, 2001.

Voicu, Constantin, Dumitrașcu, Nicu, Patrologie. Manual pentru Seminariile Teologice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004.

Zăgrean, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Morala creștină. Manual pentru Seminariile Teologice, ediția a IV-a, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2004.

II. 3. Articole și studii

*** Sărbătorirea hramului Institutului Teologic Universitar din București, în “Studii Teologice”, anul XXXI, 1979, nr. 3-4, pp. 342-353.

Alexe, Gh., Sfântul Vasile cel Mare în colindele religioase românești, în “Studii Teologice”, anul XI, 1959, nr. 1-2, pp. 73-84.

Alexe, Prof. Ștefan, Critica marei plăgi a cametei la Sfinții Părinți capadocieni, în “Mitropolia Moldovei și Sucevei”, anul XXXVI, 1960, nr. 7-8, pp. 433-444.

Apostolu, Drd. George, Faptele bune în perspectiva desăvârșirii morale, în “Studii Teologice”, anul XLIV, 1992, nr. 1, pp. 48-61.

Bănescu, Prot. Dr. Marcu, Folosirea pronumelui personal în predici, în “Mitropolia Banatului” anul XXXIII, 1983, nr. 3-4, pp. 205-211.

Belu, Pr. Prof. Dr. D., Predica post-apostolică, în “Mitropolia Ardealului”, anul XI, 1967, nr. 4-6, pp. 367-393.

Idem, Un aspect mai puțin luat în seamă al iubirii față de semeni, în “Studii Teologice”, anul X, 1958, nr. 5-6, pp. 341-365.

Bogdaproste, Doctorand Gheorghe, Valoarea moral-socială a “Cărții Psalmilor”, în “Studii Teologice”, seria a II-a, anul XXII, 1970, nr. 1-2, pp. 104-117.

Braniște, Pr. Prof. Ene, Sfinții Trei Ierarhi în cultul creștin, în “Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXVI, 1958, nr. 1-2, pp. 171-193.

Bria, Diac. Asist. I., Teologie și biserică la Sfinții Trei Ierarhi, în “Studii Teologice”, anul XXIII, 1971, nr. 1-2, pp. 74-78.

Bria, Prof. Ion, Aspectul comunitar al Dumnezeieștii Euharistii, în “Studii Teologice”, anul XI, 1959, nr. 3-4, pp. 417-428.

Caplat, Drd. Simion, Sfânta Scriptură a Vechiului Testament ca izvor al predicii, în “Studii Teologice”, anul XIX, 1967, nr. 1-2, pp. 62-78.

Colibă, Magistrand Mihai, Regulile monahale ale Sfântului Vasile cel Mare în istoria vieții religioase monahale și a cultului creștin, în “Studii Teologice”, anul XVII, 1965, nr. 3-4, pp. 241-253.

Coman, Ioan G., Personalitatea Sfântului Vasile cel Mare, în volumul colectiv “Sfântul Vasile cel Mare. 1600 de ani de la săvârșirea sa”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, pp. 24-50.

Coman, Pr. Prof. I. G., Elementele demonstrației în tratatul “Despre Sfântul Duh”, al Sfântului Vasile cel Mare, în “Studii Teologice”, anul XVI, 1964, nr. 5-6, pp. 275-302.

Idem, Învățătura creștină despre bunurile materiale, în “Studii Teologice”, anul III, 1951, nr. 3-4, p. 154-175.

Idem, Idei misionare, pastorale, și sociale privitoare la Sfinții Trei Ierarhi, în “Studii Teologice”, anul III, 1951, nr. 1-2, pp. 100-107.

Idem, Studii universitare ale părinților capadocieni, în “Studii Teologice”, anul VII, 1955, nr. 9-10, pp. 531-554.

Cristescu, Preot Prof. Gr., Predici pentru vremea ta, în “Glasul Bisericii”, anul XI, 1950, nr. 7-8, pp. 45-53.

