Manuscrise Muzicale Romanesti din Manastirea Secu

Introducere

Pe lângă importanța și valoarea istorică, Mănăstirea Secu se remarcă și prin mari și ilustre personalități, ale căror nume rămân în istoria culturii neamului românesc, datorită contribuțiilor acestora în domenii precum literatura, traducerile, muzica. Manastirea Secu a format de-a lungul timpului numeroși oameni de cultură, cronicari, dar și duhovnici iscusiți atât prin școlile monahale ce funcționau în aceste locuri, prin trimiterea unor monahi la studii atât pe meleagurile noastre românești, dar și peste hotarele țării, cât mai ales prin studiul smerit dar constant în chiliile cuvioșilor monahi. După cum vom afla din conținutul prezentei lucrări, mănăstirile sunt numite ,,focare de cultură”, deoarece din numeroasele notițe păstrate pe filele manuscriselor vechi rezultă că cei mai de seamă cărturari și copiști ai veacurilor trecute s-au format în școlile din mănăstiri: Bistrița, Neamț, Putna, Secu, Voroneț, Slatina, Sucevița din Moldova.

Mănăstirea Secu s-a bucurat de-a lungul istoriei de prezența unor personalități ilustre în ceea ce privește atât domeniul muzical, cât și literatura, pictura, sculptura, nume care au slujit credința și cultura națională prin scrisul, compozițiile și vrednicia vieții lor curate.

Lucrarea cu titlul Muzica în Mănăstirea Secu de la început până în prezent, sub îndrumarea Pr. Lect. Dr.Gyulai Muresan Iosif, este strucurată în trei capitole, în care am încercat să prezint sistematic personalitățile care au contribuit la dezvoltarea muzicii religioase în Mănăstirea Secu. Cea mai importantă dintre aceste personalități este Paisie Velicicovschi, viețuitor timp de patru ani al Mănăstirii Secu, mutat mai târziu la Mănăstirea Neamț. Ținând cont de faptul că, până pe la începutul secolului al XX-lea, Mănăstirea Secu s-a aflat în strânsă legătură din punct de vedere al autonomiei cu Mănăstirea Neamț, lucrarea conține și o schiță a personalității Mitropolitului Varlaam, care ilustrează și o preocupare pentru muzica psaltică. În continuare, sunt prezentați și alți monahi care au avut o contribuție la dezvoltarea muzicii în Mănăstirea Secu, printre care copistul Andronic Bălan, care a ajuns mai târziu stareț la mănăstirea Noul Neamț din Basarabia.

În această lucrare au fost de asemenea evidențiate unele școli mănăstirești din această mănăstire, în care muzica a fost studiată încă din timpul mitropolitului Varlaam Motoc și continuând cu școala din timpul Arhimandritului Dionisie Udișteanu.

Ultimul capitol conține o prezentare a personalităților prezente în manuscrisele psaltice, majoritatea reprezentanți ai școlii nemțene, dar și din altă parte.

Introducerea în contextul muzical al Mănăstirii Secu este constituită în primul rând dintr-o scurtă prezentare a temeiurilor teologice pentru existența muzicii, consolidată prin ilustrarea pasajelor scripturistice din Vechiul și Noul Testament, a scrierilor Sfinților Părinți, terminând cu o scurtă prezentare a reformei hrisantice.

Cu toate că unele aspecte ale lucrării ar fi trebuit tratate mai pe larg, pentru a păstra fluiditatea conținutului lucrării, am folosit informațiile cele mai relevante pentru a scoate în evidență doar aspectele care țin de dezvoltarea muzicii în această mănăstire.

Pentru elaborarea lucrării am folosit diferite surse, dintre care cele mai importante sunt: manuscrisele de muzică psaltică din biblioteca Mănăstirii Secu, studii teologice, articole, dicționare pe care le-am anexat la bibliografie. Câteva dintre lucrările folosite aparțin unor monahi din Secu, dintre care amintim pe Arhimandritul Dionisie Udișteanu (Graiul evlaviei străbune și Popas la 300 de la moartea mitropolitului Varlaam) și Ieromonahul Hrisostom Filipescu, actualul egumen al schitului Țibucani (Chipuri smerite din Mănăstirea Secu și Varlaam, ierarh de seamă și sfânt al Bisericii).

Către o bogată bibliografie și spre informații cât mai consistente am fost îndrumat de Pr. Lect. Dr.Gyulai Muresan Iosif, de la catedra de "Muzică bisericească și ritual" din cadrul Facultății de Teologie din Constanta.

Am manifestat un interes deosebit pentru această temă încă din perioda în care am fost elev al Seminarului Teologic Liceal Ortodox "Veniamin Costachi" de la Mănăstirea Neamț. În urma participării la slujbele oficiate în Mănăstirea Secu, impresionat de monahii buni cunoscători ai muzicii psaltice și în mod deosebit de organizarea slujbelor de priveghere în două străni, am decis să cercetez trecutul muzical al acestei mănăstiri. Așadar, lucrarea de față reprezintă nu numai o cercetare datorată interesului față de activitatea muzicală din Mănăstirea Secu, ci și o dovadă a trecutului muzical bogat al acesteia.

CAP. 1. Privire generală în muzica bisericească ortodoxă

1.1 Valoarea teologică a cântării bisericești

Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au dorit cunoașterea reciprocă și s-au aflat în căutarea unor căi de stabilire a comunicării. Conform unei vechi legende a începuturilor, ivită din adâncurile filosofiei Extremului Orient, muzica primează în fața altor arte, ,,fiind percepută ca regină a artelor tocmai prin suprema sa calitate de a depăși cuvântul și efemerul figurativ, când i se dovedise calitatea de a transgresa granițele, deci limitările.”

„Comunicarea între oameni facilitează cunoașterea reciprocă și, sub imboldul iubirii împărtășite, realizează starea de comuniune interpersonală, propedeutică a comuniunii dintre Persoanele Sfintei Treimi.”

Atât profunzimea sufletului omenesc, trăirile, emoțiile și sentimentele acestuia, cât și stările lui reprezintă sursele care stau la baza expresiei muzicale, conducând la ideea filosofilor greci care afirmă că „muzica este reproducerea fidelă, reală, directă a stărilor sufletești.” Pentru a ilustra caracterul și importanța muzicii în viața oamenilor, Kant plasa muzica înaintea celorlalte arte, spunând că „muzica este limbajul emoțiilor”și aducând în prim plan trăirile sufletului uman, exprimate cel mai bine prin intermediul muzicii, în timp ce Hegel o numea „arta sentimentului”, încununând astfel toate definițiile date muzicii de-a lungul istoriei. Mai mult decât atât, „muzica definește omul în ce are el mai adânc și mai intim, dezgolind taina spiritului până la a-l sensibiliza. Ea este fondul sonor al profunzimior existenței. Ea înregistrează cu cea mai ascuțită acuratețe și finețe orișice înălțime și adâncime a Armoniei Vieții, dar și cea mai mică discordanță a ei.”

De asemenea, în condițiile în care Beaumarchais spunea că muzica începe acolo unde cuvântul ia sfârșit, cântarea poate fi considerată ca fiind limba perfectă, depășind toate celelalte mijloace de exprimare și imposibil de substituit de vreunul dintre acestea. Așadar, cântarea se constituie ca un mod prin care toți oamenii se înțeleg, depășesc atât barierele temporale, cât și pe cele care țin de locurile în care aceștia se află. Aceasta se datorează originii comune a omului și, de aici, muzicalității primordiale a lui.

De-a lungul timpului, oamenii au utilizat mereu cântarea, prezența ei fiind întâlnită la toate popoarele, unde a căpătat semnificații diferite, păstrându-și însă același rol, de exprimare a trăirilor. Popoarele vechi au subliniat de nenumărate ori caracterul moral, formativ al muzicii, căreia i s-a atribuit, în acest context, un rol instructiv. Așadar, filozofi precum Platon, care definește muzica drept „o lege morală” sau Aristotel, care o numește „un limbaj al sentimentului”, plasează muzica în rândul modalităților didactice de cultivare a personalității, în vederea dezvoltării armonioase a ființei umane. Mai mult, aceștia văd în muzică un instrument cu rol grăitor în asigurarea echilibrului dintre stările sufletului și influențele exterioare care îl tulbură.

Considerată de Platon drept înălțătoare „spre tot ceea ce este bun, drept și frumos”, muzica îi îndrumă pe tineri spre armonie și frumusețe spirituală. De asemenea, Platon definește muzica afirmând că „arta educatoare prin excelență, aceea care, insinuându-se prin mijlocirea sunetelor în suflet, îl formează, a primit numele de muzică.” Astfel, într-un continuu elogiu al importanței muzicii, acesta subliniază în Republica, prin intermediul dialogului dintre Socrate și Thrasymac, faptul că, „dintre doi oameni, unul muzician, iar celălalt nu, numai cel dintâi poate fi socotit înțelept”.

Însă muzica se descoperă în toată măreția ei în contextul slujirii lui Dumnezeu, atunci când ea se transformă în mijloc de comuniune a omului cu Creatorul său. Astfel, prin muzică, omul ajunge pe tărâmuri care se află dincolo de limitele acestei lumi, neputând fi cuprinse și înțelese de logica omenească. Un adevăr recunoscut la nivel mondial este reprezentat de faptul că, atunci când vrea să se închine divinității pe care o adoră, omul cântă. Aceasta se întâmplă indiferent de poziția socială, de rang, sau de situația financiară.

Așadar, după cum afirmă Th. Ribot, cântarea „este singura în stare de a traduce acele sentimente abstracte, analoage ideilor abstracte, pe cari omul le are despre lumea supranaturală.” Astfel, muzica și cultul alcătuiesc o unitate indivizibilă, în cadrul tuturor popoarelor, cântarea devenind mesager al rugăciunii înălțate către Dumnezeu. „Cântarea bisericească, la dumnezeieștile slujbe, e limba cu care omul vine către Dumnezeu, e un dar plăcut Domnului, e o exprimare a sufletului plin de evlavie adâncă față de Dumnezeu, care aleargă dis-de-dimineață înaintea feței Lui.” Cântarea este unul dintre elementele cele mai importante ale slujbelor ortodoxe, ea făcând parte dintre formele generale de exprimare a cultului, care, ,,sub diverse forme și numiri (tropare, stihiri, condace, canoane, catavasii etc.), exprimă mai ales funcția latreutică a cultului, adică cinstirea și lauda lui Dumnezeu.”

Din punct de vedere al cărților biblice, se remarcă prezența muzicii de la prima carte a Pentateuhului Vechiului Testament, unde muzica era frecvent utilizată în cultul divin de către evrei, reprezentând un mod de slăvire și de laudă a Creatorului, până la ultima carte a Noului Testament. Sursa muzicii poate fi identificată chiar în prima carte a Vechiului Testament – Geneza sau Facerea. Astfel, Sfânta Scriptură îl consemnează drept prim cântăreț pe Iubal, descendent din Cain și considerat „tatăl tuturor celor ce cântă din chitară și din cimpoi” (Geneza IV, 21).

Mărturiile conținute de cărțile Vechiului Testament privind rolul important pe care muzica l-a avut în viața religioasă a poporului lui Israel pot fi sintetizate pe câteva planuri importante: în primul rând, se distinge slăvirea lui Dumnezeu prin intermediul muzicii. Apar apoi proorocile, care erau, la fel ca în cazul serviciilor de cult, însoțite de muzica adecvată. De asemenea, cei mai mari muzicieni erau oameni aleși, fapt care conduce la ideea unui caracter nobil al muzicii, muzicienii bucurându-se de mare considerație. Aceștia aveau un statut aparte, propriul loc în ritual și chiar și în cadrul societății. Un alt plan demn de luat în considerare este cel care aduce în discuție estetica muzicii mozaice, care apare strâns legată de viața religioasă, de cult și ocazională. Un alt argument pentru a ilustra importanța muzicii se regăsește în momentele de întoarcere la credință, după desele rătăciri și reveniri la practici păgâne, care sunt însoțite permanent de o implicare artistică, muzica urmând să compenseze absența celorlalte arte. Însă cele mai importante forme muzicale sunt cele legate de practicile de cult, din templu și din sinagogi, acestea din urmă formând apoi baza repertorială a primilor creștini și a serviciilor religioase ale acestora.

Muzica vechi-testamentară avea drept misiune în primul rând slăvirea lui Dumnezeu. Din acest motiv, pe parcursul cărților Vechiului Testament, se regăsesc multe îndemnuri din partea lui Moise pentru săvârșirea acestui lucru: „Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a proslăvit” (Exod XV, 21), din parea proorociței Debora și a victoriosului Barac (Judecători V, 3), a lui David, care mulțumește pentru izbăvirea de vrăjmașii lui (II Regi XXII, 1-51), cu ocazia aducerii chivotului legii: „Cântați, cântați în cinstea Lui! Spuneți toate minunile Lui!” (Paralipomena XVI, 8-36) și în momentul punerii temeliilor noului templu de către israeliții întorși din robia babiloniană, atunci „când ziditorii puneau temelia casei Domnului (…) preoții (…) cu trâmbițe și leviții, fiii lui Asaf, cu chimvale, au fost puși să laude pe Domnul, după rânduiala lui David…”

Cel mai important mod prin care omul Îl slăvește pe Dumnezeu este reprezentat de psalm. Astfel, psalmii constituie ofranda muzicală închinată lui Dumnezeu de către autorii lor și de către credincioși în egală măsură. Aceștia sunt exprimați prin intermediul cântăreților, acompaniați uneori de instrumente muzicale.

Cel mai cunoscut și mai prolific autor de psalmi este regele David, conducător timp de 33 de ani al Ierusalimului și alți șapte ani al Iehudei. Numit de către episcopul Niceta de Remesiana (336? 340? – 414) princeps cantorum, regele David este cunoscut ca fiind și autorul a 85 de psalmi. Numiți „cele mai frumoase poezii ce s-au scris vreodată, pentru preamărirea divinității”, psalmii slăvesc măreția și bunătatea Domnului și constituie îndemnuri directe la slăvirea cultului prin cântec: „Lăuda-voi pe Domnul după dreptatea Lui și voi cânta numele Domnului celui preaînalt” (Psalmi VII, 17), „Ție se cuvine cântare Dumnezeule, în Sion” (Psalmi LXIV, 1).

Așadar, cărțile Vechiului Testament reprezintă adevărate izvoare, având un rol esențial în demersul de identificare a originii muzicii și a importanței acesteia în cultul religios și în viața credincioșilor și a Bisericii.

În ceea ce privește cărțile Noului Testament, este cunoscut faptul că scopul întrupării Fiului lui Dumnezeu este eliberarea oamenilor de sub robia păcatului, astfel încât ,,tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnicăˮ (Ioan III, 16). Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu a venit în lume ca să strice Legea, ci ca să o împlinească (Matei V, 17) și să o desăvârșească. Acest aspect este valabil și pentru muzică. Din acest motiv, cântarea apare în Noul Testament pentru a împodobi cultul creștin, în special prin psalmii preluați din Vechiul Testament. Perspectiva nou testamentară aduce în prim plan sensul extraordinar al cântării

religioase și expune mai clar asemănarea oamenilor cu îngerii și cu sfinții care laudă neîncetat pe Dumnezeu (Isaia VI, 2-3; Luca II, 13-14).

Evangheliile conțin dovezi clare conform cărora muzica este prezentă în viața Mântuitorului, încă de la nașterea Sa. Astfel, acest moment este întâmpinat de cântarea îngerilor: „Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca II, 15).

Urmărind atât firul apariței și evoluției muzicii, cât și rolul important pe care aceasta îl are în cărțile Noului Testament, se disting relatările Sfântului Evanghelist Matei și ale Sfântului Evanghelist Marcu, care prezintă episodul în care Mântuitorul Iisus Histos a cântat împreună cu ucenicii la Cina cea de taină, după care ,,au ieșit la Muntele Măslinilor” (Matei XXVI, 30; Marcu XIV, 26). De asemenea, Sfinții Apostoli, fideli exemplului lăsat de Învățător, au continuat tradiția cântării bisericești și se adunau pentru rugăciune către Dumnezeu și cântau (Fapte II, III). Mai mult, Sfinții Apostoli au scris epistole menite a răspândi învățătura Mântuitorului și pentru a întări credința celor greu încercați. De exemplu, marele Apostol Pavel se adresează creștinilor din diverse comunități îndemnându-i: „Vorbiți între voi în psalmi și în laude și în cântări duhovnicești”, sau „cântați în inimile voastre lui Dumnezeu, mulțumindu-I în psalmi, în laude și în cântări duhovnicești.” (Efeseni V, 19; Coloseni III, 16).

Apoi, în epistola către romani, Sfântul Apostol Pavel îndeamnă la respectarea tradiției de a-L lăuda pe Dumnezeu: „De aceea voi lăuda printre neamuri și voi cânta numele Tău” (Romani XV, 9). Cântarea de slăvire a Creatorului rodește încununată de nimbul fermecător al iubirii, în absența căreia orice aparentă virtute este lipsită de sens: „ De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător” ( I Corinteni XIII, 1).

Așadar, epistolele Sfinților Apostoli conțin nu doar nenumărate și importante referiri la muzică, ci au și rolul de releva marea forță a cântării, un factor de manifestare a religiozității, ca parte componentă a cultului și răspândirii credinței în Hristos.

Revenind la menținerea psalmilor în cultul Noului Testament, devine de o deosebită relevanță preluarea muzicii sinagogale în cultul creștin primar, reprezentată atât de psalmi, cât și de forma muzicală a recitalului. „Muzica religioasă iudaică formează, astfel elementul primordial, esențial și fundamental în originea cântării noastre bisericești”, care ia naștere în timpul primului veac creștin și cunoaște o dezvoltare deosebită în perioadele următoare, îmbogățindu-se atât la nivelul formei, cât la cel al semnificației.

Numeroase scrieri referitoare la muzică sub forma ei de cântare bisericească și de element al cultului religios evidențiază faptul că, încă de la început, au existat în creștinism cântări speciale, care le erau permise credincioșilor a le cânta în cadrul serviciului religios și al slujbelor, pentru slăvirea lui Dumnezeu, cântece cu totul deosebite de altele, lumești sau

profane, denumite cântece și jocuri (Luca XV, 25).

Aceste exigențe s-au menținut și în glasul Sfinților Părinți, ale căror scrieri alcătuiesc Sfânta Tradiție. După dezvoltarea în mod deosebit a concepției creștine despre valoarea cântării bisericești și evidențierea diverselor funcții și scopuri, sunt propuse exigențe privind interpretarea cântărilor liturgice.

Astfel, Sfinții Părinți pun accentul în primul rând pe rolul cântării bisericești de a adora, de a slăvi pe Dumnezeu, de a-I mulțumi prin jertfa de laudă identificată armonios cu cântarea. Acest fapt este subliniat și de către Sfântul Ioan Gură de Aur: „Cuvântul este jertfă. David a adus jertfă de mulțumire pentru o victorie: « Lăuda-voi numele Dumnezeului meu cu cântare; mări-L-voi pre El întru laudă » (Psalmul LXVIII, 34). Apoi ca să se arate cât de mare este jertfa aceasta, a adăugat: « Și va plăcea lui Dumnezeu mai mult decât vițelul tânăr, căruia îi răsar coarne și unghii » (Psalmul LXVIII, 35). ” Pe Dumnezeu îl laudă cei curați, virtuoși, drepți, nu cei păcătoși. Toare făpturile sunt chemate să laude pe Domnul, numai că păcătoșii nu vor elibera bucuria laudei din inima lor decât după curățirea lor.

Astfel, eliberarea omului de păcate și de moravuri este înlesnită de muzică. Cu ajutorul ei, omul este cuprins de sentimente lăudabile, renunțând la obiceiurile dăunătoare și la intențiile pline de răutate. Aceste concepții morale și estetice înalte au fost desăvârșite în duhul creștin de către Sfinții Părinți.

Mai mult, muzica are o contribuție esențială și în ceea ce privește dorința și încercarea omului de a accede la iubirea lui Dumnezeu. În acest sens, Tradiția ortodoxă aduce în prim plan aspectul comunitar al Bisericii și modul în care cântarea bisericească vine în întâmpinarea îndeplinirii acestei dorințe, prin rolul ei de unitate, comunitar, ilustrat mai ales prin cântarea omofonă, în comun. Sfântul Ioan Hrisostom (Omilia 36 la I Corinteni) evidențiază vechimea și importanța cântării omofone spunând că ,,din vechime toți se adunau și cântau lin împreună; aceasta facem și noiˮ, apoi ,,femeile și bărbații bătrâni și tineri se despart după cerința cântării; căci spiritul cântării, armonizând vocea fiecăruia, rezultă din toate o melodie.ˮ

Conform Părintelui Dumitru Stăniloae, intercomunicarea se realizează prin cântare, fapt întâlnit și în Sfânta Liturghie, unde se regăsește îndemnul ,,cu o inimă și cu o gurăˮ, actualizare a cuvântului scripturisitc: ,,Iar Dumnezeul răbdării și al mângâierii să vă dea vouă a gândi la fel unii pentru alții, după Iisus Hristos, pentru ca toți laolaltă să slăviți pe Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos ˮ (Romani XV, 5-6).

Simbol al cântării îngerești și expresie a unității întru credință, cântarea reprezintă conexiunea dintre oameni, forța care îi adună în jurul unei activități sau idei comune. ,,O singură privire a mulțimii tăcute, cât de mare ar fi ea, nu infiltrează în sufletul nostru ideea umanității ei. Dar, cântarea comună a acestei mulțimi o preface într-o singură ființă însuflețită.ˮ

În perioada persecuțiilor împotriva creștinilor și a atacurilor eretice îndreptate către creștini, a fost evidențiat un alt rol al cântării bisericești, și anume funcția apologetico-misionară, de apărare și întărire a dreptei credințe. Folosită de la începutul secolului al III-lea atât ca armă de luptă împotriva ereziilor, cât și ca mijloc de întărire și apărare a doctrinei ortodoxe, cântarea în comun a reprezentat un adevărat pilon se susținere a credinței ortodoxe. La încercările unor ereziarhi precum gnosticii Marcion și Valentin (Roma secolului al II-lea), Bardesan și Amonius (Siria secolelor II-III) de a populariza învățăturilor lor greșite în rândul credincioșilor, prin intermediul imnelor destinate a fi cântate în cadrul adunărilor de cult, biserica creștină din epoca primară a răspuns cu aceleași arme. Astfel, în contextul luptei de apărare a credinței ortodoxe, au fost compuse alte imne cu conținut ortodox, care exprimau și susțineau dreapta credință și care se cântau în biserici la privegheri, sau în procesiuni religioase, pe aceleași melodii ca și cele eretice.

De asemenea, un alt aspect al cărei importanță majoră trebuie menționată în acest context, este reprezentat de legătura strânsă dintre rolul apologetico-misionar al cântării creștine și funcția instructiv-educativă a imnului creștin. Aducând în prim plan acest aspect, părintele Dumitru Stăniloae prezintă ,,cântarea ca modul cel mai proproiu de a vorbi cu Dumnezeu sau despre Dumnezeu, ca desăre Cel cu neputință de cuprins în noțuni precise și exprimate în cuvinte corespunzătoare acestor noțiuni.ˮ Mai mult decât atât, cântarea constituie elementul care, spre deosebire de cuvinte oricât de alese și meșteșugite, permite exprimarea mai multor stări și trăiri pline de încărcătură spirituală. Ea constituie mijlocul prin care ,,dăm un coeficient nemărginit admirației Lui, bunătății Lui, care întrece cuvintele noastre simplu rostite, exprimăm inexprimabilul, apofaticul.ˮ

Valoarea didactică a cântării bisericești a fost de multe ori evidențiată și în scrierile Sfinților Părinți. Cultică prin excelență și reprezentând ,,o continuitate muzicală bisericească veche de aproape 2000 de ani, sfințită și transfigurată artistic, de-a lungul secolelor, de marii sfinți melozi, protopsalți și compozitori, care au păstrat cu sfințenie caracterul ei sacral-instituțional, așa cum a fost stabilit de Sfinții Părinți, de practica și de Tradiția Bisericii,ˮ cântarea bisericească își păstrează în continuare funcția didactică, pe care o demonstrează prin autenticitate și unicitate.

Pentru a susține acest argument, ilustrative sunt cuvintele Sfântului Ambrozie, conform căruia ,,în psalm, învățătura face sforțări (conlucrează) alături de har. Îl cântăm pentru plăcere, dar îl învățăm pentru instruirea noastră. Învățăturile date cu sila nu durează, dar ceea ce ai învățat cu plăcere, o dată ce a intrat în suflet, nu va mai dispare.ˮ

Mai mult, cântarea exprimă și mărturisește adevărul de credință. ,,În Liturghie nu cred numai, ci trăiesc faptele mântuirii, iar prin cântare credincioșii mărturisesc credința nu numai în ceea ce s-a săvârșit de Hristos, ci și față de tot ce se săvârșește acum de El prin preot.ˮ În acest mod, cântarea se constituie într-un dialog al ființei umane cu Hristos.

De multe ori, în contextul evocării urcușului duhovnicesc al creștinului ortodox, cântarea a fost de asemenea menționată, ilustrată ca fiind unul dintre pilonii esențiali necesari pentru a urca fiecare treaptă. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare afirmă: ,,Psalmul este liniștea sufletului, este arbitrul păcii…susținătorul prieteniei, trăsura de unire între cei desbinați (…). Psalmodia procură, deci, cel mai mare bun: iubirea (…). Pentru debutanți este un început, pentru cei care sunt mai înaintați un mijloc de progres, pentru cei ce sunt deja tari, o susținere. Este glasul Bisericii (…). El este opera îngerilor, convorbire cerească, tămâie duhovnicească…ˮ (Omilia Psalmului I).

Cântarea bisricească se mai înfățișează și ca modalitate de înlesnire a eliberării de sub robia patimilor și de consolidare a virtuților creștine. După cum spune Dionisie Areopagitul, dulceața duhovnicească a cântărilor dumnezeiești indică ,,bucuria care vădește împărtășirea de bunătățile dumnezeiești și care pe de o parte mișcă sufletele spre dragostea curată și fericită a lui Dumnezeu, iar pe de altă parte le stârnește și mai mult ura păcatului.”

Așadar, mărturiile aduse demonstrează faptul că Sfinții Părinți văd în cântarea bisericească nu o sursă de plăcere artistică, ci un mijloc prin care crediniosul intră în legătură cu Dumnezeu. Prin urmare, cântarea bisericească este atât exprimarea vieții religioase a omului, un mijloc de comunicare a membrilor vii ai bisericii, cât și mijloc de cunoaștere a adevărurilor credinței.

De asemenea, Sfinții Părinți au ținut să precizeze în scrierile lor rolul duhovnicesc al cântării, faptul că aceasta trebuie să izvorască din adâncul sufletului, și să urmărească nu desfătarea auzului, ci mângâierea sufletului. Astfel, prin canoane sau alte recomandări, Sfinți Părinți precum Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Niceta de Remesiana, Fericitul Augustin, Sfântul Ambrozie al Milanului, Sfântul Grigorie Dialogul, Sfântul Ioan Damaschin ș.a. rămân în istoria Bisericii creștine drept autorități bisericești care au reglementat multe aspecte în ceea ce privește cântarea în locașurile creștine. În acest sens, de o valoare excepțională sunt canoanele 15 și 59 ale Sinodului local din Laodiceea (sec. IV) și canonul 75 al Sinodului Trulan (691). Primul recomandă popotului dreptcredincios, participant la cultul divin public, să asculte de psalții (cântăreții) special desemnați pentru conducerea cântării. Al doilea interzicea întrebuințarea imnelor particulare în biserici, aceasta din grija de a ține cântarea creștină departe de ideile păgâne și eretice, în timp ce al treilea recomanda celor ce se află în biserici, pentru cântare, să nu se folosească de strigăte netocmite și să nu silească firea spre răcnire, nici să adauge ceva în afară de cele ce sunt rânduite de Biserică, ceva nepotrivit sau necuviincios, ci cu luare aminte și cu multă smerenie să aducă laude lui Dumnezeu Cel ce veghează asupra celor ascunse.

Din aspectele prezentate pe parcursul acestui subcapitol observăm că muzica bisericească era ,,indispensabilă și că valoarea ei cuprindea un spectru larg de funcții ce urmăreau intensificarea comuniunii cu Dumnezeu pentru dobândirea mântuirii.”

1.2 Privire generală în dezvoltarea muzicii bizantine

Muzica bizantină reprezintă nucleul pe care a fost construită prezenta lucrare, domeniu căruia mulți dintre viețuitorii din mănăstirile de pe teritoriul țării noastre i-au dedicat întreaga osteneală. Muzica bizantină sau psaltică este un element specific spațiului răsăritean ortodox care, pe parcursul dezvoltării ei, începând cu primele forme și până la caracterul complex dobândit în timpul Imperiului bizantin, a rămas profund influențată de culturile și epocile prin care s-a exprimat.

În ceea ce privește apariția și evoluția muzicii bisericești de sorginte bizantină, aceasta se află la intersectarea istoriei (a culturii și a limbii) Greciei, a istoriei Bizanțului și a istoriei creștinismului. La baza culturii bizantine a stat cultura muzical-poetică populară locală, mai ales cea siriană. În limba siriană, cea mai folosită de locuitorii satelor și de păturile de jos ale populației orășenești, se cântau multe imnuri”, ale căror structură strofică precisă și expresivitate a melodiilor le-au asigurat popularitatea autorilor lor.

Însușirile care au caracterizat muzica bizantină în perioada de început, unele dintre ele păstrate până astăzi, au legătură cu oralitatea: cântarea se transmitea pe cale orală, în acest context putând fi menționată o tradiție muzicală; cu forma monodică, pe o singură voce, cu interpretarea strict vocală, fără acompaniament instrumental, și caracterul anonim al pieselor muzicale, rezultat al smereniei compozitorului.

Primele imne creștine se conturează încă din secolele IV-V, cu o melodie inspirată atât din psalmodie, cât și din muzica greacă, fapt demonstrat de papirusul descoperit în ruinele vechiului oraș egiptean Oxyrhynchos, datat aproximativ de la sfârșitul secolului al III-lea până la începutul secolului al IV-lea, care reprezintă un imn al creștinilor, cu notație muzicală greacă.

Începând cu răspândirea creștinismului, cântarea răsăriteană devine tot mai cunoscută în mediul sirian, prin intermediul lucrărilor al căror autor este Sfântul Efrem Sirul (306-373 sau 379), care a compus numeroase imnuri dedicate Maicii Domnului, închinate Nașterii Domnului și despre Biserică. Dintre melozii cu o contribuție importantă la dezvoltarea muzicii bizantine, care compuneau atât textul, cât și muzica acestuia, pot fi amintiți Sfântul Roman Melodul (491-555?), autorul condacului Nașterii Domnului, Fecioara astăzi, Sfântul Andrei Criteanul (660-740 sau 726), cunoscut pentru alcătuirea canonului, Sfântul Ioan Damaschin (675 sau 676-760, 748 sau 749), sistematizatorul Octoihului, Sfântul Teodor Studitul (759-826) ș.a. La aceștia se adaugă Sfântul Iustin Martirul și Filosoful († 163), Sfântul Atanasie cel Mare († 374), Sfântul Grigorie de Nazianz († 381).

În secolul al IX-lea, locul alcătuirii muzicii bizantine și a textului de către una și aceeași persoană este luat de crearea unor texte poetice noi, conform unor modele deja existente, preluate de către imnografi. În secolul al XI-lea apar melurgii, cei care vor compune diverse melodii pentru texte deja existente. Dintre aceștia, pot fi menționate nume importante care desemnează ,,corifeii” melosului bizantin din secolele al XIII-lea și al XIV-lea, nume ca Manuel Chrysaphys, Ioan Lampadarie, Ioan Glykys și Ioan Cucuzel.

În perioada Imperiului Bizantin, muzica bizantină cunoaște apogeul dezvoltării sale. Mai exact, timp de 11 secole, Constantinopolul a reprezentat pilonul de siguranță al guvernului creștin, a menținut aprinsă flacăra creștinismului și l-a apărat de atacurile barbare. De asemenea, această perioadă a asigurat stabilitatea muzicii de sorginte bizantină, având ca rezultat menținerea caracterului propriu, supraviețuind evenimentelor importante din istorie, printre care s-a numărat și căderea Constantinopolului. În acest sens, Gavril Galinescu susține că, după căderea Constantinopolului, ,,nu cântarea bizantină a fost influențată, cum fals se afirmă, ci dimpotrivă, cea turcească, de cea creștină, tradițională (…)”

După cum am menționat în primul subcapitol al acestei lucrări, notația muzicii bizantine constă dintr-un sistem de semne care se scriu deasupra unui text religios, luat din Biblie, sau al unui imn alcătuit de Sfinții Părinți. În acest context, trebuie menționat faptul că în ceea ce privește notația muzicii bizantine, au fost utilizate diverse sisteme. Mai exact, până la Reforma hrisantică, declanșată în 1814, s-au folosit notația ekfonetică, apoi notația paleobizantină, lineară sau bizantină timpurie (secolele IX-XII), notația hagiopolită, rotundă (secolele XII-XV) și notația cucuzeliană sau bizantină târzie (fixată între secolele XII-XV și utilizată până în secolul al XIX-lea).

Notația hrisantică, păstrată până în zilele noastre, reprezintă expresia principală a reformei declanșate la începutul secolului al XIX-lea, care a constituit o încercare de simplificare a semiografiei, a sistemului intonațional și o reducere drastică a ,,exceselor ornamentale și de introducere a unor elemente de mare virtuozitate.”

Reforma hrisantică a fost declanșată de edictul din 1814, dat de Patriarhia din Constantinopol și prin munca asiduă a celor trei reformatori: Hrisant de Madyt sau Maditos (+ 1843), cu lucrarea Introducere în teoria și practica muzicii bisericești (Paris, 1821), completată mai târziu sub titlul Marea teorie a muzicii (Triest, 1832), Grigorie Protopsaltul sau Levitul (+ 1822) și Hurmuz Hartofilax (+ 1840).

Perioada Reformei hrisantice se remarcă și printr-o amplificare a procesului de ,,românire” a cântării bisericești, inițiat de Filothei sin Agăi Jipei, la începutul secolului XVIII și continuat de Mihalache Moldovlahul, Iosif de la Neamț ș.a.

Mănăstirea Secu, a cărei activitate muzicală constituie tema lucrării de față, a reprezentat mediul de formare pentru unele dintre cele mai importante nume ale culturii românești, după cum vom vedea în capitolele care urmează.

CAP. 2. Muzica bisericească – Mănăstirea Secu

2.1 Istoricul Mănăstirii Secu

Mănăstirea Secu este considerată a fi una dintre cele mai frumoase mănăstiri ale Moldovei, ale cărei viață și trecut cărturăresc și gospodăresc reprezintă mărturii trainice pentru a demonstra dezvoltarea culturii românești. După cum urmează a fi evidențiat în capitolul de față, Mănăstirea Secu s-a bucurat de-a lungul istoriei de prezența unor personalități ilustre în ceea ce privește atât domeniul muzical, cât și literatura, pictura, sculptura, nume care au slujit credința și cultura națională prin scrisul, compozițiile și vrednicia vieții lor curate.

Vatră monahală cu o trăire intensă, Mănăstirea Secu a fost întemeiată în urmă cu aproape 500 de ani. Astfel, în contextul de identificare a originii vieții călugărești de la Secu, cronicarii și bătrânii fac referire la o perioadă identificată cu cea de a doua jumătate a secolului al XVI-lea, cu toate că urme ale sihaștrilor și pustnicilor sunt localizate pe văile acelea cu mult înainte de acea vreme.

Din cercetările conduse de istoricii vechi și noi, s-a ajuns la concluzia că Mănăstirea a luat ființă în anul 1560. De remarcat în cadrul demersului de expunere a istoriei Mănăstirii Secu sunt manuscrisele și publicațiile Ieroschimonahului Andronic, viețuitor timp de mulți ani al Mănăstirilor Neamț și Secu. Conform relatărilor acestuia, în timpul domniei lui Alexandru Lăpușneanu, în jurul anului 1500, un grup de sihaștri se stabilesc pe domeniul feudal al Cetății Neamțului, pe valea Pârâului Secu. Mai târziu, în anul 1530, aceștia vor întemeia, sub conducerea Ieroschimonahului Zosima, schitul cu același nume, Schitul lui Zosima.

,,În anul 1560 un stareț oarecare anume Zosima, împreună cu ucenicii săi s-au sălășluit în locul unde se află și până acum Biserica “Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul”, puțin mai la vale de zidul mănăstirii. Și curățind pădurea de pe acolo și făcându-și un schitișor și o bisericuță de lemn și punându-i prăznuirea “Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul” petrecea întru nevoințe călugărești, iar schitul își avea numirea după starețul său, adică: Zosima, pentru care se adeverește în pomelnicul cel mare al sfintei mănăstiri.”

O contribuție esențială la istoria Mănăstirii Secu a avut și domnitorul Petru Rareș (1527-1546), care a clădit biserica Schitului Zosima pe locul actualei biserici a cimitirului mănăstirii. Mai târziu, în 1550, soția voievodului, Elena Doamna și fiii săi au îngrădit schitul cu zid de piatră, din care se mai păstrează și astăzi o mică parte.

Vorbind despre începuturile Mănăstirii Secu, episcopul Melchisedec Ștefănescu menționează faptul că, până în anul 1910, pe zidul clopotniței din mănăstire, în nișa unde se află acum o frescă cu Sf. Ioan Botezătorul, se găsea pisania originală de la biserica construită de Voievodul Petru Rareș, pisanie care s-a deteriorat din cauza trecerii vremurilor.

Cu timpul, datorită credinței creștinești și milei voievozilor, boierilor și țăranilor iubitori de lege și moșie, sihăstria cuviosului Zosima a fost ridicată la cinstea unei mănăstiri de sine stătătoare și bogată. Spre sfârșitul secolului al XVI-lea, Schitul lui Zosima cunoaște o dezvoltare deosebită, mai ales din punct de vedere economic, daniilor particulare adăugându-li-se danii și confirmări domnești.

Ctitorul de seamă al mănăstirii a fost Nestor Ureche, mare vornic al Țării de Jos, tatăl cunoscutului cronicar Grigore Ureche. Împreună cu soția sa, Mitrofana, Nestor Ureche ctitorește mănăstirea cu biserica mare, al cărei hram este reprezentat de sărbătoarea ,,Tăierea capului Sfântului loan Botezătorul", hram sărbătorit în fiecare an la data de 29 august. În ceea ce privește locul în care a fost construită biserica mare a mănăstirii, aceasta este situată mai sus de vechea așezare călugărească. Ctitorul a împodobit-o cu multe odoare sfinte care se mai găsesc încă și a înzestrat-o cu multe sate și moșii, pe care nu le mai are în prezent. Această biserică a fost îngrădită cu ziduri înalte de piatră și alte materiale, care se mai văd și astăzi. De asemenea, biserica a fost întărită cu ziduri de apărare la cele patru colțuri. În interiorul acestor ziduri și în jurul bisericii au fost ridicate chilii de lemn, în care au fost așezați toți călugării șihăstriei.

Din coordonatele cu privire la viața ctitorului reprezentativ al Mănăstirii Secu, aflăm că acesta ajunsese în rândurile celor dintâi boieri ai Moldovei sub domnia lui Ieremia Movilă atât prin bogăția casei sale, către care se îndreptau veniturile a peste 70 de sate, cât și prin inteligența sa. Având demnitatea de mare vornic, era judecător principal al țării și mai marele curții domnești. Acest mare boier și-a început cariera în timpul celei de-a doua domnii a lui

Petru Șchiopul (1581-1591), ajungând vornic de gloată. Apoi, sub Aron-Voda, în 1592, ajunge mare logofăt al Moldovei, pentru ca, în timpul domniei lui Ieremia Movilă (1595-1600), să fie numit Mare Vornic al Țării de Jos, demnitate ce-i permite să joace un rol politic și diplomatic de prim rang, purtând corespondența cu solii străini.

Darnic și evlavios, marele boier a înzestrat această ctitorie cu odoare, cărți și moșii, după cum erau înzestrate toate mănăstirile domnești în vremea voievodului Ieremia Movilă. În vremea aceea, în scaunul Mitropoliei Moldovei se afla Gheorghe Movilă, fratele voievodului, iar Mănăstirea Secu îl avea ca egumen pe Ieroschimonahul Dosoftei.

Conform obiceiului, numele ctitorului este menționat și la Secu în pisania așezată pe peretele de sud al bisericii mari, pisanie originală scrisă frumos în limba slavonă, tradusă după cum urmează:

,,Cu vrerea Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, cu rugăciunile Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și cu ale Sfântului Ioan Înaintemergătorul și cu ale tuturor sfinților, cu bunăvoința și îngăduința dreptcredinciosului domnului nostru Ieremia Movilă Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domn Țării Moldoveișși a de Dumnezeu dăruiților săi fii Constantin și Alexandru Voievod și cu a celuilalt frate al său Simeon Movilă Voievod și a copiilor săi; și cu binecuvântarea fratelui domniei lor Preasfințitului Gheorghe Moghilă, Mitropolitul Sucevei, cu buna râvnă dumnezeiască și cu adevărata avere de la Dumnezeu dăruită a adevăraților ctitori, s-au făcut acest locaș dumnezeiesc și s-au zidit spre lauda lui Dumnezeu celui Înalt, în numele Sfântului Slăvitului Prooroc Înaintemergătorul și Botezătorul lui Hristos Ioan și a cinstitei lui tăieri, de smeritul și mult greșitul și nevrednicul rob al Stăpânului Hristos, Nestor Ureche, Marele Vornic al Țării de Jos și de Doamna lui Mitrofana și de copiii lui: Vasile și Grigore și de alți de Dumnezeu dăruiți copii ai lor. Sfinților părinți petrecători din acest sfânt locaș ca să vă rugați lui Dumnezeu pentru noi multgreșiții robi ai lui Dumnezeu, Nestor Ureche și soția sa Mitrofana și pentru tot neamul lor și pentru iertarea păcatelor lor în vecii vecilor. Amin.”

În prezent, construcțiile care formează întregul complex al Mănăstirii Secu nu datează toate din aceeași perioadă. Astfel, bisericii ctitorite de către vornicul Nestor Ureche în 1602 i s-a adăugat în secolul al XVIII-lea pridvorul, apoi, în prima jumătate a veacului trecut, un diaconicon, un proscomidiar, precum și pridvorașul de pe latura vestică. În anul 1850 i s-a refăcut în întregime pictura interioară și tot atunci s-a reînnoit și catapeteasma. Zidurile incintei și turnurile de apărare au fost refăcute în timpul marelui domn al Moldovei, Vasile Lupu.

Pe lângă importanța și valoarea istorică a întregului ansamblu monahal, Mănăstirea Secu se remarcă și prin mari și ilustre personalități, ale căror nume rămân în istoria culturii neamului românesc, datorită contribuțiilor acestora în domenii precum literatura, traducerile, muzica.

În paragrafele care urmează, vom încerca o creionare a portretelor acestor personalități importante și a contribuției acestora la scrierile de valoare ale neamului nostru, raportată la existența și activitatea Mănăstirii Secu. Pentru a ilustra acest aspect, ne vom folosi de mărturiile istorice, care reprezintă un real sprijin, necesar oricărui demers de expunere a datelor istorice.

Astfel, prima jumătate a secolului al XVII-lea ni-l înfățișează drept cărturar renumit în toată Ortodoxia pe Varlaam, Mitropolitul Moldovei și Sucevei de mai târziu. Descendent al familiei Moțoc, o familie aleasă și de neam creștin, Varlaam primește o educație înaltă și deține un loc important în rândul scriitorilor de valoare. Acesta traduce din viața Cuviosului Ioan Scărarul și a Sfântului Efrem Sirul, apoi scrie un Pateric românesc, care nu se mai află astăzi în Mănăstirea Secu, ca urmare a înstrăinării lui împreună cu alte manscrise.