Idem, Predica și predicator în vremea noastră, în “Studii Teologice” seria a II-a, anul II, 1950, nr. 3-6, pp. 137-157.

Dorneanu, Pr. Dr. Neculai, Viața și opera Sfântului Vasile cel Mare – inspirație pentru lucrarea preoților, în “Teologie și Viață”, serie nouă, anul XX (XCIV), 2010, nr. 1-4, pp. 24-41.

Duțu, Pr. Drd. Constantin, Importanța Vechiului Testament ca izvor al predicii, în “Studii Teologice”, seria a II-a, anul XXX, 1978, nr. 1-2, pp. 31-43.

Galeriu, Pr. Lect. C., Valori permanente în viața și opera Sfinților Trei Ierarhi, în “Studii Teologice”, seria a II-a, anul XXVII, 1975, nr. 1-2, pp. 118-124.

Galeriu, Pr. Prof. C., Mântuitorul Iisus Hristos, Învățătorul nostru suprem, în “Ortodoxia”, anul XXXV, 1983, nr. 1, pp. 34-61.

Idem, Preoția ca slujire a Cuvântului, în “Ortodoxia”, anul XXXI, 1979, nr. 2, pp. 294-312.

Ghiță, Pr. Ieremia, Apostolul faptei și al acțiunii creștine, în “Mitropolia Banatului”, anul XV, 1965, nr. 1-3, pp. 156-175.

Gholam, Drd. Samir, Vasiliada sau instituția de binefacere a Sfântului Vasile cel Mare, în “Glasul Bisericii”, anul XXXII, 1973, nr. 7-8, pp. 735-748.

Ioniță, Asist. Viorel, Viața și activitatea Sfântului Vasile cel Mare, în “Ortodoxia”, anul XXXI, 1971, nr. 1, pp. 16-27.

Marcu, Pr. Prof. Gr., Cunoașterea aprofundată a Sfintei Scripturi, îndatorire de căpetenie a preotului zilelor noastre, în “Studii Teologice”, anul IV, 1952, nr. 3-4, pp. 201-215.

Marinescu, Adrian, Receptarea operei Sfântului Vasile cel Mare în literatura de specialitate din România (comentariu și listă bibliografică), ediție electronică, pp. 210-.

Moisescu, Prof. Dr. Iustin, Sfânta Scriptură și interpretarea ei în opera Sfântului Ioan Hrisostom, în “Candela”, anul L-LII, 1939-1941, pp. 116-238.

Moraru, Drd. Eugen, Solidaritatea umană după Sfânta Scriptură, factor esențial al realizării păcii între oameni, în “Studii Teologice”, anul XXXV, 1983, nr. 9-10, pp. 663-673.

Neaga, Pr. Prof. N., Vechiul Testament în preocupările Sfântului Vasile cel Mare, în “Ortodoxia”, anul XXXI, 1979, nr. 1, pp. 113-145.

Nicolae, Pr. Mag. Gh A., Aspecte din natură și viață în «Comentariul la Psalmi» al Sfântului Vasile cel Mare, în “Studii Teologice”, anul XVII, 1965, nr. 3-6, pp. 322-333.

Norocel, Arhim. Epifanie, Egalitatea oamenilor în concepția Sfântului Vasile cel Mare, în “Mitropolia Moldovei și Sucevei”, anul XLVIII, 1972, nr. 5-6, p. 355-366.

Păunoiu, Augustin, Sfântul Vasile cel Mare – om al rugăciunii și al acțiunii, în “Lumina de duminică”, numărul din 21 iunie 2009.

Petcu, Pr. Liviu, Sfântul Vasile cel Mare: moștenirea unei vieți de numai 49 de ani, http://www.doxologia.ro/vietile-sfintilor/sinaxar/sfantul-vasile-cel-mare-mostenirea-unei-vieti-de-numai-49-de-ani, accesat la data de 2 mai 2014, ora 21:45.