Un alt nume de o rezonanță deosebită în acest context este cel al starețului Paisie, bun cunoscător al limbilor greacă și slavonă, care traduce împreună cu ucenicii săi diverse cărți necesare cultivării și întreținerii dreptei credințe și a cărui contribuție la dezvoltarea muzicii va fi descrisă pe larg în capitolul următor.

Aflându-se într-o perioadă în care setea de traduceri își făcea tot mai mult simțită prezența, iar cărțile scrise sau traduse în limba română le erau recomandate preoților pentru a se asigura că poporul român înțelege învățătura de credință, starețul Paisie traduce de asemenea, împreună cu ucenicii săi, din Viețile Sfinților timp de patru ani, până când vor fi strămutați cu toții la Mănăstirea Neamț.

Mai târziu, în momentul trecerii starețului Paisie la Mănăstirea Neamț, Mănăstirea Secu ajunge și ea sub conducerea acesteia, legătură care va rămâne până în anul 1910, asigurând Mănăstirii Secu drepturi egale cu Mănăstirea Neamț și permițându-i să se bucure de aceeași valoare: „această dependență în care trăiește… i-a fost spre bine căci o parte din strălucirea culturală s-a răspândit și asupra Secului; așa că în istoria culturii noastre bisericești acestea două mănăstiri stau pe o singură pagină.”

Perseverența și activitatea plină de roade ale starețului Paisie și ale ucenicilor săi au dat naștere unui nou curent de viață duhovnicească. În acele timpuri, mănăstirile erau școlile în care se deprindeau abilitățile de citit și de scris, fapt subliniat în diverse cercetări: „în Evul Mediu și în Epoca Renașterii se făceau copiile și se păstrau cărțile mai ales de către călugări și prin mănăstiri, precum și pe la rarii cărturari mireni din acele timpuri, când știința de carte o aveau aproape numai slujitorii bisericii” și ele reprezentau ,,adevărate focare de cultură”: ,,mănăstirile erau singurele instituțiuni de cărturărie. În mănăstiri se aflau bibliotecile de manuscrise slave, aduse de fugarii sud-dunăreni, în mănăstiri se aflau școli în care se putea învăța limba slavă și, în sfârșit, în mănăstiri se învăța și arta caligrafiei.”

Astfel, epoca manuscriselor a reprezentat o adevărată perioadă de dezvoltare a limbii române. Odată cu apariția tiparului, și-a făcut simțită prezența o scădere a numărului manuscriselor. Din timpul starețului Paisie au rămas multe manuscrise, fiind posibil ca o parte dintre acestea să mai poată fi găsite și cercetate. Multe dintre manuscrisele acestei perioade au fost distruse de incendiul din anul 1820 și de secularizarea de mai târziu.

Mănăstirile sunt numite focare de cultură deoarece din numeroasele notițe păstrate pe filele manuscriselor vechi rezultă că cei mai de seamă cărturari și copiști și veacurilor trecute s-au format în școlile din mănăstiri: Bistrița, Neamțu, Putna, Secu, Voroneț, Slatina, Sucevița din Moldova.

Mănăstirile erau depozite de cultură slavonă și într-o vreme în care serviciul divin și actele de cancelarie domnească se redactară într-o limbă străină moartă era firesc că viitorii clerici și dieci să deprindă rudimentele de instrucție slavonă în școlile manăstirești.Instrucția în mănăstiri avea desigur un caracter religios și ea se va fi mărginit la scris și citit la deprinderea limbii slavone de pe textele Sfintei Scripturi și la cântările bisericești.

Despre existența unor scoli bisericești se poate vorbi abia începând cu secolul al XIV-lea, școli în care, pe lângă învățarea rânduielilor slujbelor, scris, citit și alte indeletniciri cărturărești, se învață și cântarea bisericească. Primele școli activau pe lângă mănăstiri. Călugării aveau nevoie de slujbă, mănăstirile aveau nevoie necontenit de călugări noi, în bisericile mari se cereau dascăli bine pregătiți. Așadar, primele școli ale românilor au fost înființate pentru a asigura pregătirea dascălilor, pentru ca aceștia să deprindă tainele cititului și ale cântării, pentru învățarea limbii slavone, care era limba bisericească. În aceste școli se începea învățătura pe de rost a rugăciunilor cuprinse în Ceaslov, apoi cântările din Octoih și Psaltirea scrisă în limba slavonă. Ca o întărire a celor afirmate mai sus, tot Iorga menționează existența școlii de muzică, de psaltichie, precum și faptul că în mănăstire se studiau slavona, caligrafia, pictura și muzica.

Pentru a susține importanța acestor școli mănăstirești, Nicolae Cartojan precizează faptul că aici veneau de pe vremea lui Alexandru Lăpușneanu în Moldova să învețe cântările dascăli și dieci ruteni din Prezemysl și din Lwow.

Muzica bizantină a făcut parte integrantă din trecutul de artă și cultură al României. Ea s-a păstrat, s-a dezvoltat și s-a transmis într-un evident spirit tradițional prin dascăli și psalți români, buni cunoscători ai cântării și scrierii neumatice vechi, care au deschis școli pe lângă locașurile mănăstirești mai importante, așa cum au fost de exemplu Școala de la Neamț, din secolul al XV-lea, Școala de la Putna, atestată și ea în secolele XV, XVI sau Școala de la Șcheii Brașovului, semnalată pe la sfârșitul secolului al XV-lea sau școala mitropoliei Bucureștilor din secolele XVII, XVII etc.

Așadar, mănăstirile noastre din acea perioadă erau importante centre de cultură unde se studiau cititul, scrisul și traducerile, dar totodată și modele de gospodărie prin activitățile rodnice pe care le chiverniseau. Existau în interiorul mănăstirlor călugări și frați de neamuri diferite. Între zidurile Mănăstirii Secu, de-a lungul timpului au trăit nenumărați frați întru credință, de la simpli călugări la episcopi și mitropoliți; tot aici s-au format și o seamă de cărturari dar și mulți părinți duhovnicești cu o viață sfântă. ,,Pașii lor au binecuvântat aleile mănăstirii, rugăciunile lor fierbinți udate cu lacrimi în miez de noapte au sfințit chiliile iar faptele lor minunate au rămas ca pildă de urmat pentru generațiile viitoare de monahi care vor veni. Tăcuți smeriți neștiuți de nimeni dar uniți cu toată lumea prin rugăciune, călugării din Mănăstirea Secu, din toate timpurle au păstrat aprinsă candela credinței și a pocăinței.”

Mănăstirea Secu a format de-a lungul timpului numeroși oameni de cultură, cronicari, dar și duhovnici iscusiți atât prin școlile monahale ce funcționau în aceste locuri, prin trimiterea unor monahi la studii atât pe meleagurile noastre românești și peste hotarele țării, cât mai ales prin studiul smerit dar constant în chiliile cuvioșilor monahi. Preocupările cărturărești foarte iubite și dorite de inimele călugărilor și-au găsit adesea locul printre celelalte ascultări chiar dacă uneori ochii se închideau târziu în noapte, căci nu numai trupul ci și sufletul și mintea au nevoie de hrană.

De asemenea, existau școlile de slovoslovenie care funcționau pe lângă unele mănăstiri și biserici. Ele erau un fel de școli elementare ai căror dascăli au fost călugării și preoții știutori de carte. În aceste școli erau instruiți în tainele scrisului, cititului și socotitului, copiii micilor boieri și ai târgoveților mai înstăriți. Cei care urmau aceste școli de slovenie deveneau apio clerici sau scriitori într-o cancelarie domnească sau boiereasca cunoscuți sub numele de dieci. Fiii marilor boieri erau special pregătiți de dascăli particulari vestiți, aduși special din țările străine.

Totodată, exista tradiția ca domnii și boierii, precum și descendenții lor, să-și viziteze periodic ctitoriile și să rămână aici pe un timp mai îndelungat, mai ales vara, în preajma marilor sărbători creștine, la praznicele și hramurile manăstirești. Aceștia erau însoțiți de întreaga familie, copiii fiind supravegheați de slugile și dascălii de casă. În acest context, este posibil ca Grigore Ureche, viitorul cronicar, feciorul ctitorilor Nestor Ureche și al soției sale Mitrofana, să fi venit și el la Mănăstirea Secu și să fi legat prietenie cu Varlaam. Ținând cont

de faptul că atât tânărul Grigore Ureche, cât și tânărul Vasile Moțoc, mitropolitul Varlaam de mai târziu, s-au născut în jurul anului 1590, nu este exclus ca aceștia să se fi aflat la Școala manăstirească de la Secu. În acele timpuri, boierii își trimiteau aici la instruire copiii, ținând cont de faptul că, în acea perioadă, se considera că ,,învățătura este treaba popilor.’’

Varlaam deprinde învățătura de carte la Secu, mănăstire renumită pentru școala mănăstirească din acea vreme, ce funcționa în frumoasa ctitorie a domnitorului Nestor Ureche de pe valea pârâului Secu, la poalele muntelui Vasan, dar și pentru înalta trăire duhovnicească. Aici, în timpul stăreției ieroschimonahului Dositei sau Dosoftei, dascăl de slavonie, Varlaam deprinde caligrafia, limbile străine slavonă și greacă, studiază muzica și gustul plin de înțelepciune al cărților religioase, fiind îndrumat de călugării harnici. Această școala era condusă de învățatul Dositei, denumit în documente ca stareț, egumen, năstavnic și dascăl, adică învățător, profesor, îndrumător. Școala mănăstirească de la Secu nu era singura, astfel de școli funcționând și la Mănăstirea Neamț, Mănăstirea Bistrița etc.

În această școală se studiau, începând cu cântările de la strana, cântările cele mai simple și până la Liturghie. Acestea cuprindeau, la fel ca și în ziua de astăzi, o mare cantitate de învățături dogmatice, morale și istorice, reprezentând o importantă sursă prin care se puteau însuși cunoștințe teologice. La această școală, fratele Vasile Moțoc se dovedește sârguitor și destoinic în aprofundarea materialului ce se studia după tradiția școlilor bizantine, conturându-și de asemenea și o adâncă gândire teologică. La marile realizări datorită cărora numele sau a rămas în istoria poporului român au contribuit alese însușiri sufletești, în lipsa cărora ,,ar fi rămas în anonimatul în care s-au pierdut și numele rudelor sale.’’

La școala unde s-a format Varlaam au învățat și alți călugări cu metania din Secu, ce au strălucit în scaunele de vlădicie, printre care Mitrofan, episcop de Huși și de Roman (1641), Ghedeon, episcop de Huși și mitropolit al Moldovei (1671), Sava, episcop de Roman, Rădăuți și de Huși și mitropolit al Moldovei (1664).

Părintele arhimandrit Dionisie Udișteanu mărturisește că, în perioada intrării sale în Mănăstirea Secu, acolo funcționa o școală de cântăreți, la cursurile căreia a fost și el sfătuit de părintele stareț să se înscrie. Cursurile aveau loc în mănăstire, iar examenele erau susținute la Mitropolie la Iași. Astfel, spre sfârșitul războiului, în data de 14 octombrie 1918, tânărul Dumitru pe atunci este numit cântăreț la Biserica "Sfinții Trei Ierarhi" din Iași, iar, după absolvirea școlii de cântăreți, se înscrie la Seminarul "Sfântul Apostol Andrei din Galați".

În timpul stăreției părintelui arhimandrit Dionisie Udișteanu, în Mănăstirea Secu funcționa o înfloritoare școală mănăstirească, în care, pe lângă limba română, matematică, biologie, limba rusă, fizică, chimie se studiau și muzica vocală bisericească și alte materii teologice (catehism, studii biblice).

2.2 Protopsalți și cântăreți din Mănăstirea Secu

Protopsaltul este primul dintre psalți sau cântăreți bisericești. Denumirea de „psalt” exprimă datoria originară a acestuia de a cânta pslamii ebraici și, mai târziu, imne compuse de creștini. Diferența dintre psalt și citeț sau anagnost consta în faptul că cel din urmă citea în Biserică ceea ce îi era rânduit, pe când psaltul cânta cele folositoare pentru serviciul divin.

Cântărețul bisericesc s-a bucurat întotdeauna de un rol important de-a lungul istoriei cântării liturgice, activitatea lui fiind necesară chiar și în vremea cântării antifonice corale. Ca urmaș al cantorului din sinagogile evreilor, psaltul s-a diferențiat ca o treaptă a ierarhiei inferioare, nesacramentală, încă din secolul al IV-lea, când Sinodul de la Laodiceea (350), prin canonul al 25-lea, făcea din cântăreți o clasă aparte, vorbind de psalți anume orânduiți, „canonicești psalți”, care executau cântările conform cărții și urcați în amvon, deosebiți astfel de popor. Accesul la această atribuție era limitat, dovadă în acest sens fiind sinoade precum cel de la Laodiceea (350) și Cartagina (390), care prevedeau reglementări drastice, severe, stabilind, de exemplu, antiteza „ore cantare, corde credere” (cu gura să cânte, cu inima să creadă).

În vederea promovării acestor reglementări s-au înființat și școli speciale pentru pregătirea psalților, în conformitate cu hotărârile canoanelor și indicațiile Sfinților Părinți. Psaltul are datoria de a se pregăti temeinic înaintea fiecărei slujbe, pentru a-și duce la îndeplinire misiunea cât mai bine. De asemenea, el se va strădui să constituie un model atât în ceea ce privește moravurile și conduita sa, cât și cu privire la sentimentele pe care le exprimă prin intermediul cântării.

Astfel, există reglementări cu privire la toate aspectele legate de activitatea cântărețului bisericesc, pornind de la cum trebuie efectuată cântarea, până la cerințele privind aspectul acestuia: cântarea trebuie să fie „cu pietate și umilință, iar nu cu trufie ori nepăsare, ca în locașurile unde se dau petreceri lumești. Un psalt care are în Casa Domnului o ținută respingătoare, oricât de bogat ar fi el în darul cântărilor, totuși cu aceasta nu numai că nu hrănește pietatea creștinilor, ci mai mult o smulge din rădăcină și o nimicește cu desăvârșire.

Dacă de la maeștrii cântăreți lumești se cere buna cuviință și respectul către locul unde se află ei, și către auditoriul ce le stă înainte, cu atât mai vârtos se cere aceasta de la cei ce își deschid glasul lor pentru lauda lui Dumnezeu. Nu mai puțin se cuvine ca și îmbrăcămintea celor ce cântă să fie cuviinciasă, curată și potrivită cu sfântul locaș al Celui Prea Înalt. Tresvia sufletească, îngrijirea feței și a corpului încă se cer de la cei ce laudă pe Domnul prin cântarea lor bisericească.”

Urmărind firul menționării activității psalților și importanța lor, observăm că aceștia primeau în Orient și apelativul de povățuitori, pentru că ei cântau psalmi, iar poporul răspundea la anumite versuri printr-un refren anume. Tot aici, cântăreții erau primiți în serviciul Bisericii prin hirotesie.

Odată cu dezvoltarea Imperiului bizantin, a fost încurajată și apariția unui personal numeros de psalți, în special pentru bisericile mari. Construirea impunătoarei Catedrală Sfânta Sofia din Constantinopol l-a determinat pe împăratul Iustinian (+565) să organizeze un personal pe măsură pentru cultul religios din cadrul acesteia. Începând cu această perioadă, psalții se vor detașa în mod evident de grupul ipodiaconilor și al lectorilor (anagnoștilor). Pentru a evidenția acest aspect, putem menționa modul de organizare adoptat de Împăratul Iustinian, care consta în dispunerea cântăreților din Catedrala Sfânta Sofia în două coruri sau strane. Cei 25 de cântăreți erau grupați într-un mod ingenios, în funcție de ierarhie și titluri corespunzătoare:

a) Protopsaltul sau cel dintâi, primul dintre cântăreți, era conducătorul ambelor străni, ocupând pentru aceasta un loc în mijlocul bisericii. În timpul serviciului religios, el îndeplinea un rol asemănător dirijorului, dând tonul pentru ceilalți cântăreți și inițiind cântarea, urmat fiind de coriști. De asemenea, protopsaltul conducea învățământul cântării bisericești.

b) Doi domestici, care se aflau sub ascultarea protopsaltului și conduceau cele două străni, unul dintre ei dirija strana dreaptă, iar celălalt avea în grijă strana din partea stângă, acesta fiind numit mai târziu și Lampadarie.

c) Doi primiceri, care dețineau primul rang în fiecare dintre cele două coruri, și de la care începea numărarea cântăreților, de unde au primit și această denumire.

d) Arhonul condacelor conducea cântarea canoanelor la sărbătorile de peste an.

e) Protocanonarhul și canonarhul se ocupau de cântarea canoanelor și de păstrarea rânduielii în cântare. Aceștia erau ajutați de proxim.

Personalul descris în paragraful anterior activa în bisericile patriarhale, pe când celelalte biserici organizau cântarea bisericească după putere.

Așadar, pregătirea psalților a reprezentat o parte din preocupările împăraților bizantini și ale conducătorilor bisericii. „Din antichitate și până acum, psaltul a rămas acel cântăreț care s-a desăvârșit în meșteșugul viersuirii/melodificării Psalmilor și Laudelor/Imnelor pe anumite formule melodice (denumite thesisuri sau mathimi) și melodii (denumite melodii sau prosomii). Iar muzica psaltică este muzica Bisericii Ortodoxe, ocrotite de împărăția bizantină vreme de mai bine de o mie de ani, de la care și-a luat numele de muzică bizantină.”

În ceea ce îi privește pe dascălii, protopsalții sau compozitorii de muzică bisericească din Moldova până în secolul XIX, a căror activitate constituie obiectul acestui capitol, aceștia reprezintă un număr foarte mare, mulți în modestia lor rămânând în anonimat. Cercetările viitoare ne vor oferi poate mai multe informații în ceea ce îi privește, lexicografia românească primindu-i în paginile ei.

După cum am evidențiat în capitolul precedent, cea dintâi așezare monahală pe valea pârâului Secu a luat ființă în prima jumătate a secolului al XVI-lea, sub numele de Schitul lui Zosin, având hramul ”Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul”. De asemenea, conform mărturiilor păstrate de-a lungul istoriei și redate în capitolul sus-menționat, Nestor Ureche, mare vornic al Moldovei, construiește în anul 1602 întreaga mănăstire, înzestrând-o cu toate cele necesare. De-a lungul timpului, Mănăstirea Secu s-a remarcat prin mari personalități, care au contribuit la dezvoltarea muzicii bisericești, picturii, literaturii, precum și la dezvoltarea culturii române.

Paginile următoare reprezintă o încercare de a contura portretele celor mai importanți psalți și cântăreți din Mănăstirea Secu, în măsura informațiilor găsite.

Mitropolitul Varlaam Moțoc a fost unul dintre cei mai mari ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, din intreaga sa istorie. S-a născut în județul Vrancea în anul 1580 dintr-o familie de țărani răzeși foarte iubitori de Hristos. Din botez se chema Vasile. Chemat fiind să slujească Biserica lui Hristos și primind o educație aleasă din copilărie, a intrat în obștea mănăstirii Neamț. Apoi, auzind de vestitul egumen Dosoftei de la Schitul lui Zosima și de petrecerea sihaștrilor de pe valea pârâului Secu, tânărul Vasile Moțoc s-a stabilit aici prin anii 1590-1592. Timp de peste cincisprezece ani a fost întru toate ascultător dascălului său, egumenul Dosoftei, deprinzând de la el dragostea de Dumnezeu și multă cunoștință de carte.

În anul 1606, egumenul Dosoftei se mută din viața aceasta iar în anul 1608 ieromonahul Varlaam este ales egumen al mănăstirii Secu. În toamna anului 1632, arhimandritul Varlaam este așezat mitropolit al Moldovei. Vechile documente mărturisesc că mitropolitul a avut întotdeauna o deosebită grijă față de mănăstirea sa de metanie, unde a crescut și s-a format duhovnicește. Că orice agonisită dobândea o dăruia mănăstirii Secu: „apăsat de bătrânețe, în anul 1653 se retrage la metanie iar în 1657, la 19 decembrie se mută din viața aceasta și este înmormântat alături de biserică.

Preocuparea mitropolitului Varlaam pentru muzica bisericească se vede în faptul că Episcopul Mitrofan, în anul 1610, a cumpărat o carte de psaltichie în care alternează textele grecesti și slavonești pe care a dăruit-o ucenicului său, Varlaam. Iată însemnarea votivă în traducere românească: „În anul de șapte ori o mie, de zece ori cinci de două ori și nouă iarăși de două ori (7108) a cumpărat această carte de cântări chir Mitrofan, episcop de Roman și a dat-o ucenicului său ieromonahul Varlaam, să fie lui pentru slăvirea în cântece a lui Dumnezeu cel într-o Treime slăvit, până ce el va fi în acest trup muritor. Și cui va vrea să o dea și iară să o vândă să-i fie cu bună voie… Din această însemnare să cadă pe capul lui și să fie neiertat de Domnul anii soarelui atunci scăzându-i numărul mai sus scris se va cunoaște lămurit.” Din această însemnare reiese foarte clar faptul că Varlaam, viitorul Mitropolit al Moldovei, a prețuit muzica psaltică încă din tinerețe.

Paisie Velicicovschi, starețul mănăstirilor Neamț și Secu din Moldova, ocupă în istoria monahismului ortodox și a Bisericii Ortodoxe un loc deosebit, în persoana lui întâlnindu-se în chip minunat sfințenia vieții personale, iubirea de ortodoxie, aptitudinea remarcabilă de organizare a comunităților monahale cu viață de obște, priceperea de a atrage la sine și de a educa duhovnicește numeroase cete de ucenici, de a crea în jurul său o mare școală de ascetism duhovnicesc ortodox și un mare talent literar care l-a ajutat să săvârșească o operă însemnată și de mare trebuință și anume îndreptarea traducerilor vechi și realizarea unor traduceri noi din literatura ascetică a sfinților părinți.

Sfântul Paisie s-a născut la 21 decembrie 1722, la Poltava, Ucraina, primind numele de botez Petru. Prin grija mamei sale, este trimis la studii la Kiev, însă la scurt timp renunță la acestea, dedicându-se vieții monahale. Dornic de a cunoaște viața duhovnicească de la Muntele Athos, în 1746, pleacă spre Grădina Maicii Domnului, unde va rămâne timp de 17 ani. Întors pe meleagurile românești și având foarte mulți ucenici, mitropolitul Gavriil Callimachi îi încredințează mănăstirea Dragomirna.

În anul 1768, starețul Paisie pleacă de la mănăstirea Dragomirna, în urma unei scrisori de la egumenul mănăstirii Secu din Moldova, care îl invita să trăiască în această mănăstire. În anul 1775, când Bucovina cade sub ocupație austriacă, Mănăstirea Secu îl adăpostește pe cuviosul Paisie împreună cu 200 de călugări. După patru ani de nevoință la Secu, obștea paisiană se strămută la lavra mănăstirii Neamț, unificându-se cu mănăstirea Secu.

Este ușor de presupus că în ctitoria unde-și doarme somnul de veci mitropolitul Varlaam și unde a stărețit Sfântul Paisie Velicicovschi, muzica de strană nu putea fi mai prejos de climatul spiritual la ale cărui dimensiuni ridicate au contribuit monahii cântăreți ai secolelor acestor ilustre figuri. Mănăstirea Secu produse asupra starețului o impresie foarte frumoasă, fiind un loc pașnic, pustiu și netulburat prin nimic. Ocupațiile cărturărești ale starețului nu au fost întrerupte nici în Secu, unde se plănuia înființarea unei școli în care tinerii monahi să învețe limba greacă, cu scopul de a-i atrage spre traduceri și cărți patristice.

Strămutarea starețului Paisie la Mănăstirea Neamț a fost pentru el și cei mai de aproape ai săi foarte nedorită, deoarece erau nevoiți să părăsească o mănăstire liniștită și retrasă și să meargă într-o mănăstire bogată, mare și zgomotoasă, vizitată de mulțime de închinători. Starețul își făcea griji atât pentru strămutarea de amploare, cât și pentru unirea sub o singură administrație a trei comunități diferite – Neamț, Secu și Dragomirna.

Această strămutare la Neamt a avut loc în data de 14 august 1779, în urma hotărârii mitropolitului Gavriil și a domnitorului Moldovei Constantin Moruzi, pentru a reînoi viața duhovnicească. Astfel, cele două mănăstiri, Secu și Neamț, formează o singură obște, aflată sub conducerea starețului Paisie.

În ceea ce privește paisianismul, care s-a răspândit printre ucenicii direcți sau indirecți ai starețului Paisie în numeroase mănăstiri din Moldova, Țara Românească și mai ales din Rusia, exista o bogată literatură atât în limba română, cât și în rusește. Privind în general activitatea de traducere a literaturii grecești în limbile română și slavo-rusă desfășurată în obștea sfântului Paisie, cercetătorii români au scos prea puțin în relief școala românească de traducători de la Dragomirna, Secu și Neamț, precum și volumul impresionant al traducerilor efectuate atunci în aceste mănăstiri care prezintă o importanță deosebită atât pentru istoria preocupărilor teologice ale românilor, cât și pentru istoria limbii române literare și a culturii românești în ansambu.

Cu privire la dezvoltarea muzicii în timpul stăreției Sfântului Paisie, este necesar a fi menționat faptul că între principalele direcții ale așezământului paisian se numărau: viața de obște, o disciplină severă și în spiritul valorilor ascetice, îndeletnicirea cu diferite meșteșuguri, preocupări ale îmbogățirii culturii teologice, în aceste preocupări fiind inclusă și muzica, sprijinită direct de ilustrul stareț nemțean. Aportul starețului nemțean la muzica religioasă din cadrul Mănăstirii Neamț a fost extins și la mănăstirile din jur: Secu, Sihăstria, Agapia și Văratec.

Cel puțin două sunt planurile ce trebuie urmărite în evoluția muzicală din timpul și mai ales după stăreția Sfântului Paisie imortalizate și în cântări religioase puse în circulație încă din timpul vieții sale. Primul plan se referă la afirmarea școlii muzicale nemțene corelând cele două date 1779 – anul mutării sale la Neamț și 1782 – anul afirmării școlii conduse de Iosif Monahul, putem spune că paisianismul a creat mediul favorabil punerii în evidență a potențialului artistic acumulat în urma unor puternice tradiții de școală muzicală. Ținând cont de faptul că într-un domeniu ca cel muzical salturile nu apar decât ca rezultate ale unor acumulări de lungă durată, vom considera că activitatea creatoare a conducătorilor școlii muzicale de la Neamț este continuatoarea vechilor tradiții muzicale dar culminația lor era posibilă doar într-un cadru generos ca cel oferit de paisianism.

Cel de-al doilea plan al dezvoltării muzicale a marii lavre moldave din perioada stăreției Cuviosului Paisie are în vedere debutul cântării corale care venea din Rusia și este ajutată de faptul că la vremea sa cântările eclesiale se practicau în strana dreaptă în limba slavonă iar în cea dreptă în limba română și e de crezut că starețul va lupta pentru întărirea tradiției cântării în limba slavonă și greacă pentru a contribui și pe această cale la oprirea puternicului val de extindere a catolicismului de care fugise din Poltava.Prin Paisie muzica își întoarce și mai consecvent spre izvoarele grecești. În 1808 în tipografia Mănăstirii Neamț vede lumina Rânduiala cum se cuvine a cânta cei doisprezece psalmi deosebi, iar în 1814 apare Kecragarion.

Aceste lucrări, realizate ca urmări directe sau mai îndepărtate ale îndemnurilor lui Paisie, au același scop ca și apelul la textele originale ale lui Efrem Sirul, considerat cel mai mare imnograf care a lucrat cu cel mai renumit melod bizantin. Această raportare permanentă la originile muzicii bizantine este dublată de promovarea muzicii cultice în formă corală. Cercetători ai muzicii bisericești, precum Episcopul Melchisedec în al său Memoriu despre cântările bisericești în România din 1882, precum și întemeietorii muzicologiei românești, Titu Cerne și Teodor T. Buraba sunt de acord că starețul Paisie a adus cu el la Mănăstirea Neamț și cântarea pe note liniare ce se practică în Galiția și în Rusia apuseană. Teodor Burada, în capitolul intitulat ,,Corul de muzică vocală din Mănăstirea Neamțul’’ face o reconstituire a acestei formații, ,,în Moldova nu cunoaștem să fi fost alt cor de muzică vocală bisericească după sistemul europenesc, pe note liniare, decât acel înființat la Mănăstirea Neamțul, de către Preacuviosul întru pomenire Arhimandrit Paisie, starețul sfintelor Mănăstiri Neamțul și Secul.”

Dorind a îndeplini și a îndrepta multe lipsuri ale Bisericii noastre contemporane atunci apăsată greu de grecism, starețul Paisie a socotit că ar fi de mare nevoie să înființeze o școală de cântări armonice pe lângă vechea școală de cântări unisonice, aflată înainte de a veni el în chinovie, așa că înființa pe la 1782 el înființa pe lângă scoala de psaltichie o mare secție de cântări bisericești corale după sistemul liniar europenesc, cu cuvintele însă în limba slavonă, pentru aceea corul s-a numit corul bisericesc de muzică vocală spre a se deosebi de secția cântărilor orientale. Această școală înființată de starețul Paisie, numită scoala slavona de cântări bisericești a produs un mare număr de buni cântăreți și a format apoi un cor renumit.

Episcopul Melchisedec considera că școala de muzică bisericească, creată la Iași de Veniamin Costachi în 1805 și condusă de protopsaltul Petru Lampadarie de la Patriarhia din Constantinopol, avea ca model scoala de la Mănăstirea Neamț, unde starețul Paisie introdusese melodia pe note utilizate în Galiția și Rusia apuseana.Urmele corului întemeiat de Paisie pot fi urmărite până în preajma anului Unirii și prin prezența sa la Iași la fiecare sărbătoare a hramului bisericii domesti a Sfântului Neculae cât și în ziua onomastică o domnitorului Mihail Sturza.

Dacă pe planul muzicii de factură bizantină Cuviosul Paisie și curentul cultural pe care l-a generat asigură climatul în care se vor afirma cei trei reprezentanți străluciți ai școlii nemțene, Iosif, Visarion și Dorotei Iordachiu, colaborator al lui Dimitrie Suceveanu, contemporani și participanți la aplicarea reformei hrisantice în Moldova și a viitoarei tipografii muzicale de la Neamț, pe planul muzicii corale și aduce sămânța din care va răsădi primul cor bisericesc în limba română condus de Ioan Cartu, pregătind drumul lui Gavriil Musicescu și al școlii sale muzicale. Sunt merite care fac din Cuviosul Paisie cel Mare și un reprezentant al istoriei muzicale românești.

Pentru toate aceste mari realizări duhovnicești legate de personalitatea cuviosului Paisie, de la Neamț, pentru viața lui plină de sfințenie și pentru mulțimea ucenicilor lui care s-au răspândit în Țările Romane cât și peste hotare, Biserica Ortodoxă Romana l-a numărat în ceata sfinților încă din primele două decenii ale secolului al XIX-lea. Ucenicii i-au întocmit slujbă cu tropar, condac și canoane iar cei cinci biografi ai săi: Mitrofan Platon, Isaac Dascălul, Grigorie Dascălul și Vitalie, i-au scris pe scurt viața și nevoințele și sfârșitul său binecuvântat numindu-l cuvios și sfânt îndată după mutarea sa din trup.

Ierodiaconul Neofit Boghiu 

Din perioada postpaisiană, când la Neamț poposește pentru trei ani Macarie Ieromonahul, este amintit în corespondența episcopului de Roman, Melchisedec, cu mitropolitul Calinic din 26 iunie 1872, numele unui ucenic ce venea din vechea ctitorie a lui Nestor Ureche. Este vorba despre bătrânul Neofit, care ducea suflul înnoitor al cântărilor în noua sistimă, în Mănăstirea Secu, reprezentând una dintre prelungirile îndepărtate ale școlii lui Macarie de la Mănăstirea Neamț. „Sâmbătă în 24 iunie – scrie autorul Memoriului pentru cântările bisericești – ne-am dus la Secul. Duminică am ascultat sfântul serviciu acolo și l-am găsit în bună regulă. Mi-a făcut o deosebită impresie un bătrân Neofit, carele cânta la strana stângă. El este ucenic al dascălului Macarie, carele cel întâiu a tradus și introdus psaltichia la noi la români.”

Ierodiaconul Neofit Boghiu, un neîntrecut cântăreț și compozitor de cântări care a trecut către veșnicele locuri în 1912. Acesta avea foarte mulți ucenici dintre care s-au ales diferiți meșteșugari, cântăreți bisericești și caligrafi. Neofit Boghiu este un scoborâtor dintre aceia. Părintele arhimandrit Dionisie Udisteanu arată că de la el s-a simțit lipsa cântăreților buni.

Arhimandritul Andronic Popovici

Ieroschimonahul Andronic Popovici s-a născut la 4 iulie 1820 în satul Lungani, în familia preotului Nicolae Nanu și a soției sale Măria, născută Badenschi. În familie erau trei copii. Dar în 1829, când împlinise 9 ani, a decedat mama și el a fost dat la învățătură la dascălul satului Lungani, Teodor, unde s-a aflat până în l831, când a murit și tatăl său. După aceasta a fost adăpostit de unchiul său din partea tatălui, părintele Ioan din același sat Lungani. Mai târziu, Andrei a hotărât să se consacre slujirii Domnului, plecând la bunelul său din partea mamei, schimonahul Daniil Badenschi. Acesta l-a rugat pe egumenul mănăstirii Neamț, arhimandritul Dometian, să-l primească în ascultare pe copilul de 11 ani. Fratele lui Andrei, Gheorghe, era prea mic și de aceea n-a fost primit la mănăstire, iar fratele mai mare a rămas ca și ascultător. Până în 1839 Andrei a studiat Tipicul bisericesc și a îndeplinit diferite ascultări. În 1839 Andrei a fost călugărit la Lavra Neamț, cu numele Andronic. La 5 aprilie 1842, Meletie, episcopul de Stavropolis, l-a hirotonit ierodiacon la biserica Buna Vestire din Iași.

În 1847 ierodiaconul Andronic a fost numit tipicar la mănăstirea Secu, unde concomitent avea grijă și de păstrarea cărților. ,,În anul 1847, înoindu-se Mănăstirea Secu după ardere, am fost rânduit la ascultare, ca să fiu tipicar soborniceștii biserici în locul bartanului Neofit, care îmbătrânise și nu mai putea să ție locul din cauza bătrâneții, pentru că pătimise încă și mare primejdie când a fost pojarul, că i-au ars barba și i-au fript obrazul și mâinile și picioarele, fiindcă el pe toate cărțile mănăstirii le ține într-un dulap în chilie și m-am sârguit pe cât s-a putut de le-am scăpat…eu primind această ascultare ca din mâna lui Dumnezeu de la preacuviosul egumen Teodosie și de la duhovnicul Neofit și de la ceilalți frați ai soborului îndată am pus în lucrare și am întemeiat biblioteca de asupra sfintei porți sub clopotnița cea mare…Și am sârguit de am adunat tot felul de cărți în limba moldovenească,

slavoneasca și grecească, așezându-le în două dulapuri mari…Biblioteca nu avea o încăpere aparte.”

Predecesorul lui Andronic – Ieromonahul Neofit păstra toate cărțile mănăstirii într-un cufăr din chilia sa. După cum ne mărturisește însuși Andronic în cartea sa Oareșcare aduceri aminte…: „Am fost rânduit de ascultare, ca să fiu tipicariu soborniceștei biserici, în locul părintelui duhovnicului Neofit… Pentru că pătimise încă și mare primejdie când a fost pojaru (1844 n.a.), că au ars barba și i-a fript obrazul și mâinile și picioarele, fiindcă el el pe toate cărțile mănăstirii le ținea întru un dulap în chilie: și s-au sârguit, pe cât s-au putut de le-au scăpat…”.

Andronic hotărăște să amenajeze biblioteca într-o clădire separată. El găsea timp, de rând cu alte ocupații, să citească și să transcrie textele, care i-au plăcut. În iunie 1850, Andronic a fost hirotonit ca ieromonah de către episcopul Mardarie. Anume de această perioadă a aflării lui Andronic la mănăstirea Secul ține datarea primelor lui manuscrise. În baza cercetării mai multor cărți el a alcătuit trei antologii de muzica psaltică. La ultima anexează acatistul Sf. Cuv. Parascheva. În 1851 Andronic copiază două manuscrise cu Jurnal de călătorie a ieroshimonahului Chiriac, care descrie calea de la mănăstirea Secul până la Sfântul munte Athos și în Ierusalim în 1849, precum și Notițe de călătorie în Rusia în 1850, având drept anexă evenimente din istoria bisericii. Aceste notițe se păstrează în fondul mănăstirea Noul Neamț. Originalul notițelor părintelui Chiriac se află în biblioteca mănăstirii Neamțul. Ieroschimonahul Chiriac a tradus câteva lucrări din limba rusă, printre care și lucrarea ierarhului rus Dmitrii Rostovschi Cercetarea, adică examinarea schismei, pe care părintele Andronic a copiat-o în 1855 și a dăruit-o Schitului Acoperământul Maicii Domnului.

La mănăstirea Secu, Andronic scrie două volume ale lucrării sale finalizată în patru volume Istorii bisericești și politicești de la nașterea Domnului până în 1858 (cronograf), v. II – 1850 și v. III – 1851. Primul și ultimul volum au fost scrise la mănăstirea Neamț în 1853 și 1858, probabil în lipsa unor surse documentare la mănăstirea Secu.

Ulterior, manuscrisele au fost, de asemenea, dăruite Schitului Acoperământului Maicii Domnului. Este o lucrare voluminoasă, care include peste o mie de pagini, fiind în cea mai mare parte compilativă. Ea reprezintă începutul cercetărilor părintelui Andronic în domeniul istoriei Bisericii Ortodoxe Universale și celei Române. În același timp, istoriograful acorda o atenție deosebită istoriei mănăstirilor, cu care l-a legat pronia dumnezeiască. Un rol decisiv în formarea viitorului istoriograf l-a avut activitatea la mănăstirea Neamț, unde vine în septembrie 1853. Acolo el a îndeplinit mai multe funcții: duhovnic (la mănăstirea Secu, la 15 mai 1853, cu binecuvântarea mitropolitului Moldovei și Sucevei Sofronie Miclescu, bibliotecar și ajutor de egumen, iar la 3 ianuarie 1855 a fost numit ecleziarh superior la Lavra Neamț).

Părintele Andronic se străduia să completeze golul unor studii sistematizate printr-o neobosită autoinstruire în bibliotecă și în fondurile arhivistice ale mănăstirii Neamț. Autoinstruirea a dat roade bogate. El a lăsat un material valoros despre starea bibliotecii monastice după incendiul din 1862, în timpul căruia o bună parte din fonduri a fost pierdută irecuperabil. Din lucrările perioadei anteincendiare face parte Condica averilor bisericești și iconomicești a sfintelor mănăstiri Neamțu și Secul, scrise de părintele Andronic în 1853, când a preluat funcția de bibliotecar principal.

În această lucrare, pe lângă averea și cărțile bisericii Înălțarea Domnului, este inclusă și lista tuturor cărților din bibliotecă. La acel moment, la mănăstirea Neamțu se păstrau 104 manuscrise românești, tălmăciri din greacă ale cărturarilor români din școala paisiană; 146 manuscrise românești, copii de pe originalele traducerilor; 118 manuscrise slavone, majoritatea realizate la școala lui Paisie; 96 manuscrise în limba greacă; 995 cărți, editate în limba română; 773 cărți în limbile slavone și rusă. Conform părintelui Andronic, Condica averilor bisericești și iconomicești a sfintelor mănăstiri Neamțu și Secul nu cuprinde cărțile păstrate în Turnul mare al mănăstirii, numit ,,Pendulul”, unde se aflau câteva mii de alte manuscrise și tipărituri dintr-o perioadă mai timpurie. Activitatea literară a părintelui Andronic la Lavra Neamț este ilustrată de un mare număr de lucrări – 19 manuscrise și 2 lucrări tipărite. Mai întâi, părintele Andronic scrie Istoria sfintelor mănăstiri Neamțu și Secul adunată în scurt, pe care a terminat-o la 20 martie 1857.

Părintele Andronic avea experiență de muncă în toate sferele de activitate, însă el acorda prioritate necesităților duhovnicești ale călugărilor. De rând cu cele 30 de manuscrise aduse de el de la mănăstirea Neamț, părintele Andronic primea numeroase donații de carte din partea mitropoliei Moldovei, altor mănăstiri și schituri românești, de la persoane particulare în scopul creării celei mai mari biblioteci monastice din Basarabia.

În 1884 la mănăstirea Noul Neamț erau 146 manuscrise din secolele XIV – XIX și un număr impresionant de cărți tipărite, printre care și mostre ale edițiilor vechi românești. În timpul aflării sale în Basarabia, arhimandritul Andronic a mai scris și un Sinaxar, pe care l-a alcătuit în baza Mineilor grecești, românești și slavone.

Particularitatea acestei lucrări constă în folosirea de către autor a spuselor sfinților părinți, preluate din Filocalie. Părintele Andronic citează multe pasaje din creația starețului Paisie Velicicovschi. Viața și activitatea părintelui Andronic au fost rodnice și în sfera administrativă, în special după ce a fost ales, la 10 aprilie 1885, egumen al Mănăstirii Noul Neamț. El a devenit primul egumen-stareț al Mănăstirii Noul Neamț, până la el egumenul fiind ales formal de sinodul frățiilor de la mănăstirile Neamț și Secu.

Preluând ocârmuirea mănăstirii, părintele Andronic a început mai multe construcții. Pe timpul lui a fost construită și sfințită Biserica "Înălțarea Sfintei Cruci" cu un bloc de chilii în două nivele. Concomitent a fost încheiată și construcția spitalului.

În 1884 au fost construite un hambar pentru cereale și un depozit, în 1886 o bucătărie de piatră cu două chilii pentru bucătarie, în 1891 a fost înălțat un zid de piatră în jurul mănăstirii. În 1892 au fost deschise o librărie și un magazin de icoane. Pentru aceste lucrări, părintele Andronic a fost dăruit cu diverse distincții, printre care Crucea Sinodală. La 15 aprilie 1890 la Catedrala din Chișinău părintele Andronic a fost hirotesit în treapta de arhimandrit de către Arkadie Filonov, Episcop de Akkerman.

După o boală îndelungată, arhimandritul Andronic a trecut la Domnul la 13 august 1893. El a fost înmormântat în curtea cimitirului Mănăstirii Noul-Neamț, dar mormântul lui nu s-a păstrat, deoarece în perioada sovietică acest cimitir a fost distrus. Părintele Andronic Popovici rămâne în amintirea noastră ca un neobosit cărturar, istoric, copist, duhovnic și un fidel custode al învățăturii starețului Paisie Velicicovski.