Pop, Protos. Drd. Irineu, Învățăminte morale și sociale în opera și activitatea Sfântului Vasile cel Mare, necesare activității preoților în vremea noastră, în “Studii Teologice”, seria a II-a, anul XXXVII, 1985, nr. 3-4, pp. 276-290.

Popa, Doctorand Ion D., Sfântul Vasile cel Mare – predicatorul milosteniei, în “Studii Teologice”, seria a II-a, anul XXIII, 1971, nr. 3-4, pp. 224-234.

Popescu, Ioan, Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscop de Cezareea, teză de licență, București, 1896.

Popescu, Prof. T. M., Sfinții Trei Ierarhi în slujba Bisericii, în “Biserica Ortodoxă Română”, anul LXX, 1952, nr. 1-3, pp. 59-67.

Idem, Caritatea creștină (în Biserica veche), în “Biserica Ortodoxă Română”, anul LXII, 1945, nr. 1-3, p. 20-66.

Procopovici, Pr. Dr. Petru, Introducere în Omiletică, în “Candela”, anul LVII, 1946, pp. 360-424.

Procopovici, Pr. Prof. P., Predica patristică sub aspectul ei social, în “Mitropolia Moldovei și Sucevei”, anul XXXIII, 1957, nr. 1-2, p. 92-112.

Radu, Pr. Lect. Dumitru, Spiritualitate și slujire la Sfinții Trei Ierarhi, în “Studii Teologice”, seria a II-a, anul XXVI, 1974, nr. 3-4, pp. 183-189.

Șebu, Sebastian, Preocupări și orientări în practica protestantă contemporană din Germania apuseană, în “Mitropolia Ardealului”, anul XXV, 1980, nr. 4-6, pp. 229-459.

Stăniloae, Pr. Prof. D., Revelația ca dar și făgăduință, în “Ortodoxia”, anul XXI, 1969, nr. 2, pp. 179-196.

Telea, Conf. Univ. Dr. Marius, Simfonia bizantină – între triumfalismul eusebian și moderația ambroziană, în “Altarul Reîntregirii”, anul XII, 2007, nr. 1, ediție electronică.

Vătămanu, Dr. N., 1600 de ani de la înființarea Vasiliadei, cel dintâi așezământ de asistență socială și sanitară, în “Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXXVII, 1969, nr. 3-4, pp. 297-311.

Vornicescu, IPS Nestor, Opere ale Sfântului Vasile cel Mare în literatura noastră patristică, în “Ortodoxia”, anul XXXI, 1979, nr. 1, pp. 28-52.

Bibliografie

I. Izvoare

*** Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.

*** Concordanță Biblică Tematică, Editura Trinitas, Iași, 2000.

*** Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000.

*** Viețile sfinților pe luna ianuarie, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1993.

Clement Alexandrinul, Scrieri, Partea I, în «Părinți și Scriitori Bisericești», volumul IV, traducere, introducere și indici de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.

Omilie, numită a doua Epistolă către Corinteni a Sfântului Clement Romanul, în «Părinți și Scriitori Bisericești», volumul I, Scrierile Părinților Apostolici, traducere, indici și note de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979.

Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Drept canonic ortodox, legislație și administrație bisericească, volumul II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990.

Origen, Scrieri alese, Partea I, în «Părinți și Scriitori Bisericești», volumul VI, traducere de Pr. T. Bodogae, Pr. Nicolae Neaga și Zorica Lațcu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.

Sfântul Grigorie cel Mare, Cartea regulei pastorale, traducere de Pr. Prof. Dr. Al. Moisiu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996.

Sfântul Grigorie de Nazianz, Elogiul Sfântului Vasile, traducere de Pr. N. Donos, Atelierele Zanet Corlățeanu, Huși, 1931.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoție, traducere, introducere și note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Sofia, București, 2004.

Idem, Omilia despre predică, Migne, PG, L, 653-662, traducere de Pr. D. Fecioru în “Mitropolia Ardealului”, anul XXIII, 1978, nr. 1-3, p. 58.

Sfântul Vasile cel Mare, Cuvânt despre smerenie și cuvânt despre invidie, traducere de Prof. Constantin Cornițescu, în “Glasul Bisericii”, anul XXXVI, 1977, nr. 10-12, pp. 901-909;

Idem, Cuvânt împotriva celor ce se mânie, împotriva celor ce se îmbată, traducere de Prof. Constantin Cornițescu, în “Glasul Bisericii”, anul XXXVII, 1978, nr. 1-2, pp. 44-56.

Idem, Despre Botez, traducere și studiu introductiv de Pr. Dumitru V. Georgescu, Editura Anastasia, București, 1999.

Idem, Despre iubirea aproapelui, traducere de Nic. D. Tănăsescu, în “Glasul Bisericii”, anul XX, 1961, nr. 1-2, p. 57.

Idem, Împotriva lăcomiei, Comentariu la Luca 12, 18, traducere de Arhim. Serafim Popescu, în “Mitropolia Moldovei și Sucevei”, anul XVI, 1964, nr. 3-4, pp. 120-121.

Idem, Învățături morale, traducere de Pr. D. Stănilioae, Editura Anastasia, București, 1993.

Idem, Omilia contra bogaților, traducere de Pr. D. Fecioru, cu titlul Cuvânt la duminica a XII-a după Rusalii, în “Mitropolia Olteniei”, anul XX, 1968, nr. 9-10, p. 786.

Idem, Omilia cu prilejul secetei, urmată de foamete, tradusă de Pr. Donos, Huși, 19279.

Idem, Scrieri I, în colecția «Părinți și Scriitori Bisericești», volumul XVII, traducere, introducere, note și indici de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986.

Idem, Scrieri II, în colecția «Părinți și Scriitori Bisericești», volumul XVIII, traducere, introducere, indici și note de Prof. Iorgu D. Ivan, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1989.

Idem, Scrieri. Partea a III-a (Despre Sfântul Duh; Corespondență – Epistole), în colecția «Părinți și Scriitori Bisericeși», volumul XII, traducere, introducere, note și indici de Preot Prof. Dr. Constantin Cornițescu și Preot Prof. Dr. Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988.

Idem, Tâlcuire duhovnicească la psalmi, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2009.

II. Literatură de specialitate

II. 1. Dicționare

*** Collins English Dictionary – Complete & Unabridged, 10th Edition, HarperCollins Publishers, http://dictionary.reference.com/browse/mammonism, accesat la data de 14 mai 2014, ora 19:35.

Baban, Dr. O., Dicționar al limbii grecești koine (grec-român). Termeni din Noul Testament, prelucrat după dicționarul lui Gh. Badea, ediție electronică.

II. 2. Cărți

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Cuvânt înainte la “Sfântul Vasile cel Mare, închinare la 1630 de ani”, în colecția «Studia Basiliana», volumul I, Editura Basilica, București, 2009.

Ciudin, Pr. Prof. Nicolae, Studiul Vechiului Testament, manual pentru Seminariile Teologice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002.

Coman, Pr. Ioan G., Două femei de elită în epoca de aur a Patristicei, Gorgonia și Macrina, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1941.

Coman, Pr. Prof. Dr. Ioan G., Patrologie. Manual pentru uzul studenților Institutelor Teologice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1956.

Idem, Rolul social al milei creștine la Părinții Capadocieni, Tipografie Diecezană, Beiuș, 1945.

Diamandi, Sterie, Fiul lui Dumnezeu, Fiul Omului, volumul I, Editura Cartea Românească, București, 1943.

Florescu, Vasile, Retorica și neoretorica, Editura Academiei, București, 1973.