Manuscrisele muzicale aparținând lui Andronic sunt în număr de patru:

a) Carte cu anixandare, polielee, evloghitare și alte cântări pentru privegheri (Privighier româno-grec), scrisă de Andronic la vârsta de 21 de ani, în Mănăstirea Secu: „Această sfântă carte s-au scris precum să veade, în anul 1841 de mine mult păcătosul Andronic, aflându-mă atuncia rânduit de ascultare paraclisiarh în Sfânta monastire Secul. Și acum o hotărăsc, ca să fie în veaci a obște – jitiei prefericitului părintelui nostru starețului Paisie și cine o va înstrăina ori în ce chip dintru această sfântă a noastră noaă monastire Neamțul, acela în veci să rămâie supt neiertat canon: și neblagoslovenia Maicii Domnului și părintelui nostru, 1864.”

b) Antologhion româno-grec (heruvice, axioane, chinonice), anul copierii: 1846. „Această carte s-au dăruit de mine la Sfântul schit Săhăstria, ca să fie de-a pururea în biserică, iară de o va înstrăina cineva de la numita biserică, ori în ce chip … să dea răspuns în ziua judecății. […] Ierodiacon Andronic, 1846 iulie 20.”

c) Cartea cu cântări trebuincioase la privegheri și acatistul Prea Cuvioasei Parascheva, care s-au adunat și s-au scris așa de mine, când eram în vârstă de 29 de ani în Monastirea Secului: „Întru slava Sfintei și începătoarei de viață făcătoarei și nedespărțitei Treimi, s-au scris această Sfântă carte adunându-se după cum să vede, cu multă osteneală de Ierodiaconul Andronic în Sfânta Monastire Secul: 1849.”

d) Liturghier, Antologhion, Prohodul Domnului, cel de-al patrulea manuscris muzical al lui Andronic Bălan-Popovici cuprinde cântări de la liturghie (printre ele Crezul, Tatăl nostru). În plus, apar Canonul Stâlpărilor, creația lui Filothei sin Agăi Jipei, Prohodul Domnului și Cântarea lui Ioasaf, împăratul Indiei: „Această sfântă carte s-au adunat de prin multe cărți și am scris cum se vede când încă mă aflam Ierodiacon și în ascultare, tipicariu, soborniceștii biserici Sfânta Monastire Secul, în Moldova. Iar acum o hotărăsc ca spre pomenirea ostenelilor ce am întrebuințat, să rămâie în veci a sfintei noaăi Monastiri Neamțului. Iar cine o va înstrăine ori în ce chip, acela în veci să fie înstrăinat de mila lui Dumnezeu, având izbăvitor pe Preacurata Maica lui Dumnezeu și pe Prea Fericitul Părintele nostru Starețul Paisie, anul 1864, Andronic Duhovnic.”

Partiturile cântărilor au fost copiate de Andronic din manuscrise mai vechi și din creații ale unor autori români: Macarie Ieromonahul, Iosif Schimonahul, Visarion Ieromonahul și Nectarie Arhiereul.

Este posibil ca la unele dintre acestea să fi intervenit și pana copistului, pentru că unele variante nu pot fi găsite decât la el. Dacă cineva ar analiza atent cântările din toate manuscrisele lui Andronic, ar descoperi care este contribuția acestuia la dezvoltarea psaltichiei moldovenești. Calitățile de compozitor ale lui Andronic sunt ilustrate în manuscrisul copiat în 1846, în care există cântarea Heruvicul. Andronic face o delimitare clară între Canonul din Duminica Floriilor al Părintelui Macarie și între cel după firea moldovenească.

Există un număr mare de cântări, iar numele autorilor sunt rareori consemnate. Dintre autorii români sau traducători sunt consemnați: Iosif Schimonahul, Visarion Ieromonahul și Nectarie Arhiereul. În cazul unor cântări compuse de Macarie Ieromonahul sau de Visarion, nu este indicat numele autorului. Este posibil ca la șlefuirea unor cântări să fi lucrat mai mulți muzicieni, ale căror nume au fost de cele mai multe ori uitate sau ținute secret datorită obligației monahului de a fi smerit ori de a nu se mândri cu opera sa.

Arhimandritul Grichentie Damian

Tipicar al mănăstirii. Născut la data de 17 februarie 1927 în localitatea Bârlad, Gheorghe, căci așa se numea din botez, fiul lui Mihai și Catinca, a ales de tânăr să-și petreacă viața în chipul cel îngeresc. Astfel, la numai douăzeci și unu de ani își dedică viața lui Dumnezeu. Peste cinci ani, după perioada de ispitire canonică specifică oricărui novice, este tuns monah la 13 octombrie 1953, primind numele de Grichentie. La 27 martie 1954 este hirotonit ierodiacon și apoi ieromonah la 29 august 1957.

Părintele pomenit mai sus, cu metania din Mănăstirea Secu, a fost multă vreme slujitor la Patriarhie, iar o perioadă Eclesiarh Mare la Catedrala Patriarhală, stareț la mănăstirea Cetățuia din Iași, muzeograf la mănăstirea Neamț și stareț la Secu un an și jumătate. După o viață închinată slujirii Bisericii lui Hristos, s-a retras definitiv la Secu în 1990.

A adus cu dânsul multe cărți, pe care le-a adunat în întreaga viața. Acestea erau îngrijite și inventariate, purtând chiar și iscălitura sa, ca și viața lui de altfel, ce era pecetluită cu ștampila bunei rânduieli. Toate lucrurile îi erau aranjate frumos, fiecare la locul lui. La el în chilie nimic nu era împrăștiat la voia întâmplării. Ținea mult la simplitatea monahului. Părintele Grichentie avea mulți talanți dăruiți de Domnul spre a-L proslăvi. Unul din aceste daruri era cel al sculpturii în lemn. Multe din lucrările sfinției sale au rămas mănăstirii și au fost expuse în cadrul Colecției de Obiecte Bisericești. Ținea ca la strană să se citească rar, clar și după tipic. Îi îndruma pe părinți să articuleze corect cuvintele căci era obișnuit de la Patriarhie cu o rânduială solemnă. Îi plăcea ca slujbele să fie frumoase, împodobite cu rugăciuni și cântări îngerești unde și sufletele îngenunchează. Dorea ca oamenii să se bucure de aceste momente sacre, de această întâlnire o omului cu Dumnezeu în rugăciune, în care cerul se unește cu pământul. Pentru unii poate era chiar prima întâlnire. Era renumit pentru solemnitatea cu care slujea. Mărturisesc părinții care l-au cunoscut că erau pelerini care frecventau Mănăstirile Secu și Sihăstria, iar unii poate mergeau mai des la Sihăstria, însă dacă auzeau că slujește Părintele Grichentie la Secu renunțau să meargă la Sihăstria, numai să vină, să-l asculte și să-l vadă pe acest părinte. Slujba ținută de Părintele Arhimandrit aveau o frumusețe aparte. Toate gesturile liturgice și mișcările îi erau pline de evlavie și pioșenie. Vocea lui pătrunzătoare te făcea să te simți ca în fața lui Dumnezeu

Protosinghelul Ghervasie Hulubaru

Pictor și cântăreț la strană.

Părintele protosinghel Ghervasie Hulubaru, a fost un alt iubitor de frumos ce a viețuit o perioadă în Mănăstirea Secu, fiind un bun pictor și cântăreț la strană.

Protosinghelul Sofronie Ungureanu 

Dumnezeu i-a dăruit viață în ziua de 4 mai 1917 și se numea înainte de a fi călugărit Simeon. Părinții lui erau Ivan și Ecaterina. La numai 22 de ani se închinoviază în obștea Mănăstirii Secu. Este tuns în monahism în 1943, intrând în rândul clericilor pe 12 decembrie ale aceluiași an, când este hirotonit ierodiacon. La 16 februarie 1944 este hirotonit ieromonah, un an mai târziu fiind hirotesit protosinghel (6 ianuarie 1946) Părinții își amintesc despre el că avea un caiet de muzică în care își nota cântările psaltice care îi încălzeau inima. La strană obișnuia să citească rar și sacadat.

Ierodiaconul Gherasim Ceapă

Născut la 20 martie 1920 în comuna Ciurea din județul Iași, a îmbrățișat de tânăr viața călugărească în Mănăstirea Secu, la numai 28 de ani. După timpul cuvenit de ispitire canonică specific fiecărui novice, este tuns în monahism la 11 martie 1951, schimbându-i-se numele din Gheorghe în Gherasim. Pentru darul cu care Dumnezeu l-a înzestrat, acela de a psalmodia dulce, la scurt timp, pe 30 iulie 1951, este hirotonit ierodiacon.

Iubea muzica, căci ea este limbajul cel mai apropiat de suflet. Mărturisesc părinții că avea o voce îngerească, deosebită când slujea, încât părinții îl asemănau cu un clinchet de clopoțel. Nu slujea des, însă atunci când se întâmpla aceasta era o mare bucurie pentru toți cei prezenți.

Ierodiaconul Antim Dodu 

Venise de tânăr în mănăstire și trecuse prin toate ascultările. De-a lungul viețuirii sale în mănăstire a avut patru stareți, iar la un moment dat obștea ar fi vrut să-l aleagă chiar stareț. El era tipicarul mănăstirii, stâlpul slujbelor, fiind nelipsit de la Biserică. Știa tot tipicul pe dinafară. I-a învățat pe mulți rânduiala slujbelor, să cânte și chiar să citească. Era ca un părinte pentru toți. De douăzeci de ani avea ascultarea la strană, împodobind slujbele cu cântări, fiind nelipsit de la Biserică. Când slujea Părintele Antim, și asta se întâmpla doar de câteva ori pe an, toți părinții veneau să-l asculte, fiind foarte îndrăgit pentru solemnitatea ce-i inunda întreaga ființă…Slujbele cu el erau pline de pace și bucurie sfântă.

O mențiune privind alți cântăreți care au activat în Mănăstirea Secu ne este furnizată și de către Arhimandritul Dionisie Udișteanu, care ne prezintă numele cântăreților și citeților numiți cu ocazia comemorării a 300 de ani de la moartea Mitropolitului Varlaam. Astfel, apar nume ca Fr. Filip Lazăr, Ierod. Nicanor Capșu, Monah Paisie Tolpan, Monah Emilian Găină.

Mai departe, pentru a evidenția activitatea muzicală și a ilustra numele protopsalților din Mănăstirea Secu, este necesară trecerea în revistă a Corului ”Sf. Ierarh Varlaam”. Acest cor a apărut cu binecuvântarea Preacuviosului Părinte Arhimandrit Vichentie Amariei, Starețul Mănăstirii Secu și cu strădania părinților care îndulcesc sufletele tuturor celor prezenți la sfintele slujbe. Astfel, a apărut inițiativa de a se înființa un grup psaltic pus sub oblăduirea Sfântului Ierarh Varlaam. Redăm în cele ce urmează declarația secretarului manăstirii la apariția acestui cor:

„Dorința de a se înființa acest grup psaltic a apărut mai demult, întrucât mulți dintre pelerinii care vin și se închină în sfânta noastră mănăstire au întrebat dacă nu avem la pangarul mănăstirii un CD audio cu cântări înregistrate de părinții călugări. Astfel că ne-am gândit să oferim pelerinilor o modalitate prin care să ia cu ei acasă frumoasele cântări pe care le aud cântându-se la strană. Din acest motiv ne gândim să înregistrăm în toamna aceasta un CD audio cu cântări religioase”, a declarat Ierod. Iustin Câmpanu, secretarul Mănăstirii Secu.

Părinții care fac parte din acest cor sunt: Ierom. Calinic Nechitoaia, Ierod. Paisie Chiruța, Ierod. Iustin Câmpanu, Monah Xenofont Nechitoaia, Fratele Andrei Scorpan, Fratele Vasile Toiu, Fratele Constantin Judescu, și câțiva studenți și seminariști de la Facultatea de Teologie “Dumitru Stăniloae” din Iași și Seminariile “Sf. Vasile cel Mare” din Iași și “Sf. Gheorghe” din Roman.

Cu binecuvântarea Preacuviosului Părinte Arhimandrit Vichentie Amariei, starețul Mănăstirii Secu, proaspătul înființat grup psaltic “Sfântul Ierarh Varlaam” a dat răspunsurile la strană la sărbătoarea mănăstirii din anul 2009, în zilele de 29 și 30 august, spre bucuria duhovnicească a celor prezenți ce și-au înălțat inimile în glasuri îngerești.

După cum am văzut, monahii de astăzi din mănăstirea Secu duc mai departe preocupările pentru muzică ale înaintașilor lor, prin înființarea unui cor psaltic care poartă numele Sfântului Mitropolit Varlaam, ocrotitorul acestei sfinte mănăstiri. Actualul stareț al Mănăstirii Secu, Arhimandritul Vichentie Amariei, el însuși cunoscător al muzicii psaltice, conduce uneori strana, dând dovadă prin aceasta că toți monahii din această mănăstire sunt dedicați activității muzicale.

CAP. 3. Manuscrise muzicale bisericești din Mănăstirea Secu

3.1 Patrimoniul Mănăstirii Secu

Se știe că, odată cu înființarea lor, mănăstirile erau înzestrate de către ctitori cu toate odoarele, cărțile și veșmintele necesare așezămintelor bisericești. Prin bogăția materialului și valoarea lor artistică ele formau un adevărat tezaur, mărit cu timpul prin danii succesive. Din cauza vremurilor vitrege însă, a luptelor, incendiilor și prădăciunilor atât de dese pe atunci, în mare parte ele s-au pierdut. Secu este una dintre rarele mănăstiri unde prin truda și grija călugărilor care au știut să le ascundă la timp, s-au putut păstra până astăzi aproape toate aceste odoare.

Colecția muzeală a Mănăstirii Secu este, fără îndoială, una dintre cele mai bogate și valoroase, reunind un mare număr de obiecte liturgice, icoane vechi și broderii, adevărate capodopere ale genurilor respective.

Tezaurul cuprinde numeroase broderii, argintării, cruci de lemn sculptate, evanghelii cu scoarțe ferecate în argint, însumând un total de peste 70 de obiecte, expuse, în cele mai bune condiții, în sala amenajată pe latura de sud.

O altă parte a obiectelor de valoare provenite de la mănăstirea Secu și desigur cele mai reușite dintre ele sunt expuse în secția feudală a Muzeului de artă al României din București.

Broderiile, folosite din cele mai vechi timpuri ca o parte complementară a picturii pentru ornamentarea interioarelor de biserici ca acoperăminte, văluri, draperii și veșminte, au avut în Moldova o deosebită înflorire.

Dintre piesele mai vechi păstrate încă la Secu, cea mai importantă este epitaful expus în muzeul mănăstirii. Această frumoasă broderie de mari dimensiuni, ornamentată cu perle și pietre prețioase, are în centru obișnuita scenă a plângerii lui Iisus, cu personajele cusute cu fir de aur pe un fond de catifea roșie, încadrată cu o inscripție în limba slavonă și cu un bogat chenar decorativ. O fâșie de mătase verde împodobită cu ciucuri de culoare roșie și având scrisă la partea inferioară o a doua inscripție, însă de data aceasta în limba greacă, cu litere foarte mici, formează partea marginală a broderiei.

Inscripția mare ne arată că:

,,Acest aer a sfintei îngropări a Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos a făcut robul lui Dumnezeu Pan Nestor Ureche, Mare Vornic în Țările de jos și Jupâneasa lui, Mitrofana, și l-au dat în dar evlavios la noua zidită lor mănăstire numită Secu unde este hramul Tăierii cinstitului cap al Sfântului slăvitului Proroc și Înaintemergătorului și Botezătorului Domnului Ioan, pentru izbăvirea sufletelor lor și ale părinților și ale copiilor lor în zilele bine cinstitorului și de Hristos iubitorului domnului nostru Io Simion Moghilă Voevod, domnul Țării Moldovei la leatul 7116 (1608) Mai.”

Inscripția a doua spune:

,,Acest sfânt și sfințit epitaf s-a făcut cu cheltuiala cea multă a preacinstitului boier Kir Nestor Ureche, mare vornic a toată Moldo-Vlahia și a soției sale Mitrofana și s-a închinat la mănăstirea lui cea denumită Secu. Truda și grija de mână a Filoteei monahiei din Constantinopol”.

Scena centrală cuprinde ca de obicei trupul lui Hristos întins, cu capul ținut în brațe de Maica Domnului și înconjurat de ucenici. Deasupra acestor personaje, reprezentate într-o atitudine statică, exceptând pe Maria Magdalena cu brațele ridicate în sus, plutesc o mulțime de îngeri în plin zbor, dând o notă de mișcare în contrast puternic cu scena inferioară. În cele patru colțuri sunt figurați evangheliștii.

Trebuie subliniat faptul că epitaful, lucrat în tradiția vestitelor aere mai vechi din veacul al XV-lea, pe lângă înalta sa valoare artistică, este totodată și ultima piesă de acest gen din Moldova. În afară de acesta, se mai găsesc încă diferite alte piese de broderie, dintre care unele de o incontestabilă valoare artistică.

Bedernița din 1602 (format 42 42 cm), reprezentând pe Iisus înconjurat de alte personaje biblice, brodată pe un fond de mătase, cu fir de aur și bătută cu mărgăritar, se remarcă printr-o deosebită armonie a culorilor.

O altă bederniță (format 35 35 cm), din catifea de culoare trandafirie, este brodată tot cu fir de aur. În câmpul central are un medalion înscris într-o cruce iar cei patru evangheliști sunt figurați la colțurile pătratului.

Un orar, în stilul broderiilor populare, este țesut în fir de aur și ornamentat cu frunze de trifoi și păsări stilizate. Felonul starețului Paisie este de catifea verde și brodat cu fir de argint și aur.

Între broderiile care se mai păstrează la Secu se înscriu: un Antimis de mătase, din 1664, dăruit de Hatmanul Gavril – ctitorul mănăstirii Agapia nouă și frate cu Vasile Lupu; o dveră de la începutul secolului al XVII-lea și trei procovețe de catifea, brodate cu fir de argint și aur. În Muzeul de artă din București se află câteva piese care provin de la mănăstirea Secu: două nebedernițe brodate cu fir de aur, trei epitrahile, zise ctitoricești, de la sfârșitul secolului al XVI-lea, sacosul mitropolitului Varlaam din 1642, de catifea verde cusut cu mărgăritar, cu inscripție pe guler. La acestea se adaugă cele trei omofoare ale lui Varlaam, din mătase, cusute cu fir se argint și aur.

Colecția de argintărie de la Secu cuprinde peste douăzeci de obiecte de valoare diferită: un panaghiar de 16,5 cm, executat din argint (1620), este lucrat în filigran pe margini și în exterior; un alt panaghiar, de 10,8 cm, este lucrat tot în argint și datează din 1602; o cățuie din argint aurit din 1602, are capacul lucrat în stil gotic și este atribuită lui Nestor Ureche; alte două cățui din argint datează din aceeași epocă; o cădelniță de argint aurit lucrată, în stil gotic, probabil de același meșter care a lucrat și cățuia din 1602; o cruce îmbrăcată în argint și care datează din 1582. Se remarcă de asemenea litierul de argint aurit, cu dense decorațiuni în filigran, dăruit mănăstirii în 1834 de către Sofronie Miclescu, pe atunci Episcop al Hușilor, creație ce pune în evidență nivelul înalt la care ajunsese arta prelucrării metalelor prețioase din Moldova primei jumătăți a secolului al XIX-lea. La acestea se adaugă: un disc, două sfeșnice (1602), un postament de sfeșnic, toate din argint și șapte potire de argint și argint aurit.

În afară de piesele amintite, la mănăstire se mai păstrează trei cruci de lemn, cu câte trei brațe, zise ctitoricești, care sunt montate pe câte un suport de argint și datează din 1605; trei cruci de lemn, ferecate în argint, sunt din secolul al XVII-lea.

Deosebit de interesante sunt evangheliarele ferecate. Cel mai vechi evangheliar, în manuscris, cu miniaturi reprezentând pe cei patru evangheliști și cu frumoase frontispicii, datează din 1664 și are o scoarță îmbrăcată în catifea roșie cu un chenar, colțare și motive centrale, executate din aur și aplicate pe catifea.

În afară de acesta mai sunt încă zece evangheliare cu scoarțe îmbrăcate cu catifea și cu ornamente aplicate de argint sau de argint suflat cu aur, datând din veacul al XIX-lea.

Mai semnalăm, de asemenea, o icoană pe placă de argint aurită, care a făcut parte din scoarța evangheliarului ctitorului cu următoarea inscripție:

,,Acest tetraevanghel l-a făcut și l-a înfrumusețat Nestor Ureche, Marele Vornic al Țării de Jos. L-a dat la mănăstirea sa numită Secul unde este hramul tăierii cinstitului cap al Sfântului Ioan Botezătorul, 7117 (1609), luna Noiembrie 13.”

Chivotul de argint suflat cu aur, lucrat în filigran, a fost donat de Safta Brâncoveanu în 1842.

Aceste piese, în cea mai mare parte, au o valoare artistică redusă și nu mai păstrează din punct de vedere tehnic și artistic marea tradiție a artelor aplicate moldovenești. Ele reprezintă, împreună cu cele din aceeași vreme păstrate la mănăstirile Neamț, Agapia și Văratic, ultima fază de evoluție a artei medievale din Moldova.

O importantă și bogată colecție de manuscrise și tipărituri este păstrată în biblioteca situată la etajul turnului intrării.

În biserica ridicată de Nestor Ureche atrage atenția catapeteasma bogat împodobită, lucrată și zugrăvită de pictorul Vasile Gorgos din Botoșani în anul 1834. Cu totul remarcabile sunt cele patru icoane împărătești ale acesteia, îmbrăcate cu splendide ferecături de argint la mijlocul veacului trecut.

Tot în biserica mare, strana principală este ocupată de o superbă icoană a Maicii Domnului, cunoscută sub numele de Cipriota și a cărei istorie este tot atât de zbuciumată ca și cea a mănăstirii care o găzduiește. Ea a fost adusă din Cipru în anul 1647 de către voievodul Vasile Lupu și donată bisericii "Sf. Nicolae" din Cetatea Neamț. În 1718, când cetatea și biserica sunt distruse din ordinul turcilor, icoana este adusă la Mănăstirea Secu împreună cu alte odoare, fiind așezată mai întâi la Schitul Nifon, apoi în biserica din cimitir și abia în 1876 pe locul în care se află astăzi.

În afara incintei, la o sută de metri mai la vale, se află biserica cimitirului, ridicată în 1832, după ce vechea biserică de lemn fusese distrusă în 1821. Din biserica de lemn a mai rămas doar postamentul mesei altarului, adăpostit într-un pavilion de lemn în fața bisericii actuale.

Înainte de a părăsi mănăstirea trebuie aruncată o privire și asupra magaziei care se află chiar în fața intrării, pe marginea opusă a pajiștei ce coboară de-a lungul zidurilor de vest ale incintei. Această construcție de lemn, cu acoperișul său de șiță și streașină foarte mare, scoasă în consolă frumoasă și pitorească, reprezintă un gen de clădire de arhitectură populară pe cale de dispariție.

Pornind din nou la drum, pe vale în sus, după jumătate de oră, se ajunge la schitul Sihăstria Secului, așezare mai nouă, datând din 1825, care, prin frumusețea locurilor, într-o livadă înconjurată de păduri, formează etapa finală, indispensabilă pentru cunoașterea completă a monumentelor din valea Secului. De acolo, pe potecă de munte, se poate merge la schitul Sihla, pierdut parcă în mijlocul codrilor; apoi, peste culme, se ajunge la mănăstirea Agapia.

Înainte de-a o părăsi, aruncând o ultimă privire asupra mănăstirii, este bine să căutăm a ne da seama în ce măsură este ea legată de istoria țării. Reamintindu-ne evenimentele petrecute aici, vom constata că, deși nu ajunge la acel nivel cultural, istoric și artistic ca și celelalte mănăstiri importante din Moldova, mănăstirea Secu a jucat totuși un rol însemnat în toate aceste domenii.

Aici a învățat, s-a format și apoi s-a întors să-și încheie vremelnica peregrinare pământească Varlaam, unul din cei mai de seamă cărturari ai țării.

În aceste locuri s-a sfârșit în mod tragic lupta eteriștilor din Principatele noastre.

În istoria arhitecturii noastre, Secu ocupă un loc important ca monument, ridicat într-o perioadă de răscruce în care s-au înfruntat tendințe vechi și noi.

În sfârșit, atât prin frumusețea locurilor unde se află așezată cât și prin faptul că este una dintre puținele mănăstiri din țară ce și-a păstrat aproape toate vechile odoare, Secu a fost și va rămâne un punct de atracție pentru turiștii care, începând cu premergătorul lor Calistrat Hogaș, nu au încetat să colinde aceste drumuri.

Un loc deosebit în patrimonul mănăstirii îl reprezintă manuscrisele muzicale, care fac obiectul subcapitolului următor.

3.2 Manuscrise muzicale bisericești din Mănăstirea Secu

Descrierea manuscriselor obișnuite – literare, științifice sau de artă, impune cunoașterea limbilor în care au fost redactate și pregătirea necesară datării lor, identificării autorilor sau chiar a operelor în cazul exemplarelor acefale și aplicarea corectă a normelor de catalogare adoptate unanim de specialist. În descrierea manuscriselor muzicale psaltice se încumetă să pătrundă numai posesorii ,,cheilor’’ ei, cunoscători ai sistemelor de notație atât de variate practicate în culturile lumii, familiarizați cu genurile compozițiilor psaltice, cu universul creatorilor și alte capitole ale muzicologiei.

De-a lungul celor două milenii de creștinism, principala formă de manifestare a culturii muzicale de pe teritoriul românesc a fost exprimată prin folclor, prin cântarea psaltică bizantină și de tradiție bizantină, iar mai târziu prin muzica de tip occidental european. Preluând ethosul și melosul de la vechii elini și de la cântarea sinagogală, muzica psaltică s-a dezvoltat de sine stătător , mai ales începând cu secolul al VIII-lea, prin stabilirea și sistematizarea celor opt ehuri, conclusă de Sfântul Ioan Damaschin. Cântarea psaltică bizantină și de tradiție bizantină s-a transmis în scris prin manuscrise muzicale psaltice, și pe cale orală prin tradiție pe lângă mănăstiri, biserici, episcopii și mitropolii și în școlile de pe lângă acestea, prin dascăli de la strană, psalți și mari protopsalți. Manuscrisele de muzică veche bizantină din România prezintă interes nu numai pentru cultura românească, ci și pentru aceea a țărilor care au avut în practica lor liturgică ritul ortodox.

România posedă un patrimoniu bogat, concretizat în circa 900 de manuscrise muzicale psaltice. Mai multe manuscrise muzicale psaltice de proveniență românească se găsesc în Ellada, la diferite biblioteci și mănăstiri, mai ales la muntele Athos – răspândite la cele 20 de mănăstiri și la multe schituri. Multe manuscrise psaltice de proveniență românească se pot găsi în Bulgaria, la diferite instituții culturale și mănăstiri. Manuscrise de proveniență românească pot fi găsite și în țări precum Rusia, Ucraina, Germania, Austria, Ungaria, Franța, Italia, Turcia etc.

Alături de celelalte arte specifice evului mediu românesc (muzică, arhitectură, pictură, sculptură, broderie, prelucrarea metalelor etc.), arta scrierii manuscriselor s-a dezvoltat și a lăsat urme concrete în mănăstirile din Țările Române, în care s-au manifestat de cele mai multe ori, într-un desăvârșit anonimat, artiști de mare valoare, recunoscuți ca atare în consemnări de specialitate.

Scoaterea de sub colbul uitării a acestor manuscrise psaltice, cât și aducerea în actualitate a unor informații, uneori sărăcăcioase despre viața și activitatea unor oameni care și-au sacrificat viața pe altarul muzicii bisericești, fie predând această artă, fie înființând și conducând școli de muzică bisericească, fie copiind manuscrise sau tipărind cărți în domeniu, totul pentru propășirea cântării noastre de strană care a fost supusă fără voia ei diferitelor schimbări, dar rămânând în esența ei aceeași de la început până astăzi, este o datorie a noastră, a tuturor.

Călugării mănăstirilor, prin viața lor curată și prin îndeletnicirile lor pilduitoare, buni cultivatori de pământ, buni pomicultori, buni gospodari, dar mai ales neîntrecuți cărturari, traducători, tipografi, cântăreți, scriitori, sculpotori și pictori, s-au silit să răsplătească cu îndestulare năzuințele norodului creștinesc. Mulțimea de cărți manuscrise ce s-au mai putut păstra și se mai pot găsi prin mănăstiri, ne arată cât de înflorită era școala mănăstirească și cât de harnici erau călugării din trecut. Cărțile bisericești, zapisurile și hrisoavele ce se scriau de călugări în mănăstiri stau mărturie veșnică și mândră a unor vremuri apuse și foarte importante.

Datorită încărcăturii de natură religioasă și națională, este necesar ca mănăstirile să fie cercetate și cunoscute. Datele deținute în ceea ce le privește sunt insuficiente, iar numărul iubitorilor acestor comori trebuie să crească. „Când vom cunoaște tot ce au făcut mănăstirile pentru cultura religioasă și națională, putem spune că vom cunoaște istoria neamului românesc. Vitregia vremurilor a secătuit urmele scrise și grăitoare din mănăstiri. Totuși, au mai rămas atâtea mărturii, ca să le înfățișăm iubitorilor de adevăr, pentru scumpătatea lor.”

Din păcate, fondul de manuscrise muzicale din biblioteca Mănăstirii Secu este relativ redus, dacă îl raportăm la cele din așezămintele monahale nemțene învecinate, Neamț, Agapia, Văratec etc. Explicația trebuie căutată în marele dezastru din anul 1821, ce a urmat înfrângerii mișcării eteriste, când a fost distrusă în totalitate ctitoria lui Nestor Ureche, cu toate bunurile ei și mai ales cu zestrea sa de cărți și manuscrise.

Documentele muzicale de la Secu au atras atenția mai multor cercetători, care le-au abordat din diferite direcții. Cea mai veche abordare pare a fi cea a episcopului Gherasim Putneanul în lucrarea sa de licență, elaborată sub îndrumarea unui mare specialist în istoria Bisericii Române – Gheorghe Moisescu – și în care sunt consemnate și unele dintre manuscrisele muzicale, prezentate într-o formă generală, în contextul celorlalte documente ale mănăstirii.

Trimiteri la manuscrisele muzicale din biblioteca mănăstirii fac și părintele profesor nemțean Ioan Ivan și bizantinologul Vasile Vasile.

Se pare că fondul muzical al Secului a atras atenția și bizantinologului Gheorghe Ciobanu, care și-a însemnat numele, cu inițiale, pe unul dintre prețioasele documente după cum vom prezenta în acest capitol. Până în prezent nu se știe dacă cercetătorul a finalizat investigațiile începute la Secu, sau a rămas doar la faza identificării primare a ariei școlii lui Iosif Protopsaltul Neamțului.

De asemenea, manuscrisele muzicale de la Secu au fost prezentate și de bizantinologul Florin Bucescu în lucrarea de doctorat, plasându-le în contextul general al fondurilor muzicale din Moldova.

Deși reduse ca număr, manuscrisele muzicale de la Secu cuprind creații reprezentative ale lui Mihalache Moldoveanul și ale exponenților școlii nemțene, Iosif Protopsaltul și Visarion Protoopsaltul, ambii foarte bine reprezentați în aceste documente, dovezi ale circulației creațiilor lor în mănăstirea nemțeană.

Paginile următoare cuprind descrierea pe larg a manuscriselor muzicale psaltice din Mănăstirea Secu, urmând modelul cercetătorilor printre preocupările cărora s-au numărat și manuscrisele aflate în Biblioteca Mănăstirii Secu.

Manuscrisul nr. 30

Fig. 1

Manuscrisul nr. 30 (Fig. 1) este intitulat Catavasiile slujbelor împărătești, ale lui Petru Lampadarie; titlul în limba greacă apare scris pe f. 1. Copistul este probabil necunoscut până în prezent: Calistrat D(u)h(o)v(nicul) – numele este notat pe fila de titlu, la subsol. Manuscrisul poate fi datat spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, ținând seama de notația cucuzeliană, iar restul, în prima parte a secolului al XIX-lea, cuprinzând mai puține rămășițe ale notației cucuzeliene; nu se știe pe ce se bazează însemnarea de pe f. b, care ar putea aparține bizantinologului Gheorghe Ciobanu, care menționează că manuscrisul ar fi fost scris înainte de anul 1918 (dacă nu cumva anul trebuie citit în mod corect 1814 – anul decretării reformei hrisantice). Textul este în limba română, scris cu litere chirilice și în limba greacă medievală; titlurile și inițialele sunt scrise cu culoare roșie. Notația muzicală a părții muzicale a manuscrisului este cea hrisantică, scrisă cu două culori de cerneală: cu negru sunt scrise semnele vocalice iar cu roșu cele temporale de diminuare, mărturiile, cheile glasurilor și ftoralele.

Manuscrisul este paginat în forme diferite: primele opt file I – VIII, sunt numerotate în creion de culoare albastră și paralel cu literele a – g, fiind omisă litera b; Restul manuscrisului este paginat cu creion roșu. A fost legat în carton presat, căptușit cu piele, având încrustate, pe prima copertă o floricică, iar pe cea finală o alta; coperțile sunt roase și cariate. Starea actuală este deteriorată. Dintre însemnările cele mai importante trebuie citate: pe fila b apar însemnate inițialele G. C – probabil Gheorghe Ciobanu (Fig. 2).

Fig. 2

La subsolul primelor file, începând cu 2, este notat: „Această carte s-a(u) dăruit de păr(intele) Calistrat Dhv (…) ca să fie de obște și cine o va înstrăina să fie afurisit(?) neiertat până” – și aici se oprește nota, privând cercetarea de un element esențial pentru stabilirea copistului/copiștilor, a perioadei în care a fost scris și pentru circulația manuscrisului. Prezintă mai multe pagini albe: 39 – 39v; 75v – 79v.

Din cuprinsul prețiosului document atrag atenția următoarele cântări: Catavasiile la Nașterea Domnului, Catavasii la Înălțarea Sfintei Cruci, Catavasii la Duminica Tomei, Catavasii la Întâmpinarea Domnului, Catavasii la Bunavestire, Catavasii la Intrarea în biserică a Maicii Domnului, Catavasii la Duminica Floriilor, Catavasii la Duminica Cincizecimii, Catavasii la Înălțarea Sfintei Cruci și Catavasii la Nașterea Maicii Domnului.

Corelarea variantelor în limba elină cu corepondentul în limba română a catavasiilor poate servi la ilustrarea procesului de românire, ele evidențiind mai multe etape ale îndelungatei evoluții ce se constituie într-un paralelism demn de investigat al formării și evoluției limbii literare.

Începând cu pagina 80, urmează o serie de Anixandare în limba română. De la fila 92, manuscrisul continuă cu prezentarea alternativă în limbile greacă veche și română a unor chinonice săptămânale, polielee.

Manuscrisul nr. 31

Fig. 3

Manuscrisul are un număr mai vechi de inventar, 634, fără a fi precizat fondul în care a avut acest număr de inventar (Fig. 3). Îi lipsesc începutul și titlul. Copiștii sunt neidentificați și ar putea fi datat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Textul este în limba română, scris cu litere chirilice și în limba greacă medievală; titlurile și inițialele sunt scrise cu culoare roșie. Titlurile sunt scrise cu cuvinte românești și cu litere chirilice, chiar dacă textele cântărilor sunt în limba elină medievală, transcrierea titlurilor am realizat-o în această formă, menționând titlul românesc și apoi echivalentul titlului în limba elină. Textele scrise numai în limba română vor avea titlul sau incipitul cântării în această limbă.

Notația muzicală este cea hrisantică, scrisă cu două culori de cerneală: cu negru sunt scrise semnele vocalice ornamentale și temporalele de augmentare, iar cu roșu, cele temporale de diminuare și mixte, mărturiile, cheile glasurilor și ftoralele; este paginat pe o singură parte – recto – de la 1 la 345 și legat în carton căptușit cu piele, prima copertă având imprimate prin presare chenarul marginal și în centru o figură geometrică. Legarea manuscrisului s-ar putea să fie făcută ulterior copierii lui, deoarece multe cântări sunt intercalate, neurmând ordinea firească a cântărilor.

Din cuprins poate fi remarcat încă de la început un amalgam de cântări: chinonice, heruvice, axioane, antifoane în limba greacă, dintre demn de remarcat este heruvicul lui Vasile Vizantiu (Fig. 4).

Fig. 4

Manuscrisul ne ajută sa descoperim un alt psalt necunoscut, și anume Ieremia Monahul, prezent pe ff. 91-92 cu un heruvic în limba greacă (Fig. 5).

Fig. 5

În continuare sunt copiate axioanele praznicelor împărătești, în cea mai mare parte fiind cele ale lui Macarie Ieromonahul și anume: la Înviere – Îngerul a strigat… – glasul I – ff. 109v – 110; la Înjumătățarea praznicului – Strein lucru… – glasul VIII – ff. 110v – 110bis; la Înălțarea Domnului(…) – Mărește, suflete al meu… – glasul V – ff. 110bis – 111; la Schimbarea la față(…) – Mărește, suflete al meu… – glasul leghetos – ff. 111 – 111v; la Adormirea Maicii Domnului – Neamurile toate te fericesc… – glasul I – ff. 111v – 111bisv; la Înălțarea Sfintei Cruci – Mărește, suflete al meu…- Rai de taină ești Născătoare de Dumnezeu… – glasul VIII – ff. 111bisv – 112v; la Intrarea în biserică a Maicii Domnului – Îngerii, intrarea Cele Prea Curate văzând… – glasul leghetos – f. 112v; La Bunavestire – Binevestește, pământule bucurie mare… – glasul leghetos – ff. 112v – 113; Ca de un sicriu… – glasul leghetos – f. 113; la Nașterea Domnului – Mărește, suflete al meu… – glasul I – ff. 113v – 114; la Botezul Domnului – Mărește, suflete al meu… – glasul VI – ff. 114v – 115v; la Întâmpinarea Domnului – Născătoare de Dumnezeu… – glasul III – ff. 115v – 117; la Pogorârea Sfântului Duh – Bucură-te, Împărăteasă Maică… – glasul leghetos – ff. 117 – 118.

Următoarea suită de cântări este constituită din chinonicele săptămânale: ff. 118-119, marți – Întru pomenire veșnică…, glasul VII; joi – În tot pământul…, glasul VIII; sâmbătă – Fericiți pe care i-ai ales…, glasul V.

Urmează mai multe chinonice la anumite sărbători împărătești, în aceeași limbă – greaca veche (ff. 124-126, La Înălțarea Domnului, Înălțatu-S-au Dumnezeu…, glasul IV; ff. 126-128, La Duminica Pogorârii Sfântului Duh, Duhul Tău cel bun…, glasul I și la alte praznice împărătești de peste an).

Apar din nou alte chinonice ale săptămânii, în limba greacă. Dintre acestea se remarcă chinonicul lui Daniil Protopsaltul: ff. 150-152, Cel ce faci pe îngerii Tăi…, glasul VI (Fig. 6).

Fig. 6

După seria de chinonice în limba greacă aparținând lui Daniil Protopsaltul și altor protopsalți precum Petru Peloponisiu, urmează o serie de axioane duminicale, tot în limba greacă, pe mai multe glasuri: Cuvine-se cu adevărat…, ordonate astfel: glasul I (ff. 190-191), glasul VIII (ff. 192-193).

Fila 326 cuprinde echivalentul în limba română al cântării Pe Tine Te lăudăm, glasul II (Fig. 7).

Fig. 7

Manuscrisul se incheie cu o suită de axioane în limba greacă, finalul propriu-zis fiind Axionul de Florii Dumnezeu este Domnul…, glasul IV, ff. 344-346.

Manuscrisul nr. 46

Fig. 8

Manuscrisul este mai recent, purtând însemnarea a doi ani: 1906 – scris la începutul manuscrisului, în titlu și 1927 – an scris pe parcursul mai multor file ale manuscrisului. Apar de asemenea notate mai multe numere vechi de inventar: 339; 13/1; 597 – toate pe f. 1, unde este aplicată și ștampila lui Gherasim Stamate Iero(monahul) și anul 1906.

Titlul este dactilografiat: Slujba Acoperemântului Maicii Domnului, care se serbează la 1 Octombrie (Fig. 8), iar copistul este ieromonahul Gherasim Stamate, psalt al Mănăstirii Neamț. Textul este în limba română, scris cu litere chirilice; titlurile și inițialele sunt scrise cu culoare roșie.

Notația muzicală este cea hrisantică, scrisă cu două culori de cerneală: cu negru sunt scrise semnele vocalice, ornamentale și temporale de augmentare, iar cu roșu, cele temporale de diminuare și mixte, mărturiile, cheile glasurilor și ftoralele. Este paginat de copist, pe ambele părți (recto – verso), de la 1 la 54. Manuscrisul este legat în pânză, având imprimată cu bronz auriu, pe prima copertă, Crucea, prezentându-se într-o stare bună.

Copistul însuși a notat la începutul documentului: „Dăruită bisericii cu hramul Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul din Mănăstirea Secu, de protosinghelul Gherasim Stamate (Fig. 9), cântăreț și profesor de la Mănăstirea Neamț, 1928, luni la Ziua Crucii”.

Fig. 9

Manuscrisul cuprinde cântările sărbătorii menționate în titlu: slava de la vecernie – Să bucură împreună… – glasul VIII – ff. 1 – 3; slava de la litie – Cugetul curățindu-ne… – glasul II – ff. 3 – 5; slava de la stihoavnă – Ca cu o coroană prea luminată… – glasul II – 5 – 7; cele trei sedelne: De dumnezeieștile străluciri… – glasul III, Celor neputincioși tărie… – glasul II, și Decât chivotul cel de demult… – glasul IV pe filele 7 – 8, respectiv 8 – 9 și 10 – 12, între ele fiind scrise mărimurile – glasul I, pe filele 9 – 10. Cele două condace – Fecioara astăzi… – glasul III și Apărătoarei Doamne… – glasul VIII, de pe filele 12 – 13 și 14 – 16, au între ele slava de la laude (hvalite) – Precum Te-au văzut pre Tine… – glasul VI – filele 13 – 14.

Copistul introduce în continuare slava de la vecernia sfântului al cărui nume îl poartă – cuviosul Gherasim de la Iordan, serbat la 4 martie – Cuvioase Părinte glasul V, compusă pe cuvinte și pe note de protosinghel Gherasim Stamate, 1927, 6 martie, urmată de Să se îndrepteze… – glasul VI, „cântat și compus de mine” – fila 19 și de cunoscuta cântare Ceea ce ești mai cinstită… – pe opt glasuri, „compusă de ierodiaconul G. Stamate, 1905”.

Lista creațiilor psaltului nemțean din manuscrisul dăruit Mănăstirii Secu continuă cu slava stihoavnei din Sâmbăta morților – Tu ești Dumnezeul nostru… – glasul VI – pe filele 28 – 30, cu Sfinte Dumnezeule… – glasul I, „cântat și arenjat pe note de Gherasim Stamate” – filele 30 – 33, cu Răspunsurile la Liturghia Marelui Vasile – glasul V, „cântat foarte rar și arenjate pe note de protosinghel Gherasim Stamate, 1927, o variantă după Pann” – pe filele 36 – 39, urmate de Doamne miluiește… – glasul VIII, pe două voci (Fig. 10).

Fig. 10

De aici mai departe, copistul iese total din perimetrul sărbătorii căreia îi consacră manuscrisul, făcând loc troparelor ce se cântă la pogorârea în groapă a călugărilor – Scăpând din marea cea pururea tulburată… – glasul VIII, „compuse și arenjate pe note de mine, protosinghelul Gherasim Stamate, 1926” – filele 39 – 47 și cunoscutei cântări de la înmormântare – Veșnica pomenire… – glasul VIII, „arenjată de ieromonahul Gherasim Stamate, Mănăstirea Neamț, 1910” – pe filele 47 – 49. Pe filele 49 – 51 copistul dă un model de citire a Apostolului – glasul VIII. Manuscrisul se încheie cu scara – f. 52, urmată de cântarea Cel ce ai săturat…, glasul VIII – ff. 53 -54.

Manuscrisul are un rol important în completarea catalogului creațiilor psalților nemțeni și a repertoriului practicat la Mănăstirea Secu, fiind vorba de creații mai recente, de la începutul secolului trecut.

Manuscrisul nr. 70

Fig. 11

Manuscrisul are un număr vechi, 631, scris pe f. 1 (Fig. 11). Titlul este scris pe cotor – Cântări de noapte. Copiștii sunt anonimi și este datat în prima parte a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Textul este în limba română, scris cu litere chirilice și în limba greacă medievală; titlurile și inițialele sunt scrise cu culoare roșie; Notația muzicală este cea hrisantică, scrisă cu două culori de cerneală: cu negru sunt scrise semnele vocalice, ornamentale și temporale de augmentare, iar cu roșu cele temporale de diminuare și mixte, mărturiile, cheile glasurilor și ftoralele.

Este paginat cu culoare albastră, pe o singură parte – recto, de la 1 la 415 și legat în carton presat căptușit cu piele, coperta inițială având imprimate prin presare chenare marginale și o rozetă centrală. Este un manuscris deteriorat, cariat.