Gordon, Pr. Dr. Vasile, Biserica și școala. Analize omiletice, catehetice și pastorale, Editura Christiana, București, 2003.

Gordon, Lector Dr. Vasile, Introducere în Omiletică, Editura Universității din București, București, 2001.

Grigoraș, Pr. Costachi, “…Mergând, învățați toate neamurile…”. Bazele hristologice, apostolice și patristice ale Cateheticii și Omileticii, Editura Trinitas, Iași, 2000.

Ionescu, Pr. Marin C., Colectare de material omiletic și catehetic, București, 1922.

Kuen, Alfred, Cum să interpretăm Biblia, traducere de Constantin Moisa, Editura Stephanus, București, 2002.

Negruț, Paul, Biserica și statul: interogație asupra modelului ,,simfoniei” bizantine, Editura Institutului Biblic “Emanuel”, Oradea, 2000.

Petrescu, Pr. N., Omiletica, manual pentru Seminariile Teologice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1977.

Sasu, Aurel, Retorica literară românească, Editura Minerva, București, 1976.

Stăniloae, Pr. Prof. D., Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978.

Vicovan, Pr. Ion, “Dați-le voi să mănânce!” Filantropia creștină: istorie și spiritualitate, Editura Trinitas, Iași, 2001.

Voicu, Constantin, Dumitrașcu, Nicu, Patrologie. Manual pentru Seminariile Teologice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004.

Zăgrean, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Morala creștină. Manual pentru Seminariile Teologice, ediția a IV-a, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2004.

II. 3. Articole și studii

*** Sărbătorirea hramului Institutului Teologic Universitar din București, în “Studii Teologice”, anul XXXI, 1979, nr. 3-4, pp. 342-353.

Alexe, Gh., Sfântul Vasile cel Mare în colindele religioase românești, în “Studii Teologice”, anul XI, 1959, nr. 1-2, pp. 73-84.

Alexe, Prof. Ștefan, Critica marei plăgi a cametei la Sfinții Părinți capadocieni, în “Mitropolia Moldovei și Sucevei”, anul XXXVI, 1960, nr. 7-8, pp. 433-444.

Apostolu, Drd. George, Faptele bune în perspectiva desăvârșirii morale, în “Studii Teologice”, anul XLIV, 1992, nr. 1, pp. 48-61.

Bănescu, Prot. Dr. Marcu, Folosirea pronumelui personal în predici, în “Mitropolia Banatului” anul XXXIII, 1983, nr. 3-4, pp. 205-211.

Belu, Pr. Prof. Dr. D., Predica post-apostolică, în “Mitropolia Ardealului”, anul XI, 1967, nr. 4-6, pp. 367-393.

Idem, Un aspect mai puțin luat în seamă al iubirii față de semeni, în “Studii Teologice”, anul X, 1958, nr. 5-6, pp. 341-365.

Bogdaproste, Doctorand Gheorghe, Valoarea moral-socială a “Cărții Psalmilor”, în “Studii Teologice”, seria a II-a, anul XXII, 1970, nr. 1-2, pp. 104-117.

Braniște, Pr. Prof. Ene, Sfinții Trei Ierarhi în cultul creștin, în “Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXVI, 1958, nr. 1-2, pp. 171-193.

Bria, Diac. Asist. I., Teologie și biserică la Sfinții Trei Ierarhi, în “Studii Teologice”, anul XXIII, 1971, nr. 1-2, pp. 74-78.

Bria, Prof. Ion, Aspectul comunitar al Dumnezeieștii Euharistii, în “Studii Teologice”, anul XI, 1959, nr. 3-4, pp. 417-428.

Caplat, Drd. Simion, Sfânta Scriptură a Vechiului Testament ca izvor al predicii, în “Studii Teologice”, anul XIX, 1967, nr. 1-2, pp. 62-78.