Pe primele nouă file, pe recto, la subsolul paginilor citim următoarele însemnări: „Această carte este de obște a Sfintei Monastiri Secul și cine va înstrăina de la biserică să fie neertat de Dumnezeu și de Maica Domnului și de toți sfinții până ce o va întoarce în mănăstire, 1866, mai 5”; Pe f. 416v este însemnat în creion data de 25 iunie 1895, „am încheiat (?) învățătura de musichie bisericească totodată primind și atestatul, conform (?) din regulamentul acestei școli, Gh. Ion Hociung”.

Manuscrisul debuteaza cu Irmoasele la Nașterea Domnului Celui ce cu nașterea cea neumblată…, glasul II (ff. 1-2), urmează apoi Polieleul al noălea, care se cântă la praznicele Preasfintei Stăpânei de Dumnezeu Născătoare, Cuvânt bun…, glasul VII, facere a lui Chir Gheorghe Criteanul.

Demne de menționat sunt și creațiile psalților nemțeni Iosif Protopsaltul și Visarion, reprezentați de două poeme muzical-liturgice ale privegherilor. Astfel, remarcabile sunt Anixandarele Deschizând Tu mâna Ta…, glasul VIII, facere a răposatului părinte Iosif Schimonahul (Fig. 12).

Fig. 12

De asemenea, de o deosebită importanță sunt și Anixandarele mici, facere a părintelui Visarion, ff. 61-64 (Fig. 13).

Fig. 13

Manuscrisul este conceput ca un Priveghier, ce curpinde cântări din slujba privegherii. Șirul cântărilor de la priveghiere este întrerupt pe filele 102 și 102v, unde sunt copiate două axioane, unul în limba română și altul în limba greacă. Începând cu fila 105, se revine la tipicul priveghierii, cu binecunoscuta cântare Dumnezeu este Domnul…, urmată de mai multe polielee, printre care Robii Domnului…, facere a părintelui Visarion Ieromonahul, pentru întărirea ucenicilor săi (Fig. 14).

Fig. 14

Manuscrisul demonstrează puternicele legături ale copistului și beneficiarilor cu vechea tradiție românească, transcriind pe următoarele file Mărimurile care se cântă peste tot anul, după polieleu, la praznicile împărătești și la sfinții cei mari, faceri ale părintelui Visarion Ieromonahul din Sfânta Mănăstire Neamț.

Următoarea serie de cântări cuprinde antifoanele celor opt glasurilor din octoih, ordonate pe glasuri. Acestea sunt urmate de irmoasele praznicelor de peste an, majoritatea aparținând lui Macarie Ieromonahul. Apar în continuare svetilnele Învierii, împreună cu voscresnele.

Se poate aprecia că manuscrisul reprezintă un element de referință de trecere de la cântarea orală, bazată doar pe texte, pe care psaltul improviza ad hoc o înveșmântare melodică ale cărei repere le avea stabilite, la cea însoțită de semiografie psaltică. Pe filele 316v- 317v sunt scrise numai stihurile psalmilor, fără semiografie muzicală la – Toată suflarea… (Fig. 15).

Fig. 15

Priveghierul revine la tipicul său, continuând cu slavoslaviile după glasuri. Manuscrisul cuprinde și o serie de cântări din Postul Mare, unele aparținând psalților nemțeni: La râul Vavilonului…, glasul III, facere a părintelui Iosif din Sfânta Mănăstire Neamț și Ușile Pocăinței…, glasul VIII, de părintele Visarion Ieromonahul.

Legătura cu vechile tradiții muzicale românești aparținătoare aceleeași albii bizantine se subliniază cu cântările de pe filele 378 – 390v – Catavasiile la Duminica Stâlpărilor, dimpreună cu tot canonul – Arătatu-s-au ale adâncului izvoare…. glasul III, aici fiind menționate ca „facere a părintelui Macarie Ieromonahul”, ceea ce însemnează că au fost transcrise după varianta paradosită la Mănăstirea Neamț de ilustrul protopsalt.

Se poate concluziona că acest manuscris are o importanță deosebită, oferindu-ne posibilitatea urmăririi circulației „facerilor” psalților nemțeni, Iosif și Visarion și a lui Macarie din perioada nemțeană, în viața de cult a Mănăstirii Secu.

Manuscrisul nr. 83

Fig. 16

Manuscrisul are numere mai vechi de inventar: 635 și 2532 – fără vreo precizare a apartenenței; pe cotor este imprimat numărul 83, probabil din biblioteca lui Andronic. Manuscrisul are mai multe titluri: Rânduiala în Sfântul și Marele Post (Fig. 16); un alt titlu apare la începutul manuscrisului: Carte de psaltichie a sc(h)itului Săhăstria.

Copistul este ierodiaconul Andronic Bălan, viitorul stareț al Noului Neamț din Basarabia – nume consemnat pe f. 12v și în pielea ce învelește coperta. Este datat în anul 1846 – an însemnat pe coperta interioară inițială și pe f. 12v.

Textul este în limba română, scris cu litere chirilice și în limba greacă veche; titlurile și inițialele sunt scrise cu culoare roșie. Notația muzicală este cea hrisantică, scrisă cu două culori de cerneală: neagră – sunt scrise semnele vocalice, ornamentale și temporale de augmentare, iar roșie – cele temporale de diminuare și mixte, mărturiile, cheile glasurilor și ftoralele; Este paginat cu culoare roșie, pe o singură parte – recto, de la 3 la 164, ultimele file, 163 – 164 sunt numerotate deși sunt albe. Este legat în carton presat căptușit cu piele, coperta inițială având imprimată prin presare o floricică. Pe coperta finală este imprimată tot prin presare o liră mică. Manuscrisul este deteriorat, cariat. Pe versoul ultimei file, pe recto, apare semnătura lui Gherasim Ieromonahul. La subsolul primelor file, începând cu f. 5, numai pe recto se poate citi: „Această carte s-au dăruit de mine la sfântul schit Săhăstria ca să fie de-a pururea în biserică, iară de o va înstrăina cineva de la numita biserică ori în ce chip, să dea răspuns în ziua judecății”.

Prima parte a manuscrisului este rezervată cântărilor de la Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sfințite, urmate de cântări din Postul Mare. Manuscrisul continuă cu variantele în limba română ale cântărilor acatistului – Dumnezeu este Domnul…, glasul VIII, ff. 26-27 – iar pe ff. 36-38 slava de la stihoavna din Marea Miercuri, a sfintei Casia Monahia – Doamne, femeia ceea ce căzuse…, glasul VIII. Pe fila 48 apare Canonul Floriilor – Arătatu-s-au ale adâncului izvoare…, glas IV (Fig. 17).

Fig. 17

Aproximativ 30 de file sunt consacrate chinonicelor: chinonice săptămânale (marți – Întru pomenire veșnică…, glasul VIII, ff. 118-120, chinonice duminicale (Lăudați pe Domnul…, glasul I, ff. 125-127) și chinonice ale unor mari sărbători (chinonic la Sâmbăta lui Lazăr – Din gura pruncilor…, glasul I, ff. 132-133).

Pe filele 147-158 apare Canonul la Duminica Floriilor, alcătuit de Macarie Ieromonahul: Arătatu-s-au ale adâncului izvoare…, glasul III, urmat de Heruvicul și Ca pre Împăratul…, glasul VIII, al Ierodiaconului Andronic.

Toate manuscrisele muzicale prezentate pe larg în paginile anterioare cuprind cântări foarte importante din perioada aplicării reformei hrisantice în Moldova încă din primele decenii ale secolului al XIX-lea, așa cum susțin lucrările de specialitate.

Canonul Florilor prezent în cele două manuscrise muzicale din fondul Mănăstirii Secu vine să confirme circulația orală a superbului poem liturgic, problemă dezvoltată pe larg de etnomuzicoogul Gheorghe Ciobanu.

Numele copiștilor rămâne necunoscut cu o singură excepție, cea a ierodaconului Andronic, copist al mai multor manuscrise muzicale, din care doar unul singur este la Secu, restul de patru fiind în Arhiva Națională a Moldovei de la Chișinău, păstrate într-un fond ce provine de la Mănăstirea Noul Neamț de lângă Tighina, unde au fost duse la întemeierea așezământului monahal, descins din cel de la Neamț. Acest ultim manuscris analizat face dovada unei calități a lui Andronic necunoscută până în prezent, cea de creator al unor cântări liturgice.

În concluzie, din punct de vedere al tipurilor de colecții, se poate spune că manuscrisele de la Mănăstirea Secu sunt antologhioane bilingve (greacă veche – română), pentru aceasta din urmă fiind utilizat alfabetul chirilic.

3.3 Creatori români prezenți în manuscrisele de muzică psaltică de la Mănăstirea Secu

Iosif Monahul de la Neamț (secolul XVIII)

Iosif de la Neamț a compus numai pe texte românești și grecești, niciun document până acum nesusținând bănuiala unor cercetători că ar fi de origine rus și că ar fi scris muzică în această limbă. De altfel, creația sa este în stilul tradițional monodic. Pe baza documentelor păstrate în mănăstire și în fondurile arhivistice nemțene ca sintagma ,,cântăreț la ruși” atribuită de documente multor viețuitori de la Mănăstirea Neamț și Secu nu este asociată nici cu numele lui Iosif Protopsaltul nici cu cel al lui Visarion, presupus și mai insistent de a fi de origine rus, probabil și din cauza numelui care așa cum se știe este întâlnit în toată lumea ortodoxă.

Anixandarele sunt cea mai cunoscută creație a sa, într-un Irmologhion din Mănăstirea Secu din anul 1798 este prezentat ca aparținând răposatului părinte schimonah Iosif Protopsaltul. În biblioteca Mănăstirii Neamț, numele lui apare în Anixandarele grecești și moldovenești, care sunt legate împreună cu Rânduiala hirotoniei arhierești, dar și o altă creație, Cu noi este Dumnezeu, cu textul atât în limba greacă, cât și în română, cu însemnarea conform căreia acestea aparțin părintelui Iosif Monahul și protopsaltul Sfintei Mănăstiri Neamț.

Activitatea de traducător, tălmăcitor și alcătuitor al cântărilor în limba română și autor al multor cântări psaltice de o mare popularitate și care au avut și o deosebită influență asupra viitorului corespunde curentului paisian și a fost reținută de Macarie Ieromonahul, ademenit la Neamț de același curent paisian. Dincolo de climatul spiritual recunoscut oferit de starețul Paisie dezvoltării muzicale în lavra Neamțului, Iosif monahul găsea în el un cunoscător al muzicii practicate în Athos și a rolului acestuia în reforma vieții duhovnicești.

Visarion Ieromonahul ne spune într-un manuscris din 1846, despre dascălul său Iosif: ,,Sfinția sa întâi a adus aici în sfânta Mănăstire a Neamțului știința și învățătura musichiei celei vechi a cântărilor bisericești pe care le-a pardosit de la mulți părinți’’, adică a fost primul care a adus meșteșugul psaltichiei în obștea paisiana. Împreuna cu Iosif Schimonahul au fost la strana de români a obștii paisiene și monahii Ieremia protopsaltul și Zosima, ale căror compoziții ni se păstrează în manuscrisele paisiene din secolele XVIII-XIX.

Personalitate muzicală de excepție, Iosif Monahul este cunoscut ca protopsalt, dascăl de psaltichie și conducător al Școlii de muzică bisericească de la Neamț. A trăit și a activat la Mănăstirea Neamț în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

A compus cântări psaltice în limbile greacă și română, foarte apreciate și cu largă circulație în Moldova. A transcris șia tălmăcit în românește muzica psaltică pentru serviciul cultului religios, având o contribuție remarcabilă în procesul de „românire” a cântărilor bisericești. Muzician de o anumită distincție, conducător de școală muzicală bisericească, compozitor fecund și talentat, Iosif Monahul reprezintă fără îndoială una dintre personalitățile artistice de marcă ale Moldovei secolului al XVIII-lea.

Elemente de preț la schița protopsaltului Iosif de la Neamț ne oferă și mitropolitul Iosif Naniescu în însemnarea: „Compus întâiu în grecește și mai pre urmă în românește de răposatul duhovnic Visarion, încă după cum, îl cânta părintele Iosif Schimonahul, întâi cântăreț al Monastirei Neamțul sau după cum îl numesc alții, Iosif Orbul, fiindcă orbise la bătrânețe, de la care ne-au rămas multe cântări, atât grecești cât și românești […].”

În plan didactic s-a impus ca excelent pedagog, desăvârșind în studiul muzicii psaltice de tradiție bizantină pe mulți dintre cei ce i-au frecventat cursurile, cel mai realizat produs al școlii sale dovedindu-se a fi dascălul de psaltichie și compozitorul Visarion Protopsaltul.

Cea mai apreciată lucrare a sa, preluată de psalți și protopsalți la strană este reprezentată de Anixandarele moldovenești, care se găsesc în bibliotecile Mănăstirilor Neamț, Secu, Agapia, Văratec și biblioteca Mănăstirii Noul Neamț din Basarabia.

Influențele școlii lui Iosif pot fi urmărite și în mănăstirile învecinate, Secu, Agapia, Văratec etc., unde se găsesc manuscrise cuprinzând și cântări ale protopsaltului nemțean. Figură mult mai puțin cunoscută a muzicii bisericești din țara noastră,poate și datorită faptului că nu a fost descoperită o antologie a sa, de dimensiunea și importanța celor ale predecesorilor, creațiile lui fiind risipite în numeroase manuscrise din diverse fonduri arhivistice, la care se vor adauga și unele necunoscute încă. Iosif Monahul a alcătuit cântări în limba greacă și română. Bănuit de unii cercetători că ar fi fost slav sau rus, trebuie de la început făcută precizarea că facerile sale au la bază numai texte românești și grecești.

În ceea ce privește localizarea cântărilor lui Iosif Monahul în manuscrisele de la Mănăstirea Secu, filele 43-54 din Manuscrisul nr. 70 cuprind Anixandarele mari, glasul VIII și altele mai mici, pe filele 55-61.

Visarion Protopsaltul (secolul XIX)

Dascăl de psaltichie, copist – caligraf, compozitor.

Pe părintele Visarion Ieromonahul îl găsim făcând exighisiri în notația lui Gheorghe Criteanul pe marginea manuscriselor dascălului său Iosif, ceea ce înseamnă că studiase la școala din Constantinopol mai înainte de anul 1814, cel al reformei hrisantice. Dar tot în manuscrisele sale găsim însemnarea că a fost ucenic a lui Grigorie Protopsaltul, dimpreună cu el a fost și părintele Calinic Ieromonahul, din moment ce în manuscrisele amândurora găsim pe Gheorghe Criteanul și pe Grigorie Lampadarie menționați ca dascăli ai lor.

Ieromonahul Visarion Protopsaltul, cu activitate monahală în Mănăstirea Neamț în prima jumătate a secolului al XIX-lea este unul dintre principalii muzicieni psalți ai Școlii muzicale de la Neamț din acea perioadă, alături de Iosif Monahul și Dorothei Iordachiu. Se inițiază în studiul psaltichiei și al cântărilor bisericești ca ucenic al dascălului de cântări Iosif Monahul, protopsalt în Mănăstirea Neamț.

Își completează studiile muzicale frecventând cursurile școlii de cântăreți din Iași, la care predau Grigore Protopsaltul și Nichifor Cantuniari, muzicieni psalți renumiți, greci de origine, aduși la Iași de mitropolitul Veniamin Costache. Se perfecționează cu Macarie Ieromonahul, conducătorul și dascălul de psaltichie al Școlii de muzică psaltică din Mănăstirea Neamț (1831-1833).

În istoria muzicii psaltice autohtone, Visarion Protopsaltul se impune ca un muzician desăvârșit, cântăreț și pedagog, caligraf neîntrecut, compozitor fecund și talentat, lăsându-ne numeroase cântări izbutite, inspirate, precum și câteva colecții de cântări pentru serviciul de cult din creația originală și a altor compozitori, colecții ce se găsesc păstrate în bibliotecile de la Neamț, la Athos și din țară.

Pătruns de spiritul înovator în viața muzicală românească, Visarion Protopsaltul și-a adus contribuția valoroasă în procesul de românire al cântărilor bisericești. Fără îndoială, o influență și un stimulent a reprezentat pentru el contactul cu Macarie Ieromnahul, părintele școlii muzicale românești, în anii de studii efectuați la Școala de psaltichie de la Neamț.

Furat de sonoritățile cântării armonice specifice muzicii religiase în muzica rusă, Visarion Protopsaltul încearcă și câteva cântări, pe care le notează la trei voci în semiografie psaltică. Cunoaștem două asemenea creații: Crezul și Tatăl nostru, care nu au pătruns însă în uz, rămânând simple experimente.

Cântări psaltice tipărite: Polieleul bulgăresc, glas IV leghetos și Cu noi este Dumnezeu, glas VIII.

O parte dintre manuscrisele caligrafiate de Visarion Protopsaltul au fost luate de monahii răzvrătiți de la Neamț și Secu și trecute în Basarabia, la Chițcani, unde pun bazele unei alte chinovii, Noul Neamț, iar altele au dispărut în incendiul din 24 noiembrie 1862, când biblioteca mănăstirii a ars în întregime.

Paragrafele care urmează conțin o scurtă prezentare a cântărilor compuse de Visarion Protopsaltul, care se regăsesc în Manuscrisul nr. 70 din biblioteca Mănăstirii Secu. Pe lângă Anixandarele mici, glasul VIII, ff. 61-64, Fericit bărbatul…, glasul VIII, ff. 75-77, manuscrisul mai cuprinde și o cântare de o importanță deosebită, Polieleul Robii Domnului…, glasul IV, ff. 119-127. Polieleul Robii Domnului face parte din rânduiala Utreniei, fiind o cântare reprezentativă, care la praznice și sărbătorile sfinților mai importanți înlocuiește Binecuvântările Învierii de duminică. La sărbătorile Mântuitorului și ale sfinților, Polieleul este alcătuit din versete alese din Psalmii CXXXIV (Robii Domnului, Aliluia…) și CXXXV (Mărturisiți-vă Domnului că este bun…) care preamăresc în chip deosebit și laudă milostivirea lui Dumnezeu.

De asemenea, în Manuscrisul nr. 70 se găsesc și Mărimurile, care se cântă peste tot anul, după Polieleu, la praznicele împărătești și la sfinți mai mari, după cum am menționat și în subcapitolul precedent. Mărimurile sunt o particularitate a stilurilor românesc și slav. Se numesc așa deoarece ele preaslăvesc măreția praznicului sau a minunilor și a meritelor sfinților sărbătoriți. Acestea încep întotdeauna cu cuvintele Mărimu-Te pe Tine…. Ele alcătuiesc primul rând de mărimuri, existând și un al doilea rând de Mărimuri, care încep, de regulă, cu Veniți toți… și care sunt opera unui imnograf roman din secolul XVI, Kyr Filotei Monahul.

Macarie Ieromonahul

Macarie Ieromonahul, dascăl de psaltichie, compozitor, psalt, părintele școlii muzicale de tradiție bizantină din țara noastră. S-a născut din părinți români în comuna Perieți, județul Ialomița, în anul 1770.

Macarie este adus de părinții săi la Căldărușani, important centru monahal, unde își va face ucenicia, înzestrându-se în direcția învățăturilor bisericești și a cântărilor psaltice. După perioada petrecută în această mănăstire, Macarie Ieromonahul este luat de Mitropolitul Dositei, care l-a instruit în limba greacă și l-a dat în grija lui Straton, protopsaltul Mitropoliei, spre a-l învăța arta muzicii bisericești. Însă cel care va desăvârși cunoștințele muzicale ale lui Macarie este dascălul Constantin, ucenicul lui Șerban, protopsaltul Țării Românești, de unde a învățat și Catavasiile la Duminica stâlpărilor, care vor fi descrise în detaliu pe parcursul acestui capitol.

Anul 1819 reprezintă începutul consacrării profesionale a lui Macarie Ieromonahul. În acest an, Dionisie Lupu înființează în cadrul Mitropoliei o școală de muzică psaltică, numindu-l pe Macarie dascăl și conducător al acesteia. Totodată, este numit responsabil cu traducerea în limba română a cântărilor bisericești, pentru a servi ucenicilor ca material didactic și de repertoriu în formarea lor profesională.

În anul 1829, Macarie părăsește Bucureștiul, stabilindu-se pentru puțin timp la Iași, bucurându-se de protecția mitropolitului Moldovei, Veniamin Costache, căruia îi dedicase, în 1823, un număr de exemplare din cărțile tipărite la Viena. Tot în anul 1829, este numit egumen la Mănăstirea Bârnova, însă renunță la stăreție și se strămută la Mănăstirea Neamț. Aici, Macarie activează ca dascăl și conducător al școlii de cântăreți, activitate pe care o desfășoară până în anul 1833.

Personalitate proeminentă a școlii muzicale psaltice românești, Macarie Ieromonahul, cunoscător deplin al celor două sisteme de notație ale muzicii psaltice, poseda atribuțiile pedagogului și dascălului de excepție. Era înzestart cu o neobișnuită sensibilitate artistică și un profund sentiment religios. A avut o contribuție esențială în procesul de românire a cântărilor psaltice și introducerea lor în circuitul didactic și bisericesc. A realizat, tipărite sau în manuscris, aproximativ 150 de cântări originale și peste 2000 de cântări traduse din limba greacă.

Axioanele sale praznicare, de exemplu, nu au echivalent în toată literatura psaltică ortodoxă și dacă muzica psaltică autohtonă din acest mijloc de secol XIX atinge piscurile cele mai înalte, o bună parte din eforturile depuse pot fi atribuite dascălului de psaltichie, compozitorului și pedagogului Macarie Ieromonahul.

Paragrafele care urmează conțin o prezentare a Canonului Floriilor, lucrare importantă a lui Macarie, prezentă în două manuscrise din biblioteca Mănăstirii Secu: Manuscrisul nr. 70, glasul III, ff. 378-390 și Manuscrisul nr. 83, glasul III, ff. 147-158.

În Moldova, Canonul Floriilor se cântă până astăzi în biserici, iar în zona Munteniei este cântat de copii în ajunul Duminicii Stâlpărilor, când aceștia umblă cu stâlpările pe la case, vestind sosirea acestei sărbători. Toate acestea reprezintă o rămășiță prețioasă din timpurile vechi cu privire la modul cântării la romani, când se întrebuința în biserica noastră limba slavonă și care mod de cântare s-a perpetuat îndelung și după introducerea limbii române în biserici până ce a fost înlocuită cu cântarea după psaltica grecească.

Cântarea aceasta veche slavonâ a continuat prin unele mănăstiri ale Moldovei, împreună cu limba slavonă, până prin sec XVIII-lea, și pe note liniare. Dovadă servesc manuscrisele de cântări ce s-au păstrat prin bibliotecile unor mănăstiri române – Neamț, Secu, Vorona din Moldova, însă numai cele cântate de strana din partea stângă, până la anul 1860, de către călugării ruși ce petreceau în aceste mănăstiri.

După cum am menționat mai sus, Macarie Ieromonahul învățase aceste catavasii de la protopsaltul Constantin, ucenicul lui Șerban, le păstrase în scris în vechea notație, iar în anul 1832 le-a transcris în sistima nouă părinților din sfânta mănăstire a Neamțului, pentru ca să rămână veșnice și nestrămutate.

Concluzii

Este ușor de presupus că în ctitoria unde-și doarme somnul de veci mitropolitul Varlaam și unde a stărețit Sfântul Paisie Velicicovschi, muzica de strană nu putea fi mai prejos de climatul spiritual la ale cărui dimensiuni ridicate au contribuit monahii cântăreți ai secolelor acestor ilustre figuri.

Mulți ani de-a rândul, Mănăstirea Secu s-a bucurat de drepturi egale cu Mănăstirea Neamț și acest lucru a fost de o importanță majoră, Mănăstirea Secu bucurându-se de aceeași valoare. Așadar, această dependență a Mănăstirii Secu de Mănăstirea Neamț a reprezentat un lucru pozitiv, căci o parte din strălucirea culturală s-a răspândit și asupra Secului. Prin urmare, în istoria culturii noastre bisericești, aceste două mănăstiri sunt însemnate pe o singură pagină.

Un alt aspect demn de menționat este și existența școlii mănăstirești, de o importanță foarte mare pentru cultura românească, prezentă și în Mănăstirea Secu. De aici reiese preocuparea muzicală a călugărilor, cea mai importantă școală din această mănăstire fiind cea din timpul arhimandritului Dionisie Udișteanu. Documente grăitoare în acest sens sunt cataloagele din arhiva mănăstirii, care atestă faptul că se studia și muzica, un element fundamental în viața călugărilor, aceasta fiindu-le necesară la oficierea cultului divin. Din aceste școli mănăstirești s-au format oameni de cultură, duhovnici iscusiți și mari ierarhi ai țării, dintre care amintim în mod deosebit pe mitropolitul Varlaam Moțoc. Amintim de asemenea și școala din perioada uceniciei mitropolitului, din timpul unui dascăl, învățatul Dositei, când cântările bisericești făceau parte din orele zilnice. În această școală mănăstirească au învățat mai târziu episcopii Mitrofan și Ghedeon, episcopi de Huși, fapt,care demonstrează, încă o dată, importanța școlii mănăstirești din Secu.

Paisianismul s-a răspândit printre ucenicii direcți sau indirecți ai starețului Paisie în numeroase mănăstiri din Moldova, dar mai ales în Mănăstirea Secu, deoarece aceasta era sub oblăduirea directă a Mănăstirii Neamț.

Dintre autorii manuscriselor de muzică psaltică din biblioteca mănăstirii, singurul copist al cărui nume ne este cunoscut este Andronic, starețul de mai târziu al mănăstirii Noul Neamț, dar nu este exclus ca acesta să fi intervenit asupra cântărilor. De la el rămân patru manuscrise psaltice, unul singur aflându-se în Secu și în ziua de astăzi.

După cum am arătat, mărturii despre cântăreții din această mănăstire ni se arată și la pomenirea la 300 de ani de la moartea Mitopolitului Varlaam, iar în secolul al XIX-lea se remarcă un bătrân pe nume Neofit, amintit și în mărturisirile mitropolitului Melchisedec.

Din secolul XX s-au remarcat la strana mănăstirii psalți precum Arhimandritul Grichentie Damian, Protosinghelul Ghervasie Hulubaru, Ierodiaconul Gherasim Ceapă, Ierodiaconul Antim Dodu, mulți în smerenia lor rămânându-ne necunoscuți până astăzi.

De-a lungul timpului, manuscrisele de muzică psaltică din această mănăstire au atras atenția multor cercetători, numărul acestora fiind redus din cauza dezastrului provocat de mișcarea eteristă din anul 1821. Manuscrisele muzicale din Mănăstirea Secu cuprind creații reprezentative ale lui Mihalache Moldoveanu și ale reprezentanților școlii nemțene Iosif Protopsaltul și Visarion Protopsaltul, ambii foarte bine reprezentați în aceste documente, dovadă a circulației creațiilor lor în mănăstirea nemțeană. Influențele școlii lui Iosif pot fi urmărite și în mănăstirile învecinate, Secu, Agapia, Văratec etc., unde se găsesc manuscrise cuprinzând și cântări ale protopsaltilor nemțeni. Aceste manuscrise conțin dovezi importante ale aplicării reformei hrisantice în Moldova. Sunt prezente și marile creații românești, dinte care amintim Canonul Floriilor al lui Macarie Ieromonahul. Majoritatea manuscriselor reprezintă antologhioane în greacă și în română.

Monahii de astăzi din mănăstirea Secu duc mai departe preocupările pentru muzică ale înaintașilor lor, dovadă a acestui fapt fiind înființarea unui cor psaltic care poartă numele Mitropolitului Varlaam, ocrotitorul acestei sfinte mănăstiri. Actualul stareț al Mănăstirii Secu este Arhimandritul Vichentie Amariei, el însuși un cunoscător al muzicii psaltice. Acesta conduce uneori strana, iar solemnitatea oficierii slujbelor demonstrează faptul că majoritatea monahilor Mănăstirii Secu sunt cunoscători de muzică psaltică.

Bibliografie

Izvoare

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982

2. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoție, traducere de Pr. D. Fecioru, București, 1987

Sinteze și monografii

3. Antologhion Paisian, Tomul I, Perioada Triodului, Editura Sophia, București, 2005

4. Barnea, Pr. Alexandrel, Muzica bisericească în Moldova sec. al XIX-lea, Editura Sf. Mina, Iași, 2009

5. Bălan, Arhimandrit Ioanichie, Patericul mănăstirilor nemțene, Editura Trinitas, Iași, 2001

6. Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica specială, ed. a V-a, Editura “Lumea credinței”, București, 2008

7. Bucescu, Pr. Dr. Florin, Cântarea psaltică în manuscrisele moldovenești din sec. XIX, Editura Artes, Iași, 2009

8. Buzera, Alexie Al., Cultura muzicală românească de tradiție bizantină din secolul al XIX-lea, Fundația “Scrisul Românesc”, Craiova, 1999

9. Cartojan, Nicolae, Începuturile literaturii române vechi, Editura Minerva, 1980, București

10. Câmpanu, Monah Iustin, Mănăstirea Secu, o veche și nestinsă candelă în munții Neamțului, Editura Trinitas, 2006, Iași

11. Cetfericov, Protoiereu Serghie, Paisie, starețul Mânăstirii Neamțului din Moldova, Editura Nemira, București, 2009

12. Cireșeanu, Dr. Badea, Tezaurul liturgic al Bisericii creștine ortodoxe de Răsărit, tomul II, Tipografia “Gutenberg Joseph Göbl”, București, 1911

13. Cucoșel, Ieromonah Gherasim, Catalogarea manuscriselor românești din Mănăstirea Secu, Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, 1994

14. Filipescu, Ierodiacon Hrisostom, Bucurii sfinte în glasuri din cetate, Editura Pim, Iași, 2010

15. Idem, Chipuri smerite din Mănăstirea Secu, Iași, 2008

16. Idem, Varlaam, ierarh de seamă și sfânt al bisericii, Editura Pim, Iași, 2011

17. Galinescu, Gavril, Cântarea bisericească, Tipografia “Alexandru Țerek”, Iași, 1941

18. Grăjdian, Pr. Vasile, Teologia cântării liturgice în Biserica Ortodoxă, Editura Universității “Lucian Blaga”, Sibiu, 2000

19. Gruber, R. I., Istoria muzicii universale, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.P.R., 1961

20. Harrison, Frederic, Byzantine History in the Early Middle Ages, Macmillan, London, 1900

21. Ionașcu, Pr. Lect. Dr. Stelian, Teoria muzicii psaltice, Editura Sophia, București, 2006

22. Moisescu, Titus, Muzica bizantină în spațiul cultural românesc, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, București, 1996

23. Moldoveanu, Pr. Prof. Dr. Nicu, Istoria muzicii bisericești la români, Editura Basilica, București, 2010

24. Nastasă, Diac. Ionuț Gabriel, Protopsalți, cântăreți și dirijori de cor la Catedrala mitropolitană din Iași, Editura Panfilius, Iași, 2007

25. Ocneanu, Gabriela, Istoria muzicii universale, volumul I, Iași, 1993

26. Panțiru, Grigorie, Notația și ehurile muzicii bizantine, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, București, 1971

27. Popovici, Arhimandrit Andronic, Aduceri aminte, Editura Cathisma, București, 2007

28. Savas, Prof. I. Savas, Byzantine Music in Theory and Practice, Hercules Press, Boston, 1965

29. Stoianov, Carmen Antoaneta, Istoria muzicii românești, Editura Fundației România de mâine, București, 2005

30. Ștefănescu, Episcop Melchisedec, Notițe istorice și arheologice ”Începutul Mănăstirii Secu”, București, 1968

31. Udișteanu, Arhimandrit Dionisie, Graiul evlaviei străbune, Editura Mușatinii, Suceava, 2005

32. Idem, Popas la 300 de ani de la moartea Mitropolitului Varlaam, Editura Mușatinii, Suceava, 2006

33. Vasile, Vasile, Istoria muzicii bizantine și evoluța ei în spiritualitatea românească, volumul I, Editura “Interprint” S.R.L., București, 1997

34. Idem, Istoria muzicii bizantine și evoluța ei în spiritualitatea românească, volumul II, Editura “Interprint” S.R.L., București, 1997

35. Vicovan, pr. prof. dr. Ion, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Trinitas, Iași, 2002

36. Vintilescu, Pr. Petre, Despre poezia imnografică din cărțile de ritual și cântarea bisericească, Editura “Pace”, București, 1937

Studii și articole

37. Alexe, George, Cunoașterea Ortodoxiei românești prin muzica psaltică, în “Biserica Ortodoxă Română”, CVIII (1990), nr. 3-4, pp. 90-96

38. Buzera, Pr. Prof. Dr. Alexie Al., Cântarea în comun, mijloc de susținere și apărare a dreptei credințe, în “Biserica Ortodoxă Română”, CVIII (1990), nr. 1-2, pp. 97-106

39. Ciobanu, Prof. Gheorghe, Originea Canonului Stâlpărilor alcătuit de dascălul Șerban, în “Mitropolia Olteniei” (1970), nr. 7-8, pp. 778-782

40. Mihail, Pr. Paul, Corespondența Episcopului Melchisedec către Mitropolitul Calinic 26 iunie 1872, în “Biserica Ortodoxă Română”, LXXVII (1952), nr. 5-6, pp. 553-555

41. Filipescu, Ierodiacon Hrisostom, Grupul psaltic “Sfântul Ierarh Varlaam”, cântec spre cer, în Ziarul “Lumina”, An. VI – Serie Națională, Miercuri 31 august 2010, p.16

42. Erbiceanu, G., Cântarea și imnografia în biserica primitivă, în “Biserica Ortodoxă Română”, VII (1883), nr. 1-12, pp. 34-47

43. Ivan, Diac. Prof. Ioan, Manuscrise de muzică psaltică de la Mănăstirea Neamț, în “Mitropolia Moldovei si Sucevei”, XXXVI (1960), nr. 9-12, pp. 602-614

44. Melchisedec, Episcop, Memoriu pentru Cântările bisericești, în “Biserica Ortodoxă Română”, VI (1882), pp. 11-44

45. Pariischi, Prof. I., Despre cântarea bisericească, traducere de Pr. Paul Mihail, în “Mitropolia Moldovei și Sucevei”, XXXV (1959), nr. 3-4, pp. 214-228

46. Păcuraru, Pr. Ion, Temeiuri biblice și tradiționale pentru “Cântarea omofonă”, în “ Glasul Bisericii”, XXXVII (1978), nr. 1-2, pp. 99-104

47. Pop, Augustin, Z. N., Viața Mitropolitului Varlaam al Moldovei, în “Mitropolia Moldovei și Sucevei”, XXXIII (1957), nr. 10-12, pp. 742-774

48. Spinei, Prof. Dr. Marcel-Ionel, Manuscrise muzicale psaltice bizantine și de tradiție bizantină din România, în “Biserica Ortodoxă Română”, CXXXIII (2005), nr. 4-6, pp. 264-394

49. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Cântarea liturgică comună, mijloc de întărire a unității dreptei credințe, în “Biserica Ortodoxă Română”, XXXIII (1981), nr. 1, pp. 58-72

50. Vasile, Vasile, Dezvoltarea muzicii religioase în timpul stăreției Sfântului Paisie Velicicovschi, în: “Teologie și viață”, Iași, s. nouă, An IV (LXX), nr. 11-12, noiembrie – decembrie 1994, pp. 84-102

51. Vlad, Pr. Lect. Vasile, Spiritualitatea muzicii: catharsis-senzualism-demonism, în “Teologia”, I (1997), nr. 1, Arad, pp. 37-58

Biblioteca Mănăstirii Secu:

Manuscrisul nr. 30

Manuscrisul nr. 31

Manuscrisul nr. 46

Manuscrisul nr. 70

Manuscrisul nr. 83

Fondul arhivistic al Mănăstirii Secu, Registru prezență, anul 1957

Dosar nr. 25 privind inventarierea obiectelor cu valoare artistică, istorică și documentară din Mănăstirea Secu

Bibliografie

Izvoare

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982

2. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoție, traducere de Pr. D. Fecioru, București, 1987

Sinteze și monografii

3. Antologhion Paisian, Tomul I, Perioada Triodului, Editura Sophia, București, 2005

4. Barnea, Pr. Alexandrel, Muzica bisericească în Moldova sec. al XIX-lea, Editura Sf. Mina, Iași, 2009

5. Bălan, Arhimandrit Ioanichie, Patericul mănăstirilor nemțene, Editura Trinitas, Iași, 2001

6. Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica specială, ed. a V-a, Editura “Lumea credinței”, București, 2008

7. Bucescu, Pr. Dr. Florin, Cântarea psaltică în manuscrisele moldovenești din sec. XIX, Editura Artes, Iași, 2009

8. Buzera, Alexie Al., Cultura muzicală românească de tradiție bizantină din secolul al XIX-lea, Fundația “Scrisul Românesc”, Craiova, 1999

9. Cartojan, Nicolae, Începuturile literaturii române vechi, Editura Minerva, 1980, București

10. Câmpanu, Monah Iustin, Mănăstirea Secu, o veche și nestinsă candelă în munții Neamțului, Editura Trinitas, 2006, Iași

11. Cetfericov, Protoiereu Serghie, Paisie, starețul Mânăstirii Neamțului din Moldova, Editura Nemira, București, 2009

12. Cireșeanu, Dr. Badea, Tezaurul liturgic al Bisericii creștine ortodoxe de Răsărit, tomul II, Tipografia “Gutenberg Joseph Göbl”, București, 1911

13. Cucoșel, Ieromonah Gherasim, Catalogarea manuscriselor românești din Mănăstirea Secu, Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, 1994

14. Filipescu, Ierodiacon Hrisostom, Bucurii sfinte în glasuri din cetate, Editura Pim, Iași, 2010

15. Idem, Chipuri smerite din Mănăstirea Secu, Iași, 2008

16. Idem, Varlaam, ierarh de seamă și sfânt al bisericii, Editura Pim, Iași, 2011

17. Galinescu, Gavril, Cântarea bisericească, Tipografia “Alexandru Țerek”, Iași, 1941

18. Grăjdian, Pr. Vasile, Teologia cântării liturgice în Biserica Ortodoxă, Editura Universității “Lucian Blaga”, Sibiu, 2000

19. Gruber, R. I., Istoria muzicii universale, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.P.R., 1961

20. Harrison, Frederic, Byzantine History in the Early Middle Ages, Macmillan, London, 1900

21. Ionașcu, Pr. Lect. Dr. Stelian, Teoria muzicii psaltice, Editura Sophia, București, 2006

22. Moisescu, Titus, Muzica bizantină în spațiul cultural românesc, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, București, 1996

23. Moldoveanu, Pr. Prof. Dr. Nicu, Istoria muzicii bisericești la români, Editura Basilica, București, 2010

24. Nastasă, Diac. Ionuț Gabriel, Protopsalți, cântăreți și dirijori de cor la Catedrala mitropolitană din Iași, Editura Panfilius, Iași, 2007

25. Ocneanu, Gabriela, Istoria muzicii universale, volumul I, Iași, 1993

26. Panțiru, Grigorie, Notația și ehurile muzicii bizantine, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, București, 1971

27. Popovici, Arhimandrit Andronic, Aduceri aminte, Editura Cathisma, București, 2007

28. Savas, Prof. I. Savas, Byzantine Music in Theory and Practice, Hercules Press, Boston, 1965

29. Stoianov, Carmen Antoaneta, Istoria muzicii românești, Editura Fundației România de mâine, București, 2005

30. Ștefănescu, Episcop Melchisedec, Notițe istorice și arheologice ”Începutul Mănăstirii Secu”, București, 1968

31. Udișteanu, Arhimandrit Dionisie, Graiul evlaviei străbune, Editura Mușatinii, Suceava, 2005

32. Idem, Popas la 300 de ani de la moartea Mitropolitului Varlaam, Editura Mușatinii, Suceava, 2006

33. Vasile, Vasile, Istoria muzicii bizantine și evoluța ei în spiritualitatea românească, volumul I, Editura “Interprint” S.R.L., București, 1997

34. Idem, Istoria muzicii bizantine și evoluța ei în spiritualitatea românească, volumul II, Editura “Interprint” S.R.L., București, 1997

35. Vicovan, pr. prof. dr. Ion, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Trinitas, Iași, 2002

36. Vintilescu, Pr. Petre, Despre poezia imnografică din cărțile de ritual și cântarea bisericească, Editura “Pace”, București, 1937

Studii și articole

37. Alexe, George, Cunoașterea Ortodoxiei românești prin muzica psaltică, în “Biserica Ortodoxă Română”, CVIII (1990), nr. 3-4, pp. 90-96

38. Buzera, Pr. Prof. Dr. Alexie Al., Cântarea în comun, mijloc de susținere și apărare a dreptei credințe, în “Biserica Ortodoxă Română”, CVIII (1990), nr. 1-2, pp. 97-106

39. Ciobanu, Prof. Gheorghe, Originea Canonului Stâlpărilor alcătuit de dascălul Șerban, în “Mitropolia Olteniei” (1970), nr. 7-8, pp. 778-782

40. Mihail, Pr. Paul, Corespondența Episcopului Melchisedec către Mitropolitul Calinic 26 iunie 1872, în “Biserica Ortodoxă Română”, LXXVII (1952), nr. 5-6, pp. 553-555

41. Filipescu, Ierodiacon Hrisostom, Grupul psaltic “Sfântul Ierarh Varlaam”, cântec spre cer, în Ziarul “Lumina”, An. VI – Serie Națională, Miercuri 31 august 2010, p.16

42. Erbiceanu, G., Cântarea și imnografia în biserica primitivă, în “Biserica Ortodoxă Română”, VII (1883), nr. 1-12, pp. 34-47

43. Ivan, Diac. Prof. Ioan, Manuscrise de muzică psaltică de la Mănăstirea Neamț, în “Mitropolia Moldovei si Sucevei”, XXXVI (1960), nr. 9-12, pp. 602-614

44. Melchisedec, Episcop, Memoriu pentru Cântările bisericești, în “Biserica Ortodoxă Română”, VI (1882), pp. 11-44

45. Pariischi, Prof. I., Despre cântarea bisericească, traducere de Pr. Paul Mihail, în “Mitropolia Moldovei și Sucevei”, XXXV (1959), nr. 3-4, pp. 214-228

46. Păcuraru, Pr. Ion, Temeiuri biblice și tradiționale pentru “Cântarea omofonă”, în “ Glasul Bisericii”, XXXVII (1978), nr. 1-2, pp. 99-104

47. Pop, Augustin, Z. N., Viața Mitropolitului Varlaam al Moldovei, în “Mitropolia Moldovei și Sucevei”, XXXIII (1957), nr. 10-12, pp. 742-774

48. Spinei, Prof. Dr. Marcel-Ionel, Manuscrise muzicale psaltice bizantine și de tradiție bizantină din România, în “Biserica Ortodoxă Română”, CXXXIII (2005), nr. 4-6, pp. 264-394

49. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Cântarea liturgică comună, mijloc de întărire a unității dreptei credințe, în “Biserica Ortodoxă Română”, XXXIII (1981), nr. 1, pp. 58-72

50. Vasile, Vasile, Dezvoltarea muzicii religioase în timpul stăreției Sfântului Paisie Velicicovschi, în: “Teologie și viață”, Iași, s. nouă, An IV (LXX), nr. 11-12, noiembrie – decembrie 1994, pp. 84-102

51. Vlad, Pr. Lect. Vasile, Spiritualitatea muzicii: catharsis-senzualism-demonism, în “Teologia”, I (1997), nr. 1, Arad, pp. 37-58

Biblioteca Mănăstirii Secu:

Manuscrisul nr. 30

Manuscrisul nr. 31

Manuscrisul nr. 46

Manuscrisul nr. 70

Manuscrisul nr. 83

Fondul arhivistic al Mănăstirii Secu, Registru prezență, anul 1957

Dosar nr. 25 privind inventarierea obiectelor cu valoare artistică, istorică și documentară din Mănăstirea Secu