Colibă, Magistrand Mihai, Regulile monahale ale Sfântului Vasile cel Mare în istoria vieții religioase monahale și a cultului creștin, în “Studii Teologice”, anul XVII, 1965, nr. 3-4, pp. 241-253.

Coman, Ioan G., Personalitatea Sfântului Vasile cel Mare, în volumul colectiv “Sfântul Vasile cel Mare. 1600 de ani de la săvârșirea sa”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, pp. 24-50.

Coman, Pr. Prof. I. G., Elementele demonstrației în tratatul “Despre Sfântul Duh”, al Sfântului Vasile cel Mare, în “Studii Teologice”, anul XVI, 1964, nr. 5-6, pp. 275-302.

Idem, Învățătura creștină despre bunurile materiale, în “Studii Teologice”, anul III, 1951, nr. 3-4, p. 154-175.

Idem, Idei misionare, pastorale, și sociale privitoare la Sfinții Trei Ierarhi, în “Studii Teologice”, anul III, 1951, nr. 1-2, pp. 100-107.

Idem, Studii universitare ale părinților capadocieni, în “Studii Teologice”, anul VII, 1955, nr. 9-10, pp. 531-554.

Cristescu, Preot Prof. Gr., Predici pentru vremea ta, în “Glasul Bisericii”, anul XI, 1950, nr. 7-8, pp. 45-53.

Idem, Predica și predicator în vremea noastră, în “Studii Teologice” seria a II-a, anul II, 1950, nr. 3-6, pp. 137-157.

Dorneanu, Pr. Dr. Neculai, Viața și opera Sfântului Vasile cel Mare – inspirație pentru lucrarea preoților, în “Teologie și Viață”, serie nouă, anul XX (XCIV), 2010, nr. 1-4, pp. 24-41.

Duțu, Pr. Drd. Constantin, Importanța Vechiului Testament ca izvor al predicii, în “Studii Teologice”, seria a II-a, anul XXX, 1978, nr. 1-2, pp. 31-43.

Galeriu, Pr. Lect. C., Valori permanente în viața și opera Sfinților Trei Ierarhi, în “Studii Teologice”, seria a II-a, anul XXVII, 1975, nr. 1-2, pp. 118-124.

Galeriu, Pr. Prof. C., Mântuitorul Iisus Hristos, Învățătorul nostru suprem, în “Ortodoxia”, anul XXXV, 1983, nr. 1, pp. 34-61.

Idem, Preoția ca slujire a Cuvântului, în “Ortodoxia”, anul XXXI, 1979, nr. 2, pp. 294-312.

Ghiță, Pr. Ieremia, Apostolul faptei și al acțiunii creștine, în “Mitropolia Banatului”, anul XV, 1965, nr. 1-3, pp. 156-175.

Gholam, Drd. Samir, Vasiliada sau instituția de binefacere a Sfântului Vasile cel Mare, în “Glasul Bisericii”, anul XXXII, 1973, nr. 7-8, pp. 735-748.

Ioniță, Asist. Viorel, Viața și activitatea Sfântului Vasile cel Mare, în “Ortodoxia”, anul XXXI, 1971, nr. 1, pp. 16-27.

Marcu, Pr. Prof. Gr., Cunoașterea aprofundată a Sfintei Scripturi, îndatorire de căpetenie a preotului zilelor noastre, în “Studii Teologice”, anul IV, 1952, nr. 3-4, pp. 201-215.

Marinescu, Adrian, Receptarea operei Sfântului Vasile cel Mare în literatura de specialitate din România (comentariu și listă bibliografică), ediție electronică, pp. 210-.

Moisescu, Prof. Dr. Iustin, Sfânta Scriptură și interpretarea ei în opera Sfântului Ioan Hrisostom, în “Candela”, anul L-LII, 1939-1941, pp. 116-238.

Moraru, Drd. Eugen, Solidaritatea umană după Sfânta Scriptură, factor esențial al realizării păcii între oameni, în “Studii Teologice”, anul XXXV, 1983, nr. 9-10, pp. 663-673.

Neaga, Pr. Prof. N., Vechiul Testament în preocupările Sfântului Vasile cel Mare, în “Ortodoxia”, anul XXXI, 1979, nr. 1, pp. 113-145.

Nicolae, Pr. Mag. Gh A., Aspecte din natură și viață în «Comentariul la Psalmi» al Sfântului Vasile cel Mare, în “Studii Teologice”, anul XVII, 1965, nr. 3-6, pp. 322-333.

Norocel, Arhim. Epifanie, Egalitatea oamenilor în concepția Sfântului Vasile cel Mare, în “Mitropolia Moldovei și Sucevei”, anul XLVIII, 1972, nr. 5-6, p. 355-366.

Păunoiu, Augustin, Sfântul Vasile cel Mare – om al rugăciunii și al acțiunii, în “Lumina de duminică”, numărul din 21 iunie 2009.

Petcu, Pr. Liviu, Sfântul Vasile cel Mare: moștenirea unei vieți de numai 49 de ani, http://www.doxologia.ro/vietile-sfintilor/sinaxar/sfantul-vasile-cel-mare-mostenirea-unei-vieti-de-numai-49-de-ani, accesat la data de 2 mai 2014, ora 21:45.

Pop, Protos. Drd. Irineu, Învățăminte morale și sociale în opera și activitatea Sfântului Vasile cel Mare, necesare activității preoților în vremea noastră, în “Studii Teologice”, seria a II-a, anul XXXVII, 1985, nr. 3-4, pp. 276-290.

Popa, Doctorand Ion D., Sfântul Vasile cel Mare – predicatorul milosteniei, în “Studii Teologice”, seria a II-a, anul XXIII, 1971, nr. 3-4, pp. 224-234.

Popescu, Ioan, Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscop de Cezareea, teză de licență, București, 1896.

Popescu, Prof. T. M., Sfinții Trei Ierarhi în slujba Bisericii, în “Biserica Ortodoxă Română”, anul LXX, 1952, nr. 1-3, pp. 59-67.

Idem, Caritatea creștină (în Biserica veche), în “Biserica Ortodoxă Română”, anul LXII, 1945, nr. 1-3, p. 20-66.

Procopovici, Pr. Dr. Petru, Introducere în Omiletică, în “Candela”, anul LVII, 1946, pp. 360-424.

Procopovici, Pr. Prof. P., Predica patristică sub aspectul ei social, în “Mitropolia Moldovei și Sucevei”, anul XXXIII, 1957, nr. 1-2, p. 92-112.

Radu, Pr. Lect. Dumitru, Spiritualitate și slujire la Sfinții Trei Ierarhi, în “Studii Teologice”, seria a II-a, anul XXVI, 1974, nr. 3-4, pp. 183-189.

Șebu, Sebastian, Preocupări și orientări în practica protestantă contemporană din Germania apuseană, în “Mitropolia Ardealului”, anul XXV, 1980, nr. 4-6, pp. 229-459.

Stăniloae, Pr. Prof. D., Revelația ca dar și făgăduință, în “Ortodoxia”, anul XXI, 1969, nr. 2, pp. 179-196.

Telea, Conf. Univ. Dr. Marius, Simfonia bizantină – între triumfalismul eusebian și moderația ambroziană, în “Altarul Reîntregirii”, anul XII, 2007, nr. 1, ediție electronică.

Vătămanu, Dr. N., 1600 de ani de la înființarea Vasiliadei, cel dintâi așezământ de asistență socială și sanitară, în “Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXXVII, 1969, nr. 3-4, pp. 297-311.

Vornicescu, IPS Nestor, Opere ale Sfântului Vasile cel Mare în literatura noastră patristică, în “Ortodoxia”, anul XXXI, 1979, nr. 1, pp. 28-52.